Pr. prof. dr.

Mihai Săsăujan

Situația mănăstirilor românești după secularizare

(a doua jumătate a sec. al XIX-lea și prima jumătate a sec. al XX-lea)

I. Revendicarea, din partea Locurilor Sfinte, a averilor mănăstirilor

închinate, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Tema secularizării averilor mănăstirești, reglementată de statul român, în

anul 1863, a revenit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în discursul
reprezentanților Locurilor Sfinte, solicitându-se, în mod repetat, rediscutarea acestei
chestiuni în interesul favorabil al părții grecești.

1. La 15/27 februarie 1872, ministrul plenipotenţiar la Constantinopol, J.

Stratu, informa pe Ministrul Afacerilor Externe din Bucureşti, Gh. Costaforu, despre
evenimentele politice bisericești derulate la Constantinopol, în contextul acțiunii
bulgarilor pentru o organizare bisericească autonomă pe criterii naționale, acțiune
care a determinat reacții vehemente din partea Patriarhiei Ecumenice, prin
convocarea cunoscutului sinod patriarhal de la începutul anului 1872 1. Acțiunea
bulgarilor a determinat o solidaritate expresă a Rusiei față de aceștia, Patriarhia
Ecumenică invocând așa numita propagandă ruso-bulgară, care îi săpa foarte mult
autoritatea în provinciile balcanice.
În contextul menționat, diplomatul român de la Constantinopol aducea în
discuție chestiunea averilor mănăstirilor închinate, afirmând următoarele:
”Aceste fapte de o gravitate capitală pentru viitorul imperiului otoman îmi par
menite a avea şi pentru noi, în special, o importanţă practică necontestabilă şi
aceasta mai cu seamă din următorul punct de vedere: În chestiunea încă
neterminată a averilor zise închinate, suntem siguri că de acum, mult timp încă, nu
ne vom mai lovi de insistenţa Rusiei de a se da o despăgubire grecilor, insistenţă
care singură era în stare să ne ameninţe cu noi complicaţiuni şi să ne impună noi
sacrificii în această afacere. Rusia ţinându-se acum deoparte în trebile greceşti,
putem fi siguri că toate celelalte puteri garante vor lăsa să doarmă în etern această
chestiune pentru rezolvarea căreia grecii se rezemau pe protecţia străină”2.
1
Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la începutul anului 1872, a contestat categoric acțiunea bulgarilor
pentru a avea episcopi de neam bulgar. A declarat Biserica Bulgară, schismatică, numind filetism,
pretenţia unui grup etnic de a-şi organiza viaţa bisericească pe principii etnice în cadrul statului
otoman şi condamnându-l ca fiind un concept ce contrazice, în mod fundamental, eclesiologia
ortodoxă: „ ... Am comparat filetismul cu învăţătura Evangheliei şi cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu,
care există de secole, şi am recunoscut faptul că acesta nu este doar străin Evangheliei şi ordinii
bisericeşti, ci se împotriveşte acestora în mod categoric. ... Noi respingem, condamnăm şi afurisim
filetismul, acesta însemnând diferenţierea după rasă, disputa etnică, certurile şi separările în Biserica
lui Hristos ca o negare a învăţăturii Evangheliei şi a sfintelor canoane ale dumnezeieştilor noştri Sfinţi
Părinţi care sprijină Sfânta Biserică, care pun ordine în întreaga creştinătate şi o conduc spre slăvirea
lui Dumnezeu”. Ernst Chr. Suttner, „Der bulgarische Phyletismus – ein geistliches oder ein
weltliches Thema?”, în Idem, Kirche in einer zueinander rückenden Welt. Neuere Aufsätze zu
Theologie, Geschichte und Spiritualität des christlichen Ostens, Augustinus Verlag Wü rzburg, 2003,
p. 583.
2
La 15/27 februarie 1872, Ministrul Plenipotenţiar al României la Constantinopol, J. Stratu, către

1
 2. La 27 iunie 1879, patriarhii Ioachim al Constantinopolului, Sofronie al
Alexandriei, Ierothei al Ierusalimului și arhiepiscopul Paisie de Sinai, trimiteau
suveranului României, Carol I, o felicitare în contextul obținerii independenței de
stat a României, revenind, însă, și asupra chestiunii secularizării averilor
mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte. Ei revendicau dreptul de administrare asupra
acestora, arătând, în același timp, situația materială foarte dificilă în care se aflau
Bisericile lor:
„Biserica Orientală ar nesocoti o sfântă datorie a ei dacă n-ar atrage binevoitoarea
atențiune a Măriei Voastre asupra stării neregulate a relațiunilor dintre poporul
român și dintre Sfintele Locuri”.
În luna aprilie a anului următor, 1880, doi ierarhi greci (mitropolitul Nicodim
Filotei și arhiepiscopul Filadelfiei) au venit, în acest context, în România cu o
scrisoare din partea patriarhului ecumenic, cu misiunea de a trata cu guvernul
României, chestiunea mănăstirilor închinate, invocând o neînțelegere între statul
român și Biserica Orientală.

