Monahismul Occidental

Curs 1 – Începuturile monahismului la Roma

- Informații despre oameni cu viață consacrată la Roma avem mai devreme decât în Egipt.

- Sf. Nikon din Neapole a fost soldat roman. Mama lui l-a sfătuit să meargă în Orient unde,
prin munți și prin insule, să cunoască oameni cu viață consacrată.

- În insula Pyros, la poalele muntelui Ganos, întâlnește o comunitate monahală de peste

100 de monahi, condusă de starețul Teodosie.

- După moartea lui Teodosie, se va muta în insula Mytilene, apoi hotărăște să se întoarcă
iarăși în Italia, de unde plecase devreme.

- Se întoarce îm 251, în vremea lui Decius, fiind executat în Sicilia, pe vremea lui
Quintilianus.

- Sf. Anastasia Romana – fiica unor patricieni care au murit de tineri. La vârsta de 3 ani,
fetița a fost preluată de Sofia, stareța unei mănăstiri din Roma.

- În timpul persecuției lui Decius (251-253) sau a lui Valentinian (253-260), această
fecioară a murit, după chinuri, fiind decapitată.

- Sf. Agripina – a fost executată pe vremea lui Valentinian, fiind asfixiată prin strângerea
unei frânghii în jurul toracelui. Trei dintre surorile ei i-au luat trupul și l-au îngropat la
Roma.

- La începutul secolului IV: Sf. Aglaia – văduvă bogată care, aflând de persecuțiile pe care
le suportau creștinii în Orientul apropiat, în 307 (în vremea persecuției lui Galeriu), l-a
trimis în Siria pe intendentul ei, Bonifaciu, să aducă la Roma osemintele unor martiri, de
care ea să se îngrijească, pentru ca respectivii martiri să mijlocească la Dumnezeu pentru
iertarea păcatelor ei.

- Acesta a mers în Cilicia, la Tars, fiind martor al chinurilor creștinilor de acolo. El

mărturisește că este creștin, este arestat, chinuit și executat la ordinele lui Sipliciu. Aglaia
aduce trupul lui (Sf.) Bonifaciu la Roma, el fiind depus pe Via Latina. Pe mormântul luji,
construiește o mănăstire, în care ea și servitoarele sale au trăit 15 ani.

1
 - Aglaia a murit între timp și se pare că, atunci când Sf. Atanasie a venit la Roma, ,
comunitatea ei nu mai exista. *Eloghin nu a menționat nimic referitor la comunitatea
înființată de Sf. Aglaia.

- La Roma a mai fost înființată mănăstirea Sf. Agnes, construită lângă basilica construită
de e ape Via Nomentana, chiar în vremea când Sf. Atanasie se găsea la Roma (prin 340).

- Mănăstirea Sf, Agnes a fost construită de Constantina (+354), fiica cea mică a Sf. Împ.
Constantin cel Mare.

- În Roma, un rol foarte important în constituirea monahismului de tip feminin, l-au avut:

- Sf. Marcela (n. în 325) – provenea dintr-o familie de senatori, numele mamei sale fiind
Albina.

- Marcela s-a căsătorit cu Cerealis, dar în 358 Cerealis moare (la 7 luni după căsătorie).

- Marcela hotărăște să ducă o viață castă, potrivit Tradiției Bisericii. Ea a moștenit o avere
cu multe case, unele dintre ele fiind folosite, ulterior, pentru constituirea unei comunități
monahale.

- În anul 382, când Ieronim a venit la Roma, ca secretar al papei Damasus, a luat act de
existența acestei comunități cvasi-monahale. Marcela, femeie foarte cultivată, cunoștea
limbile greacă și ebraică, fiind gata să citească Sf. Scriptură în limbile în care a fost
scrisă.

- Fer. Ieronim s-a născut în 347, în Aquileea, a fost funcționar, dar a renunțat și s-a
călugărit, a stat o perioadă în pustiul Halchis, luând legătura cu mari personalități din
Imperiul Roman de Răsărit.

- Există o serie de scrisori între Marcela și Ieronim, pentru ca el să-i clarifice niște
înțelesuri din limba ebraică. Marcela era o femeie foarte cultă. Ea și-a transformat casa în
mănăstire. Aici au trăit Paula și fiicele ei, Melania Romana, etc.

- Marcela a avut o soră mai tânără, Azela care, deși locuia în același complex, ea trăia
izolată. Aceasta a murit de tânără.

- Casa Marcelei se găsea pe colina Aventin.

- Timp de 3 ani, Marcela a fost atâr eleva, cât și interlocutorul lui Ieronim.

- În anul 398, Marcela s-a amestecat în cearta anti-origeniștilor și a primit o condamnare de

la papa Damatius, pentru 8 propoziții considerate de el eretice.

- În anul 410, vizigoții au atacat Roma, supunând orașul unei prădări nemaiîntâlnite, deși
erau considerați creștini (semi-arieni).

2
 - În 24 August 410, orașul a cedat, mulți locuitori s-au retras în biserici (care aveau și rol
de azil politic), dar vizigoții, deși au respectat legea azilului cu privire la biserici, au
atacat casele particulare.

- Sf. Marcela (avea 85 de ani) i-a întâmpinat în pragul casei, împreună cu fiica ei
duhovnicească, Principia. Acestea au fost maltratate și ucise. Eforturile Sfintei Marcela se
năruiseră acum, în urma barbarilor.

- Dintre ucenicele Sfintei Marcela, amintim:

- Marcelina, Felicita și Feliciena (nepoatele Marcelei), Sofronia, Lea, Azela (sora Marcelei,
+406, la 72 de ani), Paula și fiicele ei, Fabiola, etc.

- Lea (+384) – provenea dintr-o familie bogată, fiind interesată de viața consacrată încă de
la vârsta de 10 ani. La 12 ani intră într-o comunitate din zona de influență a Marcelei.
Ajunge ea însăși superioară a unei mănăstiri. Sf. Ieronim o numește : „Principe al
mănăstirii de fecioare.”

- Paula și familia ei:

- Paula s-a născut în 347. S-a căsătorit cu Toxotius (tânăr din înalta societate), căsătorie din
care au rezultat 5 copii (patru fete și un băiat).

- Cei doi soți și-au vândut averea, împărțind-o săracilor => autoritățile au considerat gestul
nesăbuit, aceștia riscând să-și lase copiii fără moștenire.

- În 378 (la 32 de ani) Paula rămâne văduvă. Începe să frecventeze casa Marcelei mai mult.
Fiicele Paulei au adoptat și ele viața consacrată, ex : Eustochium/ Eustochia.

- Contemporană cu Sf. Marcela a fost și Fabiola (care venea din familia Fabiilor, care au
avut un rol important în Istoria Romei).

- Având o viață grea (trecând prin două căsătorii și două divorțuri), Fabiola a ocolit o
perioadă anume comunitatea creștină din Roma, apoi s-a împăcat cu ea. Și-a pus imensa
avere în slujba săracilor, și cu ajutorul lui Pamachius, avea să înființeze un spital unde ea
însăși îngrijea bolnavii.

- Între timp, Paula și Eustochium erau în Palestina. Fabiola merge la ele, în Betleem, nu
rămâne acolo, dar va trăi restul vieții în austeritate. Studiază Sf. Scriptură. Cerând
lămuriri Paulei. Se întoarce la Roma, înființează un azil pentru săraci, consacrându-se în
slujirea bolnavilor și a nevoiașilor. Trece la Domnul în 399.

