ICONOCLASMUL BIZANTIN

Eikon, în limba greacă, înseamnă „imagine”, „ chip”. În anul 730 izbucnește cearta
iconoclaștilor, adică disturgătorilor de imagini. Astfel, în urma unei reuniuni a marilor
demnitari religioși la Constantinopol, în frunte cu patriarhul orașului, împăratul interzice
orice reprezentare umană a lui Dumnezeu, considerată drept o înjosire adusă trancendenței
divine. Iconoduluii, favorabili imaginilor, sunt recrutați mai ales din rândurile călugărilor
care trăiesc în mânăstiri, unde numărul acestor tipuri de reprezentări se înmulțește. Poporul
folosește câteodată forța pentru a se opune înlăturării statuilor lui Iisus Hristos, fapt pentru
care în 787, al doilea conciliu ecumenic de la Niceea îi condamnă cu fermitate pe
iconoclaști. Cearta va mai dura încă un secol, încheisndu-se în anul 843. p.89.F.
Braunstein, J. F. Pepin. Ghid de cultură generală, Editura Lider, București, s. a.

Împăratul bizantin Leon al III-lea(717-747) a accentuat controversele în 726 interzicând

folosirea icoanelor lui Iisus hristos, ale fecioarei, și ale sfinților în Bisericile creștine.
Această opoziție față de o tradiție deja îndelung stabilită și răspândită, a provocat rezistența
acasă, mai ales din partea cercurilor monastice, și în afară, din partea creștinătății de limbă
latină. Guvernarea bizantină a mențiunut această prohibiție până în anul 787, când un
conciliu bisericesc a reinstaurat foilosirea icoanelor. În 815, împărații au susținut din nou
iconoclasmul, până când disputa s-a încheiat definitv cu o nouă răsturnare a politicii
imperiale în anul 843. Iconoclasmul a produs o schimbare majoră a relațiilor papale cu
Bizanțul, papii solicitând constant spirijin militar și diplomatic la Constantinopol contra
ostrogoților arieni și lombarzilor barbari, fapt care a limitat drastic autoritatea papală. P.
436, William H. McNeill, Ascensiunea Occidentului, Editura Arc, Chișinău 2000.

Pacea în biserică nu a durat mult timp. Întemeietorul noii dinastii imperiale din Bizanț,
Leon al III-lea Isaurianul, în cadrul general al unor reforme economice, politice și sociale,
tinde să reformeze și domeniul religios. În anul 726, le emite un edict care interizce cultul
ix=coanelor. Edictul a fost urmat de o acțiune violentă-disturgerea imaginii luyi Iisus
Hristos, plasată deasupra intrării în palatul imperial din capitală. În 730 este demis
patriarhul Gherman, care se împotrivea noii doctrine imepriale, iar edictul fiind semnat de
noul patriarh, a căpătat putere de lege obligatorie pentru toată populația imperiului. Astfel,
își ia începutul o mișcare de proporții, numită iconoclastă(distrugători de icoane), care a
durat cu întreruperi peste un secol. urmașii lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea
Copronymos, paralel cu dezlănțuirea unor persecuții violente îndreptate împotriva adepților
cultului icoanelor(iconoladri sau iconoduli), învinuiți de idoaltrie, a încercat o
fundamentare teologică a doctrinei iconoclaste. În anul 787, Sinodul al VII-lea ecumenic
din Niceea, condamna iconoclasmul ca erezie, și după o revenire a sa în perioada anilor
814-843, culturl icoanelor se restabilește definitiv în biserica ortodoxă.
Luptele iconoclaste apărute într-un context dominat de: a) amenințarea puterii imperiale; b)
privarea statului de contribuabili și soldați. Principalele cauze sunt influența Bisericii în
societatea bizantină și creșterea economică a bisericii. Luptele iconoclaste s-au purtat între
partizanii venerării icoanelor( care obțin restabilirea cultului icoanelor, iar mișcarea
populară condusă de Toma Slavul slăbește politica icnoclastă; în 843, Teodora, văduva
împăratului Theophil , repune cultul cioanelor) și adversarii cultului icoanelor(care în anul
726 generează mișcarea iconoclastă, inițiată de împăratul Leon al III-lea. Printre
caracteristicile perioadei amintim: disturgerea icoanelor, secularizarea averilor
mănăstirești, aducerea clăugărilor la viața activă. Ca urmare: sporește numărul
contribuabililor și soldaților. Împăratul Nikephor I revocă măsurile luate de împărăteasa
Irina de repunere a cultului icoanelor. Plitica iconoclastă se înăsprește). Împărații
iconoclaști, de origine orientală, militarizează Imperiul bizantin.

Împăratul Bizanțului Leon III poruncește să se distrugă toate reprezentările iconografice

cu temă religioasă. Conflictul care izbucește imediat după aceea marchează începutul unei
crize în Imperiul Bizantin, care se extinde până în Europa de Vest. Cultul pentru imagini
cu teme religoase este legat de slăvirea lui Dumnezeu și a apărut în cadrul Bisericii odată
cu slăvirea sfinților. Adversarii obiceiului de a se aduce închinare icoanelor spun că ar fi
vorba despre o practică păgână, prin care se încalcă a douam poruncă. Această concepție
este împărtășită de toată populația din estul Imperiului Bizantin, de unde provenea Leon. În
acest conflcit există și motive politice, sociale, și etnice. Dintre motivele politice face parte
și acela că în partea estică a Imperiului s-a făcut propagandă în vederea renunțării la
reprezentările cu temă religioasă, care a venit în sprijinul arabilor. Cei care se închină la
icoane sunt acuzați de idolatrie și de erezie. Acestei abordări i se opune Sfântul Ioan
Teologul din Damasc. El pornește în argumnetația sa de la faptul că Iisus era om și că
imaginile cu temă religioasă nu îl reprezintă pe Dumnezeu, ci reprezintă un om . În 726
când Imperiul Bizantin este zgudiuit de o serie de cutremure, leon al III-lea vede în
acestea un semn că Dumnezeu1dorește ca el să aplice interdicția legată de venerarea
reprezentărilor cu temă religioasă. Împărstul a poruncit să fie înlăturată o imagine
reprezentându-l pe Mântuitorul Iisus Hristos, dispusă deasupra intrării în palatul imperial.
Procedând astfel, a stârnit mânia populației. Ofițerii însărcinați cu înlăturarea respectivelor
imagini au fos uciși pe loc. vestea legată de planurile împăratului ajunge până în grecia,
unde este proclamat un alt împărat. Este adevărat că Leon al III-lea a înăbușit revolta, dar
a fost nevoit să recunoască faptul că injterdicția legată de imaginile pe teme religioase nu
se putea aplica imediat. În anii care au urmat, Leon al III-lea, dat dovadă de multă grijă în
aplicarea planului său. El i-a solicitat ajutor papei Grigore al III-lea, care a respins cu
duritate solicitarea împăratului. Leon al III-lea a reacționat scoțând Sicilia, sudul Italiei și
grecia, de sub tutela Romei, și așezând toate aceste teritorii sub tutela Constantinopolului.

1
Cronica Ilustrată a omenirii, Vol 5, Editura Litera, București, 2011, p. 726.

-2-
Dar patriarhul Constantinopolului, Germanos, este împotriva interdicției pe care dorește s-
o impună Leon al III-lea. În cele din urmă, Leon al III-lea își impune planul cu duritate. La
începutul anului 730, îi cheamă la palat pe toți demnitarii din imperiu, și le prezintă un
decret , pe care aceștia trebuie să-l semneze, prin care se interzice proslăvirea unor
reprezentări. Doar patyriarhul germanos refuză și este înlăturat din funcție. Imediat după
aceea sunt distruse mii de lucrări de artă, iar cei care se închină la diferite reprezentări sunt
prigoniți. Fiul și urmașul lui Leon la II-lea, Constantin V, convoacă în 754 un sinod care
se desfășoară la Constantinopol, și în cadrul căruia episcopii condamnă în unanimitate
venerarea imaginilor pe teme religioase. Abea în 787, în cadrul sindoului de la Niceea se
legitimează închinarea la icoane și se scoate de sub incidența ereziei2.

2
Ibidem, p. 730.

-3-
O nouă orientare politică și ideologică predomină în perioada care se întinde de la
începutul secolului al VIII-lea până la mijlocul secolului al IX-lea,. Această perioadă este
cunoscută sub numele înșelător de iconoclasm. Într-adevăr, disputa icoanelor nu constituie,
în opinia noastră, decât un aspect de suprafață, am spune chiar un simplu pretext, al
mutațiilor și convulsiilor profunde care au pus la încercare Imperiul Bizantin, statul,
Biserica, și societatea sa, vreme de mai bine de un secol. orientările politice ale împăraților
iconoclaști, împărați supranumiți isaurieni-cu toate că fondatorul dinastiei, leon al III-
lea(717-741), a fost originar din Germaniceea(Armenia), și nu din isauria-, nu pot fi
definite ca relaiste și populare. În ceea ce privește politica internă, se constată o dorință
accentuată de dreptate socială, și o preocupare de a-i proteja pe cei slabi împotriva
abuzurilor celor puternici. Ecloga, culegerea de legi publicată de Elon al III-lea, s-a născut
din efoturile depuse de acest împărat pentru ca legile și dreptul, „ devenite de neânțeles
pentru popor, și mai ales, pentru cei din provincie”, să fie accesibile tuturor3. Rezultattul
acestei strădanii de simplificare a unei legislații savante, și, numeroase puncte, perimate
este ansamblul operei legislative a Isaurienilor, care va rămâne în vigoare până la
intervenția împăraților Macedoneni, timp de mai bine de un secol, mai exact până la
redactarea Basalicalelor, de la sfârșitul secolului al IX-lea. Ecloga, apărută din grija de a
servi și cetățenilor de condiție foarte modestă, arată, prin conținutul său, că legile bizantine
puteau fi, și în acel moment, chiar erau , în slujba celor mai din punct de vedere economic
și social. Spiritul de dreptate socială, care însuflețește lunga introducere a Eclogei,
atribuită lui leon însuși, este din această perspectivă, deosebit de semnificativ-indiscutabil,
acest preambulconstituie cel mai manifest de politică socială conceput vreodată de un
împărat bizantin. „ Dintre toate soiurile de bine, declară Leon, eu am ales dreptatea”.
Împăratul constată că numai împărțirea dreptății pe pământ este o faptă conformă voinței
divine și îi cheamă „pe cei care sunt însărcinați cu aceasta își înăbușe orice pasiune și să-și
rostească sentința portivit cerințelor adevăratei dreptăți, aceea care-i disprețuiește pe cei
săraci și nu-i lasă nedreptățiți pe cei puternici”; el îi îndeamnă, în sfârșit, pe judecători „să
servească egalitatea și dreptatea”, amintindu-și că „ lui Dumnezeu nu îi plac cei care au
două geutăți și două măsuri”. Obiectivul urmărit de leon al III-lea, prin publicarea Eclogei
și ideile pe larg dezvoltate în preambulul său nu lasă nicio îndoială asupra orientărilor
politicii iconoclaste. Acestea se pot rezuma astfel: să i se poarte de grijă poporului de rând ,
să fie protejați de cei puternici, fiindcă, după cum explică Leon al III-lea, aceasta este
vrerea Domnului și pentru că în acest fel bizantinii vor putea „cu sprijinul ceresc, să se
apere de dușmani”. Cu alte cuvinte, sloganul: „ Cu Dumnezeu, pentru sărmani și asupriți și
întru apărarea patriei”, constituie esența ideologiei bizantine, al cărei scop va fi tocmai

3
Helene Arhveiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Editura Corint, 2002, p. 24.

-4-
crearea solidarității naționale, cea care le va îngădui să țină piept amenințării externe, în
special invaziilor arabe în Răsărit și incursiunilor slave în Apus4.

4
Ibidem, p.25.

-5-
 Marea Problemă, sub dinastia isauriană, este „ Disputa asupra icoanelor”. Închinarea la
icoanele reprezentându-i pe Hristos, Fecioara Maria și alți sfinți-icoane ale căror rol era de
a ușura predicile ținute populațiilor analfabete-era o practică generalizată în Bizanț și
fusese favorizată de călugări. Acest cult se adresa mai puțin personajelor divine
reprezentate de imagini, cât icoanelor, ele însele, cărora li se atribuiau puteri miraculoase.
Când dușmanii asediau Constantinopolul, Patriarhul însuși prezenta din înaltul meterezelor
sfintelor icoane, menite a-i îndepărta pe năvălitori. În provinciile orientale ale Imperiului,
unde se suprapunea influența religiilor iudaică și musulmană(amândouă prescriind
reprezentarea personajelor divine), acest cult popular și demnonstrativ, amintind de
practica păgână, șoca profund elitele , cu atât mai mult cu cât erezia monofizită., cu
aspirația-i caracteristică spre o spiritualitate pură, era încă activă în această parte de lume.
În disputa iconoclastă se confruntă două concepții asupra religiei și dincolo de aspectele
pur spirituale ale conflictului, două culturi, două arii geografice și două grupuri sociale.
Sunt de partea iconodulilor(cei care adoră icoanele)toți cei legați de o crdință primitivă și d
eo religie sensibilă, numeroși în rândurile femeilor, călugărilor, reprezentanților claselor
populare, în Grecia, ca și în Constantinopol. De partea iconoclaștilor(cei care sfarâmă
icoanele), se află provinciile orientale, dar și la Constantinopol și în alte câteva cetăți
grecești, nobilimea, înaltul cler și anturajul împăratului. Îndemnat de episcopii din Asia
Mică bizantină, influențat, poate, și de o erupție vulcanică și un cutremur de pământ, în
care împăratul credea că recunoaște mânia divină, leon III-el însuși originar din Siria-
pornește o campanie de persusaiune a poporului, menită a-l face să abandoneze icoanele.
Dar, când el dă ordin, în 727, să fie retrase primele icoane, la Constantinopol izbucnește
revolta, urmată îndeaproape, peste tot de, răscoale populare ațâțate de călugări. De la
Roma, papa Grigoe II protestează împotriva politicii iconoclaste a lui Leon III, și îl
denunță ca eretic, fără însă a rupe legăturile cu împăratul. Leon III îi replică, rupând de
jurisdicția Romei, pentru a se alipi patriarhului Constantinopolului, diocezele bizantine
asupra cărora papa își mai exercită încă influența spirituală:Calabria, Sicilia, Italia. El
trimite chiar și o flotă pentru a-l acosta pe suveranul pontif, dar ea este împrăștiată de
furtună. Patriarhul Germanus(n.n. Gherman), care refuă în 730 să aprobe un edict
împotriva icoanelor, este demis5. Odată cu Constantin V, fiu și succesor al lui Leon III,
persecuția ia amploare și un caracter feroce. Sprijinit de provinciile orientale, de armată, și
de un mare număr de episcopi, acest „împărat-teolog”, autor al mai multor tratate de
dogmatică, își propune să taie din rădăcină o superstiție pe care o considera eretică.
Populații întregi venite din Siria sau Armenia, provinciiiconodule, sunt deportate în Tracia
sau în Bizanț. Icoanele bisericilor sunt sfărâmate, frescele distruse, cărțile iconodulilor
arse. Relicvele sunt aruncate și uneori însăși bisericile sunt dezafectate și transformate în
cazarme sau grajduri. Înalții funcționari ai provinciilor occidentale sunt urmăriți, iar
călugării sunt cu miile închiși, torturați, mutilați, și în cele din urmă, trimiși la moarte. În

5
Istoria Europei, vol.II, București, Editura Institutul European, 1998, p. 56.

-6-
timpul domniilor lui Leon IV(775-780), Constantin VI(780-797), și mai ales, a împărătesei
Irina(797-802), ateniană care practica în secret cultul icoanelor, lupta a cunoscut o perioadă
de calm. În 787, adevărată stăpână(ea îi scoate ochii fiului său, Constantin, pentru a nu
avea rival), Irina convoacă cu acordul papei și sprijinul patriarhului aflat la ordinele sale,
conciliul de la Niceea, care, în ciuda împotrivirii armatei, restabilește cultul icoanelor
plecând de la noi baze teologice și ordonă restituirea bunurilor confiscate mânăstirilor și
bisericilor. Aceasta va stârni o vie opoziția, care, cumulată cu amenințarea externă și cu
impopularitatea Împărătesei, va duce , în 802, la detronarea Irinei, înlocuită cu Nicheporos
Phokas, înalt funcționar care reia deândată lupta împotriva mânăstirilor. Odată cu
dinastiaamoriană(întemeiată de Mihail II, împărat din 820, originar din Amorium, Firgia),
persecuția împotriva adoratorilor de imagini ia un nou avânt, mai ales sub domnia lui
Teofil(829-842). Călugării sunt din nou urmăriți și torturați. Și totuși, la puțin timp după
moartea lui teofil, văduva sa , teodora, asigurând regența în timpul minorității fiului lor,
Mihai III va pune capăt, cu ajutorul fratelui său, cezar Bardas, interminabilei dispute,
procalmând restabilirea solemnă a icoanelor6.

6
Ibidem, p. 58.

-7-
 ICONOCLASMUL ȘI CONSECINȚELE LUI

În primele secole ale creștinismlui adepții noii religii refuzau reprezentările figurative în
cadrul cultului, respectând porunca a doua a Decalogului(„să nu-ți faci ție chip cioplit(-
sculpturi)și nici un fel de semănare(-picturi)cu cele ce sunt în cer/…/Să te închini lor, nici
să slujești lor”. Ieșirea, XX , 4-5; Deuteronom., V, 8-9). (–Această prescripție data cel mai
trâziu din secolul VII a. Chr.). La fel ca evreii,

MIȘCAREA ICONOCLASTĂ

Introducere

Pe plan dogmatic, controversele hristologice se încheie în secolul al VII-lea,. De-a

lungul primelor șapte secole ale vieții sale, Biserica a apărat adevărul esențial, care stă la
temelia mântuirii noastre:adevărul Întrupării divine. Ea îl apărase punct cu punct
formulând succesiv diversele aspecte ale învățăturii despre persoana lui Iisus Hristos -
Dumnezeu și Om - oferind lumii cele mai exacte definiții posibile, care să reteze de la
rădăcina orice interpretare eronată. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare erezie în
parte, adică toate acele atacuri parțiale împotriva diferitelor aspecte ale doctrinei
hristologice, a fost declanșată o ofensivă generală împotriva ansamblului învățăturii
ortodoxe: a început lupta împotriva icoanei. Astfel și-a făcut apariția una dintre cele mai
teribile erezii care a săpat fundamentul însuși al creștinismului: iconoclasmul secolelor
VIII si IX.

-8-
Prin iconoclasm se înțelege acel curent eretic, care își are începutul mai înainte
de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat
o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase.
Etimologic, iconoclasmul înseamnă "distrugerea icoanelor" de la cuvintele
grecești eikon = chip, înfățișare, icoana siklasma = a distruge, a sfărâma. Uneori
se vorbește de iconomahie pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și
necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = luptă.

Expansiunea iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învățații au încercat să

determine cauzele care au dus la nașterea unui asemenea curent atât de puternic
în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste și care a fost
reacția față de el. În cele ce urmează, vom prezenta cât mai multe dintre cauzele
iconoclasmului, așa cum au fost descrise de câțiva teologi contemporani
consacrați în teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului
Teologic Saint-Denis din Paris și cardinalul Christoph von Schönborn,
arhiepiscopul Vienei. În cele din urmă vom trece în revistă și câteva din
argumentele teologice aduse de iconoclaști, considerând că nu acestea au dus la
apariția iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la apariția teologiei
împotriva icoanei.

Pretinsul iconoclasm al primelor secole creștine

Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor

teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție
între cinstirea ei și idolatrie. Ei considerau că cinstirea icoanelor vine în
contradicție cu unele precepte biblice, că încalcă, de pildă, porunca Decalogului
de a nu-ți face chip cioplit și de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deuteronom 5,
8), apoi că, potrivit învățăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în
"duh și adevăr" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor.
5, 7, 16). Discuții în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la
sinodul de la Elvira (300-306), iar părinți și scriitori bisericești ca Iustin
Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de
Cezareea și alții mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea icoanelor.

Folosirea abuzivă a cultului icoanelor

-9-
Fără îndoială, odată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulțit și
abuzurile, iar credința populară nu era, desigur, mereu liberă de aceste utilizări
abuzive ale icoanelor.

Unii creștini împodobeau zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient
pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denunțase acest lucru încă
din secolul IV. Pe de altă parte, existau unele forme de venerare a imaginilor
sacre care semănau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povestește că, în
secolul VII, imaginile brodate ale sfinților ornau veșmintele de ceremonie ale
membrilor aristocrației bizantine. La Alexandria, domni și doamne se plimbau
pe străzi îmbrăcați în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a
icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserică: astfel, icoanele erau
luate uneori drept nași si nașe de botez sau ca nași de călugărie. Existau fapte
încă și mai curioase: anumiți preoți răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu
Sfintele Daruri și distribuind acest amestec credincioșilor, ca și cum Trupul și
Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; această practică
amintește de un alt abuz răspândit, acela de a bea ulei din candelele care fuseseră
aprinse la icoane sau moaște. Alți preoți oficiau Sfânta Euharistie având o icoană
drept altar. La multe din minunile care erau relatate și crezute în legătură cu
icoanele, au existat, cu siguranță, unele a căror autenticitate a fost contestata pe
drept cuvânt de iconoclaști. Astfel erau unele așa-zise minuni făcute de icoana
Maicii Domnului, din al cărei sânge curgea din când în când lapte, care, după
examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub
subțire. De partea lor, credincioșii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un
chip prea literal: ei cinsteau mai puțin persoana reprezentată, cât imaginea însăși.
Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale
păgânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credincioși care nu
erau foarte bine ancorați în Ortodoxie, ba unii dintre aceștia ajungând să refuze
cu totul icoanele.

Alături de aceste erori referitoare la atitudinea față de icoane, existau de

asemenea elemente scandaloase chiar înăuntrul imaginilor. Adevărul istoric era
adesea falsificat. Fericitul Augustin ne lasă deja să înțelegem ca pe vremea lui,
anumiți artiști Îl reprezentau pe Hristos în chip arbitrar, după propria imaginație,
exact cum se întâmpla adesea în zilele noastre. Anumite imagini îi scandalizau
pe credincioși prin senzualitatea lor rafinata, care nu se potrivea deloc cu
sfințenia persoanei reprezentate. Imaginile de acest tip îl făceau pe omul obișnuit
să se îndoiască de sfințenia icoanei sau chiar de necesitatea ei în Biserică. Mai
rău, ele ofereau iconoclaștilor o armă redutabilă împotriva artei sacre în general.
În ochii lor, arta era incapabilă să reflecte slava lui Dumnezeu și a sfinților, adică

- 10 -
lumea spirituală. Arta părea ca o adevărată blasfemie, iar prezența ei în Biserică
părea a fi o concesie făcută păgânismului. Ei se întrebau: "Cum poate fi
reprezentată, cu mijloacele josnice ale artei grecești, preaslăvită Maică a
Domnului, care a primit în pântecele ei plinătatea Dumnezeirii, cea care este mai
presus de ceruri și mai slăvită decât heruvimii?". Sau: "Cum să nu te rușinezi a
arăta cu ajutorul unei arte păgâne pe cei ce trebuie să împărătească alături de
Hristos, să-i impara Tronul, să judece lumea și să se asemene cu chipul slavei
Sale, de vreme ce Scriptura ne spune că lumea toată nu a fost vrednică de ei?"
(Actele Sinodului VII Ecumenic).

Cea mai revoltătoare latură a cultului icoanelor pentru iconoclaști nu era totuși
abuzul, totdeauna posibil, ci faptul că icoanele erau de fapt respectate. Semnele
exterioare ale acestui cult: lumânările sau candelele, tămâia, sărutarea,
închinarea, toate aceste forme văzute ale cultului sfintelor icoane aduceau aminte
într-un mod îngrijorător de practicile păgâne ale idolatriei. Puteau oare simplii
credincioși să înțeleagă subtilele distincții teologice între cinstire și adorare cu
care teologii se apărau împotriva reproșului potrivit căruia cultul icoanelor era o
adorare a chipurilor materiale? Apărătorii icoanelor, teologii și preoții, aveau
datoria să amintească și să explice în mod repetat, atât laicilor cât și călugărilor,
că icoanele trebuiau să fie cinstite, iar adorat putea fi numai Hristos, Cel
reprezentat în icoană.

Toate acestea întăreau pe adversarii cultului icoanelor în convingerea lor

conform căreia cultul icoanelor era incompatibil cu puritatea creștinismului.

Sectele iconoclaste

La rezerva față de cultul icoanelor au contribuit și unele secte și erezii de

coloratură dochetistă, influențate de învățătura potrivit căreia Întruparea divină ar
fi fost iluzorie, ireală. Pavlicenii, care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii
Domnului și al sfinților, adică, după ei, tot ceea ce nu era cinstit "în duh și
adevăr", preluaseră de la manihei învățătura dualistă că materia trebuie
disprețuită, întrucât a fost creată de un demiurg inferior și rău. Iar pentru că
Hristos nu ar fi avut un trup material real, El nu poate fi reprezentat în nici un
chip. Messalienii din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar unele secte
monofizite, active mai ales în părțile orientale ale imperiului, socoteau
imposibilă reproducerea pe icoane a chipului Mântuitorului, deoarece, potrivit
credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din
urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată. În marea majoritate însă, monofiziții
nu erau ostili icoanelor, pe care le păstrează până astăzi. Arienii nu venerau nici

- 11 -
sfinții, nici moaștele, nici icoanele. Cei mai mulți dintre nestorieni venerau
icoanele, dar sub influența Islamului au devenit iconoclaști, deși cinstesc crucea.

La Sinodul VII Ecumenic, Sfântul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului,

spunea că iconoclaștii sunt influențați de evrei, de sarazini, de samariteni, de
maniheeni și de două secte monofizite: fantaziștii și teopaschiții.

Iudaismul și islamul

Acestor secte li se adaugă iudeii și musulmanii, care vedeau în icoane renașterea

idolatriei și politeismului. Totuși, atitudinea evreilor față de artă plastică nu a
fost întotdeauna unitară, dovedindu-și periodic deschiderea. Dar, în momentul
nașterii Islamului, evreii au reînceput să respecte cu mare strictețe interzicerea
imaginilor, prevăzută de legea Vechiului Testament; nu numai că nu-și mai
decorau cu imagini sinagogile, ca în primele veacuri creștine, dar chiar
ajunseseră să le distrugă pe cele existente. Sinagogile de la Aïn Douq și Beth
Alfa păstrează urmele acestor distrugeri.

Andre Grabar constată că islamul nu trebuie socotit ca fiind iconoclastic, ci în cel

mai înalt grad "aniconic". În secolul VII a început invazia arabilor musulmani
care au cucerit Siria și Palestina, au traversat Asia Mica ajungând la
Constantinopol în anul 717. Împăratul Leon III Isaurul i-a respins în 718. La
începuturile dominației lor, arabii erau în genere destul de toleranți față de
imaginile creștine din teritoriile pe care le ocupaseră. În 723, califul Yezid a dat
dintr-o dată ordinul ca toate icoanele din bisericile creștine de pe teritoriul său să
fie scoase afară. Musulmanii au vânat atunci icoanele, dar trebuie spus că
persecuțiile lor nu au avut probabil un caracter consecvent și sistematic.

Motive personale ale împăraților iconoclaști

Primul împărat iconoclast, și totodată primul care a declanșat lupta împotriva

icoanelor, a fost Leon al III-lea Isaurul (714-741). Toți bizantinologii moderni
sunt de acord că acest împărat a fost cel care a pus în mișcare aceasta erezie:
iconoclasmul este o "erezie imperială... care s-a născut ‘în purpură’, în palatul
imperial" (St. Gero, The Eucharistic Doctrine of the Byzantine iconoclasts and
its Sources, 1973, p 131). Întrebarea care se pune e care au fost motivele
împăratului de a începe lupta iconoclastă și care forțe din imperiu au putut să
mobilizeze pe împărat.

- 12 -
Mult timp s-a încercat să se explice concepția iconoclastă a împăratului prin
originea sa orientală. Leon III-lea era de origine siriană, venea din orașul
Germanicia din nordul Siriei, care de generații avea numai episcopi monofiziți și
care se găsea sub puternica influență a islamului ofensiv. Afirmația că ar fi
existat și o influență evreiască asupra viitorului împărat rămâne de domeniul
legendei, dar poate avea un sâmbure de adevăr istoric. Totodată, Orientul
Apropiat era deja sub influență islamică. Acestea ar fi unele presupuneri de
influență păgâna asupra lui Leon III.

Al doilea împărat iconoclast a fost Constantin al V-lea Copronimul (741-775),

fiul lui Leon al III-lea. Asociat la tron de către tatăl său de la vârsta de doi ani a
trăit întreaga viață în medii iconoclaste. El însuși a luat parte activ la disputele
iconoclaste, pregătind sinodul de la Hiereia din 754. La un oarecare timp după
Sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile imperiale, cât și
de cele ale Bisericii, Constantin al V-lea a dezlănțuit o prigoană fără precedent
împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire
icoanelor. Cei care nu s-au supus au fost maltratați sau uciși. Persecuția s-a
extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public,
orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la
sinodul din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat. Operele de artă
religioasă au fost distruse și înlocuite de scene care se inspirau din natură ori din
expedițiile militare ale împăratului. Ura a mers atât de departe încât a depășit
hotărârile sinodului, hotărâri care priveau doar cultul icoanelor și a moaștelor de
sfinți, și s-a extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.

Această teroare a luat sfârșit odată cu moartea lui Constantin al V-lea. Politica sa
religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îngrozitoare.
Memoria sa a fost atât de urâtă, încât rămășitele sale pământești au fost scoase
din Biserica Sfinților Apostoli în perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai
victoriile sale împotriva bulgarilor au făcut ca poporul să meargă la mormântul
sau cu recunoștința în momentele în care soarta Bizanțului era pusă în cumpănă
de invaziile acestora.

Domnia următorului împărat iconoclast, Leon al IV-lea (775-780), a însemnat o

perioadă de tranziție spre restabilirea cultului icoanelor. Deși atașat tradiției
iconoclaste, ca fiu al împăratului Constantin Copronimul, și nu a ezitat de altfel
să arunce în închisori chiar înalți funcționari, a fost mai îngăduitor, poate datorită

- 13 -
soției sale Irina, o iconodulă educată în Athena, cea care avea să restabilească
cultul icoanelor prin Sinodul VII Ecumenic de la Niceea (787).

După împărăteasa Irina, tronul i-a revenit lui Nichifor I, care nu a luat măsuri
nici în favoarea icoanelor, dar nici împotriva lor. Dar cel ce i-a urmat la tron,
Leon al V-lea Armeanul (813-820), ofițer distins prin calitățile sale militare și
deci provenit din mediul puternic iconoclast al armatei, avea să declanșeze faza a
doua a iconoclasmului. Imediat după urcarea la tron el a început să-și arate
convingerile sale iconoclaste. Într-un cerc de prieteni apropiați ar fi declarat:
"Vedeți că toți împărații care au admis cultul icoanelor și le-au venerat au murit
fie în exil, fie pe câmpul de luptă. Numai aceia care n-au cinstit icoanele au
murit de moarte bună. Toți acești împărați au fost înmormântați cu cele mai mari
onoruri în Biserica Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să
distrug icoanele." (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. Bonn, p. 349).

