Curs de Istoria Dogmelor

Curs 1 - Generalități

- Toate actele săvârșite între Înviere și Înălțare sunt minuni.

- Minunea reprezintă un act supranatural petrecut în imanent, care are un scop moral-religios.
- Mântuire se obține prin har (aspectul obiectiv al mântuirii), credința și faptele bune (aspectul
subiectiv al mântuirii), în Biserică.
- Însușirile harului: universal, gratuit, necesar tuturor. Acesta se obține în Biserică, prin Sfintele
Taine și Ierurgii.
- Sf. Ap. Pavel: Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea celor nevăzute.
- Credința reprezintă adeziunea la o învățătură de credință în mod liber și conștient. Credința are
două aspecte: teoretic (doctrina) și practic (actele specifice: morale și de cult)
- Religia reprezintă legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.
- Mântuirea reprezintă eliberarea omului din robia păcatului și a morții și repunerea lui în starea de
comuniune harică din care a căzut în urma păcatului strămoșesc. Mântuirea este inferioară
sfințeniei sau desăvârșirii.
- Chenoza = smerenia desăvârșită a Mântuitorului, concretizată prin golirea de slavă și asumarea
firii omenești, prin întrupare.
- Opera de mântuire cuprinde: slujirile Mântutorului (Învățător, Arhiereu și Împărat) și aspectele
răscumpărării (de jertfă, ontologic și recapitulativ).
- Temeiul dogmatic al icoanei este Întruparea Mântuitorului, pentru că, prin aceasta, l-am văzut pe
Fiul lui Dumnezeu. * În icoana bizantină, raportul dintre umbre și lumină se inversează
(adevărata lumină, harul, vine din interior, este de natură spirituală), pentru că sfinții au ajuns la
asemănarea cu Dumnezeu. * Icoana nu este același lucru cu tabloul religios.
- Mistic = tainic ascuns. Gnosticismul încerca explicarea misterului credinței; căuta raționalizarea
credinței.
- Omul este nemuritor după asemănare, ci nu după ființă.
- Dacă omul nu ar fi căzut, nici creația nu ar mai fi fost alterată. Omul a fost liber să aleagă.
Dumnezeu pre-știe, dar nu pre-determină (Sfântul Dionisie). Omul are posibilitatea de a fi
îndumnezeit prin har.
- Voința umană: - volisis (naturală, orizontală, specifică omului și animalelor);
- telisis (specifică doar omului, fiind îndreptată spre Dumnezeu, deci verticală).
- Vorbim despre Sfânta Euharistie după Cinzecime. Discursul euharistic („Luați, mâncați,...”) nu a
mai fost repetat când Mântuitorul a frânt pâinea după Înviere. Ex: Spre Emaus, frângerea pâinii a
fost o încredințare că darurile se vor preface cu adevărat după Cinzecime.
- Schimbarea la față a fost o minune, iar Înălțarea Domnului a fost un eveniment soteriologic, o
etapă în lucrarea Domnului Iisus Hristos de mântuire a neamului omenesc.

1
 Întruparea Fiului lui Dumnezeu
Curs 2 - Hristologie

Ceea ce numim Hristologie este capitolul în care vorbim despre persoana Mântuitorului
Hristos și despre opera Sa. Persoana nu poate fi despărțită de operă. Opera este scopul pentru
care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Chenoza: Ființa dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu Se întrupează și devine Fiul lui
Dumnezeu întrupat, Om adevărat și Dumnezeu adevărat.
Raportul cu Sfânta Treime: Prin Întrupare, Mântuitorul Hristos rămâne cu calitatea de
Fiu al lui Dumnezeu-Tatăl, a II-a Persoană a Sfintei Treimi, fiind în același timp și între
Persoanele Sfintei Treimi ca Dumnezeu, dar și în istorie, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat.
Întreaga spiritualitate ortodoxă evidențiază prezența Mântuitorului Hristos în lume,
păstrându-și calitatea de Unul în Treime. Expresia „Treime și doime ne mântuiesc” se referă la
treimea Persoanelor Sfintei Treimi și la cele două firi, omenească și dumnezeiască, în
Mântuitorul Hristos, prin care noi ne mântuim.
Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este: mântuirea oamenilor.
Întruparea are două aspecte:
1. Unul negativ – care se referă la răscumpărarea din robia păcatului și a morții;
2. Unul pozitiv – care se referă la unirea cu Dumnezeu și îndumnezeirea prin har a omului.
Răscumpărarea, în teologia ortodoxă, nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care omul
se restaurează și se unește cu Dumnezeu.
Motivul intrupării Fiului lui Dumnezeu este marea iubire și bunătate a lui Dumnezeu:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3: 16);
„Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei
ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi
mântuiţi!” (Efeseni 2: 4-5).
Pregătirea omenirii pentru întrupare are două aspecte:

1. La popoarele păgâne

Pregătirea omenirii pentru întrupare la popoarele păgâne s-a făcut prin revelația naturală.
La Romani 2, 14: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege,
îşi sunt loruşi lege”. Se adaugă și reminiscențe ale revelației primordiale, legăturile cu spațiul
iudaic sau impactul pe care l-a avut traducerea și răspândirea Septuagintei în afara spațiului
iudaic. Popoarele păgâne au avut ideea unui răscumpărător apărând și în filosofiile păgâne.
Identificăm la păgâni conștientizarea păcatului precum și dorința unui răscumpărător.

