Seminar 2: Literatura funerară.

Cartea egipteană a morților

I. Izvoare pentru istoria religioasă a egiptenilor:

a) monumente arheologice (El Giseh, Sakkara, Temple Horus, Luxor și Karnark, Valea
Regilor);
b) material literar (poezia liturgico-magică pt. înmormântare): Textele din Piramide, Textele
din Sarcofage, Cartea Mortilor.

1. Textele din Piramide = inscripții ale faraonilor dinastiei VI pt. împodobirea pereților
piramidelor;
--» cuprindeau versuri despre purificarea, tămâierea, ungerea și sacrificiile pe care le făceau
preoții la înmormântarea faraonilor;
--» reprezintă doar o mică parte din tezaurul liturgico-magic (o parte era transmisă oral, alta
prin papirusuri);
--» textele variază de la o piramidă la alta; sunt f. vechi, dinainte de apariția piramidelor.

2. Textele din Sarcofage = apar în perioada Regatului Mediu; sunt o parte citate din Textele
din Piramide, o altă parte material nou, cu caracter similar;
--» utilizate la înmormântare (nu întotdeauna a faraonului); scopul ceremonialului de
înmormântare = a-l aduce pe răposat spre lumea zeilor.

3. Cartea morților egipteni (publ. 1842 de Lepsius) = o serie de 192 de texte (capitole) cu
conținut asemănător, similare cărților de rugăiune.
--» erau așezate în interiorul unei statui de lemn (Osiris), in cutele bandajelor mumiei, pe
pieptul mumiei, sub braț sau pe o fâșie de pânză care înfășura mortul.
--» textele reprezintă formule magice (cunoscute și rezervate inițial doar faraonilor) pentru a-i
face nemuritori.
--» reprezintă un ghid și un „manual”, având indicații asupra călătoriei spre lumea cealaltă și a
modului în care putea scăpa de primejdii.
--» în gândirea egiptenilor, viața veșnică se putea câștiga prin cunoașterea unor formule
magice.

4. Cărți ajutătoare pentru călătoria răpsatului: Cartea despre cele două drumuri și Cartea
despre ceea ce este în lumea subpământeană = hărți cu privire la lumea de sub pământ +
reprezentări ale ușilor prin care trebuie să treci și ale monștrilor întâlniți.

Eshatologia și cultul morților

Egiptenii credeau în nemurirea sufletului (Herodot, Istorii). Ankh = noțiunea pentru ambele
vieți. Viața viitoare = continuarea vieții de pe pământ. Morții locuiau în Apus (Imentet), vii în
Răsărit, pe Nil.
Nu se poate vorbi despre o concepție unitară a egiptenilor despre suflet și nemurire, datorită
evoluției credințelor și practicilor egiptenilor în mai multe milenii de istorie.

I. Concepția despre suflet (BA, KA, RAN, AKH):

--» sufletul nu avea unitatea și personalitatea pe care i-o atribuim noi. Sufletul era scindat,
având mai multe suflete (aspecte / componente / subdiviziuni ale vieții spirituale).
1. BA / BAI = sufletul propriu-zis, care animă trupul în viață, după moarte trece în altă viață
(putere / capacitate a omului). După moarte, ba părăsește trupul sub chipul unei păsări /
lăcuste.

2. KA = principiu vital strâns legat de trup, care după moarte nu părăsește trupul, ci rămâne în
mormânt, păstrându-se atâta timp cât se păstrează și trupul (alte păreri = „chip invizibil” al
omului / o reminiscență a conceptului de totem primitiv).
--» datorită lui KA a luat naștere procesul mumificării și al piramidelor. Egiptenii făceau și
statui pentru a locui KA în ele, în cazul deteriorării trupului.
--»KA trebuia hrănit și îngrijit, pentru a nu deveni strigoi.

3. RAN = numele celui decedat, nume ce trebuia păstrat în memoria descendenților și pe

pietrele funerare. A șterge numele cuiva = crimă.

4. AKH = inima, sediul tuturor faptelor bune și rele. La judecata lui Osiris, inima defunctului
era cântărită pe o balanță pentru a vedea dacă se numără printre cei buni sau răi.

II. Destinul sufletului după moarte:

1. Perioada preistorică: își îngropau morții în poziția „chircită” + unelte de lucru, mâncare și
băutură. „Locul de veci” în acea perioadă era chiar mormântul.

2. Începând cu Dinastia IV: apare credința că sufletul poate părăsi mormântul / își poate
alege o altă locuință mai plăcută. Apare și credința unei lumi îndepărtate a morților, în care se
ajunge pe un drum greu, plin de primejdii (motiv pentru care s-au alcătuit Cărți ale morților,
ghiduri pentru această lume).
--» Memfis = sufletele merg într-un loc trist, la Apus (deșertul Libiei); Heliopolis = sufletele
călătoresc fericite cu zeul Re, pe barca lui, înspre Apus; Abydos = intrarea în lumea morților
se află la apus de oraș, acolo unde barca Soarelui dispărea în fiecare seară, printr-o crăpătură a
muntelui.

