•

ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE
UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”
DIN IAŞI
(SERIE NOUĂ)

ISTORIE

TOM LXI
2015

Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

 CUPRINS

Lucreţiu Mihailescu-Bîrliba, Soldaţi originari din provinciile occidentale ale

Imperiului Roman la Novae (Moesia Inferior) .................................................. 11
Ionuţ Acrudoae, Cohors V Breucorum: istorie, mobilitate, prosopografie .............. 19
Nelu Zugravu, „Nu-ţi voi da exemple creştine, ci exemple păgâne”. Eroi şi
personaje istorice greco-romane în scrieri creştine ......................................... 31
Florentina-Cristina Gîlcă, De la realitate la legendă: Spartacus în cultura populară 63
***
Liviu Pilat, O dramă sentimentală din vremea lui Ştefan cel Mare şi consecinţele ei
politico-diplomatice ........................................................................................... 79
Florin Marinescu, Mănăstirea Trei Ierarhi şi Muntele Athos ................................... 87
Mihai-Bogdan Atanasiu, Un oportunist la curtea domnilor Moldovei – Panaiotache
Morona ............................................................................................................... 99
Marius Chelcu, Familia Tuduri: negustori ieşeni şi ctitoriile lor (secolul al XVIII-lea) 107
Alexandru Pînzar, Trei noi documente din arhiva Metohului Sfântului Mormânt
(1663-1803), în colecţii particulare din ţară .................................................... 129
Petronel Zahariuc, Ioan-Augustin Guriţă, Documente din vremea lui Şerban vodă
Cantacuzino păstrate în arhiva mănăstirii Dohiariu de la Muntele Athos
(1679-1688) ........................................................................................................ 141
Gheorghe Lazăr, Noi informaţii privind daniile româneşti în Epir. Hrisoavele
acordate mănăstirii Sf. Ilie Tesviteanul din Deropoli (Dryinupoleos) ............. 193
***
Alexandru-Florin Platon, Pe urmele fraţilor Golescu la Geneva (1826-1833):
câteva îndreptări şi informaţii noi .................................................................... 207
Laurenţiu Rădvan, „Arestuitele ţigănci” de la Iaşi şi implicaţiile colective ale unui
furt la drumul mare din 1830 ............................................................................. 229
Petronel Zahariuc, Călătoria ieromonahului Chiriac din Mănăstirea Secu la
Muntele Athos (1840-1841) ............................................................................... 249
Theodor Smeu, Obţinerea dreptului Principatelor Române de a încheia convenţii:
înfiinţarea Comisiei Mixte a Prutului ............................................................... 265
Mircea-Cristian Ghenghea, “…the Best Order Reigns in Warsaw”. The Romanian
Press and the Polish Insurrection in 1863-1864 ............................................... 283
Ion I. Solcanu, Şcoli române la sud de Dunăre, în Macedonia, Epir şi Thesalia
(1864-1900) ........................................................................................................ 297
Remus Tanasă, Liberalii radicali şi republica votului universal .............................. 313
Liviu Brătescu, Proiecte politice şi iniţiative legislative la sfârşitul secolului al
XIX-lea. Conservatorii la guvernare ................................................................. 333
Iustin Gherman, O reformă conservatoare. Legea învăţământului primar din 1893 363
Claudiu-Lucian Topor, Biografii, dicţionare, călătorii de diplomaţi… Preocupări
germane în vederea sistematizării surselor documentare ................................ 385
Delia Bălăican, Generalul G. A. Dabija – un reprezentant de marcă al generaţiei sale 395
Ina Chirilă, Bustul „Ion Creangă” din Copou – istoria unui monument ................... 413
 Cuprins

***
Andi Mihalache, Du deuil familial à la glorification publique: représentations
divergentes de la Première Guerre Mondiale dans la Roumanie de l’entre-deux
guerres ................................................................................................................ 433
Adrian Viţalaru, Aspecte din activitatea unui diplomat român: Marcel Romanescu
(1897-1955) ........................................................................................................ 467
Ovidiu Buruiană, Presă politică şi propagandă în România interbelică. Ziarele
centrale ale liberalilor români .......................................................................... 483
Marian Hariuc, Între frontul spaniol şi lagărele franceze: rolul cominterniştilor
români din Franţa în organizarea voluntarilor din Brigăzile Internaţionale
(1938-1939) ........................................................................................................ 501
Bogdan-Alexandru Schipor, Mecanismele unei agresiuni: prima ocupaţie sovietică
a Letoniei, 1939-1941 ........................................................................................ 517
Cristinel Ştefan Tanasă, Visarion Puiu, primul mitropolit ortodox român la Paris 535
Ionuţ Nistor, L’Affaire des „espions de Tito” de 1950 dans le contexte des relations
roumano-yougoslaves ........................................................................................ 543
Dan Lazăr, TITO – un histrion pe „scena” comunismului ........................................ 559
Cristina Preutu, Cultură şi ideologie în România comunistă. Activitatea caselor
de cultură ........................................................................................................... 569
Judit Pál, Vlad Popovici, O perspectivă comparativă asupra cercetării elitelor
politice din secolele XIX-XX în Ungaria şi România ........................................ 585
Silviu Andrieş-Tabac, Stemele şi drapelele oraşelor Briceni, Căuşeni, Durleşti şi
Ocniţa ................................................................................................................. 609
***
Recenzii şi note bibliografice ..................................................................................... 621
AUGUSTO, Res gestae. I miei atti, a cura di Patrizia Arena, Edipuglia, Bari,
2014, 187 p. (Documenti e studi 58) (Nelu Zugravu); Sfântul Isidor Pelusiotul,
Epistole, traducere, introducere şi note de pr. Nicuşor Morlova, Galaţi, Editura
Egumeniţa, 1, Cartea I: Epistolele 1-500, 2013, 352 p. (Nelu Zugravu);
Documentele familiei Miclescu. Colecţia Emil S. Miclescu, I, volum întocmit
de Petronel Zahariuc şi Lucian-Valeriu Lefter, Cuvânt înainte de Sandu
Miclescu, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 498 p. + 71 p. de ilustraţii
şi fotocopii de documente (Cătălina Chelcu); In honorem Mircea Ciubotaru,
editori Lucian-Valeriu Lefter, Mihai-Bogdan Atanasiu, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, 556 p. (Sorin Grigoruţă); Religious
Diaspora in Early Modern Europe. Strategies of Exile, edited by Timothy G.
Fehler, Greta Grace Kroeker, Charles H. Parker and Jonathan Ray, Londra,
Pickering&Chato, 2014, 248 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Exile and Religious
Identity, 1500-1800, edited by Jesse Spohnholz and Gary K. Waite, Londra,
Pickering&Chato, 2014, 266 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Octavian-Dumitru
Marinescu, Mănăstirea Văcăreşti din Bucureşti, de la origini până astăzi,
Bucureşti, Editura Basilica, 2012, 504 p. (Ioan-Augustin Guriţă); „Analele
Putnei”, X (2014), 2, 480 p. (Ioan-Augustin Guriţă); Oraşe vechi, oraşe noi în
spaţiul românesc: Societate, economie şi civilizaţie urbană în prag de
modernitate (sec. XVI – jumătatea sec. XIX), volum editat de Laurenţiu
Rădvan, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014, 393 p.
 Cuprins

(Marian Juncanariu); Copilăria românească între familie şi societate

(secolele XVII-XX), coordonator Nicoleta Roman, Bucureşti, Editura Nemira,
2015, 417 p. (Petronel Zahariuc); Simion Alexandru Gavriş, Ipostazele unei
biografii politice. Manolache Costache Epureanu, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2013, 427 p. (Iustin Gherman); Giovanni Belardelli,
Mazzini, Bologna, Il Mulino, 2010, 261 p. (Remus Tanasă); Claudiu-Lucian
Topor, Alexandru Istrate, Daniel Cain (editori), Diplomaţi, societate şi
mondenităţi. Sfârşit de „Belle Époque” în lumea românească, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2015, 457 p. (Cosmin Mihuţ); Rudolf
Dinu, Adrian-Bogdan Ceobanu (editori), Alexandru Em. Lahovari. Note,
amintiri, corespondenţă diplomatică oficială şi personală (1877-1914), Paris,
Petersburg, Bucureşti, Roma, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2013, 576 p. (Sebastian Spînu); Adrian Viţalaru, Nicolae Petrescu-
Comnen. Diplomat, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014,
582 p. (Lucian Leuştean); Helga Weissová, Jurnal (1938–1945). Povestea
unei fete care a supravieţuit Holocaustului, traducere din cehă şi prefaţă Mircea
Dan Duţă, Bucureşti, Pandora Publishing, 2014, 254 p. (Nicoleta Roman);
Victor Spinei, Proiecţii istoriografice. Historiographical Projections, Suceava,
Editura Karl A. Romstorfer, 2014, 524 p. + 147 foto hors-texte (Ion I.
Solcanu); Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roşu. Urbanism şi cotidian
la Hunedoara şi Călan (1945-1968), Iaşi, Polirom, 2015, 344 p. (Alexandru
Aioanei); Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viaţa mea înainte şi după Perestroika,
Bucureşti, Editura Litere, 2013, 651 p. (Silviu Goran)
Abrevieri ..................................................................................................................... 679
 Cristina PREUTU

Cultură şi ideologie în România comunistă.

