POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

Studenţi:
Iosub Elena
 Precop Andreea
 Tabacariu Elena Petronela
Grupa: EAI 12

1
 Cuprins

Introducere

Cap 1. Apecte teoretice privind politica comercială

1.1 Începuturile și evoluția politicii comerciale cumune UE
1.2. Ce reprezinta PCC?
1.3 De ce o politica comerciala comuna?
1.4 Care sunt obiectivele PCC?
1.5 Principiile Politicii Comerciale Comune a UE
1.6 Instrumentele politicii comerciale comune.
1.7 Răspunderea instituțională

Cap 2. Relațiile comerciale ale UE cu țările terțe

2.1 Acorduri comerciale preferenţiale încheiate de U.E. cu țări terţe
2.2 Acorduri comerciale nepreferenţiale încheiate de U.E. cu țări terţe

Cap 3. Regimul exportului, importului și SGP

3.1 Regimul exportului
3.2 Regimul importului
3.3 Sistemul generalizat de preferinte (SGP)
3.4 Relațiile dintre Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului

Cap 4. Impactul adoptării politicii comerciale comune a Uniunii Europene

în România

Cap 5. Impactul crizei economice asupra schimburilor comerciale ale Uniunii

Europene

Concluzii
Bibliografie

2
 Politica Comercială Comună a Uniunii Europene

De la înființarea sa, Uniunea Europeană și-a extins nu numai dimensiunea, prin

aderarea de noi state membre, ci și domeniile în care a dezvoltat o politică comună europeană.
Uniunea Europeană a creat piața unică internă printr-un sistem de legi și reglementări
ce garantează libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. A
dezvoltat politici comune pentru comerț, agricultură și pescuit. De asemenea, a luat măsuri
pentru punerea în practică a unei politici europene pentru dezvoltarea regională. UE și-a
întărit poziția în ceea ce privește politica comună externă, justiția și afacerile interne.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene ce prevede crearea unei piețe
comune având la bază principiul liberei circulații (a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și
persoanelor), a stat la baza coordonării treptate a politicilor statelor membre și la dezvoltarea
ulterioară a politicilor comune europene.
Domeniile în care se implică UE sunt următoarele: Politica Agricolă Comună, Pescuit,
Siguranța Alimentară, Politica Industrială, Piața Internă, Audiovizual și Media, Cultură,
Educație, Formare Profesională și Tineret, Combaterea Fraudei, Politica Fiscală, Politica
Vamală, Cercetare și Inovare, Societatea Informațională, Energie, Transporturi, Protecția
Consumatorilor, Mediu, Sănătate Publică, Politica Regională, Ocuparea Forței de Muncă,
Afaceri Sociale și Egalitate de Șanse, Dezvoltare, Extindere, Comerț, Relații Externe, Justiție,
Libertate și Securitate, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC), Ajutor Umanitar,
Drepturile Omului.

3
 1. Aspecte teoretice privind politica comercială

1.1 Începuturile și evoluția politicii comerciale comune UE

Elementele de bază ale politicii comerciale a UE (inclusiv politica vamală, ca parte
constituentă) au fost creionate încă din momentul creării acestei entități prin Tratatul de la
Roma privind crearea "Comunității Economice Europene", din 1957. Principiile de bază ale
politicii comerciale a UE, așa cum au fost statuate prin Tratatul de la Roma și completate prin
tratate și reglementări ulterioare, se vor păstra în timp, țările care au aderat mai târziu la
grupare angajându-se să se conformeze acestora.
În cadrul Tratatului de la Roma se regăsesc fundamentele politicii comerciale
europene. Grija manifestată de țările semnatare pentru acest domeniu este justificată prin
prisma obiectivelor mai largi ale grupării, acelea ale creării în viitor a unei uniuni economice
europene. Ori, în condițiile specifice momentului, crearea unei uniuni vamale între țările
membre nu putea fi concepută și nu putea genera efecte benefice pentru statele membre în
absența unui comportament articulat, coerent și uniform, la nivel de grupare în planul
relațiilor comerciale externe ale grupării. Art. 110, într-unul din paragrafele sale, statutează că
"Politica comercială comunitară va trebui să ia în considerare efectele favorabile pe care le
va genera înlăturarea taxelor vamale între statele membre asupra creșterii competitivității și
eficienței agenților economici."
Transpus în contextul pieței unice interne, acest articol parcă lasă să se înțeleagă că
măsurile economice care vor revărsa efectele pieței unice asupra competitivității vor conduce
și la o politică comercială mai liberală. Desigur, așa cum a stabilit și Curtea de Justiție, art.
110 este mai degrabă un pachet de bune intenții, fără prea mult efort concret la scară
comunitară. Art. 112 se referă la amonizarea schemelor naționale de stimulare a exporturilor
"la un nivel necesar pentru a se asigura că concurența între agenții economici din Comunitate
nu va fi distorsionată. Astfel, Tratatul confirmă relația funcțională care există între
uniformizarea regimurilor comerciale de export și concurența loiala pe piața internă. Dar art.
112 nu are caracter evident imperativ la nivelul legislației comunitare.
Din punct de vedere, atât al politicii industriale, cât și din cel al politicii în domeniul
concurenței, comunitatea va continua să acționeze pentru armonizarea schemelor de
subvenționare a exporturilor pe baza prevederilor unei politici comerciale comune conform
art. 113.

4
 Art. 113, cel mai clar și mai cuprinzător referitor la politica comercială, statutează că
regimurile de comerț exterior vor trebui să aibă la bază reguli uniforme privind exportul și
importul și menționează explicit "măsuri de protejare a schimburilor comerciale cum ar fi
cele de retorsiune la dumping și subvenționare".
Cu toate intențiile de restrângere a protecționismului comercial și de promovare a
liberalizării comerțului internațional, CE a menținut restricții importante în domeniul
produselor agroalimentare, textilelor, autoturismelor, cărbunelui și oțelului, construcțiilor de
nave, serviciilor. Chiar prevederile acordurilor intrenaționale pe produsele de bază n-au fost
considerate obligatorii pentru Comunitate.
Prin Tratatul de la Roma nu se intenționa crearea unui bloc comercial închis,
inaccesibil țărilor neparticipante la grupare, ci, dimpotrivă, cel puțin la nivel formal,
abordarea relațiilor comerciale ale CEE avea la bază viziunea liberului schimb. Astfel, art.
110 al Tratatului de la Roma, este statuat faptul că "prin crearea unei uniuni vamale, Statele
semnatare vor contribui, în conformitate cu interesul comun al grupării, la dezvoltarea
armonioasă a comerțului internațional, la reducerea progresivă a restricțiilor comerciale și a
barierelor tarifare din calea schimburilor comerciale internaționale".
La 1 iulie 1968 a fost realizată, în linii generale, uniunea vamală preconizată în
Tratatul de la Roma, după aplicarea completă a programelor de implementare convenite în
1962 şi 1964. În această perioadă, a fost stabilit cadrul instituţional pentru luarea deciziilor de
politică comercială. Totodată, această etapă a marcat şi primele contacte cu GATT – în cadrul
Rundei Dillon (1960-1961) – pentru stabilirea compensaţiilor către terţi pentru instituirea
tarifului vamal comun – şi a Rundei Kennedy. Astfel, simbolul acestui moment îl constituie
intrarea în vigoare a Tarifului Vamal comun al CEE în cadrul căruia nivelul taxelor vamale
înscrise în tarifele vamale naționale ale statelor participante la 1 ianuarie 1959.
De la acest moment, 1 iulie 1968, se pote vorbi de o politică comercială comună (cel
puțin într-o anume măsură) a CEE. Față de țările terțe a fost instituit un tarif vamal extern
comun, al cărui nivel mediu era 8.14%, începând cu ianuarie 1972, când s-a aplicat ultima
tranșă a reducerilor convenite în cadrul GATT, cu ocazia 'Rundei Kennedy'. Trebuie remarcat
că, în cadrul UE care grupează țări puternic dezvoltate din punct de vedere industrial, acest
nivel de taxe, aparent redus, asigura producătorilor comunitari o preferință destul de
importantă.
Întreaga perioadă dintre 1969 şi 1985 a fost marcată de “euroscleroza” generală a
construcţiei comunitare şi politica comercială comună nu a făcut excepţie. Totuşi, evoluţiile
din alte domenii au exercitat o influenţă extrem de importantă asupra acesteia: problemele

5
sistemului monetar internaţional s-au acutizat, a luat fiinţă Sistemul Monetar European
(1978), politica agricolă comună a atins apogeul dezvoltării sale instrumentale şi
instituţionale, industria siderurgică şi cea textilă s-au confruntat cu o criză fără precedent.
Politica comercială a trebuit să se adapteze la aceste noi condiţii. În această perioadă a
fost extinsă gama de măsuri de politică comercială, inclusiv prin participarea la acorduri
internaţionale. Astfel, în urma participării la Runda Tokyo, Comunitatea a devenit parte la
codurile referitoare la licenţele de import/export, antidumping, evaluarea vamală, achiziţiile
publice, subvenţii şi obstacole tehnice. De asemenea, a fost acordată o atenţie specială
participării la acorduri sectoriale, în special cele referitoare la sectoarele în declin. Mai mult, a
fost încheiată o serie de acorduri bilaterale, inclusiv cu alte grupări integraţioniste.
Momentul critic în evoluţia din ultimele decenii a politicii comerciale comune a fost
reprezentat de Tratatul de la Maastricht (Gonzales Alonso, 1998), care a definitivat, practic,
arhitectura legală şi instituţională a acestei politici, aşa cum se regăseşte şi în Tratatul
Constitutiv.
Un moment foarte important este 1 mai 2004, odată cu lărgirea Uniunii Europene.
Zece state devin membre ale acesteia: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria,
Polonia, Slovenia, Slovacia, Malta. Această dată înseamnă înlocuirea oficială a politicii
comerciale naționale cu politica comercială comună. Pregătirea momentului are multe
implicații, îndeosebi în privința acordurilor comerciale bilaterale și internaționale, a
respectării și ajustării obligațiilor asumate anterior față de țările terțe și față de organismele
internaționale, a conservării fluxurilor tradiționale de mărfuri și de investiții străine etc., toate
privite din unghiul vechilor membri, al noilor membri, al țărilor terțe și, respectiv, al
interesului comunitar european.
Cei 10 noi membri au adoptat, sub toate aspectele, politica comercială comunitară.
• Ei aplica toate acordurile comerciale bilaterale ale UE, tariful vamal extern
comun și toate măsurile comerciale defensive ale UE.
• Ei se implică, pe deplin, în deschiderea amplă a comerțului exterior al UE și în
reducerea generală a tarifului vamal de import al EU de la 9% la 4%
• În OMC (Organizația Mondială de Comerț) UE va negocia pentru toți cei 25 de
membri. Cei 10 noi membri preiau toate angajamentele comerciale multilaterale și toate
obligațiile ce decurg din ele pentru membrii UE.

6
 Totodată lărgirea avantajează și partenerii comerciali ai UE, astfel:
• O piață internă europeană mai mare: de peste 455 milioane locuitori,
contribuind cu 28% la produsul brut mondial și reprezentând aproape 20% din exporturile
mondiale de bunuri și servicii. Extinderea celor "patru libertăți fundamentale" (pentru bunuri,
servicii, capital și forță de muncă), la noii membri, va simplifica și va mări accesul țărilor terțe
la piața UE. De exemlpu, produsele importate de Lituania, în concordanță deplină cu
standardele și normele UE, vor putea să se miște liber în Suedia, în Grecia sau oriunde pe
teritoriul UE. Un investitor sud-coreean sau japonez, stabilit cu investiții in Slovacia, va fi
liber să furnizeze servicii pe tot cuprinsul UE-25 în aceleași condiții în care operează în toate
cele 15 vechi state membre. Acest lucru nu era posibil până acum.
• Un acces simplificat și extins al țărilor terțe la piața celor 10 noi membri. Se
elimină cele 10 regiuni comerciale diferite ale noilor membri și se aplică un singur set de
reguli comunitare, cu un singur tarif vamal comun, un singur set de proceduri comerciale
administrative pentru toate cele 25 de țări membre.
• O mai mare deschidere comercială a UE față de țările terțe. Adoptarea de că tre
noii membri a tarifului vamal comunitar înseamană o reducere substanțială a taxelor vamale
plătite anterior de țările terțe.
Exemplul nr. 1: taxele vamale de import ale Ungariei se înjumătățesc.
Exemplul nr. 2: Rusia câștigă peste 300 milioane de euro din reducerea taxelor
vamale, prin intrarea oficială în UE a celor 10 noi membri.
Exemplul nr. 3: lărgirea mărește beneficiile țărilor în curs de dezvoltare de pe urma
sistemului generalizat de preferințe, de pe urma aranjamentului preferențial special EBA
(Everything But Arms) sau de pe urma convenției EU-ACP (Africa, Caraibe, Pacific), la
exportul către noile 10 țări membre.

Politica comerciala comuna in urma Tratatului de la Lisabona

Noul tratat a stabilit pentru prima data o competenta expresa asupra investitiilor
straine, incluzandu-le sub incidenta politicii comerciale.
In contrast cu Tratatul de la Nisa, care facea distinctia intre comertul cu bunuri, cel cu
servicii si proprietate intelectuala, Tratatul de la Lisabona asimileaza toate aceste parti
politicii comerciale comune, in sensul ca intra toate sub competenta exclusiva a Uniunii
Europene.

7
 Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de aplicare a politicii comerciale pentru a
include şi investiţiile străine directe. Instrumentele proprietăţii intelectuale, precum mărcile
înregistrate, desenele industriale, patentele, drepturile de autor, reprezintă unul dintre
motoarele care pun în mişcare inovaţia, creşterea economică şi competitivitatea. Tratatul de la
Lisabona facilitează uniformizarea protecţiei la nivel european.
Acest tratat constituie un punct de referinta al evolutiei politicii comerciale comune, si
introduce o noua etapa in relatiile externe ale uniunii. Orientandu-se dupa premisa regimului
curent,contribuie la dezvoltarea unei politici comerciale coerente, eficace, reflectandu-se in
relatiile externe gradul integrarii economice interne. Extinderea politicii la comertul cu
servicii, aspectul comercial al proprietatii intelectuale si, cel mai important, la investitiile
straine directe, indica faptul ca o politica comuna in aceste domenii in raport cu tarile terte
este necesara pentru a implini obiectivele integrarii interne si pentru a creste competitivitatea
Europei in lume.
Fuzionand diferitele domenii ale politicii comerciale si simplificand exercizarea
competentei uniunii in acest sens, tratatul asigura aplicarea eficienta a PCC intr-o lume ce se
afla intr-o continua globalizare.

1.2 Ce reprezinta PCC?

Este politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar integrării
economice europene. De la bun început, a fost concepută ca o politică supranaţională. Este
unul din primele domenii în care Statele Membre au acceptat să îşi limiteze suveranitatea,
delegând competenţe extinse la nivel comunitar.
Sir Leon Brittan, fost comisar pentru relaţii economice externe: politica comercială
reprezintă «probabil cea mai bună reclamă pentru punerea în comun a suveranităţii
naţionale de când a luat fiinţă Comunitatea Europeană ».1
Comerţul, care este cea mai extinsă arie a politicii externe a Uniunii Europene, este în
competenţa exclusivă a Comisiei Europene. Cu o piaţă internă de 499,8 milioane de locuitori,
Uniunea Europeană are o voce puternică când negociază ca o entitate singulară. În practică,
Statele Membre cad de acord asupra mandatului de negociere cu alte state sau organizaţii
internaţionale, precum Organizaţia Mondială a Comerţului. Comisarul European responsabil
pentru politica comercială a Uniunii poartă negocierile în numele Uniunii. În cadrul

1
Peterson, John; Bomberg, Elizabeth: External Trade Policy, în “Decision-making in the
EU”, Palgrave, 1999; p.90

8
negocierilor majore, precum cele cu Organizaţia Mondială a Comerţului, reprezentanţii
Statelor Membre pot lua parte de asemenea.

1.3. De ce o politica comerciala comuna?

Nevoia unei asfel de politici a fost data de :
a) exigenţele constituirii pieţei interne unice : lipsa unei politici comerciale comune ar
fi favorizat fenomenul de deviere de comerţ (penetrarea importurilor pe piaţa CE prin
teritoriul vamal al statului membru cu cele mai mici obstacole la produsul respectiv), pentru a
cărui combatere s-ar fi recurs la aplicarea de măsuri restrictive în comerţul intra-comunitar.
b) exercitarea unei influenţe la scară internaţională corespunzătoare dimensiunii
economice a grupării : uniformitatea posturii şi acţiunilor adoptate în relaţiile cu partenerii
comerciali permit CE să valorifice avantajele care decurg din excepţionala sa dimensiune
economică.
c) protejarea procesului de decizie în materie de influenţa grupurilor de interese
protectioniste.

1.4. Care sunt obiectivele PCC?

♦ Dezvoltarea comerțului între statele membre și țările terțe;
♦ Dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial;
♦ Eliminarea progresivă a restricțiilor asupra comerțului internațional;
♦ Restrângerea barierelor vamale;
♦ Creșterea puterii concurențiale a firmelor din UE prin expunere concurențială
crescută.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt2:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului (dumping sau subvenţii) şi
măsuri de întărire a cooperării vamale între statele membre.
Deși în UE funcționează reglementări vamale și politica comercială comună, totuși, nu
se poate vorbi încă de o uniformitate de interese și de o atitudine comună, unică a țărilor

2
D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248.

9
participante în ceea ce privește politica comercială și vamală, fapt ce a devenit vizibil cu
ocazia lărgirilor succesive.
Astfel, pot fi identificate patru mari grupuri de țări în funcție de obiectivele de politică
comercială pe care le urmăresc:
• Un prim grup, de orientare liberală, cuprinde: Germania, Olanda, Danemarca și
Marea Britanie; obiectivul principal al acestui grup este legat de o mai mare deschidere
comercială a UE, reducerea protecționismului tarifar și netarifar și promovarea
multilateralismului comercial;
• Un al doilea grup este format din așa numiții "oportuniști" (Italia, Belgia,
Luxemburg, Spania) care este interesat de protejarea intereselor sectoriale;
• Al treilea grup, "apărătorii PAC" (Politica agrară comună), format din Franța,
Irlanda, Belgia și țările din sudul UE susținut frecvent de Comisie, promovează, cu precădere,
protecționismul agricol ridicat;
• Al patrulea grup, compus din țările sărace ale UE- Irlanda, Grecia, Portugalia,
care susțin protecționismul comercial față de terți.
Politica comercială are un rol extrem de important în ceea ce priveşte competitivitatea,
putând reprezenta o sursă majoră de îmbunătăţire a productivităţii, printr-o concurenţă
crescută, adâncirea specializării, inovare, economii de scară, conţinutul tehnologic al
importurilor şi investiţiilor.
Comisia Europeană estimează că 25% din câştigurile de productivitate se datorează
liberalizării comerţului exterior.
Din perspectiva politicii competitivităţii, politica comercială comună ar trebui să
asigure atingerea următoarelor obiective:
• asigurarea unui grad suficient de deschidere a economiei europene, în scopul
asigurării unor surse de aprovizionare ieftine cu inputuri pentru firmele europene, precum şi
pentru a induce o presiune concurenţială semnificativă asupra acestora;
• asigurarea unui acces adecvat al producătorilor europeni pe terţe pieţe, pentru ca
aceştia să poată beneficia de economii de scară, inovaţie şi o mai mare specializare;
• asigurarea faptului că practicile anticoncurenţiale nu afectează comerţul.

10
 1.5. Principiile Politicii Comerciale Comune a UE :
-“o economie de piață deschisă cu liberă concurență”-
Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii Europene
reiese din articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană, care stabileşte că dezideratul
acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă.
Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe ansamblu gradul de protecţionism al pieţei
interne unice ar trebui să se reducă în mod continuu.
Principiile politicii comerciale a UE sunt legate de uniformitatea (mai bine spus,
unicitatea) reglementărilor la nivel de grupare și al competenței UE. Astfel, în conformitate cu
art. 113 al Tratatului asupra UE, politica comercială este construită pe principii uniforme în
domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării comerciale, ceea ce presupune că în
materie de acorduri comerciale internaţionale sau de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să
se realizeze o centralizare a deciziilor la nivel comunitar. Cu toate acestea, având în vedere şi
existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat că între
instituţiile comunitare şi statele naţionale trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi
semnarea acordurilor comerciale internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu
intră sub incidenţa politicii comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate
intelectuală competenţele sunt partajate între cele două părţi.

1.6. Instrumentele politicii comerciale comune.

Principalele instrumente de politică comercială sunt:
- de natură tarifară (vamală): prin intermediul taxelor vamale;
- de natură netarifară: reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte
măsuri netarifare;
- de natură promoţională şi de stimulare: au drept scop să impulsioneze exporturile
globale ale ţării (sau comunităţii) respective.
Instrumentele politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt în prezent în cea
mai mare parte armonizate la nivelul UE.
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun care a
fost realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările membre,
şi a cărui aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o
singură dată, când pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.

11
 Tariful extern comun se caracterizează prin3:
- taxe ad-valorem la produsele industriale;
- taxe specifice la produsele agricole;
- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse
agricole şi unor produse industriale sensibile;
- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;
- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de
prelucrare a produsului) pentru anumite produse (textile, cauciuc, tutun, etc.).
Un alt instrument utilizat în cadrul politicii comerciale comune a UE îl reprezintă
cotele sau restricţiile cantitative care, începând din 1994, sunt definite la nivelul UE şi nu la
nivel naţional. Protecţia cantitativă în cazul UE are însă o importanţă în declin. Astfel, în anii
‘90 s-a limitat protecţia cantitativă extra UE şi s-a eliminat protecţia cantitativă intra-UE, iar
contingentele naţionale şi toate restricţiile voluntare de export sunt eliminate (cu excepţia
textilelor şi îmbrăcăminţii, conform Acordului Multifibre).
De asemenea, începând cu anul 1990 au fost introduse măsurile antidumping, măsuri
prin intermediul cărora organizaţiile profesionale sau grupurile de întreprinderi europene pot
cere măsuri de retorsiune contra concurenţilor străini apreciaţi drept neloiali. Dosarele sunt
instrumentate de către Comisia Europeană, care propune şi taxele antidumping la produsele ce
provin din anumite ţări sau de la numite firme, taxe ce trebuie aprobate de Consiliu4.
De asemenea, deciziile cu privire la clauzele de salvgardare (restricţii impuse temporar
la importurile anumitor produse care pun în pericol o industrie a unei ţări membre sau a
ansamblului UE) sunt luate de către Comisie şi pot fi controlate de către Consiliu. Principalele
produse care au fost vizate de măsuri de salvgardare au fost: textilele, oţelul şi automobilele.
În privinţa obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, una dintre concluziile Forumului
Global al OCDE din iunie 2003 de la Paris a fost aceea că UE (la fel ca şi SUA) utilizează pe
scară largă subvenţiile, iar multe alte bariere netarifare sunt folosite sub pretextul securităţii
naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului.
Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană pot fi
împărţite în două mari categorii:
- instrumente defensive;
- instrumente ofensive.

3
P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 145
4
G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene: o poveste de succes?, Editura de
Vest, Timişoara, 2005, pag. 204

12
 Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi apără
interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în conformitate cu
prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei
de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale.
Principalele instrumente defensive sunt5:
- măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele
mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile
acordate producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în
situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de
export către Uniunea Europeană;
- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a
importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau
ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor. Acest tip de
măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Scopul instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea
obstacolelor din calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de6:
- regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite
societăţilor din Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în
care întâlnesc bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste
reglementări pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale
internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care rezultatul
evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia Mondială a
Comerţului pentru rezolvarea disputelor;
- baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite:
1) obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre
ale Uniunii Europene ;
2) modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor
firmelor din ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;
3) asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a
obligaţiilor asumate prin acorduri internaţionale.
5
Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii – Politici
europene, 2005, pag. 7.
6
Idem

13
 1.7 Răspunderea instituțională
Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a
politicii comerciale comune sunt:
- Consiliul Uniunii Europene;
- Comisia Europeană;
- Comitete consultative.
De asemenea, şi statele membre au anumite atribuţii limitate, în domeniul unor servicii
şi al proprietăţii intelectuale.
Actele prin care este pusă în aplicare politica comercială a UE pot fi: reglementări cu
aplicare generală, obligatorii şi direct aplicabile în ţările membre, directive care trebuie
transpuse în legislaţia naţională şi în practica statelor membre, decizii obligatorii pentru cei
vizaţi, decizii cu aplicare generală, recomandări şi opinii care nu au forţă obligatorie7.
Deciziile privind politica comercială comună au la bază propunerile Comisiei
Europene, care trebuie însoţite de avizul “Comitetului articolului 133”, comitet format din
responsabilii politicii statelor membre, şi a cărui activitate se concretizează în special în
examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile comerciale
internaţionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale şi a unor
probleme comerciale deosebite cu care se confruntă statele membre ale UE.
Decizia finală se adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate implica
atât Curtea de Conturi, cât şi organele financiare şi consultative ale UE (în funcţie de tipul
actului şi problema la care se referă).8
Elaborarea și adoptarea măsurilor de politică vamală (și comercială) față de terți,
precum și semnarea acordurilor tarifare și comerciale sunt atributul UE și nu sunt de
competența statelor membre. În confornitate cu clauza comunitară, introdusă încă din 1961,
toate acordurile comerciale preferențiale bilaterale sau multilaterale care, anterior acelui
moment, fuseseră semnate de către statele membre ale CEE, s-au transformat în acorduri
preferențiale în care parte era CEE și nu statul membru; totodată, toate acordurile tarifare și
comerciale preferențiale ulterioare vor avea ca parte CEE/UE ca grupare, și nu statele membre
ca participante individual.
În conformitate cu prevederile politicii comerciale comune, nici o țară membră a UE
nu poate decide unilateral modificarea regimului și reglementărilor vamale sau semnarea unor
7
O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale comunitare, Sinteze, Universitatea “Spiru
Haret”, Bucureşti, 2005
8
Idem7

14
acorduri tarifare cu parteneri din afara grupării, ci administrarea tuturor aspectelor legate de
politica vamală și relațiile comerciale cu țările terțe se face de către organismele comunitare.

2. Relațiile comerciale ale UE cu țările terțe

Un rol deosebit în cadrul politicii comerciale a Uniunii Europene este acordat relaţiei
cu Statele Unite, negocierile lungi şi dezacordurile fiind deja un element obişnuit, ambele
părţi adoptând sancţiuni reciproce sub forma tarifelor la importul unor bunuri specifice. În
ultimii ani, ambele părţi au preferat să adreseze un număr de dispute în faţa organismelor de
rezolvare a disputelor din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În ceea ce priveşte runda Doha a negocierilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
dezacorduri majore între Uniunea Europeană şi Statele Unite au ieşit la suprafaţă în ceea ce
priveşte ajutoarele financiare acordate sectorului agricol. Fiecare parte a acuzat-o pe cealaltă
că a sabotat obiectivele de bază ale negocierilor: deschiderea economiilor vestice pentru
produsele originare din statele în curs de dezvoltare, în special cele din zona Africii, a
Caraibelor şi a Pacificului. Discuţiile au fost suspendate în 2006.
Dezacorduri majore au fost cauzate de asemenea de ajutoarele financiare acordate
industriei aeronautice, în special companiei Airbus de către statele Uniunii Europene şi
companiei Boeing de către guvernul american.
Multe dintre aceste dispute economice sunt cauzate de modul diferit în care guvernele
europene şi cel american percep globalizarea economică. În Statele Unite noile oportunităţi
economice aduse de globalizare au fost asimilate foarte uşor. În multe state europene
globalizarea a fost însă privită cu scepticism, fiind asociată cu pierderea locurilor de muncă şi
a oportunităţilor de afaceri în detrimentul economiilor în curs de dezvoltare.
Uniunea Europeană a încercat să stabilească relaţii comerciale cu majoritatea
regiunilor de pe glob. Au existat numeroase discuţii între Uniunea Europeană şi Statele Unite
în privinţa stabilirii unei zone transatlantice de liber schimb comercial care ar cuprinde
Uniunea Europeană şi ţările membre ale NAFTA. Uniunea Europeană a purtat de asemenea
discuţii cu alte structuri regionale, cum ar fi MERCOSUR şi ASEAN în speranţa stabilirii
unor acorduri de liber schimb comercial. Considerând imensul potenţial economic al Chinei şi
Indiei, stabilirea unor relaţii comerciale cu aceste ţări este extrem de benefică Uniunii
Europene.

15
 De asemenea, importurile de produse ieftine provenind din China şi Vietnam au cauzat
îngrijorarea unor State Membre ale Uniunii Europene. În timpul conflictului textil cu China
din 2005, textilele chinezeşti au fost blocate pentru o perioadă de câteva săptămâni în
porturile europene ca urmare a acuzaţiilor de dumping a preţurilor aduse de către companiile
textile europene. În 2006, încălţămintea sportivă produsă în Vietnam a fost considerată de
asemenea ca având un impact dăunător asupra industriei europene de încălţăminte. Uniunea
Europeană a adresat ambele cazuri organismelor de rezolvare a disputelor din cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Politica Comercială Comună cuprinde ansamblul reglementărilor vamale aplicabile
ţărilor terţe:
a) tariful vamal comun;
b) restaurarea contingentelor de import;
c) restituirea taxelor antidumping (adică a taxelor aplicabile produselor importate
în UE la un preţ inferior preţurilor de vânzare în ţările producătoare);
d) armonizarea regimurilor de sprijin acordate de către statele membre
exportatorilor către ţările terţe.

2.1 Acorduri comerciale preferenţiale încheiate de U.E. cu țări terţe

Acorduri comerciale preferenţiale, de tip “acorduri de comerţ liber” sunt acele
acorduri prin care părţile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii
(reduceri/eliminări de taxe vamale de import, contingente tarifare etc.). În baza acestor
acorduri, produsele de export originare dintr-o ţară beneficiază de facilităţi suplimentare de
acces pe piaţa ţării partenere.
Acordurile comerciale preferenţiale încheiate de UE sunt grupate astfel:
• Spaţiul Economic European (SEE)
• Acorduri de Stabilizare şi Asociere
• Sistemul de Preferinţe Comerciale Autonome (SPCA)
• Acorduri de asociere Euro-Mediteraneene
• Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din Africa
• Acorduri preferenţiale încheiate cu ţările din America Latină

2.2 Acorduri comerciale nepreferenţiale încheiate de U.E. cu țări terţe

16
 Acorduri de cooperare economică şi comercială (nepreferenţiale)
Acest tip de acord implică nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciprocă
a clauzei naţiunii celei mai favorizate, dar şi consultarea şi cooperarea în domeniile economic,
ştiinţific şi tehnic.
Astfel de acorduri au fost semnate cu ţările arabe exportatoare de petrol şi cu cele din
Pactul Andin (1984), cu China (1984), cu statele ASEAN (1980) etc.
Un model nou de acorduri de cooperare îl constituie cele încheiate în 1997-1998 cu
Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Moldova şi cu alte state din fosta CSI, care poartă numele
de «Acord de parteneriat şi cooperare». Fără a excede cu mult cooperarea clasică, ele conţin
elemente de noutate cum ar fi clauza de democratizare care se regăseşte și în acordurile
europene încheiate cu ţările din Europa Centrală şi de Est. O formă nouă de acord este
reprezentată de «Acordul de stabilizare şi asociere», care se situează, din punct de vedere al
conţinutului, între Acordul de parteneriat și cooperare şi Acordul european, fără să stipuleze
însă perspectiva aderării la UE
Acordurile comerciale nepreferenţiale încheiate de UE cu ţări terţe sunt grupate astfel:
• Acord nepreferenţial încheiat cu Republica Moldova
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Oceania
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Orientul Mijlociu
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America de Nord
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din America Latină şi Centrală
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din Asia
• Acorduri nepreferenţiale încheiate cu ţările din fosta CSI

Acorduri de asociere
Baza juridică a acestui tip de acord o constituie, în principal, art. 310 TCE (238 CEE)
care prevede dreptul Comunităţii Europene de a încheia acorduri cu state terţe prin care se
stabileşte o asociere, acţiuni comune şi proceduri speciale de cooperare;
În practică, cele mai multe Acorduri de asociere au şi componențe comerciale (cum ar
fi reduceri tarifare sau eliminarea restricţiilor cantitative), astfel încât baza lor juridică include
şi art. 133 TCE, iar, uneori, şi art. 308 TCE.
Pot fi distinse trei tipuri de acorduri de asociere:

17
 • ca formă specială de asistenţă pentru dezvoltare (de exemplu: Acordurile de
asociere încheiate de UE cu ţările din Africa, Pacific şi Caraibe sau cu ţările din bazinul Mării
Mediterane);
• ca etapă preliminară aderării;
• ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE (În acest scop a fost,
iniţial, conceput Spaţiul Economic European între ţările CE şi cele din AELS, la 1.01.1984. O
parte din statele AELS au aderat ulterior la UE - Suedia, Finlanda şi Austria).
România a avut încheiate acorduri de comerţ preferenţiale şi nepreferenţiale cu state
situate în diferite zone geografice. Din momentul integrării în UE, România s-a retras din
toate aceste acorduri, bucurându-se de statutul de stat membru, cu drepturile şi obligaţiile ce
decurg din aceasta.

3. Regimul exportului, importului și SGP

3.1.Regimul exportului
3.1.1. Reguli generale de export
Exportul din Comunitatea Europeană către terţe ţări este liber şi nu este supus nici
unor restricţii cantitative. Acest principiu al libertăţii de a exporta nu interzice Statelor
Membre menţinerea sau introducerea de restricţii cantitative sau de a interzice, justificat,
unele exporturi, motivat de moralitatea, ordinea si securitatea publică etc.
În anul 1992, au fost eliminate toate derogările de la principiul libertăţii de a exporta,
acordate statelor membre în legătură cu exportul anumitor produse.

3.1.2. Regulamentul
Regulamentul se aplică tuturor produselor industriale şi agricole acoperite de Tratatul
Comunităţii Europene (CE). Cu privire la produsele agricole, acesta este complementar
reglementărilor care stabilesc organizarea comună a pieţelor agricole, precum şi a celor
speciale, pentru produse agricole transformate.

3.1.3. Măsurile de protecţie

Măsurile de precauție servesc la prevenirea sau remedierea unor situaţii critice,
datorate lipsei unor produse esenţiale, sau pentru a permite îndeplinirea unor angajamente

18
internaţionale asumate de Comunitate sau de către toate Statele Membre, în special cele legate
de comerţul cu produse de bază. Totuşi unele interese comunitare necesită adoptarea unor
măsuri adecvate, care presupun, în general, restricţii cantitative la export.
Măsurile de protecţie pot limita exportul către anumite ţări terţe sau exporturile din
anumite regiuni ale Comunităţii.
Măsurile de protecţie se adoptă de către Consiliu (CEE), la propunerea Comisiei
Europene. Comisia poate adopta astfel de măsuri numai atunci când este necesară o
intervenţie imediată.
La cererea unui Stat Membru sau din proprie iniţiativă, Comisia poate condiţiona
exportul unui produs de prezentarea unei autorizaţii de export a cărei eliberare va fi
reglementată însă în conformitate cu modalităţile şi în limitele definite de către Comisie, în
aşteptarea unei decizii ulterioare a Consiliului. Măsurile adoptate, cu aplicare imediată, vor fi
comunicate Consiliului, precum şi Statelor Membre.

3.1.4. Exportul de bunuri culturale

Regulamentul Consiliului se aplică şi bunurilor culturale, în special produselor
rezultate din săpături arheologice şi părţilor separate provenind din monumente artistice,
istorice şi religioase sau din şantiere arheologice.
Exportul de bunuri culturale este supus prezentării unei licenţe de export care este
valabilă în toată Comunitatea. Licenţa poată fi refuzată dacă bunurile culturale în cauză se
regăsesc în categoria tezaurelor naţionale conform legislaţiei naţionale.
Licenţele de export sunt examinate în cursul formalităţilor vamale de export. Statele
Membre pot limita, unde este necesar, numărul oficiilor vamale competente pentru efectuarea
exporturilor de bunuri culturale.
Pentru punerea în aplicare a Regulamentului, autorităţile administrative din Statele
Membre îşi acordă asistenţă reciprocă şi colaborează între ele, precum şi cu Comisia.

3.1.5 Produse şi tehnologii cu dublă utilizare

„Produsele cu dublă utilizare” sunt produse sau tehnologii create pentru uz civil, dar
care pot fi utilizate şi pentru folosiri militare sau pentru producere de arme de distrugere în
masă.

19
 Toate Statele Membre s-au angajat să controleze exportul acestor produse în deplină
conformitate cu obligaţiile şi angajamentele pe care fiecare stat membru le-a acceptat ca
membru al regimurilor internaţionale de neproliferare şi de control al exporturilor sau prin
ratificarea tratatelor internaţionale la care este parte.
Autoritatea competentă în acest domeniu din România este Agenţia Naţională de
Control a Exporturilor (ANCEX) din subordinea Ministerului Afacerilor Externe.

3.2. Regimul importului

3.2.1. Tariful vamal comun
Tariful vamal comun se aplica uniform pe întreg teritoriul UE și are rolul de:
- a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;
- a evita orientarea schimburilor în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în
anumite ţări;
- a răspunde nevoii de a menţine controlul la frontiera externă, în vederea unei bune
funcţionări a pieţei unice a UE.
Odată cu preluarea Tarifului vamal comun, Statele Membre nu mai au posibilitatea de
a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe
vamale. Competenţa în privinţa modificării tarifului extern comun revine Consiliului de
Miniştri, la propunerea Comisiei Europene. Aceasta poartă şi negocierile cu ţările terţe şi cu
organismele economice internaţionale cum este OMC.
Tariful vamal comun are două componente: taxele vamale şi nomenclatorul tarifar
(care se referă la Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH), la care
se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional şi Nomenclatorul Combinat (NC), - NC
corespunde exigenţelor comerţului intra-comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către
restul lumii.
După ce România a dobandit pozitia de stat membru UE, nivelul taxelor vamale
aplicabil a fost, în ansamblu, mai redus faţă de nivelul trecut al taxelor vamale aplicate de
România. Preluarea tarifului vamal comun a condus la obţinerea, pentru operatorii economici
români, a unor condiţii de acces la mărfurile din import, similare celor din UE.

3.2.2. Suspendări autonome de taxe vamale

Suspendarile tarifare constituie o excepție de la situația normală, în sensul că în
perioada de validitate a măsurii și pentru o cantitate nelimitată sau limitată, să permită

20
anularea totală (suspendare totală) sau parțială (suspendare partială) a drepturilor vamale
aplicabile în mod normal mărfurilor importate.
Scopul principal al suspendărilor tarifare este de a permite operatorilor economici
Comunitari să utilizeze materii prime, semifabricate sau componente, care nu sunt disponibile
în interiorul Comunității, fără a fi necesar să plătească taxele vamale normale prevăzute în
Tariful vamal comun.
Mărfurile importate în regim de suspendare tarifară pot circula liber în toată
Comunitatea, putând beneficia toți operatorii din toate statele membre.
Produse ce pot beneficia de suspendări tarifare :
- materii prime, semifabricatele sau componentele care nu sunt disponibile în
interiorul Comunității ;
- piese necesare la fabricarea produselor complexe cu o mare valoare adaugată ;
- produse finite utilizate ca și componente ale unui produs final în situațiile în
care valoarea adaugată de asamblare este foarte mare ;
- echipamente și materiale destinate a fi utilizate în procesul de producție,
necesare fabricării unor produse precis identificate și care nu pun în pericol operatorii
Comunitari concurenți.
Beneficiarii suspendărilor tarifare sunt firmele producătoare din Comunitate. În cazul
în care utilizarea unui produs este destinată unei folosințe specifice, aceasta va fi controlată
urmându-se procedurile de control aferente destinației finale.

3.2.3. Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC)

Este o bază de date destinată să indice dispozițiile legale aplicabile (măsuri tarifare
sau netarifare) pentru un anumit produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al
UE sau, după caz, când acesta este exportat.
Baza de date TARIC este utilizată de administraţiile vamale din Statele Membre
pentru procesarea declaraţiilor vamale de import din ţări terţe; totodată, el este un instrument
de informare pentru operatorii economici.
TARIC cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu doua cifre
suplimentare sau cu un cod adiţional) create pentru a face distincţie între diverse aspecte:
eliminarea tarifului, cotele tarifare, preferinţele tarifare (inclusiv cote şi plafoane de tarifare),
sistemul generalizat de preferinţe tarifare (SGP) aplicabil ţărilor în curs de dezvoltare, taxe
antidumping şi cu caracter protecţionist, taxe cu caracter protecţionist, componente agricole,
valori per unitate, valori standard de import, preţuri de referinţă şi minime, interziceri la

21
import, restricţii la import, supravegherea importurilor, interziceri la export, restricţii la
export, supravegherea exportului, refinanţarea exportului;
În vederea stabilirii de către operatorii economici a planurilor de afaceri ulterioare
datei aderării României la UE, baza de date TARIC a UE poate fi accesată direct pe site-ul
web al UE, de unde se pot obţine informaţii detaliate cu privire la taxele vamale şi alte
elemente ale regimului de import (SGP, regim preferenţial, taxe antidumping) pe produs
(conform NC) în funcţie de ţara de origine a importurilor.

3.2.4. Reguli generale de import

Regulamentul se aplică importurilor de produse originare în ţări terţe, cu excepţia
produselor textile, care sunt acoperite prin reguli speciale pentru importuri, şi produselor
originare din unele ţări terţe, care sunt reglementate de regulile de import stabilite pentru
aceste ţări. Din punct de vedere geografic, se aplică importurilor din toate ţările terţe, cu
excepţia Albaniei, Comunităţii Statelor Independente (CIS) şi anumite ţări din Asia (Coreea
de Nord, China, Mongolia şi Vietnam).
Regulamentul stipulează principiul libertăţii de a importa produse originare din ţări
terţe, sub rezerva unor posibile măsuri de salvgardare.
Măsuri de salvgardare pot fi aplicate când produsele sunt importate în Comunitate în
astfel de cantităţi, crescute în mare măsură, şi/sau în astfel de termeni şi condiţii încât
cauzează, sau ameninţă să cauzeze, un prejudiciu grav producătorilor comunitari. În ceea ce
priveşte membrii Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), aceste măsuri sunt cumulative.
Măsurile de salvgardare se aplică pentru fiecare produs ce este pus în liberă circulaţie.
atâta timp cât cota de piaţă a acelei ţări în totalul importurilor produsului respectiv în
Comunitate nu depăşeşte 3%.

3.2.5. Reguli generale de import din unele ţări terţe

Regulile generale vizează regimul importurilor în Comunitatea Europeană (EC) din
unele ţări terţe cu monopol de stat în domeniul comerţului exterior şi se stabilesc procedurile
care abilitează Comunitatea ca, atunci când se impune, să implementeze măsuri de
supraveghere şi de salvgardare necesare. Acest regulament se aplică produselor originare din
Comunitatea Statelor Independente (CSI), Albania, China, Vietnam, Coreea de Nord şi
Mongolia.

22
 Sunt puse în aplicare contingente în cazul unui număr de produse originare din China,
incluzând, între altele: unele sortimente de încălţăminte, articole din porţelan pentru masă sau
de bucătărie şi articole pentru masă ori bucătărie fabricate din altceva decât porţelan.

3.2.6. Reguli privind licenţele de import sau de export

Licenţele de import şi de export autorizează importul sau exportul produselor care sunt
în cadrul contingentelor. Licenţele sunt emise în mod imediat de către statele membre când
este utilizat principiul “primul venit – primul servit”. În alte cazuri, acestea sunt emise în
termen de 10 zile de la comunicarea deciziei Comunităţii privind cantităţile ce vor fi alocate.
Ele sunt valabile în toată Comunitatea, exceptând situaţiile unde contingentele sunt limitate la
una sau mai multe regiuni ale Comunităţii, caz în care aceste licenţe sunt valabile numai în
Statele Membre din regiunea în cauză.

3.3. Sistemul generalizat de preferinte (SGP)

3.3.1. Descrierea sistemului și regimul aplicat țărilor beneficiare
Preferinţele comerciale urmăresc ca politica comercială comunitară să fie
complementară cu politica de cooperare pentru dezvoltare, în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare.
SGP este un sistem de preferinţe tarifare acordat unilateral de către UE unor produse
originare din ţările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem, produsele originare din
ţările în curs de dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse sau zero iar produsele originare
din ţările cel mai puţin avansate au acces liber la exportul pe piaţa UE.
UE oferă în cadrul SGP taxe vamale scăzute sau scutiri de taxe pentru 179 de ţări şi
teritorii. Sistemul UE acordă beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi
către ţările care aplică standarde de protecţie a muncii şi a mediului (produsele care primesc
acest tratament pot diferi de la o ţară beneficiară la alta);
SGP a UE acoperă 6900 produse, care sunt clasificate în 2 categorii: normale şi
sensibile. Produsele sensibile sunt cele care concurează producţia autohtonă din UE şi pentru
care se impune un anumit nivel tarifar de protecţie. Pentru ele nu se poate oferi decât o
reducere a taxei vamale. În schimb, produsele normale nu afectează economia UE şi drept
urmare beneficiază de scutire de taxe vamale.
Liniile directoare care stau la baza reglementărilor pentru perioada 2006-2015
urmăresc îmbunătăţirea sistemului prin:

23
 - Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase;
- Îndreptarea SGP către ţările în curs de dezvoltare care au cea mai mare nevoie ;
- Schema SGP mai simplă şi mai accesibilă;
- Transparenţă pentru acordarea preferinţelor gradual către beneficiari;
- Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltării durabile şi bunei
guvernări;
- Îmbunătăţirea regulilor de origine;
- Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor, a clauzelor de
salvgardare şi anti-fraudă.
Tarifele preferenţiale sub GSP se aplică importurilor în vămile din UE pentru
produsele care fac dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru a face
dovada că provin dintr-o anumită ţară, produsele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe
conţinute în regulile de origine.
În momentul în care România a devenit membră a UE, a luat parte la SGP (ca donator
de preferinţe), obţinându-se următoarele avantaje pentru operatorii economici români:
- eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii
prime şi materiale care nu se realizează în ţară şi care stau la baza producţiei de export;
- obţinerea avantajoasă de materii prime şi materiale necesare producţiei interne;
- completarea resurselor interne prin importuri de materii prime şi materiale;
- realizarea importurilor de utilaje şi echipamente necesare retehnologizării sau
menţinerii în funcţiune a capacităţilor de producţie existente.
Produsele SGP se împart în două categorii: sensibile şi ne-sensibile. Produsele
sensibile sunt cele care prin importul în Comunitatea Europeană (CE) pot avea o influenţă
asupra celor produse în CE. Pentru acestea se stabilesc taxe vamale specifice sau ad valorem
cuprinse în Tariful Vamal Comunitar. Acestea sunt suspendate în cazul în care nivelul taxei
vamale ad valorem redusă în conformitate cu prevederile SGP este de 1% sau mai puţin,
precum şi dacă nivelul taxei specifice este de 2 Euro sau mai puţin.
SGP cuprinde trei acorduri, pentru care preferinţele vamale tarifare diferă în
funcţie de regimul aplicat ţării beneficiare:
- regimul general;
- regimul special pentru încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării, destinat
ţărilor vulnerabile;
- regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate.

24
 Regimul general. Pentru produsele sensibile, taxa vamală se reduce cu 3,5 puncte
procentuale. Această reducere se limitează la 20% pentru textile şi îmbrăcăminte. Taxele
vamale specifice se reduc cu 30%. Pentru produsele definite ca produse sensibile, dacă Tariful
Vamal Comunitar cuprinde taxă ad valorem şi taxă specifică, aceasta din urmă nu se reduce.
Regimul special (SGP+) pentru încurajarea dezvoltării durabile şi a bunei guvernări.
Acest acord, denumit şi “SGP+”, acordă beneficii pentru ţările vulnerabile (reprezentând sub
1% din importurile UE în regim SGP) care acceptă principiile convenţiilor internaţionale
privind drepturile sociale, protecţia mediului şi buna guvernare, inclusiv cele privind lupta
împotriva producţiei şi traficului de droguri.
Pentru perioada 2006-2008, ţările care beneficiază de Acordul special pentru
încurajarea dezvoltării durabile şi guvernării sunt: Bolivia, Columbia, Costa Rica, Ecuador,
Georgia, Guatemala, Honduras, Sri Lanka, Republica Moldova, Mongolia, Nicaragua,
Panama, Peru, El Salvador şi Venezuela.
Regimul special pentru ţările mai puţin dezvoltate. Pentru acestea, taxele vamale sunt
suspendate în întregime pentru toate produsele, excepţie făcând armele şi muniţia. Pentru
anumite produse, cum ar fi orezul, zahărul şi bananele, se practică reducerea graduală a
taxelor până la suspendarea lor totală. În acest timp există anumite cote cantitative pentru care
taxa vamală practicată este zero. Cotele sunt cu atenţie administrate de Comisie împreună cu
comitetele responsabile.
Retragerea provizorie. UE poate decide retragerea temporară a preferinţelor pentru o
ţară, ceea ce poate afecta unul sau toate produsele importate în sistem SGP din această ţară.
Aceasta poate fi consecinţa unora din cauzele următoare:
- încălcarea serioasă şi sistematică a convenţiilor internaţionale;
- utilizarea sistematică de practici comerciale incorecte;
- implicarea în comerţul cu droguri, respectiv spălare de bani;
- încălcarea sistematică a regulilor privind pescuitul;
- încălcarea prevederilor în domeniul regulilor de origine sau cooperării
administrative;
- exportarea de bunuri obţinute prin muncă ilegală.
Cum beneficiază un exportator dintr-o ţară terţă de sistemul SGP din partea Uniunii
Europene:
• Pasul 1 - Stabilirea clasificării produsului şi a nivelului taxei vamale. Stabileşte
codul produsului de 8 cifre conform Nomenclatorului Combinat al UE şi taxa vamală
preferenţială pentru produs folosind baza de date TARIC a UE.

25
 • Pasul 2 - Verifică dacă produsul corespunde criteriilor de origine a UE.
• Pasul 3 - Se asigură că modalitatea de transport a produselor către piaţa UE
corespunde prevederilor din regulile de origine.
• Pasul 4- Pregăteşte documentele de evidenţă si completează certificatul de
origine Forma A sau factura curentă. Aceste documente trebuie prezentate la intrarea în vama
UE.
• Pasul 5 - Trimite produsul însoţit de documentele justificatoare către
autorităţile vamale ale UE.

3.3.2. Masuri de aparare comerciala

 Măsuri antidumping (AD)
 Măsuri antisubvenţie (AS)
 Măsuri de salvgardare (MS)
 Apărare împotriva barierelor comerciale
Obiectivul Comunităţii Europene în domeniul instrumentelor de apărare comercială
este ca, prin măsuri antidumping, antisubvenţie şi compensatorii, să remedieze distorsiunile
pieţei Uniunii Europene generate de practicile neloiale generate de ţări terţe, cum sunt
dumpingul şi subvenţiile, iar prin măsuri de salvgardare să remedieze deteriorarea serioasă a
situaţiei producătorilor comunitari ca rezultat al creşterii imprevizibile, masive şi bruşte a
importurilor.
Începând cu momentul aderării ţării noastre la UE, măsurile UE în curs, în ceea ce
priveşte România, nu mai sunt aplicabile şi vice-versa, deoarece statele comunitare formează
o singură piaţă, iar în interiorul UE nu sunt posibile măsuri de apărare comercială între statele
membre.
Măsurile de apărare comercială adoptate de ţări terţe împotriva UE pe ansamblu vor fi
extinse şi asupra României, ca stat membru al UE, de către ţările respective.

3.3.2.1. Masuri antidumping (AD)

26
 - aplicate de UE la importul din ţări terţe. Transpunerea prevederilor noului acord
într-o lege comunitară care să asigure o aplicare corespunzătoare şi transparentă a noilor
reguli antidumping.
3.3.2.2. Masuri antisubventie (AS)
- aplicate de UE la import din ţări terţe. Transpune prevederile Acordului privind
Subvenţiile stabilite în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) în scopul de a
asigura aplicarea corespunzătoare şi transparentă a regulilor anti-subvenţie.
Regulile internaţionale referitoare la subvenţii au fost întărite semnificativ odată cu
intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1995 a Acordului OMC referitor la Subvenţii şi Măsuri
Compensatorii, negociat în cadrul Rundei Uruguay. Prevederile acestui Acord sunt incluse în
Regulamentul Comunităţii Europene (CE) cu privire la protecţia împotriva importurilor
subvenţionate, care a intrat in vigoare la aceeaşi dată. Regulamentul Comunităţii
Europene/CE) se referă numai la importurile provenite din afara Uniunii, dând posibilitatea
impunerii de măsuri compensatorii asupra bunurilor care au fost subvenţionate de către
guvernele ţărilor din afara Uniunii şi al căror import în CE cauzează sau ameninţă să cauzeze
prejudicii producătorilor aceluiaşi produs din cadrul CE. Următoarele trei condiţii trebuie să
fie îndeplinite înainte ca să poată fi impuse măsuri compensatorii.
Subvenţia trebuie să fie specifică, respectiv, trebuie să fie o subvenţie la export, sau o
subvenţie limitată la o anumită companie, industrie sau un grup de companii sau industrii.
Să existe un prejudiciu material adus industriei CE: vânzările produselor importate au
cauzat sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu unei părţi importante a ramurii economice
respective a CE, cum ar fi scăderea cotei de piaţă, reducerea preţurilor producătorilor şi
presiune crescută asupra producţiei, vânzărilor, profiturilor, productivităţii etc.
Afectarea intereselor comunitare - costurile Comunităţii prin aplicarea acestor măsuri
nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu beneficiile.
La fel ca şi în cazul măsurilor anti-dumping, Comisia Europeană este cea care conduce
investigaţia şi impune măsuri provizorii. Măsurile definitive pot fi impuse doar de Consiliul
de Miniştri.
Responsabilitatea aplicării prevederilor Acordului OMC referitor la Subvenţii şi
Măsuri Compensatorii în cadrul Comunităţii Europene revine autorităţilor comunitare de la
Bruxelles, care aplică legislaţia comunitară adecvată cu ajutorul statelor membre.

3.3.2.3. Măsuri de salvgardare (MS)

27
 - acestea se aplică în situaţia când importul unui produs creează serioase dificultăţi sau
o competiţie directă cu produse similare din producţia comunitară. Investigaţiile se deschid la
solicitarea Comunităţii Europene sau a unui stat membru UE şi durează în principiu 6 luni. În
privinţa procedurii de retragere, decizia Comisiei este luată în urma unei întâlniri informale
pentru stabilirea faptelor şi schimbarea informaţiilor între părţile implicate.

3.3.2.4. Apărare impotriva barierelor comerciale

Stabilirea procedurii care să permită operatorilor economici şi Statelor Membre să
solicite instituţiilor Comunităţii să reacţioneze la orice barieră în calea comerţului impusă de
ţări terţe, cu scopul de a elimina prejudiciul rezultat sau efectele contrare comerţului, în
conformitate cu regulile internaţionale de comerţ.
Când se constată, ca rezultat al procedurii de examinare, că în interesul Comunităţii
este necesară o acţiune pentru adoptarea de măsuri de politică comercială în exercitarea
drepturilor Comunităţii, cele mai potrivite măsuri pot include:
- Suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate ca urmare a negocierilor
de politică comercială;
- Mărirea taxelor vamale sau introducerea oricăror alte taxe la importuri;
- Introducerea unor restricţii cantitative sau orice alte măsuri care să modifice
condiţiile de import şi de export sau afectarea în alt mod a comerţului cu ţara terţă în cauză.

3.4. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Organizația Mondială a

Comerțului
Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC). Aceasta deoarece UE are o politică comercială comună, iar Comisia
Europeană negociază în numele tuturor Statelor Membre. UE este una dintre forţele
susţinătoare ale negocierilor comerciale multilaterale din cadrul OMC, Agenda de Dezvoltare
Doha (DDA – Doha Development Agenda). DDA are ca obiective atât o continuare a
deschiderii pieţelor cât şi enunţarea unor reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare
pentru integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales prin
intensificarea asistenţei tehnice în vederea formării de personal. Principalul obiectiv al DDA
este de a aşeza “dezvoltarea” în centrul sistemului comercial mondial, astfel încât sărăcia să
poată fi combătută.

28
 UE are o politică comercială comună ("Common Commercial Policy"). În momentul
în care se pune în discuţie o problematică comercială, inclusiv chestiuni din cadrul OMC, UE
acţionează ca o entitate unică, Comisia Europeană negociind acorduri şi reprezentând
interesele statelor membre.
Priorităţile UE în DDA sunt următoarele:
- Creşterea semnificativă a oportunităţilor comerciale atât nord-sud, cât şi sud-sud;
- Crearea de oportunităţi de piaţă deosebite pentru mediul de afaceri şi pentru economia
mondială;
- Continua liberalizare a agriculturii.
UE caută soluţii viabile pentru ca ţările în curs de dezvoltare să poată pune în aplicare
acordurile OMC existente ca şi pentru propunerile lor de acţiuni în direcţia „tratamentului
special şi diferenţiat”. UE acordă asistenţă ţărilor în curs de dezvoltare pentru integrarea
comerţului în politicile lor naţionale de dezvoltare, în programe şi strategii de reducere a
sărăciei, prin reglementări legate de asistenţă tehnică în vederea participării acestor ţări la
negocieri şi implementarea rezultatelor DDA. UE încearcă să acorde această asistenţă tehnică
astfel încât să răspundă nevoilor actuale ale acestor ţări.

29
 4. Impactul adoptării politicii comerciale comune
a Uniunii Europene în România

Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România a aplicat politica

comercială comună a U.E., respectiv:
- tariful vamal comun;
- sistemul de preferinţe generalizat (SGP) a UE;
- măsurile de apărare comercială;
- acordurile preferenţiale comerciale şi de cooperare încheiate cu ţările terţe;
- angajamentele comerciale din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
După aderarea la UE, schimburile comerciale ale României cu țările membre au
crescut spectaculos. Astfel, dacă în 2006, valoarea acestor schimburi era de 43 miliarde euro,
în 2008, la doar doi ani de la aderare, cifra a crescut cu 47%, ajungând la 63 miliarde euro.
De această creștere însă au beneficiat în principal importatorii și secundar exportatorii,
ceea ce înseamnă că România a fost mai mult piață de desfacere decât producător de bunuri și
servicii.
Între ianuarie 2007 și august 2009, totalul exporturilor în țările comunitare a fost de
58.5 miliarde euro, în timp ce totalul importurilor a fost de 92.8 miliarde euro, de unde rezultă
un deficit comercial în relația cu UE de peste 34 miliarde euro în mai puțin de trei ani.
Ponderea exportului intra-comunitar în total exporturi a crescut de la 67.7% în 2006
(înainte de aderare), la 73.7% în primele 8 luni din acest an. În ceea ce privește ponderea
importurilor din țările membre UE în total importuri, aceasta a crescut mult mai abrupt, de la
62.6% în 2006 la 73% în 2009, detalii în graficul de mai jos.

30
 1. Valoarea exporturilor a fost de 2.18 mld euro. Comparativ cu luna august 2008,
exporturile au scăzut cu 18,2%, iar față de luna iulie 2009 au scăzut cu 22,1%. În perioada
ianuarie-august, exporturile au totalizat 18.6 mld euro, în scădere cu 19.1% comparativ cu
aceeași perioadă a anului trecut. Detalii în graficul din stanga.

2. Valoarea Importurilor a fost de 2.9 mld euro. Comparativ cu luna august 2008,
importurile au scăzut 35,5%, iar față de luna iulie au scăzut cu 12.5%. În perioada ianuarie-
august, importurile au totalizat 24.4 mld eur, în scadere cu 36.6 % comparativ cu aceeași
perioadp a anului trecut. Detalii în graficul din dreapta.

3. Valoarea deficitului comercial aferent lunii august a fost de 732 mil euro, în
scădere cu 1,117 mld euro față de luna august 2008. În primele 8 luni ale anului 2009,
deficitul comercial a fost de 5.8 mld euro, în scădere cu 9.6 mld euro față de aceeași perioadă
a anului trecut. Detalii în graficul de jos.

31
 5. Impactul crizei economice asupra schimburilor comerciale ale
Uniunii Europene

Criza economică a afectat volumul mondial al exporturilor de mărfuri; astfel, după

cum se poate observa şi în graficul de mai jos, scăderea volumului comercial a fost cea mai
mare din ultimii 40 de ani.

Volumul mondial al exporturilor de marfă 1965-2009

(schimbările procentuale anuale)

Sursa: WTO: 2010 Press Releases

Sursa: World Trade Report 2010 şi WTO: 2010 Press Releases

În Uniunea Europeană, din tabelul de mai sus se poate remarca că, începând cu anul
2008, ca efect al crizei, s-a frânat creşterea economică, P.I.B.-ul cunoscând o creștere
inferioară celei din 2007 și celei din 2006. De asemenea, au fost afectate şi ratele exportului:
creşterea a fost mult mai redusă decât cea din 2007 sau cea din 2006. Scăderea s-a făcut
simţită şi în cazul importurilor.

32
 Efectele majore ale crizei s-au făcut simţite în anul 2009, când P.I.B.-ul Uniunii
Europene a scăzut cu 4,2%. Efecte au fost şi mai accentuate în cazul ratelor exporturilor,
înregistrându-se scăderi de 14,8%. Scăderea importurilor a fost, în 2009, de 14,5% .
În urma crizei, s-a înregistrat o diminuare a deficitului comerţului cu bunuri.

Exportul şi importuri de mărfuri al UE Ianuarie 2006 – Februarie 2009 (miliarde $)

Comerţul mondial de mărfuri a cunoscut creşteri în U.E. până în anul 2008.

În 2009 au scăzut puternic atât comerţul mondial de mărfuri, cât şi cel al U.E.

Criza şi-a spus puternic cuvântul şi în ceea ce priveşte comerţul cu servicii. Astfel, în
2009, s-au înregistrat scăderi semnificative comparativ cu 2008: la nivel global (13% pentru
exporturi şi 12% pentru importuri), cât și la nivelul Uniunii Europene (14% pentru exporturi
şi 13% pentru importuri).

33
 Concluzii

Politica comercială comună este unul dintre pilonii principali ai relaţiilor Uniunii
Europene cu restul lumii. Este o zona de responsabilitate exclusivă a Comunităţii (articolul
133 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene), şi este pandantivul la crearea unei
uniuni vamale ale statelor membre.
Politica comercială comună implică desfăşurarea uniformă a relaţiilor comerciale cu
ţările terţe, în special prin intermediul unui tarif vamal comun şi al regimurilor comune de
import şi export.
Comunitatea sprijină eliminarea restricţiilor comerciale şi a barierelor vamale. Pentru
a apăra piaţa comunitară, acesta are la dispoziţie instrumente, cum ar fi măsurile antidumping
şi antisubvenţii, regulamentul barierelor comerciale şi măsurile de salvgardare.
Uniunea Europeană susţine un comert liberalizat si armonios, servind interesele
tuturor jucătorilor internaţionali, în special ale ţările cele mai defavorizate. În acest spirit,
preferinţele generale şi specifice pentru aceste ţări sunt un aspect important al politicii
comerciale comune.

Bibliografie

 D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică,

Bucureşi, 2004
 G. Silaşi, Ph. Rollet, N. Trandafir, I. Vădăşan, Economia Uniunii Europene:
o poveste de succes?, Editura de Vest, Timişoara, 2005
 J. Peterson; Bomberg, Elizabeth: External Trade Policy
 O. Gh. Botez, V. Aldea, Comerţul exterior şi politici comerciale
comunitare, Sinteze, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti
 P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
 Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România,
seria Micromonografii – Politici europene, 2005
 http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Politica_comerciala_a_UE
 http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/better_life/index_ro.htm

34
 http://www.pravo.hr/_download/repository/The_Common_commercial_policy
_after_Lisbon.doc

35