- Revenind la Paula (Martia Paryria), cunoaștem că ea aparția unei familii din aristocrația
romană. Înaintașii ei au fost încreștinați deja.

3
 - Soțul ei, Toxitius, a fost inițial păgân, dar, prin căsătorie, a devenit creștin, datorită
Paulei. După cum s-a menționat, ei aveau 5 copii, patru fete (Blesiblla, Paulina,
Eustochium, Rufina) și un băiat (Toxotius). Copiii lor au primit o educație creștină.
După moartea soțului ei, Paula transformă și casa ei într-o adevărată mănăstire. O parte
din imensa ei avere a fost pusă în slujba actelor de caritate.

- Ieronim se va lega de această familie, pentru că Paula era eleva sa, fiind foarte interesată
de studiul Sfintei Scripturi, iar între ai a avut loc multă vreme un schimb de scrisori pe
diferite teme teologice.

- Fiicele Paulei cunoșteau, de asemenea, destul de bine Sfânta Scriptură.

- Blesiblla se căsătorește la 19 ani, dar după 7 luni rămâne văduvă. Se îmbolnăvește, intră
în comunitatea Marcelei, dar moare repede (după 4 luni).

- Paulina se căsătorește cu Pamachius, dar și aceasta moare tânără, la naștere.

- Eustochia a intrat de tânără în mănăstirea Marcelei, după ce a murit papa Damatius.

- Ieronim se intoarce la Pelagius, în Antiohia. La scurtă vreme după plecarea lui Ieronim
(385), Paula, împreună cu Eustochium, vor părăsi Roma, plecând mai întâi în Cipru și
lăsând la Roma pe Rufina (proaspăt logodită) și pe Toxotius (fiul ei).

- Din Cipru, cele două merg în Antiohia, Țara Sfântă, Egipt (unde îi vizitează pe pustnici),
apoi se intorc în Țara Sfântă, stabilindu-se la Betleem. Aici Paula începe contruirea unei
mănăstiri de femei, o termină și locuiește în ea. Alături, construiește și o mănăstire de
bărbați, care va fi condusă de Ieronim, apoi încă o mănăstire de femei.

- Paula trece la Domnul în 26 Ianuarie anul 404, conducerea mănăstirii fiind preluată de
fiica ei, Eustochium (+420).

- * Paula cea tânără este nepoata Paulei și fiica lui Toxotius.

- Sf. Melania Romana (cea bătrână) – s-a născut în anul 341, fiind cetățeană romană, de
origine spaniolă. Era fiica consulului Marcellius. Ea s-a căsătorit la vârsta de 14 ani cu un
tânăr din familia Balerius, rămânând văduvă șa 22 de ani (364), cu trei copii, dintrecare
doi au murit de tineri.

- * Și Melania a frecventat casa (mănăstirea) Marcelei.

- În 372, după ce l-a pus pe fiul său, Ubicula, sub tutela Romei (pentru a fi educat),
Melania părăsește Roma și pleacă în Egipt, unde stă timp de 6 luni. Acolo vizitează
părinții din pustiu, după care merge în Palestina, unde era tot persecuție, ca și in Egipt.
Este arestată, dar eliberată la scurt timp.

4
 - Ea i-a ajutat foarte mult pe monahi, deținând 3 sferturi din teritoriile Romei.

- Râvna pentru viața consacrată va fi continuată în familia Melaniei. Nepoata ei, Melania
cea Tânără, va veni la bunica ei, apoi ea și soțul ei vor forma comunități separate în
Palestina.

- * Valeriu Ubicula (fiul Melaniei celei bătrâne) s-a căsătorit cu Albina (alta decât cea
menționată mai sus; aceasta era sora prefectului Romei, rudă cu Sf. Ambrozie). Aceștia
sunt părinții Melaniei celei tinere.

- O comunitate în care a intrat Marcelina, sora Sfântului Ambrozie al Mediolanului – prima

mănăstire organizată la Roma a fost construită de Papa Sixtus al III-lea (432-440 =
păstorirea lui), construită în apropierea catacombelor sau în ele, în apropiere de basilica
Sf. Sebastian.

- Monahismul masculin la Roma

- Nu sunt înființate foarte multe mănăstiri până la Sf. Benedict de Nursia (Italia). Aceste
comunități erau puține: în jurul catedralelor, la Berceix, Ep. Eusebius organizează un
sistem monahal care a rămas până astăzi în jurul catedralelor episcopale (regim de
mănăstire). Slujitorii din jurul catedralelor se numeau CANONICI.

- Italia și tot Occidentul au avut parte de o nestatornicie politică foarte mare, fiind un punct
de atracție pentru toate tipurile de barbari.

5
 Curs 2 – Începuturile monahismului masculin în Occident

- Doi creștini, Ștefan și Peregrin, s-au refugiat, în timpul persecuției, într-o insulă de pe
râul Rhon (Ins. Sf. Barbara). Au trăit aici ca pustnici, apoi au venit și alți creștini în jurul
lor, rezultând astfel o comunitate monahală, care l-a avut ca prin superior pe Sf. Dorotei.
Această comunitate, care a apărut în jurul anului 240, era destul de cunoscută, datorită
unui om bogat, pe nume Longinus, care a construit clădiri noi de adăpost pentru monahi
și o capelă nouă cu hramul Sf. Andrei.

- Puțin mai târziu, la inițiativa lui Austremoine, primul episcop, și Auvergne, care a
fondat mănăstirea Issoire… ?

- În secolul IV, creștinarea și viața mănăstirească au cunoscut în Occident un avânt

deosebit. După 313, Sf. Elena a construit, la Trever (capitala Galiei), o mănăstire în care
se va constitui o comunitate în jurul Avei (abatelui) Ioan.

- La sfârșitul domniei Sf. Constantin cel Mare, un rol important în construirea de mănăstiri
l-a jucat Sf. Atanasie cel Mare.

- Eusebiu de Nicomidia, care-l influența pe Constantin cel Mare și pe Constanțiu, a ajuns

episcopul capitalei, jucând un rol nefast. Sfâtnului Atanasie i s-au înscenat procese la
Nicomidia de către arieni, iar trimisul Sfântului Constantin cel Mare, trimis să-l ajute, n-a
făcut față. Sfântul Atanasie a fost depus, deoarece i s-au înscenat violențe, acte financiar
incorecte, etc., și de aceea el s-a dus direct la împărat.

- Sfântul Atanasie (avea 20 de ani) se întâlnește cu împăratul și cere să fie primit în

adudiență. Sf. Atanasie este exilat, deoarece era acuzat – de către arieni – și de faptul că
ar fi întrerupt transportul grânelor spre Constantinopol.

- Care a fost motivul real al exilului? Probabil dorința împăratului de a-l scăpa cu viață,
pentru că pedeapsa pentru acuzația care i-a fost adusă era de obicei executarea.

- Sf. Atanasie a fost exilat la Trever. La scurt timp, moare Eusebiu de Nicomidia. Moare și
Sf. Constantin. Imperiul de împarte: Constanțiu (Orientul), Constans (Ilyricul…) și
Constantin II (Bretania, Galia …).

- Sf. Atanasie se va bucura de simpatia episcopului de Trever. Pe unde trecea Sf. Atanasie,
însoțit de un grup de monahi egipteni, înființează comunități monahale.

6
 - Sf. Atanasie ajunge apoi să conducă iar, pentru câteva luni, Alexandria. Apoi iar se va
ridica împotriva lui comunitatea ariană, care s-a ridicat și împotriva mănăstirilor
ortodoxe, în general. Scapă cu greu și fuge la Roma, unde este primit de papă (aici
petrece perioada dintre 340-342, + încă 4 ani petrecuți în exil, în alte orașe). Este însoțit
aici de Ștefan și Isidor. Aici o cunoaște pe Sf. Marcela, care-și schimbă viața datorită
acestui grup.

- Nu se știe în ce măsură Sfântul Atanasie a lăsat la Roma comunități monahale, dar lasă
astfel de comunități la Milan și la Aquileea.

- În 343 participă la Sinodul de la Sardica, în care va fi judecat și declarat nevinovat. Apoi

Merge la Naisus, Aquileea…

- Constanțiu îl invită să stea de vorbă în 346. Astfel, Sf. Atanasie ajunge din nou la
Alexandria. Apoi fuge la călugării din Egip, apoi se întoarce în Occident (scurt exil). Așa
aduce în Occident „Viața Sf. Antonie”, tradusă de Evagrie (nu Ponticul). Această carte
influențează foarte mulți occidentali în îmbrățișarea vieții monahale.

- Prezența Sf. Atanasie și a celor care îl însoțeau și continua prezență a asceților din Egipt
în Occident a dus la apariția unor mici sihăstrii în Occident. Prezența lui aici a avut ca
efect un mare entuziasm pentru viața monahală.

- Exemplu: Ponticianus, prieten al Sf. Augustin, salariat imperial la Trever, povestește că

într-o zi, plimbându-se în afara cetății cu doi prieteni, au descoperit o sihăstrie. Cei din
sihăstrie, văzând că se îndreaptă străini spre ei, s-au ascuns. În locuință, vizitatorii au
găsit pe o masă „Viața Sf. Antonie”. Nu au părăsit clădirea până nu au terminat-o de citit.
Doi dintre ei erau logodoți, dar și ei și fostele lor logodnice s-au hotărât să se
călugărească.

- Kirian, un cleric venit din Irlanda la Roma să studieze, a citit „Viața Sf. Antonie”, s-a
întors în Irlanda și a fondat o mănăstire într-o pădure (avea 50 de ani), spre sfârșitul
secolului IV. Astfel a apărut prima mănăstire din Irlanda, în localitatea Saghir.

- În anul 432, când Sf. Patrick a venit de la Roma, a cunoscut comunitatea lui Kirian și
avea să-l hirotonească episcop pe acesta.

- O sihăstrie de tipul celei descrise de Ponticianus, a fost înființată în localitatea Cardo, pe

malul râului Mozelle, de către Sf. Kastor, El fusese hirotonit preot de Sf. Maximin (ep.
De Trever între 332-349). Acesta a părăsit locul episcopiei și s-a retras într-o pădure, atras
de idealul pustnicilor egipteni. În jurul lui Kastor, s-au adunat ucenici, apărând astfel o
comunitate (mănăstire). Sf. Kastor a trecut la Domnul în 389.

- Sf. Kastor este întemeietorul monahismului chinovial din Galia.

7
 - Un document care vine de la regele Dagobert I (din 633), vorbește de forme mult mai
vechi de monahism în Galia. Documentul acesta vorbește și de faptul că în Trever s-au
stabilit câțiva monahi din vremea lui Agricius Maximin (superior al mănăstirii).

- Sf. (Avva) Ioan a format această comunitate (314-332), la solicitarea Sf. Împărătese
Elena. După moartea episcopului Maximin din Trever, mănăstirea construită de Sf. Elena
avea să devină biserica unei comunități monahale.

- În anul 342, Sf. Atanasie, în cel de-al doilea exil, s-a stabilit aici (În Trever) într-o
mănăstire.

- În 385, Ponticianus îi scria lui Augustin: „În afara zidurilor, la Milano, este o mănăstire
cu frați buni (ortodocși)”.

- În 345, Sf. Atanasie se găsea la Aquileea, unde a reușit să convertească multă lume și să
stimuleze multe vocații monahale.

- La Trever era o mănăstire (probabil înființată de Sf. Atanasie), în care a intrat Fer.
Ieronim.

- Fer. Ieronim (n. 347, Aquileea) a mers la Trever în calitate de superior al imperiului. La
Trever, a întâlnit călugări și asceți care l-au impresionat prin viața lor. Astfel s-a hotărât șă
se călugărească. S-a dus la Aquileea, în mănăstirea fondată de Constanțius, datorită
faptului că aici Sf. Atanasie introdusese programul egiptean.

- Forme de monahism au fost organizate în Occident chiar de autohtoni. După Sf.

Ambrozie, unul dintre fondatori a fost Sf. Eusebius care, tânăr fiind, în 328 a fost trimis
la Aquileea, ca legat al Sf. Silvestru. El cunoștea foarte bine monahismul egiptean.

- După terminarea misiunii din Alexandria, Sf. Eusebius ajunge episcop în Berceille și
fondează o mănăstire de tip canoniarh (de tipul celor din jurul catedralelor).

- Ucenic al Sf. Eusebiu era Gaudentius, care a stabilit în centrul său episcopal o
comunitate monahală de tipul celei din Berceille.

- În Auvergne a trait Sf. Friex (celebru) – el a fondat o mănăstire în localitatea Limousin.

Acesta va combina rânduiala Sf. Ioan Casian și a Sf. Vasile cel Mare. Mai târziu, acesta a
fondat o mănăstire în Autumn.

- În 472, la îndemnul episcopului Clairement, vom asista la înființarea unor mănăstiri

după modelul celor din Marsilia (înființate de Sf. Ioan Casian).

- În Galia, asistăm la apariția unui tip de monahism masculin surprinzător (foarte diferit de
Orient), practicat de oamenii bogați și cultivați (honoratti = mari proprietari, convertiți la

8
 viața ascetică: „converssi”), ei practicând un tip de monahism pe proprietățile lor,
împreună cu slujitorii care trăiau pe aceste proprietăți.

- Exemple:

1. Sulpicius Sever, jurist. Acesta, la îndemnul soacrei sale, devine convertus. Avea să
ducă o viață monahală reală, foarte aspră. Despre el se spune că a trăit în această
comunitate de elită, purtând o cămașă din păr de cămilă.

2. Sf. Paulin de Nolla (345-431) – născut la Bordeaux, era foarte bogat, jurist de
carieră. A emigrat în Nolla, unde era guvernator, s-a căsătorit cu o spaniolă bigată
creștină (Terassia), care l-a convertit pe Paulin. În 385 ajunge în Spania, unde era
venerat Sf. Felix. Paulin avea o evlavie deosebită față de Sf. Felix, pe mormântul
căruia a construit o biserică. Paulin formează o comunitate pe fondul Sf.-lui Felix,
apoi ajunge episcop de Nolla.

3. Dardamus – a fost prefect al pretoriului (comandant al gărzii imperiale). El a fondat

o mănăstire în localitatea Sisteron (din Italia), instalată tot pe domeniile sale, după
modelul unei mănăstiri din Palestina („La Duras Europas”).

4. Sf. Ilarie de Pictaviun (Poitier) – jurist foarte cultivat. A îmbrățișat viața monahală în
sudul Galiei. După Sinodul din 355 de la Milano, el, datorită ortodoxiei sale, va fi
exilat în Asia Mică, între 356-360 de Constantius. În 355 Constantiusa ajuns împărat
unic al Imperiului Roman, a convocat un sinod la Milano, în care i-a adunat pe
episcopii occidentali, cărora a vrut să le impună semiarianusmul. Papa a consimțit. S-
au opus doar Sf. Ilarie de Pictavium și Lucifer de Cabliari (ei sunt cunoscuți). Lucifer
a fost exilat în Egipt, iar Sf. Ilarie în Asia Mică. Sf. Ilarie va da binecuvântarea Sf.
Martin de Tours să fondeze o mănăstire lângă Poitier (Pictavium). Astfel, Sf. Ilarie va
face parte dintre episcopii care au stimulat monahismul în Occident.

- În ciuda tulburărilor politice, în perioada secolelor IV-VI, în Occident, în Galia, s-au

construit peste 200 de mănăstiri sub diverse denumiri. În Franța, până în 1415 s-au
construit pestre 15.000 de abații (mănăstiri foarte mari).

9
 Curs 3 – Începuturile monahismului în Galia

- Sf. Martin de Tours = fondatorul monahismului în Galia.

- Născut în 316 din părinți păgâni, care locuiau în Panonia (Sabaria). Tatăl, ofițer roman,
devenise tribun (ofițer superior), înainte de retragere.

- După nașterea copilului, părinții s-au mutat în Pavia (Nordul Italiei), unde Martin află de
existența Creștinismului, pentru care arată interes.

10
 - În anul 331, împăratul Constantin cel Mare a ordonat să fie înrolați în armata imperială
fiii veteranilor, chiar și minorii. Astfel, Martin trebuia să intre în rândul celor din armata
romană, la vârsta de 15 ani. Acesta refuză înrolarea în armată, chiar împotriva dorinței
tatălui său, care îl denunță autorităților. Astfel, Martin este înrolat forțat și ajunge să fie
botezat abia după 8 ani.

- În armată, Martin are un comportament creștin.

- Se botează la Amiens, locul garnizoanei sale, de Paști, în anul 336/ 339.

- Părăsește armata și se retrage la mănăstirea Poitiers, cu binecuvântarea Sf. Ep. Ilarie, în

347/349.

- Prin 355-356 a primit de la Dumnezeu piruncă în vis să meargă la părinții săi să-i
convertească. Ajunge în Italia și își convertește mama.

- În anul 354, Constantius (Domitian) devine împărat peste tot Imperiul Roman.

- În 355 are loc un sinod prin care se dorea impunerea semiarianusmului. Martin este bătut
de arieni și expulzat. Escortat de arieni spre Poitiers, locul exilului, află că și Sfântul
Ilarie de Pictavium este exilat în Asia Mică. Se oprește la Mediolanum, unde construiește
un schit în apropierea orașului.

- Arienii îl obligă să părăsească orașul împreună cu un preot. Părăsind Mediolanum-ul,

Martin ajunge pe insula Galinaria, unde construiește un schit și rămâne acolo până în anul
360.

- În 360 moarte Constanțiu, iar cei exilați primesc dreptul de a se întoarce la locurile lor.
Astfel, Sf. Ilarie de Pictavium se întoarce în scaunul episcopal.

- Cu binecuvântarea Sf. Ilarie, Martin construiește o mănăstire în Poitiers, Ligugé. În jurul

lui se adună mulți călugări, astfel că Sf. Martin devine îndrumător duhovnicesc și este
hirotonit preot.

- În 368, Sf. Ilarie pleacă la Domnul și este succedat de Ep. Pascensius.

- În 371, Sf. Martin este ales episcop de Tours. Va conduce eparhia ca un episcop, dar va
duce o viață de monah, într-o chilie pe care și-a construit-o pe valea Loirei. În jurul
acestei chilii (la Marmoutier) se vor aduna cca. 80 de sihaștri.

- Ca episcop și îndrumător duhovnicesc, are o activitate misionară rodnică printrebarbarii

care ocupaseră Galia. Astfel, misiunea sa se extinde dincolo de hotarele sale. De aceea
este supranumit Apostolul Galilor.

11
 - În 8 Noiembrie anul 397, Sf. Martin trece la Domnul. La înmormântarea lui sunt prezenți
cca 2000 de călugări => monahismul era deja dezvoltat în Galia. Mănăstirea din
Marmoutier se mărește. Sunt prezente și multe maici, ceea ce înseamnă că Sf. Martin a
înființat și mănăstiri de maici. Este supranumit Antonie al Occidentului.

- Mănăstirea din Ligugé este rodul influenței sfinților Atanasie și Ilarie.

- Sf. Martin este unul dintre fondatorii monahismului occidental, dar cu modele din
Orient, însă rânduielile sale nu le copiază pe cele din Egipt. El recomanda postul și îl
practica, dar mânca zilnic și frugal. Se bucura de toată frumusețea cultului, fapt care s-a
răsfrânt asupra întregii sale vieți.

- Ca și Părinții egipteni, în sihăstria lui era supus episcopului locului, dar ca episcop era în
mijlocul monahilor, revenind și în centrup episcopal când era nevoie.

- În mănăstirea din Ligugé, Sf. Martin nu pune rânduieli monahale, astfel că toți se
supuneau celor stabilite de episcop. La Marmoutier înființează o școală pentru clericii
eparhiei sale și nu numai. Aici, călugării își sapă chilii în munți, după modelul Sf.
Martim, care trăia într-o peșteră, dar se întâlnesc zilnic pentru rugăciuni și masă.

- Spre deosebire de anahoreții egipteni, cei din Marmoutier nu aveau nimic (nu aveau
grădini, era interzis negoțul, nu făceau activități fizice care să le aducă profit sau să le
asigure hrana). Ei se rugau și aveau activități intelectuale. Astfel, aici apare prima
mănăstire unde monahii se ocupau doar cu răgăciunea și activitea intelectuală.

- Aveau un SCRIPTORIUM = atelier de copiere de cărți;

- Era interzis consumul de vin, cu excepția bolnavilor, și cu excepția perioadei pascale,

când puteau consuma pește și vin.

- Îmbrăcămintea: călugării nu aveau uniforme (pe care le-a introdus Sf. Ioan Casian mai
târziu).

- Sf. Martin nu a lăsat o rânduială scrisă. Ucenicii săi erau educați practic de duhovnicul
lor, recunoscut ca fiind un om sfânt (exemplul personal).

- Mănăstirea din Marmoutier era un loc de cultură și sfințenie. În ea s-au format foarte
mulți clerici pentru Galia.

- Suplicius Sever spune că ierarhii din Galia erau onorați să hirotonească preoți care
proveneau din școala de la Marmoutier.

- Sf. Martin a avut mulți ucenici:

- Sf. Salvius, văzător al tainelor lui Dumnezeu.

12
 - Sf. Clarius, trăia într-o mănăstire (schit) lângă Marmoutier, înainte ca Sf.
Martin să-și construiască chilia acolo.

- Sf. Paulin de Nolla, a scris un epitaf lui Clarius.

- Sf. Victor, trăia ca sihastru într-o peșteră.

- Sf. Leobard, trăia într-o peșteră pe malul Loirei.

- Urmașul Sf. Martin este diaconul Bricius – care ajunge celebru datorită ușurătății cu
care-l trata episcopul, dar și pentru că la 33 de ani este acuzat desfrâu cu o femeie care-i
spăla hainele. Sf. Martin se poartă frumos cu Bricius, pe care-l alege să-i fie urmaș, dar îl
atenționează că va trece printr-o întâmplare nefericită, lucru care a ajuns să se
împlinească.

- Bricius este înlocuit cu un anume Iustinian, iar acesta, la rândul său, cu Armetius.

- Pe mormântul Sf. Martin s-a construit o mare biserică.

- În Galia, datorită Sf. Martin și a ucenicilor săi, s-au construit foarte multe mănăstiri. Cele
deja existente au avut de suferit din partea hughenoților.

- Un ucenic îndepărtat al Sf. Martin de Tours a fost Grigorie de Tours.

- Sulpicius Sever – din înalta societate, născut în 363, din familie consulară, jurist (avocat
celebru) de carieră, se căsătorește cu o femeie din familie consulară. Rămâne văduv de
tânăr și, la sugestia soacrei sale, inființează o mănăstire pe moșia sa la Toulouse.

- Sf. Paulin de Nolla (Pontius Paulinus), născut la 353 la Bordeaux, căsătorit în Spania,
fondează o mănăstire la Nolla. El este cel care introduce clopotele în cultul Bisericii.

- Sf. Grigorie de Tours, născut la 358, în Arvenda (azi Clairement-Perauld). Primește

numele de Gregorius Florentius datorită unui strămoș care a fost episcop în orașul
Langres. Sf. Grigorie provenea dintr-o familie bogată, dar avea o fire bolnăvicioasă.
Părinții lui fac un peLerinsaj la mormântul Sf. Martin, recunoscut ca făcător de minuni.
S-a constatat că băiețelul s-a vindecat = toți au rămas cu o evlavie deosebită față de Sf.
Martin. Sf. Grigorie primește o educație aleasă din partea Ep. Gallus din Arverna.
Îmbrățișează viața monahală în Tours, iar în 573 devine episcop de Tours. A fost un
episcop bun, cu o evlavie deosebită. Sf. Grigorie trece la Domnul în 594. *Părinții lui
proveneau dintr-o familie cu rădăcini creștine (unstrămoș martirizat la Lyon în 177). Pe
linie maternă, străbunicul lui Gregorius a fost episcop în Langres. Tatăl lui se numea
Florentius, iar Ep. Gallus era o rudă a lor.

- Sf. Grigorie scrie 2 cărți importante: Istoria Francorum – de la facerea lumii (vorbește
despre franci și despre evenimentele petrecute pe teritoriul Galiei) și Miraculorum Libri.

13
 - Sf. Grigorie a fost înmormântat în catedrala din Tours de pe mormântul Sf. Martin,
sfințită în 470 de ep. Perpetuus, *avea cel mai remarcabil mormânt din Galia creștină,
devenind centru de peLerinsaj în Apus.

- Această catedrală este dărâmată de normanzi în 977. Se contruiește una nouă în 1008,
avînd loc ulterior consolidări (sec. XI-XII).

- La 25 Mai 1562 hughenoții năvălesc în catedrala Sf. Martin, profanând sf. Moaște și
aruncându-le.

- În timpul Revoluției franceze catedrala este dărâmată, fiind construite străzi pe locul ei.

- În 1860 se fac intervenții și sunt descoperite mormintele celor 2 sfinți (Martin și Grigorie
de Tours). Astfel, se construiește o nouă catedrală, unde unt depuse moaștele Sf. Martin,
dar cele ale Sf. Grigorie nu au fost recuperate.

- Sf. Grigorie de Tours se bucură de o cinste deosebită în Istoria Franței. El a scris:

- Despre slujbele de noapte => existau privegheri.

- Despre mișcarea stelelor

- Nu a avut o cultură extraordinară, dar a fost un bun organizator.

- * În secolul VI, în Galia, erau 130 de episcopii, 11 mitropolii. Mitropoliții aveau

privilegii. Mitropolitul de Arles avea jurisdicție din Provence până la jumătatea Franței
(Sudul Galiei).

- Urmașii Sfântului Martin

- În secolul VI, Sf. Martin a avut mii de urmași. El a rămas în istoria Franței o mare
personalitate, meritând să fie socotit Apostolul Galiei, atât pentru ceea ce a făcut în mod
direct, cât și pentru duhul monahal pus în circulație într-o lume bulversată de triburi
germanice, care erau pornite să distrugă totul în cale.

- În 476, moare Romulus Augustus, ultimul împărat al Romei.

- În partea de Sud a Galiei, în Provence, avem de-a face cu o foarte interesantă activitate
monahală, fiind înființate unele centre monahale cu rol foarte important în spiritualitatea
și cultura occidentală.

- Insula Lerins se află în fața orașului Cannes, pe unde trecuse Martin în Galinaria. În
Lerins, apare un centru monahal cu o dispoziție deosebită pentru cultură. Și tot în Lerins,
apar o serie de învățați și teologi cu rol important în primul mileniu al Istoriei Bisericii
din Galia.

14
 - Sf. Honoratus – a înființat mănăstirea din insula Lerins, în anii 412-420.

- În 420 Sf. Paulin de Nolla scrie o scrisoare către Euheriu, călugăr în Lerins și apoi
episcop.

- În 427, datorită activității Sf Casian, se găsește o puternică comunitate monahală pe

insula Lerins. În cei 7 ani (420-427) comunitatea monahală din Lerins crește foarte mult.

- Ireneé Marou, un mare istoric occidental, consideră că începutul vieții monahale în

Lerins, nu este între 400-410, ci mai devreme, legând începuturile de prezența Sf. Martin
în insula Galinaria. Astfel, putem vorbi de o continuitate a vieții monahale.

- Insula Lerins, locuită în antichitate, dar părăsită la vremea când Sf. Honoratus a ajuns pe
ea. După fondarea mănăstirii din Lerins de către Sf. Honoratus, insula se va numi Insula
Sfântului Honoratus.

- Insulele Margareta, Galinaria și Lerins = arhipelag de insule în fața capului Croisette.

- Sf. Honorat venea din Nordul Franței. El mai avea un frate pe nume Venantius, cu care a
plecat în pelerinaj în Grecia. Ei cunosc vița monahală de acolo. Fratele lui moare în
pelerinaj. Honoratus alege să se retragă în insula Lerins, pentru a scăpa de relația cu
lumea, care îl distrăgea, pentru a se consacra rugăciunii și contemplației. În jurul lor se
adună călugări de bună calitate. Astfel că în mănăstire au trăiat oameni foarte angajați atât
în viața monahală, cât și în studiul și impunerea Ortodoxiei.

- Sf. Vincențiu de Lerins – de la el păstrăm definiția Tradiției. Sf. Vincențiu a fost monah
implicat în disputa antinestoriană.

- Mănăstirea din Lerins = centru în care s-au format ierarhi din Sudul Galiei (Sf. Victor din
Marsillia, Sf. Ioan Casian, etc.), dar și monahi ce au scris împotriva Sf. Augustin, care era
acuzat că a cedat în fața curentului pelagian și că este precursorul predestinației.
(Scrisoarea 13 a Sf. Ioan Casian).

Curs 4 – Începuturile monahismului în Insula Lerins

- Monahii din această mănăstire erau oameni din înalta societate (bogați și culți). Nu
cunoșteau o rânduială specifică acestei mănăstiri. Starețul se bucura de o autoritate
deosebită, probabil datorită harismelor sale.

- Se pare că în Lerins erau fie o mănăstire de bărbați și una de femei, fie aveau același
stareț. Probabil că exista și o comunitate de femei, dar nu mănăstire mixtă.

15
 - Euheriu din Lyon – a intrat în comunitatea din Lerins cu cei doi fii ai săi și cu soția. A
scris 2 lucrări: a. Lauda sihăstriei (427-428) și b. Ieșirea din lume (430).

a. Lauda Sihăstriei – dedicată lui Ilarie din Leryn, care-l va însoți când va ajunge
episcop de Lyon, apoi Ilarie devine și el episcop în Arles. Această lucrare este scrisă
pentru îmbărbătarea novicilor.

b. Ieșirea din lume – dedicată nobilului Valerian, cu scopul de a-l „converti” la

monahism. Euheriu îl convinge, Valerian intră în mănăstire și ajunge episcop în
localitatea Ciniez.

- Euheriu a proslăvit viața ascetică, dar la el nu constatăm vreo ostilitate față de trup.
Fiindcă insula era aridă, monahismul era străbătut de un optimism profund.

- Ilarie din Arles, ajunge la Lerinsn în 420, renunțând la cariera politică. S-a născut în 401
în Nordul Galiei (Galia Belgica) într-o familie bogată, lucru care înseamnă că a fost un
om cultivat. Se călugărește la Lerins.

- Ajunge apropiatul Sfântului Honorat. Ilarie l-a scuccedat pe acesta la episcopat și i-a
scris viața sub formă de omilie. * Sf. Honorat este întemeietor al monahismului din
Lerins.

- Ilarie, ca episcop, în 444 s-a opus papei Leon cel Mare, care voia să-și impună primatul și
peste episcopii din Galia (și în Arles).

- * „Tomosul către Patriarhul Fabian al Constantinopolului” – lucrare scrisă de Leon cel

Mare este un document folosit la sinodul tâlhăresc.

- Valerian de Ciniez (în Provence, lângă Nyssa). În Sudul Franței, în secolele V și VI,
mănăstirea din Lerins a asigurat episcopi pentru Sudul Galiei, iar partea de Nord era
asigurată de mănăstirea Sfântului Martin de Tours sau a Sfântului Germain D’Auxere.

- Valerian a scris o epistolă către călugări, în care discută despre virtuțile monahale și
despre modul în care ne putem conforma acestora.

- Salvian din Marsilia – născut în Trever, în 390, într-o familie de nobili. În tinerețe a dus
o viață neconformă cu stilul de viață creștin. Se convertește după căsătorie. El și soția
intră, în 420, în mănăstirea din Lerins. Salvian a ajuns preot în mănăstire, deoarece era un
om cultivat.

- Se va stabili la Marsilia unde, prin 470, era încă în viață (avea 80 de ani) când a fost
cunoscut de Ghenadie. El a scris epistole, dintrecare se păstrează azi doar 2:

1. Cârmuirea lui Dumnezeu (439-451)

16
 2. Judecata de acum a lui Dumnezeu (451) – dedicată lui Salonius (fiu al lui Euheriu),
care va ajunge episcop într-o localitate din Provence (Sudul Franței),

- Salvian critică, în lucrările sale, calitatea creștinilor din vremea sa.

- * În 452, Aetius, ajutat de longobarzi, avea să-l înfrângă pe Atilla la Trois (luptă foarte
grea). Salvian spunea despre comunitățile creștine că sunt „cuiburi de vicii”.

- Salonius și Veranus, fiii lui Euheriu, au ajuns episcopi în Vienne.

- Faustus de Riez – originar din Britania (Insulele Britanice - Anglia), născut la începutul
secolului V, a ajuns la Lerins în 453; a ajuns starețul acestei mănăstiri la scurt timp.

- Înainte de 462, a fost ales episcop de Riez, în Provence.

- A fost un mare ascet. A fost succesorul lui Maxim de Riez, stareț în mănăstirea Lerins.

- A fost nevoit să părăsească scaunul episcopal, când vizigotul Euric a cucerit Galia
Nargolensis (cu capitala la Nargona – Touluse azi). Va reveni la scaunul său în 485, la
moartea regelui Euric.

- A scris mai multe lucrări, dintre care se păstrează:

a. un tratat despre Duhul Sfânt;

b. De gratia Dei (Despre harul lui Dumnezeu – 2 cărți);

c. Adversus eos qui dicunt ese in creaturisaliqui incorporeum (Împotriva celor care spun
că este în creatură ceva netrupesc, necorporal – practic, împotriva harului din creație).

d. 10 scrisori;

e. 31 de omilii;

f. un elogiu închinat Sfântului Honorat.

- Sf. Vincențiu de Lerins – a fost preot în Lerins; moare în 435. Provenea dintr-o familie
foarte cultivată. A scris sub numele Peregrinus 2 memoriale sau comunitoria. În primul
memorial expunea credința ortodoxă care se opunea ereziilor. Al doilea era scris
împotriva lui Nestorie, condamnat deja (această scriere nu mai există).

- După Vincențiu de Lerins, Sf. Scriptură nu poate fi singura normă pentru adepții
credinței, deoarece ea poate fi interpretată contradictoriu de fiecare: „Numai comunitatea
bisericească este autoritatea care poate exprima judecăți definitive în ceea ce privește
învățătura din Sfânta Scriptură”. El a dat pentru prima dată o definiție succintă Tradiției.

17
 - Definiție: Tradiția = Quod semper, quod ubique, quod omnibus, creditum est („Ceea ce
totdeauna, peste tot și de către toți a fost crezut”).

- Într-o lucrare de-a sa, Vincențiu îl va acuza pe Sf./ Fer. Augustin de erezie. Vincețiu de
Lerins și Sf. Ioan Casian au luat în discuție câteva pasaje din scrierile Sf. Augustin despre
har.

- * Sf. Augustin a fost și împotriva maniheismului lui Pelagius (care răspândise la Roma
ideea că ne putem mântui și fără har), însă împinge puțin ideea periculos de aproape de
predestinare. Dar nu era predestinare. Sf. Augustin spune că nu ne putem sustrage lucrării
lui Dumnezeu. Acesta vorbea foarte mult și avea tahigrafi, care scriau ceea ce zicea => e
foarte posibil ca ei să fi strecurat erori. Sf. Augustin mărturisește că existau lucrări puse
pe seama lui. E posibil ca aceste lucrări să fi ajuns la Sf. Ioan Casian și la Vincențiu de
Lerins.

- La aceste acuzații, va răspunde Tyron Prosper, din Sudul Franței, care a fost teolog la
curtea papei Leon.

- Vincențiu a murit în 465. El a avut un frate pe nume Loup, episcop în Trois.

- În secolele IV-VI, mănăstirea Lerins era un centru cultural deosebit pentru Sudul Franței.
Nu cunoaștem rânduiala asumată de stareții din Lerins (Horat, Faustus, Maxim, etc.).
După ei, activitatea acestei mănăstiri intră într-un oarecare anonimat (stagnare).

