De la începutul lumii, omul a manifestat o anumita nevoie de a se raporta la sacru, atat in privința

momentelor bune cât si in privinta celor rele. În scurta sa istorie „ştiinţifică” sacrul a fost studiat în
cadrul mai multor discipline: antropologie, etnologie, sociologie, istoria religiilor, lingvistică, semiotică
etc. Primele studii asupra sacrului sau făcut în domeniile etnologei şi sociologiei, pornind de la noţiunile
de „mana” şi „totem”.

Mana=forță supranaturală impersonală, care ar sălășlui în lucruri, în plante, în animale și în oameni,

exercitând o acțiune cauzală

Totem=Simbol mitic, considerat de unele triburi primitive ca strămoș și protector al populației respective
și venerat ca atare.

Avem cunostinte despre religiile celor dintai societati din vestiigiile pe care acestea le-au lasat in urma si
din istoriile civilizatiilor care le-au urmat. Aceste religii primare sunt caracterizate de credința în unitatea
naturii și a spiritului, legând foarte complex oamenii din mediul înconjurător.

“Toți oamenii au nevoie de zei. ” - Homer

Pe măsură ce religiile au evoluat, ceremoniile si înțelesurile lor au devenit tot mai sofisticate. Religiile au
continuat să se adapteze, vechile credințe au fost absorbite de religiile societăților viitoare și au apărut
forme noi, cu ceremonii si ritualuri diferite.

O primă modalitate de definire a sacrului, care apare atât în abordarea sociologică,, cât şi în abordarea
fenomenologică este aceea de a-l prezenta în opoziţie cu profanul. Sacrul şi profanul sunt două realităţi
opuse, iar opoziţia lor este atât de radicală încât permite definirea unuia în raport cu celălat prin simpla
negare. Sacrul nu este profan, este diferit de profan.

Constatăm că referirea la sacru, ca şi concept definitoriu pentru domeniul religios, se întâlneşte în cadrul
abordărilor ştiinţifice. În cadrul tradiţiilor religioase, de exemplu în cadrul Tradiţiei creştin-ortodoxe,
sacru este privit doar sub aspectul său pozitiv şi înlocuit, de fapt, cu sfânt. Se pare că abordarea sacrului
este, predominant de natură ştiinţifică. Într-un fel am putea spune că sacrul este un nume impersonal
pentru acel „cu totul altceva”, care în tradiţiile religioase primeşte o denumire specifică şi o
personalizare.

Potrivit lui Mircea Eliade, omul este încă din vremurile preistorice homo religiosus. Aceasta arată nevoia
sa de a trăi și de a se manifesta într-un mod sacru. În societatea arhaică omul și-a exprimat dorința de
sacru prin organizarea spațiului în care trăia. Simbolistica centrului lumii stă la baza întemeierii țărilor, a
locuințelor omenești după modelul actului exemplar al Creației lumii prin mijloace rituale care arată
nevoia sa de a trăi într-o lume sacră.

E greu de stabilit precis momentul de început al multor religii, aceasta și pentru că își au rădăcinile în
preistorie, iar anumite surse care le descriu originile aparțin unor perioade mult mai târzii. Multe religii
au recunoscut importanța deosebită a unuia sau a mai multor oameni considerți fondatori.

Istoria a cunoscut ascensiunea si decaderea multor religii, fiecare cu propriile credințe, ritualuri si mituri.
Cu toate că unele seamană între ele si sunt considerate ramuri ale unei tradițtii mai vaste, există
numeroase sisteme de credință contrastante si contradictorii.

Toate religiile, artele și științele sunt ramuri ale aceluiași arbore.“ – Albert Einstein

Pr.Prof. Dumitru Stăniloae vorbește de cateva lucruri caracteristice ale religiei, care reliefează caracterul
sacru al acesteia: un aspect este acela de “certitudinea omului religios care insumează credința lui in
realitatea ultimă, și în felul ei de-a fi așa cum o cunoaște”.

Nu există religie fară credință, și sacralitatea religiei este dată de această credință pe care omul o are in
divinitate ca realitate ultimă. Trebuie de mentionat aici ca in toate religiile este prezentă certitudinea
credinței, toate grupările de aderenți cred nelimitat că religia lor nu-i înșeală și realitatea divină există și
este așa cum li se propovăduiește