Tratatul de la Paris

-1951-

Uniunea Europeană a zilelor noastre este rezultatul unui proces care a început
acum mai bine de o jumătate de secol prin crearea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi oţelului. Aceste două industrii furnizau încă la vremea aceea
forţa industrială pentru puterea militară.
Robert Schuman, ministrul francez de externe, afirma la 9 mai 1950, în
declaraţia sa care a lansat proiectul, că “orice război între Franţa şi
Germania” va deveni “nu numai de neconceput, ci şi imposibil din punct de
vedere material”. El susţinea, în celebrul discurs din Salonul Orologiului,
renaşterea Europei, preconizând apariţia unei “Europe solide unită şi
puternică, o Europă unde nivelul de viaţă se va ridica graţie unificării
producţiilor şi lărgirii pieţelor, ceea ce va duce la scăderea preţurilor.
O Europă unde Ruhr-ul, Sahr-ul şi bazinele franceze vor lucra împreună şi,
sub supravegherea observatorilor Naţiunilor Unite, vor profita de munca lor
paşnică toţi europenii, fără distincţie că sunt din Est sau din Vest, şi toate
teritoriile, mai ales Africa, care aşteaptă de la bătrânul continent dezvoltarea
şi prosperitatea lor.” Nu era o idee nouă pentru Schumann. Ea fusese
discutată pe larg, împreună cu Jean Monnet, cel care adresase, cu câteva zile
înainte, la 28 aprilie 1950, preşedintelui Consiliului de Miniştri francez,
Georges Bidault, un memorandum în care propunea crearea unei autorităţi
supranaţionale specializate, cu puteri limitate la sectorul producţiei de
cărbune şi oţel – “prima bază a unei federaţii europene, indispensabilă pentru
salvgardarea păcii”. Nu e uşor de apreciat astăzi cât de mult au însemnat
aceste vorbe, la numai cinci ani după sfârşitul războiului dintre 1939 şi 1945,
care a produs atâta suferinţă aproape tuturor ţărilor europene. Pentru Franţa şi
Germania, care s-au aflat de trei ori în război în ultimele opt decenii, a găsi o
cale de convieţuire în contextul unei păci durabile era o prioritate politică
fundamentală pe care noua comunitate fusese menită să o servească.
Actul care a pus bazele arhitecturii comunitare, după cel de-al doilea
război mondial, a fost Tratatul de la Paris sau Tratatul Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat la 18 aprilie 1951 şi
intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Acest tratat a dus la crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel
Community) care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene.Tratatul a
expirat în 23 iulie 2002 la exact 50 de ani după ce intrase în vigoare.
La 10 iunie 1950, la Paris, s-au deschis negocierile pentru adoptarea unui
tratat constitutiv al primei comunităţi economice europene, la baza acestora
stând un document de lucru elaborat de delegaţia franceză. După numai zece
zile, respectiv la 20 iunie 1950, tot la Paris, a avut loc o conferinţă
interguvernamentală convocată de Franţa şi prezidată de Jean Monnet, la care
au participat ţările Beneluxului şi Italia, cu scopul elaborării şi adoptării
acestui tratat. La 18 aprilie 1951 a fost încheiat şi s-a semnat de către cei
şase Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, pe
o perioadă de 50 de ani. Tratatul a fost ratificat şi a intrat în vigoare la 23
iulie 1952.
Prima dintre Comunităţile din cadrul proiectului construcţiei europene
a fost Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, urmată de Comunitatea
Economică Europeană şi EURATOM sau mai exact Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice care au fost înfiinţate prin Tratatul de la
Roma din 1954.
 CECO s-a născut dintr-o iniţiativă franceză. Un rol foarte important i se
atribuie lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut demersuri în scopul
realizării unei noi unităţi europene.
Jean Monnet, în funcţia sa de şef al Organizaţiei naţionale a
planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi de oţel din Franţa
şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţional.
La 9 mai 1950, Robert Shuman lansa declaraţia, inspirată de Jean
Monnet, prin care propunea înfiinţarea unei pieţe comune a cărbunelui şi
oţelului, care să fie condusă potrivit metodelor supranaţionale , metode care
implică o ruptură de schemele tradiţionale ale relaţiilor între state. Astfel, 9
mai devine ziua de naştere Uniunii Europene.
După aceasta declaraţie ‚’’tonul unirii’’ a fost dat, Franţa întinzând mâna
Germaniei propunându-i să fie parteneri egali într-o nouă entitate, mai întâi
având ca sarcină administrarea cărbunelui şi a oţelului din cele două ţări, iar
în al doilea rând avea sarcina de a fundamenta Federaţia Europeană.

