Tema 1: Delimitări conceptuale

1.1. Interferența noțiunilor: morală, etică și deontologie

1.2. Noțiuni asociate conceptului de deontologie

1.1. Interferența noțiunilor: morală, etică și deontologie

Vorbind despre etică și morală simțim nevoia să definim acești

termeni. Potrivit literaturii de specialitate „Etica este despre ceea ce este
corect sau greșit, bine sau rău, drept sau nedrept, responsabil sau
neresponsabil, obligatoriu sau permisibil, lăudabil sau condamnabil.
Ea este asociată cu vina, rușinea, indignarea, resentimentul, empatia,
compasiunea și grija. Ea este interesată atât de caracter cât și de
conduită. Se adresează atât unor probleme de politici publice, cât și
unor probleme personale”.Autorii nu ne dau o definiție reală căci
consideră că „a cere o definiție de la bun început poate înăbuși discuția
la fel de ușor cum o poate stimula”. Ei subliniază de asemenea că nu
diferențiază între teremenii etică sau morală. Totuși, căutând definiții în
dicționare putem să găsim diferențele. Astfel, „etica” este definită ca
„ramură a filosofiei care studiază morala”, în timp de „morala”
reprezintă „credințele despre ce este comportamentul bun și ce este
comportamentul rău” sau „măsura în care ceva este corect și bun” .Cu
alte cuvinte, etica include valorile și normele morale, ea reprezintă o
știință despre comportamentul moral , în timp ce morala include norme
și principii care ghidează relațiile umane, reprezintă tipurile sau
modelele ideale de comportament.
Morala poate fi caracterizată prin următoarele elemente:
- este un fenomen social, formă a conştiinţei sociale;
- cuprinde ansamblul normelor care reglementează comportamentul
oamenilor în societate, atât la nivel interindividual, cât şi în relaţiile cu
diferite grupuri sau instituţii;
- norma morală nu se poate impune prin constrângere statală, ci doar
prin educaţie, tradiţii, opinie publică;
- tot în sfera moralei se înscriu relaţiile morale, în cadrul cărora se
remarcă moravurile, adică relaţiile morale cu un caracter relativ stabil
care caracterizează un grup social, o clasă, o societate;
- morala cuprinde şi aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor prin
raportarea la un sistem de valori socialmente recunoscut, exprimată prin
judecăţi şi sentimente morale;
- tot de morală ţine şi atitudinea oamenilor faţă de normele existente în
societatea dată.
Dicţionarul enciclopedic român defineşte morala ca fiind forma
conştiinţei sociale cuprinzând ansamblul normelor care reglementează
comportamentul oamenilor în societate. Normele morale exprimă
obligaţiile oamenilor unii faţă de alţii, precum și faţă de o anumită clasă
sau grup social, faţă de instituţii, stat, familie. În afara normelor de
convieţuire, morala mai cuprinde şi relaţiile morale dintre oameni, care
sunt materializarea acestor norme în conduita şi în raporturile lor
reciproce. Partea cea mai importantă a acestor relaţii sunt moravurile,
adică relaţiile morale cu caracter relativ stabil care caracterizează o
clasă, o pătură socială, un grup social sau o societate dată.
Morala cuprinde aprecierea faptelor şi moravurilor oamenilor în lumina
unui sistem de valori (ideal etic), exprimate în judecăţi şi în sentimente
morale.
Deontologia poate fi definită ca știința despre obligații,
datorii. Domeniile care îi sunt subordonate vizează datoria,
obligațiile, regulile, normele morale, normele, regulile și
obligațiile profesionale. Dicționarul definește termenul deontologie
ca „teoria sau studiul obligațiilor morale”. Literatura de specialitate
precizează că termenul deontologie derivă din cuvintele grecești
datorie (deon) și știință (stdiul) lui logos. Se spune de asemenea că
deontologia se încadrează în domeniile teoriilor morale care ghidează și
evaluează alegerile pe care ar trebui să le facem, în contrast cu teoriile
despre virtute care ghidează și evaluează ce fel de persoană (în termeni
de trăsături de caracter) suntem și ar trebui să fim”.
În filosofie termenul „etică deontologică” se concentrează pe
corectitudinea sau incorectitudinea acțiunilor înșile, ca opuse
corectitudinii sau incorectitudinii connsecințelor acelor acțiuni sau
caracterului individului.
Deontologia profesională, în general, desemnează totalitatea normelor
de conduită, cu privire la exercitarea unei profesiuni de genul: cadru
didactic, medic, avocat, procuror, judecător etc. Normele de deontologie
profesională sintetizează experienţa unei profesiuni şi stabilesc reguli
stricte și certe cu privire la exercitarea profesiunii respective în societate.
Aceste norme se regăsesc în instrucţiuni, statute, coduri etc., adoptate de
autorităţile internaţionale şi naţionale abilitate. Normele de deontologie
profesională, în sens general, nu prevăd sancţiuni. Ele presupun
recomandări care au în substanţa lor norme juridice. Atunci când
normele deontologice sunt încălcate şi prin nesocotirea lor sunt afectate
valorile apărate prin drept, ele sunt sancţionate de către stat, devenind
astfel norme juridice.