2
 2. La poporul ales

În cazul poporului ales acesta a fost pregătit prin revelația supranaturală. Aceasta a fost
dată lui Avraam, apoi lui Moise, iar ideea mesianică pornită din Protoevanghelie (Facere 3, 15:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi
capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.”) se continuă în profețiile mesianice. Și la întruparea
Mântuitorului, Sfântul Apostol Luca zice că existau mulți care așteptau venirea Sa. Sfântul Ioan
Botezătorul este cel care zice despre Mântuitorul Hristos că e: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce
ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost
înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era” (Ioan 1, 29-30), aceasta e cea mai înaltă formă
de mărturisire a venirii Mântuitorului Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul este singurul profet care
și-a văzut împlinită profeția. El este cel mai mare om născut din femeie.

Posibilitatea întrupării
Întruparea Mântuitorului trebuie privită din două perspective:
1. În prima etapă este un act al voinței dumnezeiești desăvârșite, absolute, o exprimare a
libertății absolute, demonstrând că Dumnezeu, cu iubirea Sa, poate merge până la transformarea
și restaurarea omului din interior, ducându-l spre veșnicie.
2. Din perspectiva omului, întruparea este posibilă pentru că, în urma păcatului
strămoșesc, chipul lui Dumnezeu din om s-a întunecat și nu a dispărut complet din structura
omului, rămânând, deci, posibilitatea întoarcerii la Dumnezeu.

Cauza întrupării
Cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu este căderea omului în păcatul strămoșesc.
„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se
mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3: 17).
Socinienii, calvinii, pelagienii, zic că întruparea a fost hotărâtă din veci de Dumnezeu
fără legătură cu planul creației, doar ca Dumnezeu să-Și arate iubirea Sa. Ideea este eronată,
deoarece aceasta este o perspectivă cvasi-deistă, neavând temei scripturistic, iar Sfinții Părinți
întotdeauna au văzut o legătură sinergică între Persoana și opera de mântuire a Fiului lui
Dumnezeu întrupat.
Raportat la celelalte Persoane Treimice, trebuie spus că întruparea Fiului are mai multe
argumente (care răspund la întrebarea: De ce a trebuit să Se întrupeze Fiul și nu Duhul Sfânt sau
Tatăl?):
1. Prin întrupare, Fiul păstrează calitatea de fiu, aducând oamenilor darul înfierii.
2. Participând la creație, era logic să participe și la crearea din nou (Rațiune divină –
Logosul – toate se recapitulează în El). În Biserică, imaginea de Hristos – Pantocrator, este
plasată în punctul cel mai înalt al Bisericii, pentru a arăta legătura între Biserică și Cer.
3. Fiind chip al Tatălui, era cel mai potrivit ca El să ne descopere în chip desăvârșit pe
Tatăl. Întreaga Sa activitate se află în relație directă cu Tatăl; El face voia Tatălui.

3
 4. Întrucât Fiul este chipul Tatălui, chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut, înțelegem că, dacă
și omul este creat după chipul lui Dumnezeu, cel mai potrivit era ca Fiul să restaureze chipul lui
Dumnezeu în om.
Concluzie: în lucrarea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat este o co-participare a
tuturor celorlalte Persoane ale Sfintei Treimi, dar și o lucrare perihoretică în interiorul Treimii.
Întruparea și mântuirea sunt proprii Fiului, dar prin împreună-lucrarea celorlalte
Persoane Treimice. Întruparea nu modifică raporturile intra-trinitare.
„Întruparea este act al iubirii lui Dumnezeu, nu este legată de planul lui Dumnezeu.
Astfel, El a vrut să-Și arate bunătatea, nu de om i-a păsat.” – aceasta poate fi o ipoteză
generalistă, care nu are legătură cu realitatea Întrupării Mântuitorului. În realitate, planul
întrupării Mântuitorului este din veșnicie, de dinainte de crearea omului.

Timpul întrupării
„Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege” (Galateni 4: 4). Termenul la plinirea vremii înseamnă întrunirea anumitor
condiții:
1. Omul să conștientizeze gravitatea păcatului și faptul că nu se poate ridica singur din
starea de păcătoșenie.
2. Răul trebuia să ajungă într-o formă maximă. Finalitatea păcatului este moartea.
3. Să fie cunoscută revelația, timpul, locul și modul venirii lui Hristos.
4. Trebuia să apara vasul ales: Sfânta Fecioară Maria, căci El avea să fie zămislit de la
Duhul Sfânt.

Persoana Mântuitorului Hristos

1. Anunțarea întrupării în Vechiul Testament prin profețiile mesianice

Profețiile mesianice sunt texte în care, în mod inspirit, este prezentată întruparea Fiului
lui Dumnezeu la o perioadă mai târzie decât timpul scrierii respective. Acestea Îl arată pe
Mântuitorul ca pe o Persoană reală. Ele arată uneori mai mult firea dumnezeiască și alteori mai
mult firea omenească.
Profeție referitoare la firea dumnezeiască:
„Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!” (Psalmul 2: 7).
Profeții referitoare la firea umană:
1. „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi
va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facerea 3: 15);
2. „Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei
fi izvor de binecuvântare.” – legătura cu Avraam, Isaac și Iacov. (Facerea 12: 2);
3. „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da.” (Isaia 11:
1);

4
 4. „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Isaia 7: 14);
5. „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a
adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa.” (Isaia 53: 7).

2. Anunțarea întrupării în Noul Testament prin profețiile mesianice

1. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca
oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3: 16);
2. „Dar Iisus le-a răspuns: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.” (Ioan 5: 17);
3. „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.” (Ioan 10: 30);
4. „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
(Matei 16: 16);
5. „Şi cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-
a înălţat întru slavă.” (I Timotei 3: 16).

Sfânta Tradiție arată atât omenitate cât și dumnezeirea Mântuitorului Hristos.