Leon Armeanul a cerut lui Ioan Gramaticul – "creierul renașterii iconoclaste" –

să compună un tratat care să utilizeze hotărârile precedentului sinod iconoclast
de la Hiereia (754). Numai că împăratul nu mai găsea în rândul episcopatului
sprijinul de care se bucurase Constantin Copronimul. Înlăturându-l pe Sfântul
Patriarh Nichifor (810-815), a reușit să convoace un nou sinod iconoclast în 815
la Constantinopol. Dar cu toate că doctrina iconoclaștilor nu mai avea nici
sprijinul și nici vitalitatea din trecut, persecuțiile au fost în schimb din cele mai
violente, atingând violența celor din vremea lui Constantin Copronimul.
Ortodocșii au fost din nou martirizați, iar icoanele, cărțile sau vasele sfinte
decorate cu imagini au fost distruse. Iconoclasmul era predat în școli și figura în
manuale.

Leon al V-lea a fost ucis în ziua de Crăciun al anului 820, în timpul Sfintei
Liturghii în Catedrala Sfânta Sofia, de către un vechi tovarăș de arme: Mihail de
Amorium. Acest ucigaș avea să urmeze la tron sub numele de Mihail al II-lea
(820-829). Om fără cultură, a adoptat o poziție rezervată față de problemele
religioase, nerecunoscând nici Sinodul VII Ecumenic, dar nici pe cele
iconoclaste. În sinea lui era însă iconoclast, ca unul ce provenea din Phrygia,
centru puternic iconoclast. Această convingere l-a determinat să-și dea fiul spre
educare lui Ioan Gramaticul, cunoscut iconoclast, și să nu reinstaleze ca patriarh
pe Nichifor, ci tot pe un iconomah. Totuși, politica iconoclastă a împăratului a
fost în descreștere, el adorând cu multă pietate pe Maica Domnului și pe sfinți;
persecuțiile au încetat, exilații au revenit, dar nu a restabilit cultul icoanelor.

- 14 -
Situația s-a schimbat sub domnia lui Teofil (829-842), fiul și succesorul lui
Mihail al II-lea. Spre deosebire de tatăl său, care abia putea citi și scrie, acesta a
fost un om cu instrucție/educație aleasă. El își dobândise nu numai cunoștințe de
cultură bizantină, dar și de artă arabă, iar formația i-o datora lui Ioan Gramaticul,
viitorul patriarh. Anii de domnie ai lui Teofil însemna, pe de o parte, ultima
înflorire a iconoclasmului, pe de alta, perioada celei mai mari influențe a culturii
arabe în lumea bizantină. Persecuțiile n-au fost atât de dure ca în trecut. Soția lui
Teofil era o iconodulă ce provenea din Paflagonia: Teodora, împărăteasa care
avea să restabilească pentru totdeauna cultul icoanelor în anul 843, imediat după
moartea soțului ei.

Pe lângă originea sau educația fiecărui împărat iconoclast este bine să amintim și
de preferințele artistice ale acestora. Iconoclaștii nu se opuneau deloc artei ca
atare. Departe de a fi dușmani ai artei, ei o favorizau. Ei nu persecutau decât
reprezentările lui Hristos, ale Fecioarei și ale sfinților. În acest sens,
iconoclasmul secolelor VIII-IX poate fi apropiat de protestantism, cu singura
diferență că iconoclaștii nu lăsau pereții bisericilor nepictați. Dimpotrivă, aveau
mare plăcere din a-i decora cu tot felul de subiecte profane, peisaje, reprezentări
animaliere etc. Formele pur decorative aveau de asemenea un rol important. Arta
iconoclastă reprezenta simultan o întoarcere la izvoarele elenistice și un
împrumut din Orientul musulman. Mai cu seama împăratul Teofil a fost un
principe fastuos și un mare constructor, care a dat un puternic impuls artei
monumentale. El a poruncit construirea unui palat (care le imita pe cele din
Bagdad) ai cărui pereți erau acoperiți cu incrustații, mozaicuri și picturi
înfățișând scuturi, arme, animale de tot soiul, arbori și flori. Bisericile erau
decorate în același spirit. Când el a scos de pretutindeni imaginile sacre, a făcu-o
pentru a le înlocui cu animale și păsări. Constantin Copronimul îi lăsase o pilda
strălucitoare: în biserica Vlahernes, el distrusese un ciclu imagistic cu scene
evanghelice și le înlocuise cu "flori, păsări felurite și alte animale înconjurate de
plante printre care mișunau cocostârci, corbi și păuni". Împăratului i se reproșa
faptul că transformase biserica în "livadă și coteț de păsări" (Ch. Diehl, Manuel
d’Art Byzantin, t. I, Paris, 1925). În locul unei fresce reprezentând Sinodul VI
Ecumenic, Constantin pusese portretul vizitiului sau preferat...

Antimonahismul

Alte teorii, dintre care nu lipsesc și cele ale adepților luptei de clasă, consideră că
împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacție împotriva
monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; acesta luase o mare
dezvoltare, poseda întinse domenii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori

- 15 -
în concepția împăraților bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă
ea aducea prejudicii tezaurului statului, armatei prin lipsa de luptători și chiar
agriculturii și altor activități economice, prin numărul insuficient de lucrători și,
respectiv, funcționari.

Cunoaștem ca măsurile cele mai drastice de după sinodul din 754 au fost luate de
Constantin V împotriva monahilor, de aceea uneori se vorbește de această fază a
iconoclasmului numind-o monahomahie. A fost interzis celibatul. Călugării au
fost izgoniți din Mânăstiri, iar acestea transformate în hanuri ori cazărmi. Mulți
dintre ei au fost obligați să defileze în hipodrom ținând câte o femeie de mână.
Cel mai aprig persecutor s-a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei
Thracesienilor, care a poruncit călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu
orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau. Lachanodrakon a vândut
proprietățile Mânăstirilor, a ars manuscrise și moaște de sfinți, și atacă atât de
aprig pe monahi, încât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.

Motive religioase

Alți autori caută cauzele începerii iconoclasmului în cercurile imperiale în

reforma religioasă. Înainte de toate, lupta împotriva icoanelor este un fenomen
religios: un conflict pentru "o adevărată religie", pentru "purificarea Bisericii",
pentru "închinarea în Duh și Adevăr". Împăratul Leon al III-lea s-a simțit
chemat, socotea el, să restabilească adevărata religie în Imperiu care, prin cultul
icoanelor, fusese necinstită și trădată. Odată ajuns la conducerea Imperiului, el se
va considera "împărat și preot", cu drept de control asupra problemelor
bisericești și laice, și va impune iconoclasmul ca doctrină oficială a imperiului în
probleme religioase. El socotea că prin aceasta va purifica religia creștină de
rămășițele păgânismului, reducând-o la înălțimea și puritatea ei originară. Pentru
el, cultul icoanelor este cultul zeilor păgâni care trebuie nimicit: "Ozia, regele
iudeilor, după opt sute de ani a înlăturat din templu șarpele de aramă, iar eu,
după opt sute de ani, am făcut să se scoată zeii din biserici". Leon al III-lea se
considera un al doilea Moise rânduit de Dumnezeu, regele-preot, pastor al
poporului lui Dumnezeu, adică al Imperiului Roman.

Împăratul Constantin V Copronimul a dus și mai departe doctrina hieratistă. În

vederea pregătirii sinodului de la Hieria (754), împăratul a alcătuit personal 13
scrieri teologice. Scrierile sale au fost discutate în sinod, iar concluziile
dogmatice sintetizate într-un Horos. Potrivit acestui Horos, împărații sunt arătați
ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai pentru a
desăvârși și învăța omenirea, dar si pentru a combate erezia diavolească. Același

- 16 -
împărat a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a
fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a
invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

Împărații erau ferm convinși în legitimitatea faptelor lor înaintea lui Dumnezeu.
Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon la III-lea a fost prilejuita de
o erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și
a produs un cutremur. În acest fenomen natural împăratul a văzut dovada mâniei
lui Dumnezeu din cauza idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul
726 reprezintă totodată anul începerii persecuției împotriva icoanelor. Împăratul
Leon Armeanul era încredințat că predecesorii săi iconoclaști au fost ajutați de
Dumnezeu.

Pe de altă parte împărații explicau atât înaintarea islamului, care se făcea simțită
în mod clar și irezistibil, cât și prăbușirea imperiului ca pe o pedeapsă a lui
Dumnezeu care afecta tot atât de mult poporul lui Dumnezeu ca altădată poporul
lui Israel ori de câte ori acela cădea din adevărata cinstire a lui Dumnezeu.
Eliberarea ca prin minune a orașului imperial de flota arabă (717),
spectaculoasele succese militare ale lui Leon și Constantin în lupta împotriva
islamului n-au făcut decât să devină și mai clară idea că mișcarea împotriva
icoanelor constituia o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru imperiu. Această
validare evidentă a reformei pe care împărații o întrețineau în imperiu și în viața
religioasă a făcut ca mulți oameni ai Bisericii să ajungă la convingerea că
împăratul, prin acțiunea de distrugere a icoanelor, înfăptuia voința lui
Dumnezeu. Astfel, episcopii de la sinodul iconoclast din 754 au comparat pe
împărați cu Apostolii pe care i-a chemat Hristos ca să distrugă pretutindeni cultul
zeilor.

Motive politice

Iconoclasmul pare să fi fost declanșat mai degrabă din rațiuni politice, fiind
expresia cea mai evident vizibilă a unei reforme generale a Imperiului,
preconizate de împărații iconoclaști. Departe de a fi inovatoare sau revoluționară,
reacția iconoclastă a fost una profund conservatoare, tipic romană, și nu
orientală. Împărații iconoclaști așteptau reconsolidarea Imperiului de la o

- 17 -
restaurare a tradițiilor religioase și politice monarhice și teocratice ale epocii
constantiniene, de la o veritabilă "renovatio constantiniana". "Iconoclasmul
bizantin a fost – după cum scrie A. Grabar – un proces istoric declanșat și dirijat,
mai mult de un veac, de la înălțimea tronului celor mai puternici monarhi creștini
ai timpului care exercitau o putere practic nelimitată. Act de guvernământ în
domeniul religios, iconoclasmul imperial trebuia să se exprime în conformitate
cu tradiția imperială, și a purtat pecetea originii sale imperiale".

În cea mai pură descendență constantiniană/eusebiană, suveranii iconoclaști se

considerau inspirați și chemați, ca și Apostolii, direct de la Dumnezeu ca să
readucă Biserica bizantină, printr-o amplă operațiune de epurare, la puritatea
tradiției apostolice amenințate prin cultul icoanelor de o lentă dar sigură
alunecare spre politeismul păgân. În realitate însă, se urmarea instaurarea unei
teocrații imperiale absolute în care împăratul devenea și șef religios al Imperiului
(imperator sum et sacerdos, după cum am amintit anterior). Luptând împotriva
imaginilor lui Hristos, împărații iconoclaști urmăreau de fapt substituirea
acestora prin propriile lor imagini ca singure imagini vii ale Divinității pe
pământ. Sensul general "reactionar" al reacției iconoclaste îl exprimă elocvent
tendința "retro-constantiniană" de a înlocui peste tot imaginea lui Hristos cu
semnul Crucii.

Era o luptă între imagine și semn/simbol, respectiv între prezența și

reprezentanță. Spre deosebire de semn sau simbol, imaginea e locul survenirii
sau apariției (epifaniei) unei prezente personale. Dacă simbolul poate fi
manipulat și instrumentalizat în folosul unei alte prezente, imaginea este propriul
ei simbol, propria ei prezență și reprezentantă – nemanipulabilă. Acolo unde e
Dumnezeu (sau Hristos) Însuși, împăratul nu-l mai poate reprezenta. De aceea,
nu este deloc întâmplător că scena principală pe care s-au "jucat" controversele a
fost Poarta de Bronz (Chalke) a Palatului Sacru – locul unde basileul se arăta
mulțimii.

In 726, Leon III da semnalul de începere al iconoclasmului distrugând icoana lui

Hristos de deasupra Porții de Bronz a Palatului și înlocuind-o cu semnul Crucii și
cu o inscripție justificativă. Iar în 843 în semn de încheiere a disputelor
patriarhul Metodie restabilește imaginea lui Hristos alături de Cruce (însoțind-o
de o altă amplă epigramă justificativă). În spatele conflictului dintre Cruce și
Icoană se citește însă competiția dintre împărat și Hristos la funcția de Imagine
văzută a Divinității. Din "luptători împotriva icoanelor" (iconomahi), împărații
iconoclaști deveneau în fapt – cum afirmau iconodulii contemporani – "luptători
împotriva lui Hristos" (hristomahi). Suprimând imaginea lui Hristos însuși pe

- 18 -
edificii, pe monezi, pe obiectele oficiale, ei căutau poate să depersonalizeze
oarecum regalitatea lui Hristos pe pământ și, în consecință, să-și absolutizeze
propria lor suveranitate, tendința conformă cu cele mai îndrăznețe manifestări de
autocrație ale acestor suverani-soldați.

Totuși, nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații

iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de
refacere a societății și credinței, pe care voiau să le așeze pe baze mai drepte și
mai bune. Ei n-au fost niște raționaliști sau liber cugetători, cum spun alții, care
cu mult timp înainte de Luther, ar fi voit să bazeze societatea nouă "pe principii
nemuritoare".

Împărații iconoclaști, la fel ca și toți oamenii timpului lor, erau foarte pioși,
uneori cu preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin comportarea lor mânia
divină, și, mai presus de toate, voiau să purifice religia creștină de tot ce li se
părea că este idolatrie.

Argumente teologice iconoclaste

Din politica, chestiunea icoanelor a devenit, în același timp și inevitabil, și una

teologică, imaginile și icoanele situându-se de la bun început în zona de
intersecție între religios și politic. Spre a justifica teoretic reacțiunea politică,
împărații iconoclaști au patronat sau elaborat efectiv (în cazul lui Constantin V)
și o teologie iconoclastă. Aceasta grefă aniconismul vechi-testamentar pe fondul
unei resurecții generale a spiritualismului elenic platonizant (gen Orogen și
Eusebiu al Cezareii). Distincția cheie a acestei iconologii "sui generis" era cea
între icoana "moartă" (materială, artificială, inertă) și icoana "vie" (naturală,
însuflețită) a unei persoane. Daca Leon III a refuzat ca idol icoana "moartă" a lui
Hristos, fiul sau, Constantin V, a formulat explicit teoria (de origine orientală-
magică, după cercetători) a imaginii "vii" și ca atare "consubstanțială" cu
prototipul; în conformitate cu aceasta, singură icoana veritabilă a lui Hristos
devenea... Euharistia. Tot Constantin al V-lea este cel ce a contraatacat, mutând
justificarea respingerii icoanelor pe terenul dogmatic, considerat a fi cel al
apărătorilor lor: hristologia. Icoana ar fi respinsa ca imposibilă de însăși dogma
unirii ipostatice a Divinității și umanității în Persoana lui Hristos. Nelipsit de
subtilitate, raționamentul era următorul: pentru a fi veritabilă, icoana trebuie să
reprezinte persoana reprezentată așa cum este; Hristos este Dumnezeu și om;
deci, icoana n-are decât două posibilități, ambele inacceptabile și ducând la
concluzii absurde din punct de vedere dogmatic: sau reprezintă și natura Sa

- 19 -
divină nereprezentabilă considerând că aceasta e amestecată într-un fel cu
umanitatea Lui (= concluzia monofizită), sau reprezintă natura Sa umană, dar
atunci o separă de Divinitate (= diviziunea nestoriană).

Sinodul de la Hieria a utilizat, însă, o argumentație diferită de amintitul

teologumen (silogistic) care, se pare, nu i-a convins. Reluând argumentul
origenist al lui Eusebiu al Cezareei, Sinodul va proclama imposibilitatea
icoanelor, dat fiind că după Înviere trupul lui Hristos este acum integral divinizat
și ca atare nereprezentabil. În termeni platonizanți-monofiziți, îndumnezeirea
umanității lui Hristos apare înțeleasă ca o spiritualizare totală a corporalității lui
Hristos, considerată, a-și fi pierdut prin Înviere și Înălțare calitățile materiale
care-l fac figurabil, și în primul rând "circumscrierea" ei.

Concluzie

Iconoclasmul încheie seria marilor erezii din perioada hristologică. Fiecare dintre
ele atacă un aspect sau altul al iconomiei divine, adică al mântuirii câștigate prin
Întruparea lui Dumnezeu. Or, iconoclasmul nu mai lua ca țintă un aspect anumit,
ci iconomia mântuirii în ansamblu. Și, așa cum aceasta foarte complexă erezie
constituia o ofensivă generală împotriva întregii învățături ortodoxe, tot așa,
restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful
întregii Ortodoxii. Biserica a învins și va continua să învingă o mulțime de erezii
felurite. Dar una singură dintre victoriile sale - cea împotriva iconoclasmului - a
fost în mod solemn proclamată drept Triumf al Ortodoxiei.

Bibliografie
Istoria Bisericii Universale, vol I - Editura Institutului Biblic si de Misiune a
BOR, București, 1993.

Curs de Bizantinologie - Facultatea de Teologie Ortodoxa, Universitatea

București, București, 1997.

Teologia icoanei, Leonid Uspensky - Editura Anastasia, București, 1994.

Icoana lui Hristos, Christoph von Schonborn - Editura Anastasia, București,

1996.

- 20 -
Iconologia bizantină între politica imperială și sfințenie monahală, Studiu
introductiv de Diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Alba Iulia, 19947.

Mişcarea iconoclastă

O dată cu venirea la putere a dinastiei isauriene, prin Leon al III-lea (717- 741), se
declanşează mişcarea contra icoanelor. Lupta dintre iconoclaşti (cei ce respingeau
icoanele) şi iconoduli (sau iconofili, cei ce adorau icoanele) a dominat istoria Bizanţului
vreme de aprox. un secol şi jumătate. Această mişcare nu a fost pur religioasă. Ea a
reprezentat o manifestare a tendinţelor de laicizare a statului şi de formare a aristocraţiei
militare, proprietară de domenii. Caracterul religios nu este cel mai important, dar este cel
mai evident.

Cauzele mişcării iconoclaste au fost multiple, religioase (înmulţirea icoanelor din biserici,
alunecarea de la icoana-simbol la idolatrie, ceea ce însemna o lezare a transcendentului),
politice (conflictul dintre stat şi biserică, lupta contra monahismului), militare (lupta
împotriva asaltului arabic), economice (concurenţa între intreprinderile de stat şi cele ale
bisericii).

În lumea păgână reprezentările antropomorfe s-au bucurat de un mare

prestigiu, în special cele care ilustrau teme mitologice sau erau legate de cultul

imperial.

În primele secole ale creştinismului, imaginile antropomorfe cu caracter religios nu erau

utilizate în spaţiile de cult. Chiar primele concilii au luat hotărâri în această privinţă,
invocând moştenirea biblică şi tradiţia apostolică. După ce creştinismul a devenit religie
oficială s-a produs o fuziune între tradiţia romană a imaginii şi practicile creştine. Astfel,
noua religie a recurs tot mai des la reprezentări pentru a exprima principiile fundamentale
ale dogmei aşa cum fuseseră acestea stabilite în sinoadele ecumenice. De-a lungul
secolelor VI-VII.

Imaginile antropomorfe cu caracter religios şi mai ales cele mobile (icoanele) s-au bucurat
de o popularitate deosebită atât în rândul simplilor credincioşi, cât şi la

7
http://ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html

- 21 -
nivelul elitelor sociale şi chiar al Casei Imperiale. Proliferarea acestora a fost

încurajată de Biserică, cele mai apreciate fiind icoanele achiropite, despre care se

credea că sunt pictate de mână divină precum cea a Fecioarei, atribuită Sfântului

Luca. Exista convingerea că acestea deţineau puteri taumaturgice (vindecătoare)

şi că simpla lor prezenţă determina intervenţia binefăcătoare a personajului ceresc

reprezentat.

Victoriile dobândite de creştini în luptele cu necredincioşii presupuneau intervenţia

obligatorie a Divinităţii, direct sau prin intermediul unor sfinţi. Pentru a dobândi acest
ajutor armatele lui Heraclius au purtat în luptă drept stindard o reprezentare a
Mântuitorului. De altfel, imaginea lui Hristos a fost asociată cultului imperial, asocierea
dintre împărat şi acesta fiind menită să exprime legătura indisolubilă dintre suveranul
ceresc şi reprezentantul său pe pământ.

Conciliul din 629, patronat de Iustinian al II-lea, a exprimat concis această convingere,
printr-o parabolă conform căreia lumea creştină reprezenta o corabie condusă de
Dumnezeu şi cârmuită de reprezentantul său, basileul. Din acest punct de vedere asocierea
dintre suveranul ceresc şi cel terestru a devenit o adevărată politică de stat.

Pornind de la consideraţiile de mai sus, iniţierea unei politici iconoclaste poate să pară un
gest care a fost justificat, paradoxal, tocmai prin calitatea împăratului de trimis al lui
Dumnezeu pe pământ, în virtutea căreia putea impune orice orientare la nivel confesional.
Dincolo de acest argument schimbarea de atitudine din politica imperială are rădăcini mult
mai profunde. Adversarii lui Leon al III-lea au răspândit ideea că acesta a fost influenţat de
Islam, mai ales că în anul 721 califul Yazid al II-lea a interzis cu desăvârşire imaginile
antropomorfe cu caracter religios în lumea musulmană.

În Asia Mică ideile iconoclaste au prins contur încă înainte de 726, ca urmare a
influenţelor iudaice, a celor venite dispre Biserica Armeană şi a răspândirii sectei dualiste a
paulicienilor. Alături de aceste înrâuriri trebuie luată în calcul şi dorinţa lui Leon al II-lea
de a consolida puterea imperială atât la nivel ideologic, cât şi prin raportare la autoritatea
ecleziastică. În ceea ce priveşte prima dintre aceste mize s-a considerat că prin ruperea
legăturii dintre persoana spirituală a lui Isus şi reprezentarea sa suveranitatea terestră a
reprezentat sau ar fi căpătat un caracter absolut. În ceea ce priveşte Biserica Bizantină, şi
mai ales componenta sa monahală, se bucura de un prestigiu deosebit întemeiat pe modelul

clerical de viaţă, pe icoanele, moaştele şi relicvele pe care le deţinea. De

- 22 -
asemenea, o bună parte a populaţiei active prefera retragerea din lume, privând

astfel statul de impozite şi combatanţi. Totodată, mănăstirile au beneficiat de

numeroase donaţii, atât în bani cât şi în proprietăţi. Astfel, atât din punct de

vedere al prestigiului simbolic, cât şi din perspectiva economică, Biserica

reprezenta un concurent redutabil al puterii imperiale. În ceea ce priveşte

justificările de ordin teologic, partizanii iconoclasmului au susţinut că această

politică era dusă în numele ortodoxiei, întrucâ reprezentarea lui Isus echivala cu

exaltarea naturii sale umane. Din acest motiv s-a considerat că simbolul cruciform

ilustrează cel mai bine natura duală a Mântuitorului, aşa cum a fost ea exprimată

de părinţii Bisericii. Pornind de la ideile creştinismului primitiv, şi de la una din

pornirile „Decalogului”(„ Să nu-ţi faci chip cioplit…”), iconoclaştii considerau

icoanele drept idolatrie. Era pentru prima dată în istorie când o problemă de

imagini zguduia ordinea unui mare stat. Manifestări iconoclaste au existat şi

înainte de sec. VIII. În sec. VI, la Edessa, bunăoară, militarii au distrus icoanele

din biserici. Leon al III-lea Isaurianul, cel ce a pornit războiul imaginilor, a făcuto fie
pentru a împărtăşi, cu titlu personal, o opinie la modă, fie din raţiuni de stat, pentru a-i
apropia mai mult de imperiu pe supuşii săi din Asia Mică de răsărit,

unde iconoclasmul era foarte puternic.

Primul act al mişcării iconoclaste a fost distrugerea, din ordinul lui Leon

III, în 722, a imaginii lui Iisus Christos (făcută în mozaic) de la intrarea principală

a palatului imperial (Poarta Chalne sau Poarta de Bronz). Acest gest a precedat cu

patru ani edictul imperial de interzicere a icoanelor (726). Cum rezultatele au

fost minore, în anul 729 împăratul a dat un decret pentru distrugerea icoanelor.

Averile mănăstirilor au fost confiscate, iar călugării au fost obligaţi să treacă la

viaţa laică. Constantin V (741-775), fiul şi urmaşul lui Leon III, a înăsprit şi mai

- 23 -
mult măsurile iconoclaste. Mănăstirile au fost închise, iar clădirile lor

transformate în şcoli, azile, cazărmi; pământurile confiscate de la mănăstiri au

fost dăruite bisericii de mir şi aristocraţiei militare. Călugării au fost obligaţi să se

căsătorească. A fost interzis cultul moaştelor şi al relicvelor, iar învăţământul a

fost scos de sub tutela bisericii. În anul 754, împăratul a convocat un conciliu la

Constantinopol pentru aprobarea hotărârilor iconoclaste, ceea ce s-a şi întâmplat

şi care echivalează cu o reformă a bisericii monahale.

Politica iconoclastă a Isaurienilor a întâlnit, cum era de aşteptat, rezistenţa

bisericii, care şi-a găsit expresia în învăţăturile lui Ioan Damaschin, iconodul

convins, prelatul care a promovat ideea independenţei bisericii faţă de stat.

Tendinţa aceasta avea să se dezvolte în perioada următoare, căpătând, prin

personalitatea învăţatului patriarh Fatios, contemporanul împăraţilor Mihail III şi

Vasile I, forma cea mai expresivă. După o perioadă de „reflux” (780-802) şi o alta

de „flux” (802-842), mişcarea iconoclastă a apus. În anul 843, împărăteasa

Teodora, care-l tutela pe fiul său minor Mihail III, a dat edictul de restaurare a

icoanelor. Iconoclaştii nu au făcut atunci nici un fel de rezistenţă, ceea ce arată clar că lupta
contra icoanelor a fost mult mai complexă; că dincolo de aspectul ideologic, deschis,
manifest, stătea unul economico-social. Iconoclasmul a dus la

formarea unei noi clase dominante pe baza proprietăţii monahale confiscate.

Această nouă clasă a fost aristocraţia militară, care pe la jumătate a secolului al IX –lea,era
deja formată. Scopul principal fusese finalizat. Cine să mai reacţioneze?8

8
http://carteromaneasca.files.wordpress.com/2012/03/istoria-bizantului.pdf

- 24 -
Iconoclasmul

Prin iconoclasm înțelegem acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia
lui

Leon al III-lea, dar care, în timpul acestui împărat a luat o amploare deosebită,
reprezentând

chiar politica sa în materie religioasă. Etimologic iconoclasmul înseamnă distrugerea

icoanelor. Pentru a indica aceeași acțiune de distrugere și de necinstire a icoanelor uneori

se

vorbește de iconomahie, adică de lupta împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special

inițiativă susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, de aceea ea s-a
deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă
este

lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) și terminându-se

în

anul 843, când la conducerea Imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de Amorium.

Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în

anul 726 si se încheie în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea, odată
cu

Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, odată cu
urcarea

pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul și se termină în anul 843, când domnea împăratul

Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora. Se poate face
aici o

Observație: atât prin restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât și la
cel

din 843, acest lucru s-a făcut atunci când puterea supremă a Imperiului era deținută de
femei.

Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de a doua a rămas în

vigoare până astăzi.

- 25 -
Originile și evoluția iconoclasmului până la Sinodul al VII-lea Ecumenic

Icoanele existau practic de la începutul creștinismului, având un scop pedagogic: învățarea

istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-
lea, după ce prin edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate

creștinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, ia naștere o formă de cult, care privea

mai întâi Sfânta Cruce și Sfintele Moaște: în secolul al IV-lea închinarea la Sfânta Cruce
era

un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat și așa-numitele icoane domestice adică pictarea
unui

portret unic pe o bucată din lemn de dimensiuni mici. În secolul al V-lea cultul Sfintelor

Icoane era asociat credinței că acestea pot face minuni. Icoana integrată în practica
religioasă

individuală marca deja prezenta dătătoare de siguranță a Divinității. Din domestic,

folosirea

icoanelor a căpătat un caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna fonduri în
vederea

construirii unei Biserici în Nordul Siriei, preoții au străbătut cu o icoana a Mântuitorului

Hristos în procesiune solemnă întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atesta faptul că în

timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat să fie pictate pe porțile de Vest ale
orașului

Constantinopol, chipurile lui Hristos și ale Maicii Domnului. Același lucru s-a repetat și în

717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune, o icoană a Maicii Domnului
și

Părți din Sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat și credința în icoanele archeiropoietes,

nefăcute de mână omenească: ideea era ca o icoană care conține în ea Divinitatea nu poate
fi

făcuta decât prin mijloace supranaturale.

Înainte de perioada iconoclastă, Sfintele Icoane deveniseră un fapt major în viața bizantină:

- 26 -
folosite de cler, de autorități, de popor, ele erau cinstite atât în public cât și în spațiul
privat;

ele făceau accesibilă prezența dumnezeiască. Dintre cei care s-au ocupat cu studierea

contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt s-a
datorat neputinței unor teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a
face

distincție între cinstire și idolatrie. Ei considerau că cinstirea Sfintelor Icoane ar fi în

contradicție cu unele precepte biblice, că încălca porunca Decalogului de a nu-ți face chip

cioplit și de a nu te închina lui. Un alt argument biblic mai era și acela conform căruia

Dumnezeu trebuie cinstit numai "în duh și adevăr". În legătură cu cinstirea icoanelor au
avut

loc discuții în Spania, la un sinod ce s-a ținut la Elvira între anii 300-306, iar Părinți și

scriitori bisericești precum Iustin Martirul, Atenagora Atenianul, Tertulian, Epifaniu de

Salamina, Eusebiu de Cezareea și alții de mai târziu au manifestat rezerve față de cinstirea

icoanelor.

Totuși, aceste rezerve nu au fost considerate justificate de Biserică, deoarece există o

Distincție între icoana materială și chipul reprezentat de ea; sfântul este prezent în icoană

numai din punct de vedere spiritual, iar cinstirea se dă doar chipului reprezentat de ea. Din

păcate au existat și unele excese: la un moment dat s-a dezvoltat un fel de putere magică,
care

făcea ca distincția între icoană și prototip să dispară. La Constantinopol Maica Domnului

era

ocrotitoarea orașului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, exemplu în acest sens

fiind numărul mare de biserici care-i erau închinate. În secolul al V-lea, Constantinopolul

primea veșmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunându-se că acest

lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea că orașul deținea și scutecele
cu

- 27 -
care Maica Domnului înfășurase pe pruncul Iisus.

