Apetrii Simina, RISE, anul 1 – grupa 2

Uniunea Europeană nu este nici stat și nici organizație internațională în sensul

tradițional al termenului. Natura ei hibridă este una de tip să provoace dezbateri
academice nesfârșite. În acest sens, cele mai folosite concepte sunt cele de
interguvernamentalism și supranaționalism. Cele două sunt privite, de regulă, ca fiind
două capete extreme ale unui eșichier. Pentru a facilita expunerea ambelor perspective
este necesară o clarificare generală a viziunii interguvernamentale, precum şi a celei
supranaţionale. Astfel, precum toate organizaţiile interguvernamentale, Uniunea
Europeană a fost creată prin tratate, continuând să existe prin succesiunea acestora,
realizată de statele membre. În acest mod, Uniunea poate fi asemănată cu o organizaţie
internaţională care poate adăuga noi membri sau poate suspenda drepturile de vot ale
care care violează principiile sale de bază.
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au apărut ca urmare a unui
proces treptat de reflecție asupra ideii europene, strâns legate de evenimentele care au
zdruncinat continentul. În urma celui de-al Doilea Război Mondial, industriile de bază,
în special cea siderurgică, necesitau o reorganizare. Viitorul Europei, amenințat de
confruntarea Est-Vest, depindea de reconcilierea franco-germană. Reprezentantul
interguvernamentalismului liberal, Andrew Moravcsik susţine că negocierea dintre state
poate sta, atât ca proces, cât și ca rezultat, sub auspiciile stadiului de instituționalizare
de atunci. Un alt argument al interguvernamentaliștilor este observația, conform căreia
angajarea statelor membre într-o serie de procese de cooperare a însemnat de fapt însăși
supraviețuirea statului-națiune extrem de șubrezit de experiența celor două războaie
mondiale.

Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor

externe, poate fi considerat a fi punctul de pornire al Europei comunitare. Alegerea
cărbunelui și a oțelului a avut, la momentul respectiv, o valoare simbolică deosebită. La
începutul anilor 1950, industriile cărbunelui și oțelului erau vitale, constituind baza
puterii unei țări. Pe lângă interesul economic evident, punerea în comun a resurselor
franceze și germane trebuia să marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele două țări.
Schuman propune crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, condusă prin intermediul
unei organizații constituite pe metode supranaționale, ceea ce ar permite Europei să se
dezvolte în baza solidarității economice. Konrad Adenauer a apreciat adecvat oferta lui
Schuman, înțelegând că Franța oferă Germaniei o șansă istorică de a se relansa după cel
de-al Doilea Război Mondial. În așa fel 6 state occidentale au acceptat participarea la
proiectul lui Schuman, ca urmare la 10 iunie 1950, la Paris, s-au deschis negocierile
pentru adoptarea unui tratat constitutiv al primei comunități economice europene. Peste
10 zile, la Paris în cadrul unei conferințe interguvernamentale, organizate de Franța și
prezidate de Jean Monnet, este adoptat Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, semnat la 18 aprilie 1951, de Franța, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg. Tratatul prevedea o cooperare economică pe un termen de 50 de
ani. Tratatul prevedea crearea unei piețe sectoriale unice pentru cărbune și oțel, care
viza ocuparea forței de muncă și ridicarea nivelului de viață a lucrătorilor din domeniu.
În baza Tratatului Piața Comună pentru cărbune s-a deschis la 10 februarie 1953, iar
pentru oțel – peste trei luni.

Reluarea construcției comunitare este discutată la întâlnirea miniștrilor afacerilor

externe a Franței, Belgiei, Germaniei, Italiei, Luxemburgului și Olandei, de la Messina,
Italia, din 1-3 iunie 1955. Scopul întâlnirii era proiectarea unei Piețe Comune deschise
economiei și energiei nucleare, idee propusă de Olanda. În rezultatul dezbaterilor a fost
desemnat grupul de experți, care, la 21 aprilie 1956, a prezentat Raportul Spaak, potrivit
căruia ar fi necesară crearea unei piețe comune europene generale și a unei comunități
pentru utilizarea pașnică a energiei nucleare. Raportul Spaak a fost aprobat la
Conferința miniștrilor afacerilor externe de la Veneția, din 29 mai 1956. În baza
documentelor adoptate, au fost inițiate negocierile în vederea creării a două comunități:
Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA) sau EURATOM. Cele două Tratate de instituire a organizațiilor
comunitare au fost semnate la Roma, la 25 martie 1957, intrând în vigoare la 1 ianuarie
1958.

Chiar din momentul creării celor două comunități, din cauza complicării serioase
a dialogului dintre instituțiile noi, a fost abordată problema unificării instituțiilor în
scopul realizării unui mecanism instituțional unic pentru toate cele trei comunități. În
rezultatul discuțiilor, negocierilor a fost adoptată Convenția cu privire la instituțiile
comune, iar finalizarea procesului de consolidare instituțională se petrece în 1965, prin
semnarea Tratatului de la Bruxelles cu referire la instituirea unei Comisii unice și a unui
Consiliu unic. Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene40 ne
informează că organizația vizează în activitatea sa: menținerea și întărirea păcii și
libertății, îmbunătățirea condițiilor de muncă și de viață a lucrătorilor, dezvoltarea
armonioasă a regiunilor. De asemenea, se preconizează: instituirea unei piețe comune și
apropierea politicilor economice ale statelor membre; eliminarea taxelor vamale și a
restricțiilor cantitative în comerțul dintre statele membre; garantarea celor patru libertăți
ale pieței unice: libertatea circulației mărfurilor, serviciilor, capitalurilor; o politică
comercială comună față de țările terțe; politici comune în domeniul agriculturii și
transporturilor; armonizarea legislațiilor naționale; crearea Fondului Social European și
a Băncii Europene de Investiții.

Aşadar , în procesul de creare şi evoluţie a Comunităţilor Europene se remarcă

ciocnirea celor două forţe opuse, interguvernamentalismul şi supranaţionalismul
menționând că teoriile integrării europene și practica integrării regionale ne permit să
constatăm existența unei realități empirice, a factorilor ce condiționează mișcarea
statelor unul către altul în scopul cooperării și utilizării resurselor proprii cu scopul
soluționării problemelor majore.