3. Negocierile diplomatice ale Legaţiei Române din Constantinopol cu

Patriarhia Ecumenică din anii 1870-1890, referitoare la autonomia bisericească a
schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, au evidențiat faptul că același
subiect al secularizării averilor mănăstirești a constituit unul din motivele care au
determinat atitudinea opresivă a părții grecești. Provocările călugărilor greci la
adresa călugărilor români din Muntele Athos, s-au încheiat cu un proces al Marii
Lavre împotriva schitului românesc desfășurat la sediul Patriarhiei Ecumenice, în
lunile mai - iulie 1881.
Deja, în anul 1868, Lazăr schimonahul, epitropul schitului Prodromu îl
informa pe Agentul Diplomatic de la Constantinopol, despre atitudinea represivă a
călugărilor greci împotriva călugărilor români din Muntele Athos, ca urmare a
secularizării averilor mănăstirilor închinate, rugându-l pentru o intervenţie
diplomatică pe lângă Înalta Poartă, care să recunoască proprietatea schitului
românesc de pe insula Thasos:
“Iau curajul a supune la înalta cunoştinţă a Domniei Voastre apăsările neprecurmate
ce se fac fraţilor noştri din mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de către călugării greci ai
Sf. Munte şi chiar de către Biserica Mare a Răsăritului, care se silesc în toate
chipurile drept răzbunare pentru secularizarea moşiilor zise închinate din ţară, a
nimici dreptul consfinţit de canoanele bisericeşti ca să avem proprietăţi pe teritoriul
otoman”3.
La 24 iulie 1881, Însărcinatul de afaceri din Constantinopol, D. Olănescu îl
informa pe Ministrul Afacerilor Externe al României, Eugeniu Stătescu, că procesul
dintre Marea Lavră și schitul Prodromu se încheiase prin emiterea unui singhiliu
patriarhal defavorabil schitului Prodromu, care n-a însemnat altceva decât
„răspunsul grecilor la nereuşita mitropoliţilor trimişi în Bucureşti pentru chestia
averilor mănăstireşti4.

Ministrul Afacerilor Externe din Bucureşti, Gh. Costaforu

3
1868 - Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Constantinopol, Dosar 276.
4
24 iulie 1881. Adresa Însărcinatului de Afaceri al României la Constantinopol, D. Olănescu, către
Ministrul Afacerilor Externe, Eugeniu Stătescu, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Constantinopol, Dosar 276.

2
 La 27 august 1881, același însărcinat de afaceri informa că cei mai mulţi
dintre reprezentanţii misiunilor diplomatice din Constantinopol considerau că
tensiunea dintre guvernul român şi Patriarhia Ecumenică pe tema autonomiei
schitului românesc Prodromu era „o şicană din partea grecilor, fiindcă nu voim să
intrăm în tocmeală cu ei asupra averilor mănăstirilor închinate”5.
În timpul procesului, reprezentanţii schitului Prodromu au înţeles că:
„numai când va fi infirmat actul secularizării averilor din România ale mănăstirilor
din Muntele Athos, vor putea pretinde favorurile ce ei cer astăzi, căci numai astfel,
lucrurile vor putea fi puse pe piciorul de mai-nainte, când li s-ar putea recunoaşte
oarecare drepturi”6.

4. În același an, 1881, așadar, la aproape douăzeci de ani de la Legea pentru

secularizarea averilor mănăstirești din România, unele ziare grecești din
Constantinopol atacau dur această chestiune. Menționau așa numita chestiune
orientală în ultimul sfert de secol, care ar fi făcut ca tema eliberării popoarelor
creștine de sub dominația otomană să fie transformată în tema eliberării ortodocșilor
de naționalități diferite de sub conducerea Pariarhiei Ecumenice. Erau menționate
propagandele naționale bulgare și române în Peninsula Balcanică, lupta pentru
înființarea unui stat grec independent și așa zisa încălcare a drepturilor Patriarhiei
Ecumenice prin confiscarea proprietăților mănăstirilor închinate în Orient:
“Drepturile Patriarhiei Ecumenice au fost călcate în picioare; proprietăţile consacrate
mănăstirilor ortodoxe din Orient au fost confiscate, o persecuţiune grozavă s-a făcut
grecilor stabiliţi peste Dunăre de nişte oameni simpli”7. Erau menționați “fiii
nerecunoscători care au hrăpit şi spoliat ceea ce s-a oferit Bisericii de către părinţii
lor”8.

5. În perioada 5-11 septembrie 2003, patriarhul Petros al VII-lea al

Alexandriei și al întregii Africi, a vizitat Biserica Ortodoxă Română. Intenționa ca la
venirea sa în România, să ridice și problema redobândirii bunurilor pe care Patriarhia
Alexandriei le-a deținut în secolele XVI-XIX, în Principatele Române. În acest sens, a
avut loc și o întâlnire a ambasadorului României din Egipt cu patriarhul Petros, la 19
iulie 2003, unde a fost adusă în discuție această chestiune.