Din momentul acceptării creștinismului de către puterea imperială, împăratul devine

locotenentul lui Dumnezeu pe pământ, căpătând un aspect sacru, iar ceremonialul imperial

dobândea un conținut religios. Deja Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de
Aur,

admiteau că închinarea se cuvenea nu numai împăratului ci și portretelor acestuia, fapt

manifestat în mod concret prin lumânări și tămâie. În a doua jumătate a secolului al VI-lea,

imaginile imperiale și-au pierdut din importanță, deoarece împăratul folosea el însuși

icoanele. În momentul în care suveranul era înfrânt, el căuta un ultim ajutor: să plaseze

Imperiul universal la nivelul Divinului și prin aceasta să depindă mai puțin de conjunctura

geopolitică punând pe primul plan mai degrabă icoanele, decât imaginile imperiale.
Succesele

militare repurtate de isauri le-a permis revenirea la origini: monedele aveau imprimată pe

ambele părți figura împăratului, statuile imperiale s-au înmulțit, puterea imperială a căutat
să

creeze un nou patriotism având în centru Biserica, de unde și interesul restrângerii la un

număr limitat de simboluri admise de toți: Sfânta Cruce, Sfânta Euharistie, Sfintele

Evanghelii.

Excesul nemulțumea în genere multe persoane, iar unii erau de părere că icoanele trebuiau

distruse. La această atitudine au mai contribuit și unele secte și erezii precum pavlicienii,
care nu cinsteau Crucea, nu aveau cultul Maicii Domnului și al Sfinților. La rândul lor
monofiziții,

foarte activi în părțile orientale ale Imperiului, socoteau imposibilă reproducerea pe icoane
a

chipului Mântuitorului, deoarece potrivit credinței lor firea umană a fost "absorbită" de cea

dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu poate fi cunoscută și reprezentată.

- 28 -
Spre sfârșitul secolului al VII-lea și începutul celui de al VIII-lea putem spune că întâlnim
în

lumea bizantină, pe de-o parte, un curent foarte puternic favorabil icoanelor, iar pe de altă

parte, manifestări împotriva cinstirii lor. Această din urmă atitudine, împotriva cinstirii

icoanelor avea mai degrabă un caracter izolat în partea de Vest a Imperiului și era mai

puternică în Orient, ca urmare a influențelor iudaice, islamice, a sectelor și a ereziilor. Spre

sfârșitul secolului al VII-lea, la Sinodul Quinisext (691-692) se stabilea prin canonul 82 că

Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel și aceasta cu scopul de a sublinia ca "viața

Sa

în trup, Patimile, Moartea dătătoare de mântuire și Răscumpărarea lumii au fost câștigate

prin

Întrupare". Astfel, se atrăgea atenția asupra importantei Întrupării, asupra realității ei, fapt

care dădea o bază reprezentării pe icoane. Consecința imediată a acestui canon a fost

reprezentarea realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monedele emise de Justinian al II-
lea.

Acest canon a antrenat însă imediat și o serie de reacții iconoclaste la Constantinopol, în

Asia

Mică și în Armenia: Teodosie, episcopul Efesului, Toma, episcopul de Claudiopolis și

Constantin de Nicoleia s-au numărat printre cei mai de seama iconoclaști ai acestei
perioade.

Născuta din teamă de a nu cădea în idolatrie, "reținerea" față de cinstirea icoanelor a

evoluat

spre o dispută pregnant hristologică și acesta a constituit nucleul în jurul căruia se vor

concentra cele mai multe dezbateri. Unii au afirmat (Hans Georg Beck) că iconoclasmul

secolului al VIII-lea nu a început în cercurile imperiale, ci în cele bisericești arătându-se că

episcopii de Efes, Claudiopolis și Nicoleia, menționați mai sus, au venit la Constantinopol

să

- 29 -
ceară Patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului, i-a determinat
pe

aceștia să treacă unilateral la îndepărtarea icoanelor și la oprirea cinstirii lor. De asemenea,

se

presupune că odată sosiți la Constantinopol, episcopii iconoclaști l-au vizitat și pe

împăratul

Leon al III-lea, adept al ideilor lor și că acesta i-a încurajat pe drumul pe care porniseră.

Aceste lucruri pot fi adevărate numai că fără concursul împăraților, opiniile ierarhiilor n-ar
fi

rămas decât simple atitudini.

În privința lui Leon al III-lea nu trebuie uitat faptul că trăise în regiunile orientale ale

Imperiului, unde ideile iconoclaste erau foarte răspândite. Ajuns la conducerea Imperiului
și

socotindu-se că avea drept de control asupra problemelor bisericești și laice, el a impus

iconoclasmul ca doctrina oficială a Imperiului, din convingeri religioase. El considera că

prin

această atitudine purifică religia creștină de rămășițele păgânismului readucând-o la

înălțimea

și puritatea ei originară. Nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații
iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri mai ample de

refacere a societății și a credinței, pe care doreau să le pună pe baze mai bune și mai drepte.

Aceste păreri sunt greșite, fiindcă împărații iconoclaști, la fel ca toți oamenii timpului lor,

erau foarte credincioși, uneori având chiar și preocupări teologice, grijulii să nu atragă prin

comportamentul lor mânia divină și mai presus de toate doreau să „purifice” creștinismul
de tot ce li se părea a fi idolatrie.

Pe de altă parte, împărații iconoclaști au pornit lupta împotriva icoanelor și ca o reacție

împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor. La vremea aceea,

- 30 -
monahismul luase o dezvoltare deosebită, Mânăstirile posedând întinse domenii funciare
iar

călugării beneficiau de imunități fiscale; ori în concepția împăraților bizantini nu se putea

tolera o astfel de situație, pentru că prin numărul insuficient de funcționari și de luptători,

se

aduceau grave prejudicii tezaurului Statul și armatei. De partea lor împărații aveau armata
din

Asia Mică, pe unii înalți funcționari, precum și o parte a populației Asiei Mici sau a celor
din

părțile orientale. În regiunile europene ale Imperiului și mai ales în Italia, poporul era însă

împotriva iconoclaștilor, mai ales monahii și femeile fiind foarte activi în această luptă.
Deci,

putem spune că apărătorii icoanelor erau mai numeroși.

Motivul declanșării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea l-a constituit o
erupție

vulcanică din anul 726. În acest fenomen natural care fusese însoțit și de un cutremur,

împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei, adică a cinstirii
Sfintelor

Icoane. Anul 726 reprezintă momentul începerii persecuției împotriva icoanelor.

Măsurile imperiale au întâmpinat o dârză rezistență. În momentul în care niște ofițeri au

vrut

să dea jos icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porții palatului din cartierul

Chalkoprateia, aceștia au fost omorâți de popor cu aceasta izbucnind o puternică revoltă,

încheiată cu morți și răniți. Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulți oameni fiind

condamnați, mutilați și exilați. Grecia și insulele Cyclade s-au răsculat în 727

proclamamând

un nou împărat. Până la urmă revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej se spune că
împăratul

- 31 -
Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universității din Constantinopol, arderea bibliotecii
și

izgonirea profesorilor deoarece nu i-a putut convinge să sprijine mișcarea iconoclastă.

În Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susținut de populația
care

s-a revoltat și a scris Împăratului că "nu are dreptul să hotărască în materie de credință și să

introducă inovații în ceea ce avem de la Părinți". Evenimentele ulterioare au deschis o

mare

prăpastie între Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală și
insulele

din Marea Egee) susținător al cultului icoanelor și partea de răsărit a Imperiului, în special

themele din Asia Mică, binecunoscute ca iconoclaste. Convins că nu-l poate aduce pe
împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat energic, așa că
raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de încordare. Pentru a da
legitimitate măsurilor sale, împăratul Leon a convocat la 17 ianuarie 730 o adunare
(silentium) ținută în Palatul său, la care au participat mai ales înalți funcționari civili. Cu
acest prilej s-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat
sa-l semneze. De aceea, a fost înlocuit imediat cu Anastasius. Acest edict a reprezentat
pentru Leon al III-lea baza legală de înlăturare a icoanelor și de persecutare a celor ce le

cinsteau. Între anii 730 și 741 nu avem nici o informație viabilă care să precizeze politica

iconoclastă a lui Leon al III-lea. Se pare că atitudinea papei Grigorie al III-lea (731-741),
care

a excomunicat într-un sinod ținut la Roma pe adversarii cultului icoanelor, a provocat o

contramăsură din partea lui Leon al III-lea care confisca proprietățile Bisericii romane
aflate

pe teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub autoritatea papei diocezele Calabria,
Sicilia,

Creta și Iliricul oriental, supunâdu-le patriarhului de Constantinopol. În aceste condiții

raporturile dintre Răsărit și Apus s-au deteriorat, astfel încât ruptura părea definitivă, iar
papa

- 32 -
începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel, Pepin cel Scurt și
mai

ales Carol cel Mare.

Alături de papa Grigorie al III-lea și de patriarhul Gherman, o altă personalitate ortodoxă

apare acum în Orient, luând atitudine în favoarea icoanelor: Sfântul Ioan Damaschinul.

Nucleul susținerilor Sfântului Ioan Damaschin despre icoane poate fi sintetizat astfel:
icoana

este un simbol și intermediar între om și Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază

dogma

Întrupării Sale; astfel, problema icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii9.

Constantin al V-lea

Imperiul bizantin sub Constantin al V-lea (741-775)

Cu toate meritele câștigate de Leon al III-lea in luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclastă

i-a subminat popularitatea. în Grecia opoziția față de noua erezie ia forma unei adevărate
revolte cu caracter politic.

La rândul său, Occidentul condamnă în unanimitate iconoclasmul. La moartea lui Leon,

Imperiul a trecut sub conducerea fiului său, Constantin al V-lea, un foarte bun general, care
a obținut victorii notabile împotriva arabilor și bulgarilor; soldații îl iubeau și îl cinsteau ca
pe un semizeu. Împăratul a profitat de criza internă prin care treceau arabii: este vorba
despre schimbarea dinastiei omayazilor cu aceea a abasizilor, după un îndelung război
civil. Tot acum se mută și capitala acestora de la Damasc la Bagdad, mai departe de
granițele Imperiului. Această slăbire a arabilor îi permitea lui Constantin să intre în 746 în

9
http://www.parohiagirona.com/wp-content/uploads/2008/12/Istoria-Bizantului.pdf

- 33 -
Siria de Nord și să ocupe orașul Germaniceea, locul natal al familiei sale. În 747, nu de
parte de Cipru, reușește să distrugă flota arabă trimisă din Alexandria.

În Tracia, Constantin a luptat împotriva bulgarilor, care construiseră fortărețe la frontiera

cu Bizanțul și făcuseră o incursiune în 756. Acest an marchează începutul numeroaselor
confruntări cu bulgarii. Tensiunea atinge punctul maxim în 762, când la conducerea
bulgarilor vine Teletz, reprezentantul curentului antibizantin. Împăratul trimite o parte a
cavaleriei și a flotei sale la Gurile Dunării, coborând apoi spre Sud pentru a face joncțiunea
cu aramata condusă de împărat la Anchialos în ziua de 30 iunie 763. Aici el obține cea mai
mare victorie din timpul domniei sale. Dupa aceasta dată forța bulgarilor scade până ce la
conducerea lor vine Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte încheiate favorabil
pentru bizantini și cu o pace care nu a fost durabilă. Victoriile lui Constantin asupra
bulgarilor au avut ca principală consecință impunerea Bizanțului în Peninsula Balcanică.

Pe plan religios, Constantin al V-lea ia parte activă la disputele iconoclaste și pregătește un

sinod, care a avut loc în Palatul Imperial de la Hiereia, pe malul răsăritean al Bosforului,
lângă Calcedon, între 10 februarie-8 august 754. Constantin avea nevoie ca programul său
iconoclast să fie sancționat de un sinod și nu de o adunare imperială, cum procedase Leon
al III-lea. În vederea pregătirii sinodului, împăratul a alcătuit personal 13 scrisori teologice,
dar din acestea ne-au rămas numai două și acestea sub forma unor fragmente. La sinod au
participat 338 de episcopi, un număr record, și s-a hotărât ca el să fie considerat ecumenic.
Ultima ședință a avut loc în palatul Vlaherne din Constantinopol, la care a fost prezent și
împăratul. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a
restabilit cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos
(definiție dogmaticŕ), combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787.

Potrivit acestui horos "împărații sunt egali cu Apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt
nu numai pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia
diavolească". La Hiereia s-a acreditat ideea că atunci când pictorul face chipul lui Hristos,
el poate reprezenta ori numai umanitatea Sa, separând-o astfel de divinitate, sau pe
amândouă, umanitatea Sa și divinitatea Sa. În primul caz, el ar cadea în nestorianism, iar în
al doilea el ar circumscrie divinitatea în umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori ca ambele ar fi
contopite și atunci am avea de-a face cu monofizism. Aceasta argumentare iconoclastă nu
era însă valabilŕ, deoarece se uită ce s-a stabilit la Sinodul de la Calcedon și anume că
fiecare natură își păstrează propria stare de a fi. Iconoclaștii susțineau că îndumnezeirea
firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu.

Ei igonrau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implica o distincție reală între
natură și persoană. Un alt aspect al ereziei iconoclaste era noțiunea de icoană pe care o
considerau identică ori "consubstanțială" cu prototipul. Consecința acestui lucru era că

- 34 -
icoana materială nu putea niciodată să atingă această identitate. De aceea singura
reprezentare a lui Hristos pe care o admiteau era Euharistia, înțeleasă doar ca "simbol" și
chip, nu ca o prefacere reală, cum credem noi ortodocșii. Sinodul mai condamna și ceea ce
li se părea a fi o cinstire exgerată a Sfinților, socotind că o asemenea venerare era adesea
un scop în sine și îndepărtează pe cinstitor de dragostea și emulația sfinților, care constituia
în accepțiunea participanților singura cale de conduită creștină. Tot acum era lansată și o
teorie etică despre icoane, potrivit căreia virtuțile sfinților sunt chipuri vii, pe care omul
evlavios trebuie să le reproducă în el însuși; nici Maica Domnului nu poate fi reprezentată
pe icoane, deoarece este mai presus de ceruri și de Sfinți.

Horosul era urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane și a cinstitorilor lor,
a patriarhului Gherman, "adoratorul" lemnului și a Sfântului Ioan Damaschinul, "care
împărtășește sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este dușmanul Imperiului,
doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor". De asemenea, erau aduse laude la adresa
împăratului, împărătesei, considerați "luminători ai Ortodoxiei", care au proclamat clar
inseparabilitatea celor două firi ale lui Hristos și au dat o lovitură de moarte idolatriei. Se
pare că împăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de mijlocire a
Sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica de a
invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.

La puțin timp după sinodul din 754, când cinstirea icoanelor era oprită atât de legile
imperiale cât și de cele ale Bisericii, împăratul a dezlănțuit o prigoană fără precedent
împotriva iconofililor, obligând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei
care nu s-au supus au fost maltratați și chiar uciși. Măsurile cele mai drastice au fost luate
împotriva monahilor, lupta atât de înverșunată împotriva lor ascunzând o altă dimensiune a
conflictului iconoclast asupra căreia vom reveni în amănunt după prezentarea Sinodului
VII Ecumenic. Călugării au fost izgoniți din mânăstiri, iar acestea transformate în hanuri
ori cazărmi. Exterminarea monahilor era însoțită de distrugerea icoanelor. Persecuția s-a
extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în public, orbiți, exilați
ori chiar uciși. Operele de artă religioasă au fost distruse și înlocuite cu scene care se
inspirau din natura ori din expedițiile militare ale împăratului. La Constantinopol ura
iconoclastă a mers atât de departe, încât a depășit hotărârile sinodului din 754, hotărâri care
priveau doar cultul icoanelor și al moastelor de Sfinți, și s-a extins asupra cultului Sfinților
și al Maicii Domnului.

Este greu de apreciat cum s-ar fi încheiat acesta persecuție dacă acest împărat fanatic,
Constantin al V-lea, nu ar fi murit în ziua de 14 septembrie 775. Memoria sa a fost atât de
urâtă, încât rămășițele sale pământești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în
perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale impotriva bulgarilor au făcut

- 35 -
ca poporul sa mearga la mormantul sau cu recunostiinta in momentele in care soarta
Bizantului era pusa in cumpana de invaziile acestora.

Sub fiul sau, Leon al IV-lea Kazarul (775-780), care era si el un iconoclast convins,
persecutia nu a mai avut aceeasi intensitate. O noua orientare va aparea dupa moartea sa,
cand la conducerea Imperiului se va afla sotia sa, Irina (780-802), fiul sau, Constantin al
VI-lea, fiind inca minor. Irina care venerase mereu icoanele si era favorabila calugarilor,
incepe pregatirile pentru tinerea unui nou Sinod Ecumenic.

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Deorece cultul Sfintelor Icoane fusese interzis prin hotararea sinodului iconoclast de la
Hiereia din 754, el trebuia restabilit printr-un nou Sinod Ecumenic. De comun acord cu
patriarhul Constantinopolului, Tarasie (784-806), si cu papa Adrian I (772-795),
imparateasa Irina a hotarat sa fie convocat Sinodul al VII-lea Ecumenic, care urma sa
anuleze hotararile sinodului iconoclast de la Hiereia din 754. Prevazut sa inceapa in 786 la
Constantinopol, in Biserica Sfintilor Apostoli, Sinodul a fost amanat din cauza
turbulentelor provocate de iconoclasti. In cele din urma lucrarile Sinodului au inceput la
Niceea in ziua de 24 sepetembrie 787 si s-au incheiat pe data de 13 octombrie a aceluiasi
an. Presedintia Sinodului i-a revenit patriarhului Tarasie. Papa Adrian I a fost reprezentat
de abatele Petru de la Manastirea Sfantul Sava, iar din partea Patriarhiilor de la Alexandria
si Antiohia au venit calugarii Ioan si Petru. La Sinod au participat intre 330 si 367 de
episcopi. Pe parcursul a sase sedinte, Sinodul a combatut punct cu punct hotararile
sinodului iconoclast de la Hiereia, contestandu-i calitatea de "adunare ecumenica", intrucat
la acesta nu au participat nici patriarhii din Rasarit, nici episcopul Romei, iar hotararile
dogmatice erau eretice. Drumul catre decizia finala a fost deschis inca din anii
iconoclasmului, de catre Sfantul Ioan Damaschin, care murise inaintea sinodului din
754290. Sfantul Ioan a trait o perioada in Siria, aflata sub dominatie araba, iar apoi a
devenit calugar la Lavra Sfantul Sava din Palestina. Pentru a apara cinstirea Sfintelor
Icoane, el se baza pe divino-umanitatea lui Hristos. Inainte de Intrupare numai simbolurile
si "umbrele" erau posibile. Intr-o oarecare masura intregul univers era plin de imagini
naturale ale lui Dumnezeu, numai ca o situatie noua este instaurata din momentul in care
"Cuvantul S-a facut trup". Aceasta idee o regasim si in hotararea dogmatica a Sinodului.

Chipul omului - Hristos este de asemenea acela al lui Dumnezeu. Asa cum spunea
parintele G. Florovsky, "tot ceea ce este omenesc in Hristos este de asemenea o imagine
vie a lui Dumnezeu". Prin aceasta unire, materia se reinnoieste si devine demna de lauda.

- 36 -
"... Aceasta inseamna ca toate lucrurile din lume dimpreuna cu lumea intreaga capata o
semnificatie noua prinIntruparea lui Dumnezeu; totul devine susceptibil de sfintenie;
intreaga materie devine purtatoare a harului Sfantului Duh si inceteaza de a ne mai separa
de Dumnezeu, pentru a ne deschide calea unirii cu El. Noi cinstim si onoram intreaga
creatie, pentru ca intreaga creatie a fost cinstita prin Hristos si din acel moment noi il
veneram practic pe Dumnezeu". Aceasta defintie hristologica a icoanelor si a cinstirii lor
reprezinta substanta dogmei proclamate de Sinodul al VII-lea. Tot in cadrul lucrarilor
acestui Sinod se spunea ca cinstirea icoanei este relativa, deoarece cinstim icoana numai
pentru ca reprezinta o persoana sfanta. Venerarea Sfintilor se deosebeste de adorare, care
se cuvine numai lui Dumnezeu. La randul ei, Maica Domnului se bucura de o cinstire mai
mare decat a sfintilor, pe care Sinodul al VII-lea a numit-o supravenerare. Cinstirea pe care
o datoram Sfintilor se extinde si la moastele lor si la icoanele care-i reprezinta. Astfel,
justificarea cinstirii icoanelor incheia dialectica dogmatica a Sinoadelor Ecumenice,
centrata dupa cum am putut vedea pe doua teme fundamentale ale Revelatiei dumnezeiesti:
Treimea si Intruparea.

La Sinodul al VII-lea s-au dat si 22 de canoane, pentru intarirea disciplinei, slabita in

timpul iconoclasmului. Ultima sedinta a Sinodului a avut loc in ziua de 23 octombrie 787,
in palatul Magnaura din Constantinopol, fiind prezidata de Irina, insotita de fiul ei,
Constantin al VI-lea. Cu acest prilej s-a citit din nou hotararea dogmatica, formulata in
sedinta a VII-a pe care au semnat-o apoi si suveranii in ovatiile sinodalilor pentru "noul
Constantin si noua Elena".

Chiar daca din punct de vedere dogmatic Sinodul a insemnat o victorie, in Imperiul
bizantin lupta impotriva icoanelor a izbucnit din nou, in timpul domniei imparatului Leon
al V-lea Armeanul (813-820), incepand din anul 814. Erezia iconoclasta avea inca
partizanii ei, mai ales in randul armatei (multi militari il admirau inca pe Constantin al V-
lea). Toate relele cu care s-a confruntat Imperiul in secolul al IX-lea - razboaie, invazii,
insurectii - erau puse pe seama "cinstitorilor de icoane". In 815, imparatul Leon al V-lea
Armeanul cere patriarhului Nichifor, ca icoanele sa fie asezate in Biserici la o inaltime care
sa nu mai permita sarutarea lor. Din acel moment multi au inteles iminenta unei noi
persecutii. De data aceasta Biserica era pregatita, avand la indemana decretul recentului
Sinod din 787 precum si celelalte scrieri ale aparatorilor Sfintelor Icoane. Intreaga Biserica
s-a ridicat impotriva imparatului, pentru apararea Ortodoxiei. Prima victima a acestei noi
perioade iconoclaste a fost patriarhul Nichifor, inlocuit cu Sfantul Teodor, conducatorul
binecunoscutei manastiri Studion de la Constantinopol. In duminica Floriilor a anului 815,
mii de calugari purtand icoane au defilat prin capitala intr-o mare procesiune. Cu acest
prilej un serios avertisment era adresat autoritatilor, iar o noua persecutie sangeroasa
incepea. Ea a facut mai multe victime decat pe timpul lui Copronim: zeci de episcopi au
fost exilati, calugari torturati in inchisori, sau aruncati in mare in saci cusuti. Persecutia a

- 37 -
scazut in intensitate pe vremea succesorilor lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea (820-829) si
Teofil (829-842).

Victoria finala a Ortodoxiei a venit de data aceasta tot din partea unei femei. Imparateasa
Teodora, vaduva lui Teofil, urmand exemplul imparatesei Irina, s-a decis, in intelegere cu
patriarhul Metodie (ales la 4 martie 843-11 iunie 847), sa reintroduca cultul icoanelor in
Biserica. La Sinodul convocat in martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la
care au luat parte toti episcopii, egumenii si monahii care au suferit de-a lungul
persecutiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotararile celor sapte Sinoade
Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor si au rostit anatema asupra tuturor iconoclastilor.
La sfarsit, ca o completare la cele hotarate de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din
787, sinodalii au compus un text special de anatematizare a tuturor ereticilor in decursul
istoriei, incepand cu Simon Magul. Acest text precum si toate dogmele Bisericii au fost
citite in intreaga Biserica, in prima Duminica din postul Sfintelor Pasti, pe 11 martie 843,
zi care s-a numit "Duminica Ortodoxiei", ca amintire a biruintei Ortodoxiei asupra tuturor
ereziilor. Duminica aceasta este celebrata de atunci de Biserica Ortodoxa in fiecare an, in
prima duminica din Postul Pastilor. Pomenirea speciala a Parintilor Sinodului al VII-lea
Ecumenic de la Niceea din 787, se face in fiecare an in duminica a XXI-a dupa Rusalii.

Aspectul dogmatic al cinstirii Sfintelor Icoane nu a epuizat insa semnificatiile crizei

iconoclaste. Dificila problema a relatiilor dintre Bisericasi Stat a capatat o acuitate
extrema. Conflictul Bisericii cu un imparat eretic nu era un lucru nou, iar Sfantul Ioan
Damaschinul nu facea decat sa repete cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, care
declara ca "nu Cezarul trebuie sa se ocupe de definitiile de credinta". Respingerea
iconoclasmului a fost insa punctul de plecare al unei noi sinteze, al unei noi uniri intre
Bisericasi Imperiu care va fi determinanta pentru viitorul lumii bizantine. Aceasta perioada
a evidentiat si importanta pe care o avea acum monahismul. In momentul crestinarii lumii,
monahismul incarna aspectul eshatologic al crestinismului, care este o depasire a lumii prin
lumina Imparatiei "care nu este din aceasta lume", crestinismul fiind in acest fel impiedicat
de la absorbirea lui de lume. Din acest punct de vedere, nimic nu poate ilustra mai bine
natura relatiilor intre Bisericasi lumea crestina, ca monahismul si recunoasterea sa ca
"norma" a vietii crestine. Nu numai Biserica, dar si Imperiul se va supune monahismului:
imparatii erau la concurenta cu seniorii in ctitorirea de manastiri, iar la inceputul perioadei
iconoclaste, conform estimarilor, numarul calugarilor la Bizant atinsese cifra de cca.
100.000. Monahismul devenise practic patura conducatoare a Bisericii, constiinta si
masura ei.

Chiar daca Imperiul accepta fara rezerve aceasta victorie a monahismului, pe care-l
inconjura cu tot felul de garantii si privilegii, cu timpul insa, monahismul nu putea deveni
decat o sarcina greu de purtat pentru economia Statului. Zeci de mii de oameni erau

- 38 -
pierduti pentru efectivele din armata, enormele proprietati monastice erau scutite de
impozite, o parte a populatiei scapa de sub controlul Statului. In vederea indreptarii acestei
situatii au existat unele initiative legislative. Pe de alta parte, victoria monahismului se
dovedea a fi daunatoare chiar pentru monahism: de la inceputul secolului al VII-lea,
semnele unui veritabil declin au inceput sa se inmulteasca. Manastirile s-au imbogatit,
numeroasele privilegii atrageau foarte multe persoane fara vocatie pe posturi diverse:
consilieri si duhovnici pentru intreaga societate bizantina, calugarii fiind adesea tentati sa
abuzeze de autoritatea lor.

La inceputul secolului al VIII-lea, atunci cand Imperiul se gasea intr-o situatie dificila,
imparatii isaurieni l-au salvat, cu pretul unui efort sustinut din partea Statului si a intregii
societati. Aceasta mobilizare evidentia inevitabil si problema monahismului, iar actiunea
politica a lui Constantin al V-lea demonstreaza clar ca cinstirea Sfintelor Icoane, nu
constituia singurul motiv al ostilitatii fata de calugari. Astfel, apare mult mai transparent
contradictia care nu va inceta sa invenineze relatia dintre Bisericasi Stat. Pentru Biserica,
Statul avea ca vocatie sustinerea si recipientul terestru al ei; el trebuia asadar sa se supuna
valorilor Bisericii, chiar daca erau in contradictie cu propriile interese. Dimpotriva, in
cazul Statului, crestinismul nu era decat o forma noua a vechiului cult al Statului, un suport
religios al Imperiului. Biserica vedea in monahism simbolul alteritatii ireductibile a
institutionalitatii sale, a libertatii interioare a crestinismului si a persoanei crestine in raport
cu utilitarismul totalizant al Statului. La randul sau, Statul urma ca mai devreme sau mai
tarziu sa se convinga sau nu de ideea inutilitatii si caracterulului daunator al monahismului.

Lupta aceasta impotriva monahismului demonstreaza dorinta isaurienilor de a subordona in

intregime Biserica, Statului si ideologiei utilitariste. In acest sens, isaurienii au impins pana
la maxim modelul teocratic, constiinta aceasta teocraticasi absolutista fiind usor de sesizat
la Leon al III-lea in prefata sa la Ecloga, noul cod de legi promulgat in 726: "Domnul a
incredintat Imperiul imparatilor, poruncindu-le totodata sa se ocupe si de turma lui Hristos,
avand ca exemplu pe Petru, conducatorul Apostolilor".

Victoria cinstirii Sfintelor Icoane a reprezentat deci o victorie politicasi una de ordin moral
pentru monahism. Persecutiile l-au regenerat si reinnoit, iar la inceputul secolului al IX-lea
se inregistreaza o autentica inflorire a monahismului bizantin, legat bineinteles si de
numele lui Teodor Studitul; lui ii revine acum initiativa reformularii definitive a ideologiei
monastice si precizarea locului ocupat in Biserica. Sfantul Teodor Studitul defineste
explicit monahismul ca o slujire aparte in Biserica. Dupa el, calugarii sunt "nervul si
sustinerea Bisericii", "sarea pamantului" si "lumina lumii", o lumina pentru cei care se
gasesc in intuneric", "un exemplu si un fundament". Acest lucru este posibil pentru ca
monahul urmareste scopul final al oricarui crestin: Imparatia lui Dumnezeu, mantuirea
sufletului. Ori nu ne putem salva sufletul decat prin renuntarea la lume. Dupa aceste

- 39 -
afirmatii nu trebuie sa credem ca Sfantul Teodor vede obtinerea mantuirii numai prin
monahism. El afirma ca impunerea crestinismului nu se putea realiza fara ceea ce
Evanghelia numeste "renuntare", dupa care constata un fapt istoric: chemarea evanghelica
de a nu cauta decat "unicul necesarh, care este pusa in practica de monahism. Daca orice
crestin este chemat sa implineasca preceptele evanghelice, in practica prevaleaza
compromisul cu lumea. Dupa Sfantul Teodor Studitul, calugarii trebuie sa fie nucleul activ
al Bisericii, o permanenta aducere aminte a ultimei vocatii a crestinului, "sustinerea si
fundamentul Bisericii". La Constantinopol, Sfantul Teodor a reformat manastirea Studion,
care a devenit in curand un principal centru de viata bisericeasca bizantina. Monahismul
era restabilit in mod definitiv la Bizant.

Aceasta victorie a monahismului insemna de asemenea si esecul tentativei iconoclaste de

suprimare a independentei Bisericii si integrarii sale intr-o perspectiva teocratica. Intre
istorici au existat pareri diferite asupra sensului acestei victorii. Unii istorici occidentali
considera ca monahii nu luptau pentru o separare a Bisericii de Stat, cu atat mai putin
pentru o supunere a Statului fata de Biserica, pentru ceea ce poarta numele de clericalism,
ci pentru aceasta interpretare a idealului teocratic, care din momentul convertirii lui
Constantin deschisese Statului bratele Bisericii. In opozitie cu acestia si cu altii care judeca
Bizantul in functie de criterii occidentale, noi putem afirma ca Biserica, si nu Imperiul, va
iesi victorioasa din aceasta lupta. Bineinteles ca istoria nu cunoaste victorii definitive, ceea
ce ne ramane noua celor de astazi este incercarea de a judeca un succes sau un esec dupa
criterii cat mai obiective.

