Sfântul Patrick este cel mai iubit şi cel mai cunoscut sfânt al Irlandei.

Sfântul Patrick,
luminătorul Irlandei, s-a născut în jurul anului 381 d.Hr., într-un sat numit Bannaven
Taberniae. Sfântul Patrick provenea dintr-o familie de slujitori ai altarului - bunicul său,
Potitus a fost preot, iar tatăl său, Calpurnius, diacon.

Numele Patrick, sau Patrichie însemna în limba latină om de neam mare. Din relatarea
vieţii sale, aflăm că la vârsta de 16 ani ajunge să uite de Dumnezeu. Când a împlinit
această vârstă, satul în care se afla a fost jefuit de piraţi, iar el este vândut ca sclav în
Irlanda. Ajunge păstor de oi pe muntele Slemish, în Antrim County. Plecarea în robie
i-a schimbat desăvârşit viaţa. Din tânărul bogat şi lipsit de griji, ajunge o persoană care
rostea cel puţin o sută de rugăciuni noaptea şi tot atâtea ziua.

Sfântul Patrick a avut două viziuni: în prima i se arăta că se va întoarce acasă, iar în
a doua i se spunea că vaporul lui este gata. Descoperirea făcută de Dumnezeu se
împlineşte, astfel că după şase ani petrecuţi în robie, reuşeşte să revină la părinţii săi.

Măi târziu, îl întâlneşte în Auxerre pe Sfântul Gherman, episcopul oraşului. Are parte
de un alt vis, în care i se cere să meargă în Irlanda. Îi cere sfat Sfântului Gherman în
privinţa visului, iar acesta pentru că se rugase lui Dumnezeu să-i dăruiască o persoană
care să-l înlocuiască pe Sfântul Paladie, a văzut în acest vis un răspuns al lui
Dumnezeu. Sfântul Paladie părăsise Irlanda după mai puţin de un an de la hirotonirea
sa, din cauza cruzimii irlandezilor.

Este hironit episcop şi în anul 432 pleacă de la mănăstirea din Auxerre împreună cu
câţiva însoţitori, spre Irlanda. Înconjurat de păgâni, Sfântul Patrick a avut parte de
multe încercări.

Se spune de pildă că, pentru a le tâlcui taina Sfintei Treimi, se folosea de un trifoi: după cum
trifoiul are o singură tulpină şi trei frunze – spunea el –, la fel şi Dumnezeu este Unul în fiinţă,
dar întreit în Persoane. Până astăzi, acest trifoi reprezintă stema Irlandei şi Patrick este pictat
în icoane ţinând unul în mână.
Pe lângă bisericile ce le-a zidit în întreaga ţară, sfântul a întemeiat şi mulţime de mănăstiri, în
care a aşezat rânduiala Sfântului Ioan Casian din mănăstirile Galiei. Iată cum scrie –
neascunzându-şi mulţumirea – despre irlandezele care lepădaseră lumea pentru a se face mirese
ale lui Hristos: „Părinţii lor nu le îngăduie, aşa că de multe ori pătimesc prigoană şi nedreptate
din partea lor; însă cu toate acestea numărul lor creşte mereu, încât nici nu se poate socoti câte
sunt fecioarele dintre cei întorşi la credinţă”.
Bineînţeles, episcopul a întâmpinat şi o mulţime de greutăţi şi împotriviri, mai ales la început şi
mai ales din partea druizilor, preoţii irlandezi păgâni. Cu vrăjile şi descântecele lor, aceştia au
încercat în fel şi chip să zădărnicească lucrarea apostolului.

Druizii se vor arăta nemulţumiţi de prezenţa Sfântului Patrick şi îl vor trimite pe Dichiu
să-l omoare. Acesta înţepeneşte în momentul în care ridică sabia să-l omoare. Sfântul
Patrick îl dezleagă de puterea nevăzută care îl ţinea în loc. Drept răspuns pentru
minunea săvârşită, Dichiu îi va oferi sfântului un adăpost în care acesta va săvărşi
Sfânta Liturghie. După această minune, multi irlandezi au primit credinţa în Hristos.
Mai târziu, împreună cu ucenicii săi a botezat întreaga ţară.
Sfântul Patrick a trecut la cele veşnice pe 17 martie în jurul anului 480. Este înfăţişat
în iconografie ţinând în mână un trifoi, simbol al Sfintei Treimi, un singur Dumnezeu în
fiinţă, dar întreit în persoane. Este sărbătorit în fiecare an, pe 17 martie.

Bonifatie

ra în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care
fusese mai înainte antipat al aceleiaşi cetăţi a Romei. Aceasta fiind tânăra şi frumoasă la
faţă, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinţii ei şi ducând o viaţă liberă, fără
bărbat legiuit, îşi petrecea zilele sale în desfrâu şi în păcate, fiind biruită de patima cea
firească a neputinţei trupeşti. Ea avea la dânsa un om, caslugă credincioasă a casei şi a
toată avuţia ei, cu numele de Bonifatie, tânăr şi frumos la chip. Cu acesta vieţuia în
necurăţie. Nu spre ruşinare se vorbeşte aceasta, căci degrabă se va spune fericită şi
minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudaţi sfinţii lui Dumnezeu, nici păcatele
lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toţi din tinereţe au fost
buni şi drepţi, ci avându-şi firea stricată, asemenea multora, s-au săvârşit cu pocăinţa cea
adevărată şi cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune şi slăviţi cu
sfinţenia, precum vom vedea. Că şi noi, păcătoşi fiind, să nu deznădăjduim de mântuire,
ci să ne deşteptăm către ridicarea cea grabnică, ştiind, că după pocăinţa păcatelor, putem
a fi sfinţi, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea.

Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veseleşte inima şi cu urechea
care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă şi mucenic al lui
Hristos. Aşa şi acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăţie, ba era şi beţiv, s-a
arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor şi slăvit răbdător de chinuri.

Dar în vremea vieţuirii sale, cel cu iubire de patimă, deşi slujea păcatului, avea şi
oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea
dragoste şi către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire
miluindu-i, pe alţii cu dragoste odihnindu-i şi altora cu durere de inimă ajutându-le;
totdeauna avea în mintea sa dorinţa ca să-şi îndrepteze cândva viaţa sa. De aceea adeseori
suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste
poftele şi patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa şi n-a lăsat pe un om
ca acesta, care în parte avea şi fapte bune, să se cufunde mai mult în poftă cea rea. N-a
lăsat mai mult a-şi întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a
binevoit şi i-a rânduit lui ca să-şi spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui
său, iar cu a lui roşeală să împodobească sufletul său ca şi cu o porfiră împărătească şi cu
cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:

În acea vreme era încă prigoană asupra creştinilor şi adâncul întunericului celui idolesc
cuprinsese tot răsăritul, încât mulţime de credincioşi erau munciţi pentru Hristos. Atunci
stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire şi o dorinţă foarte mare şi nebiruită a
pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaşte muceniceşti. Şi întrucât socotea că
din slugile sale nu este mai credincios şi mai cu sârguinţă spre a împlini acea slujbă decât
Bonifatie, l-a chemat şi i-a arătat dorinţa sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: "Ştii, frate, cu
câte păcate ne-am îngreunat şi nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom
sta înaintea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după
faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are
sfinte moaşte ale celor ce au pătimit pentru Hristos şi le cinsteşte pe cât se poate, acela
mult ajutor află către mântuire şi în casa aceluia nu se mai înmulţeşte păcatul. Apoi, încă
şi de răsplătire veşnică se învredniceşte, pentru că în aceeaşi fericire veşnică se va îndulci,
de care se satură şi sfinţii mucenici. Şi mulţi chiar acum, după cum se spune, intră pentru
Hristos în nevoinţele cele frumoase, dându-şi trupurile spre răni şi primesc cunună
mucenicească.