Activitatea caselor de cultură

Activitatea caselor de cultură în regimul comunist poate fi privită din două

perspective. Una ţine de completarea fenomenului de socializare politică, necesar
individului pentru crearea unei anumite reprezentări şi perspective asupra
regimului politic. A doua perspectivă ţine de menţinerea unei ordini morale şi
valorice pe care politicul să se poată sprijini. Destructurarea societăţii pe care
ideologia comunistă o impunea pentru construirea Omului Nou nu era posibilă în
practică. În schimb, pentru construirea unei perspective culturale a noului regim s-a
recurs la un proces de negociere între entitatea politică şi cea socială. Societatea
avea să accepte în timp acţiunile şi existenţa regimului comunist dacă aceasta din
urmă avea să respecte sau, mai bine spus, să treacă cu vederea unele structuri şi
practici sociale şi culturale existente deja în societate. Această nouă societate,
hibrid, urma să-şi găsească, în timp, drumul natural de dezvoltare, atât timp cât
ambele entităţi aveau să-şi respecte condiţiile.
Activitatea caselor de cultură reflectă cel mai bine acest proces de
negociere dintre cele două entităţi. Casa de cultură, ca instituţie responsabilă cu
formarea şi întreţinerea culturii populare, dar şi de educarea cetăţenilor, a
funcţionat şi în perioada interbelică. Rolul lor a fost folosit de către noua putere
politică, adăugând acestuia o funcţie ideologică, funcţie ce a dezvoltat-o prin
programul de activităţi ce venea pe linie de partid. Prin urmare, activitatea caselor
de cultură a intrat în atenţia noii puteri politice încă de la instaurarea acesteia.
Aceste instituţii trebuiau să stea la baza educării şi informării oamenilor în privinţa
noii ordini politice.
Fără a intra foarte mult în această paradigmă a procesului de socializare
dintre cele două entităţi, în acest studiu ne propunem realizarea unei radiografii a
acestor instituţii. Cu alte cuvinte, ne propunem identificarea şi analiza structurii
instituţionale: investiţii, funcţionari, procese de modernizare s.a. şi rolul pe care
aceste instituţii îl aveau în economia regimului. Studiul se va concentra pe perioada
de început a conducerii lui Nicolae Ceauşescu. În contextul „liberalizării” societăţii
din acea perioadă, se pot ridica mai multe întrebări: care a fost direcţia de
dezvoltare şi de organizare a acestor instituţii? Care era rolul şi importanţa acestora
în viziunea decidentului politic? Analiza noastră este fundamentată de o serie de

Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LXI (2015), p. 569-584.
570 Cristina Preutu

documente de arhivă, iar în acest sens am consultat fondul CC al PCR, Secţia

Propagandă şi Agitaţie şi Secţia Cancelarie, din cadrul Arhivei Naţionale Istorice
Centrale din Bucureşti.

Organizare

În documentele de partid, casele de cultură şi căminele culturale erau

printre principalele instituţii în cadrul cărora se organiza munca politică de masă.
În discursul oficial, principalele căi de difuzare a culturii de masă erau: „instituţii
(şcoală, cluburi, teatre, presă etc.), mijloace tehnice mass-media (cinematograf,
radio, televiziune) şi manifestări ocazionale impuse de moment şi loc” 1. Prin
urmare, cultura de masă cuprindea, ceea ce discursul oficial numea, activitatea
politico-ideologică sau cultural-educativă, iar căminele culturale erau printre
principalele instituţii de difuzare a informaţiilor de acest fel. Într-o definiţie din
anul 1969, căminele culturale erau acum văzute ca „instituţii culturale care
participă la activitatea de informare politică a ţărănimii, explicând semnificaţia
evenimentelor din viaţa internă şi de peste hotare, popularizând documentele
partidului şi statului nostru, cultivând sentimente de patriotism, de dragoste faţă de
partid şi patria socialistă, de frăţie a oamenilor muncii români, maghiari, germani şi
de alte naţionalităţi, de prietenie cu toate ţările socialiste, ataşamentul faţă de
înaltele principii ale internaţionalismului proletar” 2. În aceleaşi documente găsim
precizarea că exista o veche tradiţie pentru preocuparea în vederea „ridicării
nivelului de cultură al poporului, pentru stimularea şi valorificarea creaţiei
populare, pentru pătrunderea culturii şi ştiinţei la sate” 3. Se preciza faptul că
diversele organizaţii şi asociaţii culturale, precum: cercurile culturale, Casa
şcoalelor ca centru de îndrumare a acestora, Liga pentru unitatea culturală a
românilor în Ţara Românească, Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura
poporului român în Transilvania, Societatea pentru cultura şi literatura română în
Bucovina au constituit evenimente premergătoare actualelor expresii instituţionale
al procesului de educare de la sate. În acelaşi document era amintit anul 1921, ca
an de creare a căminului cultural, „conceput ca instituţie cu scopuri multiple, de
ordin cultural-sportiv destinată sătenilor”4. Printre scopurile şi activităţile acestor
instituţii erau precizate: răspândirea cunoştinţelor de economie agrară şi
zootehnică; participarea la crearea şi îmbogăţirea valorilor spirituale, dar şi
îmbinarea artei populare tradiţionale, cu răspândirea şi pătrunderea treptată a
creaţiei artistice culte, prin activitatea formaţiilor artistice de amatori 5.

1
Ioan Jinga, Cultura de masă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 6.
2
ANIC, fond CC al PCR-Secţia Propagandă şi Agitaţie, doar nr. 4/1969, f. 37 (Referat cu privire la
perfecţionarea activităţii cultural-educative la sate).
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
 Cultură şi ideologie în România comunistă 571

Din punct de vedere administrativ, aceste instituţii erau subordonate

Consiliului de Stat pentru Cultură şi Artă, iar la organizarea diferitelor activităţi
participa şi Consiliul aşezămintelor culturale şi Consiliul pentru răspândirea
cunoştinţelor cultural-ştiinţifice. În anul 1965, în cadrul Comitetului de Stat pentru
Cultură şi Artă s-a creat un cabinet metodic, subordonat Consiliului Aşezămintelor
Culturale care să facă studii şi cercetări în domeniul muncii culturale de masă.
Această decizie a avut şi o motivaţie financiară. Confruntându-se cu o problemă
financiară, acestea au început să primească subvenţii şi resurse prin Consiliile
Aşezămintelor Culturale şi de răspândire a Cunoştinţelor Cultural-Ştiinţifice6.
Dependenţa financiară a caselor de cultură de organismul Consiliului
Aşezămintelor Culturale a dus şi la un control al activităţii acestora. Un obiectiv de
lungă durată al acestui cabinet era de a efectua studii cu privire la metodologia
activităţii culturale de masă, de a asigura materialul de studiu şi bibliografia
necesară calificării şi perfecţionării activităţii culturale, de a generaliza experienţa
activităţii instituţiilor culturale. Toate acestea se realiza în colaborare cu Institutul
de Ştiinţe Pedagogice, Institutele de Psihologie, filozofie şi sociologie ale
Academiei Republicii Socialiste România7. O altă responsabilitate era de a se
ocupa de revista „Îndrumătorul cultural”, astfel încât ea să devină o revistă de
îndrumare politică şi de specialitate a căminelor culturale. Pentru realizarea de
spectacole dramatice de propagandă politică, C.S.C.A. împreună cu casele de
creaţie trebuiau să se ocupe în mod direct de stimularea unor lucrări dramatice şi de
organizarea, o dată la trei ani, de concursuri artistice pe ţară. Se mai organizau
concursuri pe regiuni sau raioane, festivaluri sau alte acţiuni cu „scop stimulativ în
direcţia creaţiei dramatice”8. C.S.C.A. se ocupa şi de reorganizarea activităţii din
cadrul Caselor Creaţiei Populare. Casele populare se ocupau de organizarea
formaţiilor de amatori şi de publicarea de materiale de îndrumare artistică 9.
În 1971, după înfiinţarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste,
activitatea caselor ce cultură şi a căminelor culturale a fost subordonată şi acestei
instituţii. Potrivit statutului acestuia, Consiliul „a fost creat ca organ de partid şi de
stat însărcinat cu înfăptuirea politicii partidului şi statului în domeniul culturii şi
educaţiei socialiste, de a conduce, îndruma şi controla în mod unitar întreaga
activitate cultural-artistică din România”10. Prin această instituţie, trebuia să se
asigure „îmbinarea armonioasă a producţiei cu educaţia”. Aceasta trebuia să ducă la
transformarea întreprinderilor şi instituţiilor în „centre de formare a omului nou, cu