- 40 -
Teocrația bizantină în perioada post-
iconoclastă

Teocratia bizantina in perioada post-iconoclasta

Textul revelator pentru exemplificarea acestui aspect este Epanagoga, sau introducerea la Codul
de legi publicat la sfarsitul secolului al IX-lea de catre imparatul Vasile I Macedoneanul, care
trebuia sa ramana pana la sfarsitul Imperiului, legea fundamentala pentru relatiile dintre Bisericasi
Stat. Epanagoga lua ca exemplu paralela dintre imparat si patriarh "membrii cei mai inalti si
indispensabili in Stat", definind in felul urmator obligatiile fiecaruia: "Imparatului ii revine datoria de
a salva si garanta forta natiunii printr-o buna guvernare, sa restaureze fortele prin vigilenta si sa
capete forte noi prin intelepciune in orientare si fapte. Scopul patriarhului este mai intai, pastrarea
puritatii si a credintei poporului, primit in grija de la Dumenezeu ...; acolo unde se poate, el trebuie
sa aduca la Ortodoxie si la unitatea Bisericii pe toti ereticii ...; el trebuie sa aduca la adevarata
credinta pe necredinciosi, uimindu-i cu splendoarea, gloria si bogatia slujbelor sale ... Imparatul
trebuie sa exerseze tot mereu binele: de aceea i se dasi titlul de binefacator ... Scopul Patriarhului
este mantuirea credinciosilor incredintati; el trebuie sa traiasca in Hristos si sa-si concentreze toate
fortele pentru pace ... Imparatul trebuie sa fie fara greseala in respectarea invataturilor ortodoxe si
pioase ... indreptate catre cunostiinta dogmelor cu privire la Sfanta Treime si definitiile despre
mantuire prin Intruparea lui Iisus Hristos ... Patriarhul trebuie sa vorbeasca despre adevar si sa
apere dogmele fara teama in fata Imparatului ... Singur Patriarhul trebuie sa interpreteze definitiile
Sfintilor Parinti sau definitiile Sinoadelor Ecumenice ... In ceea ce-l priveste pe Imparat, el trebuie
sa sustina mai intai tot ceea ce este scris in Sfanta Scriptura, apoi dogmele stabilite de cele 7
Sinoade Ecumenice, ca si o parte a legilor romane".

Sunt istorici care au desprins din aceste citate concluzia ca Biserica si Statul erau confundate intr-
un singur corp politic si bisericesc, un fapt care practic marca implinirea unui fenomen inceput inca
din vremea lui Justinian. Textul justifica in aparenta aceste afirmatii, numai ca acestea se opresc la
constatarea fuziunii dintre Bisericasi Stat, in timp ce Epanagoga aducea de asemenea o corectie
aspectelor negative ale "simfoniei" iustiniene. In mare parte fuziunea aceasta avusese loc: toti
membrii Bisericii erau subiecti ai Imperiului, frontierele Bisericii si ale Imperiului coincideau.
Intrebarea care se pune este: cele doua constituiau un singur organism care avea in frunte o dubla
autoritate, pe cea a imparatului si pe cea a patriarhului? Nu trebuie uitat faptul ca Epanagoga era o
lege civilasi ca ea vorbeste de Stat si nu de Biserica. Statul era crestin, legat in mod organic de
Biserica, aceasta legatura realizand diarhia imparatului cu patriarhul. In afara locului ocupat in
sanul Bisericii (loc definit prin canoanele bisericesti), patriarhul avea in viitor un loc aparte, paralel
cu cel al imparatului in structura de Stat. El era reprezentantul Bisericii in Stat, garantul "Ortodoxiei"
imperiului si a fidelitatii crestinismului. De aceea, numai el avea dreptul de a interpreta invatatura
Bisericii, iar Statul il insarcina cu apararea credintei ortodoxe in fata persoanei imparatului. Din

- 41 -
partea imparatului, Epanagoga nu cerea decat fidelitate fata de Ortodoxie, fata de invatatura cu
privire la Hristos si la Sfanta Treime. Trebuie subliniat faptul ca in viziunea bizantina, Biserica si
Statul nu sunt legate printr-o formula juridicasi o delimitare a sferelor lor de influenta, ci de
ortodoxie, de credinta si invatatura Bisericii, pe care Imperiul a adoptat-o, iar izvorul acestei
doctrine, garantul ei, era Biserica si nu imparatul.

In acest context Imperiul nu putea fi indiferent fata de Biserica: misiunea sa si aspectul sacru, se
manifestau prin locul ocupat de imparat in Biserica. Simbolul era ritualul incoronarii (chrisma), care
incepand cu secolul al IX-lea, poate fi considerat ca expresia liturgica a teocratiei bizantine. Unul
din elementele esentiale ale acestui rit era marturisirea de credinta a imparatului si juramantul prin
care se angaja in prezervarea credintei si a integritatii acesteia. Din acest moment puterea
imperiala inceta a mai fi unicul reflex in lume al puterii divine si pe viitor va trebui sa se supuna
adevarului detinut de Biserica. Tot acum (sec. al IX-lea), ritul ungerii devine momentul capital si
constitutiv al incoronarii. Acest dar conferit de catre Biserica imparatului, nu insemna asimilarea
Bisericii de catre Stat, ci dimpotriva eclezializarea Imperiului. Imparatul isi apleca capul, iar
patriarhul, cu propria mana aseza coroana pe capul acestuia rostind cuvintele: "In numele Tatalui,
si al Fiului, si al Sf. Duh", la care poporul raspundea: " Sfant, sfant, sfant, Slava intru cei de sus lui
Dumnezeu si pe pamant pace". Unii au afirmat ca imparatul ar fi participat in mod activ la Sfanta
Liturghie, detinand chiar o functie sacerdotala. Parerea este eronata, deoarece imparatul avea mai
degraba o participare limitata la slujbe, fara vreo semnificatie sacramentala. Imparatul conserva
dreptul pe care altadata il aveau laicii, anume acela al posibilitatii de a intra in biserica pentru a se
ruga. Canonul 69 al Sinodului Trulan sanctiona de altfel acest statut, subliniind caracterul laic al
persoanei imparatului.

Deci este clar ca nu putem reduce teocratia bizantina nici la cezaro-papism, care priveste Biserica
si Statul, nici la papo-cezarism, care priveste Statul si Biserica (pentru care luptau papii Evului
Mediu), chiar daca cele doua tendinte uneori se pot intalni sub forme distorsionate. Daca Imperiul a
primit credinta Bisericii si este intr-un fel sanctificat de aceasta credinta, Biserica fara a-si trada
independenta ei misticasi sacramentala intra in Imperiu, care se obliga sa o protejeze si veghea la
buna ei functionare pe pamant. De asemenea, este adevarat ca Biserica si Imperiul formau un tot
"fara amestec sau separare". De aici nu trebuie sa ajungem la o confuzie de notiuni, ci la o
consecinta a exigentei Bisericii, care se vedea ca pe o "icoana a lui Hristos" pentru lume, dar care
refuza puterea terestrasi nu se implica in organizarea vietii umane.

In privinta Imperiului acesta a fost o buna perioada de timp influentat de teocratia pagana. Pana in
secolul al VIII-lea formele vechiului cult imperial predominau in scenele care-l reprezentau pe
Imparat. In reprezentarile pagane vedem pe acelasi imparat cuceritor si suveran, cu puteri
nelimitate si personificand victoria, cu mentiunea ca dupa Constantin cel Mare, simbolurile pagane
ale victoriei sunt inlocuite de cele crestine. Imperiul era invingator sub semnul Sfintei Cruci: "prin
acest semn vei invinge". Motivele "triumfale" sunt accentuate de simbolismul oficial al imparatilor

- 42 -
iconoclasti. Odata cu triumful Ortodoxiei observam insa o schimbare brusca, o adevarata ruptura:
"majoritatea covarsitoare a imaginilor imperiale din aceasta perioada - scria André Grabar - apartin
genului "Imparatul in fata lui Hristos", tema rar tratata in epocile anterioare, indeosebi in perioada
preiconoclasta. Asistam acum la o schimbare de orientare a acestui gen de arta, care a fost pana
acum triumfala, iar pe viitor isi va propune sa cinsteasca pietatea imparatilor si nu victoriile lor. Nu
se mai punea problema reprezentarii suveranului absolut, ci a icoanei teocratiei bizantine.

Astfel, triumful Ortodoxiei nu a fost numai o simpla intoarcere la formula lui Justinian, ci si o
profunda transformare a acesteia. Imperiul era si ramanea sacru, numai ca inainte la baza acestui
caracter statea vechea conceptie a Statului absolut, reprezentare terestra a ordinii divine, iar acum
era constiinta pe care o avea Imperiul de a fi "slujitorul lui Hristos". Acest ideal al Statului se
exprima printr-un ansamblu de sarbatori si motive "imperiale" care subzistasi astazi: Scoaterea
Sfintei Cruci, Inaltarea Sfintei Cruci, cand Sfanta Cruce era purtata in procesiune in Palatul
Imperial; sau in rugaciunea: "Mantuieste poporul tau si binecuvinteaza mostenirea Ta ....". Armata
devine pe viitor o

"oaste prietena cu Hristos", o armata "care apara Casa lui Hristos", adica sprijinul terestru al
Bisericii; in ceea ce priveste ritualul de la Curte, el tinde in intregime sa exprime misiunea crestina
a Imperiului. Hristos este Pantocrator, Stapan al Universului si Domn, iar in fata Lui se inchina cu
mainile ridicate si capul inclinat, imparatul Bizantului. Aceasta este noua imagine a Imperiului.
Toate aceste idei se reflectau profund in mentalitati si in viata cotidiana, in atmosfera autentic
ecleziala pe care o respira societatea bizantina. Chiar daca unele vicii, unele nedreptati erau
disimulate de unele aparente, in care istoricul modern vede mai degraba ipocrizie, nu trebuie uitat
ca aceasta frumusete si lumina exista la Bizant intr-o perioada in care din punct de vedere politic si
social lumea era la inceputurile descoperirii fortei Evangheliei. Idei ca cele legate de milostenie, de
dragoste, de saracie, erau tratate frecvent de cronicile bizantine, crimele sau alte fapte extreme,
fiind adesea ignorate. Se poate vorbi de un veritabil umanism bizantin, strans legat de sentimentul
prezentei permanente a lui Hristos in lume, atat ca Rege, cat si ca Salvator, Stapan sau Judecator.

Dupa victoria asupra iconoclasmului Biserica a dobandit o pozitie intarita in raport cu Statul, vocea
ei impunandu-se cu mai multa autoritate decat inainte. Unii patriarhi (de exemplu Fotie) au fost
oameni de Stat a caror actiune nu se va limta numai la domeniul ecleziastic, ci vor lua parte in mod
activ si la luarea marilor decizii politice. Nu trebuie uitate nici momentele de slabiciune ale Bisericii,
momente care au fost consemnate chiar imediat dupa 843. Este vorba de conflictul dintre patriarhii
Fotie si Ignatie care intr-o buna masura pot servi ca exemplu pentru crizele ulterioare.

Fiecare din ei a urcat pe scaunul patriarhal de doua ori, dar au fost indepartati tot de doua ori
printrun simplu ordin al imparatului. Si unul si celalalt a rezistat in felul lui, facand dovada unei
fermitati pasive fata de arbitrariul imperial, si unul si altul s-a aratat curajos. Nu trebuie uitat nici
curajul altor ierarhi, care in diferite situatii au avut forta de a prefera exilul capitularii. Cu toate

- 43 -
acestea, au fost destule situatii in care Biserica a acceptat prea usor amestectul Statului,
considerat a fi un lucru normal. In astfel de situatii nimeni nu s-a ridicat pentru apararea principiului
libertatii. Tragedia Bisericii bizantine a fost se pare tocmai faptul ca era prea legata de Imperiu, nu
administrativ ci psihologic. Imperiul devine pentru ea o valoare supremasi absoluta, o valoare
indiscutabila, intangibilasi evidenta. Ierarhia bizantina devenise practic incapabila sa iasa din
categoriile Imperiului sacru, de a-l judeca in lumina libertatii creatoare a Evangheliei. Totul era
sacru si totul se putea justifica prin acest caracter. Ochii trebuiau inchisi atunci cand se comiteau
greseli sau ceva rau, care nu erau decat o consecinta a "slabiciunilor umane". Maximalismul
teoretic conducea catre un minimalism practic. Aceasta etatizare interioarasi psihologica, nu numai
exterioara a Bisericii, a fost insotita de o polarizare a constiintei sale, manifestata prin doua
tendinte in teologia si experienta religioasa.

Criza iconoclasta a marcat practic sfarsitul perioadei Sinoadelor Ecumenice, epoca de intensa
creativitate a gandirii ecleziale. Dorinta fixarii Ortodoxiei intr-o formula precisasi defintiva, era
legata de schimbarile produse acum in relatia dintre Bisericasi Stat. Chiar daca in controversele
teologice din secolele IV-V interventia Statului a fost evidenta, aceasta nu inseamna ca dezvoltarea
teologiei in interiorul Bisericii, a fost rezultatul initiativei Statului. Totusi, Statul a incercat sa obtina
un anumit profit din aceste dezbateri. Inca de la inceput identificam in aceste controverse o
dimensiune politica: ele aruncau in joc un principiu, acela al umanitatii religioase ca o conditie a
pacii in Stat. Febra controverselor si a ereziilor care cuprindea corpul Bisericii, se raspandea si
asupra Statului. De aceea, guvernul era interesat in reducerea oricaror divergente de opinie, pentru
a prezerva integritatea unui Imperiu multinational, orice efervescenta religioasa riscand sa
declanseze pasiuni politice si separatisme. In acest sens, victoria asupra iconoclasmului a marcat
un punct de rascruce. Daca inainte imparatii aveau ca principala grija gasirea unui minim
confesional acceptat de toate compozantele Imperiului, necesitatea unui astfel de deziderat nu mai
exista acum: unitatea religioasa fusese realizata cu pretul unor secesiuni a tuturor dizidentilor si a
unei micsorari a Imperiului. Puterea de Stat era definitiv ortodoxa. In plus, imparatul avea constiinta
investirii sale de catre Dumnezeu, misiune care avea ca principal scop prezervarea Ortodoxiei.
Acum consensul era realizat, deoarece intreaga populatie dizidenta se regasea in afara frontierelor
Imperiului.

Aceasta noua situatie atragea dupa sine o politica noua. Experienta amara a trecutului
demonstrase ca orice divergenta religioasa ameninta stabilitatea Imperiului. Pe viitor, preocuparea
de capatai a imparatilor va fi evitarea tulburarilor religioase si conservarea unui status quo in
materie de religie. Iconoclasmul demonstrase inca odata pericolul transformarii pasiunilor
religioase in diviziuni politice. Aceasta experienta a fost decisiva. Biserica care aspirase
intotdeauna la unanimitate doctrinala a acceptat cu bucurie politica conservatoare a Statului.

- 44 -
Expansiunea teritoriala a imparatilor
macedoneni

Expansiunea teritoriala a imparatilor macedoneni

Schimbarea cea mai evidenta a avut loc insa in politica externa. Consolidarea interna a Imperiului
precum si a granitelor orientale de catre imparatii iconoclasti, a permis noii dinastii, intemeiata de
Vasile I (867-886), sa treaca la o politica ofensiva pe plan extern, care a culminat in timpul
imparatilor-soldati, precum Nichifor al II-lea Focas (963-969), Ioan I Tzimiskes (969-976) si Vasile
al II-lea (976-1025). Aceasta perioada a fost numita de bizantinistul francez G. Schlumberger
"marea epopee bizantina".

De-a lungul tuturor frontierelor, Imperiul a fost nevoit sa faca fata pericolului arab (exceptie facand
granitele de la Dunare). In fata acestei situatii, atat Vasile I cat si Leon al VI-lea au organizat mai
multe campanii, unele cu rezultate interesante, fara a repurta insa victorii decisive. In Occident, au
reusit sa cucereasca localitatea Tarente, in timp ce arabii si-au consolidat cuceririle numite Creta
sau Sicilia, la care si-au adaugat Siracuza, Taormina si Reggio. In partea orientala a Imperiului,
arabii au fost impinsi pana la frontiera asiatica, numai ca in 904 o flota de pirati musulmani a atacat
prin surprindere Tesalonicul, facand cu acel prilej un numar de cca. 20.000 prizonieri. Acest
moment a marcat si revirimentul ofensivei bizantine din vremea lui Roman Lecapenul, cel care va
repurta succese notabile in Mesopotamia prin recucerirea cetatii Edessa.

Nichifor Focas si Ioan Tzimiskes mai intai ca generali, iar mai apoi ca imparati au repurtat la randul
lor o serie de succese decisive. Focas a recucerit Creta si Cipru, intre 965-966 Tarsul, Cilicia,
Mopsuestia si Anazarbe, dar mai ales Alepul si Antiohia (969). Tzimiskes a luptat dincolo de Eufrat,
organizand o adevarata cruciada pentru eliberarea Locurilor Sfinte: el a recucerit Baalbek,
Damascul, o parte a Palestinei (Nazaretul, Acra, Cezareea), fara a putea obtine insa Ierusalimul
(ajunge la numai 180 km.). La intoarcere el a cucerit si Beyruthul, Sidonul si Laodiceea,
multumindu-se pana la urma numai cu consolidarea posesiunilor din Nordul Siriei. Vasile al II-lea a
pastrat toate aceste teritorii fara insa a le extinde in mod sensibil. El a dobandit totusi Edessa in
1001 si a organizat apararea Eufratului.O alta regiune care a cunoscut tot acum lupte neincetate
intre Imperiul persan si cel bizantin, a fost Armenia. Din secolul al VII-lea ea a fost ocupata de
arabi, iar cucerirea cetatii Amorium in 838 a fost ultima lor victorie notabila. In 872, armata lui
Vasile I a cucerit orasul Tefrik situat in partea de est a themei armeniacilor, punand astfel capat
existentei unui zone controlate de pavlicieni, o secta maniheeana care oscila intre arabi si bizantini.
Progresul in acest teritoriu al trupelor bizantine s-a accelerat in secolul al X-lea cand au ajuns pana
in Mesopotamia, Cilicia si Nordul Siriei. In vremea lui Constantin al VII-lea si a lui Roman al II-lea,
principalii lor generali Nichifor Focas si Ioan Tzmiskes au patruns in Cilicia, cucerind Germaniceea

- 45 -
(949), Hadath (957) si Samosata (958), iar Vasile al II-lea a reusit sa cucereasca o buna parte a
Armeniei. Cuceririle lui Vasile al II-lea au cuprins in Armenia spatiul dintre lacul Van si Vaspurkan,
iar din 1020 bizantinii au ajuns si in Georgia, regiune cu credinciosi calcedoneni ai caror aristocrati
veneau destul de des sa-si incerce sansa in armata si administratia bizantina.

Bizantul nu a renuntat nici la Italia, unde Leon al VI-lea a organizat doua theme: a Longobardiei si
a Calabriei. Se pare ca imparatul bizantin si-ar fi disputat titlul imperial cu Otto, incoronat la Roma
in 962 si fondator al sfantului Imperiu Roman Germanic. Pericolul arab a facut insa ca aceste
ambitii sa treaca pe planul secund, Focas incercand sa realizeze chiar o alianta cu Otto.

Tzimiskes a dat chiar de sotie pe printesa bizantina Teofano lui Otto315, care pana la urma a fost
invins de arabi. In privinta relatiilor cu bulgarii de la sudul Dunarii, putem spune ca acest pericol
ramane localizat. Conflictul se acutizeaza sub urmasul lui Boris, Simeon, care fusese crescut la
Constantinopol. De aici el si-a insusit foarte bine lectia bizantina: pentru el era nevoie de un singur
Imperiu pe pamant, gandindu-se la inlocuirea Imperiului bizantin cu unul bulgar. Ambitiile sale il
imping pana la zidurile Constantinopolului sau ale Tesalonicului316. Chiar daca a reusit sa incheie
cu acesta o pace prin care se obliga la plata unui tribut, Leon al VI-lea a fost in cele din urma nevoit
sa cedeze bulgarilor si intinse teritorii din Macedonia. In 912, Alexandru a refuzat sa mai plateasca
tribut, masura care a condus in 913 la o noua amenintare a cuceririi capitalei Constantinopol.
Renumite raman pentru bulgari bataliile de la Anchialos din 917 sau de la Adrianopol din 922, care
le-au permis acestora ocuparea Macedoniei si a Traciei, cu exceptia oraselor Tesalonic si
Constantinopol. Conflictul cu bulgarii a cunoscut o schimbare de forte odata cu moartea lui Simeon
in 927. Succesorul acestuia, Petru, nu s-a ridicat la înălțimea predecesorului, iar sub tarul Samuel,
împăratul Vasile al II-lea a purtat mai multe campanii victorioase intre 986 si 1014. Înverșunarea
de care a dat dovada in acest interval i-a atras si supranumele de "Bulgaroctonul", adică
învingătorul de bulgari10.

10
http//:crestinortodox.ro

- 46 -
INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

- 47 -
 Iconoclasmul

Atitudini şi conflicte implicate

de problema iconoclasmului

Lucrare prezentată la Istoria Bisericii

de studentul Iustian PETRE, anul I

pr. prof. dr. Emil DUMEA

- 48 -
IAŞI

2006

- 49 -
 Iconoclasmul

Atitudini şi conflicte implicate de problema iconoclasmului

Scurtă prezentare a termenului şi introducerea în problemă

Termenul provine din grecescul είκών [eikon] (imagine) şi κλάω [klao] (a sparge), şi
numeşte, în plan teoretic, doctrina care condamnă cultul imaginilor sacre, iar în plan
istoric, faptele prin care o atare doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin
intermediul formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la distrugerea
violentă – „spargerea” – imaginilor, şi la persecuţia celor care le cultivau. Sinonim al
iconoclasmului este iconoclastia, care derivă din substantivul sau/şi adjectivul concret
iconoclast. Nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară cultului
imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică sau promovează distrugerea
imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica împlinirea cultului. Cel care se limitează
numai la ostilitatea teoretică s-ar numi iconofob sau iconomaf, în timp ce termenii opuşi
(care îi desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu un sens
mai intens, iconodul.

Problema cultului imaginilor nu se pune pentru religiile aniconice (ebraism, islamism,

etc.), ci pentru cele care admit fie adoraţia imaginilor sacre – căzând într-o adevărată
idolatrie – fie doar venerarea lor. În istoria creştinismului atât în Răsărit, cât şi în Apus,
influenţele veterotestamentare şi confuzia dintre adorarea imaginilor (iconolatrie şi
idolatrie) şi venerarea imaginilor (iconodulie) au provocat, din primele secole, atitudini şi
episoade de iconomahie sau iconoclastie. Între iconomahi sunt amintiţi de obicei Tertulian,
Clement din Alexandria, Minucius Felix, Arnobius, Lactanţiu, Eusebiu din Cezareea, Petru
Fullon, Filoxen de Mabbug, Severus de Antiohia etc.; iar între puţinii iconoclaşti se
semnalează, la sfârşitul sec. VI, Sever de Marsilia11.

Iconoclasmul este adaptarea unei opoziţii extreme în faţa reprezentării figurilor umane
şi venerării imaginilor, deoarece cele două – imaginea şi ceea ce reprezintă ea (persoanele
reprezentate prin intermediul ei) – erau inseparabile, de nedespărţit, ajungându-se până la
extreme: a nu mai distinge între icoană şi ceea ce reprezintă aceasta 12. Iconoclasmul în
contextul său creştin este asociat în mod deosebit cu o perioadă din istoria Imperiului

11
Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G.
FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. română, Dicţionarul enciclopedic al
Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş 2005, 348.
12
Cf. Emil DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002, 186.

-1-
Bizantin, unde pot fi evidenţiate trei perioade distincte: în primul rând etapa critică sub
domnia lui Leon al III-lea (717-741) şi Constantin al V-lea (741-775), şi conciliul
iconoclast din 754; îi urmează apoi al doilea Conciliu din Niceea (787); iar în ultimă fază
restaurarea (815-842) şi extincţia sa finală13.

Din ordinul califului Yazid al II-lea (720-724), guvernator al Egiptului, s-a început
distrugerea icoanelor din biserici, ceea ce provoca indignarea populaţiei. În acelaşi timp, se
declanşează în Imperiul Bizantin lupta iconoclastă, inspirată de mediile pătate de
maniheism (Paulicienii). Cele două evenimente sunt în relaţie; Coranul interzice icoanele şi
condamnă venerarea lor, conformându-se prin aceasta obiceiului evreiesc; monofiziţii se
opuneau reprezentării lui Isus în umanitatea sa; adversarii icoanelor se aflau în clasele
cultivate bizantine, pe când în sânul populaţiei de rând icoanele reprezentau obiectul
pietăţii populare. Cum Biserica Orientală a fost aproape totdeauna monofizită, în
mentalitatea clerului şi a nobilimii nu se putea reprezenta natura divină printr-o imagine
materială. În plus, erau exagerări în adorarea unor icoane considerate făcătoare de minuni,
dar se subaprecia aportul icoanelor în propagarea şi menţinerea credinţei, ele fiind
considerate ca picturi încă în era paleocreştină. Deci, pe atunci, cultul icoanelor şi
spiritualitatea creştină se dezvoltau în paralel, exercitând una asupra celeilalte o înrâurire
fructuoasă. Sfântul Grigore cel Mare, un mare iconodul susţinea: „Ceea ce scrierea oferă
cititorului, pictura oferă analfabetului. Ignoranţii văd ceea ce trebuie să urmeze, cei ce nu
ştiu citi scrierile, pot citi pictura.”

Însă în sec VI, în afara icoanelor propriu-zise, apărură legende cu icoane „nefăcute de
mână omenească” (acheropoete), pe care credincioşii doreau să le aibă ca o prezenţă a
celui pe care-l reprezentau, mai ales în Orient şi în Italia Bizantină. Aceasta ducea la
idolatrie, mai ales că acei credincioşi le spălau, ungeau, aureolau ca miraculoase, deci
întreceau cu mult limitele unei venerări veritabile14.

Cauzele, începutul şi evoluţia iconoclasmului

Atât cauzele cât şi punctul exact de început al mişcării nu pot fi numite cu exactitate. În
jurul anului 724 doi episcopi din Asia Mică, Constantin din Nakoleia şi Toma din
Claudioupolis, sprijiniţi de împăratul Leon al III-lea şi câţiva consilieri ai acestuia, s-au
opus tradiţiei patriarhului German I cu privire la venerarea icoanelor. German a fost

13
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327.
14
Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi,
Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032, 105.

-2-
împotriva episcopului din Nakoleia, cu privire la ideea sa iconoclastă, însă, împăratul brusc
a adoptat această poziţie, iar fără sprijinul său nu avea nici o şansă. Dinastia isaurică sub
influenţa sectelor orientale, care purtau amprenta iudaismului şi islamismului, aprinde
lupta iconoclastă împotriva imaginilor care antrenează cu adevărat întregul stat15.

Cel considerat „părintele iconoclasmului” este Leon al III-lea. Leon, de origine siriană,
s-a născut în Germanicia la Marasch, la graniţa Ciliciei cu Siria. A primit educaţia în
Tracia, unde părinţii lui erau emigranţi în timpul primei domnii a lui Iustinian al II-lea
(685-695). Leon a fost conducătorul unei turme de berbeci care asigurau aprovizionarea cu
hrană a soldaţilor ce se aflau în marşul spre Constantinopol (la care, pe această cale,
participă şi el). Este cunoscut faptul că a primit ca recompensă gradul de spatharius, de
care se bucură foarte mult la început dar, mai apoi, cade în dizgraţia lui Iustinian. Împăratul
pentru a se descotorosi de el îi încredinţează o misiune dificilă în Caucaz; dar Leon
demonstrează abilităţi deosebite atât diplomatice cât şi militare16. Acesta este pe scurt
parcursul, ascensiunea lui Leon al III-lea Isaurul, care pornind de la statutul unui fiu de
emigranţi ajunge pe tronul Constantinopolului ca marele împărat Leon al III-lea Isaurul,
„învăţând Biserica” despre probleme care îi erau de o competenţă exclusivă.

În 725-726 împăratul Bizanţului, a început să prescrie ca reprezentările, mai ales

icoanele, să fie „sfărâmate”: printr-un edict din 726 cere distrugerea icoanelor şi statuilor,
al căror cult era socotit idolatrie. Pentru început a ordonat distrugerea icoanei miraculoase
aflată deasupra porţilor de bronz a palatului. Acest lucru produce o încăierare în care
ofiţerul de pază a fost ucis. Astfel de scene sunt prezente şi în alte oraşe, atunci când se
încearcă trecerea la starea de facto a realităţii de jure a edictului iconoclast. Ca un răspuns,
la ceea ce avea să fie doar începutul unei lungi perioade, împăratul porunceşte distrugerea
tuturor icoanelor din biserici şi mănăstiri. Patriarhul German (715-729) protestă la poziţia
adoptată în mod categoric de către Leon. Însă, împăratul îl constrânge pe German într-o
audiere importantă să semneze decretul împotriva imaginilor; patriarhul semnează iar
decretul intră în vigoare la 7 ianuarie 730. Textul decretului, ca de altfel şi aplicarea
acestuia nu ne sunt cunoscute, dar urmarea distrugerii icoanelor, crucilor şi a renumitelor
relicve înseamnă că atenţia s-a concentrat, în primul rând, în îndepărtarea obiectelor pentru
care se manifestau devoţiuni speciale, cum ar fi: sărutarea, înconjurarea, cu candele, etc.

Abolirea nu a fost generală nici egală ca intensitate în toate locurile. Ostilitatea bănuită
a lui Leon cu privire la cultul crucii, a fost o invenţia mai târzie; nici nu a existat vreo
enunţare care să se opună per se cultului sfinţilor sau relicvelor. Capii oponenţilor politicii
imperiale au fost călugării şi membrii administraţiei civile a Constantinopolului. Acţiunea

15
Hermann KINDER – Werner HILGEMANN, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad. italiană, Atlante
Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni Garzanti, Milano 19725, 127.
16
Cf. L. BRÉHIER – R. AIGRAIN, Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971, 576.

-3-
represivă a lui Leon contra opozanţilor a fost mărginită la exil, confiscare, şi, cel mai rău,
mutilare. Nu sunt dovezi sigure a unor martiri în această perioadă, cele existente fiind
considerate de cele mai multe ori simple legende, însă odată cu maturizarea acestei
problematici se poate observa o agravare a situaţiei oponenţilor împăratului şi putem vorbi
chiar de martiri pe care documentele îi atestă. Clerul mai înalt a dat ascultare împăratului,
acceptând noul patriarh – Anastasiu (730-741) în timp ce, cu mai mult sau mai puţin zel se
aplicau decretele imperiale17.