Deci, slujeşte-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăţi câtădragoste ai către
mine. Mergi cu sârguinţă în părţile acelea unde se aude de prigoană şi de muncirea
creştinilor şi te sârguieşte a aduce moaştele oricăror sfinţi mucenici, ca să le ţinem la noi
cu cinste şi să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă
păzitor, ajutor şi de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu".

Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârşească lucrul ce i se poruncea şi s-a

arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpâna sa mulţime de aur, pentru că în alt
chip nu se puteau lua sfintele moaşte ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri şi mulţime
de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea şi osârdia cea mare a credincioşilor către
moaştele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preţ şi multă avere
câştigau ei cu acestea.

Luând Bonifatie de la stăpâna sa mulţime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea

moaştelor muceniceşti, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit şi diferite
feluri de aromate, pânzăcurată şi toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfăşurare a
trupurilor sfinţilor. Apoi, a luat caii şi robii stăpânei sale ca tovarăşi şi a plecat la drum.

Ieşind din casă, a zis către stăpâna sa, râzând: "Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun
mucenic acolo unde mă duc şi de vor aduce la ţine trupul meu muncit pentru Hristos?
Oare îl vei primi cu cinste?" Iar ea, râzând şi numindu-l beţiv şi păcătos, a început a-l
dojeni zicând: "Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în
calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala şi gluma; şi cu cinste şi cu bună
credinţă să săvârşeşti toate, apoi cu blândeţe şi cu înfrânare să călătoreşti, că vezi că
slujeşti moaştelor sfinţilor, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar
a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului şi Şi-a
vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Şi aminte de
păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea şi întoarcerea ta bine şi cu sporire bună".

Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum şi cugetă în
mintea să cum se va atinge de sfintele moaşte, având mâini necurate. Deci se căia de
necurăţia sa cea mai dinainte şi a început a posti, a nu mânca deloc carne şi a nu bea vin,
a se ruga cu sârguinţă şi des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica
era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naşte
ştiinţa, şi face ca sufletul să-şi vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată şi
netulburată. Aşa se nasc începuturile şi rădăcinile pocăinţei, începând de la frică lui
Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine şi de la socotirea conştiinţei sale.
 Apoi s-a arătat întru dânsul dorinţa vieţii celei desăvârşite, din post, din înfrânare şi din
rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părţile Asiei şi a intrat în Tars, preaslăvita
cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciţi sfinţii, pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi
Maximian, a lăsat pe ceilalţi robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de
osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-şi, s-a dus să vadă pe cei despre care
a auzit că se muncesc; şi, venind în privelişte, a văzut mulţime de popor adunat, care
privea la muncile ce se făceau sfinţilor.

Deci a văzut pe sfinţi în multe feluri de chinuri schingiuiţi, cărora, tuturor deopotrivă, o
vină le era pusă înainte: credinţa cea creştinească şi viaţa cea cu dreapă credinţă. Iar
muncile cu care erau chinuiţi, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos şi
dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părţi şi legat de patru stâlpi; altul
zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuţite se
zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în ţeapă şi
ridicat de la pământ şi intra ţeapa până la grumazi, altuia i se frângeau şi i se zdrobeau
oasele, iar altul era cu mâinile şi picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Şi
toţi aveau atâta răbdare şi atâta bărbăţie, încât pe feţele lor se arăta o veselie creştinească,
duhovnicească, pentru că, fiind întăriţi cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii
omeneşti.

Văzând acestea fericitul Bonifatie şi socotindu-le toate cu sârguinţă, pe de o parte

minunându-se de bărbăţia mucenicilor, iar pe de alta poftind şi el cunună, s-a aprins cu
totul de râvna dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliştii şi făcându-se tuturor
arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrăţişă pe câte unul, apoi a zis cu
glas mare, în auzul tuturor: "Mare este Dumnezeul creştinilor, mare este Cel ce ajută
robilor Săi şi îi întăreşte întru atâtea munci". Zicând acestea, se apropia de mucenici şi le
săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele
rămase din trupurile lor şi le punea la pieptul său, numindu-i fericiţi, că în puţină vreme,
răbdând acele munci cu bărbăţie, îndată vor dobândi veşnica uşurare, odihna şi bucuria
cea fără de sfârşit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăş în acea nevoinţă şi părtaş al
cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoinţe.

Atunci şi-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care şedea la
judecată şi chinuia pe sfinţii răbdători. Acela, văzând un om străin şi necunoscut, întrebă:
"Cine şi de unde este acesta?" Apoi, îndată porunci să-l prindă şi să-l aducă la el,
întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: "Sunt creştin". Judecătorul a vrut să ştie
numele lui şi de unde este, iar el a răspuns: "Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult
a mă numi, este creştin şi acum am venit aici din Roma. Iar de voieşti a-mi şti şi numele
cu care m-au numit părinţii, iată: Bonifatie mă numesc". Iar judecătorul a zis: "Apropie-
te, Bonifatie, mai înainte până nu-ţi rup trupul şi oasele şi jertfeşte zeilor, ca să-ţi
mijloceşti multe bunătăţi; căci şi pe zei vei milostivi şi de muncile ce au să-ţi fie te vei
izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăţi". La acestea Bonifatie răspunse: "Nu
se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe
ori: sunt creştin şi numai această vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi,
atunci fă cu mine ceea ce-ţi place". Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace şi să-l
spânzure cu capul în jos şi să-l bată tare.

A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca
şi cum n-ar fi simţit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci îşi întorcea ochii
către sfinţii mucenici şi, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărăşia acelora
s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.

După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puţin, îl ispitea din nou, poate îl va
îndupleca: "O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ţi fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-
ţi alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluieşte-te acum, ticăloase
şi apropiindu-te, jertfeşte zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari şi mai
cumplite munci". Iar sfântul a răspuns: "Pentru ce îmi porunceşti a face cele
necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi şi tu
îmi porunceşti să le jertfesc lor?" Mâniindu-se iarăşi, judecătorul a poruncit să-i bage
trestii ascuţite pe sub unghiile mâinilor şi picioarelor; iar sfântul, ridicându-şi ochii şi
mintea către cer, tăcea răbdând.