6
Ibidem, dosar nr. 3/1965, f. 112 (Notă privind rezolvarea unor probleme ale muncii culturale de masă).
7
Ibidem, f. 156 (Informare în legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de
masă la sate).
8
Ibidem, f. 157.
9
Ibidem.
10
Adelina Ştefan, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în Enciclopedia regimului comunist.
Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, coord. Dan Cătănuş, Bucureşti, Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p. 155.
572 Cristina Preutu

un larg orizont de cultură, cu o înaltă conştiinţă socialistă”11. Pentru îndeplinirea

acestui deziderat au fost create Consilii de educaţie şi cultură în cadrul
întreprinderilor şi instituţiilor. Ele aveau rolul de a organiza întreaga activitate de
educaţie, de cultură şi de petrecere a timpului liber. În mediul rural, realizarea acestei
dorinţe se făcea prin şcoală şi căminul cultural12. Întrucât casele de cultură şi
căminele culturale au fost asumate ca expresii instituţionale ale regimului, atitudinea
pe care indivizii o aveau faţă de acestea arată şi atitudinea lor faţă de putere.
Recentralizarea ce s-a resimţit după 1971 şi a continuat progresiv până în
1974, când Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedinte al Republici Socialiste
România, a avut efecte şi în modul de organizare al caselor de cultură. În 1973,
printr-un decret de stat s-a stabilit o reorganizare a aşa numitei munci cultural-
educative. Astfel, s-a stabilit faptul că activitatea cultural-educativă să fie
organizată în următoarele instituţii: cămine culturale, case de cultură, cluburi,
biblioteci, muzee, teatre şi instituţii muzicale, centre de îndrumare a creaţiei
populare şi a mişcării artistice de masă, şcoli populare de artă, alte unităţi cultural-
educative13. Ele erau subordonate, în funcţie de caz, ministerelor, organelor
centrale, consiliilor populare şi organizaţiilor de masă şi obşteşti. Însă, decretul
preciza faptul că, indiferent de subordonarea acestora, exista o îndrumare unitară a
lor făcută de către Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi de Comitetele de
cultură şi educaţie socialistă judeţene, al municipiului Bucureşti, ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, municipale şi orăşeneşti. Această nouă organizare decreta
ca căminele culturale să fie organizate în fiecare comună, fără personalitate
juridică. De această dată, instituţia era condusă de un director salariat cu normă
întreagă. Doar în cazuri excepţionale, C.S.C.A. putea aproba ca activitatea din
aceste instituţii să fie conduse de un director remunerat cu indemnizaţie lunară.
Casa de cultură din subordinea Consiliului popular se organiza în municipii, oraşe,
staţiuni balneoclimaterice, sectoarele municipiului Bucureşti, ca unităţi bugetar, cu
personalitate juridică, doar dacă desfăşoară o activitatea permanentă şi are cel
puţin: o universitate populară cu cel puţin trei cursuri; câte o formaţie corală de
dansuri, de teatru, o brigadă artistică de agitaţie; trei-patru cercuri artistice şi
tehnico-aplicative14.

Investiţii

Investiţiile făcute pentru construirea de case de cultură şi cămine culturale ne

indică importanţa acordată acestei metode de difuzare a propagandei, dar şi a
educării populaţiei. Astfel, dacă în 1955 existau 85 de case de cultură municipale şi

11
Rezoluţia Congresului Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, în Congresul Educaţiei Politice şi
al Culturii Socialiste. 2-4 iunie 1976, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p. 10.
12
Ibidem, p. 11.
13
ANIC, fond CC al PCR- Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 38/1973, f. 4 (Decret privind
stabilirea normelor unitare de structură pentru instituţiile cultural-educative).
14
Ibidem, f. 5-6.
 Cultură şi ideologie în România comunistă 573

orăşeneşti şi 10.277 de cămine culturale, în 1960 raportul era de 184/10.358, în 1965

de 179/9.962, în 1970 de 208/7.325 iar în 1975 de 205/8.03215. Se poate observa o
regresie a numărului de aşezăminte culturale începând cu 1960 (anexa 1). Explicaţia
este că în acest interval s-a pus un accent mai mare pe dotarea cu utilităţi a acestora,
pentru realizarea unor activităţi mai eficiente. De asemenea, multe dintre aceste
aşezăminte au fost cuprinse în planul de construcţie, dar nu s-au mai realizat sau
rămăseseră într-un stadiu primar al construcţiei şi nu puteau fi utilizate. Pentru
remedierea acestei situaţii, în 1965 s-a decis să se acorde Sfaturilor populare fonduri
rambursabile şi repartiţii pe materiale pentru construirea de cămine culturale. Cu
acest ajutor se preconiza ca până în 1967 să fie terminate toate clădirile începute a fi
construite cu 10 ani în urmă. Pentru următorii 10 ani se propunea a fi construite
cămine culturale în toate centrele din comună, precum şi în satele cu peste 1000 de
locuitori. Pentru acestea erau alocate fonduri realizate din contribuţie voluntară şi
materiale din resurse locale16. Însă, aşa cum arată statisticile aceste propuneri nu au
fost realizate. De asemenea, nu toate aceste cifre prezentate de statistică reprezentau
construcţii proprii. În 1965, din cele aproximativ 10.000 de cămine culturale, doar
4000 aveau sediu propriu, restul îşi desfăşurau activitatea în şcoli17. Ce a generat
această situaţie? În referatele de activitate se motiva lipsa mâinii de lucru, întrucât
majoritatea voluntarilor erau antrenaţi în construirea de şcoli şi dispensare. În al
doilea rând, venitul unei astfel de clădiri era de 40.000 lei anual, iar cheltuielile de
construcţie erau de 500.000 lei. Asta făcea ca unele cămine începute de 10-15 ani să
nu fi fost terminate. O altă problemă o reprezenta lipsa mobilierului şi a obiectelor de
practică culturală, cum ar fi: magnetofonul, televizoare, instrumente de muzică
uşoară, epidiascoape, costume ş.a. Această deficienţă era determinată tot de probleme
bugetare. O mare parte a cheltuielilor şi activităţii instituţiilor locale nu erau finanţate
din buget. Din 1964 fuseseră sistate fondurile culturale ale sindicatelor acordate
căminelor culturale, iar pe baza indicaţiilor primite, cooperativele agricole de
producţie nu sprijineau din punct de vedere material căminele culturale şi nici
bibliotecile18. Cu toate acestea, din totalul cheltuielilor pentru cultura de masă, cele
pentru căminele culturale şi bibliotecile din mediul rural deţineau cel mai mare
procent19. În anul 1961 ele atrăgeau 11,9% din aceste cheltuieli, în 1966 – 13,8%, iar
în 1974 procentul a scăzut la 13,620.