În afara capitalei, în Siria, Ioan Damaschinul, delegatul patriarhului de Ierusalim, a scris

trei pledoarii, pentru apărarea imaginilor sfinte, împotriva sarazinilor (675-749) şi
iconoclaştilor bizantini. Aceste trei apologii sunt meditaţii filosofice, teologice şi spirituale
asupra icoanelor şi cultului lor, de o importanţă extraordinară. Ele evidenţiază în mod clar
poziţia categorică adoptată de patriarhul Ierusalimului cu privire la cultul datorat icoanelor
şi implicit la îndepărtarea greşelii iconoclaste 18.

La situaţia creată intervine şi papa; pentru început Grigore al II-lea (715-731) şi Grigore
al III-lea (731-741). Este clară atitudinea scaunului apostolic cu privire la poziţia adoptată
de împăratul Bizanţului. În acest sens papii au emis scrisori în care au dezaprobat acţiunea
lui Leon, lucru care de altfel l-a făcut şi sinodul Roman din 731. Papa Grigore al III-lea îi
scrie împăratului „Tu vezi că dogmele Bisericii nu sunt problemele tale. Acestea sunt ale
episcopilor. Ei nu se pot amesteca în afacerile civile. Împăratul nu trebuie să se amestece în
problemele bisericeşti.”; basileul este excomunicat în 732. Astfel este lesne de înţeles că
Roma devine centrul luptei anti-iconoclastice şi anti-bizantine. Ca represalii împăratul
răpeşte patriarhului Romei diecezele Italiei meridionale, Dalmaţia şi Balcani, pentru a le
trece sub jurisdicţia patriarhului Constantinopolului. Şi de asemenea confiscă averile
patrimoniale ale Bisericii Romei în Italia Bizantină şi Sicilia19. Papa se opune total politicii
împăratului, şi dovedeşte că unui urmaş de-al lui Petru nu îi este teama de nimic, şi nu este
dispus pentru nimic să facă compromisuri. Văzând nesupunerea papei împăratul a ordonat
ca papa să fie asasinat. Însă Papa Grigore al II-lea îşi asigură sprijinul longobard, iar apoi
stabileşte relaţii cu Carol Martel (astfel intră francii în istoria universală). Contrar
aşteptărilor împăratului, papa nu e redus la tăcere – ci mai mult – scrie o serie de scrisori
de o importanţă istorică deosebită, ce scoteau în evidenţă distanţa care avea să se nască
între cele două capitale, cea spirituală şi cea temporală. Carol Martel, în 733, e chemat de
Papa Grigore al III-lea pentru a interveni în Italia împotriva trupelor lui Leon al III-lea al
Bizanţului, care începuseră să jefuiască ţara20.

17
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 327.
18
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 327.
19
Cf. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale …, 106.
20
Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999, 53-55.

-4-
 Se poate vedea uşor rezistenţa opusă împăratului şi tuturor iconoclaştilor de către
veneratorii icoanelor, susţinuţi de Papa Grigore al III-lea, care vedeau în aceste
reprezentări un simbol şi un element de meditaţie între lumea pământească şi cea
cerească21.

Acesta a fost începutul iconoclasmului. Istoricii au încercat să găsească motivaţia

fundamentală a luptei împăratului Leon al III-lea împotriva acestui cult al icoanelor. S-a
dovedit a fi dificilă o expunere concretă a acestor cauze, însă se poate citi un consens al
istoricilor asupra faptului că Leon al III-lea nu a fost impulsionat, în acţiunea sa
vehementă, de raţiuni pur politice. De asemenea nici opoziţia lumii monahale nu poate
constitui o cauză, ci mai degrabă un rezultat al iconoclasmului. Mai probabilă poate fi
considerată repulsia Asiei Mici faţă de cultul icoanelor. Este notabil faptul că principala
putere militară a împăratului se găsea în Asia Mică. De fapt, aici este punctul fierbinte,
zona fanatică dispusă să lupte pentru distrugerea tradiţiei. Nu trebuie să uităm problemele
pe care Asia Mică le pune unităţii Bisericii, chiar din primele veacuri ale creştinismului. Ba
chiar grupările influente, cu greutate în faţa împăratului, se pare că au fost eretici. Aşa cum
am amintit una din cauzele importante ar putea fi acordarea unei atenţii prea mari faţă de
cultul (venerarea) icoanelor, astfel încât chiar să se ajungă la situaţia de a nu se mai face
distincţie între figura reprezentată şi figura adorată. Trebuie luate în calcul două aspecte
deosebit de importante: Leon al III-lea provine dintr-un mediu monofizit, iar în al doilea
rând, el este conştient de poziţia lumii islamice, cu privire la această problemă. Familia lui
Leon al III-lea provine dintr-o regiune monofizită; fapt care explică de ce nu este familiar
cu „lumea icoanelor”. În ceea ce priveşte Islamismul, se cunoaşte opoziţia acestuia cu
privire la reprezentările figurilor umane în artă. La acestea putem adăuga atitudinea ostilă a
Vechiului Testament faţă de orice reprezentare figurativă a divinităţii şi dorinţa de
purificare a religiei creştine de orice reminiscenţă păgână22. Cu siguranţă că în acest sens a
contribuit un anumit complex de inferioritate, neliniştea înţeleptului în faţa simplităţii
religioase a omului de rând; şi de aici şi dorinţa unei practici religioase mai purificate, mai
estetice şi fără deformări; lucruri care şi astăzi îl tulbură pe catolicul cult. Deşi nu se poate
numi în mod cert cauza principală a politicii radicale a lui Leon al III-lea Isaurul, el
aminteşte de „legile pentru biserică şi sacristie” promulgate de Iosif al doilea şi Ironizate
de Frederic cel Mare23.

Leon al III-lea Isaurul are meritul de a fi învins, în mod victorios, pe arabii care
asediaseră Constantinopolul (717-718), salvând civilizaţia şi cultura creştină; dar politica
lui Leon al III-lea a fost deficitară din cauză că nu a avut fundamente teoretice în teologie.

21
Cf. Hermann KINDER – Werner HILGEMANN, Cronologia della Storia Universale, 127.
22
Cf. Emil DUMEA, Teme de Istorie a Bisericii, 186.
23
Cf. Ludwig HERTLING S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967;
trad. română, Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998, 166-167.

-5-
 Tocmai pentru a elimina acest handicap, succesorul său, împăratul Constantin al V-lea
Copronimos, a căutat să aibă imagini condamnate de Biserică şi să impună iconoclasmul
ca datorie în conştiinţă, ca obligaţie a bunului cetăţean şi creştin. În 752 a elaborat o
teologie originală a icoanelor, pe care a dezvoltat-o într-un tratat şi pe care – ca şi tatăl său
– a apărat-o într-o audiere publică importantă. Acest tratat a fost validat într-un conciliu
general al episcopatului Bizantin, care a avut loc în perioada 10 februarie - 8 august 754, la
palatul periferic din Hiereia, unde au fost prezenţi 338 de părinţi conciliari. Definiţia
iconoclasmului pregătită de acest conciliu – care a fost proclamat „ecumenic” – s-a
prezentat neschimbată în cadrul celui de-al VII-lea conciliu, Conciliu al II-lea din Niceea.
Părinţii conciliari de la Hiereia resping o reprezentaţie iconografică a lui Isus Cristos (o
corolară a Întrupării), susţinând că acţionează în numele dogmei cristologice. După ce au
denunţat toate reprezentaţiile iconografice ca fiind idoli, părinţii conciliari au declarat că
orice reprezentaţie a lui Cristos a fost falsă, pentru că ea (pictura, statuia) ar fi trebuit în
mod necesar să despartă una din cele două naturi ale lui Cristos; să se mărginească
„persoana Cuvântului” care este nelimitată. În creştinism doar o singură imagine are
garanţia divină şi îl reprezintă pe Cristos în măreţia integrităţii sale: Euharistia. Conciliul
din Hiereia a respins deci, orice reprezentare a sfinţilor stabilind cu stricteţe interzicerea
venerării icoanelor. Acest conciliu susţine că şi-a fundamentat învăţătura pe Sfânta
Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie, şi a încheiat cu anatemizarea susţinătorilor greci al cultului
icoanelor; nume ca: German, Ioan Damaschinul şi George (un călugăr din Cipru)24.

Desigur că un impact direct al acestei situaţii, a fost şi pentru arhitectură. Din punct de
vedere artistic, decoraţiile Biblice şi scenele hagiografice precum şi figurile monumentale,
care au reprezentat o bogăţie a Bisericii timp de şapte secole, au trebuit să fie înlăturate sau
înlocuite cu crucea. La început atât autorităţile bisericeşti cât şi cele imperiale s-au dovedit
a fi moderate în aplicarea hotărârilor împăratului şi ale conciliului. Represiunea violentă a
opozanţilor nu a avut loc până 12 ani mai târziu. În 761 sau 762 călugărul Andrei din Creta
a fost executat pentru atitudinea sa ofensatoare afişată aplicării noii învăţături cu privire la
cultul icoanelor; iar anul 765 poate fi considerat ca început în forţă a persecuţiei. Un sfânt
pustnic, Ştefan cel Tânăr, a promovat – la ceva distanţă de Constantinopol – o mişcare
ostilă Conciliului de la Hiereia; dar mulţi dintre adepţii săi au fost şi oameni din societatea
de elită a Constantinopolului. Însuşi patriarhul Constantin al II-lea (754-766) a fost lipsit
de entuziasm în aplicarea edictului imperial, şi împăratul a devenit din ce în ce mai
suspicios, că ar exista opoziţii sau chiar un complot împotriva sa. La 20 noiembrie 765
Ştefan a fost ucis de popor; desigur în consecinţă, împăratul a impus un jurământ de
loialitate pentru a face posibilă extinderea politicii imperiale.

24
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328.

-6-
 La întoarcerea sa din campania de vară a anului 766, i-a umilit pe călugări printr-o
paradă grotesque în Hipodrom. Şi-a atacat membrii propriului anturaj şi pe înalţii oficiali,
iar în final l-a alungat pe patriarh, pe care un an mai târziu l-a şi decapitat. A urmat apoi
secularizarea mănăstirilor unde s-a opus rezistenţă. În acelaşi timp, a pus generali loiali la
comanda trupelor din zona Asiei Mici; cel mai faimos, Lachonodracon, pe care l-a distins
el însuşi în regiunea Efesului pentru dispersarea călugărilor oferindu-le varianta de a alege
între căsătorie sau mutilarea şi exilul; de asemenea confiscându-le proprietăţile
mănăstireşti. Astfel, iconoclasmul s-a dezvoltat într-un război în care una din forţe era, în
mod cert, lumea monastică. Din această perioadă de persecuţii a opozanţilor
iconoclasmului, se păstrează numele a patru călugări martiri, care sunt comemoraţi în
calendarul liturgic la data de 20 sau 28 noiembrie: Petru, Ştefan (cel mai cunoscut), Andrei
şi Paul. Patriarhii din Orient înafara Constantinopolului au fost profund înflăcăraţi de
persecuţiile lui Constantin, pentru că ei au dezaprobat Conciliul din Hiereia şi l-au sfătuit
pe Papa Paul I (757-767) asupra acţiunilor de condamnare a mişcării iconoclastice. În
legătură cu această problemă în 769, Papa Ştefan al III-lea (768-772) a convocat un al
doilea sinod Roman. La conciliul din Latran, în aprilie 769, pe lângă alte probleme
dezbătute cum ar fi interzicerea laicilor de a candida la tronul pontifical (subiect abordat
din cauza unor conflicte cu privire la numirea unui nou papă după moartea lui Paul I), s-a
luat poziţie şi împotriva distrugerii imaginilor sfinte. La acest conciliu au participat
reprezentaţi din toată lumea occidentală. Astfel se poate deduce opoziţia Occidentului faţă
de acţiunea împăratului bizantin cu privire la cultul icoanelor25.

Deci şi Papa Ştefan al II-lea (752-757) este deranjat de virusul iconoclast care îl pune în
situaţii delicate, şi îl obligă să adopte poziţii ferme în relaţiile cu împăratul. În timpul
pontificatului său, Biserica era ameninţată de longobarzi care aveau ca scop cucerirea şi
unificarea întregii Italii. În această situaţie Papa Ştefan al II-lea cere ajutor împăratului din
Bizanţ. Însă, din cauza campaniei iconoclaste, nu primeşte ajutorul împăratului, deoarece
Bizanţul se afla într-un adevărat război civil aprins de reforma icoanelor. Ştefan al II-lea
simte ameninţarea şi stabileşte prima alianţă la data de 6 ianuarie 754 cu Pepin; astfel
regele francilor devenea protector al scaunului apostolic, înlocuindu-l pe împăratul
Bizanţului.

De asemenea Papa Paul I (757-767), fratele Papei Ştefan al II-lea, este implicat direct în
conflictul icoanelor. Cât timp a fost el papă, Constantin al V-lea Copronimos continuă cu
violenţă războiul iconoclast, însângerând inutil imperiul, în timp c în Italia a încercat să se
înţeleagă cu longobarzii şi să-l izoleze pe papă; el care altădată era protectorul pontifului
roman. De asemenea Constantin încearcă să cucerească o prietenie cu Pepin, cu scopul de a

25
Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 57.

-7-
şi-l alia în campania iconoclastă; însă acesta susţinea că orice dezbatere pe teme religioase
trebuie să se facă în prezenţa delegaţilor pontificali26.

Restaurarea temporală a icoanelor.

După Constantin al V-lea Copronimos (741-775) a urmat la tron fiul său, Leon al IV-lea
(775-780), timp în care persecuţia s-a mai îmblânzit; acest eveniment a marcat începutul
unei perioade de relaxare a politicii iconoclastice. Însă membrii birocraţiei se aşteptau ca
după acest timp de relax să urmeze o perioadă total diferită, odată cu preluarea puterii de
către împărăteasa Irina.

Aceasta a fost ajutată de Tarasius, pe care chiar ea l-a numit patriarh de Constantinopol
(784), pentru a începe cât mai repede reconcilierea dintre Biserica Răsăriteană şi cea
Apuseană pe baza tradiţiei autentice comune. Al II-lea Conciliu ecumenic din Niceea a fost
astfel anunţat, şi papa îşi trimite doi reprezentaţi. Conciliul s-a reunit la data de 1 august
786, în Constantinopol la biserica Sfinţilor Apostoli, dar garda imperială, în frunte cu
câţiva episcopi, au dispersat adunarea părinţilor conciliari în urma celei dintâi adunări
conciliare. Irina a manevrat cu pricepere situaţia, astfel încât şi-a introdus propriul său om
în garnizoană. Iar cu sprijinul patriarhului Tarasios şi de acord cu Papa Adrian I, a
determinat reunirea, un an mai târziu a Conciliului Niceea II care a durat 15 zile (24
septembrie - 7 octombrie 787) şi a fost în întregime dominat de patriarhul Tarasius. Acum
s-au expus motivele teologice ale cultului imaginilor şi s-a condamnat iconoclasmul27. Cât
despre abordarea iconoclaştilor cunoscuţi dintre părinţii conciliari, adunarea conciliară a
hotărât să admită în bloc episcopi iconoclaşti, după ce nouă mitropoliţi iconoclaşti şi doi
arhiepiscopi din Asia Mică au renunţat la erezia lor. Decretul conciliului cu privire la
iconoclasm, s-a exprimat în mod general şi moderat, a definit legitimitatea, meritul şi
limitele venerării cu privire la cultul icoanelor28.

Din cauza circumstanţelor politice, acţiunea a fost prost receptată de curtea Carolingiană
în vest. Carol cel Mare nu acceptă textul actelor conciliului, în care vedea o nouă intenţie a
Bisericii greceşti de a se erija în conducerea creştinătăţii. Era firesc acest lucru deoarece el,
în calitate de rege al francilor şi (recent) al longobarzilor, era protector al scaunului
pontifical, şi vedea dorinţa Bizanţului de a redeveni „tutore” al Romei. Dar Papa Adrian
apără poziţia Bisericii într-o scrisoare către Carol cel Mare. Este lesne de înţeles răspunsul

26
Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 56-57.
27
Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 348.
28
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328.

-8-
lui Carol care, apărea în ochii occidentalilor ca protector, cu armele şi cu teologia, al
Sfintei Biserici Mame; iar acest lucru îl arăta deschis (spre exemplu în 774 în timpul
sărbătorilor de Paşti Carol cel Mare s-a dus la Roma, la Papa Adrian şi, în cripta sfântului
Petru, a jurat credinţă Romei, reînnoind promisiunile făcute de Pepin Papei Ştefan al II-
lea)29.

În Bizanţ conciliul a adus o scurtă perioadă de linişte, de calm, pe care ortodoxismul a

canalizat-o spre propriul interes: regina Irina i-a copleşit cu daruri pe călugări, patriarhul
Tarasius a îmbunătăţit nivelul de trai şi posibilităţile clerului mai înalt, iar Teodor Studitul
a început să reînfiinţeze disciplinele monastice. Astfel Biserica răsăriteană a fost mai bine
pregătită pentru al doilea val al iconoclasmului30.

Caracterul autoritar şi ambiţia excesivă a Irinei – care, printre alte fapte, a pus să-i fie
orbit fiul pentru a-i lua locul şi a domni ca împărăteasă (797-802) – au dăunat cauzei
iconoduliei şi au făcut să renască iconoclasmul şi, în parte, violenţele, care au ţinut până
sub domnia împăratului Teofil (829-842). În această a două fază a luptei, campionul
iconoduliei a fost Teodor Studitul31.

Iconoclasmul sub forma sa reînnoită şi restauraţia definitivă a icoanelor

Armata s-a autoproclamat păzitor (custode) al memoriei înflăcăraţilor împăraţi care au

luptat pentru cauza iconoclasmului. Acest lucru i-a adus înapoi puterea împăratului Leon al
V-lea (813-820), din dinastia frigiană, care l-a îndepărtat pe patriarhul Nicephorus (806-
815) care nu recunoaşte acte sinodale fără aprobarea papei, fiind silit din acest motiv să
abdice (815) şi este înlocuit cu mireanul incult Theodat I. Acesta ţine sinodul de Paşti de la
Hagia Sophia (815) pentru a anula decretul din 787 şi a reorganizat poziţia ecumenică a
Conciliului de la Hiereia. Dar timpurile s-au schimbat, şi acest sinod nu a făcut nici o
legătură cu venerarea icoanelor. Mai târziu duşmanii icoanelor au făcut diferenţă între
pietatea icoanelor şi educaţia prin intermediul icoanelor, şi au considerat în acest sens
adevărate abuzuri în folosirea lor. Dar creştinii ortodocşi au avut purtători de cuvânt lipsiţi
de prejudecăţi, cum ar fi Nicephorus şi Teodor Studitul, şi poziţia episcopilor faţă de
iconoclasm a fost mai bine organizată. Ambele tabere au adoptat o tehnică dialectică mai
rafinată, cu toate că de fapt teologia icoanelor nu a devenit mai profundă.

29
Cf. Vintilă HORIA, Dicţionarul papilor, 57-58.
30
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 328.
31
Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 349.

-9-
 Împăratul Mihail al II-lea (820-829), iconoclast moderat, a fost chiar îngăduitor faţă de
opozanţii izolaţi, care nu reprezentau un pericol real. Fiul său, Theofilus (829-842), însă,
sub influenţa maestrului său, viitorul patriarh Ioan al VII-lea Grammaticus (837-843), a
fost mai violent în acţiunea sa de dezaprobare a icoanelor: Euthimie din Sardes a fost
schingiuit până la moarte în anul 831; Teodoriu şi Teofan din Palestina au fost tatuaţi pe
feţele lor ca propagandişti impuri. Mihail al III-lea (842-867) împreună cu mama sa
Teodora, convoacă sinodul din 11 martie 842, sub conducerea cunoscutului iconodul
Metodie, care a devenit patriarh (843-847), şi care a mai fost susţinut de Ilariu, Simeon şi
Joannicios. Aceştia, de altfel şi cei mai de seamă, care încă mai erau în viaţă, dintre părinţii
care au participat la sinodul pascal de la Hagia Sophia (815), s-au declarat în favoarea celui
de-al doilea Conciliu ecumenic din Niceea. În ceremonia solemnă din Sfânta Sofia (11
martie 843), care marchează înfrângerea definitivă a iconoclasmului32, se proclamă cultul
icoanelor şi „Duminica Ortodoxiei”, recunoscută de Papa Grigore al IV-lea (827-844) şi de
toţi patriarhii Orientului, înaintea Schismei lui Fotie din 867. Era deci nu o ortodoxie
schismatică, ci catolică.33 Bisericile aflate sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol
încă celebrează acest eveniment în fiecare an ca „Sărbătoarea ortodoxiei”, în prima
Duminică a Postului Mare, cu o procesiune deosebită cu icoanele şi prin „Synodicon-ul
Ortodoxiei”. Decretul din 843 a fost reînnoit de mai multe concilii solemne în 861, 867,
869, 879. Curând iconoclasmul a dispărut din societatea Bizantină chiar dacă nu din toate
conştiinţele individuale34.

Concluzie

Chiar dacă recunoaştem meritele militare şi legislative ale unor împăraţi iconoclaşti şi
chiar admitem dificultăţile politice şi sociale interne cu care aceştia au fost nevoiţi să se
confrunte, rămâne totuşi incontestabil faptul că politica lor a transformat într-o eră
întunecată perioada bizantină cuprinsă între anii 725-843. Iar pentru a evidenţia acest lucru
este suficient să facem referinţă la trei fapte:

1. distrugerea ireparabilă a atâtor statui, picturi, smalţuri, relicve sacre şi relicvarii

etc., anterioare declanşării iconoclasmului;
2. sustragerea arbitrară – operată, probabil, de Leon al III, în 732 – a teritoriului
Iliricului Răsăritean şi a teritoriilor bizantine din Italia, de sub jurisdicţia pontifului roman,
pentru a le atribui jurisdicţiei patriarhilor de Constantinopol;

32
Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 349.
33
Cf. Ioan M. BOTA, Istoria Bisericii Universale …, 107.
34
Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 329.

- 10 -
 3. inerenta despărţire, politică şi ideologică, definitivă, a papalităţii de mediul
bizantino-răsăritean, şi orientarea acesteia spre puterile germano-latine din Apus.
Dacă primul fapt a privat cultura creştină de atâtea capodopere de artă sacră, al doilea şi
al treilea au contribuit la o tot mai mare sfâşiere: i-au pus pe umeri povara unui precedent
canonico-teologic şi a unor opţiuni cultural-politice care, în viitor, vor zădărnicii toate
tentativele de instaurare a unor bunuri raporturi între Roma şi Bizanţ35.

Trebuie însă să vedem şi aspectul pozitiv al acestei perioade care a întunecat într-o
oarecare măsură o etapă a Istoriei Bisericii. Politica împăraţilor iconoclaşti, în ciuda
situaţiei create, cu toate pagubele şi abuzurile implicate, totuşi, a avut o contribuţie forte la
dezvoltarea Bisericii şi a Statului Bizantin de vreme ce a stimulat o creştere în prestigiu a
patriarhului, o mai mare siguranţă a autonomiei dogmatice, etc. Succesul ortodoxiei a adus
cu sine o revigorare a artei sacre, a făcut icoanele mai populare ca niciodată, şi a
determinat o concentrare a trăirii religioase asupra umanităţii lui Cristos. Oricum această
dispută lungă, a avansat puţin teologia şi a intensificat spiritualitatea contemplativă.

Istoria trecutului trebuie văzută cu „ochelarii trecutului”, doar astfel putem înţelege într-
o optică cât mai corectă ansamblul problemei iconoclaste şi a tuturor conflictelor implicate
de această problematică. Privind toată această situaţie constatăm, şi trebuie să luăm în
calcul, faptul că atât susţinătorii cultului icoanelor, cât şi adversarii declaraţi par să aibă
abia o vagă idee a dezvoltării icoanelor în Biserica timpurie, şi, în consecinţă, a limitelor
cuvenite pentru venerarea icoanelor36.

35
Cf. C. CAPIZZI, „Iconoclasm”, 350.
36
Cf. Cf. J. GOUILLARD, „Iconoclasm”, 329.

- 11 -
 BIBLIOGRAFIE

BOTA Ioan., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până astăzi,
Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20032.

BRÉHIER L. – AIGRAIN R., Storia della Chiesa, V, S.A.I.E., Torino 1971.

CAPIZZI C., „Iconoclasm”, în Dizionario Enciclopedico dell’Oriente Cristiano, ed. E.G.
FARRUGIA S.J., Pontificio Instituto Orientale, Roma 2000; trad. română,
Dicţionarul enciclopedic al Răsăritului Creştin, Galaxia Gutenberg, Maramureş
2005, 348-350.

DUMEA Emil, Teme de Istorie a Bisericii, Sapienţia, Iaşi 2002.

GOUILLARD J., „Iconoclasm”, în New catholic enciclopedia, VII, New York 1967, 327-329.

HERTLING Ludwig S.J, Geschichte der katholischen Kirche, Morus – Verlag, Berlin 1967;
trad. română Istoria Bisericii, tr. Emil Dumea, Ars Longa, Iaşi 1998.

HORIA Vintilă, Dicţionarul papilor, Saeculum I.O., Bucureşti 1999.

KINDER Hermann – HILGEMANN Werner, DTV-Atlas Zür Weltgeschichte; trad. italiană,
Atlante Storico Garzanti. Cronologia della Storia Universale, Redazioni garzanti,
Milano 19725.

Viața religioasă și culturală în Bizanț între secolele IX-XI

Trimis la data:2010-02-02Materia:IstorieNivel:LiceuPagini:12

12
Îndepărtarea progresivă de Roma sau pierderea provinciilor orientale, au făcut din patriarhul
de la Constantinopol, ierarhul cel mai important din Imperiu; treptat el a căpătat titlul de
ecumenic. Odată cu convertirea slavilor din Balcani și a rușilor, apartenența la Patriarhat a
devenit un semn de integrare în sistemul bizantin. Împăratul, a cărui putere era de origine
divină intervenea oficial la alegerea patriarhului. Astfel, sinodul permanent de la
Constantinopol propunea o listă cu trei nume, împăratul alegea unul singur sau putea propune
o nouă listă. În cazul unui conflict, împăratul avea ultimul cuvânt de spus.

Ceremonia de investitură era asemănătoare cu cea a numirii unui funcționar, iar apartenența la
cler nu era obligatorie pentru viitorul patriarh. . Consecințele disputei iconoclaste au fost
destul de multe, printre ele amintim și faptul că puterea imperială impunea o supraveghere
mai atentă asupra patriarhului, iar Biserica se putea opune tentațiilor teologice ale împăraților.
Fotie a fost prototipul înaltului funcționar care a ajuns patiarh și care a influențat legislația
dinastiei macedonene. Rezultatele acestei schimbări iconoclaste au fost contradictorii
începând cu secolul al XI-lea, populația bizantină , mai ales cea din Constantinopol, nu mai
era dispusă să-și vadă patriarhul sacrificat din interese politice, mai ales atunci când era vorba
de concesiuni făcute papei, așa cum experimentase Constantin al IX-lea Monomahul în 1054.
Slujirea patriarhală atrăsese politicieni ambițioși și elita intelectuală, și Constantin Lihudes și
Ioan Xifilinos. Pe plan doctrinal, poziția Bisericii bizantine a rămas invariabilă: dogma
aparținea în mod exclusiv sinodului, care este convocat și prezidat de împărat. La lucrările
unui sinod puteau participa egumenii marilor mânăstiri, simpli călugări sau chiar funcționari
ai Statului. ca trup tainic al lui Hristos, Biserica avea în frunte pe Fiul lui Dumnezeu și cele
cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, și Ierusalimul. Conducerea
efectivă a Bisericii revenea sinodului permanent, un loc privilegiat pentru contactul dintre
puterea politică și instituția religioasă. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi
ai bisericii bizantine, mitropolitii prezenți în capitală și delegații imperiali sau chiar și
împăratul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc și definea disciplina bisericească,
condamna atunci când era cazul pe eretici: tot el alegea dintre episcopi trei nume pentru
numirea viioturului patriarh. Administrarea patriarhiei revenea clerului bisericii Sfânta Sofie:
marele econom, care avea grijă de partea financiară și marele ecleziarh, care se ocupă cu
supravegherea mânăstirilor din Constantinopol.

Din sinodul permanent faceau parte: principalii ierarhi ai Bisericii bizantine, mitropolitii prezenti in
capitala si delegatii imperiali sau chiar imparatul. Sinodul avea rolul unui tribunal bisericesc si definea
disciplina bisericeasca, condamnand atunci cand era cazul pe eretici; tot el alegea dintre epicopi trei
nume pentru numirea viitorului patriarh. Administrarea Patriarhiei revenea clerului bisericii Sfanta
Sofia: marele econom, care avea grija de partea financiara si marele ecleziarh, care se ocupa cu
supravegherea manastirilor din Constantinopol.

In vremea Comnenilor invatatura de credinta era transmisa prin asa-numi 10110i823k tii didaskaloi, in
ordine: cel care invata Psalmii, cel care explica Apostolul si cel care citea din Evanghelii. In momentul
intronizarii sale, patriarhul trimitea episcopilor A©synodikonul Ortodoxiei>>, o marturisire de credinta
care continea definitia ortodoxiei sale, la care trebuiau sa se asocieze toti credinciosii. De asemenea,

13
patriarhul trimitea carti de rugaciune si sinaxarul, carte continand rugaciuni pentru sfintii din timpul
anului bisericesc.
Episcopul avea un rol decisiv in viata religioasa a eparhiei sale.

In 1107, Alexios I promulga un edict privind reforma clerului, prin care impunea vizitele pastorale si
incuraja numirea de preoti care sa slujeasca in biserici A©publice>> fondate si intretinute de episcop.
In mod progresiv fiecare sat si-a construit o biserica, iar clerul care le deservea era recrutat din randul
agricultorilor. La un moment dat succesiunea la parohiile de tara devine ereditara, calitatea clerului
avand de suferit.

Monahismul bizantin cunoaste in aceasta perioada cele doua directii deja cunoscute: eremitismul si
cenobitismul, prima fiind considerata ca o forma superioara fata de a doua. Monahismul a ramas in
secolul al IX-lea destul de rebel fata orice forma de organizare, alergic la ierarhie, singurul acceptat
fiind egumenul, considerat primus inter pares. Manastirile erau construite in general in locuri muntoase
sau in zonele desertice si inospitaliere. In constiinta oamenilor, calugarii ocupau un loc aparte, dar
dupa victoria in lupta cu iconoclasmul, ei s-au aratat a fi incapabili sa gestioneze corect bunurile
monastice.

Spre deosebire de bisericile-catedrale, manastirile erau asezaminte private, care erau proprietatea
fondatorului lor: imparatul pentru manastirile imperiale, patriarhale sau episcopale daca era vorba de
un ctitor patriarh sau episcop si patrimoniale, in cazul in care fondatorul era o persoana privata ce lasa
prin testament ca manastirea sa ramana in familie.

In aceasta situatie, problema gestionarii bunurilor monahale se facea prin charistike, adica o donatie
conditionata si limitata la doua sau trei generatii. Bizantinii aveau mare incredere in calugari, in
eficacitatea rugaciunii lor: daca in ziua judecatii, calugarii manastirii pe care un imparat sau un om
bogat au intemeiat-o se rugau pentru el, atunci acel ctitor era salvat.
Anunturi Google

Sursa:www.referate.ro

Iconoclasmul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

14
Iconoclasmul secolul al 16-lea în Reforma protestantă . Statui Relief în St Stevenskerk
în Nijmegen , Olanda, au fost atacați și deteriorat în Beeldenstorm .

