UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

MANAGEMENT ȘI AUDIT ÎN ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

Proiect la disciplina:
Contencios comunitar european

Profesor coordonator:

Masterand:
Trimitere preliminară
 Dispoziții generale

Trimiterea preliminară este o procedură exercitată în fața Curții de Justiție a Uniunii

Europene. Această procedură îi permite unei instanțe naționale să consulte Curtea de Justiție cu
privire la interpretarea sau valabilitatea dreptului comunitar într-un litigiu în care aceasta este
sesizată. Astfel, procedura întrebărilor preliminare oferă un mijloc de a garanta siguranța juridică,
printr-o aplicare uniformă a dreptului UE.
Sistemul trimiterilor preliminare reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii
Europene, mecanism menit să confere instanțelor naționale mijloacele de a asigura o interpretare
și o aplicare uniforme a acestui drept în toate statele membre.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu
privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene și cu privire la validitatea actelor adoptate de
instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Această competență generală îi este conferită
de articolul 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană și de articolul 267
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Potrivit articolului 256 alineatul (3) din TFUE, Tribunalul are competența să judece
trimiteri preliminare adresate în temeiul articolului 267, în domenii specifice stabilite de statut.
Având în vedere că statutul nu a fost adaptat în această privință, Curtea de Justiție, denumită în
continuare „Curtea”, este singura competentă să se pronunțe cu titlu preliminar.
Chiar dacă articolul 267 TFUE conferă Curții o competență generală, diferite dispoziții
prevăd totuși excepții sau restricții în ceea ce privește această competență. Este vorba în special
despre articolele 275 și 276 TFUE, precum și de articolul 10 din Protocolul (nr. 36) privind
dispozițiile tranzitorii la Tratatul de la Lisabona (JOUE 2008, C 115, p. 322).
Întrucât procedura întrebărilor preliminare se bazează pe colaborarea dintre Curte și
instanțele naționale, este util, pentru a asigura eficacitatea acestei proceduri, să se comunice
instanțelor naționale informațiile care urmează. 6. Aceste informații practice, lipsite de orice forță
obligatorie, au drept scop să orienteze instanțele naționale cu privire la oportunitatea efectuării
unei trimiteri preliminare și, dacă este cazul, să le ajute să formuleze și să prezinte întrebări Curții.
RO 5.12.2009 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 297/1.

Rolul Curții în cadrul procedurii întrebărilor preliminare

În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, rolul Curții este acela de a oferi o interpretare
a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, și nu de a aplica acest
drept la situația de fapt care face obiectul acțiunii principale, rol ce revine instanței naționale.
Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul acțiunii
principale și nici să soluționeze divergențele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de
drept național.
Curtea se pronunță asupra interpretării sau validității dreptului Uniunii, încercând să ofere
un răspuns util pentru soluționarea litigiului, însă instanța de trimitere este cea căreia îi revine
sarcina de a trage concluziile adecvate din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea
normei naționale în discuție.
Competența Curții in materie preliminară
Trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii
Europene, care este menit sa confere instantelor statelor membre mijloacele de a asigura o
interpretare si o aplicare uniforme a acestui drept in cadrul Uniunii.

Procedura accelerată și procedura de urgență

Curtea decide dacă va aplica aceste proceduri, în principal la cererea motivată a instanței
de trimitere.
În conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, o trimitere preliminară poate
face obiectul unei proceduri accelerate dacă natura cazului și împrejurările excepționale impun
examinarea acesteia într-un timp scurt.
Procedura preliminară de urgență se aplică numai în domeniile referitoare la libertate,
securitate și justiție. În particular, aceasta limitează numărul părților autorizate să depună
observații scrise și permite, în cazuri de extremă urgență, să se omită faza scrisă a procedurii în
fața Curții.

Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale

O trimitere preliminară determină suspendarea procedurii naționale până la momentul la
care Curtea se pronunță.

Domeniul general de aplicare al hotărârilor preliminare

Hotărârea Curții de Justiție are autoritatea de lucru judecat. Ea este obligatorie nu numai
pentru instanța națională care a inițiat procedura întrebărilor preliminare, ci și pentru toate
instanțele naționale din statele membre.
În cadrul unei proceduri a întrebărilor preliminare privind validitatea, dacă actul european
este declarat nul, atunci la fel vor fi și toate actele adoptate în temeiul acestuia. Instituțiile europene
competente vor fi apoi cele care vor trebui să adopte un nou act pentru a remedia situația.