15
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1977, Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti,
1977, p. 487.
16
ANIC, fond CC al PCR-Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 3/1965, f. 157 (Informare în
legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de masă la sate).
17
Ibidem, f. 151.
18
Ibidem.
19
În unele case de cultură funcţionau şi biblioteci. În 1967 existau 29 de biblioteci ale caselor de cultură
şi 32 ale căminelor culturale, dintr-un total de 24.871 de biblioteci din toată ţara. Primele dintre ele
deţineau 266.664 de volume şi aveau 68.121 de cititori înregistraţi. Cele din căminele culturale aveau
48.135 de volume şi 5.968 de cititori înregistraţi; vezi ibidem, dosar nr. 19/1967, f. 31 (Situaţia pe ţară
privind numărul de biblioteci, volume existente, cititori înregistraţi şi volume eliberate).
20
Ioan Jinga, op. cit., p. 204.
574 Cristina Preutu

Personal
O altă problemă a căminelor culturale era legată de personalul angajat. În
primul rând, exista o problemă de autoritate a conducerii acestor instituţii de cultură
asupra populaţiei. În 1965 se făcea observaţia că directorul de cămin21 nu avea
autoritatea necesară de a face ca toţi membrii consiliului să participe la viaţa culturală
în sat. Consiliile de conducere ale căminelor culturale nu asigurau răspunderea
directă şi participarea efectivă a instituţiilor, organizaţiilor de masă şi obşteşti, a
intelectualilor, la organizarea şi desfăşurarea diferitelor activităţi ale muncii culturale.
Prin urmare, nu exista o activitate generată şi susţinută de către cetăţenii respectivei
localităţi. Activitatea căminelor culturale se limita doar la activităţi realizate de către
formaţiile artistice de amatori. La această situaţie a contribuit şi Consiliul de Stat
pentru Cultură şi Artă prin limitarea atribuţiilor caselor raionale de cultură, numai la
îndrumarea formaţiilor artistice de amatori. Comisiile de răspândire a cunoştinţelor
ştiinţifice, cărora li se atribuise sarcina îndrumării metodice în domeniul propagandei
orale, acuzau că nu pot îndeplini această sarcină22. Pentru eficientizarea organizării
muncii politice, aceasta a fost subordonată Sfaturilor populare prin înlocuirea
consiliilor de conducere a căminelor culturale cu comitete şi consiliile culturale
comunale subordonate direct Sfaturilor populare. În acest fel, Sfaturile populare
puteau conduce şi organiza în mod direct întregul sector al muncii cultural-educative.
Membrii acestor comitete, formaţi din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor,
organizaţiilor economice şi de masă din localitatea respectivă, aveau
responsabilitatea de a organiza şi de a veghea desfăşurarea activităţii culturale.
Directorul de cămin era şi el membru al acelei comisii23.
În ceea ce priveşte personalul angajat, anul 1973 a adus o schimbare pe acest
palier. Astfel, dacă până în decembrie 1973 existau 1.316 posturi în cadrul caselor de
cultură, după această dată nomenclatorul a fost redus cu 182 posturi. În cazul
căminelor culturale, numărul acestora a crescut în 1973 de la 1.623 la 2.70624.
O altă problemă legată de personal o constituia salarizarea acestuia.
Majoritatea activiştilor culturali din cadrul caselor de cultură veneau din rândul
cadrelor didactice. Acest lucru presupunea o muncă suplimentară a acestora, de
cele mai multe ori neplătită. Conform HCM 1040/1962, cele 4.290 de funcţii de
directori de cămine culturale cu normă întreagă au fost transformate în indemnizaţii
21
În comune, directorul de cămin era şi şeful Comisiei de Propagandă şi Cultură. Vezi în ANIC, fond
CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosar nr. 3/1968, f. 246 (Organigrama Secţiei de Propagandă).
22
ANIC, fond CC al PCR- Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 3/1965, f. 149 (Informare în
legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de masă la sate).
23
Ibidem, f. 156.
24
În cazul celorlalte instituţii subordonate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în decembrie
1973 situaţia era următoarea: biblioteci comunale: 2706; biblioteci municipale şi orăşeneşti – 1.250;
muzee – 2.603; centre de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă – 387; instituţii
artistice – 11.619; comitete de cultură şi educaţie socialistă – 442; alte unităţi subordonate CCES –
1.055. A se vedea în ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 2 (Situaţia personalului devenit disponibil din
instituţiile cultural-educative subordonate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi consiliilor
populare).
 Cultură şi ideologie în România comunistă 575

de 300-400 lei, acordate cadrelor didactice care cumulau această funcţie. Întrucât
principala sursă de recrutare a funcţionarilor din casele de cultură, din căminele
culturale, din casele regionale ale creaţiei populare şi din biblioteci era sistemul de
învăţământ, acest lucru a dus la o instabilitate a acestora pe posturile pe care erau
numiţi. Tendinţa generală, atât a directorilor de cămine culturale, cât şi a celorlalţi
activişti culturali era de a se întoarce la catedră, deoarece satisfacţia materială era
mai mare. De asemenea, în cazul posturilor din munca culturală de masă nu exista
perspectiva creşterii remuneraţiei materiale sau a avansării pe post. Salarizarea
cadrelor muncii culturale de masă era reglementată de Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 1325/1962 şi diferea de la o instituţie la alta. În contextul în care un
profesor de gradul I avea un salariu între 1.050-2.000 lei, iar un profesor de gradul
II, un salariu de 900-1700 lei, un bibliograf sau un îndrumător al casei de cultură,
deşi avea studii superioare, primea un salariu de 950-1250 lei. De aceea, peste 80%
din personalul din casele de cultură nu depăşea trei ani vechime 25. Lipsa unui
sistem propriu de recrutare şi de specializare al activiştilor culturali din aceste
instituţii nu dădea posibilitatea perfecţionării acestora şi nu oferea funcţionarea
optimă a instituţiilor respective26. Analiza acestei situaţii, de către Secţia de
Propagandă şi Agitaţie a dus la luarea deciziei de a institui un nou sistem de
salarizare al cadrelor din instituţiile culturale, similar celui din învăţământ, care să
aibă drept criterii de bază: pregătirea cerută de diversele funcţii, vechimea în
muncă şi gradul obţinut prin perfecţionarea profesională27.
Din cauza acestei situaţii, în 1965 s-a decis abrogarea HCM 1040/1962 şi
revenirea la încadrarea de directori salariaţi cu normă întreagă, în toate reşedinţele
de comună. Toţi directorii de cămine ce dispuneau de sedii corespunzătoare şi
aveau o populaţie de peste 1.000 de locuitori au primit indemnizaţii28. O altă soluţie
propusă a fost reevaluarea grupurilor de activişti culturali sau propagandişti din
cadrul căminelor culturale, astfel încât aceştia să nu mai facă parte din rândul
cadrelor didactice. Decizia nu a fost respectată întocmai. Rapoartele Secţiei în
teritoriu demonstrează faptul că decizia nu a fost uşor de aplicat. Lectorii
însărcinaţi cu selectarea noilor propagandişti s-au văzut nevoiţi să aleagă între a
aplica decizia întocmai, şi anume de a nu mai recruta cadre didactice pentru munca
de propagandist, dar de a scădea calitatea noilor cadre, sau de a păstra şi poate
chiar ridica calitatea propagandei prin recrutarea în continuare a noi cadre
didactice. Această decizie ne pune în faţa unei probleme foarte importante în întreg
procesul de propagandă. Ce interes aveau lectorii şi instructorii de teren să menţină
o metodă de recrutare sau să menţină calitatea procesului propagandistic, în
schimbul încălcării unor decizii ce veneau de la centru? Dacă procesul de educare
şi instruire al propagandiştilor ar fi devenit mai complex şi ar fi necesitat mai mult

25
Ibidem, dosar nr. 3/1965, f. 152 (Informare în legătură cu unele probleme actuale ale activităţii
cultural-educative de masă la sate).
26
Ibidem, f. 154.
27
Ibidem, f. 159.
28
Ibidem, f. 159.
576 Cristina Preutu

efort material, financiar şi intelectual din partea celor de la centru, acest lucru ar fi
îngreunat întreg sistemul de transmitere al informaţiei. În plus, tradiţia recrutării de
propagandişti din rândul cadrelor didactice, făcea ca întreg procesul de recrutare şi
instruire să fie mult mai simplu29.
În normele de funcţionare, emise în 1973, personalul de conducere al caselor
de cultură era următorul: un director; un instructor pentru organizarea manifestărilor
informaţional-educative (propagandă economică, informare social-politică, educaţie
etică şi ştiinţifică)30; un post pentru organizarea a minimum cinci cercuri tehnico-
aplicative, un laborator foto şi un cineclub, un cenaclu literar sau cerc de artă
plastică, precum şi alte cercuri adecvate31; un post pentru organizarea manifestărilor
artistice, o echipă de teatru, o brigadă artistică de agitaţie la sediu, o formaţie de
dansuri şi un cor pentru spectacole cu cântece patriotice, revoluţionare, populare,
dansuri cu temă şi recitări32; un post de instructor pentru fiecare filială situată în
cartiere, care dispune de o sală de spectacole de cel puţin 300 de locuri, două, trei
încăperi pentru alte acţiuni culturale şi are un program zilnic de activitate33.
Tot ca o formă de modernizare şi de dezvoltare a acestei activităţi putem
interpreta şi observaţia pe care Ion Popescu Puţuri a făcut-o în 1976, într-o şedinţă
a Secţiei de Propagandă şi Presă. El a propus redefinirea activiştilor de partid din
căminele culturale, întrucât „lumea a mai evoluat” 34. Pentru aceştia, de cele mai
multe ori se folosise termenul de „îndrumător cultural” sau de propagandist.
Nicolae Ceauşescu a venit cu propunerea concretă, de folosire a termenului de
„educator politic”. Puţuri aprecia că ar merge mai bine, că este un „nume privit cu
stimă”. Leonte Răutu, însă, dorea păstrarea termenului de propagandist, apreciindu-
l ca pe un termen consacrat şi, în perspectiva lui, nu schimbarea denumirii actorului
ce transmite mesajul era importantă, ci calitatea activităţii 35.