II. Relația mănăstirilor românești cu statul român după secularizare,

în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și în prima jumătate a sec. al XX-
lea

1. Administrarea averilor mănăstireşti

5
27 august 1881. Adresa Însărcinatului de Afaceri al României la Constantinopol, D. Olănescu, către
Ministrul Afacerilor Externe, Dimitrie A. Sturdza, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Constantinopol, Dosar 276.
6
21 iulie 1881. Adresa Însărcinatului de Afaceri al României la Constantinopol, D. Olănescu, către
Ministrul Afacerilor Externe, Dimitrie Brătianu, în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Constantinopol, Dosar 276.
7
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Arhiva Istorică, Dosar 315, f. 71-73, copie traducere din
limba greacă în limba română.
8
Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond Arhiva Istorică, Dosar 315, f. 212-215 r-v, copie
traducere din limba greacă în limba română.

3
 După anul 1863, s-au făcut simţite tot mai frecvent, ingerinţele puterii de stat
la nivelul organizării vieţii bisericeşti. Au fost vizate inclusiv administrarea averilor
mănăstireşti şi organizarea monahală internă, prin unele decrete şi legi de stat
precum: Regulamentele organice (1831/1832), înfiinţarea Caselor Centrale (1832, în
Ţara Românească şi 1835, în Moldova), Legea secularizării averilor mănăstireşti
(1863), Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti (1864), Legea
organică (1872), Legea clerului mirean (1893) şi înființarea Administraţiei Casei
Bisericii (1902).
Regulamentele organice (1831/1832) au pus aceste mănăstiri sub controlul
Ministerului Cultelor, veniturile lor fiind vărsate în Casa Centrală a fiecărui principat,
instituită pentru folosul Bisericii, al instrucţiunii publice şi al operelor de binefacere.
Moşiile acestor mănăstiri se arendau prin licitaţie de Ministerul Cultelor sub
controlul episcopilor şi mitropoliţilor. Egumenii acestor mănăstiri erau numiţi de
episcopi şi mitropoliţi în înţelegere cu vornicul averilor bisericeşti (aşa numitul
ministru de culte).
Această situație a fost schimbată odată cu venirea la conducerea
Principatelor Române, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La 19 octombrie 1860,
Casa Centrală a averilor mănăstirilor neînchinate a fost înglobată la Vistieria Statului.
Legea secularizării din anul 1863 prevedea că: „Toate averile mănăstirești din
România sunt și rămân averi ale statului” (art.1). Erau declarate, așadar, ca averi ale
statului, nu doar averile mănăstirilor închinate, ci și toate averile celorlalte mănăstiri
neînchinate, averi pe care statul le administra până atunci în temeiul Regulamentului
Organic. În schimbul averilor secularizate, au fost prevăzute în fiecare an, în bugetul
statului, sumele trebuitoare pentru plata personalului clerical și de obște din
mănăstiri, precum și pentru întreținerea bisericilor și clădirilor mănăstirilor în bună
stare. Comisii speciale au fost trimise prin mănăstiri ca să cerceteze întrebuințarea
sumelor trecute în buget.
Veniturile fostelor moșii bisericești însumau în anul 1866, 12 mil. lei (adică
24,5% din totalul veniturilor bugetare ale statului. În pofida faptului că se vânduseră
multe foste proprietăți, totuși veniturile celor rămase în anul 1892 se ridicau la 22,5
mil. Dacă în anul 1866 se prevăzuseră din aceste venituri, 3 mil lei pentru școli și 3,5
mil lei pentru biserici, în anul 1892, distribuirea bugetelor a fost total dezechilibrată:
12, 33 mil lei pentru școli și doar 2,5 mil lei pentru biserici.
Această distribuire bugetară defavorabilă Bisericii Ortodoxe Române a fost
criticată în mod constant la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-
lea, determinând apariția unor noi legi de stat cu preocupare mai evidentă pentru
viața Bisericii.
În anul 1888, Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu menționa
următoarele:
„ Averile bisericești s-au luat de către stat și veniturile lor se întrebuințează la alte
destinațiuni, afară de o minimă parte rezervată încă pentru susținerea unor
instituțiuni bisericești, precum episcopiile, seminariile, câteva mănăstiri, care și
acelea sunt sortite la o curândă desființare; încă mici ajutoare se dau fostelor
mănăstiri, reduse la simple biserici comunale, în comunele rurale și urbane”. 9
În anul 1893, cunoscutul om politic de stat Dimitrie A. Sturdza, care a avut un

9
Melchisedec Ștefănescu, Memoriu despre starea preoților din România și despre pozițiunea lor
morală și materială, București, 1888, p. 10.