Apoi a poruncit să topească plumb şi să-l toarne în gura lui şi, fiind topit plumbul,
sfântul, ridicându-şi mâinile în sus, se ruga, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-
ai făcut mai tare decât muncile, fii şi acum împreună cu mine, uşurîndu-mi durerile, Cela
ce Însuţi eşti mângâierea mea şi cu dinadinsul arată că-mi ajuţi a birui pe satana, cum şi
pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuţi ştii". Zicând
acestea, a rugat pe sfinţi să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă
înfricoşată. Şi apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier şi i-au turnat
plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.

Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat şi, făcând zgomot, striga:
"Mare eşti Dumnezeule al creştinilor! Mare eşti, Împărate Hristoase şi toţi credem în Tine,
Doamne!" Strigând toţi aşa, s-au întors către o capişte idolească ce era aproape, vrând s-
o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului şi aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l
omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit ruşinat la casa sa, iar pe
Bonifatie a poruncit să-l ţină sub strajă.

A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată şi,
aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos şi batjocorea numele Lui, ca unul
ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu
batjocură judecătorului, bătându-şi joc de zeii săi cei fără de suflet şi ocărind orbirea lor
şi nebunia celor ce se închină lor. Şi, miniind iarăşi judecătorul, a poruncit de a fiert un
cazan cu smoală şi a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul
Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala,
vărsându-se, s-a aprins şi a ars pe mulţi din paginii care stăteau împrejur. Sfântul a ieşit
sănătos, neavând nici o vătămare de la foc şi de la smoală.

Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos şi temându-se ca să nu pătimească ceva

rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostaşii, l-au scos
spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit şi a zis:
"Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale şi acum fii mie
ajutor că vrăjmaşul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele
făcute întru nebunie. Primeşte sufletul meu în pace şi mă rânduieşte împreună cu cei ce
şi-au vărsat sângele pentru Tine şi şi-au păzit credinţa până la sfârşit. Iar pe turma cea
câştigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine,
izbăveşte-l de toată necurăţia şi rătăcirea păgâneasca, căci bine eşti cuvântat în veci,
Amin".
 Astfel rugându-se, şi-a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, dar a curs din rană sânge şi
lapte. Văzând acest lucru, necredincioşii şi-au întors privirile la Hristos în număr de cinci
sute cincizeci şi scuipând pe idolii cei urâcioşi, s-au creştinat. Astfel a fost sfârşitul
Sfântului Bonifatie. Şi ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea
de acasă, s-a adeverit.

Iar tovarăşii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaşte,
şedeau la gazdă, neştiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie şi îl aşteptau. Şi văzând că nu
se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel şi a doua zi nevăzându-l, au început a
cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci
socoteau că el s-a îmbătat undeva şi zăboveşte cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând:
"Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaşte". Dar văzând că nici în
cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânşii, au rămas întru nepricepere şi au început a-l
căuta, umblând prin toată cetatea şi întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese
la judecată întrebările mucenicilor, cum şi răspunsurile cele de moarte asupra lor. Şi l-au
întrebat pe acela: "N-aţi văzut un om străin, care a venit pe aici?" Iar el a zis: "Ieri a venit
un străin, pătimind pentru Hristos în privelişte şi s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia.
Nu ştiu de este acela pe care îl căutaţi voi, însă spuneţi, cum arăta la chip?". Iar ei i-au dat
toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i şi asemănarea
chipului. Acela a zis lor: "Cu adevărat acela este pe care îl căutaţi". Dar ei nu credeau,
zicând: "Nu ştii, omule, pe care căutăm noi". Şi vorbind între dânşii, pomeneau năravurile
lui Bonifatie şi râzând ziceau: "Au doară beţivul şi desfrânatul va pătimi pentru Hristos?"
Iar fratele logofătului întărea zicând: "Cu acel chip precum spuneţi voi, un om alaltăieri s-
a întrebat la judecată. Dar ce vă opreşte pe voi că să mergeţi şi să-i vedeţi trupul zăcând
la locul unde este tăiat?".

Deci au mers după acel om şi ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostaşi
pentru ca să nu fure creştinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: "Au nu
este acesta pe care îl căutaţi?" Ei, văzând trupul, l-au cunoscut şi luând capul lui care zăcea
deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte şi s-
au ruşinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul şi se temeau să nu pătimească
vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte şi pentru că au râs de viaţa
lui, neştiind inima lui cea bună şi nici voia lui.

Apoi, căutând ei la faţa sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puţin şi-a deschis
ochii săi şi, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit şi, cu faţa luminându-se, le-a arătat că le
iartă lor greşelile. Iar ei, spăimântându-se şi mai mult, lăcrimau zicând: "Nu pomeni,
robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viaţa ta şi
nebuneşte râdeam de tine". Apoi, dând paginilor cinci sute de galbeni, au luat trupul şi
capul Sfântului Bonifatie şi, ungându-l cu aromate, l-au înfăşurat în pânza curată care era
pregătită pentru aceea şi, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei
sale.

Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând:
"Primeşte pe acela care odinioară ţi-a fost slugă, iar acum este frate al nostru şi împreună
slujitor. Primeşte pe acela care ţi-era rob, iar acum este stăpân al tău şi de acum cu bună
cinstire să îl cinsteşti, căci este păzitor al sufletului tău şi apărător al vieţii tale". Iar ea,
deşteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbaţi cinstiţi şi au ieşit
întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca
un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste şi cu multe lacrimi de bucurie.
Apoi şi-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Şi mulţumea lui
Dumnezeu care a rânduit aşa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui
Dumnezeu, pentru păcatele sale şi ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele
Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de
Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaşte cu mare cinste, unde se săvârşeau multe minuni
cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din
oameni şi îşi câştigau cererile mulţi din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.