Majoritatea Sinoadelor Ecumenice au abordat dogme hristologice:
1. Sinodul III Ecumenic: vorbește despre Mântuitorul Hristos ca Om adevărat și
Dumnezeu adevărat cu trup și suflet rațional.
2. Sinodul IV Ecumenic: unirea ipostatică dintre cele două firi se face în chip neamestecat,
neschimbat, neîmpărțit, nedespărțit.
3. Sinodul V Ecumenic: Fiul lui Dumnezeu a pătimit în trup.
4. Sinodul VI Ecumenic: recapitulează dogmele de la Calcedon și, în plus, se stabilește că
în Mântuitorul Hristos sunt două voințe, două lucrări, două firi.
5. Sinodul VII Ecumenic: dogmele Sfântului Ioan Damaschin și Teodor Studitul.
La un sinod erau preluate învățăturile hotărâte în sinoadele anterioare și erau adăugite
învățături noi.

Firea umană a Mântuitorului Hristos

Calitățile speciale:
1. Nașterea supranaturală de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria (Theotokos). Maica
Domnului este comparată cu o scară cerească, cu rugul nears.
2. Lipsa de păcat: nu a avut păcatul strămoșesc. La zămislire se iartă Maicii Domnului
păcatul strămoșesc.
Mântuitorul Hristos mărturisește:
- „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeţi?” (In 8:46);
- „Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este.” (I Ioan 3: 5);
- „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui,” (I Petru 2, 22).

5
 Unirea ipostatică și urmările sale dogmatice
Curs 3 - Hristologie

* Nașterea supranaturală și Întruparea din Sfanta Fecioară = prerogativele

Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a intrupat de la Sfântul Duh si din
Sfânta Fecioară Maria. Învatatura ortodoxă privind unirea ipostatică se referă la unirea celor
doua firi, omenească și dumnezeiască, în unicul Ipostas al Domnului nostru Iisus Hristos.
In Mântuitorul Hristos este unit Cuvântul divin cu firea umană. Cel care lucrează prin
firea umană este Fiul lui Dumnezeu, care prin unirea ipostatică sau personală devine și Om
adevărat.
Pentru că la baza unirii ipostatice stă Persoana sau Ipostasul, iar Mântuitorul este singurul
subiect al celor 2 firi, prin unica Sa persoană cele firi își manifestă voințele și lucrările lor
specifice.
* Ipostasul este diferit de persoană, pentru că persoana are rațiune. Numai în cazul
ființelor raționale, ipostasul este același lucru cu persoana. Dacă însă comparăm o ființă fără
rațiune cu una rațională, cea dintâi va fi numită ipostas, iar cea de-a doua persoană.

Cuprinsul dogmei unirii ipostatice cuprinde 3 aspecte:

1. În Iisus Hristos sunt 2 firi, 2 voințe și 2 lucrări corespunzătoare, unite într-o singura Persoană.
2. Această Persoană este Dumnezeu-Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu întrupat și ramâne unic
subiect neimpărțit al celor 2 firi.
3. Modul unirii ipostatice este fără împărțire sau despărțire, amestacare sau schimbare a firilor.
Aceste firi sunt unite prin intrepătrundere sau perihoreză – firea umană se lasă patrunsă de cea
divină, păstrandu-și însușirile sale.
Există două tipuri de perihoreză:
- Hristologică – se referă la unirea celor 2 firi în Hristos;
- Trinitară – se referă la întrepatrunderea celor trei Persoane dumnezeiești în unica
Ființă (Dumnezeu).
Din cauza înțelegerii greșite a dogmei unirii ipostatice au apărut două mari erezii:
1. nestorianismul - separa cele două firi în Hristos, le autonomiza; deci spărgea unitatea
Persoanei, lăsând să se înțeleagă că în Mântuitorul sunt două perssoane corespunzătoare celor
două firi.
2. monofizitismul - accentua unitatea Persoanei, primand firea dumnezeiască în
detrimentul celei omenești.
Cele patru atribute ale unirii ipostatice formulate la Sinodul IV Ecumenic (Calcedon)
sunt, câte două, formulate împotriva celor două erezii. Astfel, firile Mântuitorului sunt unite în
chip: - neîmpărțit , nedespărțit - contra nestorienilor;
- neamestecat, neschimbat - contra monofiziților.

6
 În raport cu Sfânta Treime, unirea ipostatică prezintă trei consecințe dogmatice:
1. Deși în Hristos a fost unită ipostatic firea dumnezeiască cu cea omenească, totuși, nu s-
a întrupat întreaga Sfântă Treime, ci doar a doua Persoană, Fiul, iar celelalte două Persoane
dumnezeiești au participat prin înțelegere și bunavoire – (Imne Sf. Ioan Damaschin).
2. Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că aceasta era
prevazută în planul din veci al lui Dumnezeu - firea dumnezeiască nu se schimbă prin coborârea
și unirea cu cea omenească.
În Sfânta Treime nu apare un alt ipostas. Firea umană este cea care, prin unirea ipostatică,
are șansa de a se transfigura, îndumnezei --> respingerea adopțianismului.
3. Unirea ipostatică rămâne în veci. Odată împlinită, această unire ipostatică face ca firea
omenească să rămână nedespărțită de Ipostasul divin, atât în timpul vieții și activității pământești,
cât și in timpul pătimirilor, dar mai ales după Învierea Mântuitorului.