Decizia de a adresa o întrebare Curții

În contextul articolului 267 TFUE, orice instanță a unui stat membru, în măsura în care
trebuie să se pronunțe în cadrul unei proceduri menite să conducă la o hotărâre cu caracter
jurisdicțional, poate, în principiu, să adreseze Curții o întrebare preliminară ( 1 ). Calitatea de
instanță este interpretată de Curte ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii.
Indiferent dacă părțile din acțiunea principală au solicitat sau nu au solicitat trimiterea
preliminară, instanța națională este singura care poate avea inițiativa de a sesiza Curtea cu titlu
preliminar.

Forma trimiterii preliminare

Hotărârea prin care instanța națională adresează Curții o întrebare preliminară poate să
îmbrace orice formă admisă de dreptul intern în materia incidentelor procedurale. Trebuie însă
avut în vedere că acesta este documentul care stă la baza procedurii derulate în fața Curții și că
aceasta din urmă trebuie să aibă la dispoziție elementele care să îi permită formularea unui răspuns
util pentru instanța națională. Mai mult, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este
singurul act care se comunică persoanelor îndreptățite să depună observații în fața Curții – în
special statele membre și instituțiile –, aceasta fiind, de asemenea, singurul act care face obiectul
unei traduceri.
Ținând seama de necesitatea traducerii cererii, se impune ca aceasta să fie redactată într o
manieră simplă, clară și precisă, evitând detaliile inutile.
Deseori, sunt suficiente cel mult 10 pagini pentru a expune în mod adecvat contextul
formulării cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Păstrându și caracterul succint, decizia
de trimitere trebuie totuși să fie suficient de completă și să conțină toate informațiile pertinente
pentru a permite Curții, precum și subiectelor îndreptățite să formuleze observații să își facă o idee
clară cu privire la cadrul factual și juridic al acțiunii principale. Decizia de trimitere trebuie, în
special, să respecte următoarele cerințe:
— să cuprindă o expunere succintă a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel
cum au fost constatate, sau, cel puțin, să prezinte ipotezele de fapt pe care se întemeiază întrebarea
preliminară;
— redea conținutul dispozițiilor de drept intern care ar putea fi aplicate și să identifice, dacă este
cazul, jurisprudența națională pertinentă, indicând de fiecare dată referințele exacte (de exemplu,
pagina unui jurnal oficial sau a unui anumit repertoriu de jurisprudență, eventual cu trimitere la
site uri internet); RO 5.12.2009 Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 297/3
— să identifice cu suficientă precizie dispozițiile dreptului Uniunii relevante în speță;
— să explice motivele care au determinat instanța de trimitere să formuleze întrebările privind
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura dintre
aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă acțiunii principale;
— să cuprindă, dacă este cazul, un rezumat al argumentelor esențiale ale părților din acțiunea
principală.

Pentru a facilita lectura și posibilitatea de a face referire la decizia de trimitere, se

recomandă ca diferitele puncte sau paragrafe ale acesteia să fie numerotate.
În sfârșit, instanța de trimitere poate, dacă apreciază că este în măsură să o facă, să își
expună succint punctul de vedere cu privire la răspunsul care urmează să fie dat la întrebările
adresate cu titlu preliminar.

Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale

Desi instanța națională rămane competentă in ceea ce priveste luarea de masuri asiguratorii,
mai ales in cadrul unei trimiteri in aprecierea validitatii (a se vedea punctul 17 de mai sus),
depunerea unei cereri de decizie preliminara determina totusi suspendarea procedurii nationale
pana la momentul la care Curtea se pronunță.
In vederea bunei desfășurări a procedurii preliminare in fața Curtii și pentru a mentine
efectul sau util, revine instantei de trimitere sarcina de a avertiza Curtea in legatura cu orice
incident procedural susceptibil sa aiba o incidenta asupra sesizarii sale și in special cu privire la
admiterea unor noi părți in procedura națională.
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=158423&pageIndex=0&doclang=RO
&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=299289

Potrivit Avocatului General Cruz Villalón, un stat membru este obligat sa autorizeze
furnizarea unui serviciu intr-un alt stat al UE, atunci cand faptul ca serviciul nu poate fi acordat pe
teritoriul sau este rezultatul unei deficiente ocazionale, temporare in facilitatile sale spitalicesti. Cu
toate acestea, Avocatul General considera ca in cazul in care problema este de natura structurala,
statul membru nu este obligat sa autorizeze furnizarea acestui serviciu intr-un alt stat, cu exceptia
cazului in care autorizarea nu ar risca viabilitatea sistemului sau de securitate sociala.
 HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

9 octombrie 2014(*)

„Trimitere preliminară – Securitate socială – Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – Articolul

22 alineatul (2) al doilea paragraf – Asigurări sociale de sănătate – Tratament spitalicesc
acordat în alt stat membru – Refuzul de a elibera o autorizație prealabilă – Lipsa
medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate”

În cauza C-268/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE
de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 7 mai 2013, primită de Curte la 16 mai 2013,
în procedura

Elena Petru

împotriva

Casei Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu,

Casei Naționale de Asigurări de Sănătate,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnul A. Ó Caoimh, doamna C.