29
Într-un raport asupra activităţii revistei „Îndrumătorul cultural” din 1965, se făcea precizarea că în
primele 10 numere ale revistei apărute în 1965, din 640 de pagini, doar 80 au fost dedicate activiştilor
culturali de la sate, ceea ce era văzut ca fiind prea puţin având în vedere faptul că directorii de cămine
culturale, majoritatea profesori, văd în această revistă un ajutor în munca lor în cadrul căminelor
culturale. De aceea, s-a recomandat o creştere a numărului de articole care să ajute pe activiştii
culturali de la sate în acest sens; vezi în ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 4 (Câteva probleme privind
conţinutul şi nivelul publicistic al revistei „Îndrumătorul cultural”).
30
Un al doilea instructor se dădea caselor de cultură ce dispuneau de o universitate populară cu cel
puţin şase cursuri de cultură generală, patru lectorate ştiinţifice şi culturale, dintre care două pentru
femei în a căror competenţă revin şi programele locale ale staţiei de radioficare; vezi în ibidem, dosar
nr. 38/1973, f. 37 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-educative).
31
Un al doilea post pentru organizarea de activităţi în cadrul a 1-2 cluburi cu profil distinct. Pentru
detalii ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 38 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-
educative).
32
Al doilea post se acordă caselor de cultură care dispun de teatru popular sau de o formaţie teatrală
cu program de stagiune permanentă, un ansamblu artistic, două sau mai multe brigăzi artistice de
agitaţie, orchestră de muzică uşoară sau de balet, expoziţii temporale (ibidem, f. 38).
33
Ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 39 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-educative).
34
Ibidem, dosar nr. 38/1976, f. 6 (Stenograma şedinţei Biroului Comisiei pentru probleme ideologice
ale activităţii politice, culturale şi de educaţie socialistă din 17-18 august 1976).
35
Ibidem, f. 7.
 Cultură şi ideologie în România comunistă 577

Activităţi
Activităţile organizate în aceste instituţii erau de cele mai diverse, de la
cele politice şi ideologice, la cele culturale şi de divertisment. Chiar dacă şi acestea
din urmă erau puse tot sub amprenta politicului şi grupate sub denumirea de
„activităţi cultural-educative”, ele nu aveau, de cele mai multe ori, nimic în comun
cu factorul politic. De aceea, la acest nivel putem vorbi despre existenţa unui
proces de negociere la nivel societal.
În activitatea de propagandă şi de educaţie politică se încadrau conferinţele
şi prelegerile ce se ţineau la diverse momente aniversare sau pentru popularizarea
unor momente politice de actualitate. De exemplu, pentru popularizarea
documentelor Congresului al IX-lea al PCR, în ianuarie 1966 au fost organizate în
cluburi, case şi cămine culturale activităţi precum: seri tematice, întrebări şi
răspunsuri, călătorii pe hartă, montaje literar-muzicale şi deplasări ale brigăzilor
ştiinţifice. Temele în jurul cărora trebuia să se desfăşoare aceste activităţi erau
următoarele: Congresul al IX-lea PCR eveniment de importanţă istorică în viaţa
poporului român; Bunăstarea poporului – ţelul suprem al politicii PCR; Tradiţiile
de luptă ale poporului nostru pentru eliberarea socială şi naţională; Evocarea unor
oameni de seamă din istoria patriei (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea de
Bătrân, Tudor Vladimirescu ş.a.); Înaintaşi ai ştiinţei şi culturii româneşti; România
pe glob ieri şi azi. Temele pentru manifestările literare erau următoarele: Frumoasă
eşti patria mea, Monografia satului românesc oglindită în literatura noastră. De
asemenea, s-a propus popularizarea operelor unor scriitori precum: Mihail
Sadoveanu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi,
George Coşbuc, Costache Negruzzi ş.a36.
Programul căminelor culturale devenea mai bogat în special în perioada
iernii. În acest sezon aveau loc manifestări educative şi artistice precum expuneri,
conferinţe, informări politice, jurnale, seri de calcul, de întrebări şi răspunsuri,
şezători, spectacole de teatru de amatori sau festivaluri de muzică folclorică. Ele
erau organizate în funcţie de preocupările cetăţenilor şi erau împărţite pe grupe de
vârstă37. În anul 1963, de exemplu, în planul de activităţi al caselor de cultură era
precizată şi organizarea celei de-a XV-a aniversări a RPR, precum şi organizarea
pomului de iarnă, a Anului Nou şi a revelionului pentru toţi oamenii de la sate38. La
acelaşi punct de menţiona: „pentru a da un conţinut nou, progresist tradiţiilor şi
obiceiurilor poporului (pluguşorul, colinda), Casa Centrală a caselor regionale ale
creaţiei populare, revistele Albina, Îndrumătorul cultural39 şi Clubul vor elabora
materiale în ajutorul formaţiilor artistice de amatori” 40.

36
Ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 2-3.
37
Ibidem, dosar nr. 3/1963, f. 6 (Informare cu privire la principalele acţiuni ale politice şi culturale
de masă la sate în lunile de iarnă).
38
Ibidem, dosar nr. 26/1962, f. 5 (Plan de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politice şi culturale
de masă de la sate în ultimele luni).
39
Revista „Îndrumătorul cultural” a luat fiinţă în 1951, ca revistă de specialitate a Consiliului de Stat
pentru Cultură şi Artă, cu scopul de a ajuta instructorii culturali în organizarea activităţilor specifice
578 Cristina Preutu

Unul dintre momentele artistice apreciate de către cetăţeni erau

festivalurile de filme şi caravanele cinematografice. Primul festival al filmului la
sate a avut loc în 1963 şi a cuprins 2.100 de localităţi din 84 de raioane. În acelaşi
an au fost organizate 103 caravane cinematografice în localităţile fără
cinematografe, ce au rulat 300 de titluri de filme artistice şi 350 de filme
documentare agricole. Toate aceste proiecţii au fost vizionate de către 4 milioane
de spectatori41. Anual erau organizate concursuri ale formaţiilor artistice de
amatori. În anul 1969, la aceste concursuri au participat 25.000 de formaţii
muzicale, coregrafice, brigăzi artistice, ansambluri folclorice. Toate acestea au
însumat aproximativ 500.000 de artişti. Printre sărbătorile marcate cu astfel de
manifestări artistice se pot enumera: Sărbătoarea primăverii (Argeş); Hora lui
Prislop - festival folcloric de datini şi obiceiuri tradiţionale, organizat de judeţele
Bistriţa, Maramureş şi Suceava; Festivalul dansului, cântecului şi portului popular
(Covasna); Festivalul folcloric „Primăvara Harghitană” la Ciuc; Festivalul
interjudeţean al tinerilor interpreţi de muzică populară şi uşoară (Brăila); Rapsodia
trişcaşilor şi Festivalul fanfarelor (Bistriţa-Năsăud); Sărbătoarea Drăgăicii (Buzău);
Sărbătoarea narciselor (Braşov) sau Sărbătoarea liliacului (Mehedinţi) 42.
Un alt tip de activităţi ce aveau loc în casele de cultură erau manifestările
pentru propaganda ştiinţific-ateistă sau „acţiuni pentru popularizarea ştiinţei şi
culturii”, cum mai erau denumite acestea. În 1965 la casele de cultură şi căminele
culturale aceste teme au fost popularizate prin acţiuni precum: almanahurile
ştiinţifice, expoziţii muzeale, caravane astronomice, proiecţii de film, colocvii,
expoziţii itinerante de carte, serbări şi spectacole de tradiţie şi obiceiuri laice,
satirizarea obiceiurilor mistice şi superstiţiilor43. În mod practic, această pregătire
ştiinţific-ateistă a masei însemna o instruire în ceea ce priveşte activităţile tehnice
şi ştiinţifice ale diferiţilor muncitori. Nu era vorba despre o pledoarie împotriva
aspectului religios sau spiritual al vieţii, ci un discurs legat de aspectele tehnice din
diverse domenii. Angajamentul propagandei, în acest sens, era de a asigura
individului bagajul de cunoştinţe tehnice şi profesionale necesare înţelegerii
meseriilor pe care aceştia le practicau, dar şi a explicării diverselor fenomene
naturale. În optica comunistă, asigurarea acestui lucru ar fi dus la o întărire a
spiritului individului şi la o creştere a încrederii sale în propriile abilităţi.