1.2. Noțiuni asociate conceptului de deontologie

În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter
moral dintre care unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale.
Probitate
Se întelege prin probitate în primul rând corectitudinea de care trebuie să
dea dovadă un funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Există o
dialectică a corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel „Acelaşi
conţinut care este un drept şi o îndatorire este un drept„ . Cu alte cuvinte,
funcţionarul are dreptul de a exercita o funcţie publică atâta timp cât
întelege că acea funcţie este o îndatorire pentru el. Orice alte criterii
pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate.
Demnitate
Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului publică din sintagma
„funcţie publică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe
care o are un funcţionar investit cu o funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni).
Tocmai caracterul public al unei funcţii interzice funcţionarului să se
comporte ca ceilalţi şi să ceară avantaje pentru el sau pentru alţii. Sub
aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar
sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se
degrada pe sine sau funcţia sa.
Reputaţie
Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă
de felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima,
renumele. Ca orice faimă sau renume, reputaţia este redată în primul
rând, de efortul personal, al celui în cauză, care de cele mai multe ori se
„confecţionează" în timp din elemente ce ţin de resortul moralei, fiind
apoi răspândită prin intermediul oamenilor sau eforturilor mass-media.
Cât de relativă este această construcţie morală ne-o dovedeşte şi practica
de zi cu zi.
Reputaţia poate fi reală sau falsă, în funcţie de împrejurări, persoana în
cauză putând fi de bună credinţă sau duplicitară.
Interdicţia cumulului
În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare
administraţiei pe care o serveşte şi ca atare nu ar putea desfăşura
activităţi lucrative în scop personal.
Totuşi în practica administraţiilor publice din statele democratice s-au
admis unele derogări pentru:
• activitatea de creaţie şi cea stiinţifică şi literară
• acordarea de consultaţii specializate în alte domenii decât cele ale
administraţiei publice
• exploatarea brevetelor de invenţie
Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, facem
observaţia că o persoană fizică nu poate, practic, să realizeze în acelaşi
timp atribuţiile a două sau mai multor funcţii publice.
Subordonarea
Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile
primite de la şefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide
poarta abuzului din partea şefului făcând posibilă apariţia corupţiei.
Corelativ, trebuie precizat că funcţionarii superiori poartă răspunderea
pentru legalitatea ordinelor pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar
ajunge la situaţia în care ei ar fi exoneraţi de răspundere, iar funcţionarii
subordonaţi să raspundă pentru faptele altora.
Fidelitate
Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea
sarcinilor de serviciu şi în interesul instituţiei la care funcţionarul
lucrează. Obligaţia de fidelitate cuprinde şi discreţia necesară cu privire
la secretele de serviciu cu care funcţionarul operează. Tocmai de aceea,
în unele statute ale funcţionarilor publici se prevede obligaţia de a păstra
secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea
raporturilor de muncă. Obligaţia de fidelitate se extinde şi asupra
persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ, care au
obligaţia de a depune un jurământ la începerea mandatului.
Respectul fată de funcţie
Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţa în limita de competenţă
(competenţa definindu-se prin capacitatea unei persoane de a realiza în
mod corespunzător şi cu eficienţă maximă a sarcinilor care îi revin, tot
ea fiind cea care generează performanţa, respectiv productivitatea şi
eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile
de serviciu, aşa cum sunt stabilite ele în fişa postului.