4
rol decisiv în negocierile diplomatice ale statului român cu Patriarhia Ecumenică
pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1885 făcea
următoarele afirmații:
„ Legile bisericești ale lui Vodă Cuza au zguduit adânc întreaga noastră societate,
pentru că au schimbat bazele pe care Biserica Ortodoxă s-a fondat și au avut o țintă
politică, aceea de a face din Biserică o servitoare servilă a Statului (p. 7). Statul a luat
averile bisericești ca să le administreze, și, în cursul evenimentelor, el a întrebuințat
în nevoile sale, veniturile acestor averi. Afară de întreținerea mitropoliților, a
episcopilor și a câtorva mănăstiri și a seminariilor, tot venitul acestor averi a fost
absorbit de cheltuielile statului și clerul nu a zis nimic (p.20)”10.
În contextul dezbaterilor parlamentare pe marginea proiectului Legii clerului
mirean și al seminariilor, într-un discurs memorabil, în Senatul României, Dimitrie A.
Sturdza menționa următoarele:
„Biserica are drepturi la bugetul statului. Statul i-a luat ce avea, ce era al ei, și nu i-a
dat ceea ce-i trebuia... Statul, luând averile, a luat asupra-și îndatoririle ctitoricești și
de dânsele nu se poate Statul acum lepăda, mai ales când constituția a declarat că
Biserica Ortodoxă Română e Biserică dominantă în Statul român” 11.
În anul 1905, istoricul Nicolae Dobrescu, critica, și el, acest mod defectuos de
distribuire bugetară a Bisericii de către stat:
„Un lucru însă nu s-a făcut cu ocaziunea secularizării și e de regretat că nu s-a făcut;
anume nu s-a constituit un fond cu destinațiune specială de a servi la întreșinerea
bisericilor și a clerului precum s-a făcut în alte țări, în Austria (Bucovina), Franța,
Italia și chiar Rusia. E vina ierarhilor de atunci de a nu-și fi spus cuvântul lor în
favoarea Bisericii și a clerului, așa că în voia soartei au rămas Biserica și clerul până în
anul 1893 când se făcu un început de îndreptare” op.cit., p.152).
La începutul secolului al XX-lea (1902), ministrul Spiru Haret propunea spre
legiferare un proiect îndrăzneț de înființare a Casei Sfintei Biserici Autocefale
Ortodoxe Române, cu rolul de administrare a afacerilor bisericești și de control
asupra averilor bisericești.
Cu privire la situația financiară ce viza treburile economice ale Bisericii în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, Administrația Casei Bisericii făcea, ea însăși,
următoarele observații:
„E mare păcat că nu s-a creat această instituțiune odată cu secularizarea averilor
mănăstirești, căci dacă s-ar fi întemeiat odată cu secularizarea, asigurându-i-se ca
mijloace materiale, numai o mică parte din venitul averilor secularizate, statul n-ar
mai avea astăzi nici o grijă, fie pentru întreținerea personalului bisericesc, fie pentru
întreținerea monumentelor istorice. Afară de acestea, câte averi bisericești n-au
dispărut și nu s-au întrebuințat la destinație, fiindcă n-a fost cine să se intereseze de
ele”12.

2. Numărul mănăstirilor și al monahilor și monahiilor

Politica de stat bisericească înregistrată în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, concretizată în secularizarea averilor mănăstireşti (15 sept. 1863) şi într-o
legislaţie bisericească de stat restrictivă la adresa monahismului (Decretul organic
pentru regularea schimei monahicești, 30 nov. 1864), a dus la scăderea

10
Dimitrie A. Sturdza, Biserica Ortodoxa Română – Cuvântare rostită în Senat, București 1893, p. 20.
11
Ibidem, p. 36-37.
12
Administrația Casei Bisericii, Biserica Ortodoxă și Cultele Streine din Regatul Român, București,
1904, p. CLXXXII.

5
considerabilă a numărului mănăstirilor. Unele au fost desfiinţate, în urma părăsirii şi
ruinării lor. Altele au fost transformate în biserici de mir ale satelor lângă care erau
construite. În clădirile altor mănăstiri, statul a adăpostit şcoli (Bistriţa, jud. Vâlcea),
spitale (Hurezi, Socola, Mărcuţa, Colentina, Dealu), azile pentru infirmi (schitul
Orgoeşti, jud. Tutova) penitenciare (schitul Inăteşti, Rîmnicul Vîlcea, Văcăreşti, Mislea
– jud. Prahova, Bucovăţul Nou – jud. Dolj, Lipova - jud. Vaslui), cămine pentru bătrâni
(Răchitoasa – jud. Bacău), şcoli de subofiţeri, depozite de arme (Dealu) etc.13. Acestea
și-au pierdut rolul însemnat pe care l-au avut în secolele anterioare.
Dacă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Ţara Românească şi în
Moldova existau aprox. 232 mănăstiri şi schituri14, numărul acestora a scăzut simțitor
începând cu a doua jumătate a aceluiaşi secol, astfel încât, în 1919, în regatul
României existau doar 75 de mănăstiri şi schituri întreţinute de stat (53 de monahi şi
22 de monahii), la care se adăugau 22 de schituri particulare şi de sine (18 de
monahi şi 4 de monahii)15.
Numărul vieţuitorilor din mănăstiri a scăzut, şi el, dramatic.
În anul 1872, după secularizare, numărul pentru cele două principate ajungea
la 3955 vieţuitori (1707 monahi şi 2248 monahii), trecuţi în bugetele mănăstirilor şi
schiturilor întreţinute de stat. În anii 1872-1902, numărul lor a scăzut la 2491 (749
monahi şi 1742 monahii), urmând ca în anii 1902-1919, să ajungă la 2171 (689
monahi şi 1482 monahii)16. Alături de cei trecuţi în bugetul de stat, existau şi 77
monahi şi 71 de monahii netrecuţi în buget. De asemenea, existau 18 schituri
particulare şi de sine unde trăiau 68 monahi şi 4 schituri particulare şi de sine unde
trăiau 61 monahii17. Comparaţia cu anul 1868, când doar la mănăstirea Neamţ trăiau
696 monahi iar la mănăstirea Văratec trăiau 614 monahii, ne indică extrem de clar,
descreşterea numărului vieţuitorilor din mănăstiri, înregistrat în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