Importanța unirii ipostatice

D.p.d.v. soteriologic:
1. Doar prin ea (u.i.) Mantuitorul a putut să ne mântuiască și să îndumnezeiască firea omenească.
2. Doar prin ea (u.i.) Dumnezeu a putut veni în maximă apropiere de noi și să realizeze unirea
maximă dintre Dumnezeu și om în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat.
3. Unirea ipostatică, deși a fost realizată o singură dată în istorie, reprezintă modelul unirii harice
și morale a noastră cu Dumnezeu prin împărtășirea de trupul îndumnezeit al lui Hristos cel înviat,
prin harul Sfintelor Taine și creșterea noastră la starea bărbatului desăvârșit (Efs. 4: 13).
4. Prin întrupare, Hristos devine centrul întregii umanități. Umanitatea se desăvârșește și își
atinge scopul ultim conform planului din veșnicie al lui Dumnezeu.
Ortodoxia- cale de mijloc- nici predestinatia de la protestanti si nici separarea intre om si
Dumnezeu de al romano-catolici.
5. Adevaratul chip al lui Iisus Hristos este cel înviat, chipul definit, trăit, propovăduit în Biserică
=> chipul dogmatic, bisericesc și mistic al lui Hristos, pentru că relația noastră personală cu
Hristos cel înviat nu este posibilă decât prin harul Sfântului Duh din Biserică, așa cum l-au trait
apostolii și Maica Domnului în Biserică, euharistic.

Consecințele unirii ipostatice

Ele sunt de natură dogmatică și derivă din modul în care ar trebui să înțelegem u.i.:
1. Comunicarea însușirilor: în baza unității Persoanei lui Hristos și a întrepătrunderii firii
omenești cu cea dumnezeiască, însușirile celor două firi comunică reciproc între ele, ca și
lucrările lor, păstrandu-și fiecare specificitatea ei.
2. Îndumnezeirea firii omemești care se exprimă prin faptul că firea omenească este pătrunsă
de energia firii dumnezeiești și este transfigurată sau îndumnezeită.
3. Lipsa de păcat care reiese din nașterea supranaturală, neavând păcatul strămoșesc, dar

7
având afectele firii omenești, urmări ale păcatului. Păcate personale nu avea, pentru că subiectul
firii omenești era Logosul dumnezeiesc.
4. Lui Iisus Hristos I se cuvine o singură închinare (adorare), după unica Persoană a Sa (chiar
și Sfintei Împărtășanii i se cuvine adorare, dar cu referire la întregul Hristos). Această unire
ipostatică explică întrepătrunderea firilor în unicul Ipostas al Mântuitorului Hristos. * În perioada
scolastică, au fost accentuate cele două firi în mod excesiv, mergându-se pe linia filosofiei
existențialiste: un Hristos al istoriei și un Hristos al gloriei.
5. Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu (Teotokos) și nu de om
(Antropotokos), datorită nașterii supranaturale a Mântuitorului. Maica Domnului este vasul ales,
ea a participând în mod conștient, voluntar și cu asumare, la întruparea Fiului său.

Chenoza
Curs 4 - Hristologie

Chenoza = termen teologic, dogmatic, care se referă la modul în care Fiul lui Dumnezeu
a coborât și S-a întrupat în firea umană fără a înceta a rămâne Dumnezeu adevărat.
Fiul lui Dumnezeu a coborât la oameni în smerenie desăvârșită și a acceptat condiția
umană, slăbită prin păcat, prin chenoza - golirea lui Iisus de slava dumnezeiască.
Actul chenotic este prezentat la (Filipeni 2: 7-9).
Chenoza este smerire, sărăcire, deșertare de slava dumnezeiască, dar fără a renunța la ea,
dar și procesul prin care firea atotputernică a lui Dumnezeu S-a sălășluit în firea omenească cea
limitată.

Chenoza implica două aspecte:

1. Smerirea și coborârea inexprimabilă a Fiului lui Dumnezeu pentru noi și pentru
mântuirea noastră;
2. Modul în care Și-a împropriat firea noastră, ipostasul Său dumnezeiesc devenind
purtător al firii noastre omenești, cu toate trăsăturile ei pătimitoare (afecte).

Chenoza are două etape:

1. Una anterioară Întrupării - acceptarea coborârii la om;
2. A doua începe de la Întrupare și ține până la moartea pe cruce, prin care a desființat păcatul și
moartea. După Înviere, trupul Mântuitorului este transfigurat și Hristos este întru slavă,
nemaiavând afectele.
* Păstrarea tuturor atributelor divine ale lui Hristos înviat se vor face prin har și prin
coparticiparea celorlalte Persoane ale Sfintei Treimi.
Sfinții Părinți au explicat chenoza ca o condiție a îndumnezeirii firii omenești, asumata de
Mântuirorul la Întrupare.

8
 Chenoza are șase urmări dogmatice:
1. Cuvântul devine Ipostas și al firii omenești;
2. Chenoza nu este renunțare la însușirile dumnezeiești, ci doar golirea de slava
dumnezeiască impunatoare, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să vină în maximă apropiere de
umanitate.
3. În chenoză, ambele firi își păstrează însușirile specifice, neschimbate, în persoana lui
Hristos.
4. Chenoza Fiului lui Dumnezeu întrupat și îndumnezeirea firii omenești sunt corelative
(Mântuitorul S-a detașat de slava Sa, pentru a ne face părtași la ea).
5. Chenoza și pogorârea Fiului la oameni se explică prin iubirea Lui față de noi =>
Chenoza face posibilă maxima apropiere de oameni și maxima manifestare a iubirii divine față
de oameni.
6. Chenoza reprezintă taina mântuirii noastre obiective și subiective.