în cadrul caselor şi căminelor culturale; vezi în ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 4 (Câteva probleme
privind conţinutul şi nivelul publicistic al revistei „Îndrumătorul cultural”).
40
Ibidem, dosar nr. 26/1962, f. 5 (Plan de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politice şi culturale
de masă de la sate în ultimele luni).
41
Ibidem, f. 7.
42
Ibidem, dosar nr. 4/1969, f. 37-38 (Referat cu privire la perfecţionarea activităţii cultural-educative
la sate).
43
Ibidem, dosar nr. 2/1970, f. 46 (Informare).
 Cultură şi ideologie în România comunistă 579

Modele de activitate
În ceea ce priveşte moştenirea în direcţia relaţiilor culturale, legătura
tradiţională pe care o aveam cu Franţa a fost continuată, chiar dacă nu cu acelaşi
flux de schimburi culturale. În anii `50, legăturile cu Franţa sunt aproape
insesizabile, cele mai multe schimburi culturale realizându-se cu URSS. În 1962,
de exemplu, ansamblul folcloric al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti a
participat la cel de-al X-lea Festival Cultural Studenţesc Internaţional care s-a
desfăşurat la Lille, Franţa, în perioada 7-17 septembrie. La festival au participat 25
formaţii din 30 ţări: Bulgaria, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Scoţia, Vietnam, Italia,
Olanda, Danemarca, Groenlanda, Germania, Camerun, Turcia, Spania, Irak,
Belgia, Cuba, Austria, Cambodgia etc.
În 1965 a fost creată o nouă categorie a propagandiştilor, cea a lectorilor,
iar în 1967 a fost creat Sectorul de Lectori pe lângă CC al PCR. Principalul
obiectiv al acestora era să se ocupe de propaganda externă. În intervalul 1967-1974
se poate costata o activitate intensă a acestor actori ai propagandei, mai ales prin
schimbul cu care îl realizau cu alţi lectori din diferite state comuniste. Obiectivele
urmărite de către aceştia erau atât de ordin ideologic, cât şi cultural, economic şi
social, din perspectiva dorinţei unei reale dezvoltări în aceste domenii. În anul
1967, de exemplu, a avut loc un schimb reciproc de lectori, pe o durată de 10 zile,
pe linie de partid, cu state precum: URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia, Germania, Iugoslavia, Cuba, Coreea, Finlanda, Austria, Italia,
Franţa44.
Plecând de la aceste schimburi de experienţă atragem atenţia asupra a două
vizite, una efectuată în Franţa, în 1967 şi alta în Iugoslavia, în 1968. Interesaţi fiind
de viaţa culturală şi socială din cele două state, în ianuarie 1967, Comitetului de
Stat pentru Cultură şi Artă a trimis în Franţa, la invitaţia Federaţiei Franceze a
Caselor de Cultură a Tineretului, o delegaţie de trei persoane: Emil Iordăchescu,
secretar CSCA, Şerban Rădulescu, consultant al Consiliului Aşezămintelor
Culturale şi Ion Berciu, directorul casei de cultură din Sighet. Scopul era de a se
informa asupra modului de organizare şi de funcţionare al caselor de cultură şi
încercarea de a stabili o cooperare pe viitor, precum şi de a împărtăşi mai multe din
cultura română în aceste instituţii45. Programul a cuprins 22 de vizite oficiale, la
instituţii de cultură, inclusiv vizite la instituţii ce se ocupau de organizarea şi
îndrumarea activităţilor caselor de cultură: Ministerul Tineretului şi Sporturilor,
Ministerul Afacerilor Culturale, Federaţia Centrelor Sociale; Munca şi Cultură;
Federaţia franceză a cinecluburilor; Federaţia comunelor rurale. În afara acestor
vizite, lectorii români au participat la spectacole de teatru, muzică, şi au vizitat
muzee şi expoziţii. În concluziile acestor experienţe, lectorii au notat că „viaţa
culturală franceză este caracterizată de o diversitate de tendinţe care se

44
Ibidem, dosar nr. 8/1967, f. 99 (Situaţia schimbului de lectori cu partidele comuniste şi muncitoreşti
pe anul 1967).
45
Ibidem, f. 101 (Informare).
580 Cristina Preutu

caracterizează în existenţa a numeroase organizaţii şi instituţii de stat sau

particulare, laice sau religioase, naţionale sau regionale, ale diferitelor categorii
etnice sau care reprezintă diverse orientări politice” 46. Ţinând cont de aceste
observaţii, grupul de lectori a făcut o serie de propuneri pentru îmbunătăţirea
organizării caselor de cultură din România, printre care şi elaborarea unui plan de
10-15 ani pentru construirea de cămine culturale şi case de cultură. Planul urma să
fie elaborat în colaborare cu CC al UGSR, UASR şi UTC. Alte măsuri propuse
erau: amenajarea unor „baruri care să poată servi cafea, răcoritoare, dulciuri şi a
unor spaţii de destindere unde să se poată consulta reviste, ziare, să se poată discuta
în voie”47; dezvoltarea cercurilor existente sau crearea de altele noi precum:
cineclub, sonotecă, cerc foto, de folclor, de croitorie, de stenodactilografie, desen
tehnic, de limbi străine acolo unde nu există universităţi populare. De asemenea, se
sugera o mai mare activitate din partea trupelor de actori profesioniste, în cadrul
caselor de cultură. În privinţa artelor plastice se sugera o modalitate de promovare
a tinerilor artişti şi oferirea posibilităţii acestora de a-şi vinde lucrările. Printre alte
sugestii erau menţionate: crearea de biblioteci, aplicarea tehnicii „valiza
culturală”48 şi instituirea unei diplome de stat de specialitate în domeniul educaţiei
populare care să fie acordată specialiştilor din domeniu şi care să garanteze
stabilitatea lor pe post şi oferirea unui salariu corespunzător 49. În ceea ce priveşte
modalitatea de promovare s-a sugerat introducerea unui sistem publicitar mai larg
privind activitatea şi programul acestor case. În privinţa colaborării cu alte state pe
acest domeniu s-a propus crearea unui Centru Internaţional de Primire al
delegaţiilor străine şi stabilirea unui contact cu Federaţia Naţională a Căminelor
Culturale Rurale pentru realizarea unor schimburi de experienţă50. Şi nu în ultimul
rând, s-a propus organizarea unui Festival Internaţional al Caselor de Cultură.
Rolul caselor de cultură din Franţa era asemănător cu ceea ce se propunea
pentru aceste instituţii în România, şi anume „de a uniformiza sensurile culturale,
în sensul de a moderniza activităţile culturale şi de a le adapta la noile interpretări
şi reprezentări culturale”51. De aceea, A. Malraux a explicat în Adunarea Naţională
din 1959 că în casele de cultură din Departamentele franceze vor să facă ce se face
la Paris, astfel încât „fiecare tânăr de 16 ani să poată avea un adevărat contact cu
patrimoniul naţional şi cu gloria şi spiritul umanităţii” 52. De asemenea, existau mai
multe tipul de instituţii de acest fel, precum: casele de cultură şi foaierele culturale.
Diferenţa era dată de tipul de activitate desfăşurată. Astfel că, aceste case de