Jefuirea a Bisericilor din Lyon cătrecalvini în 1562 de Antoine Caron .

Iconoclasmul [1] este distrugerea deliberată într-o cultură a proprii

culturii religioase, icoane și alte simboluri sau monumente, de obicei, pentru motive
religioase sau politice. Este o componentă frecventă a schimbărilor politice sau religioase
majore. Termenul nu include, în genere, distrugerea specifică de imagini ale unui conducător
de la moartea sa sau răsturnarea ( damnatio memoriae ),cum ar fi de
exemplu, Akhenaton în Egiptul Antic .

Oamenii care se angajează în sau sprijinirea iconoclasmul sunt numite "iconoclaști", un

termen care a ajuns să fie aplicat figurat la orice persoană care contestă dogma sau convențiile
stabilite. În schimb, oamenii care venerează sau venerează imaginile religioase (de
iconoclaști), numit "iconolaters". Într-un context bizantin, acestea sunt cunoscute ca
" iconoduli ", sau" iconofili ".

Iconoclasmul pot fi efectuate de către oamenii de altă religie, dar este de multe ori rezultatul a
disputelor sectare între facțiuni de aceeași religie. În creștinism, iconoclasmul a fost în general

15
motivată de oameni care adoptă o interpretare literală a Zece Porunci , care interzice
fabricarea și închinarea de "chip cioplit sau vreo înfățișare a lucrurilor". [2]Gradul de
iconoclasm printre secte creștine variază foarte mult.

cazuri majore

 Cele mai multe dintre zeități religioase politeiste și texte ale Americi pre-Vest, Oceania și
Africa, au fost distruse de către misionarii creștini și convertiți. [3]
 În iudaism , regele Ezechia curățit Templul lui Solomon din Ierusalim și Țara lui Israel de
cifre, inclusiv Nehuștan , așa cum este înregistrat în Cartea a doua a Regilor .Reformele
sale au fost inversate în timpul domniei fiului său Manase .
 În timpul procesului de creștinarea sub Constantin , grupuri distrus imagini și sculpturi
expresive ale Imperiului Roman s politeist religie de stat.
 Biserica Ortodoxă a avut o perioadă de iconoclasmului bizantin în anii medievale târzii, în
care unele grupuri distrus imagini religioase bisericii.
 În timpul Reformei protestante și a războaielor europene de religie , cunoscut sub numele
de Beeldenstorm în Țările de Jos, protestanții distrus tradiționale catolice imagini în
biserici, inclusiv picturi, sculpturi și alte reprezentări. În unele cazuri, protestanții distrus
imagini de alți protestanți.
 Cele mai multe dintre moai din Insula Paștelui au fost răsturnat în timpul secolului al 18-
lea în iconoclasmul de războaie civile.
 În timpul Revoluției Franceze , oamenii au distrus pe scară largă imagini religioase și
monarhice.
 În timpul și după Revoluția Rusă , distrugerea pe scară largă de imagini religioase și laice
a avut loc, precum și distrugerea de imagini legate de țarul .
 În timpul și după Revoluția Xinhai din China, precum și în timpul mai târziu Revoluției
Culturale , a fost distrugerea pe scară largă de imagini religioase și laice din China,
inclusiv în Tibet .
 După Conciliul Vatican II , în secolul al XX-lea, unele biserici romano-catolice
parohiale aruncate mare de imagini lor tradiționale, de artă, și arhitectura. [4]
 În timpul Revoluției Maghiare din 1956 în Budapesta , iar prin căderea comunismului în
1989, protestatarii de multe ori atacat și a luat în jos sculpturi și imagini ale lui Iosif
Stalin, liderul URSS. [5]
 Talibanii au distrus două vechi statui ale lui Buddha la Bamyan din Afganistan . [6]
 În 2003, o statuie a lui Saddam Hussein a fost tras în jos de către un Statele Unite rezervor
în Bagdad piața principală 's. Acest lucru a fost transmis în direct în întreaga lume.[7]
 Iconoclasmul bizantin


16
Iconoclasmul bizantin , Chludov Psaltirea , din secolul al 9-lea. [8]

În Imperiul Bizantin , guvernul condus de iconoclasm a început cu împăratul Leon al III , ca

urmare a ceea ce pare să fi fost o lungă perioadă de creștere opoziție față de utilizarea sau
abuzul de imagini . Conflictul religios a creat diviziuni politice și economice din societate
bizantină. Acesta a fost, în general, sprijinit de Est, mai sărace, popoarele non-grecești ale
Imperiului [9] , care au avut de a face frecvent cu raidurile din noul imperiu musulman. Pe de
altă parte, grecii mai bogate ale Constantinopolului, și, de asemenea, popoarele din provinciile
balcanice și italian, s-au opus puternic iconoclasm. [10]

În Imperiul Bizantin, care a inclus atât creștini și musulmani, guvernul a fost probabil
adoptarea imaginile creștine mai frecvent. O schimbare notabilă a venit în 695, când Iustinian
al II-lea guvernului a adăugat o imagine completă față de Hristos pe avers de monede
imperiale de aur. Schimbarea a cauzat califul Abd al-Malik a opri adoptarea sa mai devreme
de tipuri de monede bizantine. A început o monedă pur islamică cu litere numai. [11] O
scrisoare de patriarhul Gherman scrise înainte de 726 a doi episcopi iconoclast spune că
"acum orașe întregi și o mulțime de oameni sunt în agitație considerabilă în această
chestiune", dar există puține dovezi scrise dezbaterii. [12]

Prima perioadă iconoclastă: 730-787

Cândva între 726 și 730, împăratul bizantin Leon al III Isaurul a început campania
iconoclastă. [13] El a dispus scoaterea de o imagine alui Isus plasat vizibil pe Chalke poarta,
intrarea ceremonial la Marele Palat al Constantinopolului , și înlocuirea acestuia cu o
cruce. Unii dintre cei atribuit sarcina au fost uciși de către o bandă de iconoduli . [14]

De-a lungul anilor a dezvoltat conflictul dintre cei care au vrut să folosească imagini,
susținând că acestea au fost "pictograme" a fi "venerat", și puristii care pretindeau că au fost
pur și simplu idoli. Papa Grigore al III "a convocat un sinod în 730 și a condamnat în mod
oficial iconoclasmului ca eretic și excomunicat promotorii săi. Nu scrisoare papală a ajuns la
Constantinopol ca mesageri au fost interceptate și arestați în Sicilia de la bizantini
17
". [15] împăratului bizantin Constantin al V- a convocat Consiliul de Hieria în 754. [16] Cele
338 de episcopi a concluzionat, "arta ilegală de pictură creaturi vii hulit doctrina fundamentală
a mântuirii noastre - anume, Întruparea lui Hristos, și a contrazis cele șase Sfinte Sinoade ....
Dacă cineva se străduiește să reprezinte formele Sfinților în imagini fără viață cu culori,
materiale care sunt de nici o valoare (pentru această noțiune este zadarnică și introdus de către
diavol), și nu reprezintă mai degrabă virtuțile lor ca imagini care trăiesc în el însuși, etc ... să
fie anatema ". Acest Consiliu a pretins a fi legitim "Consiliul Ecumenic a șaptea".[17]

[ edit ]Conciliul de la Niceea 787

O icoană a șaptea Consiliului Ecumenic(secolul 17, Manastirea Novodevichy , Moscova).

Articol principal: Conciliul de la Niceea

În 780, Constantin al VI-lea a urcat pe tron în Constantinopol, dar fiind un minor, a fost
condus de mama sa împărăteasa Irene . Ea a decis că un conciliu ecumenic necesare pentru a
avea loc pentru a aborda problema de iconoclasm si regizat această cerere la Papa Hadrian I
(772-795), în Roma. El a anunțat acordul și a cerut convenția la 1 august 786, în prezența
împăratului și împărătesei. Acțiunea inițială au fost întrerupte de intrarea violentă a soldaților
iconoclaste credincioși în memoria înainte Împăratului Constantin V. Acest lucru a provocat
Consiliului să fie amânată până când o armată de încredere ar putea fi asamblate pentru a
proteja orice procedură. Consiliul a fost reasamblate la Niceea 24 septembrie 787. În timpul
acestor proceduri a fost adoptat următoarea:

... declarăm că ne apărăm liber de orice inovații toate tradițiile scrise si nescrise ecleziastice
care au fost încredințate noi. Una dintre acestea este producția de arta de reprezentare, acest
lucru este destul de în armonie cu istoria de răspândire a Evangheliei, așa cum se prevede

18
confirmarea că omul devine din Cuvântul lui Dumnezeu a fost reală și nu doar imaginar, și
cum ne aduce un beneficiu similar. Pentru, lucruri care ilustrează reciproc posedă, fără
îndoială, unul altuia mesaj. ... noi decretăm cu precizie completă și grijă ca, la fel ca figura
crucii onorat și dătătoare de viață, venerat sfânt și imagini, fie vopsit sau făcut din mozaic sau
din alte materiale adecvate, urmează să fie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe
instrumentele sacre și veșminte, pe pereți și panouri, în case și pe căi publice, acestea sunt
imagini ale Domnului nostru, Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Isus Hristos, și de Lady
noastre fără cusur, sfântă a lui Dumnezeu-purtător, și a venerat îngeri și de oricare dintre
oamenii sfinți sfinți.Mai frecvent apar în arta de reprezentare, cu atât mai mult sunt cei care le
vezi atras să-și amintească și lung pentru cei care servesc ca modele, și să plătească aceste
imagini tribut de salut și venerație respectuoasă. Cu siguranță acest lucru nu este pe deplin
adorație în conformitate cu credința noastră, care este plătit în mod corespunzător numai la
natura divină, dar se aseamana cu cea dată de figura crucii onorat și dătătoare de viață, și, de
asemenea, la cărțile sfinte ale evangheliilor și a altor obiecte de cult sfinte. [18]
(Notă: a se vedea [18] , de asemenea, pentru textul pretranslation original al acestui consiliu, în
greacă și latină)

Vizualizare în iconoclasmului bizantin

Conturi de argumente iconoclaști sunt în mare parte găsite în scrierile iconoduli. Pentru a
înțelege argumentele iconoclaste, trebuie mentionate punctele principale:

1. Iconoclasmul a condamnat realizarea de orice imagine lipsit de viață (de exemplu,

pictură sau statuia), care a fost destinat pentru a reprezenta pe Isus sau unul dintre
sfinți."Rezumatul definiției de Conciliabulum iconoclast" ( Sinodul din Hiereia ) a
avut loc în 754 a declarat: [19]

Susținută de Sfintele Scripturi și de Părinți, noi declarăm în unanimitate, în numele

Sfintei Treimi, că nu vor fi respinse și eliminate și blestemat una din Biserica
Creștină fiecare asemănare care este făcută din orice material și orice culoare de rău
arta de pictori .... În cazul în care asociații cineva pentru a reprezenta imaginea divină
(χαρακτήρ, charakter) a Cuvântului după Întrupare cu culori materiale, să fie
anatema! .... Dacă cineva se străduiește să reprezinte formele Sfinților în imagini
lipsite de viață cu culori materiale care sunt de nici o valoare (pentru această noțiune
este zadarnică și introdus de către diavol), și nu reprezintă mai degrabă virtuțile lor ca
imagini care trăiesc în el, să-l să fie anatema!

2. Pentru iconoclaști, singura imagine religioasă reală trebuie să fie o asemănare exactă a
prototipului, de aceeași substanță, pe care le consideră imposibil, văzând lemn și
vopsea la fel de gol de duh și viață. Astfel, pentru iconoclaștilor singura adevărată (și

19
 permite), "icoana" lui Isus a fost Euharistia , care a fost considerat a fi trupul și
sângele său.
3. Orice imagine adevărată a lui Isus trebuie să fie în măsură să reprezinte atât natura Sa
divină (ceea ce este imposibil, deoarece ea nu poate fi văzut, nici nu cuprindea),
precum și natura sa umană. Ci de a face o icoana a lui Isus, unul se separă naturile
sale umană și divină, deoarece numai uman poate fi descris (separarea naturi a fost
considerat nestorianismul ), sau altfel confuze natura umană și divină, considerându-le
unul (unirea omului și natura divina a fost considerat monofizitism ).
4. Utilizarea pictograma pentru scopuri religioase a fost privită ca o inovație în Biserică,
o satanică înșelătoare de creștini pentru a reveni la practica păgână.
Satana induși în eroare oamenii, astfel încât s-au închinat făpturii în locul
Creatorului. Legea lui Moise și profeții au cooperat pentru a elimina această
ruină. ...Dar demiurgul menționat anterior de rău ... a adus treptat înapoi idolatria sub
apariția creștinismului. [19]

Acesta a fost, de asemenea, văzută ca o abatere de la tradiție Biserica veche, de care

nu a fost o înregistrare scrisă opune imagini religioase.

Șeful adversarii teologice ale iconoclasmului au fost călugării Mansur ( Ioan Damaschin ),
care, locuiesc în teritoriu musulman calitate de consultant pentru califul din Damasc, a fost
destul de departe de împăratul bizantin a evita pedeapsa, și Teodor Studitul ,
starețul Stoudios manastire din Constantinopol. Ioan a declarat că el nu a venera materia ", ci
mai degrabă creatorul de materie". Cu toate acestea el a declarat, de asemenea, "Dar am
venera, de asemenea, problema prin care mântuirea a venit la mine, ca și în cazul plin de
energie și harului divin". El include în această din urmă categorie de cerneală în care au fost
scrise Evangheliile, precum vopseaua de imagini, lemnul Crucii, și trupul și sângele lui Isus.

Răspunsul iconodulei a iconoclasmului incluse:

1. Afirmația că porunca biblică interzice imagini ale lui Dumnezeu a fost înlocuită de
întruparea lui Isus, care, fiind a doua persoana a Sfintei Treimi, este Dumnezeu
întrupat în materia vizibilă. Prin urmare, ei nu s-au descriu pe Dumnezeul invizibil,
dar Dumnezeu, așa cum a apărut în carne și oase. Acest lucru a devenit o încercare de
a schimba problema întruparea în favoarea lor, în timp ce iconoclaștii au folosit
problema a întrupării împotriva lor.
2. În plus, în opinia lor, idoli descris persoane fără fond sau realitate în timp ce
pictogramele descris persoane reale. În esență, argumentul a fost "toate imaginile
religioase nu sunt de credința noastră sunt idoli, toate imaginile de credința noastră
este pictogramele să fie venerat". Acest lucru a fost considerat comparabil cu Vechiul

20
 Testament,practica de a oferi sacrificii arse numai la Dumnezeu, și nu la orice alți
dumnezei.
3. Moise a fost instruit de către Dumnezeu în conformitate cu Exodul 25:18-22 pentru a
face statui de aur de heruvimi îngeri pe capacul de Chivotul Legământului , și în
conformitate cu Exod 26:31 Dumnezeu la instruit pe Moise pentru a broda perdeaua
care separa Sfânta de Sfintelor din Tabernacolul cu heruvimi.
4. În ceea ce privește tradiția scrisă opune deciziilor și venerarea imaginilor, ei au afirmat
că icoanele au fost parte din tradiția orală neînregistrate (paradosis, sancționată în
Ortodoxie ca o autoritate în doctrină cu referire la 2 Tesaloniceni 2:15 , Vasile cel
Mare , etc).
5. Argumentele au fost trase din miraculos Acheiropoieta , icoana presupus a Maicii
Domnului pictata cu aprobarea ei de către Sfântul Luca, și alte evenimente
miraculoase în jurul icoane, care a demonstrat aprobarea divină a practicilor
iconoduli.
6. Iconodulii a susținut că deciziile, cum ar fi dacă icoane ar trebui să fie venerat au fost
realizate în mod corespunzător de către biserica asamblate în consiliu, nu impusă
bisericii de către un împărat. Astfel, argumentul a implicat, de asemenea, problema de
relație corectă între biserică și stat. Legat de aceasta a fost observația că a fost o
prostie de a nega pe Dumnezeu în același onoare care a fost dat în mod liber la
împărat uman.
Iconoclasmui musulman

În istoria musulmană , actul de a scoate idoli din Ka'ba în Mecca este considerată de către toți
credincioșii să fie de o mare importanță simbolică și istorică.

În general, societățile musulmane au evitat ipostaza de ființe vii (animale si oameni), în astfel
de spații sacre fi moschei și madrasahs . Această opoziție la reprezentare figurativă nu se
bazează pe Coran , ci mai degrabă pe diferite tradiții conținute în Hadith . Interdicția de
configurație nu a fost întotdeauna extins la domeniul secular, și o tradiție solidă de
reprezentare figurativă există în cadrul artei musulmane . [20] Cu toate acestea, autorii
occidentali au avut tendința de a percepe "un lung determinate cultural, și tradiție,
neschimbătoare de acte de violență iconoclaste "în societatea islamică . [20]

Start de iconoclasm
Primul act al iconoclasmului musulman a fost comisă de către musulmani în 630, când a
diferitelor statui de zeități arabe adăpostite în Kaaba din Mecca au fost distruse. Există o
tradiție care Muhammad cruțat o fresca de Maria și Isus . [21] Acest act a fost destinat pentru a
pune capăt la idolatrie care, din punctul de vedere musulman, caracterizat Jahiliyya.

21
Distrugerea idolilor din Mecca nu a făcut, totuși, determină tratamentul altor comunități
religioase ce trăiesc sub dominația musulmană după extinderea de califat . Cei mai mulți
creștini sub conducerea musulmană, de exemplu, a continuat să producă icoane și de a decora
bisericile lor, așa cum au dorit. O excepție majoră la acest model de toleranță în istoria
islamică timpurie a fost "Edictul de la Yazid", emis de umayyazilor calif Yazid al II-lea în
722-723. [22] Acest decret a ordonat distrugerea de cruci și imagini crestine de pe teritoriul
califat. Cercetatorii au descoperit dovezi că ordinul a fost urmat, în special în prezent-
zi Iordania , unde arheologic dovezile prezinta eliminarea de imagini de la etajele mozaic de
unii, deși nu toate, dintre bisericile care au stat la acest moment. Dar, politicile iconoclaste
Yazid nu au fost continuate de succesorii săi, și comunitățile creștine din Levant a continuat
să facă icoane, fără întrerupere semnificativă din secolul al șaselea-al nouălea. [23]

acte istorice ale iconoclasmului

Nasul lipsesc de pe Marele Sfinx din Giza este atribuită iconoclasm de un fanatic musulman
sufit la mijlocul anilor 1300. [24]

Anumite armatele musulmane cucerire s-au folosit temple locale sau case de cult ca și
moschei. Un exemplu este Hagia Sophia din Istanbul (fostul Constantinopol ), care a fost
transformată într-o moschee în 1453. Cele mai multe icoane au fost profanate în timp ce restul
au fost acoperite cu ipsos. În anii 1920, Hagia Sophia a fost convertit la un muzeu, și
restaurarea mozaicuri a fost realizat de American Institute bizantin început în 1932.

O vedere de Moscheea Babri , pre-1992

Mai multe cazuri dramatice de iconoclasm de musulmani se găsesc în părți ale India,
unde hinduse și budiste templele au fost rase și moschei construite în locul lor (de
exemplu, complexul Qutub și Moscheea Babri ). [ necesită citare ] Un alt iconoclast notabil a fost
Mughal domnitorul Aurangzeb ( a domnit 1658-1707), care a distrus faimoase temple hinduse
la Varanasi și Mathura . [ necesită citare ]

[ edit ]Evenimentele recente

Anumite denumiri musulmane continuă să urmărească agenda iconoclaste. Au fost multe
controverse în cadrul islamului asupra recentă și aparent în curs distrugerea unor situri

22
istorice de Mecca 's Wahhabist autorități, determinat de teamă că ar putea deveni subiectul
"idolatrie ". [25] [26]

Un act recent iconoclasmului a fost 2,001 distrugerea gigant Buddha a Bamyan de

atunci talibanii guvernul Afganistanului . Actul a generat proteste în întreaga lume și nu a fost
susținută de alte guverne și organizații musulmane. A fost percepute în mass-media
occidentale ca urmare a interzicerii musulmane împotriva decor figuri. Un astfel de cont
vedere "coexistența dintre Buddha și populația musulmană care au minunat la ei pentru mai
mult de un mileniu", înainte de distrugerea lor. [20] Buddha a avut de două ori în trecut, a fost
atacat de Nadir Shah și Aurengzeb .Potrivit istoricului de artă FB inundații, analiza
declarațiilor talibanilor în ceea ce privește Buddha sugereaza ca distrugerea lor a fost motivată
mai mult de politică decât de probleme teologice. [20] talibanilor purtători de cuvânt au dat
multe diferite explicații cu privire la motivele pentru distrugere.

În 2005, controversa desene animate Muhammad a stârnit controverse și revolte în întreaga

lume. În decembrie 2010, un grup de iconoclaștilor au fost arestați ca au fost pe cale de a
ataca sediul ziarul Jyllands-Posten lui.

În timpul rebeliunii tuaregilor din 2012 , islamist radical miliția Ansar Dine distrus diverse
antice Sufi altare din secolul al 15-lea și al 16-lea în orașul Timbuktu , Mali . [27]

[ edit ]Reformei iconoclasmului

Informații suplimentare: Beeldenstorm

Distrugerea icoanelor din Zurich , 1524.

Unele dintre cele protestante reformatori, în special Andreas Karlstadt , Huldrych

Zwingli și John Calvin , a încurajat eliminarea de imagini religioase invocând Decalogul
lui interzicerea idolatriei și fabricarea de cioplite (sculptat) imagini ale lui Dumnezeu. Ca
urmare, persoanele fizice au atacat statui și imagini, iar altele s-au pierdut în timpul revoltelor
iconoclaste neautorizate. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, autoritățile civile eliminat
imagini într-o manieră ordonată în orașele protestante reformat recent și teritorii din Europa.

23
Revolte iconoclaste semnificative au avut loc la Zurich (în
1523), Copenhaga (1530), Münster (1534), Geneva (1535), Augsburg (1537),Scoția (1559), R
ouen (1560) și Saintes și La Rochelle (1562). [28] Cele Șaptesprezece Provincii (acum Țările
de Jos, Belgia și părți din nordul Franței) au fost perturbate de iconoclasm protestant pe scară
largă în vara anului 1566. Aceasta se numește " Beeldenstorm "și a început cu distrugerea
statuar al Mănăstirii Sfântul Laurențiu în Steenvoorde după o "Hagenpreek", sau predică
teren, de Sebastiaan Matte.

Sute de alte atacuri inclus concedierea de la Mănăstirea Sfântul Anton , după o predică de
Jacob de Buysere. Beeldenstorm a marcat începutul revoluției împotriva forțelor spaniole
și Biserica Catolică .

Ramasite ale Reformei iconoclasm , Clocher Saint-Barthélemy, La Rochelle , Franța.

Credința iconoclaste a fost provocând haos în întreaga Europă , și în 1523, în special ca

urmare a reformator elvețian Huldrych Zwingli , o cantitate mare de adepții săi s-au privit ca
fiind implicat într-o comunitate spirituală că, în materie de credință ar trebui să se supună nici
Biserica vizibilă, nici pune autoritățile. Potrivit autorului RW Scribner: [29]

"Atacul lui Zwingli la imagini, la prima dezbatere, declanșată incidentele iconoclaste

din Zurich și din satele aflate sub jurisdicția civică că reformatorul nu era dispus să scuze. " Și
ca urmare a acestei acțiuni de protest împotriva autorității, "Zwingli a răspuns cu un tratat
motivat atent că oamenii nu ar putea trăi în societate fără legi și constrângere."
-Wallace, [29] p. 95

In timpul razboiului civil englez , Episcopul Joseph Hall din Norwich a descris evenimentele
din 1643 când trupele și cetățeni, încurajat de o ordonanță parlamentar împotriva superstiției
și idolatriei , s-au comportat astfel:

Doamne ce munca a fost aici! Ce clocotea de ochelari! Ce bate jos a pereților! Ce rup de
monumente! Ce trăgând în jos de locuri!Ce smulge din fiare de călcat și de aramă de la
ferestre! Ce defacing de arme! Ce demolarea de piatră curios! Ce Tooting și conducte, la

24
conductele de organe! Și ceea ce un triumf hidos în-loc pe piață înainte de toate din țară,
atunci când toate conductele mutilate de organe, veșminte, atât descurcă și surplices,
împreună cu crucea de plumb, care a fost recent tăiate în jos de la amvon Green-curte și
servicii cărți și cărți de canto, care ar putea fi transportate la foc în public, piață s-au
îngrămădit împreună. "

O ilustrare la o ediție 1563 de Cartea lui Foxe de Mucenici descrie "Templul bine curățat",
"Arderea de imagini", iar " papistașiiambalare departe meschin lor. "

William Oculte a fost comandat și remunerat de către guvern, a vizitat orașele și satele
din Anglia de Est pentru a distruge imaginile în biserici. Recordul său detaliat de urmele sale
de distrugere prin Suffolk si Cambridgeshire supraviețuiește: [30]

Ne-am despărțit în jos aproximativ o sută de imagini superstițioase, și șapte Fryars

îmbrățișându-o Nunn, și imaginea lui Dumnezeu și Hristos, și diverse altele foarte
superstițioși, și 200 au fost stricat înainte de a veni. Am luat 2 Inscripții papale cu Ora pro
Nobis și am bătut pe o cruce stoneing mare pe partea de sus a Bisericii.
-Oculte, [30] p.. 15, Haverhill, Suffolk , 06 ianuarie 1644

Creștinismul protestant nu a fost uniform ostil la folosirea imaginilor religioase. Martin

Luther , inițial ostil, a venit etapa a considerat că creștinii ar trebui să fie liber de a folosi
imagini religioase, atâta timp cât acestea nu le închină în locul lui Dumnezeu. Luteran savant
Ieremia Ohl scrie: [31]

Zwingli și alții de dragul de a salva Cuvântului a respins toate arta plastica, Luther, cu o
preocupare egal pentru Word, dar mult mai conservatoare, ar avea toate artele pentru a fi
slujitori ai Evangheliei. "Eu nu sunt de părere", a spus [lui Luther], "care prin Evanghelie
toate artele ar trebui să fie expulzați și alungați, ca unii fanatici vor să ne facă să credem, dar
doresc să le vezi pe toate, mai ales muzica, în . Serviciul Celui care a dat și le-a creat "Din
nou, el spune:" M-am auzit pe cei care se opun imagini, citit de la Biblia mea german. ... Dar

25
aceasta conține multe imagini ale lui Dumnezeu, a îngerilor, oamenilor și animalelor, în
special în Apocalipsa Sfântului Ioan, în cărți ale lui Moise, și în cartea lui Iosua. Prin urmare,
rog rugăm acești fanatici să ne permită, de asemenea, să picteze aceste fotografii pe perete
care acestea pot fi amintit și mai bine înțeles, în măsura în care acestea pot afecta cât mai
puțin pe pereți, ca în cărți. Ar lui Dumnezeu că am putut convinge pe cei care își pot permite
să picteze întreaga Biblie de la casele lor, în interiorul și în afara, astfel ca toți să poată vedea,
acest lucru ar fi într-adevăr o lucrare creștină. Pentru Sunt convins că este voia lui Dumnezeu
ca noi să auzim și să învețe ceea ce El a făcut, în special în ceea ce a suferit Hristos. Dar când
am auzit aceste lucruri și să mediteze asupra lor, mi se pare imposibil să-i imaginez în inima
mea. Dacă vreau sau nu, când am auzit, a lui Hristos, o formă umană atârnând pe o cruce se
ridică în inima mea: la fel cum văd chipul meu natural reflectat când mă uit în apă. Acum, în
cazul în care acesta nu este păcat pentru mine de a avea imaginea lui Hristos în inima mea, de
ce ar trebui să fie păcat să-l aibă în fața ochilor mei? "
-Ohl, [31] p. 88-89

Fragmente altar (sfârșitul 1300 - începutul anului 1400) distruse in timpul limba
englezădesfințarea mănăstirilor , la mijlocul secolului al 16-lea.

iconoclasmul politic și revoluționar

La Sons of Liberty trăgând în jos statuia lui George al III-a a Regatului Unit la Bowling Green
(New York City) , 1776.

Revoluții și schimbări de regim, fie prin revoltă a populației locale, invazii străine, sau o
combinație a celor două, sunt adesea însoțite de distrugerea publice de statui si monumente
identificate cu regimul anterior. Acest lucru poate fi, de asemenea, cunoscut sub numele
dedamnatio memoriae , practica antică romană de obliterarea oficial al memoriei unui anumit
individ. Definiții mai stricte ale "iconoclasm" exclude ambele tipuri de acțiuni, rezervând
termenul pentru distrugerea religios sau cultural mai larg. În multe cazuri, cum ar fi Rusia,

26
Revoluționară sau Egiptului Antic, această distincție poate fi greu pentru a face. Exemple de
distrugere politică a imaginilor includ:

 Toate referirile publice la "eretic" Faraonul Akhenaten au fost distruse la scurt timp după
moartea sa, în aproximativ 1334 î.Hr., un proces foarte laborios, cu reliefuri de piatră
sculptate și inscripții.

 Mai multe împărații romani și alte figuri politice au fost supuse la decretele de damnatio
memoriae, inclusiv Sejanus , Publius Septimius Geta , și Domițian .

 În timpul Revoluției Americane , la Sons of Liberty tras în jos și a distrus aurit statuie
principal de George III din Regatul Unit de laBowling Green (New York) , topire-l în jos
pentru a fi utilizate ca bile muschetă împotriva armatei britanice. Acte similare au însoțit
independența de cele mai multe teritorii ex-coloniale. Uneori, monumente relativ intacte
sunt mutate într-un afișaj colectate într-un loc mai puțin important, la fel ca în India și, de
asemenea, țările post-comuniste.

 În timpul Revoluției Franceze , statuia regelui Ludovic al XV-lea , în Piața Paris, care
până atunci purta numele lui, a fost tras în jos și distruse. Acest lucru a fost un preludiu la
ghilotinare de succesorul lui Ludovic al XVI-lea , în același loc, redenumit "Place de la
Revolution" (în prezent, Place de la Concorde ).

 Statuia lui Napoleon de pe coloana de la Place Vendôme , Paris a fost ținta a

iconoclasmului de mai multe ori: a distrus dupărestaurare Bourbon , restaurat de
către Louis-Philippe , distrus în timpul Comunei din Paris și restaurat de către Adolphe
Thiers .

 Revoluția din Octombrie din 1917 a fost însoțită de distrugerea unor monumente din
trecut țari , precum rus Imperial Eagles , la diferite locatii din Rusia. "In fata unei
catedrale din Moscova, mulțimile au explodat în statuie enormă a țarului Alexandru al
III a fost legat cu frânghii și bătut treptat la sol. După o cantitate considerabilă de timp,
statuia a fost decapitat și părțile rămase s-au rupt în moloz ".[32]

 China Revoluția Culturală inclus distrugerea foarte răspândită de opere de artă istorice în
locuri publice si colectii particulare, fie ele religioase sau laice. Obiecte din muzeele de
stat au fost în mare parte rămas intacte.