EREZIILE HRISTOLOGICE

I. Cu privire la dumnezeirea Sa
1. cei care negau dumnezeirea Mântuitorului
2. arianismul și semiarianismul
3. ereziile antitrinitare (patripasianismul = „Tatăl este Cel care a suferit pe cruce”)
II. Cu privire la omenitatea Sa
1. erezii referitoare la trup:
a. dochetismul = „Mântuitorul avea un trup aparent”; docheo = aparență (gr)
b. gnosticismul sau dualismul platonist, care făceau separația dintre trup și suflet,
considerând trupul rău și, prin urmare, întruparea nedemnă de Dumnezeu
2. erezii referitoare la suflet – cele prin care se afirma că Mântuitorul nu a avut suflet
rațional (pnevma), ciunul animal (psihe).
3. erezii referitoare la nașterea din Sfânta Fecioară Maria – cei care ziceau că Mântuitorul
S-a născut firesc, în chip natural.
III. Cu privire la unirea ipostatică
1. Nestorianismul = separarea firilor Mântuitorului. Erezie combătută la Sinodul III
Ecumenic, în special prin Sf. Chiril al Alexandriei.
2. Monofizitism = contopirea celor două firi ale Mântuitorului. Erezie combătută șa
Sinodul IV Ecumenic, în special prin Eutihie.
3. Monotelism = contopirea celor două voințe în Hristos (o formă de monofizitism). O
altă formă de monofizitism este monoergismul = contopirea celor două lucrări ale Mântuitorului.
Aceste erezii au fost cobătute la Sinodul VI Ecumenic.
4. Adopțianismul – spune că, după umanitate, Hristos este fiu adoptiv al lui Dumnezeu
Tatăl. Felix și Elipand erau cei doi episcopi care răspandeauaceastă erezie.

9
 Învățătura lui Clement Alexandrinul
despre viața și opera Mântuitorului

Curs 5 – Istoria Dogmelor

Primul teolog cunoscut în școala catehetică a fost Panten. După acesta, cu o influență mai
mare, a fost ucenicul său, Clement Alexandrinul, care a trăit între anii 150-215 (aprox.). La
rândul său, Clement a fost profesorul lui Origen.
Clement, urmaș al lui Panten, este originar din Alexandria, fiind convertit la Creștinism,
mai ales în urma unor călătorii în Grecia, Italia, Asia. După ce l-a cunoscut pe Panten, a ajuns
catehet și presbiter în Alexandria. El a dat o direcție științifică Teologiei și a combinat
Creștinismul cu Filosofia. De aceea, elementul fundamental al învățăturii lui Clement este
Pedagogia lui Dumnezeu. Pentru ca sufletul omului căzut în păcat să întreprindă înălțarea și să se
reunească cu Dumnezeirea, se cere EDUCAȚIA (scopul întregii existențe materiale): disciplină,
îndrumare, învățătură. = Punctul de vedere exprimat în scrierile principale ale lui Clement:
„Mustrare grecilor”, „Pedagogul”, „Stromate”.
Educația are loc prin LOGOS, Care Se descoperă în chip desăvârșit în Creștinism, dar în
același timp, vorbim și de o pregătire pentru Creștinism. De altfel, Același Logos a lucrat în
trecut (V.T.) la educația oamenilor. Așadar, formele de pregătire pentru Creștinism înainte de
Mântuitorul au fost: LEGEA (Decalogul – la evrei) și FILOSOFIA (la păgâni). Ambele au fost
PEDAGOG către Hristos. Ele, în același timp, fac trimitere le Logosul Hristos, Care S-a
descoperit oamenilor.
Aceasta este concepția lui Clement despre Creștinism și despre Filosofie. După el, nu
există opoziție între cele două.Filosofia este o expresie pentru aceeași Revelație, care apoi se
regăsește desăvârșit în Creștinism. Din această perspectivă, Filosofia poate să slujească drept
pedagog pentru cei care dobândesc credința prin dovezi (gnosticii și raționaliștii).
Clement consideră cunoașterea ca un stadiu mai înalt decât credința. El face o diferență
între credința creștină simplă, care ține de caracterul extern și de gnoză, și vederea mai înaltă,
care cuprinde conștiința credinței.
Cunoașterea duce la iubire și la o acțiune care nu are loc din teamă, ci din iubire. Clement
acceptă cunoașterea ca cel mai înalt stadiu: „Numai gnosticul[cel care cunoaște] e un creștin
desăvârșit”. Totuși, deosebirea dintre credință și gnoză diferă de împărțirea gnostică în oameni
trupești și oameni duhovnicești, pentru că, pentru Clement, oamenii nu sunt împărțiți în caste.
Credința cuprinde într-un fel totul. Dar credința exterioară nu sesizează însemnătatea
credinței, ci accentuează învățătura de credință, numai pe baza autorității creștine.
Clement dorește să înlocuiască gnoza falsă a Gnosticismului cu gnoza creștină adevărată,
conformă cu Scriptura. El învață că există o cunoaștere mai înaltă , care nu stă în contradicție cu
o cunoaștere a credinței exterioare a autorității creștine. Dar formarea acestei cunoașteri creștine