3. Organizarea internă
Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceşti din anul 1864,
aducea modificări substanțiale referitoare la intrarea în monahism și la organizarea
internă a mănăstirilor. Intrarea în monahism era condiționată de împlinirea vârstei
de 60 de ani pentru bărbați și de 50 de ani pentru femei. Erau menționate și
excepțiile de la această regulă: în caz de invaliditate sau de boală incurabilă (art. 1,

13
Conducătorii acestor şcoli, azile pentru infirmi sau bătrâni şi penitenciare lor ştiind că „adăpostirea
lor este vremelnică, iar statul nedând sumele trebuitoare pentru întreţinere an cu an, s-au dărâmat,
clădirile (n.n.) s-au ruinat, căci erau şi sunt ale nimănui, de ele nemaiinteresându-se nici urmaşii
ctitorilor. Azi, poate neavuţi sau preocupaţi cu averile ce au, ei nu găsesc timp să se mai ocupe şi de
„monastiri în ruină”. A se vedea Theofil S. Niculescu, Sfintele monastiri şi schituri din România ctitorite
de vlădici, călugări şi preoţi, boieri, negustori şi săteni, Editura Mănăstirea Vodiţa, Drobeta Turnu
Severin, 2002, p. 22.
14
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Casa Bisericii 1902-1919, București, 1920, pp. 212-213. 108
mănăstiri şi schituri în Ţara Românească şi 124 de mănăstiri şi schituri, în Moldova.
15
Ibidem. Interesante sunt şi informaţiile culese de Constantin St. Bilciurescu, în lucrarea sa
Monastirile şi Bisericile din România cu mici notiţe istorice şi gravuri, Tipografia Cărţilor bisericeşti,
Bucureşti, 1890, în care arată transfomarea numeroaselor mănăstiri de dinainte de secularizare în
biserici de mir, de asemenea, numărul monahilor /monahiilor şi unele aprecieri („bătrâni şi
infirmi/bătrâne şi infirme” versus „foarte muncitori / foarte muncitoare”).
16
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Casa Bisericii 1902-1919, p. 213, 234.
17
Ibidem