Toader, domnii E. Jarašiūnas (raportor) și C. G. Fernlund, judecători,

avocat general: domnul P. Cruz Villalón,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 martie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

– pentru doamna Petru, de R. Giura, avocat;

– pentru Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu și Casa Națională de Asigurări

de Sănătate, de F. Cioloboc, de C. Fechete și de L. Bogdan, în calitate de agenți;

– pentru guvernul român, de R.-I. Hațieganu, de A.-L. Crișan și de R.-H. Radu, în

calitate de agenți;
 – pentru guvernul Regatului Unit, de J. Beeko, în calitate de agent, asistată de M. Gray,
barrister;

– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu și de D. Martin, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 19 iunie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 22 alineatul (2) al doilea

paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind
aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care
desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în
cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97
al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35),
astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 592/2008 al Parlamentului European
și al Consiliului din 17 iunie 2008 (JO L 177, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul
nr. 1408/71”).

2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Petru, pe de o parte, și
Casa Județeană de Asigurări de Sănătate Sibiu, precum și Casa Națională de Asigurări de
Sănătate, pe de altă parte, având ca obiect tratamentul spitalicesc acordat în Germania în
legătură cu care solicită rambursarea costurilor cu titlu de daune interese.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Regulamentul nr. 1408/71 prevede la articolul 22, intitulat „Șederea în afara statului
competent. Reîntoarcerea sau transferul de reședință în alt stat membru pe durata bolii sau a
maternității. Necesitatea de a se deplasa într-un alt stat membru pentru tratament
corespunzător”:

„(1) Lucrătorul salariat sau lucrătorul care desfășoară o activitate independentă care
îndeplinește condițiile impuse de legislația statului competent pentru a beneficia de prestații,
luând în considerare, dacă este cazul, dispozițiile articolului 18 și:

[…]

(c) care este autorizat de instituția competentă să se deplaseze pe teritoriul unui alt stat
membru pentru a beneficia de tratament corespunzător bolii sale,

are dreptul la:

 (i) prestații în natură acordate pe seama instituției competente de instituția de la locul de
ședere […], în conformitate cu dispozițiile legislației aplicate de respectiva instituție,
ca și cum ar fi asigurat la aceasta; cu toate acestea, durata perioadei de acordare a
prestațiilor este reglementată de legislația statului competent;

[…]

(2) […]

Autorizația solicitată conform alineatului (1) litera (c) nu poate fi refuzată în cazul în care
tratamentul respectiv figurează printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe
al cărui teritoriu respectiva persoană a avut reședința și unde nu i se poate acorda un astfel
de tratament în limita timpului necesar pentru obținerea tratamentului în statul membru de
reședință, luând în considerare starea sa actuală de sănătate și evoluția probabilă a bolii.

(3) […] [A]lineatel[e] (1) și (2) se aplică prin analogie membrilor de familie ai unui
lucrător salariat sau ai unui lucrător care desfășoară o activitate independentă.

[…]”

4 În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din
21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 (JO L 74,
p. 1, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74), Comisia administrativă pentru securitatea socială a
lucrătorilor migranți menționată la articolul 80 din Regulamentul nr. 1408/71 a adoptat un
model pentru certificatul necesar în vederea aplicării articolului 22 alineatul (1) litera (c)
punctul (i) din acest din urmă regulament, respectiv formularul E 112.

Dreptul român

5 Articolul 208 alineatul (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
(Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006) prevede:

„Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar

obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii:

a) alegerea liberă de către asigurați a casei de asigurări;

b) solidaritate și subsidiaritate în constituirea și utilizarea fondurilor;

c) alegerea liberă de către asigurați a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și

de dispozitive medicale, în condițiile prezentei legi și ale contractului-cadru;

d) descentralizarea și autonomia în conducere și administrare;

e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru

formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
 f) participarea persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor la managementul
Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;

g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și

nediscriminatoriu, oricărui asigurat;

h) transparența activității sistemului de asigurări sociale de sănătate;

i) libera concurență între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de

sănătate.”

6 Potrivit articolului 40 alineatul (1) litera b) din anexa la Ordinul președintelui Casei
Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 592/2008 din 26 august 2008 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind utilizarea în cadrul sistemului de asigurări sociale de
sănătate din România a formularelor emise în aplicarea Regulamentului nr. 1408/71, precum
și a Regulamentului nr. 574/72 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 648 din 11
septembrie 2008), astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 575/2009 (Monitorul Oficial
al României, partea I, nr. 312 din 12 mai 2009, rectificare în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009):

„Formularul E 112 se adresează lucrătorului salariat sau independent și membrilor de familie

ai acestuia care sunt autorizați de instituția competentă să se deplaseze într-un alt stat
membru cu scopul de a primi tratament medical.”