10
 este, la Clement, puternic marcată de filosofia lui Platon, de la care el pleacă și pe care o
consideră pedagog către Creștinism.
Clement Alexandrinul îi combate pe gnostici și ia o altă direcție în ceea ce privește
raportul dintre învățătura de credință și conceptele filosofice. Clement stabilește o distincție între
cunoașterea filosofică și credința creștină.
Cunoasterea filosofică își are sursa în puterile naturale ale rațiunii umane, ceea ce
înseamnă că Filosofia nu va putea înlocui niciodată Revelația dumnezeiască.
Credința creștină = o adeziune la Revelația dumnezeiască, păstrată în Sfânta Scriptură și
în Sfânta Tradiție, cu concursul liberului arbitru și conclucrarea harului dumnezeiesc. (!!!)
Clement afirmă că Dumnezeu este o Ființă simplă și fără nume și că este
incomprehensibil și infinit; El este mai presus de toate cunoștințele noaste. Acest lucru duce la
concluzia că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită printr-o demonstrație propriu-zisă.
Însușirile lui Dumnezeu sunt:
- Unitatea;
- Eternitatea;
- Imensitatea;
- Nemărginirea.
Clement vorbește și despre o știință universală, referindu-se la Dumnezeu, văzând-o ca pe
o însușire care pătrunde toate lucrurile, prezentul și viiorul din toată eternitatea.
Clement respinge ca o eroare gnostică opinia că lumea nu a fost creată și spune că ea nu a
fost adusă la existență din neant de către un demiurg, ci de Dumnezeu (Creatorul lumii, Ființa de
dincolo de ființă).

Învățătura despre Sfânta Treime

Încercând să concilieze Dumnezeirea, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Clement nu depășeștecu

mult ceea ce s-a spus înaintea lui, dar el conștientizează valoarea Tradiției în acest sens. El
mărturisește mai întâi Persoana distinctă și dumnezeirea Fiului alături de a Tatălui, spunând că
Fiul nu este numai o Persoană exceptată de orice păcat și în Care nu se găsește necurăție, ci este
în același timp Dumnezeu și Om.
Ideile lui Clement despre opera Mântuiotorului și despre roadele mântuirii corespund
credinței sale în dumnezeirea lui Iisus Hristos care, nu numai că ne-a eliberat din păcat și moarte,
dar El ne-a dat viața adevărată în sfințenie și în libertate. Clement lasă impresia perihorezei între
Tatăl și Fiul, dar are aceleași inexactități ale apologeților.
El respinge comparația pe care o făceau gnosticii când vorbeau despre Fiul întrupat și
Dumnezeu Fiul, dar are la un moment dat o tendință de a vorbi despre o anumită superioritate a
Tatălui față de Fiul, pentru că e Dumnezeu care este inaccesibil și necunoscut nouă; astfel că el
nu respinge o subordonare esențială. În alte lucrări, Clement ridică pe Fiul deasupra tuturor
lucrurilor create și finite, lucru din care iarăși poate să reiasă o anumită subordonare a Fiului față
de Tatăl.

11
 Clement reușește să se detașeze de influența filosofiei platonice, chiar dacă pe alocuri
rămâne tributar anumitor idei filosofice și gnostice.

Hristologia lui Clement Alexandrinul

Odată cu prezentarea învățăturii triadologice, Clement atinge și aspectele Hristologice ale

credinței, mai ales când abordează problema dumnezeirii Fiului în raport cu Tatăl.
Elementul central al Hristologiei lui Clement se referă la prezentarea învățăturii celei
adevărate în raport cu erorile gnosticilor:
1. Clement nu găsește nimic în natura omului care să-l împiedice să devină „locuința lui
Dumnezeu”. Dimpotrivă, întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă o nouă rațiune în favoarea
demnității înalte a trupului uman („templu al Duhului Sfânt”). Cuvântul lui Dumnezeu nu a
pierdut nimic din măreția sau din dumnezeirea Sa prin întrupare, ci trupul a fost sfințit și
îndumnezeit.
2. Clement accentuează relația Fiului cu Tatăl, atunci când vorbește despre cunoașterea Fiului și a
Tatălui. El vorbește despre „gnoză”, care face distincția între credință și cunoaștere și conchide
că cel cu adevărat gnostic trebuie să fie și cel care are credință.
Cuvântul lui Dumnezeu a luat întreaga natură umană, pentru a răscumpăra umanitatea, nu
a luat numai un trup uman și un suflet uman, ci întreaga umanitate.
În ceea ce privește roadele mântuirii, Clement vorbește despre Mântuitorul ca fiind mare
Preot al lui Dumnezeu și despre Jertfa oferită pentru noi toți. Pentru Clement, punctul culminant
al Jertfei este moartea Sa sângeroasă pe Cruce, prin care El a ispășit păcatul întregii lumi.
* Învățăturile hristologige elaborate în Alexandria, vor constitui un teren propice pentru
controversele din veacurile următoare.
Clement Alexandrinul nu ignoră învățătura Sfântului Irineu și a Sfântului Iustin Martirul
și Filosoful, dar o dezvoltă într-o direcție diferită. Pentru el Mântuitorul este înainte de toate
Învățătorul, cunoașterea lui Dumnezeu fiind comunicată de Logos.

Concluzie:

După Clement Alexandrinul, Hristos e Logosul lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu este
cunoscut. El a fost și este de la început activ în lume, dând existența și oferind adevărul prin
profeți și filosofi. El S-a făcut Om, luând trup și suflet omenesc. Clement a căutat, deși fără
succes, să evite dochetismul.
Hristos Și-a dat viața pentru noi, ne-a răscumpărat și a învins răul; a împăcat pe oameni
cu Dumnezeu. Clement dezvoltă elocvent învățătura sa, ridicând în slavă pe Logosul, ca pe un
Învățător dincolo de orice comparație, ca pe un Conducător și dătător de Lege, și Calea spre
nemurire.
Clement Alexandrinul a făcut trecerea de la Panten la Origen.