Această declaraţie a lui Robert Schuman nu numai că a ’’ animat spiritele’’

ci a şi definit câteva principii:

- Europa nu se va face dintr-o dată, ci prin realizări concrete.

- Opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuie eliminata.

- Fuziunea acestor interese economice va contribui la creşterea

nivelului de trai şi la asigurarea unei stabilităţi economice

- Deciziile Înaltei Autorităţi Comune vor uni şi ţările care vor

adera.
Pentru ca iniţiativa franceză, devenită între timp o iniţiativă franco-germană,
să-şi păstreze toate şansele de a se transforma în realitate, trebuia să se
acţioneze repede. Franţa va convoca, la 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă
interguvernamentală a cărei preşedenţie era asigurată de Jean Monnet. În
cadrul Conferinţei, la cererea Olandei, a fost construit un Consiliu de
Miniştri. După 9 luni de negocieri, 6 state europene au semanat Tratatul
constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

Discuţiile au permis, de la început, evoluţia edificiului internaţional avut în

vedere. Independenţa şi puterile Înaltei Autorităţi nu au fost puse în discuţie,
pentru că acestea constituiau cel mai important punct al propunerii. La
cererea Ţărilor de Jos s-a înfiinţat un Consiliu de Miniştrii format din
reprezentanţii tuturor statelor. Formarea unui plen parlamentar şi a unei Curţi
de Justiţie vor completa elementele care au stat la fundamentele structurii
sistemului internaţional al actualei Uniuni Europene.

„Planul Schuman”, menit să evite o nouă conflagraţie mondială, prin

punerea ramurilor de bază ale industriei de armament sub control
internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil, a fost acceptat de
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Pentru a înţelege cu adevărat esenţa acestui plan trebuie să ne plasăm în
contextul istoric al vremii respective. La 24 aprilie 1947, eşecul Conferinţei
de la Moscova privind viitorul Germaniei avea sa fie obiectul convingerii
Occidentului că Uniunea Sovietică, deşi era un partener puternic împotriva
fascismului, devenise de asemenea o sursă de pericol iminent pentru statele
democratice din vestul Europei. Blocada Berlinului din primăvara anului
1949 nu a făcut decât să aplifice şi mai mult tensiunea, astfel încât, la 4
aprilie 1949, statele ce constituiau pilonii principali ai Europei de Vest,
împreună cu Statele Unite ale Americii au pus bazele securităţii colective prin
semnarea Pactului Atlantic, actul de naştere al Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO).

Apoi a urmat, în septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice,

fapt ce îmbinat cu ameninţările proferate de liderii de la Kremlin, au
contribuit la instaurarea unei stări de teamă generală, începând astfel perioada
’’războiului rece’’.

Aceste evenimente din jurul anilor 1950, alături chiar şi de problematica

adusă de iminenţa izbucnirii războiului din Coreea, determină întărirea
conştiinţei interesului comun în rândul statelor Europei Occidentale.

Punctul şubred al tensiunilor franco-germane îl reprezenta ’’industria de

cărbune şi oţel’’, care îm acele timpuri era primordială pentru război. Aşadar,
Franţa se afla în poziţia în care ori ceda presiunilor americane şi accepta
renaşterea puterii germanice, ori îşi menţinea o poziţie rigidă faţă de aceasta
problematică, ceea ce ar fi adus în impas relaţiile sale cu Bonnul.

În acest moment delicat din primăvara anului 1950 Robert Schuman a primit
o misiune importantă din partea americanilor şi britanicilor, o misiune
imperativă de a avansa o propunere de integrare a Germaniei Federale în
concertul occidental.
 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
afirma crearea unei Pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, care antrena
suprimarea drepturilor vamale şi restricţiilor cantitative la libera circulaţie a
produselor, interzicerea măsurilor discriminatorii şi a subvenţiilor sau
ajutorului acordat de către stat. Deşi a fost vorba de o piaţă comună
sectorială, prin aceasta s-a creat un precedent instituţional care va oferi bazele
viitoarei construcţii europene.
Prin Tratatul de la Paris privind CECO, s-a prevăzut crearea a patru
organe ale comunităţii, şi anume:
 o Înaltă Autoritate, formată din 9 membrii desemnaţi de cele
şase guverne şi având rol de executiv comunitar, însărcinată cu
îndeplinirea prevederilor Tratatului( a funcţionat până în anul
1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană.).
 un Consiliu de Miniştri (înfiinţat la cererea Olandei),
reprezentând statele membre, cu scopul de a da avize conforme
în anumite situaţii;
 o Adunare parlamentară, cu rol de control democratic
 Curte de Justiţie, ca organ jurisdicţional al Comunităţii, cu
scopul de a asigura respectarea normelor comunitare.

Ulterior, la 27 mai 1952, se semnează la Paris, de către Franţa, Germania,

Italia şi ţările Beneluxului, Tratatul pentru înfiinţarea Comunităţii
Europene de Apărare ( CEA). Tratatu, în art. 38, prevedea şi adoptarea
unui proiect de comunitate politică, adică realizarea unei structuri federale
care să asigure funcţionarea CEA. Prin urmare, în septembrie 1952,
miniştrii de externe ai celor şase decid, la Luxemburg, elaborarea unui
proiect de constituire a unei Comunităţi Politice Europene ( CPE ),
proiect finalizat în martie 1953.
 Din păcate, Franţa se opune categoric atât ratificării Tratatului din
1952, cât şi proiectului Comunităţii Politice Europene, ceea ce antrenează
abandonarea acestor idei, dar şi căderea guvernului francez.
Ulterior, la 23 octombrie 1954, s-a creat Uniunea Europei
Occidentale ( UEO ), dar având la bază metodele tradiţionale de
cooperare şi nu o metodă supranaţională.
Efectul acestor evenimente din prima jumătate a deceniului şase au
dus la reînarmarea Germaniei, be baza acordurilor de la Paris, din
octombrie 1954, de aderare a acesteia la NATO şi UE.
Reluarea construcţiei comunitare a avut loc la Messina, în Italia, cu ocazia
reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai Belgiei, Franţei, Germaniei,
Italiei, Luxemburgului, Olandei, din 1-3 iunie 1955, care a avut ca scop
proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare, ca
urmare a unui memorandum al Olandei, care cerea crearea unei pieţe
comune între cei şase.
Urmare a aceste conferinţe, se creează un comitet de experţi care, după
aproape un an ( 21 aprilie 1956 ), face cunoscut un raport, denumit
Raportul Spaak ( după numele preşedintelui Comitetului de experţi care a
pregătit acest raport, politicianul de origine belgiană Paul Henry Spaak (
1899-1972 ).
Printre funcţiile îndeplinite de acesta se numără cea ce de Preşedintele al
Adunării consultative a Consiliului Europei ( 1949-1951) şi de secretar
general al NATO ( 1957-1961) ), potrivit căruia ar fi necesară crearea
unei pieţe comune europene generale şi a unei comunităţi pentru utilizarea
paşnică a energiei nucleare. Raportul este aprobat de Conferinţa
miniştrilor afacerilor externe, care a avut loc, la 29 mai 1956, la Veneţia.
Aproape imediat, sunt demarate negocierile la Bruxelles ( 26 iunie
1956), în cadrul unei conferinţe interguvernamentale şi, în baza
Raportului Spaak, s-a propus înfiinţarea a două noi comunităţi:
 - Comunitatea economică europeană ( CEE ), care viza crearea
unei pieţe comune generalizate;
- Comunitatea europeană a energiei atomice ( CEEA sau
EURATOM), care urmărea o solidaritate sectorială în domeniul
utilizării energiei nucleare.
Comunitățile Europene (CECO, CEE și Euratom) au apărut ca urmare
a unui proces treptat de reflecție asupra ideii europene, strâns legate de
evenimentele care au zdruncinat continentul. În urma celui de-al Doilea
Război Mondial, industriile de bază, în special cea siderurgică, necesitau
o reorganizare.
PRINCIPII FUNDAMENTALE
1. Apelul lansat la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul
francez al Afacerilor Externe, poate fi considerat punctul de
pornire al Europei comunitare. La momentul respectiv, alegerea
cărbunelui și oțelului avea un pronunțat caracter simbolic. La
începutul anilor 1950, industriile cărbunelui și oțelului erau
vitale, constituind baza puterii unei țări. Pe lângă interesul
economic evident, punerea în comun a resurselor franceze și
germane trebuia să marcheze sfârșitul antagonismului dintre cele
două țări.
La 9 mai 1950, Robert Schuman declara: „Europa nu se va construi
dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete
care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt”. Acesta a fost
principiul pe baza căruia Franța, Italia, Germania și țările Benelux
(Belgia, Țările de Jos, Luxemburg) au semnat Tratatul de la Paris, care
asigura în principal:
- libera circulație a produselor și accesul liber la sursele de producție;
- supravegherea permanentă a pieței pentru a evita denaturările care pot
face necesară introducerea cotelor de producție;
- respectarea regulilor concurenței și a transparenței prețurilor;
- susținerea modernizării și transformării sectoarelor cărbunelui și
oțelului.
2. După semnarea tratatului, în vreme ce Franța se opunea reconstituirii
unei forțe militare germane la nivel național, René Pleven a conceput
proiectul unei armate europene. Comunitatea Europeană a Apărării
(CEA), negociată în 1952, trebuia să fie urmată de crearea unei
Comunități politice (CEP). Cele două proiecte au fost abandonate ca
urmare a refuzului Adunării Naționale franceze, la 30 august 1954, de a
autoriza ratificarea tratatului.
3. Eforturile pentru relansarea construcției europeană în urma eșecului
CEA s-au concretizat la Conferința de la Messina, din iunie 1955, pe
dublul teren al uniunii vamale și al energiei atomice. Acestea au dus la
semnarea Tratatului CEE și al Tratatului CEEA, cunoscut și ca
Tratatul Euratom.
a. Prevederile Tratatului CEE cuprindeau, printre altele:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre;
-stabilirea unui tarif vamal comun pentru importuri;
- introducerea unei politici comune în agricultură și transporturi;
- crearea unui Fond social european;
- înființarea unei Bănci Europene de Investiții;
-dezvoltarea unor relații mai strânse între statele membre.
Pentru a atinge aceste obiective, Tratatul CEE a stabilit principii
orientative și a definit cadrul pentru activitățile legislative ale instituțiilor
comunitare. Acestea implicau politici comune: politica agricolă comună,
politica în domeniul transporturilor și o politică comercială comună .
 Piața comună trebuia să permită libera circulație a mărfurilor și
mobilitatea factorilor de producție (libera circulație a lucrătorilor și a
întreprinderilor, libertatea de a presta servicii și libera circulație a
capitalurilor).
b. Tratatul Euratom a stabilit obiective foarte ambițioase, în special
„înființarea și dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare”. Totuși, din
cauza naturii complexe și delicate a sectorului nuclear, aflat în strânsă
legătură cu interesele vitale ale statelor membre (apărarea și independența
națională), Tratatul Euratom a trebuit să-și reducă ambițiile.
4. Acordul privind unele instituții comune, semnat și intrat în vigoare în
același timp cu Tratatele de la Roma, prevedea că Adunarea Parlamentară
și Curtea de Justiție urmau să fie instituții comune. Mai era necesară doar
fuzionarea „puterilor executive”, iar Tratatul de instituire a unui Consiliu
unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene din 8 aprilie
1965, cunoscut sub numele de „Tratatul de fuziune”, încheia astfel
unificarea instituțiilor.
Din acel moment, se va evidenția preeminența CEE asupra Comunităților
sectoriale precum CECO și CEEA. A fost victoria caracterului general al
CEE asupra celor două organizații cu competențe sectoriale coexistente,
precum și o victorie a instituțiilor CEE.
Preambulul tratatului CECO a fost constituit din 5 paragrafe scurte ce
conţineau toată ’’filozofia’’ care a inspirat continuu pe promotorii
construcţiei europene şi constituiau totodată elemente care au stat la
construcţia acesteia, şi anume:

- Considerând că pacea mondială nu poate fi supravegheată decât

prin eforturi creatoare în măsura pericolelor care le ameninţă;
 - Convinşi că aportul pe care îl aduce o Europă organizată şi
animată, poate servi civilizaţiei şi este interseparabil pentru
menţinerea relaţiilor pacifiste;

- Conştienţi că Europa se va construi prin realizări concrete, creând

mai întâi o solidaritate de fapt şi apoi prin stabilirea bazelor
comune de dezvoltare economică;

- Îngrijoraţi de urmările expansiunii producţiilor lor fundamentale

asupra creşterii nivelului de trai şi a progresului în ceea ce
priveşte pacea;

- Hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu o fuziune de

interese comune esenţiale, care să ducă la fondarea şi instaurarea
unei comunităţi economice puternice, mai largi şi mai profunde
între popoarele care până acum erau rivale şi să pună bazele
instituţiilor capabile să orienteze un destin împărtăşit de toţi.

Din cuprinsul Tratatului se pot desprinde patru principii care constituie baza
construcţiei comunitare actuale,acestea fiind:
 Superioritatea instituţiilor
 Independenţa instituţiilor comunitare
 Colaborarea între instituţii
 Egalitatea între state
Aplicarea în cadrul relaţiilor internaţionale a principiilor de egalitate,
de arbitraj şi de conciliere în vigoare în interiorul aceloraşi democraţii
constituie un progres al civilizaţiei. Redactorii Tratatului au trăit ei înşişi
experienţa dezordinii, a violenţei şi a arbitrariului care însoţesc războiul. De
aceea, eforturile lor au fost îndreptate spre a crea o comunitate de drept, în
care legea să ia locul forţei.
Pentru ca instituţiile să-şi îndeplinească sarcinile, ele trebuie să
dispună de o autoritate proprie.Garanţiile care au fost ataşate Înaltei
Autorităţi a CECO şi de care beneficiază actualele instituţii comunitare sunt
în număr de 3, după cum urmează:
1. Numirea membrilor, astăzi a comisarilor, trebuie făcută de comun
acord între guverne; nu este vorba de delegaţi naţionali, ci de
personalităţi care-şi exercită puterea într-un mod colegial şi care
nu pot să primească instrucţiuni de la statele membre;
2. Independenţa financiară, concretizată prin prelevarea de resuse
proprii şi nu, ca în cazul organizaţiilor internaţionale, prin
contribuţii naţionale;
3. Responsabilitatea Înaltei Autorităţi , astăzi a Comisiei, exclusiv
în faţa Adunării, astăzi Parlamentul European, care poate vota,
doar cu majoritate calificată, moţiunea de cenzură.

Obiectivele:
-Intenţiile declarate ale fondatorilor CECO au fost ca acestea să fie doar o
primă etapă pe calea spre o „federaţie europeană”. Piaţa comună a
Cărbunelui şi Oţelului trebuia să permită experimentarea unei formule care
urma să fie extinsă treptat la alte sfere economice, ducând în final la o
Europă politică.
-Comunitatea Economică Europeană avea ca obiectiv instituirea unei
pieţe comune bazate pe cele patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a capitalului şi a serviciilor.
 -Scopul Euratom era să coordoneze aprovizionarea cu materiale fisionabile
şi programele de cercetare privind utilizarea paşnică a energiei nucleare,
aflate deja în plină desfăşurare sau în curs de pregătire în statele membre.
-Preambulurile celor trei tratate relevă că instituirea Comunităţilor a fost
inspirată de aceeaşi idee, respectiv de convingerea că statele Europei trebuie
să colaboreze pentru a-şi construi un destin comun şi că doar astfel îşi vor
putea controla viitorul.
Independenţa Înaltei Autorităţi era, pentru Jean Monnet, fundamentul
noului sistem. Tot el era cel care admitea, în timpul negocierilor, necesitatea
de a da statelor posibilitatea de a-şi face cunoscute interesele naţionale.
Acesta era mijlocul cel mai sigur de a împiedica Comunitatea să fie limitată
la obiective prea tehnice. Trebuia ca ea să poată interveniîn sectoarele în
care se luau decizii de natură macroeconomică şi a căror competenţă
revenea guvernelor.
Jean Monnet era convins că doar principiul egalităţii între state era de
natură să creeze o nouă mentalitate. Cu toate acestea, Monnet era conştient
de dificultatea de a convinge 6 ţări, de dimensiune inegală, să renunţe la
facilităţile pe care le dă dreptul de veto.
Jean Monnet aprecia că: ’’Propunerile lui Schuman sunt revoluţionare sau
nu reprezintă nimic. Principiul lor fundamental este delegarea suveranităţii
într-un domeniu limitat, dar decisiv. ’’.

Pornind de la această apreciere, se poate evidenţia principala problema care a

stat la naşterea Comunităţii Europene. Pentru a trage concluzii privitoare la
negocierile Tratatului de la Paris, timp de aproape un an s-au ridicat o serie
de probleme fundamentale la care Monnet a încercat să dea răspunsurile cele
mai adecvate, deoarece nu era vorba de o negociere diplomatică clasică.
Personalităţile desemnate de cele 6 guverne s-au reunit pentru a crea un
sistem nou juridico-politic durabil.

În concluzie, Tratatul de la Paris a fost considerat ca fundaţia aducerii

Europei la pace după cel de-al Doilea Război Mondial. Efectele dezastruoase
ale celui de-al Doilea Război Mondial și permanenta amenințare a unei
confruntări între Est și Vest au făcut ca reconcilierea franco-germană să
devină o prioritate de bază. Administrarea în comun a industriilor cărbunelui
și oțelului de către șase țări europene, instituită prin Tratatul de la Paris în
1951, a avut o valoare simbolică pentru crearea unui țel comun și a
reprezentat un prim pas spre integrarea europeană.
Deşi Tratatul CECO nu mai reprezintă importanţa pe care a avut-o pentru
economia europeană în anii `50, astăzi fiind ieşit din vigoare, principalele
instituţii pe care acesta le-a creat îşi păstrează, pe deplin, actualitatea.