7 Articolul 40 alineatul (3) din acest ordin prevede:

„Eliberarea formularului E 112 pentru situația prevăzută la alineatul (1) litera b) nu poate fi
refuzată de către instituția competentă dacă tratamentul respectiv se regăsește printre
prestațiile acordate în baza legislației statului membru pe al cărui teritoriu își are reședința
persoana în cauză, căreia nu i se poate acorda un asemenea tratament în statul membru de
reședință în intervalul de timp necesar în mod normal pentru obținerea tratamentului
respectiv, luând în considerare starea curentă de sănătate și evoluția probabilă a bolii.”

8 Articolul 8 alineatul (1) din anexa la Ordinul nr. 729/2009 din 17 iulie 2009 al Casei
Naționale de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea Normelor metodologice privind
rambursarea și recuperarea cheltuielilor reprezentând asistența medicală acordată în baza
documentelor internaționale cu prevederi în domeniul sănătății la care România este parte
(Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 545 din 5 august 2009) prevede:

„În condițiile în care un asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate din România se
deplasează într-un stat membru al Uniunii Europene cu scopul de a primi tratament medical,
fără aprobarea prealabilă a casei de asigurări de sănătate unde este luat în evidență ca
persoană asigurată, acesta suportă contravaloarea serviciilor medicale acordate.”
 Litigiul principal și întrebarea preliminară

9 Din decizia de trimitere reiese că doamna Petru suferă de mai mulți ani de grave afecțiuni
vasculare. În cursul anului 2007, ea a suferit un infarct miocardic în urma căruia a fost supusă
unei intervenții chirurgicale. În cursul anului 2009, întrucât starea sa de sănătate s-a
înrăutățit, ea a fost internată la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara. În urma
investigațiilor medicale la care a fost supusă, s-a luat decizia efectuării unei operații pe cord
deschis pentru schimbarea valvei mitrale și introducerea a două endoproteze vasculare.

10 Considerând că condițiile materiale din acest spital nu erau satisfăcătoare pentru efectuarea
unei astfel de intervenții chirurgicale, doamna Petru a decis să meargă la o clinică în
Germania unde a fost efectuată intervenția respectivă. Costul acesteia și cheltuielile de
spitalizare postoperatorii s-au ridicat la suma totală de 17 714,70 euro.

11 Înainte de a se deplasa în Germania, doamna Petru solicitase Casei Județene de Asigurări

de Sănătate Sibiu să suporte costurile intervenției pe baza formularului E 112. Cererea sa,
înregistrată la 2 martie 2009, a fost respinsă cu motivarea că din cuprinsul raportului
medicului curant nu rezulta că serviciul medical solicitat, care făcea parte din pachetul de
servicii de bază, nu putea fi efectuat într-un timp rezonabil în unități medicale din România,
raportat la starea medicală curentă a asiguratului și la evoluția în timp a bolii.

12 La 2 noiembrie 2011, doamna Petru a introdus o acțiune civilă în vederea obligării Casei
Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate la plata
contravalorii în lei a sumei de 17 714,70 euro cu titlu de daune interese. Doamna Petru a
menționat, în susținerea acestei cereri, că condițiile de spitalizare de la Institutul de Boli
Cardiovasculare din Timișoara erau deosebit de precare, întrucât lipseau medicamentele și
materialele medicale de primă necesitate, iar numărul de paturi era insuficient, și că, din
cauza complexității intervenției chirurgicale și a acestor condiții precare, a decis să
părăsească acest spital și să se deplaseze la o clinică în Germania.

13 Întrucât instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea sa prin hotărârea din 5
octombrie 2012, doamna Petru a formulat recurs împotriva acesteia la Tribunalul Sibiu.

14 În susținerea acestui recurs, doamna Petru invocă articolul 208 alineatul (3) din Legea
nr. 95/2006, articolul 22 alineatul (1) litera (c) și alineatul (2) al doilea paragraf din
Regulamentul nr. 1408/71, precum și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

15 Intimatele din litigiul principal solicită respingerea recursului susținând că doamna Petru nu
îndeplinea condițiile necesare pentru eliberarea formularului E 112, dat fiind că nu a făcut
dovada imposibilității de a beneficia în România, într-un interval de timp rezonabil, de
serviciul medical în cauză. Ele invocă dispozițiile Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72,
ale Legii nr. 95/2006 și ale Ordinului nr. 592/2008, astfel cum a fost modificat prin Ordinul
nr. 575/2009, precum și articolul 8 din Decretul nr. 729/2009.

