RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II)

6.1. Răspunderea pentru fapta altuia

Prin excepție se poate răspunde şi pentru fapta altuia, dar numai în condiţiile prevăzute de
lege.

6.1.1. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia,
supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere este definit de noţiunile „comitent”

şi „prepus”. Este vorba despre un raport de prepuşenie, un raport de subordonare legat între
comitent şi prepus, în temeiul căruia comitentul direcţionează, supraveghează şi controlează
acţiunile prepusului care se desfăşoară în interesul comitentului. Raportul de prepuşenie se leagă
în urma unei înţelegerei încheiate între comitent şi prepus. Întrebarea care se pune este dacă
această înţelegere este de esenţa sau de natura raportului. Dacă ar fi de esenţa raportului, în
absenţa înţelegerii, nu s-ar putea lega. Dacă ar fi de natura raportului, un asemenea raport ar
exista dincolo de voinţa părţilor.

Fundamentarea răspunderii comitentului

Teoriile formulate pentru a justifica răspunderea comitentului:

 In sarcina comitentului ar apărea o prezumţie relativă de culpă, fie că este vorba de o culpă în alegerea
prepusului, fie că ar fi vorba de o culpă în supravegherea lui.
 Teoria mandatului, prepusul fiind un mandatar al comitentului, însă mandatul operează în materie
contractuală, iar aici este vorba despre un fapt juridic stricto sensu, nu despre un act juridic.
 Principiul potrivit căruia acolo unde există un câştig, trebuie să existe şi răspundere pentru riscul activităţii
desfăşurate de prepus, este normal să răspundă comitentul, deoarece el culege folosul activităţii.
 In sarcina comitentului apare o prezumţie absolută de culpă pe care acesta nu o poate răsturna.
De mai multe decenii răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea de garanţie.
Orice activitate presupune un risc, iar cel care introduce în societate o sursă de pericol pentru o
activitate trebuie să ofere o garanţie terţilor care ar putea fi prejudiciaţi. Întemeierea răspunderii
comitentului pe această idee elimină ideea de culpă. Este vorba de o garanţie obiectivă, şi deci şi
de o răspundere obiectivă pentru a sublinia desprinderea ideii de răspundere, de ideea de culpă.
Nu mai este vorba de o adevărată răspundere ci de o obligaţie de reparare a prejudiciului izvorât
din obligaţia de garanţie.

Practic, excluderea ideii de culpă în totalitate în fundamentarea răspunderii comitentului

creează unele probleme mai ales pentru victima prejudiciului chiar dacă rezolvă alte probleme ale
acesteia. Pentru a se proteja victima prejudiciului şi pentru a introduce mai multă echitate în
rezolvarea unor probleme, s-a formulat teoria garanţiei subiective, adică unirea ideii de garanţie şi
 ideii de culpă în fundamentarea răspunderii comitentului. Răspunderea comitentului se
întemeiază pe ideea de garanţie, dar aceasta nu exclude în totalitate ideea de culpă a
comitentului.

Condiţiile răspunderii comitentului sunt condiţii generale şi condiţii speciale.

Condiţiile generale se analizează în persoana prepusului, respectiv:

 fapta ilicită;
 prejudiciul;
 raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
 Vinovăţia.
Condițiile generale sunt analizate în persoana prepusului și sunt condiţii necesare cu
caracter general pentru angajarea răspunderii.

Condiţiile speciale:

 Existenţa raportului de prepuşenie;

 Fapta ilicită să fi fost săvârşită în funcţiile încredinţate.
Această ultimă condiţie a născut controverse în doctrină şi jurisprudenţă. Explicarea
înţelesului ei este posibilă dacă avem în vedere două criterii:

 conţinutul funcţiei (suma atribuţiilor pe care le are prepusul în exercitarea funcţiei).

 scopul funcţiei încredinţate (interesul comitentului).
Pe baza acestor criterii, se disting patru ipoteze:

1. Prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate şi lucrează în interesul comitentului. Acesta va

răspunde pentru fapta ilicită a prepusului săvârşită în funcţia încredinţată.
2. Prepusul exercită atribuţiile funcţiei sale, dar nu in interesul comitentului, ci în interesul său sau al
altei persoane. In acest caz va răspunde comitentul pentru că fără atribuţiile funcţiei, fapta ilicită
nu ar fi putut fi săvârşită.
3. Prepusul iese din cadrul funcţiei încredinţate, dar lucrează în interesul comitentului. Deoarece el
culege folosul activităţi, el va şi răspunde pentru eventualele fapte ilicite ale prepusului.
4. Prepusul iese din cadrul funcţiei încredinţate şi lucrează în interesul propriu sau al unei terţe
persoane. In acest caz, comitentul nu mai răspunde; victima se poate îndrepta împotriva
prepusului pentru fapta proprie.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi condiţiile speciale, în sarcina comitentului se
declanşează răspunderea pentru fapta altuia, adică se naşte obligaţia comitentului de a repara
prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită a prepusului.

Este de observat că în această situaţie, comitentul nu se poate apăra de răspundere

pretinzând că nu a putut împiedica fapta ilicită a prepusului.

Comitentul se poate apăra dacă invocă:

neîndeplinirea condiţiilor generale/speciale care definesc răspunderea ;

forţa majoră, fapta victimei sau unui terţ, dacă aceste împrejurări iau ele însele
valoarea forţei majore.
În aceste cazuri se înlătură raportul de cauzalitate și astfel nu mai poate opera
răspunderea.
 În măsura în care nicio împrejurare nu este dovedită pentru a înlătura răspunderea,
comitentul va fi obligat la repararea prejudiciului, acesta fiind principalul efect al răspunderii
comitentului.

Efectele răspunderii comitentului pentru prepus urmăresc două planuri:

 raportul dintre comitent şi victimă.

 raportul dintre comitent şi prepus.
1). În raportul dintre comitent şi victimă este important de stabilit că victima se poate
îndrepta în egală măsură împotriva ambilor, dar temeiul răspunderii va fi diferit, împotriva
comitentului sau împotriva prepusului.

Răspunderea comitentului este solidară cu răspunderea prepusului. Solidaritatea este

condiţionată de ideea de vinovăţie dacă fapta este imputabilă mai multor persoane ele răspund
solidar.

Nu există o ordine în ce priveşte chemarea în judecată. Victima are un drept de opţiune, îl

poate chema în judecată pe comitent, pe prepus sau pe ambii.

Acţiunea în regres se poate introduce în acelaşi proces cu acţiunea principală.

Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi aparţinând unor comitenţi diferiţi,
prepuşii vor răspunde solidar dacă se demonstrează că au acţionat cu vinovăţie. Comitenţii vor
răspunde şi ei solidar între ei pentru toată valoarea prejudiciului. Pentru că există ideea de
garanţie, se poate justifica limitarea răspunderii comitenţilor la partea de prejudiciu săvârşită de
propriul prepus.

2).În raportul dintre comitent şi prepus principalul efect este dreptul comitentului la acţiune
în regres împotriva prepusului.

Acţiunea în regres este o acţiune civilă. Comitentul se subrogă în drepturile pe care

victima le avea împotriva prepusului.

Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, acesta are o
acţiune în regres împotriva oricărui prepus. Beneficiul solidarităţii se păstrează în acţiunea în
regres. Prepuşii răspund solidar atât faţă de victimă cât şi faţă de comitent. Ideea de garanţie
justifică păstrarea beneficiului solidarităţii.

6.1.2. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

Potrivit art.1372 Cod civil, cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere cuprinde persoanele chemate să

raspundă.

Pentru prejudiciul cauzat de un minor sau de un interzis judecătoresc persoana care are
obligația de supraveghere în temeiul legii, al unei hotărîri judecătorești sau al unui contract.
 Referitor la minori, obligația de supraveghere revine părinților, care răspund în mod egal.

Tutorii răspund atunci când autoritatea părintească nu este exercitată de părinți, precum și
în cazul celui pus sub interdicție.

Obligația de supraveghere revine și bonelor, cadrelor didactice, precum și persoanelor

care se ocupă de supravegherea minorilor și persoanelor puse sub interdicție din unități
medicale, creșe, grădinițe, etc.

Fundamentarea acestei răspunderi are la bază nerespectarea obligaţiei de

supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicție.