46
Ibidem, f. 102.
47
Ibidem, f. 115.
48
„Valiza culturală” era o metodă franceză aplicată în organizarea activităţii caselor de cultură şi
desemna un set de materiale pe un singur subiect produse în atelierele proprii şi puse la dispoziţia
caselor de cultură contra cost; vezi în ibidem, dosar nr. 8/1967, f. 124 (Informare).
49
Ibidem, f. 116.
50
Ibidem, f.117.
51
Les maisons de la culture (centres regionaux d action culturellle), Courrier hebdomaire du CRISP,
nr. 593/ 1973, f. 3.
52
Ibidem.
 Cultură şi ideologie în România comunistă 581

cultură erau construite pe regiuni şi avea drept principala obligaţie asigurarea unui
program de difuzare a operelor culturale. Foaierele culturale aveau drept scop doar
asigurarea animaţiei culturale53.
O a doua sursă de inspiraţie pentru activitatea acestor instituţii a fost R.F.S.
Iugoslavia. De această dată, vizita a fost făcută în 8-17 mai 1968. Delegaţia a fost
condusă de Gheorghe Pană, prim-secretar al biroului judeţean de partid Braşov şi
avea drept obiectiv, „studierea experienţei organizaţiilor de partid în conducerea şi
orientarea activităţii culturale de masă”54. În cadrul vizitei au avut loc şi convorbiri
cu Budislav Suskici, membru al Comitetului Executiv al CC al Uniunea
Comuniştilor din Iugoslavia, cu membri ai conducerii de partid din Serbia, Croaţia,
Bosnia şi Herţegovina, ai comitetului orăşenesc de partid din Zagreb, la Uniunea
sindicatelor din Bosnia şi comitetul de partid al Universităţii din Zagreb. În nota de
raport s-a precizat că au avut loc convorbiri la: redacţia revistei Kommunist din
Belgrad, ziarul Vesnik din Zagreb, Uniunea Scriitorilor din Bosnia şi Herţegovina,
Radioteleviziunea din Zagreb, Bosnia şi Herţegovina şi la comunitatea culturală a
oraşului Belgrad. De asemenea, au fost vizitate: Universitatea Muncitorească Moşa
Pijade întreprinderea Jadran-Film şi centrul de Informare culturală din Zagreb,
căminele culturale din comunele Buşeneţ şi Marclin, casa de cultură şi biblioteca
publică din Sarajevo. Prima observaţie pe care lectorii au făcut-o în aceste vizite a
fost că ele nu sunt „subordonate de sus în jos”55, adică nu exista o foarte strictă
ierarhie instituţională.
Pentru difuzarea propagandei culturale existau comunităţi cultural-
instructive de două categorii: o parte subordonate republicilor şi o altă parte
independente, de caracter local. Membrii acestora erau activişti obşteşti (muncitori,
scriitori, artişti ş.a.) şi doar secretarul comunităţii era salariat56. Pe lângă aceste
asociaţii funcţionau o serie de asociaţii culturale precum: asociaţia iubitorilor de
teatru, a iubitorilor de muzică, de artă plastică, prietenii filmului, prietenii cărţii,
uniuni ale scriitorilor, asociaţii republicane ale radioului şi televiziunii57. Această
măsură s-a aplicat şi la noi, dar singurele care au funcţionat cu adevărat au fost
asociaţiile de teatru de amatori. Un alt aspect, însă, care a atras atenţia lectorilor a
fost modul lor de finanţare. S-a precizat faptul că acestea nu erau instituţii
bugetare, aşa cum erau la noi. Finanţarea lor se făcea în raport cu numărul de
activităţi propuse şi amploarea acestora58. Ele funcţionau după principiul
autoconducerii, prin finanţare parţială, principiu ce va fi introdus şi de Nicolae
Ceauşescu câţiva ani mai târziu. Pentru a exemplifica organizarea şi funcţionarea
acestui sistem, delegaţia a dat exemplul Casei orăşenească de cultură din cartierul

53
Ibidem, f. 4.
54
Ibidem, dosar nr. 5/1968, f. 16 (Informare cu privire la vizita în R.S.F. Iugoslavia a delegaţiei de
activişti ai PCR pentru studierea experienţei în domeniul activităţii culturale de masă).
55
Ibidem.
56
Ibidem, f. 17.
57
Ibidem, f. 18.
58
Ibidem.
582 Cristina Preutu

nou al oraşului Sarajevo, care avea în subordine 10 cămine culturale din satele
învecinate. În nomenclatorul de funcţiuni existau 6 organizatori de spectacole, 28
salariaţi tehnico-administrativi şi 22 de colaboratori externi de specialitate. Salariul
acestora nu era fix, ci se stabilea în raport cu numărul manifestărilor organizate. Se
sublinia faptul că se încerca o permanentă reducere a subvenţiilor de stat prin
rentabilizarea acţiunilor culturale. La unele manifestări, precum serile distractive,
spectacole muzicale, de teatru, cinematografice, se percep taxe de intrare. Toţi cei
care fac expuneri, participă la simpozioane sau instruiesc formaţii sunt remuneraţi.
Spre deosebire de modelul francez, cel iugoslav nu a plăcut la fel de mult
delegaţiei. Se făcea observaţia că activitatea culturală de la sate este mult mai mică
decât în România, iar resursele materiale sunt mult mai puţine. Activităţile din
aceste instituţii se rezumau mai mult la spectacole sau activităţi distractive şi mai
puţin pe activităţi cu caracter cultural-educativ care să răspundă problemelor
comunităţii59. Budislav Suşkici, membru al comitetului executiv al UCI, le-a
precizat că „activitatea cultural-artistică nu mai este tratată ca mai înainte ca o parte
a propagandei politice, nu mai este orientată spre problemele curente, politice,
economice, care ar putea să o stânjenească, să capete un caracter pragmatic, să fie
plată, cenuşie, uniformă. Uniunea Comuniştilor a căutat să se dezlege de
conducerea operativă a vieţii cultural-artistice, ferindu-se să deţină un rol de
arbitru, de amestec în treburile culturii, ale creaţiei literar artistice”60. Comparând
aceste observaţiile făcute de către lectori după vizita în aceste două state se poate
observa o apropiere faţă de politica culturală occidentală, mai mult decât de cea a
statelor comuniste.
***
Casele de cultură din regimul comunist au constituit instituţii de promovare
a culturii populare, de informare a cetăţenilor, dar şi de socializare politică prin
cursurile de partid şi prelegerile pe teme politice susţinute de către lectori. Această
ambivalenţă este dată de utilizarea acestei instituţii ca mod de difuzare a ideologiei
şi de educare a individului în direcţia principiilor de partid. Însă, dincolo de acest
scop, în cadrul acestor instituţii s-au continuat tradiţii populare şi practici populare,
ce puneau în valoare universul cultural şi valoric al individului, în special al celor
de la sate, ce nu puteau fi atinse de factorul politic. De altfel, pentru perioada
analizată, în activitatea acestor instituţii factorul puterii s-a resimţit foarte puţin.
De asemenea, în contextul direcţiei politicii interne şi a legăturilor externe din
domeniul cultural, de după 1965, activitatea acestor instituţii au urmat mai degrabă
un curs natural de dezvoltare. Activităţile şi încercările de rezolvare a unor
probleme legate de personal sau de finanţarea caselor de cultură punctează o nevoie
naturală a lor de dezvoltare şi de perfecţionare, ce a venit în concordanţă cu un
proces de modernizare şi perfecţionare instituţională, dar şi valorică, a regimului în
acea perioadă. Începând cu anii ’70, prin crearea unor noi instituţii, precum

59
Ibidem, f. 20.
60
Ibidem.
 Cultură şi ideologie în România comunistă 583

Consiliul de Cultură şi Educaţie Socialistă, activitatea acestor instituţii a avut de

suferit, dar nu atât dintr-o presiune ideologică, cât dintr-o confuzie organizatorică,
privind autorităţile ce trebuiau să se ocupe de aceste instituţii, o suprapunere a unor
responsabilităţi şi creşterea dificultăţilor financiare. Urmărind tematica şi
programul căminelor culturale şi a caselor de cultură putem întări ipoteza că
această liberalizare în plan diplomatic a României s-a resimţit şi la nivelul
societăţii. Activităţile caselor de cultură, în care indivizii erau antrenaţi erau prea
puţin atinse de factorul politic. Programul era centrat pe activităţi şi manifestări
artistice şi pe activităţi de educare şi informare în domeniul tehnic, lucru ce era util,
în special, celor de la sate. Propunerile pentru îmbunătăţirea organizării caselor de
cultură, pe care lectorii le fac în urma vizitelor în Franţa şi Iugoslavia,
demonstrează dorinţa unei reale perfecţionări şi modernizări a acestor instituţii.
Prin urmare, deşi au fost puse sub auspiciile factorului ideologic, aceste instituţii şi-
au continuat, în cea mai mare parte, o serie de practici societale ce fuseseră aplicate
şi până la acel moment, constituind, în cele din urmă, un mediu în care principii şi
tradiţii populare au putut fi continuate şi valorificate.

