Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene reprezintă guvernele statelor membre. Cunoscut informal și sub
numele de Consiliul UE, acesta este locul în care miniștrii naționali din fiecare țară a UE se
întrunesc pentru a adopta legi și pentru a coordona politicile.

1. Istoric
1952 23 iulie

Tratatul de la Paris

Semnarea Tratatului de la Paris la 18 aprilie 1951

Tratatul de la Paris instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care
creează o piața comună pentru cărbune și oțel. Sunt astfel diminuate neîncrederea și
tensiunile dintre țările europene vecine de după cel de al Doilea Război Mondial. Tratatul
CECO, expirat în 2002, este primul tratat fondator al Comunității Europene

1952 8 septembrie

Prima reuniune a Consiliului Special de Miniștri al CECO

Prima reuniune a Consiliului Special de Miniștri al Comunității Europene a Cărbunelui și

Oțelului, care urma să devină ulterior Consiliul Uniunii Europene, are loc la Luxemburg.

1958 1 ianuarie

Tratatele de la Roma

Tratatele de la Roma instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Prima reuniune a Consiliului CEE are loc la 25
ianuarie 1958, fiind prezidată de Victor Larock, Ministrul Afacerilor Externe al Belgiei.

1965 2 iulie

Criza scaunului gol

Franța decide să nu participe la reuniunile Consiliului din cauza dezacordului privind

finanțarea politicii agricole comune
În 1965, Franța anunță că nu va participa la reuniunile Consiliului din cauza unui dezacord
legat de negocierile privind finanțarea politicii agricole comune. Criza se rezolvă ulterior
grație compromisului de la Luxemburg din 1966, care instituie votul în unanimitate atunci
când sunt în joc interese majore.

1967 1 iulie
Tratatele de fuziune

Aceste două tratate (1976 și 1971) introduc un Consiliu unic, o Comisie unică și un buget
unic pentru cele trei comunități (CECO, Euratom și CEE). Coreperul devine în mod oficial un
grup de pregătire al Consiliului.

 Coreper (partea I)
 Coreper (partea II)

1973 1 ianuarie

Prima extindere

Semnarea Tratatului de aderare la UE de către Danemarca, Irlanda și Regatul Unit

Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, numărul statelor
membre crescând astfel la nouă.

1975 11 martie

Prima reuniune a Consiliului European

Prima reuniune a Consiliului European de la Dublin din 11 martie 1975

Noul Consiliu European se reunește pentru prima dată în martie 1975 la Dublin.

 Consiliul European - Dublin, 10-11 martie 1975

1981 1 ianuarie

Grecia aderă la UE

Numărul de membri ai UE ajunge la zece în urma aderării Greciei.

1985 14 iunie

Acordul Schengen

Acordul Schengen privind eliminarea controalelor la frontieră este semnat de Belgia,

Germania, Franța, Luxemburg și Țările de Jos la Schengen (Luxemburg).

Acordul Schengen va permite treptat persoanelor să călătorească fără să li se verifice

pașapoartele la frontierele interne. Acordul Schengen este pus în aplicare mai târziu, în 1995.

1986 1 ianuarie

Spania și Portugalia devin membre ale UE

Spania și Portugalia aderă la UE la 1 ianuarie 1986

Spania și Portugalia aderă la UE, numărul membrilor Comunităților Europene crescând astfel
la 12.

1987 1 iulie

Actul Unic European

Actul Unic European (AUE) instituie piața internă, care prevede libera circulație a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Actul lansează cooperarea în domeniul politicii
externe și extinde utilizarea votului cu majoritate calificată pentru procesul decizional din
cadrul Consiliului.

De asemenea, Actul Unic European conferă Consiliului European un temei juridic,

oficializând reuniunile șefilor de stat sau de guvern.

1992 11 decembrie

Ședințe publice

Consiliul European de la Edinburgh din 1992 lansează dezbaterile publice, o practică ce a

fost extinsă considerabil de-a lungul anilor, cel mai recent prin Tratatul de la Lisabona.

Dezbaterile și deliberările publice ale Consiliului pot fi urmărite în prezent pe site-ul internet.

1993 1 noiembrie

Tratatul de la Maastricht

Semnarea Tratatului de la Maastricht la 7 februarie 1992

Tratatul de la Maastricht intră în vigoare, creând Uniunea Europeană pe baza unui pilon
comunitar extins. Tratatul de la Maastricht creează uniunea economică și monetară și
stabilește doi piloni noi: politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în
domeniul justiției și al afacerilor interne (JAI).

Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European dobândește un statut oficial. Acesta este
definit ca oferind impulsurile și orientările politice generale pentru dezvoltarea UE.

Tratatul de la Maastricht declanșează, de asemenea, procesul de trecere la moneda euro și

lansează politica externă și de securitate comună (PESC).

1995 1 ianuarie

A patra extindere a UE

Austria, Finlanda și Suedia aderă la UE. Cei 15 membri acoperă acum aproape întreg vestul
Europei.

1997 13 decembrie
Crearea Eurogrupului

Consiliul European aprobă crearea Eurogrupului, un organism informal care reunește

miniștrii de finanțe din țările a căror monedă este euro. Prima reuniune a Eurogrupului are loc
la 4 iunie 1998 la Château de Senningen în Luxemburg.

1999 1 mai

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam instituie un spațiu de libertate, securitate și justiție și integrează
Acordul Schengen în dreptul UE. Tratatul modifică rolul Secretarului General al Consiliului,
care devine și Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună.

2002 1 ianuarie

Euro intră în circulație

Euro intră în circulație sub formă de bancnote și monede

La 1 ianuarie 2002, euro intră în circulație sub formă de bancnote și monede, înlocuind
monedele naționale.

2003 1 februarie

Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa introduce reforma instituțiilor UE, în cadrul pregătirilor pentru o viitoare
UE extinsă la 27 de state membre. Are loc o reformă a Consiliului, pentru extinderea utilizării
votului cu majoritate calificată și pentru introducerea principiului de cooperare consolidată
între statele membre.

2004 1 mai

Cea mai mare extindere a UE

Zece noi țări aderă la UE în același timp: Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania,
Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. Este cea mai mare extindere simultană a UE,
ca populație și ca număr de țări.

În acest moment există 25 de state membre ale UE.

2007 1 ianuarie

Bulgaria și România aderă la UE

Numărul statelor membre ale UE ajunge la 27, în urma aderării Bulgariei și României la UE
Bulgaria și România devin membre ale UE, numărul statelor membre crescând astfel la 27.

2009 1 decembrie

Tratatul de la Lisabona

Semnarea Tratatului de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona intră în vigoare, reformând structura UE și modul de funcționare al
acesteia.

Tratatul extinde utilizarea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.

Consiliul European devine o instituție de sine stătătoare, cu președinte propriu. Anterior,

Consiliul European era un organism informal, iar poziția de șef al Consiliului European era
neoficială. Rolul revenea șefului de stat sau de guvern al statului membru care deținea
președinția asigurată prin rotație a Consiliului UE.

2012 10 decembrie

UE primește Premiul Nobel pentru Pace

Uniunii Europene i se decernează Premiul Nobel pentru Pace în 2012

UE primește Premiul Nobel pentru Pace pe 2012 pentru promovarea cauzei păcii,
reconcilierii, democrației și drepturilor omului în Europa.

În momentul înmânării Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene, Comitetul Nobel din
Norvegia afirmă că decizia sa este motivată de rolul stabilizator jucat de UE în transformarea
aproape a întregii Europe dintr-un continent al războiului într-un continent al păcii.

2013 1 iulie

Croația aderă la Uniunea Europeană

Croația devine a doua țară din fosta Iugoslavie care aderă la UE, după Slovenia.

În acest moment, UE are 28 de state membre.

2020 31 ianuarie

Regatul Unit părăsește Uniunea Europeană

În urma unui referendum național organizat la 23 iunie 2016 și a ratificării Acordului de

retragere de către ambele părți în ianuarie 2020, Regatul Unit părăsește Uniunea Europeană.

2. Presedintia

O președinție asigurată prin rotație

Președinția Consiliului se asigură prin rotație la fiecare 6 luni între statele membre ale UE. În
cursul acestei perioade de 6 luni, președinția conduce reuniunile la toate nivelurile în
Consiliu, contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în cadrul Consiliului.

Statele membre care dețin președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei,
denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul
stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și
aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pe o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui
program, fiecare dintre cele trei țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6
luni.

Trioul actual este alcătuit din președințiile franceză, cehă și suedeză.

Președinția franceză a Consiliului UE: 1 ianuarie-30 iunie 2022

Prioritățile președinției franceze se reflectă în deviza acesteia: „Relansare, putere,

apartenență”:

 relansare, pentru a permite Europei să sprijine tranziția ecologică și cea digitală

 putere, pentru a apăra și promova valorile și interesele noastre
 apartenență, pentru a construi și dezvolta o viziune europeană comună, prin cultură,
prin valorile noastre și prin istoria noastră comună

Potrivit discursului președintelui Franței, Emmanuel Macron, din 9 decembrie 2021, în care a
prezentat prioritățile președinției franceze, activitățile președinției se vor axa pe trei domenii
principale:

 urmărirea unei agende pentru suveranitatea europeană, prin care se înțelege

capacitatea Europei de a exista în lumea de astăzi și de a-și apăra valorile și interesele
 construirea unui nou model european de creștere
 crearea unei Europe mai „umane”

Dacă ar trebui să rezum într-o singură propoziție obiectivul acestei președinții de la 1 ianuarie
până la 30 iunie 2022, aș spune că trebuie să trecem de la o Europă a cooperării în interiorul
frontierelor noastre la o Europă puternică la nivel mondial, pe deplin suverană, liberă să facă
alegeri proprii și stăpână pe soarta sa.

Emmanuel Macron, președintele Republicii Franceze. Prezentarea președinției franceze a

Consiliului Uniunii Europene la Palatul Élysée, 9 decembrie 2021.
Președințiile Consiliului până în 2023
Cehia: iulie-decembrie 2022
Suedia: ianuarie-iunie 2023
Spania: iulie-decembrie 2023

Misiunile președinției
Președinția este responsabilă de avansarea lucrărilor Consiliului privind legislația UE, de
asigurarea continuității agendei UE, a unor procese legislative bine organizate și a cooperării
dintre statele membre. Pentru aceasta, președinția trebuie să acționeze ca un intermediar onest
și neutru.

Președinția are două misiuni principale:

Planificarea și conducerea reuniunilor din cadrul Consiliului și al grupurilor sale de pregătire

Președinția conduce reuniunile din cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului (cu excepția
Consiliului Afaceri Externe) și al grupurilor de pregătire ale Consiliului, care includ comitete
permanente, precum Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreperul), și grupuri de lucru
și comitete care se ocupă de chestiuni foarte precise.

Președinția se asigură că discuțiile se derulează în mod corespunzător și că sunt corect

aplicate Regulamentul de procedură și metodele de lucru ale Consiliului.

Președinția organizează de asemenea diferite reuniuni formale și informale la Bruxelles și în

țara care asigură președinția prin rotație.

Reprezentarea Consiliului în relațiile cu celelalte instituții ale UE

Președinția reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte instituții ale UE, în special cu Comisia
și cu Parlamentul European. Rolul său este de a încerca obținerea unui acord privind dosarele
legislative prin triloguri, prin reuniuni de negociere informale și prin reuniuni ale Comitetului
de conciliere.

Președinția cooperează strâns cu:

 președintele Consiliului European

 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate

Președinția sprijină activitatea acestora, iar uneori i se poate solicita să îndeplinească anumite
sarcini pentru Înaltul Reprezentant, cum ar fi să reprezinte Consiliul Afaceri Externe în fața
Parlamentului European sau să prezideze Consiliul Afaceri Externe atunci când se discută
aspecte legate de politica comercială comună.

Consiliul este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai Guvernelor Statelor

Membre pe lângă Uniunea Europeană (Coreper) și de peste 150 de grupuri de lucru și
comitete foarte specializate, cunoscute sub numele de „grupuri de pregătire ale Consiliului”.

Grupurile de pregătire pot fi împărțite în două categorii principale:

1. comitete instituite prin tratate, prin decizii interguvernamentale sau printr-un

act al Consiliului – majoritatea acestor comitete sunt permanente și de multe ori au
un președinte numit sau ales
 2. comitete și grupuri de lucru instituite de Coreper – acestea se ocupă de chestiuni
foarte specifice și sunt prezidate de un delegat din țara care asigură prin rotație, timp
de șase luni, președinția Consiliului.

În plus, pot fi create comitete ad-hoc pentru a răspunde unui anumit scop, iar acestea
încetează să existe după ce și-au îndeplinit misiunea.

3Formațiunile Consiliului

Consiliul UE este o entitate juridică unică, dar care se reunește în 10 „formațiuni” diferite în
funcție de subiectul dezbătut.

Nu există o ierarhie între formațiunile Consiliului, deși Consiliul Afaceri Generale are un

rol special de coordonare și răspunde de aspectele instituționale, administrative și orizontale.
De asemenea, Consiliul Afaceri Generale are un domeniu de competență special.

Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta un act care să se înscrie în
domeniul de competență al unei alte formațiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul legislativ
adoptat de Consiliu, formațiunea nu este menționată nicăieri.

Reuniunile Consiliului

La reuniunile Consiliului participă reprezentanți la nivel ministerial din fiecare stat membru.
Participanții pot fi deci miniștri sau secretari de stat. Aceștia au dreptul să angajeze
guvernul țării pe care o reprezintă și să voteze în numele acestuia. La reuniunile Consiliului
sunt invitați și comisarii europeni responsabili de domeniile respective. Banca Centrală
Europeană este invitată în cazul în care ea este cea care lansează procedura legislativă.

3. Sistemul de vot
Majoritatea calificată este metoda standard de vot în cadrul Consiliului, folosită pentru
aproximativ 80 % din legislația UE
Reuniunile sunt prezidate de ministrul statului membru care deține președinția semestrială a
Consiliului. Excepție face Consiliul Afaceri Externe, care este, de regulă, prezidat de Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Consiliul decide prin majoritate simplă, prin majoritate calificată sau prin vot unanim, în
funcție de decizia care trebuie luată.

Consiliul poate vota numai dacă sunt prezenți majoritatea membrilor săi. 

Ședințe publice

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când dezbate sau votează o propunere de act
legislativ. În acest caz, ordinea de zi a reuniunii cuprinde o parte numită „deliberare
legislativăˮ. Prima deliberare cu privire la propuneri importante fără caracter legislativ este,
de asemenea, publică.
În plus, Consiliul organizează periodic dezbateri publice cu privire la chestiuni importante
care vizează interesele UE și ale cetățenilor săi. Dezbaterea privind programul pe 18 luni al
Consiliului Afaceri Generale, precum și prioritățile celorlalte formațiuni ale Consiliului și
dezbaterea programului pe 5 ani al Comisiei sunt publice.

În funcție de problematica discutată, Consiliul UE decide prin:

 majoritate simplă (vot favorabil din partea a 14 state membre)

 majoritate calificată (vot favorabil din partea a 55% dintre statele membre,
reprezentând cel puțin 65% din populația UE)
 vot unanim (toate voturile sunt favorabile)

Consiliul poate vota doar dacă majoritatea membrilor săi sunt prezenți. Un membru al
Consiliului poate să acționeze doar în numele unui alt membru.

Consiliul poate vota în privința unui act legislativ la 8 săptămâni după ce proiectul de act
legislativ a fost trimis parlamentelor naționale spre examinare. Parlamentele naționale trebuie
să decidă dacă proiectul legislativ respectă principiul subsidiarității. Doar în cazuri speciale
de urgență se poate vota mai devreme.

Președintele Consiliului inițiază votarea. Un membru al Consiliului sau al Comisiei poate, de

asemenea, să inițieze procedura de votare, dar majoritatea membrilor Consiliului trebuie să
aprobe această inițiativă.

Rezultatele voturilor Consiliului sunt făcute publice în mod automat atunci când Consiliul
acționează în calitatea sa de legiuitor.

Dacă un membru dorește să adauge o notă explicativă la vot, această notă va fi, de asemenea,
făcută publică dacă se adoptă un act juridic. În alte situații, când explicațiile voturilor nu sunt
publicate în mod automat, nota explicativă poate fi făcută publică la cererea autorului.

În cazul în care Consiliul nu acționează în calitate de legiuitor, rezultatele și explicațiile

votului pot fi, de asemenea, făcute publice, printr-o decizie unanimă a Consiliului. Membrii
Consiliului și ai Comisiei pot face declarații și pot solicita includerea acestora în procesul-
verbal al Consiliului. Aceste declarații nu produc efecte juridice și sunt considerate un
instrument politic menit să faciliteze luarea deciziilor.

4. Procesul decizional în cadrul Consiliului

Procedura legislativă ordinară, denumită și „codecizie”, este folosită pentru aproximativ 85
de domenii de politică ale UE, de la lupta împotriva discriminării la politica comună în
materie de imigrare.

Majoritatea actelor juridice ale UE negociate prin intermediul acestei proceduri

sunt adoptate în primă lectură.

Consiliul este un factor decizional esențial al UE. Negociază și adoptă noua legislație a UE,
o adaptează când este cazul și coordonează politici. În majoritatea cazurilor, Consiliul decide
împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub
numele de „codecizie”. Codecizia se aplică în domenii de politică în care UE are competență
exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În acest caz, Consiliul legiferează pe
baza propunerilor transmise de Comisia Europeană. 

Într-o serie de domenii foarte specifice, Consiliul adoptă decizii folosind proceduri legislative
speciale (procedura de aprobare și procedura de consultare) în care rolul Parlamentului este
limitat. 

a. Procedura legislativă ordinară

Procedura de codecizie a fost introdusă inițial în 1992, iar folosirea sa s-a generalizat în 1999.
Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona, codecizia a fost redenumită procedura
legislativă ordinară, devenind principala procedură decizională folosită pentru adoptarea
actelor legislative ale UE. Aproximativ 85 de domenii de politică intră sub incidența sa.

Ajungerea la un acord
Uneori, Consiliul utilizează o „abordare generală” pentru a-i permite Parlamentului să-și facă
o imagine despre poziția Consiliului cu privire la propunerea legislativă prezentată de
Comisie.

Acest acord politic este folosit de obicei pentru a accelera procedura legislativă și pentru a
facilita ajungerea la un acord în primă lectură între Parlament și Consiliu.

Pe scurt

Legiuitori: Consiliul UE și Parlamentul European

Dreptul de inițiativă legislativă: Comisia Europeană

Principalele elemente ale procedurii:

1. Comisia Europeană transmite o propunere Consiliului și Parlamentului European.

2. Consiliul și Parlamentul adoptă o propunere legislativă fie în primă lectură, fie în a
doua lectură.
3. Dacă cele două instituții nu ajung la un acord după a doua lectură, se convoacă un
comitet de conciliere.
4. Dacă textul convenit de comitetul de conciliere este acceptabil pentru ambele instituții
în a treia lectură, se adoptă actul legislativ.

Dacă o propunere legislativă este respinsă într-una dintre etapele procedurii sau dacă
Parlamentul și Consiliul nu pot ajunge la un compromis, propunerea nu se adoptă și
procedura se încheie.

Temei juridic: Articolele 289 și 294 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

1.Propunerea legislativă
Procedura este lansată atunci când Comisia Europeană prezintă o propunere legislativă
Consiliului și Parlamentului European. În același timp, Comisia transmite propunerea
parlamentelor naționale și, în unele cazuri, Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic
și Social pentru examinare.

Propunerile legislative sunt adoptate de colegiul membrilor Comisiei fie prin procedură scrisă
(adică textul nu face obiectul unei dezbateri), fie prin procedură orală (cu o dezbatere). Dacă
este necesar să se voteze, Comisia decide prin majoritate simplă.

Dreptul de inițiativă

Comisia este singura instituție a UE care are competența de a iniția actele juridice ale UE.
Comisia transmite propuneri de acte juridice ale UE din proprie inițiativă, la solicitarea altor
instituții ale UE sau ca urmare a unei inițiative cetățenești.

Consiliul (prin majoritatea simplă a membrilor săi) poate solicita Comisiei să realizeze studii
și să înainteze orice propunere legislativă adecvată.

Parlamentul (prin majoritatea membrilor săi componenți) poate, de asemenea, solicita

Comisiei să transmită propuneri legislative.

În cazuri specifice, definite în tratate, procedura legislativă ordinară poate fi lansată:

 la inițiativa unui sfert din statele membre (atunci când propunerea vizează

cooperarea judiciară în materie penală sau cooperarea polițienească)
 la recomandarea Băncii Centrale Europene (privind propuneri care se referă la
statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene)
 la cererea Curții de Justiție a UE (privind chestiuni care se referă la statutul Curții,
instituirea tribunalelor specializate atașate Tribunalului etc.)
 la cererea Băncii Europene de Investiții

2.Prima lectură

Parlamentul European examinează propunerea Comisiei și:

 o poate adopta sau

 poate introduce amendamente la aceasta

După aceea, Consiliul poate:

 decide să accepte poziția Parlamentului: în acest caz, actul legislativ este adoptat
 modifica poziția Parlamentului: propunerea este retrimisă Parlamentului pentru a doua
lectură

Termen: Nu există un termen-limită în ceea ce privește prima lectură din cadrul

Parlamentului și al Consiliului

Documente rezultate:
  Actul legislativ – regulament (obligatoriu în toate elementele sale și aplicabil direct în
toate statele membre), directivă (obligatorie în privința rezultatelor care trebuie
obținute, poate fi adresată tuturor sau numai anumitor state membre, iar statele
membre sunt libere să aleagă forma și metodele de punere în aplicare a directivei)
sau decizie (obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora le este adresată) a
Parlamentului și a Consiliului
 Poziția Consiliului în primă lectură, în cazul în care Consiliul decide să modifice
poziția Parlamentului
 Abordare generală – un acord politic la nivelul Consiliului, care poate fi adoptat în
așteptarea poziției în primă lectură a Parlamentului

Etape intermediare anterioare unei poziții în primă lectură

Înainte ca Parlamentul European să își dea avizul, Consiliul poate adopta o „abordare
generală”. Consiliul utilizează acest document pentru a oferi Parlamentului o idee despre
poziția sa cu privire la propunerea legislativă a Comisiei. O abordare generală poate accelera
procedura legislativă și poate facilita ajungerea la un acord între Parlament și Consiliu.

Consiliul, Parlamentul și Comisia pot, de asemenea, să organizeze reuniuni interinstituționale

informale, cunoscute sub denumirea de „triloguri”, pentru a facilita obținerea unui acord. La
aceste reuniuni participă reprezentanți din partea Parlamentului, a Consiliului și a Comisiei.

Nu s-a stabilit vreo regulă referitoare la conținutul trilogurilor, astfel încât acestea pot varia
de la discuții tehnice la discuții politice care implică miniștri și comisari. Trilogurile pot fi, de
asemenea, utilizate pentru a se ajunge la un acord între Parlament și Consiliu cu privire la
modificări legislative. Cu toate acestea, acordul rezultat este informal și trebuie să fie
aprobat în conformitate cu regulamentul de procedură al fiecărei instituții.

3.A doua lectură

Parlamentul European examinează poziția Consiliului și procedează într-unul din

următoarele moduri:

 o aprobă: actul este adoptat

 o respinge: actul nu va intra în vigoare și întreaga procedură se încheie
 propune amendamente și retrimite Consiliului propunerea pentru o a doua lectură

Consiliul examinează poziția în a doua lectură a Parlamentului și:

 fie aprobă toate amendamentele Parlamentului: actul este adoptat

 fie nu aprobă toate amendamentele: este convocat comitetul de conciliere

Consiliul votează prin majoritate calificată amendamentele Parlamentului care au primit un

aviz pozitiv din partea Comisiei. Consiliul votează în unanimitate amendamentele
Parlamentului care au primit un aviz negativ din partea Comisiei. Consiliul poate doar să
reacționeze la amendamentele Parlamentului.

Termen: trei luni pentru fiecare instituție, cu o prelungire posibilă de o lună.

Documente rezultate:

 Rezoluția legislativă a Parlamentului European privind poziția Consiliului în

primă lectură, dacă Parlamentul aprobă poziția Consiliului (în astfel de cazuri, actul
legislativ este adoptat și publicat sub forma unei directive, a unui regulament sau a
unei decizii a Parlamentului și a Consiliului)
 Poziția Parlamentului European adoptată în a doua lectură, dacă Parlamentul
European votează să introducă modificări la poziția Consiliului
 În cazul în care Consiliul aprobă poziția Parlamentului adoptată în a doua lectură,
actul legislativ este adoptat. Este publicat ulterior sub forma unei directive, a unui
regulament sau a unei decizii a Parlamentului și a Consiliului
 În cazul în care Consiliul nu aprobă poziția Parlamentului adoptată în a doua lectură,
nu rezultă în acest stadiu niciun document oficial

4.Concilierea

Se convoacă un comitet de conciliere în cazul în care Consiliul nu aprobă toate

amendamentele Parlamentului în a doua lectură. Comitetul de conciliere este compus dintr-un
număr egal de membri ai Parlamentului și de reprezentanți ai Consiliului. Comitetul trebuie
să convină asupra unui text care ar fi acceptabil pentru ambele instituții.

În cazul în care comitetul:

 nu convine asupra unui text comun, actul legislativ nu este adoptat și procedura se
încheie
 convine asupra unui text comun, textul este transmis Parlamentului și Consiliului
pentru a treia lectură

Votul în cadrul comitetului de conciliere:

Delegația Parlamentului în cadrul comitetului de conciliere aprobă textul comun printr-o

majoritate absolută de voturi.

Reprezentanții Consiliului votează de regulă prin majoritate calificată (în anumite cazuri este
necesară unanimitatea).

Termen: Comitetul de conciliere trebuie convocat în termen de șase săptămâni, cu o

prelungire posibilă până la opt săptămâni. Comitetul are apoi la dispoziție șase săptămâni
pentru a conveni asupra unui text comun.

Documente rezultate:

Un text comun aprobat de comitetul de conciliere dacă s-a ajuns la un acord. Formularea

textului comun nu poate fi schimbată de cele două instituții.

5.A treia lectură

Parlamentul European examinează textul comun. Parlamentul poate:

  să îl respingă sau să nu se pronunțe asupra sa: propunerea nu este adoptată și
procedura se încheie
 să aprobe textul: în cazul în care Consiliul face același lucru, actul legislativ este
adoptat

Parlamentul aprobă textul comun cu majoritatea simplă a voturilor exprimate.

Consiliul examinează textul comun. În cazul în care Consiliul

 îl respinge sau nu se pronunță asupra sa: propunerea nu intră în vigoare și procedura

se încheie
 aprobă textul, iar Parlamentul face același lucru, actul legislativ este adoptat

Consiliul aprobă textul comun prin majoritate calificată.

Termen: Atât Parlamentul, cât și Consiliul trebuie să acționeze în termen de șase săptămâni

de la data la care textul comun a fost aprobat.

Documente rezultate:

Parlamentul European adoptă o rezoluție legislativă privind textul comun aprobat de

comitetul de conciliere, în care fie aprobă, fie respinge textul comun.
Dacă textul comun este aprobat de ambele instituții, actul legislativ este publicat sub
forma unei directive, a unui regulament sau a unei decizii a Parlamentului și a Consiliului.

Respingerea propunerii

Dacă o propunere legislativă este respinsă într-una dintre etapele procedurii sau dacă
Parlamentul și Consiliul nu pot ajunge la un compromis, propunerea nu este adoptată
și procedura se încheie.

Poate începe o nouă procedură numai când Comisia transmite o nouă propunere.

b. Proceduri legislative speciale

Pe scurt

Legiuitor: În practică, Consiliul este legiuitor unic. Parlamentului European i se cere să își
exprime aprobarea cu privire la o propunere legislativă sau trebuie consultat cu privire la
aceasta.

Dreptul de inițiativă legislativă: Comisia Europeană

Tipuri de proceduri:

 Aprobare: Parlamentul European are competența de a accepta sau de a respinge o

propunere legislativă prin vot cu majoritate absolută, dar nu o poate modifica
 Consultare: Parlamentul European poate aproba, respinge sau propune amendamente
la o propunere legislativă
Temei juridic: Articolul 289 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

Norme: Tratatele nu oferă o descriere exactă a procedurilor legislative speciale. Prin urmare,

normele sunt definite ad hoc, în temeiul articolelor relevante din tratat.

Pe larg

Procedura de aprobare

În cadrul procedurii de aprobare, Consiliul poate adopta propuneri legislative după ce

obține aprobarea Parlamentului European. Prin urmare, Parlamentul are competența de a
accepta sau de a respinge o propunere legislativă prin vot cu majoritate absolută, dar nu o
poate modifica. Consiliul nu este abilitat să nu țină seama de avizul Parlamentului.

Ca procedură legislativă, aprobarea se folosește atunci când se adoptă un nou act legislativ
privind combaterea discriminării și oferă Parlamentului dreptul de veto atunci când se
aplică temeiul juridic general subsidiar în conformitate cu articolul 352 din Tratatul privind
funcționarea UE.

Aprobarea Parlamentului este, de asemenea, necesară ca procedură nelegislativă:

 atunci când Consiliul adoptă anumite acorduri internaționale negociate de UE;

 în cazuri de încălcare gravă a drepturilor fundamentale (articolul 7 din Tratatul
privind Uniunea Europeană);
 pentru aderarea noilor membri ai UE;
 în cazul procedurilor de retragere din UE.

Consultare

În cadrul procedurii de consultare, Consiliul adoptă o propunere legislativă după

ce Parlamentul a transmis avizul său referitor la aceasta.

Conform acestei proceduri, Parlamentul poate aproba, respinge sau propune

amendamente la o propunere legislativă. Consiliul nu este obligat, din punct de vedere
juridic, să țină seama de avizul Parlamentului, dar, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, nu
trebuie să decidă înainte de a fi primit acest aviz.

Procedura se aplică în mai multe domenii, cum ar fi derogările de pe piața internă și

dreptul concurenței.

Consultarea Parlamentului, ca procedură nelegislativă, mai este necesară și atunci când se

adoptă acorduri internaționale în cadrul politicii externe și de securitate comune.

Acte de punere în aplicare și acte delegate

În anumite condiții, competența de a adopta acte delegate sau acte de punere în aplicare poate
fi conferită Comisiei Europene. În cazuri specifice justificate corespunzător, precum și în
cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din Tratatul privind Uniunea Europeană, se conferă
competențe de executare Consiliului.

c. Actele delegate

Actele delegate sunt definite de tratate ca fiind acte fără caracter legislativ cu aplicabilitate
generală. Acestea pot fi adoptate doar dacă există o delegare de competențe cuprinsă într-un
act legislativ. Actele delegate pot completa sau modifica anumite elemente neesențiale ale
actului legislativ respectiv.

Acest lucru permite Comisiei să reacționeze rapid și cu flexibilitate, de exemplu, la

cerințele de reglementare utilizând cunoștințele sale tehnice. O astfel de situație ar putea
surveni, de exemplu, în domenii precum informațiile privind călătoriile, siguranța alimentelor
și a hranei pentru animale, sănătatea și bunăstarea animalelor și sănătatea plantelor.

Actele delegate:

 pot fi doar de aplicabilitate generală

 completează sau modifică actul legislativ
 pot adăuga, modifica, elimina sau înlocui elemente neesențiale ale actului legislativ
 intră în vigoare numai dacă nici Parlamentul, nici Consiliul nu formulează
obiecții cu privire la actul delegat. O excepție: actele delegate adoptate prin
procedura de urgență, care intră în vigoare fără întârziere și se aplică atât timp cât nu
se formulează nicio obiecție în termenul prevăzut în actul legislativ
 necesită consultarea grupurilor de experți înainte de adoptarea de către Comisie. Cu
toate acestea, nu este nevoie de avizul formal al unui comitet
 pot fi adoptate numai atât timp cât PE și Consiliul nu au revocat delegarea.

Procedura privind actele delegate

Un act delegat este un act fără caracter legislativ adoptat de Comisie pentru a completa sau
modifica anumite elemente neesențiale ale unui act legislativ.

Înainte de adoptarea unor astfel de acte, Comisia consultă de asemenea experți, inclusiv

experți desemnați de fiecare stat membru.

Pregătire

1. Comisia adoptă acte delegate în conformitate cu condițiile prevăzute în actul

legislativ și după consultarea grupurilor de experți compuse din reprezentanți ai
statelor membre care se reunesc în mod regulat sau ocazional. Comisia trebuie să
asigure transmiterea în timp util și simultană a proiectelor de acte delegate,
precum și a altor documente relevante, către Parlamentul European și Consiliu în
același timp cu transmiterea către experții din statele membre. Comisia poate iniția de
asemenea o consultare publică de patru săptămâni cu privire la proiectul de text al
actului delegat.

1. După ce Comisia a adoptat actul delegat, Parlamentul (prin

intermediul comisiei responsabile) și Consiliul (prin intermediul grupului de
 lucru relevant) îl examinează. De obicei, aceste instituții au la dispoziție două
luni pentru examinare. Există o anumită flexibilitate în ceea ce privește acest interval
de timp, deoarece colegiuitorii pot solicita o prelungire a acestei perioade. În cazul în
care, în perioada respectivă, Parlamentul European sau Consiliul formulează obiecții
cu privire la actul delegat, acesta nu poate intra în vigoare.

Procedura de formulare a obiecțiilor

1. În cadrul Consiliului, examinarea unui act delegat este efectuată de grupul de

lucru al Consiliului care reunește delegații statelor membre în domeniul în cauză.În
cadrul Parlamentului, comisia responsabilă numește un raportor care examinează
propunerea și apoi prezintă evaluarea acesteia comisiei.

2. În cazul în care nu se formulează nicio obiecție în perioada de formulare a

obiecțiilor, actul delegat intră în vigoare. În cazul în care atât Parlamentul
European, cât și Consiliul informează Comisia înainte de sfârșitul perioadei date că nu
au fost formulate obiecții, actul intră în vigoare înainte de expirarea perioadei
respective (așa-numita exprimare timpurie a lipsei de obiecții).

3. Dacă, pe de altă parte, oricare dintre instituții formulează obiecții cu privire la actul
delegat, acesta nu poate intra în vigoare.
În cadrul Consiliului, o obiecție este formulată printr-o decizie a
Consiliului pregătită de Coreper (compus din reprezentanții permanenți ai statelor
membre) și grupurile de lucru relevante. Această decizie este adoptată cu majoritatea
calificată necesară în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei,
astfel cum această majoritate este definită la articolul 16 alineatul (4) din TUE și la
articolul 238 alineatul (2) din TFUE. În cadrul Parlamentului, comisia competentă
depune o moțiune în plen. Votul în plenul PE asupra unei obiecții cu privire la un act
delegat necesită majoritatea membrilor care îl compun.

Revocarea delegării

Atât Consiliul, cât și Parlamentul European pot revoca competența delegată. Revocarea unei
delegări poate fi efectuată în orice moment în perioada pentru care competența de a adopta
acte delegate a fost conferită Comisiei.

Se aplică aceeași procedură ca în cazul formulării unei obiecții cu privire la un act delegat,
diferența fiind că nu este nevoie ca un act delegat să fie prezentat de către Comisie pentru
ca această procedură să fie declanșată.

d. Actele de punere în aplicare

Punerea în aplicare a dreptului Uniunii este în primul rând o sarcină a statelor membre.

Cu toate acestea, în cazul în care trebuie să fie asigurate condiții uniforme pentru punerea
în aplicare a actelor cu forță juridică obligatorie ale Uniunii, este necesar ca competențele
de executare să fie conferite Comisiei sau, în cazuri specifice justificate corespunzător,
precum și în cazurile prevăzute la articolele 24 și 26 din TUE, Consiliului.
Procedura comitetului este procedura care reglementează adoptarea unui număr semnificat
de acte de punere în aplicare de către Comisie. Aceasta nu se aplică actelor de punere în
aplicare adoptate de Consiliu.

Procedura comitetului nu este obligatorie pentru toate actele de punere în aplicare ale
Comisiei: în anumite situații, Comisia poate fi împuternicită să adopte acte de punere în
aplicare fără a consulta un comitet (de exemplu, pentru alocarea de granturi sub o anumită
sumă).

De obicei, procedura comitetului durează între câteva zile și câteva luni. Având în vedere
natura lor tehnică, actele de punere în aplicare necesită de obicei cunoștințe de
specialitate, prin urmare comitetele implicate în acest proces reunesc experți din statele
membre.

Actele de punere în aplicare:

 pot fi cu aplicabilitate generală sau individuală

 prevăd norme detaliate pentru aplicarea actului de bază atunci când sunt necesare
condiții uniforme în întreaga UE, de exemplu instrumente practice precum baze de
date, transmiterea de date sau norme privind prețurile agricole
 nu pot adăuga, elimina sau modifica nimic din actul de bază și pot pune în aplicare
doar conținutul actului de bază, fără a-i schimba substanța
 sunt supuse dreptului de control al Parlamentului și al Consiliului atunci când
actul de bază este adoptat prin procedură legislativă ordinară; cu toate acestea,
Comisia nu are obligația de a se abține de la adoptarea actului de punere în aplicare

Procedura privind actele de punere în aplicare

Un act de punere în aplicare este un act fără caracter legislativ care stabilește norme detaliate
care permit punerea în aplicare uniformă a actelor cu forță juridică obligatorie ale Uniunii.
Competențele de executare sunt conferite în marea majoritate a cazurilor Comisiei Europene,
în timp ce în cazurile specifice justificate corespunzător și în cazurile prevăzute la articolele
24 și 26 din TUE, aceste competențe urmează să fie conferite Consiliului.

Actele de punere în aplicare sunt de obicei adoptate de Comisie sub controlul

comitetelor formate din reprezentanți ai statelor membre. În cazuri specifice, actul de bază
poate permite adoptarea de acte de punere în aplicare de către Comisie fără consultarea unui
comitet.

Consultare și cunoștințe de specialitate:

1. Proiectele de acte de punere în aplicare sunt, de regulă, prezentate de Comisie așa-

numitelor comitete de comitologie. Cu toate acestea, procedura comitetului nu este
obligatorie pentru toate actele de punere în aplicare: actul de bază poate permite
Comisiei să adopte acte de punere în aplicare fără controlul din partea statelor
membre. Comitetele sunt compuse din reprezentanți ai statelor membre. Comitetele
sunt prezidate de un reprezentant al Comisiei Europene.
 2. Conform actualului regulament privind procedura comitetului, există două tipuri de
proceduri ale comitetului: de consultare sau de examinare. Numai în
cadrul procedurii de examinare statele membre pot bloca, în anumite condiții,
adoptarea unui act de punere în aplicare.În cazul în care Comisia este împiedicată
să adopte un proiect de act de punere în aplicare (în special în cazul unui vot
împotrivă în cadrul procedurii de examinare), proiectul poate fi transmis unui comitet
de apel în anumite condiții.

3. În plus, regulamentul privind procedura comitetului prevede că, în mod excepțional, și

din motive imperioase de urgență justificate corespunzător, Comisia poate fi
împuternicită să adopte actul înainte de a consulta un comitet (așa-numitele acte de
punere în aplicare aplicabile imediat). Cu toate acestea, actele respective se pot aplica
numai pentru o perioadă de maximum șase luni, cu excepția cazului în care în actul de
bază există dispoziții în sens contrar. Comitetul trebuie totuși să fie consultat cu
privire la aceste acte după adoptarea lor, iar, în cazul unui aviz nefavorabil în urma
procedurii de examinare, Comisia este obligată să abroge imediat actul în cauză.

4. O procedură a comitetului anterioară Tratatului de la Lisabona, care se poate aplica în

continuare în câteva cazuri, este procedura de reglementare cu control (așa-numita
PRC). Totuși, aceasta este eliminată treptat printr-un proces de aliniere în curs care se
aplică fie actelor delegate, fie actelor de punere în aplicare.

Regulamentul (UE) nr. 182/2011 din 16 februarie 2011 (așa-numitul regulament privind
procedura comitetului) stabilește normele și principiile generale privind mecanismele de
control de către statele membre al exercitării competențelor de executare de către Comisie.

Procedura de consultare:

1. În procedura de consultare, comitetul își emite avizul cu majoritate simplă. Avizul

nu are un caracter obligatoriu. Cel mai evident exemplu este: actele individuale,
precum acordarea de fonduri sau granturi.

2. Comisia decide singură dacă adoptă sau nu proiectul de act de punere în aplicare,

ținând seama de avizul comitetului.

Procedura de examinare:

1. În procedura de examinare, comitetul își emite avizul cu majoritate calificată.

Printre exemple se numără: acte de punere în aplicare referitoare la programe cu
implicații bugetare substanțiale, acte de punere în aplicare referitoare la politica
agricolă comună, pescuit, mediu, securitate și siguranță și protecția sănătății sau
siguranței persoanelor, animalelor sau plantelor.

2. În cazul în care avizul comitetului este favorabil, Comisia adoptă actul.

3. În cazul în care avizul comitetului este nefavorabil, Comisia nu poate să adopte actul

de punere în aplicare.

4. În cazul în care nu se emite niciun aviz, Comisia poate adopta proiectul de act de

punere în aplicare, cu excepția cazurilor specificate în regulamentul privind procedura
 comitetului (și anume în cazul în care actul respectiv se referă la impozitare, servicii
financiare, protecția sănătății sau siguranței persoanelor, animalelor sau plantelor, sau
la o măsură de salvgardare multilaterală definitivă; în cazul în care actul de bază
exclude adoptarea actului de punere în aplicare în lipsa unui aviz din partea
comitetului; sau în cazul în care o majoritate simplă a membrilor comitetului se opune
adoptării actului de punere în aplicare).

5. În cazul unui aviz nefavorabil al comitetului sau în lipsa unui aviz al comitetului care
împiedică adoptarea actului de punere în aplicare, Comisia are la dispoziție fie o
lună pentru a transmite proiectul de măsură comitetului de apel, de asemenea format
din reprezentanți ai statelor membre, fie două luni pentru a transmite comitetului
inițial o versiune modificată a proiectului de act de punere în aplicare.

Acte de punere în aplicare aplicabile imediat:

1. Comisia adoptă actul de punere în aplicare înainte de a consulta un comitet, din

motive imperioase de urgență justificate corespunzător, dacă acest lucru este
prevăzut în actul de bază.

2. Actul se aplică pentru o perioadă de maximum șase luni, cu excepția cazului în care

în actul de bază există dispoziții în sens contrar.

3. Comisia trebuie să consulte comitetul relevant în termen de 14 zile de la adoptare.

4. Atunci când se aplică procedura de examinare și comitetul emite un aviz nefavorabil,

Comisia este obligată să abroge actul imediat.

Consiliul văzut din interior: o procedură în trei etape

Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor miniștrilor care

examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului. Aceste grupuri de
lucru și comitete sunt alcătuite din funcționari din toate statele membre.

Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în mod simultan
de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este cunoscută sub numele de
„lectură”. Se pot efectua maximum trei lecturi până când Consiliul și Parlamentul convin
asupra unei propuneri legislative sau o resping.

Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă lectură a
Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”. Abordarea generală asupra
căreia s-a convenit în cadrul Consiliului poate contribui la accelerarea procedurii
legislative și chiar la facilitarea unui acord între cele două instituții, deoarece oferă
Parlamentului informații despre poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al
acestora. Cu toate acestea, poziția finală a Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca
Parlamentul să își prezinte propriul său aviz în primă lectură.

La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:

  Grupul de lucru
 Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
 Formațiunea Consiliului

Acest lucru asigură examinarea tehnică a propunerii la nivelul grupului de lucru,

responsabilitatea politică pentru propunere la nivelul miniștrilor, precum și examinarea de
către ambasadori în cadrul Coreper, care îmbină cunoștințele tehnice cu analiza politică.

Grupurile de pregătire ale Consiliului

Consiliul este asistat de peste 150 de grupuri de lucru și comitete, numite „grupuri de
pregătireˮ

1. Grupul de lucru

Președinția Consiliului, cu ajutorul Secretariatului General, stabilește grupul de lucru

competent și îl convoacă să studieze o propunere.

Grupul de lucru începe cu o examinare generală a propunerii, pe care apoi o analizează în

detaliu.

Nu există niciun termen oficial acordat grupului de lucru pentru a-și încheia lucrările; timpul
dedicat depinde de natura propunerii. De asemenea, nu există nicio obligație ca grupul de
lucru să prezinte un acord, dar rezultatul discuțiilor acestuia este prezentat Comitetului
Reprezentanților Permanenți (Coreper).

2. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)

Examinarea propunerii de către Coreper depinde de nivelul acordului la care s-a ajuns în

cadrul grupului de lucru.

Dacă se poate obține un acord fără dezbatere, punctele se înscriu în partea I a ordinii de zi a
Coreper.

Atunci când este necesară o discuție mai aprofundată în cadrul Coreper, pentru că nu s-a
ajuns la un acord în cadrul grupului de lucru în privința anumitor aspecte ale unei propuneri,
punctele se înscriu în partea a II-a a ordinii de zi a Coreper. În acest caz, Coreper poate:

 să încerce să negocieze el însuși un acord

 să trimită chestiunea mai departe grupului de lucru, eventual însoțită de propuneri de
compromis
 să transmită chestiunea Consiliului.

Majoritatea propunerilor apar pe ordinea de zi a Coreper de mai multe ori, căci se încearcă
rezolvarea divergențelor pe care grupul de lucru nu le-a soluționat.
5. Formațiunea Consiliului
Dacă Coreper a fost în măsură să finalizeze discuțiile privind o anumită propunere, aceasta
este înscrisă ca punct „A” pe ordinea de zi a Consiliului, ceea ce înseamnă că se
preconizează ajungerea la un acord fără dezbatere. Ca regulă generală, aproximativ două
treimi din punctele înscrise pe ordinea de zi a Consiliului sunt supuse adoptării ca puncte
„A”. Discuția pe marginea acestor chestiuni poate, totuși, să fie reluată dacă unul sau mai
multe state membre cer acest lucru.

Secțiunea „B” a ordinii de zi a Consiliului cuprinde punctele:

 rămase de la reuniunile precedente ale Consiliului

 asupra cărora nu s-a ajuns la un acord în cadrul Coreper sau la nivelul grupurilor de
lucru
 care sunt prea sensibile din punct de vedere politic pentru a fi soluționate la un nivel
inferior.

Rezultatele voturilor Consiliului se fac publice în mod automat atunci când Consiliul

acționează în capacitatea sa de legiuitor. Dacă un membru dorește să adauge o notă
explicativă la vot, această notă va fi, de asemenea, făcută publică dacă este adoptat un act
juridic. În alte cazuri, atunci când explicațiile voturilor nu sunt publicate în mod automat,
nota explicativă poate fi făcută publică la cererea autorului.

Întrucât Consiliul este o entitate juridică unică, oricare dintre cele zece formațiuni ale sale
poate adopta un act al Consiliului care se încadrează în domeniul de competență al altei
formațiuni.

6. Atributii

1. Negociază și adoptă legislația UE

Consiliul este un factor decizional esențial al UE.

Acesta negociază și adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul

European, prin intermediul procedurii legislative ordinare, cunoscute și sub numele de
codecizie. Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care UE are competență
exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În aceste cazuri, Consiliul legiferează
în temeiul propunerilor care îi sunt înaintate de Comisia Europeană.

2. Coordonează politicile statelor membre

Consiliul este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre în domenii specifice,

cum ar fi:

 politicile economice și bugetare: Consiliul coordonează politicile economice și

bugetare ale statelor membre în vederea consolidării guvernanței economice în UE,
monitorizează politicile bugetare ale acestora și consolidează cadrul bugetar al UE și,
 de asemenea, se ocupă de aspectele juridice și practice ale monedei euro, de piețele
financiare și de fluxurile de capital
 educație, cultură, tineret și sport: Consiliul adoptă cadrele de politici ale UE și
planurile de lucru în aceste domenii, care stabilesc prioritățile de cooperare între
statele membre și Comisie.
 politica de ocupare a forței de muncă:  Consiliul elaborează anual, pe baza
concluziilor Consiliului European, orientări și recomandări pentru statele membre
privind situația ocupării forței de muncă în UE

3. Dezvoltă politica externă și de securitate comună a UE

Consiliul definește și pune în aplicare politica externă și de securitate a UE pe baza

orientărilor stabilite de Consiliul European. Aceasta include totodată ajutorul umanitar și
pentru dezvoltare al UE, apărarea și comerțul. Consiliul, împreună cu Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, asigură unitatea,
coerența și eficacitatea acțiunii externe a UE. 

4. Încheie acorduri internaționale

Consiliul acordă Comisiei mandatul de negociere, în numele UE, a acordurilor dintre UE și

țările care nu sunt membre ale UE și organizațiile internaționale. La sfârșitul negocierilor,
Consiliul decide cu privire la semnarea și încheierea acordului, pe baza unei propuneri din
partea Comisiei. De asemenea, Consiliul adoptă decizia finală de încheiere a acordului,
după ce Parlamentul și-a dat aprobarea (necesară în domenii care fac obiectul codeciziei) și
după ce acordul a fost ratificat de toate statele membre ale UE.

Aceste acorduri pot acoperi domenii largi, precum comerțul, cooperarea și dezvoltarea, sau se
pot referi la subiecte specifice, cum ar fi textilele, pescuitul, vămile, transporturile, știința și
tehnologia etc. 

5. Adoptă bugetul UE

Consiliul adoptă bugetul UE împreună cu Parlamentul.

Perioada bugetară acoperă un an calendaristic. De obicei, se adoptă în decembrie și începe la

1 ianuarie anul următor.

7.Rolul Consiliului în acordurile internaționale

Acordurile internaționale sunt utilizate pentru a ajuta UE să își realizeze obiectivele de
politică. Acestea pot acoperi domenii vaste, precum comerțul, cooperarea și dezvoltarea, sau
pot viza domenii specifice de politică, cum ar fi textilele, pescuitul, vămile, transporturile,
știința și tehnologia.

UE negociază și încheie acorduri internaționale atât cu țări din afara UE, cât și cu
organizații internaționale, precum OMC sau ONU.
UE deține competența exclusivă de a încheia acorduri internaționale în anumite domenii, de
exemplu în cazul în care acordul ar afecta normele comune ale UE sau în cazul în care acesta
este necesar pentru a permite UE să își exercite competențele interne. În domeniile în care UE
a adoptat norme comune specifice, cum ar fi vămile, statele membre nu mai sunt în măsură să
semneze, cu țări din afara UE, acorduri care afectează normele respective. UE deține
competența exclusivă și în aceste cazuri și acționează în numele tuturor statelor membre.

De asemenea, UE poate semna acorduri internaționale în domenii în care competența este

partajată cu statele membre, cum ar fi afacerile externe.

Consiliul UE joacă un rol important în negocierea și încheierea de acorduri între UE și

țările din afara UE sau organizațiile internaționale. Consiliul este implicat în toate
etapele procedurii – de la acordarea mandatului pentru negocieri Comisiei la semnarea
acordului în numele UE și la adoptarea deciziei finale de punere în aplicare a acestuia în
legislația UE.

În cazul acordurilor care acoperă domenii de competență partajată cu statele membre ale

UE, reprezentanți ai guvernelor statelor membre trebuie de asemenea să își acorde mandatul
pentru negocieri. În această categorie sunt incluse majoritatea acordurilor referitoare
la politica externă și acordurile comerciale de amploare.

Consiliul poate de asemenea adopta o decizie de suspendare a aplicării unui acord

internațional sau de denunțare a unui acord. De exemplu, în 2010, Consiliul a suspendat
articolul 96 din Acordul de la Cotonou cu Zimbabwe, care bloca plata ajutorului pentru
dezvoltare acordat acestei țări. Consiliul ia o decizie pe baza unei propuneri din partea
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.

Procedura de negociere și de adoptare a acordurilor internaționale este prevăzută la articolele

207 și 218 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Pe tot parcursul procedurii, în
majoritatea cazurilor, Consiliul își adoptă deciziile recurgând la votul cu majoritate
calificată. Cu toate acestea, el se pronunță prin vot în unanimitate în domeniile în care, în
mod normal, ar fi necesară unanimitatea, cum ar fi impozitarea. În cazul acordurilor care
acoperă domenii de competență partajată, deciziile sunt luate împreună cu Consiliul de
comun acord (acordul tuturor statelor membre).

Procedura de negociere:

1. Comisia transmite recomandări Consiliului cu privire la fiecare acord specific. În

cazul în care acordul se referă mai ales la politica externă și de securitate, Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate prezintă recomandările.
2. Consiliul adoptă apoi o decizie de autorizare a deschiderii negocierilor. De obicei,
acesta adoptă de asemenea directive de negociere care stabilesc obiectivele generale
care trebuie realizate în cursul negocierilor.
3. Comisia reprezintă UE în cursul negocierilor, cu excepția cazului în care acordul se
referă la politica externă și de securitate, situație în care UE este reprezentată de
Înaltul Reprezentant. Negocierile dintre UE și părțile din afara UE sau organizațiile
internaționale se desfășoară de obicei în diferite „runde”.
 4. Pentru unele tipuri de acorduri, Consiliul numește un comitet special care se
consultă cu Comisia pe parcursul negocierilor. Comisia raportează periodic acestui
comitet și Parlamentului European cu privire la progresul negocierilor.
5. Consiliul poate adopta directive de negociere revizuite sau noi în orice moment al
derulării negocierilor. Acest lucru are loc pentru a schimba poziția de negociere sau în
momentul în care negociatorul (Comisia) dorește să se abată de la poziția convenită
anterior.
6. Consiliul și Comisia sunt responsabile în solidar pentru a verifica dacă acordurile
negociate sunt compatibile cu politicile și normele interne ale UE.
7. La încheierea negocierilor, Consiliul adoptă o decizie privind semnarea acordului.
În unele cazuri, Consiliul ia de asemenea o decizie privind aplicarea cu titlu
provizoriu a unui acord. Aceste decizii sunt luate pe baza unei propuneri a Comisiei.
8. De asemenea, Consiliul adoptă decizia finală de a încheia acordul. Acest lucru se
poate realiza numai după ce Parlamentul European și-a dat aprobarea (pentru
acordurile de asociere și pentru domeniile care fac obiectul fie al procedurii legislative
ordinare, fie al procedurii de aprobare), iar acordul a fost ratificat de toate statele
membre ale UE. În alte domenii, cu excepția acordurilor referitoare la politica externă
și de securitate comună, Parlamentul European trebuie să fie consultat.

8. Concluziile și rezoluțiile Consiliului

Consiliul UE negociază și adoptă nu doar acte juridice, ci și documente, cum ar fi concluzii,
rezoluții și declarații, care nu sunt destinate să producă efecte juridice. Consiliul folosește
aceste documente pentru a exprima o poziție politică cu privire la un subiect legat de
domeniile de activitate ale UE. Aceste tipuri de documente stabilesc doar angajamente sau
poziții politice – nu sunt prevăzute în tratate. Prin urmare, ele nu au forță juridică obligatorie.

Alte instituții ale UE au modalități similare de a-și exprima poziția. De exemplu, Comisia
publică cărți verzi pentru a promova dezbaterile pe teme la nivelul UE. O carte verde invită
organizațiile sau persoanele relevante să discute propunerile Comisiei, care mai târziu ar
putea deveni acte legislative. Parlamentul poate, de asemenea, să redacteze rezoluții și
recomandări referitoare la chestiuni din sfera de competență a UE.

Concluzii și rezoluții 

Concluziile Consiliului sunt adoptate după o dezbatere în cadrul unei reuniuni a Consiliului.
Acestea pot conține o poziție politică cu privire la un anumit subiect. Este important să se
facă distincția între concluziile Consiliului și concluziile Președinției. Concluziile
Consiliului sunt emise de Consiliu, în vreme ce concluziile Președinției exprimă doar poziția
Președinției și nu angajează Consiliul.

Rezoluțiile Consiliului stabilesc, în mod obișnuit, activitățile viitoare prevăzute în cadrul unui
anumit domeniu de politică. Acestea nu produc efecte juridice, dar pot invita Comisia să
prezinte o propunere sau să ia măsuri ulterioare. În cazul în care rezoluția se referă la un
domeniu care nu intră pe deplin în sfera de competență a UE, aceasta ia forma unei „rezoluții
a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre”.

Principalele tipuri de concluzii și de rezoluții adoptate de către Consiliu 

Concluziile și rezoluțiile sunt utilizate în scopuri diferite, cum ar fi:

 pentru a invita un stat membru sau o altă instituție a UE să ia măsuri cu privire la un
aspect specific. Aceste concluzii sunt adoptate adesea în domenii în care UE are
competența de a sprijini, de a coordona și de a completa, de exemplu în domeniul
sănătății sau al culturii.

 pentru a solicita Comisiei să pregătească o propunere referitoare la o anumită temă.

Acest lucru este prevăzut la articolul 241 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (TFUE).

 pentru a coordona acțiunile statelor membre. Aceste concluzii sunt folosite în cazurile
în care Consiliul realizează un obiectiv de politică printr-un proces de coordonare
fără caracter obligatoriu. În aceste situații, concluziile sau rezoluțiile sunt elaborate
pentru a stabili obiective sau pentru a evalua progresele înregistrate.

 pentru a preciza, în cadrul politicii externe și de securitate comune (PESC) a UE,

poziția UE cu privire la un anumit eveniment sau la o anumită țară. Acestea exprimă
o poziție politică sau evaluează un eveniment internațional în numele UE.

 pentru a stabili o poziție coordonată între UE și statele sale membre în cadrul

organizațiilor internaționale. De exemplu, Consiliul poate elabora concluzii în vederea
participării UE în cadrul forurilor internaționale.

 pentru a formula observații și posibile soluții la problemele identificate în rapoartele

speciale ale Curții de Conturi.