16 Instanța de trimitere arată că părțile în litigiu dau o interpretare diferită dispozițiilor

naționale și celor ale dreptului Uniunii aplicabile litigiului cu care a fost sesizată și că
 soluționarea acestuia depinde de modul în care sunt interpretate dispozițiile articolului 22
din Regulamentul nr. 1408/71.

17 În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze

Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă, raportat la prevederile articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din

[Regulamentul nr. 1408/71], imposibilitatea de acordare a tratamentului [unei persoane
asigurate] în țara de reședință se interpretează în mod absolut sau [în mod] rezonabil,
respectiv dacă situația în care, deși intervenția chirurgicală poate fi efectuată în țara de
reședință în timp util și corespunzător din punct de vedere tehnic, în sensul că există
specialiștii necesari și chiar și același nivel al cunoștințelor de specialitate, totuși lipsa
medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate echivalează cu o situație în
care tratamentul medical necesar nu poate fi acordat în sensul prevederilor articolului
menționat?”

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la admisibilitate

18 Guvernul român, amintind că revine instanței naționale obligația de a defini, în cuprinsul

cererii de decizie preliminară, cadrul factual în care se încadrează întrebările adresate Curții,
arată că, în speță, instanța de trimitere nu a precizat situația de fapt din litigiul principal,
astfel cum a fost stabilită pe baza elementelor de probă depuse, ci a preluat doar afirmațiile
părților. Or, potrivit Casei Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu și Casei Naționale de
Asigurări de Sănătate, faptele invocate de doamna Petru privind lipsa medicamentelor și a
materialelor medicale de primă necesitate, care se află la baza întrebării preliminare, sunt
dezmințite de aceste elemente de probă, astfel încât respectiva întrebare nu prezintă nicio
utilitate pentru soluționarea litigiului.

19 Guvernul român arată, în plus, că instanța de trimitere nu a explicat motivele pentru care
apreciază că acest răspuns este necesar pentru soluționarea litigiului principal.

20 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții,
procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și
instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de
interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra
cărora urmează să se pronunțe (Hotărârea Geistbeck, C-509/10, EU:C:2012:416, punctul 47,
și Hotărârea Impacto Azul, C-186/12, EU:C:2013:412, punctul 26).

21 În cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și

care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi
pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei aflate
pe rol, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria
hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea în special
 Hotărârea Bosman, C-415/93, EU:C:1995:463, punctul 59, și Hotărârea Confederación
Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, C-217/05, EU:C:2006:784, punctul 16).

22 Pentru a permite Curții să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru
instanța națională, articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede că cererea
de decizie preliminară trebuie să cuprindă, printre altele, o expunere sumară a obiectului
litigiului principal, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța
de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază
întrebările, precum și expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă
îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii,
precum și legătura pe care aceasta o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională
aplicabilă litigiului principal.

23 Întrucât întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență, Curtea

nu poate respinge o cerere formulată de o instanță națională decât dacă este evident că
interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul
litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu
dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările
care i-au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea Cipolla și alții, C-94/04 și C-202/04,
EU:C:2006:758, punctul 25, precum și Hotărârea Chartered Institute of Patent Attorneys,
C-307/10, EU:C:2012:361, punctul 32).

24 Această situație nu se regăsește în speță.

25 Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește situația de fapt din litigiul principal, decizia de
trimitere conține, sub titlul „Cererea de chemare în judecată”, expunerea afirmațiilor
doamnei Petru și, sub titlul „Starea de fapt”, expunerea circumstanțelor factuale rezumate la
punctele 9-11 din prezenta hotărâre. Deși instanța de trimitere nu se pronunță în această
decizie asupra probelor depuse de părți pentru a dovedi sau pentru a infirma aceste susțineri
și, prin urmare, nu constată, în acest stadiu al procedurii, lipsa medicamentelor și a
materialelor medicale de primă necesitate care se află la baza întrebării preliminare, ea
prezintă totuși cel puțin circumstanțele factuale pe care se întemeiază această întrebare.

26 Pe de altă parte, în ceea ce privește motivele care au determinat instanța de trimitere să își
pună problema interpretării articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul
nr. 1408/71, din decizia de trimitere reiese că, întrucât părțile din litigiul principal dădeau o
interpretare diferită acestei dispoziții, instanța menționată ridică problema dacă aceasta se
aplică în cazul în care imposibilitatea de acordare a tratamentului în cauză în statul membru
de reședință rezultă dintr-o lipsă a medicamentelor și a materialelor medicale de primă
necesitate, și că această instanță consideră că soluția care va fi dată în litigiul principal
depinde de răspunsul care urmează a fi dat la această întrebare.