- Augustienii au câștigat teren...

- Abia prin 490-491, mănăstirea Lerins reîncepe să se afirme, când ajunge aici episcop Sf.
Cezare de Arelate. În această vreme, mănăstirea era condusă de starețul Porcarius, care
se pare că a alcătuit prima rânduială în mănăstire.

- Tot atunci se poate vorbi de trei rânduieli monahale care au ritmat viața acestei
comunități:

a. Rânduiala Sf. Macarie (pseudonim sau pusă pe seama lui) – călugării din Lerins aveau
obiceiul să-și ascundă numele. Astfel, această rânduială a fost redactată când Porcarius
conducea comunitatea din Lerins. Nu el era autorul, dar poate a supervizat activitatea
autorilor.

b. Rânduiala orientală – o adaptare a rânduielilor Sf. Pahomie, la care au fost adăugate

anumite contribuții locale. Se pare că a fost scrisă de Sf. Claudiu, cel care, la 515, avea să
scrie „Viața Părinților din Munții Jura”.

c. Rânduiala Părinților – se pare că este lucrarea consilierului episcopului din Clairment,

scrisă pe la anul 506. La fel, aceasta este pusă pe seama Sf. Macarie. În ea au fost inserate
contribuții locale, de către Sf. Ioan Casian.

18
 Curs 5 – Sf. Ioan Casian

- S-a născut în Scitya Mynor , în anul 360.

- Călugărul Ghenadie (tot scit de neam) este biograful Sfântului Ioan Casian.

- Sf. Ioan Casian a înființat o mănăstire în Marsilia pentru sora lui, Maria. Se pare că Sf.
Ioan a studiat în Tomis.

- În 380 vine la Constantinopol, apoi se stabilește într-o mănăstire din Betleem (alta decât
cea în care a trăit Sf. Ieronim). Ajunge acolo în 384/ 385/ 386. El nu precizează cât a trăit
acolo.

19
 - Sf. Ioan Casian va părăsi Palestina (probabil până în 386). Apoi, călătorește în Egipt (la
mănăstirile din Deltă, la Sketis, la Chilia). A fost criticat de către unii ca fiind nestatornic,
din acest motiv.

- El era foarte interesat să cunoască personalități monahale. El a cunoscut pe Moise Arapul,

pe cei 2 Macarie și pe alții.

- Sf. Ioan Casian nu a cunoscut mănăctirile din Sudul Egiptului (cele pahomiene).

- El a călătorit peste tot împreună cu Gherman (nu știm dacă și el era scit). Probabil Casian
era ucenicul lui Gherman. Cei doi vor părăsi Egiptul înainte de persecuția lui Teofil
(+390).

- Cei doi vin la Constantinopol devenind apropiați ai Sf. Ioan Gură de Aur. Gherman este
hirotonit diacon aici (mai târziu și preot). Aici s-a continut prigoana.

- În 404 (anul primei depuneri a Sf. Ioan Gură de Aur), Sf. Ioan Hrisostom trimite la Roma
pe diaconul Gherman, pe Sf. Ioan Casian și pe alții împreună cu ei, cu actele de inventar
ale patriarhiei, la papa Inocențiu, pentru ca acesta să intervină pe lângă împăratul Arcadie.
Cei doi sfinți n-au reușit foarte multe, iar cei care erau cu ei s-au întors fără rezultate
notabile. Ei doi nu s-au mai întors în Constantinopol. Cu toate acestea, Sf. Ioan a fost
repus în scaun.

- În 407 (al doilea exil, la Cucuz), Sf. Ioan Gură de Aur trece la Domnul. Moare și arcadie,
urcând pe tron Teodosie. Acesta convoacă un sinod în 417 și-l invită pe Teofil, care nu
vine.

- Sf. Ioan Casian rămâne la Roma (nu știm când o părăsește, să se stabilească la Marsilia,
probabil după ce vizigoții au prădat cetatea, în 418).

- În 415-418, când Pelagius, venit din Irlanda, a generat conflictul doctrinar în Roma
(maniheismul – omul se poate mântui și fără harul Duhului Sfânt => predestinația
absolută, la protestanți), Sf. Casian nu se mai găsea la Roma.

- Sf. Ioan Casian va înființa mănăstirea Sf. Victor (martir din secolul III, din Marsilia) în
Marsilia. Aici scrie opera Așezămintele monahale, la cererea episcopului Kastor din
Marsilia. Aici a scris și Convorbirile.

- Sf. Casian nu a fost cel care a înființat prima mănăstire în Marsilia. De la Ieronim se
păstrează o scrisoare, din anul 411, adresată unui anume Rusticus, călugăr într-o
mănăstire din Marsilia. Rusticus va ajunge, ca și unchiul său, episcop.

- Sf. Casian a înființat și o mănpstire de fecioare în Marsilia.

20
 - În ambele mănăstiri, el a impus Rânduiala pe care o cunoștea din Orient (Egipt), dar
când scrie Rânduielile monahale, el face referire și la scrierea Sf. Vasile.

- Moare în 430/ 450 în Marsilia, iar astăzi nu se mai cunoaște unde îi sunt sfintele moaște.

- Sf. Ioan Casian a rămas un ferm susținător al rânduielilor din Egipt și Palestina.

- Apta-Iulia = locul unde Castor era episcop. El a vrut să înființeze o mănăstire. Prin
urmare, a cerut sfaturi Sfântului Ioan Casian => așa apar Rânduielile monahale. În
motivarea scrierii sale, Sf. Ioan se referă la scrierile celor de dinaintea lui pe această
temă, smerindu-se. El spune că va încerca, în cele ce va scrie, să înfățișeze doar
rânduielile mănăstirilor din Egipt și Palestina, apoi rădăcinile, cauzele și efectele celor 8
păcate capitale.

- Sf. Casian promite episcopului Kastor să nu adauge nimic la învățăturile celor din
Palestina și Egipt, despre care spune că sunt păstrate nealterate, de la începutul
Creștinismului. El își propune să îmblânzească Rânduielile prea aspre din Orient, pentru
clima din Galia.

- Sf. Ioan Casian a avut inițial cuvinte de blamă asupra monahismului din Galia
(organizare slabă, non-disciplină, faptul că se preferă tendințele individualiste, etc.). El
considera că, în mănpstirile din Galia, este anarhie în cult, că monahii erau neglijenți și
neatenți în cult și că se culcau după slujbele de dimineață. Îi parodiază pe monahii din
Galia, care-și țineau averile sub lacăt, că purtau inele cu sigilii, etc.

- Pe de-o parte, el atacă monahismul care dă ceva roade în Galia, înființat de Sf. Martin de
Tours. Nu se cunoștea o rânduială a Sf. Martin de Tours, pentru că mergea pe exemplul
personal, nu a lăsat una.

- Sf. Ioan Casian critica monahismul practicat de persoanele bogate (care nu renunțau la
bogății). Ne aflăm în anii 420-430, când era o criză în Sudul Galiei (Nordul Italiei). În
anul 455, Valentinian al III-lea este executat după ce îl execută pe Aetius.

- În a doua jumătate a secolului, lucrurile se mai stabilizează. Sf. Casian nu Înțelege

monahismul relaxant și de aceea purcede la recomandarea unor reguli inspirate din
practica monahală palestino-egipteană.