12
 Tertulian (160-240)

Curs 6 – Istoria Dogmelor

Ocupă un loc important în Istoria Dogmelor, chiar dacă, spre sfârșitul vieții, a intrat în
secta montaniștilor (Montanus = precursorul milenariștilor).
Tertulian este unul dintre primii autori bisericești latini, care a format o terminologie
durabilă și a pregătit limba latină pentru a putea exprima marile adevăruri ale Creștinismului. De
aceea, în învățătura sa, distingem trei preocupări esențiale:
1. Cele trei Persoane Dumnezeiești;
2. Unitatea Persoanelor;
3. Spiritualitatea lui Dumnezeu (necorporabilitatea).
Tertulian este primul dintre scriitorii bisericești care poartă amprenta tipic apuseană. De
aceea, în multe privințe, el a pus fundamentul Tradiției teologice apusene.
El este cel care a alcătuit formulări teologice și o terminologie de limbă latină, care s-a
impus în limbajul teologic curent.
El a fost chiar normativ pentru apuseni în ceea ce privește învățăturile despre păcatul
strămoșesc, despre Sfânta Treime și în Hristologie.
El este premergător Sfântului Ciprian, ucenic al Fericitului Augustin. El luptă împotriva
păgânismului și, prin lucrarea sa, Apoligeticum, aduce o contribuție importantă în expunerile
bisericești ale vremii.
Pentru Tertulian, ca și pentru Irineu, principalii opozanți erau gnosticii. De aceea, el scrie
lucrările: - Adversus Marcionem;
- De praescriptionem haereticorum, iar prin lucrarea Adversus Praxean, se adresează
modalismului.
Ca și Hyppolit la Roma, Tertulian s-a ridicat împotriva ereziei lui Praxian.
De altfel, preocuparea lui Tertulian, a fost să demonstreze că Fiul este și Se descoperă ca
Persoană distinctă alături de Tatăl, în Sf. Treime.

Învățătura despre Sfânta Treime

Ocupă un loc important în teologia lui Tertulian. El utilizează noțiunile despre Logosale
apologeților și le formulează mai departe, ceea ce înseamnă că el pune fundamentul învățăturii
despre Sf. Treime, ca și despre Domnul Iisus Hristos. Astfel, Hristos este Cuvântul Dumnezeiesc
care, la creație, vine din rațiunea lui Dumnezeu.
Hristos este una cu Dumnezeu, dar, totuși, altul decât Tatăl. El a ieșit din ființa Tatălui;
de aceea El este subordonat Tatălui. El este Cel care L-a revelat pe Dumnezeu, în timp ce
Dumnezeu este nevăzut. (Tertulian) -Din aceste învățături ale lui Tertulian, ne dăm seama că el
folosește, ca și apologeții, moduri de exprimare subordinațianiste. El accentuează puternic faptul

13
că Fiul și Duhul Sfânt sunt una cu Tatăl, dar, în acețași timp, diferiți de Tatăl. Astfel, Tertulian
afirmă distincția în afară de diviziune.
Pentru a indica relația dintre Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, Tertulian
caracterizează noțiunea de Persoană, astfel că acest termen apare constant în acest context.
Fiul, ca Persoană independentă, S-a născut din Tatăl. Logosul are independență (existență
independentă); totuși, Cele trei Persoane sunt Una – se face analogia cu Soarele și razele.
Tertulian folosește cuvântul Substantia (lat. – echivalentul cuvântului ousia din greacă), de aceea,
acest termen va deveni curent.
Cele trei Persoane dumnezeiești Se revelează în stadii diferite în imanent, dar sunt Una.
Aceasta este învățătura despre Treimea iconomică, pentru că deosebirea dintre Persoane se face
raportat la relația Lor cu iconomia.
Așadar, Tertulian merge pe linia apologeților, când vorbește despre existența ipostatică a
Persoanelor dumnezeiești, dar precizează consubstanțialitatea Persoanelor Sfintei Treimi și
unitatea Ființei lui Dumnezeu.
Tertulian aduce ca noutate dezvoltarea rațională a tainei (*în realitate, taina nu se poate
explica totdeauna). Totodată, el se străduiește să dea o bază speculativă acestui conținut.
Tertulian face începutul Teologiei Trinitare în Occident, consacrând o serie de concepte:
substantia, persona, status, conturând o manieră unitară de abordare a învățăturii.
Tertulian analizează și unitatea monoteistă a Trinității personale și constată că aceasta își
are rădăcina în concepția filosofico-religioasă a substanței spirituale a lui Dumnezeu, care nu
poate fi decât unică. Totuși, această unitate nu este o monadă abstractă, ci o dezvoltare, o
succesiune în revelație, o Triadă în iconomie. Astfel, iconomia Divină în lume este cea care
fondează ordinea trinitară (Tertulian).
Constatăm faptul că Tertulian nu reușește să contureze o imagine clară și o învățătură
perfect echilibrată despre Sfânta Treime.
Unii autori de Istoria Dogmelor constată că Tertulian era deja montanist când a elaborat
teoria sa trinitară. El folosește formule ca Tres Persones, unuis Divinitatis, care vor deveni
normative în continuare, și au făcut ca Tertulian să fie considerat un precursor al învățăturii
despre omo ousios, a Sinodului I Ecumenic.
Era pentru prima dată când era formulată, prin Tertulian, o concepție exactă despre
Sfânta Treime, accentuând atât unitatea, cât și trinitatea lui Dumnezeu.
Învățătura sa nu a fost elaborată din perspectiva soteriologică (ca la Sfântul Irineu), ci
într-un mod apologetic (ex.: lucrarea Contra lui Praxean). Apoi, el s-a orientat, pe de-o parte,
spre structura Botezului și a Regulei de credință (Simbolului credinței - Crezului)și, pe de altă
parte, spre conceptele biblice, care expun corespunzător realitatea unității lui Dumnezeu, în
diferențierea istorică a mântuirii. De altfel, el nu a fololsit nicăieri formulele de orientare din
apus (una Substantia, tres Persones), dar le-a parafrazat și cu aceasta a contribuit la învățătura
despre Sfânta Treime.
Tertulian a elaborat noțiunea de TRINITAS, care s-a păstrat până azi. El și-a pus
amprenta pe anumite formule trinitare, dar nu a clarificat convingător problematica lucrurilor. El