27 Astfel, interpretarea solicitată nu este vădit lipsită de orice legătură cu realitatea sau cu
obiectul litigiului principal, iar problema ridicată nu este ipotetică, ci se raportează la fapte
discutate de părțile din litigiul principal, care trebuie stabilite de instanța de trimitere. În plus,
 Curtea dispune de elementele necesare pentru a răspunde în mod util la întrebarea care i-a
fost adresată.

28 În consecință, aceasta din urmă este admisibilă.

Cu privire la fond

29 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se

stabilească dacă articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71
trebuie interpretat în sensul că autorizația impusă în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul
(i) al aceluiași articol nu poate fi refuzată atunci când, din cauza lipsei medicamentelor și a
materialelor medicale de primă necesitate, tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi
acordat în timp util în statul membru de reședință al asiguratului social.

30 Trebuie amintit că articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71
enunță două condiții a căror îndeplinire face obligatorie eliberarea de către instituția
competentă a autorizației prealabile solicitate în temeiul alineatului (1) litera (c) punctul (i)
al aceluiași articol. Prima condiție impune ca tratamentul despre care este vorba să se numere
printre prestațiile prevăzute de legislația statului membru pe teritoriul căruia are reședința
asiguratul social. A doua condiție impune ca tratamentul pe care acesta din urmă
intenționează să îl primească în alt stat membru decât statul al cărui rezident este să nu poată,
ținând seama de starea sa actuală de sănătate și de evoluția probabilă a bolii sale, să îi fie
acordat în intervalul de timp necesar în mod normal pentru a obține tratamentul despre care
este vorba în statul membru al cărui rezident este (a se vedea în acest sens Hotărârea
Elchinov, C-173/09, EU:C:2010:581, punctele 53 și 54, precum și jurisprudența citată).

31 În ceea ce privește această a doua condiție, care este vizată de întrebarea preliminară în
prezenta cauză, Curtea a statuat deja că autorizația solicitată nu poate fi refuzată atunci când
un tratament identic sau care prezintă același grad de eficacitate nu poate fi obținut în timp
util în statul membru al cărui rezident este persoana interesată (a se vedea în acest sens
Hotărârea Inizan, C-56/01, EU:C:2003:578, punctele 45 și 60, Hotărârea Watts, C-372/04,
EU:C:2006:325, punctul 61, precum și Hotărârea Elchinov, EU:C:2010:581, punctul 65).

32 În această privință, Curtea a precizat că, în scopul de a aprecia dacă un tratament care
prezintă același grad de eficacitate poate fi obținut în timp util în statul membru de reședință,
instituția competentă este obligată să ia în considerare toate împrejurările care caracterizează
fiecare caz concret, ținând seama în mod adecvat nu numai de situația medicală a pacientului
la momentul la care este solicitată autorizația și, dacă este cazul, de gradul de suferință sau
de natura handicapului acestuia din urmă, care ar putea, de exemplu, să facă imposibilă sau
excesiv de dificilă exercitarea unei activități profesionale, ci și de antecedentele acestuia
(Hotărârile Inizan, EU:C:2003:578, punctul 46, Watts, EU:C:2006:325, punctul 62, și
Elchinov, EU:C:2010:581, punctul 66).

33 Printre aceste circumstanțe pe care instituția competentă este obligată să le ia în considerare

poate fi inclusă, într-un caz concret, lipsa medicamentelor și a materialelor medicale de
primă necesitate, cum este cea invocată în cauza principală. Astfel, după cum a arătat
avocatul general la punctul 25 din concluzii, articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din
 Regulamentul nr. 1408/71 nu face distincție cu privire la motivele pentru care o anumită
prestație nu poate fi efectuată în timp util. Or, această lipsă a medicamentelor și a
materialelor medicale poate în mod evident, cum este și cazul lipsei echipamentelor specifice
sau a competențelor specializate, să facă imposibilă acordarea unui tratament identic sau care
prezintă același grad de eficacitate în timp util în statul membru de reședință.

34 Cu toate acestea, astfel cum au subliniat guvernul român și cel al Regatului Unit, precum și
Comisia Europeană, decurge din jurisprudența citată la punctul 31 din prezenta hotărâre că
această imposibilitate trebuie apreciată, pe de o parte, la nivelul ansamblului spitalelor din
statul membru de reședință apte să acorde tratamentul despre care este vorba și, pe de altă
parte, în raport cu intervalul de timp în care acesta din urmă poate fi obținut în timp util.

