Iconoclasm

Iconoclasm înseamă distrugerea icoanelor și a altor imagini sacre sau a unor monumente, de
regulă pe motive religioase sau politice. În mediile creștine, iconoclasmul a fost în general
justificat printr-o interpretare literală a poruncii a doua din cele zece porunci, care interzice
crearea de și închinarea la "chipuri cioplite".

Cei care au urmat aceste practici sunt numiți iconoclaști. Prin opoziție, cei care respectă și
venerează imaginile religioase sunt numiți iconoduli (sau slujitori ai icoanelor).

Prima perioadă iconoclastă: 730-787

Împăratul Leon al III-lea Isaurul (717–741 d.Hr) a interzis folosirea icoanelor lui Hristos,
ale Maicii Domnului și ale sfinților și a poruncit distrugerea acestor imagini (precum și a
sfintelor moaște) prin edictul imperial din anul 730 d.Hr.

Controversa iconoclastă a fost alimentată de refuzul creștinilor din afara Imperiului

Bizantin, inclusiv a celor care locuiau pe teritoriul califatului islamic de a accepta
argumentele teologice ale împăratului. Printre cei mai cunoscuți iconoduli, care au refuzat
să se supună edictului iconoclast al împăratului Leon al III-lea, s-au numărat: Sf. Ioan
Damaschin, Sf. Grigorie Decapolitul și mulți alții.

În mod paradoxal, tocmai creștinii de pe teritoriile aflate sub dominație musulmană în

acea vreme au avut mai multă libertate de a scrie în apărarea icoanelor decât cei aflați
pe teritoriul Imperiului Bizantin. Leon Isaurul a putut să își pună în aplicare politica
iconoclastă datorită popularității sale și a succeselor sale militare.

Fiul lui Leon al III-lea, Constantin al V-lea Copronimul (741–775 d.Hr.) a fost contestat de
un general bizantin, care s-a folosit pentru aceasta de propaganda iconofilă (favorabilă
icoanelor), dar victoria militară repurtată de împărat împotriva acestuia i-a consolidat
poziția.

Prima perioadă iconoclastă a luat sfârșit când Leon al IV-lea (fiul lui Constantin al V-lea)
a murit, iar văduva acestuia, Irina Împărăteasa, a preluat puterea. Iconofilă, ea a
inițiat Sinodul VII Ecumenic (cunoscut și ca al doilea Sinod de la Niceea) în anul 787,
unde este restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor, adorarea (latreia)
acestora fiind însă interzisă în mod explicit. Unul din argumentele fundamentale ale
cinstirii icoanelor se găsește în învățătura asupra Întrupării: întrucât Dumnezeu-Fiul (Iisus
Hristos) S-a făcut trup, având o formă fizică, este de acum înainte posibilă folosirea
materiei pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu-Fiul și pe Sfinți. Venerarea icoanelor s-a
menținut de-a lungul domniei împărătesei Irina și a succesorului ei, Nichifor I (802-811
d.Hr.) și în timpul celor două scurte domnii ale împăraților care au urmat după acesta.

A doua perioadă iconoclastă: 813-843

Împăratul Leon al V-lea (813–820) a inițiat a doua perioadă iconoclastă în anul 813, de-
a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au
avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane. Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea,
apoi Teofil Iconoclastul, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor
Mihail al III-lea pe împărăteasa Teodora a II-a, iconodulă. Ca și Irina Împărăteasa, în
urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, proclamând reinstaurarea icoanelor
în anul 843. De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica
Ortodoxiei.

Mozaic distrus în Palestina.