 Căderea comunismului în 1989 a fost urmată de distrugerea sau îndepărtarea de statui

ale lui Vladimir Lenin și alți lideri comuniști din fosta Uniune Sovietică și în alte țări bloc
sovietic. Deosebit de bine-cunoscut a fost distrugerea " Iron Felix ", statuia lui Felix

27
 Dzerjinski în afara KGB sediul central, și un alt unul dintre său în Varșovia pătrat de
numele său (în prezent Plac Bankowy ).
[ edit ]Iconoclasmul împotriva hindușilor

[ edit ]În timpul cuceririi musulmane

Vedere generală a Templului și împrejmuirea Marttand sau Soarelui, aproape

Bhawan. . Fotografie de SuryaTemplului de la Martand în Jammu & Kashmir luate de către
John Burke în 1868.

Înregistrări din campania înregistrate în Chach Nama înregistrare demolări templu în secolul
al 8-lea, atunci când Umayyad guvernator deDamasc , Hajjaj , [33] mobilizat o expediție de
6.000 de cavalerie sub Muhammad bin-Qasim in 712 CE.

Istoric, Upendra Thakur înregistrează persecutarea hinduși și budiști:

... Muhammad triumfător au intrat în țară, Debal cucerire, Sehwan, Nerun, Brahmanadabad,
Alor și Multan unul după altul într-o succesiune rapidă, și în mai puțin de un an și jumătate,
îndepărtate hindus regat a fost zdrobit ... Nu a fost un focar temut de bigotism religios în mai
multe locuri și temple au fost profanate fără motiv. La Debal, de Nairun și Aror temple au fost
demolate și transformate în moschei. [34]

Sultan Sikandar Butshikan din Kashmir (1389-1413 d.Hr.) a dispus ruperea tuturor "imagini
de aur și de argint". Statele Tarikh-i-Firishta: "După emigrarea a Bramins, Sikundur a ordonat
toate templele în Kashmeer a fi aruncat După spart toate imaginile din Kashmeer, (Sikandar)
obținut titlul de" Destroyer idolilor ".". [35]

28
Somanatha Templul Prabhas Patan, Gujarat, din studiu arheologic din India, luate de DH
Sykes în C. 1869.

În 725 Junayad, Arabe guvernatorul Sind , a trimis oștile sale de a distruge al

doilea Somanath templu. [36] În 1024 AD, templul a fost distrus din nou de către Mahmud
Ghazni [37] , care au atacat templul din întreaga Thar Desert . Templul a fost reconstruit
de GujjarParamara Regele Bhoj de Malwa și Solanki regele Bhima din Gujarat ( Anhilwara )
sau Patan între 1026 și 1042. Structura din lemn a fost înlocuită cu Kumarpal (r. 1143-1172),
care a construit templul de piatră. [38]

În 1296 AD, templul a fost distrus din nou de sultanul Allauddin Khilji Armatei. [36] [37] În
conformitate cu Taj-ul-Ma'sir de Hasan Nizami, Raja Karan din Gujarat a fost învins și
obligat să fugă, "cincizeci mii de necredinciosi au fost expediate în iad de sabie "și" mai mult
de douăzeci de mii de sclavi, și vitele dincolo de orice calcul a căzut în mâinile învingătorilor
". [36] Templul a fost reconstruit de Mahipala Deva, regele Chudasama de Saurashtra în 1308
AD și Linga a fost instalat de către fiul său Khengar cândva între 1326 și 1351 AD. În 1375
AD, templul a fost distrus din nou de Muzaffar Shah I, sultanul din Gujarat . [36]

În 1451 AD, templul a fost distrus din nou de către Mahmud Begda, sultanul din
Gujarat. [36] [37] În 1701 AD, templul a fost distrus din nou de către împăratul
Mughal Aurangzeb . [36] Aurangzeb a construit o moschee pe site-ul a templului Somnath, cu
ajutorul unor coloane de templu, al cărui motive sculpturale hindus rămas vizibil.

Mahmud de Ghazni a fost un afgan Sultan , care a invadat subcontinentul indian în timpul
secolului al 11-lea. Campaniile lui pestecâmpiile Gangetic sunt adesea citate pentru jefuirea
lor iconoclast și distrugerea de temple, cum ar fi cele de la Mathura și a privit distrugerea lor
ca un act de " jihad ". [39] El a demis al doilea Templu Somnath în 1026, și jefuit se de pietre
prețioase și pietre prețioase și faimoasa Shiva Lingam-ul din templul a fost distrus. [40]

Înregistrări istorice compilate de către musulmani istoric Maulana Abdul Hakim Saiyid Hai
atesta iconoclasmul de Qutb-ud-din Aybak . Prima moschee construită în Delhi, "Quwwat al-
Islam ", a fost construit după demolarea templu hindus construit înainte de Prithvi Raj și
anumite părți ale templului au fost lăsate în afara buna moschee. [41] Acest model a
iconoclasmului a fost de comun în timpul domniei sale, deși un argument spune ca astfel de
iconoclasmului a fost motivată mai mult de politică decât de religie. [42]

Un alt conducător al sultanatului, Shams-ud-din Iltutmish , cucerit și subjugat pelerinaj hindus

site-ul Varanasi în secolul al 11-lea și a continuat distrugerea de temple hinduse și idoli care a
început în timpul primului atac în 1194. [43]

29
Nici un aspect al domniei lui Aurangzeb este mai citat-sau mai controversate decât
numeroasele profanarea și chiar distrugerea de temple hinduse. [44] În timpul domniei sale,
zeci de mii de temple au fost profanate: fațadelor și a interioarelor acestora s-au deteriorat și
murtis acestora ( imagini divine) jefuite. [44] În multe cazuri, temple au fost distruse în
întregime, în numeroase cazuri moschei au fost construite pe fundațiile lor, uneori folosind
aceleași pietre. Printre templele Aurangzeb distrus au fost două, care sunt cel mai sacru pentru
hinduși, în Varanasi și Mathura . [45] În ambele cazuri, el a avut mari moschei construite pe
site-urile. [44]

Originalul sfânt bine - Gyanvapi între templu și moschee.

Kesava Deo templu din Mathura , a marcat locul în care hindușii cred că a fost locul de
nastere a lui Shri Krishna . [45] În 1661 Aurangzeb a ordonat demolarea templului, și construit
Masjid moschee Katra. Urme ale vechii templu hindus poate fi vazuta din spate a
moschee. Aurangzeb, de asemenea, distrus ceea ce a fost cel mai faimos templu
din Varanasi - Templul Vishwanath . [45]
Templul a schimbat locația sa de-a lungul anilor, și în 1585 Akbar a autorizat locația sa la
Gyan Vapi. Aurangzeb a ordonat demolarea sa în 1669 și a construit o moschee pe site-ul, a
cărei minarete sta 71 de metri deasupra fluviului Gange. Urme ale templului vechi poate fi
văzut în spatele moschee. Secole mai târziu, dezbatere aprinsă cu privire la aceste acte
nesăbuite de profanare culturale continuă.Aurangzeb a distrus, de
asemenea, Somnath Templul în 1706. [45]

Hindu naționaliștii susțin că Mughals distrus Mandir Ram din Ayodhya , situat la locul de
nastere al Rama , și a construit Babri Masjid pe site-ul sfânt, care de atunci a fost o sursă de
tensiune între hindus și comunitățile musulmane.

Writer Fernand Braudel scris într-o istorie a civilizațiilor (Penguin 1988/1963, pp. 232-236),
conducerea islamica in India ca un "experiment colonială" a fost "extrem de violent", iar
"musulmanii nu au putut conduce țara cu excepția sistematic . teroare Cruzime a fost norma -
arsuri, execuții sumare, răstigniri sau impalements, inventiv torturi temple hinduse au fost
distruse pentru a face loc pentru moschei Pe ocazie, au fost convertiri forțate Daca vreodata a

30
fost o revoltă, a fost imediat și sălbatic reprimate:... case au fost arse, la țară a fost pustiită,
oamenii au fost sacrificate, iar femeile au fost luate ca sclavi. "

CK Kareem, de asemenea, ia act de faptul că Tippu sultanul a emis un edict pentru distrugerea
de temple hinduse din Kerala . [46]

Într-o carte în două volume de Sita Ram Goel , Arun Shourie , Harsh Narain , Jay
Dubashi și Ram Swarup , temple hinduse - Ce sa întâmplat cu ei , include o lista de 2000 de
moschei care se pretinde că au fost construite temple hinduse în primul volum , [47] care se
afirma se bazează în primul rând pe cărțile de istorici musulmani din perioada sau inscripțiile
de moschei. Cele doua fragmente de volum din istoriile medievale și cronici și de inscripții cu
privire la distrugerea de hindus , Jain , și budiste templele . [48] Autorii susțin că elementele
prezentate în această carte sunt doar vârful unui aisberg. [49]

[ edit ]În inchiziția Goa

Diago de Boarda, un preot, și consilierul său vicar general, Miguel Vaz, a făcut un plan de 41
de puncte pentru torturarea hinduși. În cadrul acestui plan de Viceroy Antano de Noronha
emise în 1566, un ordin se aplică în întreaga zonă sub conducerea portugheză: [50]

Ordon ca în orice domeniu detinut de stăpânul meu, regele, nimeni nu ar trebui să

construiască un templu hindus și astfel templele deja construite nu ar trebui să fie reparate fără
permisiunea mea. În cazul în care acest ordin este transgresat, astfel temple vor fi, distrus și
bunurile acestora se utilizează pentru a face față cheltuielilor de fapte sfinte, ca pedepsirea
unor astfel de păcat.

În 1567 campania de distrugere a templelor în Bardez sa întâlnit cu succes. La sfârșitul anului

acesta 300 de temple hinduse au fost distruse. În 1583 temple hinduse
la Assolna șiCuncolim au fost distruse printr-o acțiune armată. [50]

"Părinții Bisericii interzis hindușilor sub pedepse teribile utilizarea de cărțile lor sfinte, și le-a
împiedicat toate exercitarea religiei lor. Ei au distrus templele lor, și așa hărțuit și au intervenit
cu oameni care au abandonat orașul în mare numere, refuzând să rămână nici mai mult într-un
loc unde nu aveau nici o libertate, și au fost de natură să închisoare, tortură și moarte în cazul
în care s-au închinat după felul lor dumnezeii părinților lor ". a scris Filippo Sassetti , care a
fost în India, 1578-1588. [50]

Un ordin a fost emis în iunie 1684 eliminarea limba Konkan și în obligația de a vorbi limba
portugheză . În urma acestei legi toate simbolurile de secte non-creștine au fost distruse si au
fost arse cărțile scrise în limbile locale. [50]

[ edit ]iconoclasm contemporană împotriva hindușilor

[ edit ]În India,

31
În iunie 2010, în timpul revolte în Sangli, oamenii au aruncat cu pietre într-un Ganesh
Mandal. [51]

Permanent Durga mandap la Chattalpalli și improvizate Pandal in fata. Trecerea la zona era
dezgropat de musulmani pentru a preveni hinduși din intrarea în zona.

Cele 2010 revolte Deganga a început la data de 6 septembrie, când mafioti recurs
la incendierea și violența pe o structură disputat laDeganga , Kartikpur și Beliaghata
sub Deganga zona secția de poliție. Violența a început târziu în seara și a continuat pe tot
parcursul nopții în dimineața următoare. [52] [53] [54] [55] Violența în cele din urmă calmat pe 9
septembrie, după ce sute de unități de afaceri și reședințe au fost jefuite, distruse și arse , zeci
de persoane au fost grav rănite și mai multe locuri de cult profanat și vandalizat.

În iunie 2011 la zona Pietei Asansol, un templu hindus, în construcție condus de Bastim Bazar
Sarbojanin Comitetul Puja Durga a fost și aprobat de către ADM la 12 aprilie 2011, a fost
atacat de o mulțime islamic. [56]

[ edit ]În Bangladesh

În atrocitățile Bangladesh [57] , inclusiv atacuri [58] împotriva temple și furt deschisă de
proprietate hinduse au crescut puternic în ultimii ani, după Jamat-e-Islami sa alăturat
guvernului de coaliție condus de Partidul Național Bangladesh . [59] [60] temple hinduse din
Bangladesh au fost vandalizate. [61] [62]

Pe 06 februarie 2010, Sonargaon templu în cartierul Narayanganj din Bangladesh a fost

distrus de fanatici islamici. [63] [64] [65]

[ edit ]În Pakistan

Informații suplimentare: Declinul de hinduism în Pakistan

Mai multe temple hinduse au fost distruse in Pakistan. Un incident notabil a fost
distrugerea Ramna Kali Mandir în fostul Pakistan de Est . Templul a fost demolat de catre
armata pakistaneză la 27 martie 1971. Templul Dhakeshwari a fost grav avariat în
timpul războiului indo-pakistanez din 1971 , și mai mult de jumătate din clădirile templului au

32
fost distruse.Într-o lipsă de respect major al religiei, sala principală cult a fost preluat de
către Pakistan Armata și folosit ca un spațiu de depozitare muniții. Mai multe dintre custozii
templului au fost torturați și uciși de către armata, deși cele mai multe, inclusiv preotul șef, a
fugit mai întâi în satele lor ancestrale și apoi în India și, prin urmare, scăpat de la moarte.

În 2006, ultimul templu hindus din Lahore a fost distrus pentru a deschide calea pentru
construirea unei clădiri comerciale multi-poveste. Templul a fost demolată după ce oficialii de
Consiliul Trust proprietate evacuat ascuns faptele de președintele consiliului de administrație
cu privire la natura a clădirii. Când reporterii din Pakistan pe bază de ziarul Zori a încercat să
acopere incidentul, au fost acostat de către acoliții de dezvoltator imobiliar, care a negat că a
existat un templu hindus pe site-ul. [66]

Mai multe partide politice din Pakistan au obiectat la această mișcare, cum ar fi partidul
Popular Pakistanez și Pakistan musulmane Liga-N. [67] [68] Aceasta miscare a evocat, de
asemenea, condamnarea puternică în India, de la organele minoritare și a partidelor politice,
inclusiv Bharatiya Janata Party (BJP), Partidul Congresului , precum și partidele politice de
advocacy musulmane, cum ar fi All India musulman Majlis-e-Mushawarat. [69] O firmă de
avocați care reprezintă minoritatea hindusa a abordat Lahore Înalta Curte caută o directivă a
constructori pentru a opri construcția de piata comerciale și să reconstruiască templul de la
site-ul. Petiționarii susțin că demolarea încalcă articolul 295 din Codul penal Pakistan
interzice demolarea a lăcașurilor de cult. [70]

La 29 iunie 2005, după arestarea a unui om de serviciu creștin analfabet la acuzațiile că ar fi

arderea pagini Coranul, o mulțime de între 300 și 500 de musulmani au distrus un templu
hindus și case care aparțin creștini și hinduse familii în Nowshera . In conformitate cu
termenii unui acord negociat între liderii religioși islamici și comunitățile hinduse / creștine,
poliția pakistaneză a lansat mai târziu pe toți autorii arestați anterior, fără taxă. [71]

[ edit ]În Malaezia

În perioada aprilie-mai 2006, mai multe temple hinduse au fost demolate de către autoritățile
Primăria din țară, însoțite de violență împotriva hindușilor. [72] la 21 aprilie 2006, Malaimel
Sri Selva Kaliamman Templul din Kuala Lumpur au fost reduse la ruine după oraș Hall a
trimis în buldozere. [73] Multe grupuri de advocacy hinduse au protestat ceea ce ei pretind este
un plan sistematic de templu curățare în Malaezia. Motivul oficial dat de guvernul malaiezian
a fost că temple au fost construite "ilegal". Cu toate acestea, multe dintre templele sunt vechi
de secole. [74] La 11 mai 2006, armate orașului ofițerii de sala de la Kuala Lumpur parte forțat
demolat de un templu suburban de 60 de ani, care servește mai mult de 1.000 de hinduși. [74]

[ edit ]în Arabia Saudită

La 24 martie 2005, autoritățile saudite au distrus obiecte de cult găsit într-un raid pe o
improvizat hindus altar găsit într-un apartament în Riyadh . [75]

33
[ edit ]În Fiji
În Fiji conform rapoartelor oficiale, atacurile asupra instituțiilor hindus a crescut cu 14% față
de anul 2004. Această intoleranță de hinduși și-a găsit expresia în discursurile anti-hinduse și
distrugerea de temple, cele mai frecvente doua forme de violență imediată și directă împotriva
hindușilor. Între 2001 și aprilie 2005, în o sută de cazuri de atacuri de temple au fost
înregistrate la poliție. Creșterea alarmantă a distrugerii Templului a răspândi teama și
intimidare în rândul minorităților hinduse și-a grăbit imigrare pentru a vecine Australia și
Noua Zeelandă. Instituțiile religioase organizate, cum ar fi Biserica Metodistă din Fiji, au
solicitat în mod repetat pentru crearea unui stat teocratic creștin și-au propagat anti-hindus
sentiment. [76] favoritism de stat a creștinismului, și atacurile sistematice asupra temple, sunt
unele dintre cele mai mari amenințările cu care se confruntă Fiji hinduși.În ciuda crearea unei
comisii pentru drepturile omului, situația de hinduși în Fiji continuă să fie precară. [76]

[ edit ]iconoclasmului din China

În timpul Expediției Nordice, în 1926, în provincia Guangxi, Kuomintang musulman

General Bai Chongxi a condus trupele sale în distrugerea templelor budiste și zdrobitor idoli,
transformând templele în școli și sedii de partid Kuomintang. [77] Acesta a fost raportat că
aproape toate de manastiri budiste din Guangxi au fost distruse prin Bai în acest
mod.Calugarii au fost eliminate. [78] Bai condus un val de anti-străinism în Guangxi, atacând
americane, europene, și alți străini și misionarii, și, în general, face din provincie nesigure
pentru străini. Occidentalii au fugit din provincie, și unii creștini chinezi au fost, de asemenea,
atacat ca agenți imperialiste. [79]

Cele trei obiective ale mișcării au fost anti-străinism, anti-imperialism, și anti-religie. Bai a
condus mișcarea anti-religioasă împotriva superstiție. Musulmanii nu cred în politeism (a se
vedea eschiveze (Islam) ) și religia lui poate fi influențat Bai să ia măsuri împotriva imaginilor
din temple și practicile denunțat ca fiind superstițioși în campanie. Huang Shaoxiong, de
asemenea, un membru al Kuomintang din New Guangxi clică, campania a sprijinit
Bai. Huang nu a fost un musulman, iar campania anti-religioasă a fost convenit de către toți
membrii Guangxi Kuomintang. [80]

[ edit ]A se vedea, de asemenea,

 Aniconism
 Cenzura de religia organizata
 Gregory Berns , autor al cărții Iconoclast
 Iconolatry
 Opere de artă pierdute
 Teologia naturală

34
[ edit ]Referințe și note

1. ^ Literal, "imagine-rupere", din limba greacă antică : εἰκών și κλάω Iconoclasmul pot
fi, de asemenea, considerată ca o. de back-formare de la iconoclast (din
greacăεἰκοκλάστης). Cuvântul grecesc corespunzătoare pentru iconoclasm
este εἰκονοκλασία - eikonoklasia.
2. ^ "Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau
că este în jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. 5 Să nu te închini
înaintea lor sau servi ei .... " (Exodul 20:4-5a, ESV.)
3. ^ Cum ar fi timpul cuceririlor spaniole ale Aztec și Inca imperii.
4. ^ Chessman, Stuart. "Societatea Sf. Hugh de Cluny» Subiect Mesaj »Hetzendorf și
Iconoclasmul în a doua jumătate a secolului 20" . Sthughofcluny.org. Adus de 2013-
04-30.
5. ^ Auyezov, Olzhas (05 ianuarie 2011). "Ucraina, spune aruncarea în aer a statuii lui
Stalin a fost de terorism" . Reuters. Accesat la 9 aprilie 2011.
6. ^ "talibanii afgani lider ordine distrugerea de statui antice" . Rawa.org. Adus de 2013-
04-30.
7. ^ "Saddam Hussein cauzează încă probleme: Irak Cereri Înapoi fesei Statuia
lui" .Inquisitr.com. 2013-04-09. Adus de 2013-04-30.
8. ^ "iconoclasmul bizantin" . Adus de 2013-04-30.
9. ^ Cyril Mango, Oxford Istoria Bizanțului, 2002.
10. ^ Mango, 2002.
11. ^ Robin Cormack, scris în aur, societatea bizantină și icoane, 1985, George Filip,
Londra, ISBN 0-540-01085-5 .
12. ^ C Mango, "introducere istorică", în Bryer & Herrin, eds., iconoclasmul, pp. 2-3.,
1977, Centrul de Studii Bizantine, Universitatea din Birmingham , ISBN 0-7044-
0226-2 .
13. ^ Cf.. (Ed.) F. GIOIA, Papii - Douăzeci de secole de istorie, Libreria Editrice
Vaticana (2005), p.. 40.
14. ^ vedea Teofan, Chronographica.
15. ^ Cf.. (Ed.) F. GIOIA, Papii - Douăzeci de secole de istorie, Libreria Editrice
Vaticana (2005), p.. 41.
16. ^ "Problema 54: Ortodoxia | Revista creștin Istorie" . Chinstitute.org. Adus de 2013-
04-30.
17. ^ "Află despre trecut" . Fordham.edu. Adus de 2013-04-30.
18. ^ un b Tanner, Norman P., Alberigo, G., Dossetti, JA, Joannou, PP, Leonardi, C., și
Prodi, P., decretele Sinoadelor Ecumenice volumul OneNicaea I la Lateran

35
 V, p.. 132-136, Sheed & Ward și Georgetown University Press, Londra și
Washington, DC, [ ISBN 0-87840-490-2 ]
19. ^ un b rezumatul a sinodului iconoclast de la Hieria, 754 AD , Internet Sourcebook
medieval , De asemenea, disponibil de la Christian Classics Ethereal Library
20. ^ a b c d inundații, Finbarr Barry (2002). "Între cult și cultură: Bamiyan, iconoclasm
islamice, și muzeul" Buletinul Art. 84:. 641-659. doi : 10.2307/3177288 .
21. ^ Guillaume, Alfred (1955). Viața lui Muhammad. O traducere a lui Ishaq "Sirat
Rasul Allah". . Oxford University Press. p.. 552. ISBN 978-0-19-636033-1 . Adus de
2011-12-08. "Quraysh au pus poze în Ka'ba, inclusiv doi de Iisus, fiul Mariei și Maria
(pe ambii să fie pace!) .... Apostolul a ordonat ca imaginile să fie șterse, cu excepția
celor ale lui Isus și Maria."
22. ^ A. Grabar, L'iconoclasme bizantin: Le dosar archéologique (Paris, 1984), 155-56.
23. ^ G. RD King, "Islamul, iconoclasm, și declarația de doctrină", Buletinul de Școala
de Studii Orientale și Africane 48 (1985), 276-7.
24. ^ Al-Maqrīzī , scris în secolul al 15-lea, atribuie deteriorarea Muhammad Sa'im al-
Dahr , un fanatic musulman sufit din khanqah de Sa'id al-Su'ada, în 1378.
25. ^ Howden, Daniel (2005-08-06). "Ziarul independent on-line, Londra, 19 ianuarie
2007" . News.independent.co.uk. Adus de 2013-04-30.
26. ^ Islamica Magazine [ link mort ]
27. ^ . Tharoor, lshaan "Distrugerea Timbuktu lui: De ce islamiștii vor Wrecking
Patrimoniului Cultural din Mali" . TIME. Adus de 10 iulie 2012.
28. ^ "Neil Kamil,'' Cetatea de suflet: violență, metafizică, și viața materială'', p.
148." .Books.google.com. Adus de 2013-04-30.
29. ^ un b Wallace, Peter George. "Mișcările evanghelice și confesiuni". The Long
european Reforma: Religie, conflict politic, și de căutare pentru conformitate, 1350-
1750.Houndmills, Basingstoke, Hampshire: Palgrave Macmillan, 2004. 95. Imprima
30. ^ un b alb, CH Evelyn (1885). Jurnalul de William oculte din Stratford, vizitator
parlamentar, desemnat în conformitate cu un mandat de contele de Manchester,
pentru demolarea imaginile superstițioase și ornamente de biserici și c.., în județul de
Suffolk, în anii 1643-1644 . p.. 15.
31. ^ un b Ohl, Ieremia F. (1906). "Arta în închinare" . Memoriile luteran liturgice
Asociația2. Pittsburgh: Asociația luterană liturgic. pp. 83-99.
32. ^ Christopher Wharton, "secera și ciocanul: Rolul de simbolism și ritualuri în
Revoluția rusă" [1]
33. ^ Mirza Kalichbeg Fredunbeg: Chachnamah, o istorie veche de Sind, oferind perioada
hindus până la cucerirea arabă. [2]
34. ^ Sindhi Cultura de U. T. Thakkur, Univ. din Bombay Publications, 1959.

36
35. ^ Firishta, Muhammad Qasim Shah hindu; John Briggs (translator) (1829-1981
Reimprimare) Tarikh-i-Firishta (Istoria de creștere a puterii Mahomedan din
India)..New Delhi.
36. ^ a b c d e f "pleacă din trecut" .
37. ^ a b c "statul Gujarat Portal | Totul despre Gujarat | Gujarat Turism | locuri religioase |
Somnath Templul" . Gujaratindia.com. Adus de 2013-04-30.
38. ^ Somnath Templul , British Library .
39. ^ Saunders, Kenneth . un concurs de India. H. Milford, Oxford University Press
pg. 162.
40. ^ Kakar, Sudhir Culorile violenței:. identități culturale, religie și conflict. University
of Chicago Press P 50. ISBN 0-226-42284-4 .
41. ^ Maulana Abdul Hakim Saiyid Hai "Hindustan Islami Ahad Mein" (Hindustan sub
conducerea islamica), ing. Trans prin Maulana Abdul Hasan Nadwi.
42. ^ Index_1200-1299 , Columbia.edu.
43. ^ Elliot, Henry Miers (1953) Istoria India: cum a spus de către proprii istorici,
perioada Muhammadan (Extras din Jamiu'l-Hikayat).. Universitatea din Michigan.
44. ^ a b c Asia de Sud profilul Aurangzeb.
45. ^ a b c d Rajiv Varma distrugerea de temple hinduse de către Aurangzeb.
46. ^ Kareem, CK (1973) [1973]. Kerala Sub Haidar Ali și Tipu Sultan P187. Kerala
Istorie Asociația: distribuitori, Paico Pub. Casa. p.. 322.
47. ^ http://voi.org/books/htemples1/
48. ^ "temple hinduse - Ce sa întâmplat cu ei - Vol. II" . Bharatvani.org. Adus de 2013-
04-30.
49. ^ "Ban această carte" . Voiceofdharma.com. Adus de 2013-04-30.
50. ^ a b c d "Goa Inchiziția de Christian Istoricul Dr. Tr. de Souza" . Vgweb.org. Adus de
2013-04-30.
51. ^ Sangli se dezlănțuie cu revolte , zi mijlocul anului Infomedia, Data: 2009-09-06.
52. ^ "ciocnire comunal lângă granița Bangla, Armata a desfășurat" . Kolkata: The Times
of India. 08 septembrie 2010. Adus de 11 septembrie 2010.
53. ^ "Armata după Deganga revolte" . Kolkata: The Times of India. 08
septembrie 2010.Adus de 11 septembrie 2010.
54. ^ "Stare de asediu în cartierul Bengal, Armata chemat" . Kolkata: Indian Express. 08
septembrie 2010. Adus de 11 septembrie 2010.
55. ^ Bose, Raktima (08 septembrie 2010). "Tineret ucis în conflict de grup" . Chennai,
India: hindus. Adus de 11 septembrie 2010.

37
56. ^ Samhati, hindus. "Musulmanii frenetic face atacuri brutale asupra hinduși în
Asansol pentru a opri construcția templului" . hindus Samhati. Sud
Bengal Herald. Accesat la 10 iunie 2011.
57. ^ "Bhbcuc-Usa Home" . Bhbcuc-usa.org. 2010-08-01. Adus de 2013-04-30.
58. ^ "Bangladesh - Human Congresul drepturile pentru minorități
Bangladesh" .HRCBM. Adus de 2013-04-30.
59. ^ Mujtaba, Syed Ali (2005). Soundings pe Asia de Sud . Sterling Publishers
Pvt. Ltdp... 100. ISBN 978-1-932705-40-9 .
60. ^ Gupta, Jyoti Bhushan Das (2007). Știința, tehnologia, imperialismul, și de război -
istoria științei, filozofie, cultura și în civilizația indiană. Volum XV. Știință,
tehnologie, și filozofie; pt. 1 . Pearson Education India . p.. 733. ISBN 978-81-317-
0851-4 .
61. ^ "temple hinduse" . Arhivat din original la 2006-07-01. Adus de 2006-08-26.
62. ^ Frank Pallone (2004-05-17). persecutarea hinduși În Bangladesh (articolul reflectat
de la Biblioteca Congresului SUA) . Adus de 2006-08-26.
63. ^ "templu hindus atacat, idoli distruse în B'desh: oficiale" . The Times of India. 06
februarie 2010.
64. ^ "Distrugerea temple hinduse din Bangladesh (1989)" . Mayerdak.com. Adus de
2013-04-30.
65. ^ http://voi.org/books/htemples1/app.htm
66. ^ Un alt templu este nu mai mult , Dawn.
67. ^ templu hindus din Lahore demolate , Rediff.com.
68. ^ singurul templu hindus din Lahore demolate , Times of India.
69. ^ India proteste demolarea templu hindus din Pak , Times of India.
70. ^ comandă pentru reconstrucția templului lui căutat , Gulf News.
71. ^ "US Departamentul de Stat Raportul International privind Libertatea Religioasă
2006" . State.gov. Adus de 2013-04-30.
72. ^ Temple rând - o pată de sensibilitate rog , malaysiakini.com.
73. ^ musulmani distruge secolul al-vechi templu hindus, gatago.com
74. ^ un b hindus grup de proteste "curățirea templului" din Malaezia , Financial Express.
75. ^ Marshall, Paul. Poliția religioasă din Arabia Saudită crack jos . Freedom House.
76. ^ un b "hinduși în Asia de Sud și din diaspora: Un studiu a Drepturilor Omului
2005" .Hafsite.org. Adus de 2013-04-30.
77. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 1925-
1937 . Cambridge University Press. p.. 98. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-06-
28.