35 În ceea ce privește cauza principală, guvernul român observă că doamna Petru avea dreptul
să se adreseze oricărui spital din România care dispunea de echipamentul necesar pentru
efectuarea intervenției de care avea nevoie. Acesta subliniază de asemenea, alături de
intimatele din litigiul principal, că raportul medicului curant indica faptul că această
intervenție trebuia efectuată într-un interval de timp de trei luni. Prin urmare, dacă faptele
invocate de doamna Petru referitoare la lipsa medicamentelor și a materialelor medicale de
primă necesitate la Institutul de Boli Cardiovasculare din Timișoara sunt dovedite, este de
competența instanței de trimitere să aprecieze dacă această intervenție nu ar fi putut fi
realizată în acest interval de timp într-un alt spital din România.

36 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că

articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat
în sensul că autorizația solicitată conform alineatului (1) litera (c) punctul (i) al aceluiași
articol nu poate fi refuzată atunci când tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi acordat în
timp util în statul membru de reședință al asiguratului social din cauza lipsei medicamentelor
și a materialelor medicale de primă necesitate. Această imposibilitate trebuie apreciată la
nivelul ansamblului spitalelor din acest stat membru apte să acorde tratamentul respectiv și
în raport cu intervalul de timp în care acesta din urmă poate fi obținut în timp util.

Cu privire la cheltuielile de judecată

37 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât
cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al
Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu
lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii
familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și
actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel
 cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 592/2008 al Parlamentului European și al
Consiliului din 17 iunie 2008, trebuie interpretat în sensul că autorizația solicitată conform
alineatului (1) litera (c) punctul (i) al aceluiași articol nu poate fi refuzată atunci când
tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi acordat în timp util în statul membru de reședință
al asiguratului social din cauza lipsei medicamentelor și a materialelor medicale de primă
necesitate. Această imposibilitate trebuie apreciată la nivelul ansamblului spitalelor din acest
stat membru apte să acorde tratamentul respectiv și în raport cu intervalul de timp în care
acesta din urmă poate fi obținut în timp util.

Bibliografie

http://www.curieruljudiciar.ro
http://curia.europa.eu
 Fișa de procedură

Cauza
„Trimitere preliminară – Securitate socială – – Asigurări sociale de sănătate – Tratament
spitalicesc acordat în alt stat membru – Refuzul de a elibera o autorizație prealabilă – Lipsa
medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate”
În cauza C-268/13,având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul
articolului 267 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) de Tribunalul Sibiu
(România), prin decizia din 7 mai 2013, primită de Curte la 16 mai 2013, în procedura.

Acte normative interne incidente

Articolul 208 alineatul (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
(Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006);

Potrivit articolului 40 alineatul (1) litera b) din anexa la Ordinul președintelui Casei
Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 592/2008 din 26 august 2008 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind utilizarea în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România
a formularelor emise în aplicarea Regulamentului nr. 1408/71, precum și a Regulamentului nr.
574/72 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 648 din 11 septembrie 2008), astfel cum a fost
modificat prin Ordinul nr. 575/2009 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 312 din 12 mai
2009, rectificare în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009);

Articolul 8 alineatul (1) din anexa la Ordinul nr. 729/2009 din 17 iulie 2009 al Casei
Naționale de Asigurări de Sănătate pentru aprobarea Normelor metodologice privind rambursarea
și recuperarea cheltuielilor reprezentând asistența medicală acordată în baza documentelor
internaționale cu prevederi în domeniul sănătății la care România este parte (Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 545 din 5 august 2009).

Acte normative comunitare incidente

Regulamentul nr. 1408/71 prevede la articolul 22, intitulat „Șederea în afara statului
competent. Reîntoarcerea sau transferul de reședință în alt stat membru pe durata bolii sau a
maternității. Necesitatea de a se deplasa într‑un alt stat membru pentru tratament corespunzător”;
În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din
21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 (JO L 74, p. 1,
Ediție specială, 05/vol. 1, p. 74), Comisia administrativă pentru securitatea socială a lucrătorilor
migranți menționată la articolul 80 din Regulamentul nr. 1408/71 a adoptat un model pentru
certificatul necesar în vederea aplicării articolului 22 alineatul (1) litera (c) punctul (i) din acest
din urmă regulament, respectiv formularul E 112.
Întrebări preliminare

Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea

întrebare preliminară:

„Dacă, raportat la prevederile articolului 22 alineatul (2) al doilea paragraf din

[Regulamentul nr. 1408/71], imposibilitatea de acordare a tratamentului [unei persoane asigurate]
în țara de reședință se interpretează în mod absolut sau [în mod] rezonabil, respectiv dacă situația
în care, deși intervenția chirurgicală poate fi efectuată în țara de reședință în timp util și
corespunzător din punct de vedere tehnic, în sensul că există specialiștii necesari și chiar și același
nivel al cunoștințelor de specialitate, totuși lipsa medicamentelor și a materialelor medicale de
primă necesitate echivalează cu o situație în care tratamentul medical necesar nu poate fi acordat
în sensul prevederilor articolului menționat?”