6
b); pentru bărbaţi în cazul celor care erau absolvenţi de seminar superior, în vederea
intrării în rândul clerului înalt (viitori ierarhi) (art. 2); pentru femei, în cazul celor care
aveau să funcţioneze în spitale, şcoli sau instituţii „de bine-faceri ale statului”, dar şi
acestea numai după vârsta de 30 de ani şi care nu erau căsătorite (art. 4, b); pentru
femeile care erau eliberate din închisori şi aveau recomandare de la Sinodul general
(art. 4, c). Viitorii monahi și monahii trebuiau să renunţe la dreptul primirii unei
pensii de la stat (art. 1, c). Decretul prevedea, de asemenea, că nu avea să fie
îngăduită călugărirea pe seama altor mănăstiri, schituri sau sihăstrii în afara acelor
existente (capit. II). Nicio autoritate ecleziastică nu avea voie să tundă în monahism
pe vreun bărbat sau femeie dacă nu i se prezenta autorizarea Sinodului general şi
autorizarea Ministerului Cultelor (art. 5).
Răspunsul domnitorului Alexandru Ioan Cuza adresat patriarhului ecumenic
Sofronie al III-lea, la 10 iulie 1865, în contextul opoziţiei foarte dure venite din partea
acestuia la adresa acestui Decret, este relevant pentru argumentele care au stat la
baza măsurii respective. Domnitorul îşi exprima intenţia eradicării relelor deprinderi
din mănăstiri, optând pentru creşterea nivelului duhovnicesc, cultural şi social al
monahilor și monahiilor:
Alexandru Ioan Cuza arăta că prin Legea menţionată, urmărea „desrădăcinarea
neştiinţii, relei deprinderi şi relelor întrebuinţări nenumărate, ale încuibărilor pentru
scandalul Bisericei în mănăstiri. A trebuit să-mi aduc aminte, că din clerul monahal
se aleg episcopi, adecă oamenii aceia care trebuie să lumineze şi să strălucească în
înţelepciune şi pietate, care sunt datori să lumineze pe concetăţenii lor, nu numai
prin ştiinţa lor, dar încă şi prin exemplul de viaţă nepătată şi religioasă. Iată de ce am
voit pentru binele Bisericei, ca să restrâng numărul şi să determin vârsta călugărilor
şi a călugăriţelor, cerând de la ei exemple de o adevărată chemare (către viaţa
monahală) şi însărcinându-i cu lucrare uşoară sau cu învăţătura, sau cu serviciul la
spitaluri şi oprind de a mai intra în sfintele noastre instituţiuni, câţi şi câte n-au voit
să se supună la o viaţă de sacrificiu” 18.
Prin Legea Organică din 1872 (art. 27), mănăstirile rămase au fost puse, sub
autoritatea spirituală a episcopului, în ceea ce privește disciplina ecleziastică și
datoriile lor spirituale, fără nici un amestec al puterii laice 19.
În anul 1873 a fost întocmit și un Regulament pentru disciplina monahală,
prin care se legiferă modul în care aveau să se conducă în viitor mănăstirile.
Superiorul era ales de sobor, era întărit de episcop și recunoscut de guvern.
Călugăriri noi nu se puteau face decât în momentul când devenea vacant un loc din
numărul prevăzut de statutul mănăstirii. Procedura prin care cineva putea să intre în
monahism era următoarea: respectiva persoană se adresa episcopului locului, care îl
recomanda unei anumite mănăstiri. După o perioadă de verificare a candidatului,
superiorul mănăstirii cerea acordul episcopului pentru tunderea respectivei
persoane în monahism. Aceasta putea avea loc dpar după aprobarea Sf. Sinod.

4. Starea locașelor de cult și a clădirilor mănăstirilor

Sub acest aspect, mănăstirile au cunoscut un declin tot mai vizibil.
18
A se vedea Fotie Balamaci, Documente. Corespondenţa între Patriarhia din Constantinopol şi
mitropolitul Ungrovlahiei D.D. Nifon, între domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi toate Bisericile ortodoxe
cu privire la legile aprobate de către guvernul român pentru sinodul din anul 1864, traduse din
greceşte de..., Bucureşti, 1913, pp. 84-85.
19
Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane (1850-1895), București, 1905, p.
183.

7
 Situația precară a fost înregistrată deja, înaintea secularizării averilor
mănăstirești. Este cunoscută lipsa de interes din partea egumenilor greci pentru
refacerea locaşurilor de cult şi a clădirilor mănăstirilor pe care le administrau.
Din raportul Comisiei instituite în anul 1858, prin Tratatul de la Paris, pentru
a analiza situaţia politică, economică şi socială din Ţările Române, aflăm că „în
mănăstirile închinate nu mai existau comunităţi religioase. Călugării dispăruseră din
aceste mănăstiri, clădirile mănăstirești rămânând în cea mai mare parte în paragină.
Mănăstirile închinate nu constau în altceva decât în pământurile întinse ale căror
venituri le primeau regulat egumenii greci, ce rezidau în mare parte la Bucureşti sau
Iaşi”20. Semnificativ pentru înţelegerea acestei situaţii este faptul că din cele aprox.
91 de mănăstiri şi schituri din Ţara Românească ctitorite, rezidite sau reparate în
secolul al XIX-lea, doar 10 au fost mănăstiri şi schituri închinate, iar din cele aprox. 54
de mănăstiri şi schituri din Moldova ctitorite, rezidite sau reparate, în acelaşi secol,
doar 11 au fost mănăstiri şi schituri închinate.
Ruinarea mănăstirilor româneşti a fost tot mai vizibilă, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, după secularizare. În anul 1881, o Comisie instituită de Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii, pentru cercetarea „monumentelor cultului ortodox”, în
vederea începerii lucrărilor de restaurare şi conservare, dădea expresie „adâncei
întristări, de care a fost cuprinsă, văzând părăsirea în care se află cele mai multe
dintre mânăstiri, focarele culturii noastre naţionale din veacurile trecute”21:
„Din nenorocire foarte mulţi din aceia cari erau însărcinaţi a purta de grijă pentru aceste
monumente, îngrijitorii mânăstirilor, au fost şi încă tot mai sunt oameni, cărora le lipseşte
simţimântul istoric şi spiritul de conservare, care nu sunt în stare să preţuiască valoarea
monumentelor ce au să păstreze ori nu pot să aibă pentru ele purtarea de grijă a bunului
părinte de familie. Astfel la cele mai multe mânăstiri lipseşte spiritul gospodăresc; curtea e
plină de gunoiu şi de bălării; pe sub ziduri şi adeseori chiar prin ziduri se prăsesc buruieni şi
cârcituri; micile reparaturi, prin care s-ar putea întâmpina stricăciunile mari, nu se fac la timp
şi aşa trebuie să se facă din când în când reparaturi mai radicale. Şi nimic nu le-a stricat mai
mult decât aceste reparaturi. Trecând cu vederea că în deosebi ele sunt rău făcute, pe lângă
materialul prost şi pe lângă lucrul de clacă, cei însărcinaţi cu executarea reparaturilor au mai
adăugat şi o desăvârşită lipsă de simţimânt artistic şi au schimonosit zidirile reparate astfel,
încât abia mai e cu putinţă să le reconstruim în forma lor primitivă şi singura importantă”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, mănăstirile din regatul României erau
„ameninţate de ruina totală”. În şedinţa de primăvară a anului 1883, Sf. Sinod a luat
în dezbatere chestiunea mănăstirilor şi a numărului monahilor şi monahiilor,
aprobând în unanimitate un memoriu al episcopului Melchisedec Ştefănescu al
Romanului, prin care se solicita acordarea unei atenţii sporite vieţii monahale din
partea conducerii bisericeşti, o „urgentă îndreptare” şi transformarea mănăstirilor în
institute de cultură naţională, de bună creştere şi caritate22:
Episcopul Melchisedec afirma următoarele: „Monahismul şi mânăstirile reclamă o
urgentă îndreptare şi punere pe calea morală, făcându-se organe de cultură şi
moralizarea poporului. În societatea actuală, mânăstirile nu pot avea alt rol decât ca
aziluri pentru bătrâni, care, după ce şi-au isprăvit rolul în societate, doresc a-şi sfârşi
viaţa în linişte mânăstirească. Pentru care sfârşit trebuie a se destina un anume
număr de mânăstiri, iar toate celelalte să se prefacă în institute de cultură naţională,
prin înfiinţarea de şcoale populare de industrie naţională, de spitale pentru bolnavi,
20
Nicolae Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane, p. 72.
21
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Casa Bisericii 1902-1919, pp. 336-337 apud Monumente nationali
– Mănăstiri și biserici. Raporturi dela comisiunile întocmite pentru cercetarea lor, București, 1882.
22
Administraţia Casei Bisericii, Biserica ortodoxă şi cultele străine din Regatul român, p. XLIX.

8
 de ospicii pentru soldaţii invalizi, de aziluri pentru calicii, care umblă cerşind pe uliţe
şi la drumuri. Prin aceasta, mănăstirile care sunt monumente istorice ale trecutului
nostru, pe de o parte, se vor apăra de ruina totală, care astăzi le ameninţă, iar pe de
alta, se vor lega mai strâns cu naţiunea, prefăcându-se în institute de bună creştere
şi caritate, care toate sunt unite cu biserica şi predicate de morala creştină”23.
Se constată un accent pronunțat pus pe potenţialul rol al mănăstirilor din
perspectiva semnificaţiei lor pentru societate.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au existat, de asemenea, mănăstiri şi
schituri particulare întreţinute din averea lor sau administrate de diferite epitropii
sau eforii private24. Lipsite, pe de o parte, de mijloacele materiale, şi prin aceasta,
„de posibilitatea de a mai da un ajutor, de a mai împărţi o milă, iar pe de alta, ne mai
fiind focare intelectuale, de unde să radieze în afară lumina” 25, mănăstirile româneşti
au cunoscut un declin, pierzând rolul important ce l-au jucat în trecutul neamului
românesc.

5. Îmbunătățirea situației mănăstirilor la începutul secolului al XX-lea

Casa Bisericii a acordat o atenție specială, Comisiunii Monumentelor Istorice,
instituită, deja, în anul 1890, cu rolul de a coordona conservarea și restaurarea
monumentelor istorice. Între anii 1903-1920 au fost întreținute, conservate și
restaurate 33 de mănăstiri și schituri și 48 de biserici.

III. Situația mănăstirilor românești în contextul unificării bisericești

după anul 1918

Procesul de unificare bisericească, înregistrat în prima jumătate a secolului al

XX-lea, în contextul unificării politice, după anul 1918, a adus modificări substanţiale
în gândirea statutului de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, autonomiei interne
bisericeşti, acordându-i-se o atenţie sporită. Mănăstirile românești aveau să
cunoască și ele începutul unei noi perioade de dezvoltare și organizare.
La puțin după numirea în scaunul de mitropolit primat, în anul 1920, Miron
Cristea dezbătea tema autonomiei Bisericii față de Stat. Ca fost episcop al
Caransebeșului, el cunoscuse și experiase, deja, conceptul autonomiei bisericești din
Transilvania și Banat:
“Se cere ca Bisericii noastre să-I asigurăm o deplină autonomie, în cadrele căreia să-
și conducă ea însăși prin factorii și organelle sale proprii, anume instituite, toate
afacerile sale bisericești, școlare, culturale, umanitare, filantropice, economice,