După aceasta, fericită Aglaida, împărţindu-şi averile sale la săraci şi scăpătaţi, s-a
lepădat de lume şi a vieţuit cincisprezece ani în mare pocăinţă, a adormit întru Domnul şi
s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel,
această doime, schimbându-şi viaţa cea mai dinainte, cu schimbare minunată, şi-a
dobândit sfârşit bun; unul, spălându-şi păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii
muceniceşti, iar cealaltă, cu lacrimile şi cu viaţa cea aspră şi-a curăţit viaţa şi aşa s-au
arătat îndreptaţi şi fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos,
Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfantul Columban (540—615)—abate

Sarbatoare: 23 noiembrie

Dorinta de a predica Evanghelia Domnului Nostru Isus Cristos a scos din manastirile lor pe multi
calugari irlandezi si le-a indrumat pasii spre tinuturile impadurite ale Europei Continentale ; intre acesti
misionari veniti din «insula sfintilor» un loc deosebit il are Sfantul Columban.
El s-a nascut in Irlanda, pe la anul 540 si a intrat in manastirea din Bangor si sub indrumarea severului
abate Congall ; si-a format un temperament hotarat, energic ; iubea cu pasiune pe Cristos, era
neinfricat si indarjit in activitatea lui, ii placea poezia si natura, parea un prieten vechi al animalelor si
tinea la obiceiurile si pamantul patriei sale. La chemarea regelui burgunzilor a trecut in Franta
impreuna cu alti doisprezece calugari. Aici a intemeiat mai multe manastiri dupa modelul celor
irlandeze, printre care manastirea din Luxeuil a devenit un fel de pepiniera de episcopi si misionari.
Cerea o respectare stricta a regulilor manastiresti si a vietii crestine in general ; scria papei scrisori
vehemente, dar se numea pe sine «cel mai timid dintre oameni» si semna «Columban pacatosul» ; a
incercat sa introduca o disciplina severa si la curtea regelui Thierri, dar s-a lovit de rezistenta reginei
Brunhilda ; dupa obiceiul din patria sa, a impamantenit si a sustinut practica marturisirii individuale. In
toata Europa numele lui era venerat, dar si temut.
Datorita uneltirilor de la curtea regala, Columban a trebuit sa paraseasca Luxeuil-ul si determinat de
unele imprejurari in care el a vazut mina Providentei divine, s-a indreptat spre Italia. Aici a fost bine
primit de regele longobard Agilulf, care i-a permis sa-si reia activitatea misionara. Cu un an inainte de
moarte, in 614, a inaugurat ultima manastire intemeiata de el, in localitatea Bobbio din tinutul italian
Erilia. Tinand seama de faptul ca in acele vremi manastirile erau nu numai centre de viata calugareasca,
dar si focare de cultura si civilizatie, Sfantul Columban este considerat o mare personalitate a timpului
sau si unul dintre ctitorii monahismului apusean.

Sfantul Columba din iona

„Porumbelul” misionar al Bisericii
Pomenit în fiecare an la data de 9 iunie, Sfantul Columba este, alături de Sf. Patrick şi Sf. Brigita, unul dintre cei
mai iubiţi şi mai veneraţi sfinţi ai Irlandei. Prin activitatea desfăşurată mai ales în Scoţia, Columba este
considerat astăzi apostolul picţilor. Tradiţia ne spune că a săvârşit multe minuni, având darul prorociei şi mare
putere împotriva puterilor demonice.

Informaţii despre viaţa Sfântului Columba ne oferă scurta biografie (Vita Columbae) scrisă la vreo sută de ani
de la moartea lui de către Adamnan din Iona, dar şi lucrarea lui Beda Venerabilul intitulată Historia Ecclesia
gentis Anglorum. Columba s a născut în anul 521 d. Hr., în ziua de pomenire a Sfântului Ambrozie (7
decembrie), în satul Gartan din ţinutul irlandez Donegal. Tatăl lui Columba, Fedlimid, făcea parte din familia
regală O’Neil, iar mama sa, Eithne, era urmaşă a unui rege de Leinster.

La botez sfântul a primit numele de Columba, care se traduce prin „porumbel”. Pentru că de mic a petrecut în
biserică, dar şi pentru faptul că mai târziu va străbate pământul Irlandei ca un „trubadur” al lui Hristos, va fi
poreclit Columcille, Columcellus sau Colme, adică „porumbelul” Bisericii.

Provenind dintr o familie cu origini sănătoase, Columba a fost încredinţat unui preot pe nume Cruitnecan, care,
pe lângă educaţia aleasă, i a sădit pruncului şi dragostea pentru Hristos şi pentru Biserica Sa. Astfel, Columba
a intrat de tânăr în mănăstirea din Moville, al cărei stareţ era episcopul Finian. Acesta l a hirotonit diacon pe
Columba, care, după o şedere de câţiva ani în acea mănăstire, va pleca în oraşul Leinster, cu dorinţa de a şi
desăvârşi învăţătura la bardul Gemman. Acesta îl va învăţa tainele cântecului irlandez, Columba devenind el
însuşi un bard vestit în Irlanda.

De la Leinster Columba a plecat la mănăstirea Clonard, unde va fi hirotonit preot. Va pleca şi de aici la
mănăstirea Mobhi din Glasnevin, unde va depune şi făgăduinţele monahale. Dar, prin lucrarea lui Dumnezeu,
Columba nu va rămâne multă vreme în acel loc. Având râvnă pentru viaţa mănăstirească, va ridica mai multe
biserici şi mănăstiri mai ales în ţinutul său de baştină, Donegal, dar şi în alte zone ale teritoriului irlandez.
Printre importantele mănăstiri întemeiate de el se numără şi cea de la Derry. Se pare că în anul 555 a ridicat o
pe cea mai importantă, la Durrow. Toate aceste mănăstiri funcţionau după o rânduială sau regulă compusă de
el, în care accentul nu cădea atât de mult pe nevoinţă, cât pe ascultarea de stareţ şi de duhovnic.

După ce s a ostenit vreme de 15 ani ca să ridice viaţa călugărească din Irlanda, a venit şi clipa în care Dumnezeu
i a rânduit robului său Columba să propovăduiască şi pe alte meleaguri. Astfel, în anul 563 d. Hr., însoţit de 12
prieteni buni, Columba a plecat spre coastele de apus ale Scoţiei, aşezându se pe o insulă mică numită Iona,
situată la graniţa dintre Dalriada şi regatul picţilor. Aceşti picţi erau păgâni şi Columba a încercat să obţină de
la început acordul regelui pentru a putea propovădui în acel teritoriu. La Iona Columba a ridicat o mănăstire
unde a aşezat aceeaşi regulă ca şi în celelalte mănăstiri înfiinţate de el. Conform acestei reguli, se stăruia mult
pe folosirea mai bună a timpului, ziua fiind împărţită în trei părţi: una pentru rugăciune, alta pentru muncă şi
alta pentru citit (Vlad Benea, Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus. Sfinţii Insulelor britanice, Cluj Napoca, 2006,
p. 137).

Minunile Sfântului Columba

Tradiţia a consemnat numeroase povestiri despre minunile şi vindecările minunate săvârşite de Columba,
care se pare că se bucura şi de darul prorociei. Astfel, el le descoperea oamenilor păcatele săvârşite sau le
vestea lucruri întâmplate la mare depărtare ori care aveau să se întâmple în viitor. Columba a primit şi mare
putere asupra duhurilor necurate, fiind relatate, de asemenea, numeroase minuni săvârşite de el. Amintim aici
doar una singură. Odată, aflându se în pământurile Scoţiei, nişte ţărani au adus la Columba un copil ca să l
boteze. Pentru că nu găseau apă în apropiere, Columba a îngenuncheat, rugându se îndelung. Apoi,
binecuvântând o stâncă din apropiere, din ea a ţâşnit un şuvoi de apă, aşa cum făcuse şi Moise în pustie. Cu
această apă Columba l a botezat pe copil, făcând şi o profeţie despre acesta, care s a împlinit mai târziu.

Pe lângă grija pe care a purtat o irlandezilor săi pe teritoriul Scoţiei, el s a îngrijit foarte mult şi de mănăstirile
sale din Irlanda, deoarece călugării care trăiau în ele îi erau fii duhovniceşti. Mereu se ruga pentru ei şi adesea
le trimitea, prin ucenicii săi, diferite sfaturi şi scrisori prin care i mângâia şi i povăţuia. El chiar şi a vizitat de
câteva ori ţara, deoarece avea multă dragoste pentru ea şi pentru neamul său. Deşi moştenise o fire iute şi
hotărâtă, multe povestiri scot în evidenţă gingăşia şi sensibilitatea sa.

Mănăstirea de la Iona a devenit centrul activităţii misionare în rândul picţilor, dar şi pentru englezii din partea
de nord. Legătura strânsă pe care o menţinea cu familia regală de Dal Riad i a înlesnit foarte mult misiunea în
mijlocul nobililor picţi. Desigur că, prin activitatea sa, Columba şi a făcut şi mulţi duşmani, printre care şi
druizii, dar, la fel ca Sf. Patrick, i a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu.

Într o zi, Columba a săvârşit Sfânta Liturghie împreună cu sfinţii de mai târziu, Comgall, Kenneth, Brendan şi
Cormac. La sfârşitul Sf. Liturghii, Brendan le a mărturisit tuturor că în timpul sfinţirii Darurilor a văzut o minge
de foc deasupra capului lui Columba, care apoi s a ridicat încet către cer. De multe ori era înconjurat de o
lumină nepământească în timpul rugăciunii, aşa cum mulţi din cei de faţă au relatat despre el.

Descoperirea minunată a morţii şi cinstirea Sfântului Columba

Lui Columba, la fel ca în cazul altor persoane îmbunătăţite, Dumnezeu i a descoperit şi ziua în care l va chema
la El. Cu o săptămână înainte de a muri, faţa i s a umplut de lumină la săvârşirea Sf. Liturghii. După slujbă le a
mărturisit celorlalţi că un înger venise să i vestească că Dumnezeu cerea de la ei o comoară foarte dragă Lui.
Ucenicii săi au înţeles abia peste o săptămână că era vorba chiar despre sufletul lui Columba. Astfel, în sâmbăta
următoare sfântul s a dus cu un ucenic să binecuvânteze mănăstirea, iar după slujba Vecerniei le a dat şi
ultimele poveţe. Tradiţia ne spune că şi în ultima zi de viaţă Columba a copiat texte din Sfânta Scriptură, o
îndeletnicire foarte dragă lui şi utilă, deoarece era cu multe secole înainte de descoperirea tiparului. Se pare
că s au păstrat până astăzi miniaturi ale lui Columba pe câteva exemplare ale Psaltirii.

Conform aceleiaşi tradiţii, Columba a murit în biserică în noaptea de sâmbătă spre duminică, înainte de
săvârşirea Sf. Liturghii. Era noaptea de 9 iunie 597, dată la care este prăznuit în fiecare an. Până în anul 849
moaştele sale au rămas la Iona, săvârşind diferite minuni. În anul respectiv au fost strămutate la Dunkeld, din
cauza atacurilor vikingilor. În Evul Mediu Columba a fost venerat în întreaga Europă. În Irlanda şi în multe alte
locuri el este prăznuit şi astăzi cu multă evlavie.

sFÂNTUL COLUMBAN
abate
(543-615)

“Spre cetatea lui Dumnezeu trebuie să mergem pe o stradă regală printre durerile trupului şi mâhnirile
inimii, prin oboseala inimii şi umilirea duhului; dacă îndepărtezi lupta, îndepărtezi şi coroana”[1].

Columban a rămas celebru prin asprimea ascezei sale, în timp ce puţini sunt cei care cunosc spiritul
său sensibil de poet. Aşa descrie el, într-o călătorie a sa cu barca, coborând Mosella pentru a urca
apoi de-a lungul Rinului: “E atât de frumos printre păduri să despici cu chila curentul Rinului cu două
coarne, alunecând liniştit pe valurile sale. O, Doamne, se simte ecoul fiecărui strigăt! Se ridică vântul,
va veni ploaia teribilă, dar puterea omului este stăpână şi peste furtună”.

Cuvântul pustnicei sfinte

S-a născut în Irlanda, în provincia Leinster, şi era singurul fiu al unei familii bogate, care nu a fost
nevoită să-l trimită la şcoală în mănăstire, deoarece i-a putut asigura acasă serviciile celor mai buni
maeştri. Este de înţeles faptul că, ţinându-l acasă, puteau visa pentru el o viaţă fericită şi mulţi urmaşi.
Dar Columban, pe când era adolescent, i-a plăcut să-şi arunce privirea şi în afara celor patru ziduri
ale nobilei case părinteşti, spre orizonturi mai ample, şi într-o zi s-a dus să se sfătuiască cu o pustnică
ce se bucura de faimă de sfinţenie. A întrebat-o ce trebuia să facă cu viaţa sa. Femeia a privit în ochii
acelui tânăr cu inimă curată şi cu un fizic robust şi, cu o privire profetică, fără să ezite vreun moment,
l-a îndemnat să părăsească lumea de îndată şi să se îndrepte spre cea mai apropiată mănăstire.
Columban, fără să se lase mişcat prea tare în faţa lacrimilor mamei, a spus “adio” ambilor părinţi şi
maeştrilor săi şi s-a pus sub îndrumarea fermă a abatelui Sinell în Mănăstirea “Clain-Inis”.
Dacă acasă a studiat cu interes nu numai Biblia, dar şi pe înţelepţii şi poeţii păgâni ca Seneca,
Virgiliu, Ovidiu, Lucan, Juvenal şi chiar pe poeţii creştini ai primelor veacuri, şi dacă se cimentase cu
un oarecare succes în compoziţiile poetice, acum inima sa era cu totul preocupată de trăirea vieţii
călugăreşti irlandeze, care nu mai lăsa nici un spaţiu pentru omul cel vechi. În studiul Sfintei Pagini şi
în lectura părinţilor, hrana zilnică a călugărului, el descoperea dimensiuni noi şi neaşteptate.
Pustnica sfântă îi spusese să fugă din lume şi el a făcut acest lucru, dar rămânând în interiorul
hotarelor ţinutului său şi aparţinând clasei nobililor, rudele şi prietenii veneau adesea pentru a-l întâlni,
şi prezenţa lor, desigur, nu-l ajuta să o rupă total cu vechiul ambient. A cerut să fie mutat mai în nord,
în mănăstirea din Bangor, sub stricta conducere a abatelui Comgallo.
A fost o alegere fericită, deoarece sintonia între cei doi era perfectă. Tânărul Columban împărtăşea
pe deplin directivele abatelui şi practica cu fervoare severa disciplină de la Bangor şi, în acelaşi timp,
prin inteligenţa sa deosebită, cu care l-a impresionat pe abatele său, l-a determinat pe acesta să-l
promoveze maestru pentru tinerii novici, ba chiar l-a făcut pe acesta să se gândească la faptul că într-
o zi ar putea să-i fie succesor.

Pasiunea de misionar

Planul abatelui nu s-a concretizat, deoarece Columban a fost cuprins de febra, pe atunci foarte
răspândită printre călugării irlandezi, de a pleca misionar spre continentul european, unde noile
popoare coborâte din nord sau venite din est au făcut să cadă din nou în barbarie şi în păgânism
regiuni întregi care un timp fuseseră creştine şi străluciseră prin civilizaţia greco-romană.
Irlanda fusese cruţată de acest flagel apocaliptic şi păstrase în numeroasele sale mănăstiri nu numai
puritatea credinţei, dar şi pe aceea a civilizaţiei, pe care sfântul Patriciu o dusese în Insula Verde. Nu
venise oare timpul reîntoarcerii darurilor?
Columban l-a convins pe abatele său să-l lase să plece împreună cu doisprezece călugări, aproape
ca nu nou colegiu apostolic, pentru a evangheliza din nou Europa. Corabia lor a plecat mai întâi spre
Cornwall şi apoi s-a îndreptat decisă spre Galia, unde au debarcat spre anul 588-590. S-au prezentat
regelui din Bourgogne, Gontranno, şi Columban şi-a expus cu claritate planul, cu sentimentul că
împlineşte o misiune primită din partea lui Dumnezeu: vestirea evangheliei păgânilor, prin construirea
în mijlocul lor a unei mănăstiri. Pentru a face acest lucru, aveau nevoie doar de un petic de pământ
necultivat şi dreptul de a nu fi tulburaţi.
Pământuri necultivate erau multe şi păgânii cei mai periculoşi erau vosgii. În regiunea lor, acoperită
de păduri, era o fortăreaţă romană în paragină şi abandonată. Regele o oferea în dar acestor noi
mesageri ai evangheliei.
Columban a făcut un acord foarte clar: călugării nu aveau nevoie de altceva şi nu doreau ca regele şi
supuşii săi să vină într-o zi şi să comande în mănăstire. Acordul a fost încheiat şi îndată ei s-au pus
pe treabă.

Au tăiat copacii dimprejur pentru a nu permite animalelor sălbatice să se apropie fără a fi văzute; din
lemnele adunate au închis crăpăturile zidurilor în ruină, au reconstruit acoperişul, au făcut uşi şi
ferestre şi, înainte de sosirea iernii, ei aveau deja o casă pentru a se pune la adăpost de intemperii,
lemne pentru a se încălzi şi o biserică pentru a se ruga.
Iarna a fost foarte grea, şi proviziile abia suficiente pentru a supravieţui. O dată cu venirea primăverii,
au început desţelenirea pământului şi primele semănături. A fost nevoie şi de caritatea unui episcop
care le-a oferit hrană, deoarece călugării, hrănindu-se cu rădăcini, semănau mai degrabă cu nişte
schelete mişcătoare decât cu fiinţe vii. Columban a acceptat darurile providenţiale, dar a vorbit
deschis şi cu episcopul: călugării se vor ruga pentru mântuirea sufletului său şi pentru iertarea
păcatelor sale, dar el niciodată nu se va amesteca în viaţa internă a mănăstirii.

Edenul din pădure

După primul an, oamenii dimprejur şi chiar mai de departe alergau curioşi să vadă acel petic de
pădure transformat în grădină, asemenea unui nou Eden. Ei spuneau că acei călugări, tăcuţi ca
animalele de povară care sunt la lucru şi cântând asemenea păsărilor pădurii în biserică, cu părul
tăiat în cruce şi cu haina albă, aveau puterea de a transforma, prin mişcarea magică a mâinilor, tot
ceea ce atingeau.
Aveau însă o problemă. Izvorul de la care puteau aduce apă potabilă era prea departe şi, într-o, zi
călugărul căruia i-a încredinţat acest dificil oficiu s-a plâns din acest motiv abatelui. Columban nu şi-a
bătut prea tare capul, dar a privit împrejur şi a văzut în apropiere, pe o stâncă, un stejar verde foarte
înalt şi a înţeles că rădăcinile sale erau înfipte în apa din subteran. “Săpaţi aici B le-a zis el călugărilor
B şi vom avea apă din abundenţă”. Acea fântână părea să semene cu aceea a sfântului Patriciu: era
fără fund şi cu cât se scotea mai multă apă, cu atât mai multă izvora, aşa încât şi astăzi oamenii pot
bea apă din belşug din acea fântână. Desigur, ei au strigat ca în faţa unei minuni şi i-au mulţumit lui
Dumnezeu.
Viaţa din pădure era aşa de bine sintonizată cu aceea a restului naturii, încât bunul Dumnezeu putea
să contemple creaturile sale B călugări, animale şi plante B convieţuind în pace şi fiecare dedicat
misiunii sale. Păsările nu fugeau de călugări şi căprioarele şi cerbii veneau şi primeau hrană din
mâinile acestor oameni care niciodată nu au arătat semne de ostilitate faţă de ceilalţi locuitori ai
pădurii.
Istoricul Iona de Bobbio, care, la câţiva ani de la moartea lui Columban, a fost însărcinat să-i scrie
viaţa, a vizitat locurile pe unde fondatorul trecuse, a interogat martorii care au supravieţuit şi au
transmis veşti. Poate că unele lucruri ţin de legendă, poate că altele scapă înţelegerii oamenilor
moderni, care au pierdut contactul prietenesc cu natura.
Iona ne povesteşte cum Columban, mergând în căutarea unui loc solitar, unde să se retragă în
singurătate pentru un timp de rugăciune şi de reflecţie, ca să pregătească regula pentru fiii săi, s-a
oprit cu privirea la bârlogul unui urs şi l-a ales ca loc de retragere. În faptul serii, s-a întors stăpânul,
târându-şi cu dinţii prada. Cei doi s-au privit puţin perplecşi, apoi ursul a intrat în culcuşul său parcă
pentru a reflecta sau pentru a se odihni puţin, apoi s-a ridicat, a jupuit puiul de cerb, a cinat în voie şi,
lăsând pe pământ numai oasele şi pielea, a plecat. Se apropia de acum noaptea şi călugărul trebuia
să se odihnească liniştit.