Rezumatul situației de fapt

Doamna Petru suferă de mai mulți ani de grave afecțiuni vasculare. În cursul anului 2007,
ea a suferit un infarct miocardic în urma căruia a fost supusă unei intervenții chirurgicale. În cursul
anului 2009, întrucât starea sa de sănătate s‑a înrăutățit, ea a fost internată la Institutul de Boli
Cardiovasculare din Timișoara. În urma investigațiilor medicale la care a fost supusă, s‑a luat
decizia efectuării unei operații pe cord deschis pentru schimbarea valvei mitrale și introducerea a
două endoproteze vasculare.
Considerând că condițiile materiale din acest spital nu erau satisfăcătoare pentru efectuarea
unei astfel de intervenții chirurgicale, doamna Petru a decis să meargă la o clinică în Germania
unde a fost efectuată intervenția respectivă. Costul acesteia și cheltuielile de spitalizare
postoperatorii s‑au ridicat la suma totală de 17 714,70 euro.
Înainte de a se deplasa în Germania, doamna Petru solicitase Casei Județene de Asigurări
de Sănătate Sibiu să suporte costurile intervenției pe baza formularului E 112. Cererea sa,
înregistrată la 2 martie 2009, a fost respinsă cu motivarea că din cuprinsul raportului medicului
curant nu rezulta că serviciul medical solicitat, care făcea parte din pachetul de servicii de bază,
nu putea fi efectuat într‑un timp rezonabil în unități medicale din România, raportat la starea
medicală curentă a asiguratului și la evoluția în timp a bolii.
La 2 noiembrie 2011, doamna Petru a introdus o acțiune civilă în vederea obligării Casei
Județene de Asigurări de Sănătate Sibiu și a Casei Naționale de Asigurări de Sănătate la plata
contravalorii în lei a sumei de 17 714,70 euro cu titlu de daune interese. Doamna Petru a menționat,
în susținerea acestei cereri, că condițiile de spitalizare de la Institutul de Boli Cardiovasculare din
Timișoara erau deosebit de precare, întrucât lipseau medicamentele și materialele medicale de
primă necesitate, iar numărul de paturi era insuficient, și că, din cauza complexității intervenției
chirurgicale și a acestor condiții precare, a decis să părăsească acest spital și să se deplaseze la o
clinică în Germania.
Întrucât instanța de prim grad de jurisdicție a respins acțiunea sa prin hotărârea din 5
octombrie 2012, doamna Petru a formulat recurs împotriva acesteia la Tribunalul Sibiu.
 În susținerea acestui recurs, doamna Petru invocă articolul 208 alineatul (3) din Legea nr.
95/2006, articolul 22 alineatul (1) litera (c) și alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr.
1408/71, precum și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Intimatele din litigiul principal solicită respingerea recursului susținând că doamna Petru
nu îndeplinea condițiile necesare pentru eliberarea formularului E 112, dat fiind că nu a făcut
dovada imposibilității de a beneficia în România, într‑un interval de timp rezonabil, de serviciul
medical în cauză. Ele invocă dispozițiile Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72, ale Legii nr.
95/2006 și ale Ordinului nr. 592/2008, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 575/2009,
precum și articolul 8 din Decretul nr. 729/2009.
Instanța de trimitere arată că părțile în litigiu dau o interpretare diferită dispozițiilor
naționale și celor ale dreptului Uniunii aplicabile litigiului cu care a fost sesizată și că soluționarea
acestuia depinde de modul în care sunt interpretate dispozițiile articolului 22 din Regulamentul nr.
1408/71.
În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze
Curții întrebare preliminară.

Dispozitivul hotărârii

Articolul 22 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al
Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu
lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor
acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin
Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat
prin Regulamentul (CE) nr. 592/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie
2008, trebuie interpretat în sensul că autorizația solicitată conform alineatului (1) litera (c) punctul
(i) al aceluiași articol nu poate fi refuzată atunci când tratamentul spitalicesc în cauză nu poate fi
acordat în timp util în statul membru de reședință al asiguratului social din cauza lipsei
medicamentelor și a materialelor medicale de primă necesitate. Această imposibilitate trebuie
apreciată la nivelul ansamblului spitalelor din acest stat membru apte să acorde tratamentul
respectiv și în raport cu intervalul de timp în care acesta din urmă poate fi obținut în timp util.