38
 78. ^ Don Alvin Pittman (2001). Spre un budism chineză modernă: reformele Taixu
lui .Universitatea din Hawaii Press. p.. 146. ISBN 0-8248-2231-5 . Adus de 2010-06-
28.
79. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 1925-
1937 . Cambridge University Press. p.. 99. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-06-
28.
80. ^ . Diana Lary (1974) Regiunea și neam: clica Kwangsi în politica chineză, 1925-
1937 . Cambridge University Press. p.. 99. ISBN 0-521-20204-3 . Adus de 2010-06-
28.
[ edit ]Alte materiale

 Barasch, Moshe (1992) Icon:. Studii în istoria de o idee. Universitatea din New York
Press. ISBN 0-8147-1172-3 .
 Besançon, Alain (2009) Image Interzis:. O istorie intelectuală a
iconoclasmului. University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-04414-9 .
 Bevan, Robert (2006) Distrugerea de memorie:. Arhitectura la război. Reaktion
Books. ISBN 978-1-86189-319-2 .
 Freedberg, David (1977). În A. Bryer și J. Herrin. Structura iconoclasmul bizantin și
european . Universitatea din Birmingham, Centrul de Studii Bizantine. pp. 165-
177. ISBN978-0-7044-0226-3 .
 Freedberg, David (1985, retipărită în public, Toronto, 1993). iconoclaștilor și motivele lor
(a doua Horst Gerson Memorialul Curs, Universitatea din Groningen) . Maarssen:. Gary
Schwartz ISBN 978-90-6179-056-3 .
 Gamboni, Dario (1997) Distrugerea de Arta:. Iconoclasmul și vandalism de la Revoluția
Franceză. Reaktion Books. ISBN 978-1-86189-316-1 .
 Gwynn, David M. Din Iconoclasmul a arianismului: Constructii de Tradiția creștină în
controversa iconoclastă Studii [grecești, romane, bizantine și 47 (2007) 225-251.
 . Ivanovic, Filip (2010) Simbol și Icon: Dionisie Areopagitul și criza
iconoclastă. Pickwick. ISBN 978-1-60899-335-2 .
 Lambourne, Nicola (2001) pagubelor de război în Europa de Vest:. Distrugerea a
Monumentelor Istorice În timpul al doilea război mondial. Edinburgh University
Press. ISBN 0-7486-1285-8 .

Iconoclasmul: O perspectiva istorico-teologica

1. Prolegomena/Generalităţi

39
 Disputa care a izbucnit în lumea teologică a Imperiului Bizantin şi
cunoscută sub numele deiconoclasm, nu a fost, totuşi, numai o simplă
ceartă între teologi sau între diverse curente de opinie, ci ea a avut mai
degrabă, un puternic substrat teologico-politic, substrat determinat de
anumiţi factori istorici şi sociali, factori alimentaţi la rândul lor, de
problema hristologică ce a divizat creştinismul răsăritean pe parcursul
secolelor V-VII.
Pentru ceea ce Biserica Ortodoxă numeşteSfânta Tradiţie,
existenţa imaginilor şi cinstirea lor nu reprezintă altceva decât o dovadă
şi, în acelaşi timp, o mărturisire a evenimentului înomenirii lui Iisus
Hristos, precum şi a ceea ce teologic este desemnat caiconomie a
mântuirii.
Aspectul acesta al cinstirii imaginilor sfinte şi al relicvelor a rămas
Occidentului oarecum destul de îndepărtat sau pe un plan secundar, deşi
nu străin cu desăvârşire. Cu toate acestea, evenimentele care au dus la
acţiunea de repudiere şi de distrugere a icoanelor, au tulburat în secolele
VIII-IX, mai precis între anii 726-787 şi 815-843, nu numai partea
răsăriteană a Bisericii, ci şi pe cea apuseană.
Dacă pentru creştinătatea răsăriteană cinstirea imaginilor implica
dimensiunea sacrului la nivelul său ontologic cel mai profund, adică
punând în joc însăşi mântuirea celor care se declarau pro sau contra,
pentru occident prezenţa imaginilor sacre era justificată doar prin
utilitatea lor catehetică şi pedagogică.
În acest sens, papa Grigorie cel Mare, venerat de altfel de ambele
părţi ale creştinătăţii ca sfânt, îi scria către anul 600 epicopului Serenus
de Marsilia, explicându-i acestuia că, pentru cei neinstruiţi, imaginile
sacre sunt ceea ce reprezintă Scripurile pentru cei culţi; de aceea, ele nu
trebuie distruse, dar nici cinstite in chip special. Această poziţionare va
rămâne, de fapt, atitudinea fundamentală pentru Occident. Cu totul alta
era opinia Orientului creştin, lucru care a dus la frământările de care
aminteam mai sus. Asupra câtorva considerente de ordin istoric, precum
şi asupra argumentelor cinstitorilor icoanelor, în special asupra celor doi
corifei ai creştinătăţii răsăritene din perioada iconoclastă – Sf. Ioan
Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul – ne vom opri şi noi cu precădere pe
parcursul rândurilor care urmează.

40
2. Precizări terminologice

Termenul “iconoclasm” provine din alăturarea a două expresii

greceşti sau, mai bine zis, a unui substantiv şi a unui
verb: eikon (imagine) şi klao (a sparge, a rupe, a distruge). În plan
teologic sau teoretic, expresia desemnează criza ivită în sânul Bisericii
care a dus la lupta împotriva icoanelor şi la distrugerea lor.

În plan istoric, termenul desemnează “faptele prin care o atare

doctrină s-a exprimat sau s-a concretizat, nu doar prin intermediul
formulelor doctrinare, ci şi prin acţiunile care au ajuns până la
distrugerea violentă – ‘spargerea’ – imaginilor, şi la persecuţia celor
care le cultivau”.

Derivat din substantivul sau/şi adjectivul concreticonoclast,

termenul iconoclastie este un sinonim al celui de iconoclasm. De aceea,
“nu este iconoclast doar acela care profesează o doctrină contrară
cultului imaginilor sacre, dar – poate chiar mai ales – cel care practică
sau promovează distrugerea imaginilor, tocmai cu scopul de a împiedica
împlinirea cultului. Cel care se limitează numai la ostilitatea teoretică s-
ar numiiconofob sau iconomaf (sic!), în timp ce termenii opuşi (care îi
desemnează pe susţinătorii cultului imaginilor) ar putea fi iconofil, şi cu
un sens mai intens, iconodul”.

3. Premisele istorice, sociale, politice şi teologice ale declanşării

crizei iconoclaste

41
 Aşa după cum au relevat cercetările istorice – inspirate în ultimă
instanţă nu doar din sursele specifice unei astfel de cercetări, ci şi din
scrierile cu conţinut teologic ale timpului –, criza iconoclastă a stat din
anumite puncte de vedere în strânsă legătură cu ascensiunea
fulgerătoare a lumii islamice, cu ofensiva acesteia îndreptată împotriva
a ceea ce ea considera a fi lumea necredincioasă, deci cu ofensiva
politică, socială, militară şi, desigur, teologică, împotriva lumii creştine.
La baza ascensiunii acesteia fulgerătoare a lumii islamice a stat
unificarea clanurilor razboinice de nomazi din deşerturile Arabiei,
cărora, aşa cum remarca reputatul bizantinolog Stelian Brezeanu, “noua
religie agresivă a lui Mahomed le-a dat un steag şi un ţel”.

În jurul anului 630, atunci când Mohamed începe a propovădui

noua religie destinată în opinia lui să convertească lumea întreagă,
Constantinopolul, cunoscut şi sub numele de Noua Romă – apelativ ce
dorea a reflecta rădăcinile străvechi ale Imperiului Bizantin – şi statul
Sasanizilor se aflau la capătul unui conflict istovitor derulat în spaţiul
ocupat odinioară de civilizaţiile antice demult apuse. Învins de către
împăratul bizantin Heraclius, imperiul persan, cu o economie ruinată,
traversa o criză şi o instabilitate internă profundă, instabilitate
accentuată, printre altele, şi de intrigile politice generate de lupta
pentru putere. Cu toate acestea, nici învingătorii, adică bizantinii nu se
aflau într-o situaţie cu mult mai bună. Cu o economie aflată la fel ca şi
cea a învinşilor, într-un accentuat proces de decădere şi de
descompunere, Imperiul Bizantin era măcinat şi de certurile teologice
interne generate de aşa numita erezie monotelită şi monoenergetă, o
erezie hristologică ce va contribui şi ea, alături de altele mai vechi,
precum monofizitismul şi nestorianismul şi de influenţele teologice
islamice, la declanşarea crizei iconoclaste. Mai mult, vechile structuri
administrative diocleţiano-constantiniene se dovedeau a fi tot mai
anacronice, iar armata, bazată în mare parte pe mercenari, aducea
statului costuri tot mai greu suportabile.

Apusul Europei, la rândul său, se afla şi el marcat de anumite

frământări generate atât de disputele teologice, cât şi de jocurile şi

42
intrigile politice. Evanghelizarea anumitor părţi ale populaţiilor
germanice şi recâştigarea ereticilor arieni şi semiarieni pentru
ortodoxie, au dus la extensiunea autorităţii pontificale a episcopului
Romei precum şi la mărirea veniturilor şi prestigiului teologic al Romei.
Paralel, patriarhul bizantin al Constantinopolului revendica pentru el
apelativul de “ecumenic”, generând astfel opoziţia făţişă a papei de la
Roma, care vedea în aceasta o atingere a prerogativelor sale. Victoria
obţinută asupra arabilor la Potiers in anul 732, a dus la o afirmare
crescândă a regatului franc, trezind, totodată însă, în cercurile
bisericeşti, ideea unor alternative la alianţele cu Constantinopolul,
alternative care i-au oferit papei o putere tot mai mare. În aceste
condiţii, ruptura dintre papă şi împăratul bizantin preocupat tot mai
mult de problemele sale orientale, devenea tot mai evidentă, ea
manifestându-se odată cu izbucnirea crizei iconoclaste. Poziţia papei era
una fundamental favorabilă cultului imaginilor sacre, deşi teologia
episcopilor Romei în privinţa icoanelor, aşa cum am arătat în
introducere, se deosebea din anumite perspective de cea bizantină
orientală, accentual căzând pe partea catehetică a imaginilor sacre şi nu
atât pe dimensiunea lor soteriologică, de factor determinant în procesul
mântuirii.

Spre deosebire de aceste două poziţii favorabile cultului

icoanelor, islamul pretindea că, fiind cea mai recentă dintre religiile de
la acea vreme, deţinea şi cel mai înalt grad de revelare a lui Dumnezeu,
revelaţie care, în opinia sa, interzicea orice reprezentare a divinului. Ca
atare, islamul îndrepta împotriva creştinismului acuza de idolatrie şi de
politeism. Această acuză a constituit unul dintre factorii care i-au
determinat pe împăraţii bizantini ai secolelor VIII şi IX să purceadă la o
“purificare” a creştinismului tradiţional; această purificare avea ca
punct de plecare înlăturarea cultului icoanelor. Cu toate acestea,
acţiunea iconoclaştilor nu avea drept scop imitarea din punct de vedere
teologic a islamului, ci făcea parte dintr-o ofensivă îndreptată împotriva
islamului care să ducă la asigurarea superiorităţii creştinismului. Deşi
împăraţii dispuneau de forţa armată şi de pârghiile decizionale specifice

43
statului, ei s-au lovit de problema moştenirii culturii religioase. Din
trecutul lor păgân, creştinii moşteniseră gustul pentru imagistica
religioasă. Atacată uneori de anumiti teologi ai Bisericii primare, arta
religioasă tridimensională a dispărut treptat din Orientul creştin, făcând
însă loc unei reprezentări bidimensionale, de genul celei exprimate sub
forma icoanelor pictate. Este semnificativ însă faptul că, împăraţii
iconoclaşti erau de provenienţă armeană sau isauriană, creştinii acestor
naţiuni fiind mai puţin înclinaţi spre reprezentări religioase. De
asemenea, o mare parte a Imperiului Bizantin, nevorbitor de limbă
greacă, era influenţat de erezia hristologică monofizită, ceea ce a
contribuit la alimentarea iconoclaştilor cu un anumit gen de argumente
teologice, defavorabile cultului icoanelor.

Pe lângă acestea, un alt factor determinant în ivirea crizei

iconoclaste, l-a constituit mostenirea spiritualismului elen, căci, aşa cum
se desprinde din analiza elementelor implicate, acţiunea împăraţilor
Leon al III-lea Isaurul (717-741) şi Constantin al V-lea Copronimul (741-
775) – numit astfel deoarece la Botez, conform unei tradiţii păstrate, ar
fi urinat in cristelniţă, semn interpretat de contemporani a fi de rău
augur (Copronim = cel cu nume de gunoi) – par a fi fost determinate
iniţial de factori neteologici. Spiritualismul elen, valorificând
argumentele filosofice neoplatonice, a putut însă să-şi construiască
argumentarea sa iconoclastă şi datorită curentului teologic eretic numit
origenism şi condamnat de Biserică în secolul al VI-lea. Există chiar
mărturii care atestă faptul că, sfetnicii teologici ai lui Leon al III-lea
Isaurul erau în mare parte adepţii origenismului ca sistem de gândire
filosofico-teologică. Acest lucru este important şi raportat la islam,
deoarece aceasta a condus la un soi de iconoclasm pur “grecesc”, diferit
radical din punct de vedere filosofic şi teologic de cel oriental Islamic,
ceea ce întăreşte aserţiunea enunţată mai sus şi anume că,
iconoclasmul bizantin nu s-a dorit a fi o imitare a teologiei islamice
defavorabilă oricărei reprezentări a divinului.

Oricum, ceea ce împăratul Leon al III-lea Isaurul nu a înţeles

atunci când a declanşar persecuţia iconoclastă, a fost faptul că, pentru

44
Biserică, icoanele nu erau doar simple imagini sau simple ilustraţii, deşi,
aşa cum am văzut, Apusul creştin accentua mai mult funcţia lor
cathetică. El nu a realizat, de asemenea, că, cine se atingea de icoane se
atingea de însăşi dogma hristologică pentru care Biserica suferise aşa de
mult în secolelel precedente. Acţiunea distrugerii icoanelor a fost,
printre altele, numai un pas mic spre atacarea monahismului şi a vieţii
ascetice, elemente constitutive legate de destinul şi funcţia catehetico-
soteriologică a icoanelor; la rândul lor, acestea au condus mai apoi la
atacarea însăşi maternităţii divine a Fecioarei Maria, la negarea
apelativului ei de Theotokos ( = Născătoare de Dumnezeu).
Raţionalizarea credinţei – căci acesta era, la urma urmei, scopul acţiunii
iconoclaste – nu s-a oprit doar la jumătatea drumului, adică doar la
simpla înlăturare a icoanelor din biserici, ci a mers mult mai departe,
atacând însăşi fiinţa şi misterul creştinismului: Sfânta Liturghie.
Venerarea Evangheliei, a icoanelor, a crucii, precum şi a moaştelor şi a
altor relicve sfinte, alcătuieşte un tot unitar cu misterul liturgic al
prezenţei divine. De aceea, apare de înţeles mai ales reacţia cercurilor
monahale prin reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei stări
bisericeşti; vom numi aici doar două nume dintre cele mai importante:
Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, ale căror argumente
teologice în favoarea cinstirii icoanelor vom încerca şi noi să le analizăm
succinct pe parcursul rândurilor următoare.

4. Sf. Ioan Damaschinul – câteva repere asupre vieţii, operei şi

activităţii lui

Sf. Ioan Damaschinul, considerat în mod convenţional pentru

Răsăritul ortodox creştin drept ultimul mare părinte bisericesc, a
reprezentat în secolele VII-VIII una dintre cele mai luminate minţi ale
Imperiului Bizantin. Spirit enciclopedic, Sf. Ioan Damaschinul a încercat
sintetizarea cunoştinţelor epocii sale într-un proiect de mare anvergură,
comparabil, poate, doar cu cel aristotelic. Două dintre cele mai

45
cunoscute opera ale sale Dogmatica şi Dialecticareprezintă şi astăzi
documente de bază cu privire la vocabularul filosofic şi religios,
încercându-se prin ele integrarea aristotelismului în gândirea
creştină;Dogmatica a rămas şi constituie pentru Biserică textul de
referinţă în înţelegerea dogmei creştine.

Născut în Siria la Damasc – de unde şi numele de „Damaschin(ul)“

– în jurul anului 675, Sf. Ioan Damaschinul făcea parte dintr-o familie
înstărită care deţinea funcţii importante în administraţia fiscală a ţării.
Bunicul său, Mansur, avusese parte de un rol istoric ingrat, tratând
capitularea şi predarea Damascului în mâinile arabilor la 4 septembrie
635. Tatăl Sf. Ioan Damaschinul, Serghie – cu numele arab Sargun-ben-
Mansur – a fost consilierul califilor Mo-Awia şi Abd-el-Melik, putându-i
oferi fiului său o educaţie aleasă. Ca urmare a acestei pregătiri, Sf. Ioan
Damaschinul a putut ocupa după moartea tatălui său funcţia acestuia,
până în anul 718, când califul Omar al II-lea porneşte o ofensivă
anticreştină. Acesta este momentul în care el renunţă la averi, la sclavi
şi la demnităţi, retrăgându-se împreună cu fratele său, Cosma, la
mânăstirea Sf. Sava din Palestina, unde a trăit ca preot şi călugăr până la
sfârşitul vieţii sale, oficiind, de asemenea, şi serviciile religioase în
Biserica Învierii din Ierusalim.

Teolog de marcă, imnograf şi melod, el a combătut erezia

iconoclastă după declanşarea acesteia de către împatul Leon al III-lea
Isaurul, scriind trei tratate şi luând parte la sinodul antiiconoclast al
episcopilor orientali. A trecut la cele veşnice în anul 749, fiind
înmormântat la mânăstirea Sf. Sava.

5. Argumentele teologice ale Sfântului Ioan Damschinul în

favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

Sf. Ioan Damschinul a fost primul teolog creştin care a oferit o

adevărată sinteză a icoanelor. Cu toate acestea, la el rămân unele

46
neclarităţi, care vor fi lămurite abia în a doua etapăa disputei
iconoclaste. El a scris „Cele trei cuvinte împotriva celor care resping
icoanele“ în jurul anului 730, tratate care se axează mai ales asupra
reproşului de idolatrie adus creştinilor iconoduli. Pe lângă acest aspect,
Sf. Ioan Damschinul se apleacă şi asupra altor aspecte, oferind cultului
icoanelor un fundament solid, tratând despre noţiunea de chip şi despre
cinstirea lui.

În opinia sa, noţiunea de chip are mai multe sensuri. În general,

arată Sf. Ioan Damaschin, chipul este o asemănare care exprimă un
model anume, deosebindu-se însă, prin ceva, de acel model. El enumeră
cinci categorii de chipuri. Important pentru tema de faţă este cea de-a
cincia categorie şi anume, imaginile celor cărora dorim să le păstrăm
amintirea. Aceste imagini pot fi, la rândul lor, de două feluri: cele
consemnate prin descrieri scriptice şi cele redate prin pictură. Prin
urmare, chipul este văzut de Sf. Ioan Damaschin drept un concept
analogic. El ţine însă să precizeze faptul că, în cazul icoanelor, legătura
care uneşte icoana cu modelul sau prototipul ei este mult mai dificilă
decât în cazul altor categorii. Este însă surprinzător faptul că, Sf. Ioan
Damaschin nu menţionează concret, care este această legătură. Ideea
sa principală este aceea de participare, în perspectiva căreia el
vede asemănarea care face chipul mai mult sau mai puţin desăvârşit. Cu
toate aceasta, Sf. Ioan Damaschin nu introduce neapărat o distincţie
netă întrechipul natural şi chipul artificial şi care va fi fundmentală în
cea de-a doua fază a disputei iconclaste. În privinţa iconofobilor, cum că
venerarea icoanelor ar fi prea mult legată de ceea ce este pământesc şi
de material sensibilă, Sf. Ioan Damaschin îşi construieşte argumentaţia
pornind de la hristologie. În Hristos Iisus, materia însăşi a fost sfinţită,
trupul său material, real, fiind sfinţit prin unirea ipostatică cu Logosul
divin. În acest sens, Sf. Ioan Damaschin putea afirma că, cinstirea pe
care el o aduce materiei nu este una care ar face din aceasta un idol,
sau care ar transforma-o în Dumnezeu, ci este o cinstire care relevă
faptul că materia este umplută de energie divină şi de har.

47
 Materia joacă, aşadar, un rol important in iconomia mântuirii
oamenilor, ea nereprezentând marginea cea mai de jos, partea cea mai
îndepărtată de Dumnezeu ca în neoplatonism; ea nu este o piedică în
calea mântuirii, ci, dimpotrivă, prin intratea în relaţie cu Hristos, ea
devine un locus, deci un loc în care se mijloceşte mântuirea. Totuşi,
trupul lui Hristos, prin unirea sa ipostatică cu Logosul divin, este prin
natura sa un alt mod de a fi asemenea cu Dumnezeu decât icoana, care
este unită cu Hristos numai prin aceea ca ea îl reprezintă pe Hristos. De
aceea, celor materiale nu le revine nici un cult doar prin ele însele, fapt
care, într-adevăr, ar reprezenta idolatrie.

Desigur, prin aceasta nu se poate afirma că, la Sf. Ioan Damaschin

ar lipsi o perspectivă maipersonalistă cu privire la icoană. În acest sens,
el afirmă că icoanele sunt sfinţite prin numele persoanelor care sunt
înscrise pee le. Credinciosul care vede acest nume, vede chiar pe cel pe
care el îl desemnează. Se poate vorbi, aşadar, la Sf. Ioan Damaschin,
de o continuă identificare a icoanei cu modelul ei. Cel care priveste
icoana lui Hristos, îl priveşte pe Hristos însuşi. Acestea ar fi, succinct,
punctele pe care Sf. Ioan Damaschin se sprijină atunci când vrea să
dovedească justeţea actului cinstirii iconelor. Pe lângă acestea, la Sf.
Ioan Damaschin se mai găsesc şi alte aspecte, cum ar fi, de exemplu,
distincţia dintre adorare (gr. latreia) care se datorează numai lui
Dumnezeu şi venerare (gr.proskynesis) care se aduce numai sfinţilor
(Fecioarei Maria i se aduce supravenerare) şi celor sfinţite (Evanghelie,
cruce, icoane, moaşte, relicve etc.). În acest sens, Sf. Ioan Damaschin
spunea:

„Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după

cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici
materiei crucii, ci chipului crucii (…) Tradiţia închinării la icoane este
nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la
cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora.“

Sf. Ioan Damaschin a avut, de asemenea, meritul de a arăta

limitele pe care le are puterea imperială în problemele teologice; şi

48
chiar dacă în sistemul său teologic există unele lipsuri, acestea sunt
inerente unei încercări de anvergură de sistematizare teologică precum
cea la care s-a angajat el.

6. Sf. Teodor Studitul – câteva repere asupre vieţii, operei şi

activităţii lui

Sfântul Teodor Studitul (759-826) a fost un strălucit imnograf şi

teolog ortodox şi stareţ al Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul de la Studion,
la marginea Constantinopolului. Cea mai importantă contribuţie
teologică a sa, Despre sfintele icoane, constituie o scriere de apărare a
cinstirii icoanelor, fiind redactată în timpul celei de-a doua perioade a
iconoclasmului. A trăit în timpul împăratului Constantin al V-lea
Copronimul (741-775), fiind născut din părinţi evlavioşi, Fotino şi
Teoctista. Călugărindu-se, a fost hirotonit preot de către Sfântul Tarasie,
patriarhul Constantinopolului,a jungând mai apoi stareţ la mânăstirea
Studion – de unde şi numele „Studitul”. Împreună cu Sfântul Tarasie l-a
mustrat public pe împăratul Constantin al VI-lea (780-797), fiul
împărătesei Irinei, deoarece acesta divorţase şi se recăsătorise. Acest fapt
a avut ca urmări faptul că Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său
patriarhal, Sf. Teodor a fost bătut şi mai apoi izgonit la Tesalonic. Mai
apoi, devenind Irina împărăteasă (797-802), el a fost rechemat din exil.
După moartea Irinei, Sf. Teodor a fost din nou exilat de către împăratul
Nichifor I (802-811), care căuta şi el diverse motive pentru a înlătura
cultul icoanelor. Un nou exil l-a suferit Sf. Teodor pe timpul împăratului
Leon Armeanul fiind trimis la Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia
unde a şi fost maltratat. Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o
temniţă, unde, la fel, a fost maltratat. Rechemat din exil odată cu urcarea
pe tron a lui Mihail II Gângavul (820-829), a trecut la cele veşnice în
anul 826.
7. Argumentele teologice ale Sfântului Teodor Studitul în
favoarea cinstirii icoanelor – o expunere succintă

49
 Punctul de plecare al Sf. Teodor Studitul în argumentaţia sa
referitoare la cinstirea icoanelor, l-a reprezentat paradoxul întrupării
Fiului lui Dumnezeu şi anume, faptul că ceea ce era nevăzut a devenit
văzut. De aceea, teologia sa cu privire la icoane, s-a concentrate mai
ales pe dovezi pur teologice şi anume, pe taina persoanei lui Hristos.

Sistematizând argumentele sale, ele pot fi structurate după cum

urmează:

a) Icoana – chip al persoanei;

b) Icoana – un loc al prezenţei personale;

c) Privirea la icoană nu este o simplă privire înicoană, ci este o privire

duhovnicească;

d) Icoana – pecete a kenozei (= micşorării, golirii) lui Dumnezeu.

Faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu are pentru Sf. Teodor

Studitul consecinţe majore: prin aceasta, noi am văzut persoana sa, sau
exprimat în limbaj teologic, am văzut ipostasul Cuvântului (Logosului)lui
Dumnezeu. Sf. Teodor Studitul va fi primul care va remarca faptul că,
icoana nu reprezintă natura sau firea cuiva, ci persona sa. Icoana redă
mereu chipul unei personae. Pentru a răspunde obiecţiei iconoclaştilor,
cum că Hristos uneşte ipostatic în persoana sa firea umană cu cea divină
şi, prin urmare este imposibilă redarea sa în icoană, natura divină
nefiind circumscribilă, spre deosebire de cea umană care este, Sf.
Teodor Studitul recurge la distincţia aristotelică ce formulează principiul
conform căruia o noţiune generală nu are subzistenţă concretă decât in
indivizi concreţi. De aceea, pentru el, în contrast cu platonismul,
umanitatea o constituie indivizii concreţi care există, în vreme ce
conceptul general nu există decât în mod conceptual-abstract. Pornind
de la această remarcă, Sf. Teodor Studitul defineşte persoana în funcţie
de două aspecte: pe de-o parte, ea este o existenţă autonomă, pe de
altă parte ea poate fi definită şi descrisă prin însuşiri şi caracteristici
precise. Dacă Hristos Iisus ar fi asumat numai natura umană comună, El
ar fi putut fi cunoscut ca om numai spiritual-conceptual, natura umană

50
a sa, neexistând de sine conform dogmei hristologice, înainte de
întrupare, ea fiind asumată prin enipostaziere în momentul întrupării.
Urmând aceasta logică, Sf. Teodor Studitul trage o puternică linie de
demarcaţie între descriere şi scriere, între a circumscrie şi a picta. Astfel,
datorită noţiunii sale de persoană “compusă”, Sf. Teodor Studitul a
relevat caracterul insuficient al argmentaţiei iconoclaştilor, care
înţelegeau greşit noţiunea de persoană. Aşa după cum susţineau
iconofilii, atât lucrarea lui Hristos, cât şi persoana sa erau cele vizate în
disputa iconoclastă. Pentru a ilustra acest aspect, Sf. Teodor Studitul a
trebuit, pe lângă clarificarea noţiunii de persoană, să invoce şi distincţia
dintre theologia şi ikonomia, argumentând că, în cazul în care cultul
datorat icoanei care-l reprezintă pe Hristos ar fi desfiinţat, acelaşi lucru
s-ar întâmpla şi cu „iconomia“ sa, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea
obţinerii mântuirii prin el. Cu alte cuvinte, Sf. Teodor Studitul subliniază
aspectul soteriologic al cultului icoanelor, un aspect teologic drag
Răsăritului creştin ortodox, aşa după cum am subliniat şi noi în prima
parte a lucrării de faţă. Dacă Hristos ar fi asumat un trup care nu putea
fi reprezentat, aşa după cum doreau iconoclaştii să sugereze, atunci,
spune Sf. Teodor Studitul, mântuirea atribuită lui îşi pierdea valoarea.

8. Câteva gânduri de final

Datorită contribuţiei numeroşilor teologi iconofili, dar mai ales

datorită clarificărilor aduse de cei doi mari corifei, Sf. Ioan Damaschinul
şi Sf. Teodor Studitul, precum şi datorită martirajului suferit de către
monahi şi de alte stări ecleziale în timpul persecuţiei iconoclaste,
iconoclasmul a fost judecat şi condamnat de către Biserică la cel de-al
VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 787 şi mai apoi la Sindoul
din 843 drept erezie. S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în
practică iconoclasmul recapitula toate ereziile din trecutul Bisericii,
nefiind altceva, decât suma unor greşeli şi erezii. Adversarii cinstirii
icoanelor au fost excomunicaţi, iar averile lor confiscate. La iniţiativa

51
 delegaţilor papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a
fost pusă o icoană, pentru a fi venerată în mod solemn de către toţi
oamenii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor erezii hristologice.
Spre deosebire de fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al
iconomiei mântuirii în discuţie, iconoclasmul punea în discuţie iconomia
mântuirii în ansamblul ei.

Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina

icoanelor, înlăturând abuzurile care existau, desigur, în Biserică
referitoare la cinstirea acestora. Ele trebuei venerate, deoarece
venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui reprezentat pe icoană.
Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci clasică în
teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.

Bibliografie

1. S. BREZEANU, Istoria Imperiului Bizantin (Ed. Meronia: Bucureşti, 2007).

2. J. MEYENDORFF, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme

doctrinare (= Teologi Ortodocşi Străini); (Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti, 21996).

3. J. MEYENDORFF, Biserica Ortodoxă ieri şi azi (Ed.Anastasia: Bucureşti,

1996).

4. P. DESEILLE, Ce este Ortododxia? Cateheze penru adulţi (Ed.

Reîntregirea: Alba Iulia, 2004).

5. I. PETRE, Iconoclasmul. Atitudini şi conflicte implicate de problema

iconoclasmului (Lucrare de seminar prezentată la “Istoria Bisericii”, la
Pr. Prof. Dr.E. DUMEA – Institutul Teologic Romano-Catolic “Sfântul Iosif”
– Iaşi, 2006); (Referat postat lahttp://www.e-
referate.ro/referate/Iconoclasmul2006-09-15.html şi accesat la
08.01.2009).

52
 6. Art. Teodor Studitul, postat
lahttp://ro.orthodoxwiki.org/Teodor_Studitul şi accesat la 09.01.2009.

7. P. EVDOKIMOV, Ortodoxia (= Seria Teologi Ortodocşi Străini); (Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române: Bucureşti,
1996).

8. D. FECIORU, Introducere: viaţa şi opera Sfântului Ioan Damaschin, în: SF.

IOAN DAMASCHIN, Dogmatica(= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta:
Bucureşti,31993).

9. SF. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica (= Mari Scriitori Creştini) (Ed. Scripta:

Bucureşti, 31993).

10. CHR. SCHÖNBORN, Icoana lui Hristos. O introducere teologică (Ed.

Anastasia: Bucureşti, 1996).

11. J. PELIKAN, Tradiţia creştină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Vol. II:

Spiritul creştinătăţii răsăritene (600-1700) (Ed. Polirom: Iaşi, 2005).

12. L. USPENSKY, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă(Ed. Anastasia:

Bucureşti, 1994).

Dondos Adrian Mircea

Sursa: http://quadratus.wordpress.com

53