- În Cartea I, el vorbește despre veșmintele monahilor, inspirate din rânduiala orientală.

Astfel, sunt impuse piese vestimentare specific egiptene. Sf. Casian spune că monahul
este un „ostaș al lui Hristos”, astfel că piesele hainelor sale sunt înțelese ca tot atâtea
piese care constituie vestimentația soldatului.

- Vestimentația este necesară doar pentru a-i acoperi trupul și a-l apăra de frig, ci nu pentru
deșertăciune și trufie. Veșmintele monahale sunt: centură, glugă, tunici cu mânecă,

21
 sforile legate în cruce pe piept și pe spate (viitorul paraman), peLerinsă, melota = desaga
de cerșetor. Uneori, monahul poartă sandale.

- Casian e de părere că nu trebuie aplicată în Galia strict rânduiala egipteană a veșmintelor,

ci să se respecte adaptarea la climă și specific. Veșmântul nu trebuie să arate noutate, ci
sărăcie cuviincioasă (ex.: în rânduielile africane).

- În Cartea a II-a a Așezămintelor, Sf. Casian vorbește despre rânduiala slujbelor de

noapte: Regula îngerului, 12 Psalmi, 2 lecturi biblice (VT + NT – Duminica, ambele
lecturi erau din NT: epistole și evanghelii), psalmii erau întrerupți de cântări antifonice.

- Sf. Casian recomanda și urmărea înțelegerea mesajului Rânduielilor și nu neapărat

cantitatea citirii. Nimeni să nu aibă voie să se roage cu cel sancționat de stareț.

- De Sâmbătă seara până Duminică seara, nu se îngenunchea, nici nu se postea, de la Paște

până la Rusalii.

- Spoi Sf. Casian vorbește despre calitățile starețului: în Egipt, nu era ales să conducă
obștea monahul care nu era învățat și trecut prin toate cele ce se cer unui monah, sub
ascultare + învățăturile celor bătrâni. Căci nimeni nu poate da povețe dacă nu și-a însușit
și el virtuțile. Casian critică pe cei care devin stareți, fără a fi ucenici mai întâi, sau pe cei
care creează învățături noi în rânduială, fără a le verifica pe cele vechi.

- În Cartea a III-a, este prezentată rânduiala ceasurilor III, VI, IX din Palestina, Siria și
Egipt. Între slujbe, ucenicii lucrau sau meditau la textele din Sf. Scriptură. În Galia
dormeau => critica Sf. Ioan Casian, care îi recomandă lui Kastor rânduiala din Egipt.

- În Orient, Monahii se împărtășeau la ceasul al III-lea Sâmbăta și Duminica. Duminica se

săvârșeau ceasurile 3 și 6 într-o singură slujbă, înainte de Sf. Liturghie.

- Cartea a IV-a descrie disciplina mănăstirească. Intrarea în mănăstire se făcea după ce cel
care venea (postulantul) rămânea zece zile la poarta mănăstirii (în Orient nu ploua, În
Galia probabil era un spațiu special amenajat). Intrarea presupunea renunțarea la tot și la
toate.

- Novicele este îmbrăcat în haine mănăstirești și este încredințat un an unui bătrân. Apoi
intră în obște unde, alături de alți 9 frați, este încredințat altui bătrân. Scopul era biruirea
propriei voințe. Apoi intra în chilie, unde își începea programul de rugăciune și muncă.

- Viața mănăstirească reprezintă asumarea crucii lui Hristos: „Așa cum Cel răstignit nu își
mai poate mișca mădularele după propria voie, la fel și monahul, țintuit cu Legea
Domnului, nu își mai poate mișca mădularele duhovnicești cu propria voie.”

- Virtutea de căpetenie a monahului este smerenia (+răbdarea). Astfel, el poate să ajungă la

cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii.

22
 - „Frica de Domnul” (începutul mântuirii) duce la pocăința mântuitoare => detașarea de
bunuri și la disprețul față de bogății => smerenie => mortificarea vrerilor sau
disciplinarea voinței => stârpirea din rădăcini a patimilor => creșterea virtuților și
dezvoltarea lor => curățenia inimii => desăvârșirea iubirii apostolice.

- Cartea a V-a prezintă modalitatea prin care se pot combate cele 8 păcate capitale
(lăcomia, desfrânarea, iubirea de arginți, mânia, tristețea, slava deșartă, lenea, trufia).

- Dacă în primele 4 cărți se prezintă pregătirea pentru luptă, de la cartea a V-a în

continuare, începe descrierea luptei cu patimile. Aici sunt înșiruite regulile pe care trebuie
să le urmeze monahul. Apoi sunt argumentate regulile (prin descrierea luptei) date la
început.

- Paralel, au circulat și alte rânduieli, ex. „Regula Magistri” („Rânduiala Maestrului”) în

Italia, lângă Roma, la începutul secolului VI. Unii o pun pe seama Sfântului Benedict de
Nursia. În „Rânduiala Maestrului”, aproape toate titlurile capitolelor sunt încadrate de 2
rubrici: întrebările ucenicilor + „Și Domnul răspunde prin Magister” – răspunsul potrivit.

- Această altă rânduială se remarcă prin amploarea punctelor de vedere și printr-un spirit
metodic deosebit. Se prezintă trei stâlpi ai rânduielii cenobitice: rânduiala, mănăstirea,
starețul.

- După ce rânduiala apare la finele prologului, mănstirea este prezentată drept „școala
slujirii Domnului”. În ce privește starețul, Regula Magistri spune că acesta (abatele) ține
locul lui Hristos, adică Hristos vorbește prin el. Abatele se ajută de rânduială, care descrie
arta duhovnicească pe care acesta o predă ucenicilor.

- Regula Magistri cuprinde 77 de maxime ce trebuie luate în seamă, 28 de virtuți ce trebuie

împropriate și 33 de păcate ce trebuie evitate.

- Virtuțile cardinale: ascultarea, tăcerea, smerenia.

- ORGANIZAREA: totul este organizat în mod ierarhic:

1. Abatele (starețul);

2. Prepozitti (care trebuie să fie instruiți; ei conduc un nr. de 10 călugări; sunt egali între
ei);

3. Chelarul și păstrătorul uneltelor;

4. Ostenitorii de la bucătărie;

5. Vigigalli (cocoșii vigilenți) – care supravegheau și trezeau monahii pentru slujbe.

23
 - Slujbele nu erau foarte lungi. Pe lângă rugăciunea comună, călugării lucrau zilnic între 6
și 8 ore.

- Regula aceasta se încheie cu modalitatea prin care erau recrutați monahii (mai mult de 2
luni de încercare) și cu modul în care era ales starețul. Episcopul trimite un stareț de la
altă mănăstire, acesta locuind o lună în mănăstire, pentru a observa cine ar putea fi stareț.
Se recurgea la această procedură numai dacă starețul nu apuca să-și desemneze singur
succesorul.

- PROGRAMUL. Mănăstirea trebuia să aibă poarta mereu închisă, călugării având tot ce le
trebuie înăuntru.

- AUTORUL Regulii Magistri: unii spun că ar fi Sf. Benedict de Nursia, care ar fi

alcătuit-o în tinerețe la Subiacco. Iar pe cealaltă se știe sigur că a alcătuit-o la Monte
Casino.

24