14
vorbește despre unitatea lui Dumnezeu, ca o Ființă absolută și suverană, perfectă, așa cum face în
lucrarea Adversus Marcionem.
În linii mari, învățătura lui Tertulian despre deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi și
unitatea ființei lui Dumnezeu, este în conformitate cu mărturia creștină despre dumnezeirea
Sfintei Treimi. Totuși, el nu a ajuns la claritatea și precizia cu care această dogmă a fost
formulată în secolul IV. Totodată, el nu s-a ridicat la înălțimea Sfinților Capadocieni, limitându-
se la formulări și mai puțin clarificând conținuturile.
Concluzie: Tertulian a stabilit unitatea Ființei lui Dumnezeu, deoființimea celor trei
Persoane dumnezeiești și a formulat învățătura despre Fiul și Duhul Sfânt, prin ideea de
consubstanțialitate cu Tatăl. El a stabilit, totodată, relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi,
arătând deosebirea Lor ipostatică.

Învățătura despre Persoana Domnului Iisus Hristos

Hristologia lui Tertulian s-a format și formulat în contradicție cu modalismul. Astfel, el

face o deosebire puternică între însușirile dumnezeiești și omenești în Hristos. Acestea se referă
la două firi diferite care, desigur, sunt unite în Persoana lui Hristos, dar nu amestecate.
Tertulian susține că Hristos a pătimit numai ca Fiul și prin această afirmație se îndreaptă
împotriva PATRIPASIANISMULUI, în care se confundă Tatăl cu Fiul, pentru că el (Tertulian)
consideră că s-ar putea spune că Tatăl a pătimit și de aceea punctează această distincție clară.
Totuși trebuie evidențiat faptul că Tertulian întrebuințează expresii ca: Deus mortus,
Deus crucifixus, ceea ce nu contrazice ce a spus mai înainte.
Această neclaritate rezultă din faptul că nu exista încă o învățătură formulată despre
modul în care însușirile dumnezeiești și omenești se raportează unele la celelalte.
Tertulian fundamentează învățătura despre cele două firi în Dumnezeu Hristos. În tratatul
său De carne Christi, ca și în Adversus Marcionem, luptă împotriva gnosticilor. El combate ideea
gnostică despre materie ca sediu al răului sau ca principiu primordial rău. El se străduiește să
justifice firea omenească a lui Hristos.
Concluzie: Tertulian spune că trebuie să-I atribuim lui Iisus Hristos un trup omenesc și un
suflet omenesc și care sunt unite fără a fi amestecate.
Tertulian abordează problema celor două naturi (dumnezeiască și omenească) în unitatea
Persoanei, anticipând definițiile Sinoadelor de la Efes și Calcedon.
În lucrarea Adversus Praxean, Tertulian analizează dacă Cuvântul S-a făcut Om printr-o
schimbare în natur umană sau luând această natură. Cum schimbarea aduce o modificare a stării
în care se găsea o persoană anterior, în situația lui Iisus Hristos, schimbarea este incompatibilă cu
natura dumnezeiască. Cuvântul fiind veșnic și imuabil (neschimbător), nu ar fi putut deveni trup
decât îmbrăcând trupul, sau revelându-Se prin trup și unindu-l strâns în Persoana Sa. Astfel,
Tertulian afirmă că integritatea celor două naturi subzistă în unitatea Persoanei, cu proprietățile și
lucrările lor esențiale.

15
 Tertulian și Hyppolit dezvoltă ideile Sf. Iustin Martirul și Filosoful și de ale Sf. Irineu:
Iisus Hristos S-a născut din Dumnezeu și S-a făcut Om. Cei doi (Sf. Irineu și Sf. Iustin) afirmă,
împotriva dochetismului și a dualismului gnostic, că Hristos a avut trup adevărat. De asemenea,
cei doi afirmă și faptul că persoana lui Hristos are două firi (Dumnezeu și Om). Tertulian merge
mai departe în aprofundarea Hristologiei și deosebește două substante sau naturi: dumnezeiască
(duh) și omenească. El atribuie firii dumnezeiești minunile, iar afectele, firii omenești.
Tertulian continuă învățătura Hristologică preluată de la predecesori, prezentând pe
Hristos ca Dumnezeu, în așa fel că autenticitatea umanității Sale nu a fost afectată, iar ca Om în
așa fel, că dumnezeirea Sa nu este diminuată.

Opera de mântuire

Tertulian afirmă că Iisus Hristos este Învățătorul umanității, pogorât din Cer, pentru a ne
învăța adevărurile mântuirii, în special pe cele care noi nu le-am putea cunoaște prin propriile
puteri. El nu se exprimă cu exactitate și detaliat asupra mântuirii, ceea ce denotă că nu dă o
imagine comprehensivă și variată operei de mântuire. Totuși, soteriologia sa a devenit normativă
în Apus. De asemenea și Hristologia, ca și Triadologia lui Tertulian, accentuează elementele
specifice ale Hristologiei, care vor deveni normative.
Tertulian este pentru Apus ceea ce a fost Origen pentru Răsărit.

Curs: Istoria Dogmelor

Profesor: Pr. Aurel Mihai
Master: Doctrină și cultură creștină
Anul: II, 2017-2018
Semestrul: I
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, U.B.

16