3. Versiunea eshatologică predominantă a fost cea osiriană = regele defunct (mai târziu,
orice răposat) se identifica după moarte cu Osiris, primind o nouă viață. La fel cum viața
planetară se înnoia în fiecare an, tot la fel se reînnoiește și viața lui Osiris (și a decedatului,
transformat în Osiris).
--» după cum Osiris, după moartea sa, a fost declarat drept, primind demnitatea sa de rege în
lumea subterană, tot la fel regele defunct era „justificat”, „îndreptat” (ulterior fiecare defunct
devine un Osiris și primește epitetul de „justificat”).
--» călătoria sufletului avea ca țintă împărăția lui Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet,
unde sufletele duceau o viață fericită (aveau condiții mai bune).
--» Împărăția morților apare și în lumea subpământeană, unde există tot felul de primejdii
(drumuri greșite, ape care trebuie traversate cu ajutorul unui ghid, monștrii îngrozitori, care
pot fi biruiți cu formule magice. Ajutor = Cartea morților).
--» cel decedat trebuie să cunoască numele monștrilor (pentru a avea putere asupra lor) sau să
se identifice cu o divinitate pentru a ieși biruitor = practicile magice au un rol deosebit.
--» Judecata lui Osiris era un pericol = în fața tribunalului lui Osiris și a celor 42 de
judecători, defunctul trebuie să-și dovedească nevinovăția, pentru a nu fi devorat, sau pentru a
nu se întoarce pe pământ la o viață mizerabilă.

III. Rituri de înmormântare

1. Perioada preistorică: morții erau înmormântați în poziție „chircită”, culcat pe partea
stângă, cu capul spre sud și fața spre apus. În alte cazuri, trupul era tăiat în bucăți, să nu
devină strigoi. Nu exista practica mumificării.

2. Perioada Regatului Vechi: apare tehnica mumificării sau îmbălsămării cadavrelor.

Procedeul demonstrează că egiptenii considerau absolut necesară conservarea trupului, viața
viitoare fiind o continuare a celei de pe pământ (Osiris n-a putut învia până când trupul său n-
a fost reconstituit).

3. Pregătirea mumiei începea cu extragerea creierului și a viscerelor care, impregnate cu

parfumuri, se păstrau în 4 urne (canope). În locul inimii se punea un scarabeu (simbol al
învierii și reînnoirii), având gravată o formulă magică ce pleda în favoarea răposatului la
judecata lui Osiris. Apoi, corpul era umplut cu smirnă, scorțișoară, tămâie și i se reconstituia
forma cu paie sau tampoane de stofă, după care era ținut 70 de zile într-o soluție de carbonat
de sodiu și, în fine, înfășurat (după spălare) în pânze de in îmbibate într-un ulei aromat.
În mâinile mortului și între benzi erau așezate texte sacre, rugăciuni și Cartea morților, pentru
a-l ajuta să învingă dificultățile din lumea cealaltă. Mumia era închisă într-un sicriu de lemn
după forma trupului. Sicriul era pictat cu siguri și scene simbolice, având și text religios în
hieroglife, iar pe exterior era pictat portretul răposatului.
--» mormintele dispuneau de picturi și desene pe pereți, redându-l pe defunct alături de
viitoarea familie, înconjurați de slujitori și animale = creau o atmosferă de viață similară cu
cea de aici.

4. Perioada Regatului Mediu: apare obiceiul de a așeza statuete de lemn, lut și metal, care-l
reprezentau pe mort. Din perioada Regatului Nou înțelegem ce reprezentau: un substitut al
trupului celui decedat, servind ca sălaș lui ka sau un slujitor pentru defunct (Cartea morților,
cap. 6).
--» orice înmormântare avea un ceremonial special: preotul, îmbrăcat într-o blană de panteră,
atingea fața și gura mortului cu un topor și cu o foarfecă, în credința că va dobândi puterea de
a se mișca și a vorbi. La final, preotul sacrifica un animal, înainte de introducerea cadavrului
în mormânt.

IV. Mormintele:
1. Perioada preistorică: locul de veci pentru oamenii simpli era o groapă obișnuită, săpată în
nisip sau într-o stâncă, astupată cu o piatră mare, pentru a nu intra șacalii.

2. Mastaba: morminte regale și nobiliare, având înfățișarea unor fortărețe cu pereții oblici
spre centru. Deasupra mormântului se afla o capela pentru riturile funerare, având o masă
pentru ofrande; alături era o stelă pictată în dosul căreia se afla coridorul, conținând statuile
defunctului. Prin acestea, defunctul comunica cu familia sa care, prin niște ferestre mici, îi
aduceau ofrandele și fumul de tămâie.
--» capela era decorată cu scene pictate/sculptate, reprezentând activități din viață care, pe
cale magică, îl țineau pe răposat „în viață”.
--» mastabele erau grupate în jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui defunct bogat
putea să aibă și alte încăperi.

3. Piramidele: apar în timpul dinastiei III, asemănătoare cu ziguratul babilonian sau

piramidele în trepte ale aztecilor/mayașilor.
--» prima piramidă a fost construită de arhitectul Imhotep pentru regele Djoser (fondatorul
dinastiei III) la Sakkara (109 x 121 x 61 m).
--» dinastia IV: construite marile primadie de la El Giseh: Kheops, Khefren și Mykerinos
(ortografie grecească) sau Hufu, Hafra și Menkaura (egipteană). Piramida construită de
Kheops (una dintre cele 7 minuni) are 137 m înălțime, Khefren 136 m și Mykerinos doar 62
m.
--» construcția piramidei lui Kheops a durat 30 de ani, timp în care au muncit fără întrerupere
100.000 de oameni (Herodot).

4. Valea Regilor: începând cu dinastia a XVIII-a, datorită jefuitorilor de morminte, faraonii

au adoptau tipul de mormânt complet subteran (hipogeu), cu mai multe încăperi, săpate în
pereții de stâncă, în Valea Regilor (vest de Teba). Săpăturile erau f adânci (100 m) și aveau
pereții decorați cu scene și texte ce reprezentau viața defunctului în lumea de dincolo.
--» în această perioadă templele funerare (unde erau aduse sacrificiile funerare) erau
construite în apropierea Nilului, departe de morminte.