23
Melchisedec Ștefănescu, Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe în regatul României,
București, 1883, pp. 104-105.
24
În rândul acestora pot fi menţionate: mănăstirea Sinaia (întreţinută de Eforia Spitalelor Civile);
schiturile Tărâţa – jud. Iaşi, Războieni – jud. Neamţ şi Măgura – jud. Bacău (întreţinute de Epitropia Sf.
Spiridon din Iaşi); Rarău – jud. Suceava şi Măgaru – jud. Tutova (întreţinute de Administraţia
Domeniilor Coroanei ori de Administraţia moşiilor regale); Frăsinei – jud. Vâlcea şi Cozancea din
Botoşani (întreţinute din veniturile produse de terenurile cu care au fost înzestrate de întemeietorii
lor); Lepşa – jud. Putna (administrată de o epitropie aleasă de locuitori); Valea Neagră - jud. Putna
(administrată de o epitropie aleasă de comunitatea vrânceană); Bulucul – jud. Putna (administrată de
o epitropie numită de Prefectură), etc. A se vedea Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, Casa Bisericii
1902-1919, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1920, p. 211.
25
N. Dobrescu, Studii de Istoria Bisericii Române Contemporane, p. 153.

9
 financiare, fundaționale, etc. fără nici o restricțiune de directă dispunere din partea
vreunui alt factor, afară de biserică și de corporațiunile ei… Autonomia va reînvia
spiritul de inițiativă, va pune capăt, cel puțin în măsură mai simțită, amorțelii de
astăzi, când totul se așteaptă în Biserică de la Guvern ”26.
Cu privire la mănăstiri și la viața monahală, el făcea următoarele considerații:
„Sfintele mănăstiri au fost în trecut centre nu numai de frumoasă viață bisericească,
ci și de cultură, de artă, etc. Azi se află în stare de decadență, unele chiar în stare de
tot jalnică. Ele trebuiesc reorganizate astfel încât în lumea plină de materialism și de
curente josnice - sfintele mănăstiri să fie tot atâtea oaze de răcoritoare de recreare a
sufletelor zdrobite de valurile vieții, să fie izvoare de înălțare spre idealuri, locuri de
artistice îndeletniciri în cântări bisericești frumoase, în slujbe, etc. Dar pe lângă
acestea, în mănăstirile mari trebuie să dăm personalului sau unei părți din el și
îndrumări practice”27.
Prin noua Lege și Statut pentru organizare a Bisericii Ortodoxe Române din
anul 1925, aceasta a dobândit autonomie față de Stat. Averile administrate, până
atunci, de Casa Bisericii, au fost date organelor bisericești.
Articolul 22 prevedea următoarele: Pentru administrarea fondului general
bisericesc a tuturor averilor comune Bisericii și a sumelor acordate de Stat pe
seama ei, se instituie o Eforie a Bisericii Ortodoxe Române, care va fi organul
executiv al Consiliului Central în privința afacerilor economice - financiare.
Astfel, la 22 noiembrie și 9 decembrie 1926, „Eforia Bisericii a luat în primire
toate actele privitoare la pământurile și bunurile pe care le-a administrat până atunci
Ministerul Cultelor. Odată primite de la Ministerul Cultelor, aceste pământuri au fost
predate apoi de Consiliul Central Bisericesc, eparhiilor respective, spre a le
administra prin delegații respectivi ai eparhiilor, conform hotărârilor Adunărilor
eparhiale. Aceste pământuri reprezintă o suprafață totală de 16.952 ha” 28.

Concluzii
Cele câteva considerații referitoare la consecințele secularizării averilor
mănăstirești pentru evoluția monahismului românesc, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, impun, în continuare, o analiză științifică
obiectivă, a relației Stat - Biserică, în România, în această perioadă. Motivația legilor
bisericești ale domnitorului Alexandru I. Cuza, conținutul dezbaterilor și discursurilor
parlamentare cu referire la locul Bisericii Ortodoxe Române în noul stat național
român modern (instituţie de stat29), prin care statul se legitima şi se consolida, sunt
doar câteva teme de reflecție istorică, pentru discursul istoriografic contemporan.

26
Miron Cristea, Principii fundamentale pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române din
Regatul Român, București, 1920, p. 10.
27
Ibidem, p. 37.
28
Dezbaterile Congresului Național Bisericesc. Sesiunea ordinară din 18-21 noiembrie 1929, București,
1930, p. 124-125, apud Paul Brusanowski, Stat și Biserică în vechea Românie între 1821-1925, Presa
Universitară Clujeană, 2010, p. 298.
29
20 aprilie 1885. Adresa Ministrului Cultelor, Dimitrie A. Sturdza către ministrul plenipotenţiar din
Constantinopol, George Michael Ghika: „Biserica Ortodoxă e la noi, Biserică de Stat, adică o
instituţiune stabilită prin legea organică a statului”. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond
Constantinopol, Dosar 271.

10