Columban i-a mulţumit lui Dumnezeu şi l-a binecuvântat pe prietenul său generos; a ieşit din bârlog şi
a luat pielea cerbului. După ce a întins-o bine cu ţăruşi de lemn, a atârnat-o de un copac, aşteptând
soarele dimineţii, care ar fi uscat-o şi pregătit-o pentru tăbăcit. Aceasta trebuia să folosească pentru
încălţămintea călugărilor.
Comunitatea creştea zi de zi, deoarece erau numeroşi tinerii care cereau să trăiască asemenea lor, şi
erau bărbaţi adulţi, şi nu rareori, chiar tâlhari adevăraţi, care, obosiţi să mai verse sânge, veneau să
facă pocăinţă şi să renască, dar în calitate de călugări. Aici erau departe de răzbunările stăpânilor,
primeau o pâine care le vorbea despre nevinovăţie şi puteau să alimenteze speranţa că într-o zi îşi
vor mântui sufletul.
Columban avea darul discernământului: îi îndepărta pe cei duplicitari şi îi accepta pe alţii, cerându-le
să înceapă de îndată o viaţă nouă. Pentru aceasta, a fost necesar să construiască alte două
mănăstiri, una la Luxeuil şi alta la Fontaine.
Pentru conducerea celor trei comunităţi, a scris două tratate: Regula călugărilor şi Regula domestică.
Aceasta din urmă conţine penitenţele impuse celor care încălcau regulile. De exemplu, cel care în cor
se distrăgea şi nu răspundea Amen primea treizeci de lovituri de vargă; cine spunea că un obiect
este al meu sau al tău, şase lovituri; cine conversa singur cu o femeie, o zi de post absolut sau două
cu pâine şi apă sau două sute de vergi.
Era puţin exagerat acest sfânt irlandez? Era omul timpului său, care trebuia să discute cu oameni
foarte rudimentari, care puteau fi convinşi mai uşor cu lecţia bastonului decât cu cele mai înalte
exortaţii. Mai era şi un alt factor: pentru ei, penitenţa bine împlinită era ca o plată bine făcută pentru
propriile datorii şi prin care îşi redobândeau inocenţa. În afară de aceasta, un conducător care nu-i
pedepsea pe cei vinovaţi nu mai avea dreptul să poruncească şi să fie ascultat. Ambientul din care
provenea majoritatea călugărilor nu era, desigur, prea rafinat.

Răutatea lui Brunechilde

Curtea regelui Teodoric era un exemplu de imoralitate şi de violenţă. Acolo stăpânea regina-mamă,
Brunechilde, care, pentru a ţine puterea în mâinile sale, nu-i permitea fiului ei să se căsătorească
dându-i însă deplina libertate B chiar dacă mama şi fiul se considerau creştini B să aibă la dispoziţia
sa un adevărat harem. În zadar episcopul de Vienne, Desideriu, îl rugase pe rege să pună ordine în
viaţa sa. Cum să se opună mamei? Sărmanul rege s-a dus să ceară sfat de la Columban care era
apreciat de toţi. Brunechilde a fost de acord să-l viziteze pe omul lui Dumnezeu şi i-a luat cu sine şi
pe cei doi fii ilegitimi ai regelui, cerându-i abatelui să-i binecuvânteze. Binecuvântarea omului lui
Dumnezeu ar fi legitimat înaintea tuturor situaţia nefirească a lui Teodoric şi le-ar fi asigurat celor doi
copii moştenirea tronului. Între timp, Brunechilde ar fi putut domni nestingherită. Columban nu a căzut
în cursă şi a declarat fără menajamente: “Aceştia nu vor purta niciodată sceptrul”.

Supuşii o urau pe Brunechilde, dar niciodată nimeni nu s-a opus ordinelor ei. O vor face doar atunci
când ea va cădea în dizgraţie din cauza francilor. Numai atunci curtezanii săi o vor lega de coada
unui cal sălbatic, lansând-o într-o cursă nebună. Pentru moment, însă, ea avea puterea deplină în
mâini şi atâţia nemernici la ordinele sale. Astfel, a poruncit o blocadă asupra mănăstirii: nimeni nu mai
putea intra sau ieşi, sub pedeapsa cu moartea. Călugării trebuiau înfometaţi până la a se răscula
împotriva abatelui, pentru a-i impune acestuia un mai mare respect faţă de regină.
Stratagema nu şi-a atins scopul şi Brunechilde a încercat o cale mai simplă, trimiţându-l pe Teodoric
încărcat cu daruri pentru a se reconcilia cu abatele şi a primi binecuvântarea pentru fiii săi. Tentativa
a fost inutilă. După refuz, regele a intrat în refectoriu cu darurile sale, dar s-a întâmplat ceva şi mai
rău: el a încălcat clauzura şi a fost blestemat şi izgonit de călugări. Atunci, Brunechilde l-a făcut pe
rege să decreteze izgonirea din regatul său pentru Columban şi pentru toţi călugării de origine
irlandeză, care au fost arestaţi şi duşi la Besançon, cu interzicerea de a mai pune piciorul în regatul
său.
O lovitură grea pentru cele trei comunităţi ale lui Columban, dar călugării locului erau foarte bine
pregătiţi să ducă înainte viaţa pe care maestrul le-a arătat-o cât a fost în mijlocul lor. Dar, spre mai
marea bucurie a tuturor, după un timp, Columban a apărut din nou în comunitatea din Luxeuil şi şi-a
reluat locul. Brunechilde, de această dată, a luat afacerea pe cont propriu. Să-l ucidă, nu se putea,
deoarece veneraţia de care se bucura era aşa de mare, încât populaţia, în afară de faptul că ar fi
putut face din el un martir, ar fi putut, în acelaşi timp, să se răscoale. Acel irlandez încăpăţânat,
neascultător faţă de conducătorii regatului, care fusese aşa de bine primit, trebuia escortat până la
mare şi îmbarcat pe cheltuiala statului şi trimis spre ţara sa natală.
Când soldaţii s-au aflat înaintea abatelui, nu au avut curajul să-l aresteze, dar, aruncându-se la
picioarele sale, l-au rugat să aibă milă de vieţile lor, pentru că, dacă ei nu ar asculta de regină, ar fi
decapitaţi.
Columban a văzut în aceasta un semn divin: şi-a salutat fiii şi, cu micul grup al irlandezilor, a plecat la
drum spre mare, escortat de trimişii regali. Mai înainte de a se îmbarca pe corabie, a scris o scrisoare
către călugării săi, îndemnându-i la perseverenţă: “Dacă dispar adversarii nu mai este luptă, şi fără
luptă nu mai există coroană. O dată cu lupta, însă, apar curajul, vegherea, zelul, răbdarea, fidelitatea,
înţelepciunea, fermitatea. Dacă suprimi libertatea, suprimi, de asemenea, şi demnitatea”. Acesta era
strigătul său de bătălie: nici unul dintre puternicii lumii nu trebuia să suprime libertatea călugărilor săi.
În timp ce se abandona cu încredere voinţei divine, sigur că şi-a împlinit misiunea pe continent,
corabia care îl ducea în Irlanda a eşuat la mică distanţă de plajă, şi căpitanul, speriat că ar putea fi
blestemat de Dumnezeu, i-a adus din nou la ţărm pe călugări şi a renunţat la călătorie.

Călătoria spre Bobbio

Nu era cazul să se mai întoarcă la Luxeuil pentru a provoca din nou mânia Brunechildei. Grupul de
călugări a preferat să încerce o nouă operă de evanghelizare în alte ţări. S-au îndreptat spre regatul
lui Clotar, care i-a primit cu mare bunăvoinţă şi le-a oferit posibilitatea de a fonda mănăstiri, dar
Columban, având posibilitatea de a se îmbarca din nou şi dispunând de cele necesare traiului, a
preferat să urce din nou râul Rin.
S-a oprit la Tuggen, pe lacul Zurich, unde comunitatea creştină păstrase unele forme de cult păgân,
adorând idoli în anumite perioade ale anului legate de fenomene ale naturii. Tovarăşul cel mai
autoritar al lui Columban, călugărul preot cu numele de Gall, pentru a extirpa păgânismul, a aruncat în
lac imaginile idolilor şi a distrus cu mâinile sale micul lor templu din lemn, provocând o revoltă
populară care i-a constrâns pe călugări să fugă.

Etapa următoare a fost Lacul Constanţa, unde au fost primiţi de un preot vrednic, care le-a oferit o
bisericuţă la Bregenz, pentru a construi acolo o mănăstire.
Între timp, familia Brunechildei fusese distrusă şi regele francilor, care ocupase regatul, l-a trimis pe
abatele de Luxeuil cu o scrisoare, invitându-l pe Columban să se întoarcă în Galia, unde s-ar fi putut
bucura de toate privilegiile. Dar bătrânul luptător avea de acum la inimă dorinţa de a merge spre
Roma, pentru a răspândi carisma sa în cetatea eternă, spre ajutorul scaunului lui Petru.
A profitat de unele dificultăţi iscate cu oamenii de vază din Bregenz, pentru a porunci călugărilor săi
să-şi ridice corturile şi să pornească din nou la drum. Nu de aceeaşi părere era însă şi Gall, care,
pentru prima oară în viaţă, s-a opus marelui maestru şi s-a decis să rămână. Lucru nemaiauzit pentru
Columban care, deşi i-a permis să rămână, i-a impus ca pocăinţă să nu poată celebra Liturghia toată
viaţa.
Gall a rămas şi a continuat opera sa cu succes şi regiunea evanghelizată din nou de el şi-a luat
numele de Sfântul Gall. Columban, însă, a trecut Alpii şi s-a prezentat la curtea lui Agilulf, regele
longobarzilor.
Regele, răspunzând dorinţelor reginei Teodolinda, l-a primit cu toate onorurile şi i-a încredinţat un
teren şi o bisericuţă aproape de fluviul Bobbio. Aici, chiar dacă încărcat de ani şi de suferinţe, în mai
puţin de un an, a construit o mănăstire, ultima sa mare capodoperă, care le va depăşi în importanţă
pe toate celelalte.
A murit la 23 noiembrie 615, când mănăstirile sale se constituiau deja ca o reţea care ţinea în aceeaşi
credinţă diferite popoare creştine, amestecând culturile într-o singură limbă latină şi făcând să
reînflorească pretutindeni o civilizaţie creştină îmbogăţită de noile aporturi.

Spiritualitatea columbană

Spiritualitatea pe care Columban o prezintă călugărilor şi oamenilor este simplă şi hotărâtă. Pe drept
a fost definită evanghelia aplicată timpului său. Să încercăm să o rezumăm, urmând ceea ce el însuşi
a scris în Instrucţiuni către călugări[2].
“Dacă omul va folosi în mod corect acele facultăţi pe care Dumnezeu le-a pus în sufletul său, atunci
va fi asemenea lui Dumnezeu. Să ne amintim că lui trebuie să-i restituim toate acele daruri pe care el
le-a aşezat în noi când eram în condiţia originară. El ne-a învăţat modul în care o putem face prin
poruncile sale.
Primul este acela de a-l iubi pe Domnul nostru cu toată inima, deoarece el este cel dintâi care ne-a
iubit, încă de la începutul veacurilor, mai înainte chiar ca noi să venim la lumină în această lume.
Iubirea lui Dumnezeu este reînnoirea imaginii sale. Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu cel care
păzeşte poruncile sale, deoarece el a zis: *Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile meleY+ (In 14,15).
Porunca sa este iubirea reciprocă. Aşa a fost exprimată: *Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii
pe alţii, aşa cum eu v-am iubit pe voi+ (In 15,12).

Adevărata iubire, însă, nu se dovedeşte numai prin cuvinte, *ci cu fapta şi cu adevărul+ (1In 3,18).
Trebuie deci să-i întoarcem lui Dumnezeu şi Tatălui nostru imaginea sa nedeformată, ci păstrată
întreagă prin sfinţenia vieţiiY Trebuie să i-o restituim în caritate, pentru că el este iubire, după cum ne-
o spune Ioan: * Dumnezeu este iubire+ (1In 4,8). Trebuie să i-o restituim în bunătate şi în adevăr,
deoarece el este bun şi adevărat.
Nu suntem deci pictori ai unei imagini deferite de aceasta. Pictează în sine imaginea unui tiran cel
care este violent, uşor la mânie şi mândru. Pentru ca nu cumva să se întâmple să pictăm în sufletul
nostru imagini tiranice, intervine Cristos însuşi şi trasează în duhul nostru liniile precise ale lui
Dumnezeu. O face tocmai pentru a comunica în noi pacea sa, el, care a zis: *Pace vă las vouă,
pacea mea o dau vouă+ (In 14,27)”.
Într-o lume marcată de rivalităţi şi de răzbunări sângeroase, lui Columban îi place să repete că
specificul discipolilor lui Cristos este acela de a fi “spirituali şi unanimi”, oameni care înţeleg lucrurile
lui Dumnezeu şi ştiu să trăiască în înţelegere fraternă, iubind unitatea şi participând astfel la unitatea
Bisericii, oglinda unităţii însăşi a lui Dumnezeu. Columban îşi doreşte ca “toţi fiii lui Dumnezeu să
posede adevărata pace şi caritatea deplină, graţie armonizării depline a obiceiurilor şi voinţelor lor” [3].
Dar pentru atingerea unanimităţii, trebuie să fie urmat Cristos cel răstignit. O urmare care nu
generează tristeţe, ci umple de bucurie, deoarece “nu există suferinţă în iubire”, în “acea iubire a lui
Dumnezeu, ce reînnoieşte totul în noi după imaginea sa”.
Aceasta este o sinteză a ascezei creştine: toate celelalte prescripţii penitenţiale, adesea prea dure
pentru sensibilitatea noastră modernă, servesc pentru educarea popoarelor care au în spatele lor
experienţe seculare de violenţă.