Anexa 1
Case de cultură şi cămine culturale ale Consiliilor populare
(la sfârşitul anului)

Case de cultură Cămine culturale

municipale şi
orăşeneşti Total Comunale Filiale
A 1 2 3 4
1938 - 3.467 - -
1948 - 4.757 - -
1950 - 10.181 - -
1955 85 10.277 - -
1960 184 10.358 - -
1965 179 9.962 -
1970 208 7.325 2.705 4.620
1975 205 8.032 2.705 5.327
1976 206 8.023 2.704 5.319

(apud Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1977, p. 437).

584 Cristina Preutu

Culture and ideology in communist Romania.

The activity of clubhouse

Abstract

One of the most important institutions in the communist regime was the clubhouse. It was
charged by the communist regime as an institution that had to deal with educating the
members of the society. But an analysis of its organization and program could reveal how
most of these institutions were affected by the ideological dimension. This analysis focuses
on the early days of Ceauşescu’s regime, a period characterized by a political
liberalization. This political context raise the question: did this context of domestic politics
affect the evolution of clubhouses? In order to answer this question, the analysis focuses on
topics such as: the financial investments made for the clubhouses, the employee or their
activities.
Beyond the vision of policymakers, those institutions could be perceived as a place
where popular culture developed. Was that a way of promoting those activities, was that a
way to preserve folk traditions? This study is based on documents from the National
Archives of Romania.

Keywords: clubhouse; propaganda; popular culture; Romania; communism.

 ABREVIERI

AARMSI = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice

AARMSL = Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare
AB = Arhivele Basarabiei
ACNSAS = Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
AE = L'Année Epigraphique
AIR = Arhiva Istorică a României
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi
AIIC = Anuarul Institutului de Istorie Cluj
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, Iaşi
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară, Iaşi
ALMA = Archivum Latinitatis Medii Aevi. Genève.
AMAE = Arhiva Ministerului Afacerilor Externe
AmAnthr = American Anthropologist, New Series, Published by Wiley on behalf of the
American Anthropological Association
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui
AMN = Acta Musei Napocensis
AMR = Arhivele Militare Române
ANB = Arhivele Naţionale, Bucureşti
ANDMB = Arhivele Naţionale. Direcţia Municipiului Bucureşti
ANG = Arhivele Naţionale. Serviciul Judeţean Galaţi
ANI = Arhivele Naţionale, Iaşi
ANIC = Arhivele Naţionale Istorice Centrale
ANRW = Aufstieg und Niedergang der römischen Welt, Berlin-New York
ANSMB = Arhivele Naţionale. Serviciul Municipiului Bucureşti
ANV = Arhivele Naţionale, Vaslui
AO = Arhivele Olteniei
AP = Analele Putnei
APH = Acta Poloniae Historica, Varşovia
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
„Arhiva” = „Arhiva”. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare, Iaşi
ArhMold = Arheologia Moldovei
ASRR = Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune
AŞUI = Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi
ATS = Ancient Textile Series, Oxbow Books, Oxford şi Oakville
AUB = Analele Universităţii „Bucureşti”
BAR = Biblioteca Academiei Române
BArchB = Bundesarchiv Berlin
BAR int. ser. = British Archaeological Reports, International Series
BBR = Buletinul Bibliotecii Române
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice
BCU-Iaşi = Biblioteca Centrală Universitară, Iaşi
BE = Bulletin Epigraphique
BF = Byzantinische Forschungen, Amsterdam
680 Abrevieri

BMI = Buletinul Monumentelor Istorice

BNB = Biblioteca Naţională Bucureşti
BNJ = Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher
BOR = Biserica Ortodoxă Română
BS = Balkan Studies
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române
CA = Cercetări arheologice
CAI = Caiete de Antropologie Istorică
CB = Cahiers balkaniques
CC = Codrul Cosminului, Suceava (ambele serii)
CCAR = Cronica cercetărilor arheologice din România, CIMEC, Bucureşti
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhivele Centrale de Stat,
Bucureşti, vol. I-V; supl. I.
CDŢR = Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, Bucureşti,
vol. II-VIII, 1974-2006
CI = Cercetări istorice (ambele serii)
CIL = Corpus Inscriptionum Latinarum, Berlin
CL = Cercetări literare
CT = Columna lui Traian, Bucureşti
Cv.L = Convorbiri literare (ambele serii)
„Dacia”, N.S. = Dacia. Nouvelle Série, Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, Bucureşti
DANIC = Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului
DI = Diplomatarium Italicum
DIR = Documente privind istoria României
DOP = Dumbarton Oaks Papers
DRH = Documenta Romaniae Historica
EB = Études Balkaniques
EBPB = Études byzantines et post-byzantines
EpigrAnat = Epigraphica Anatolica, Münster
Gerión = Gerión. Revista de Historia Antigua, Madrid
GB = Glasul Bisericii
„Hierasus” = Hierasus. Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, Botoşani
HU = Historia Urbana
HUI = Historia Universitatis Iassiensis, Iaşi
IDRE = Inscriptions de la Dacie romaine. Inscriptions externes concernant l'histoire
de la Dacie, I-II, Bucarest, 1996, 2000
IGLN = Inscriptions grecques et latines de Novae, Bordeaux
IGLR = Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România,
Bucureşti, 1976
IILPecs = Instrumenta Inscripta Latina. Das römische Leben im Spiegel der
Kleininschriften, Pecs, 1991
ILAfr = Inscriptions latines d'Afrique (Tripolitaine, Tunisie, Maroc), Paris, 1923
ILB = Inscriptiones Latinae in Bulgaria repertae. Inscriptiones inter Oescum et
Iatrum repertae, Sofia, 1989
ILN = Inscriptions latines de Novae, Poznan
ILLPRON = Inscriptionum Lapidarium Latinarum Provinciae Norici usque ad annum
MCMLXXXIV repertarum indices, Berlin, 1986
ILS = Inscriptiones Latinae Selectae, 1892
IN = „Ioan Neculce”. Buletinul Muzeului Municipal Iaşi
ISM = Inscripţiile din Scythia Minor greceşti şi latine, Bucureşti, vol. I-III, 1983-1999
JGO = Jahrbücher für Geschichte Osteuropas
JL = Junimea literară
 Abrevieri 681

JRS = The Journal of Roman studies, London

LR = Limba română
MA = Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ
MCA = Materiale şi cercetări arheologice
MEF = Moldova în epoca feudalismului, vol. I-XII, 1961-2012, Chişinău
MI = Magazin istoric
MM = Mitropolia Moldovei
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei
MO = Mitropolia Olteniei
MOF = Monitorul Oficial al României
NEH = Nouvelles études d’histoire
OI = Opţiuni istoriografice, Iaşi
OPEL = Onomasticon provinciarul Europae latinarum, vol. I-IV, Budapesta-Viena,
1994-2002
RA = Revista arhivelor
RC = Revista catolică
RdI = Revista de istorie
RER = Revue des études roumaines
RESEE = Revue des études Sud-Est européennes
RHSEE = Revue historique de Sud-Est européen
RI = Revista istorică (ambele serii)
RIAF = Revista pentru istorie, arheologie şi filologie
RIB = Roman Inscriptions of Britain, Londra
RIR = Revista istorică română
RIS = Revista de istorie socială
RIU = Die römischen Inschriften Ungarns, Budapest, 1972-1984
RITL = Revista de istorie şi teorie literară
RJMH = The Romanian Journal of Modern History, Iaşi
RM = Revista muzeelor
RMM-MIA = Revista muzeelor şi monumentelor, seria Monumente istorice şi de artă
RRHA = Revue roumaine de l’histoire de l’art
RRH = Revue roumaine d'histoire
Rsl = Romanoslavica
SAI = Studii şi Articole de Istorie
SCB = Studii şi cercetări de bibliologie
SCIA = Studii şi cercetări de istoria artei
SCIM = Studii şi cercetări de istorie medie
SCIV/SCIVA = Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie)
SCŞI = Studii şi cercetări ştiinţifice, Istorie
SEER = The Slavonic and East European Review
SJAN = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale
SMIM = Studii şi materiale de istorie medie
SOF = Südost-Forschungen, München
RdI = Revistă de istorie
RGASPI = Rosiiskii Gosudarstvennyi Arkhiv Sotsial’noi i Politicheskoi Istorii [Arhiva
Rusa de Stat pentru Istorie Politica si Sociala]
ST = Studii Teologice, Bucureşti
StAntArh = Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi
TV = Teologie şi viaţa, Iaşi
ZB = Zeitschrift für Balkanologie
ZPE = Zeitschrift für Papyralogie und Epigraphik
ZSL = Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde