În această perioadă vedem patriarhi ai Constantinopolului, precum Ioasaf (la 1561 şi 1564), Ieremia II

(în 1588 şi 1591), venind în Ţările Române. Despre primul se ştie că s-a oprit, în 1564, în Muntenia, ţara Chiajnei,
cu care se încuscrise, şi de aici se îndrepta spre Rusia, iar despre Ieremia II avem ştirea că a fost întâmpinat în
1581, la Bucureşti, de mama voievodului Mihnea II Turcitul, care era bolnav. Doamna era din Galata şi fusese
surghiunită la Rodos, împreună cu numitul patriarh, acesta botezând chiar pe fiul lui Mihnea, pe Radu. De acolo a
trecut la Iaşi, unde a găsit pe Petru Cercel, unchiul lui Mihnea. Mergea de fapt în Rusia, iar la întoarcere, în 1591,
s-a mai oprit pentru ceva timp la Bucureşti, apucând mai multe schimbări de domni, ceea ce nu l-a împiedicat să
confirme daniile făcute la Muntele Athos şi să contribuie la întărirea legăturilor canonice ale Scaunului Ecumenic
cu Mitropolia Ungrovlahiei (N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ). Dar nu Ieremia II avea să fie primul patriarh ce vizita
Ţările Române, ci Teolipt care venise la sfinţirea ctitoriei lui Neagoe Basarab. Apoi, acestuia îi urmase, pe la 1545,
Ieremia I ce vizita şi el Principatele dunărene în scopul adunării de ajutoare pentru Athos. Ieremia II fusese însoţit
de un fost patriarh, Pahomie II (N.M.Popescu, Patriarhii Ţarigradului în Ţările Române în veacul XVI, Bucureşti,
1914).
*
Secolul al XVII-lea a fost inaugurat de domnia domnului Radu Şerban (1602-11), o domnie destul de
agitată de războaie pe care a trebuit să le ducă nu numai împotriva tătarilor, dar şi împotriva rivalilor săi, încât nu
a avut răgazul necesar de a se ocupa de Biserică. Iar în Moldova, domnul Simion Moghilă (1606-7) a avut o
domnie prea scurtă ca să se remarce. Radu Şerban a fost înlocuit de Radu Mihnea în 1611, pe când primul se afla
în război, în Transilvania. Radu Mihnea, fiu al lui Mihnea Turcitul, a domnit de patru ori în Ţara Românească
(1601-2; 1611-16; 1620-23; cu o întrerupere în 1611) şi de două ori în Moldova (1616-19; 1623-26) şi s-a remarcat
prin diplomaţie şi bune raporturi cu toţi vecinii, dar şi prin grija faţă de Biserică şi implicit faţă de Muntele Athos,
a cărui amintire avea s-o păstreze prin aceea că s-a înconjurat de foarte mulţi greci.
Amintim aici numele lui Chiril Lucaris, bun prieten cu Radu, ajuns patriarh la 1612, fără ca domnul
Radu Mihnea să fie străin de această ridicare a lui Chiril (era deja patriarh de Alexandria - 1601-1620). A păstorit
în şase rânduri, sfârşind la 1638 asasinat de turci. Chiril şi-a avut pentru o vreme sediul în Ţara Românească
(1613-1615), unde a fost duhovnic al domnului cu care de altfel era prieten din copilărie. De asemenea, în această
perioadă - spune Iorga - “Chiril ţinea predici înaintea domnilor la sărbătorile cele mari”. Cînd Radu a trebuit să
plece domn în Moldova, Chiril l-a însoţit. În 1620, pe când Radu revenea la domnia Ţării Româneşti, Chiril scria
împotriva catolicilor referitor la noile lor inovaţii. La sfârşitul acestui an primea din partea domnului o moşie la
Segarcea.
*
Vasile Lupu a chitat a achitat datoriile nu numai Patriarhiei Ecumenice, ci şi aceleia din Ierusalim, la
rugămintea patriarhului Teofan (1608-1644), pe care-l putem găsi de multe ori în Ţările Române. Datoria achitată
era de 56.000 florini. Teofan venise prima oară, în 1617, la curtea lui Radu Mihnea din Iaşi, cunoscut ca mare
protector al grecilor (Păcurariu, IBOR, II, p. 261).
Toate acestea au determinat pe Atanasie III Patelaros, fost patriarh ecumenic şi el, să scrie în termeni
foarte elogioşi la adresa domnului, iar câteva decenii mai târziu acelaşi lucru făcea şi patriarhul Ierusalimului,
Dositei (1669-1707). Atanasie Patelaros, fost mitropolit al Thesalonicului, a ajuns la 1634 în scaunul ecumenic
pentru numai 40 zile. Nevoit să se retragă, a venit la mănăstirea lui Păun Vameşul de lângă Iaşi, închinată la
Xiropotamu din Muntele Athos. A stat acolo ani buni, până când la 1652, Vasile Lupu a reuşit să-l pună din nou în
scaun la Constantinopol, dar pentru numai 15 zile. A revenit în Moldova, aşezându-se la Sfântul Nicolae din
Galaţi, iar de aici a plecat în Rusia. Iorga spune că Atanasie ar fi stat între 1642-54 la Sfântul Nicolae, iar în altă
parte preia de la Pavel de Alep ştirea că acest patriarh stătea, la vremea în care Macarie al Antiohiei vizita Ţara
Românească, în mănăstirea Sfântul Dumitru din Galaţi, refăcută de Vasile Lupu şi închinată la Athos. Acest
patriarh scria: “Precum râul Nilului adapă toată ţara Eghipetului, aşa a făcut şi acest cucernic domn: a plătit
datorii fără de număr ale sfântului, dătătorului de viaţă Mormânt şi cugetă la o eleimosină şi mai mare decât
aceasta” (Hurmuzaki, XIV, I, p. 173-4, nr. CCLVI), iar în alt loc: “fără acest nou Ahile, n-ar mai fi dăinuit la
Patriarhie (ecumenică) piatră pe piatră” (ibidem, XIII, p. 440-9) sau: “Tu singur eşti pentru raţiunea noastră
gloria şi scăparea. Tu singur lumina sa, tu singur eşti mândria sa. Tu demn de admiraţie, tu eşti pentru noi ca şi
Împăratul” (ibidem, XIII, p. 446-7).

Cât despre Dositei (1669-1707), şi el, ca şi predecesorul său Teofan, care la 1643 sfinţea Marele Mir la
Iaşi, s-a aflat pentru mult timp în ţările noastre, încât adevăratele sale reşedinţe au fost Iaşiul şi Bucureştiul.
Acesta, ca şi Atanasie Patelaros, spunea despre Vasile Lupu: “de la căderea Constantinopolului, nici un bazileu
sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim”. Dositei, unul dintre cei mai mari teologi ai
secolului XVII, a petrecut enorm de mult timp în Ţările Române şi a contribuit la lupta împotriva uniatismului.
Între 1680-82 a înfiinţat o tipografie greacă lângă Iaşi (Cetăţuia), a doua de acest fel, după cea înfiinţată de Chiril
Lucaris la Constantinopol, urmărind tipărirea de cărţi de cult sau teologice pentru preoţii greci. Multe dintre
acestea se află azi şi la Athos. În 1698 i se tipărea pentru prima oară la Bucureşti “Tomul dragostei”.
*
În 1688 începuse în Ţara Românească epoca lui Constantin Brâncoveanu, când Patriarhia va fi iarăşi
condusă, rând pe rând, de “clienţii” domnilor români, recunoscuţi ca protectori şi patroni ai Renaşterii greceşti.În
vremurile acelea, istoria românească a înregistrat venirea la Bucureşti a mai multor oameni de cultură greci,
printre care şi călugări atoniţi, în număr din ce în ce mai mare, veniţi să ceară ajutor. Domnul s-a arătat

5
sprijinitorul lor şi dovadă stă faptul că mulţi dintre patriarhii răsăriteni, precum Dionisie IV Seroglanos al
Constantinopolului sau Iacob, contracandidatul celui dintâi, ori Dositei ai Ierusalimului sau Partenie Prohoros
al Alexandriei (1678-89) n-au ezitat să vină în Ţările Române de atâtea ori.
Cît despre Dionisie, rudă a Cantacuzinilor, a păstorit de cinci ori între 1671-96 şi, murind în 1696, a fost
îngropat la Târgovişte. Cea de-a patra păstorie (1686-87) o datorează rudei sale, domnului, pe care-l va ajuta mai
apoi să repună la mitropolie pe Teodosie. Dionisie IV va beneficia în continuare de sprijinul românesc, iar după
înlăturarea sa definitivă (1694) s-a stabilit în Ţara Românească, precum am mai văzut.
Însuşi Brâncoveanu va hotărî de câteva ori asupra soartei celui ce avea să ocupe tronul Moldovei.
Constantin Duca (Duculeţ, 1693-95), a fost numit de turci la insistenţele lui Brâncoveanu, care îi va da pe fiica sa
în căsătorie. Cununia a fost săvârşită la 1693 la Iaşi de către Iacob, patriarhul ecumenic pomenit mai sus, în
biserica Golia, unde la acea dată era şi egumen. Fostul patriarh a murit în Moldova la 1700, fiind înmormântat
chiar la Golia. Acest Iacob era acela care aruncase anatema asupra lui Şerban Cantacuzino şi n-a voit s-o ridice
nici la insistenţele lui Brâncoveanu. Însuşi Constantin Brâncoveanu găsise în Iacob un rival, care nu i-a cedat
niciodată, ceea ce nu mai îndrăznise nimeni înainte. Iacob a păstorit de trei ori, între 1679-88 şi va îndrăzni chiar
să anatematizeze pe domn, ceea ce în timpul lui Vasile Lupu nu s-ar fi putut întâmpla. Dar, să recunoaştem, nici
Şerban Cantacuzino nu avea poziţia lui Vasile Lupu, care a beneficiat de vremuri destul de liniştite, cât şi de timp,
pe când în cei 10 ani de domnie Şerban Cantacuzino a trebuit să facă faţă - politic vorbind - şi expansiunii
Imperiului Habsburgic (la 1683 turcii eşuaseră în cucerirea Vienei, iar la 1688 Viena avea să înglobeze şi
Transilvania). Cu alte cuvinte, nu mai dispunea de mijloacele cu care să producă schimbări de patriarhi.

Iar Hrisant Nottara al Ierusalimului, nepotul lui Dositei, tot cu sprijinul lui Brâncoveanu pare a fi obţinut
scaunul. Brâncoveanu susţinuse pentru tronul constantinopolitan pe Gavriil (1702-7) şi reuşise să oprească
numirea lui Neofit V (Iorga, Bizanţ după Bizanţ,).
Partenie vizitase Ţările Române ca exarh al Sfântului Mormânt şi apoi ca patriarh a petrecut doi ani aici.
*
Ierarhi, călugări sau oameni de cultură continuă să se scurgă în Principate în timpul acestei epoci. Sporul
de ierarhi sau clerici veniţi din sudul Dunării, dar şi din îndepărtatele eparhii orientale, ca să trăiască printre noi,
uneori până la moarte, trebuie pus în legătură cu creşterea influenţei greceşti, care se remarcă în cultură şi mai ales
în învăţământ sub Cantacuzinii munteni, dar şi cu liniştea şi prosperitatea nemaiîntâlnite de care s-a bucurat Ţara
Românească sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. Bucureştii vor cunoaşte acum alegeri de arhierei titulari,
consacraţi aici, din porunca Constantinopolului, pe seama unor scaune care acum erau amintiri. Este vorba de
episcopii de Sevastia, Nyssa şi Soteriopolis. De asemenea, mai găzduise Bucureştiul pe Clement al Adrianopolei,
pe Auxentie al Sofiei, Eftimie al Pogonianei, Maxim de Hierapolis, adunaţi, la 1693, într-un sinod. Se pot adăuga
ierarhii în funcţie: Gherasim al Târnovei, Gherman al Neopatrelor sau Iosif al Cervenilor. Toţi aceştia au semnat
aici acte sinodale, semnăturile lor păstrându-se în arhivele româneşti. Acestea sunt numai câteva cazuri.
*
În vremea păstoriei fanarioţilor, Ţările Române încă mai primeau vizita câte unui patriarh, aşa cum era
Silvestru al Antiohiei, care nu numai că a vizitat, dar a şi zăbovit ani buni la Iaşi şi la Bucureşti (între 1729-30 şi
1744-49), de pe urma lui rămânând o serie de tipărituri. El a încheiat şirul patriarhilor antiohieni care ne-au vizitat
ţările.
*
Încă cuvântul domnului mai conta la alegerea vreunui ierarh. La 1746, la intervenţia lui Constantin
Mavrocordat, pe atunci în Ţara Românească, era ales la Alexandria ca patriarh Matei Psaltul (1746-66), dar
investirea sa a făcut-o Neofit Cretanul, la Bucureşti, din porunca lui Paisie II, patriarhul ecumenic. Ca şi Silvestru
de la Antiohia, Matei era ultimul patriarh de Alexandria care vizita ţările noastre.