Condiţiile răspunderii

Această formă de răspundere implică două categorii de condiții:condiții generale și condiții

speciale.
a) Condiţiile generale, conform art.1372 Cod civil sunt:

- Fapta ilicită;

- Prejudiciul;

- Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

b) Condiţiile speciale:

 Autorul faptei ilicite să fie un minor sau un major pus sub interdicție judecătorească;
 Fapta ilicită să fi fost săvârșită în timp ce minorul sau in terzisul se afla sub supravegherea
persoanei chemate să răspundă.

Dreptul de regres

Conform art.1384 Cod civil:

(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul
cauzat.

(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se
va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în
măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui
prejudiciu.

(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător
pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte
persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care
răspund pentru acestea. In toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce
revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine
fiecăruia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
 (4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire
care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.

Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea răspunderea comitentului

pentru fapta prepusului

În cazul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de cătrre un minor care are calitatea
de prepus, în temeiul art.1374 alin. 2 Cod civil, răspunderea părinților sau a altei persoane care
era obligată la supravegherea minorului, va fi înlăturată de răspunderea comitentului.

Prin excepție, în cazul în care comitentul este părintele prepusului minor, victima are un
drept de opțiune cu privire la temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri, respectiv poate să-l cheme
în judecată în calitate de părinte, în temeiul art.1372 Cod civil sau poate să-l cheme în judecată în
calitate de comitent, în temeiul art.1373 Cod civil.

Condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului:

 Prejudiciul trebuie să fie cert adică fie deja s-a produs, fie există siguranţa producerii lui. Nu trebuie să se
confunde prejudiciul viitor cu prejudiciul eventual . Simpla posibilitate de producere, fără a exista şi siguranţa
ei înseamnă că prejudiciul nu e cert ci doar eventual şi deci nu e susceptibil de reparaţii;
 Prejudiciul trebuie să nu fi fost deja reparat . Condiţia aceasta este necesară pentru a u se ajunge la o dublă
reparaţie a prejudiciului. De multe ori, alte persoane decât autorul prejudiciului pot repara prejudiciul.
Situaţii care pot să apară în legătură cu aceste condiţii:

1. Asigurările sociale plătesc ele însele o anumită pensie victimei prejudiciului, în acest caz victima
nu ar mai putea cere de la autor decât diferenţa dintre valoarea prejudiciului şi suma primită de la
asigurări. Asigurările sociale au sau nu un drept de regres împotriva autorului, în funcţie de faptul
că acesta contribuie sau nu la bugetul asigurărilor sociale.
 Dacă autorul contribuie la bugetul asigurărilor sociale, această contribuţie are semnificaţia unei
asigurări de răspundere civilă, ceea ce înseamnă că acţiunea în regres nu este posibilă.
 Dacă autorul nu contribuie, acţiunea în regres nu este posibilă.
2. În cazul asigurărilor de bunuri şi servicii se face distincţie în funcţie de natura asigurării şi de
persoana asigurată.
 Dacă victima este asigurată (asigurare de persoane), victima are dreptul să cumuleze
indemnizaţia de asigurare cu despăgubirea acordată sa autor, Acest cumul este justificat, fiind
vorba despre o asigurare de persoane, ea are un caracter de economisire şi prevedere împotriva
distrugerilor, astfel încât suma nu are caracter reparatoriu.
 Dacă victima este asigurată (asigurare de bunuri), cumulul nu mai este admis. Ea ar putea cere
autorului diferenţa dintre suma primită de la Asigurări şi valoarea prejudiciului. Societatea de
asigurări are drept de regres împotriva autorului prejudiciului.
 Dacă autorul este asigurat, victima este despăgubită de Societatea de Asigurări. Victima poate
cere doar diferenţa între indemnizaţia primită de la soc. Si valoarea prejudiciului, iar societatea nu
mai are un drept de regres împotriva autorului pentru că rostul asigurărilor a fost ca altcineva să
preia riscul săvârşirii unei fapte ilicite.

Principiul reparării prejudiciului este repararea integrală a acestuia.

Repararea integrală trebuie să cuprindă paguba suferită şi beneficiul nerealizat, iar

prejudiciul este atât cel previzibil, cât şi cel imprevizibil.
 Nu se ţine seama de situaţia materială a victimei sau a autorului.

Repararea integrală a prejudiciului explică de ce forma şi gravitatea vinovăţiei, reparaţia

trebuie să fie integrală. Aceasta contează doar în cazul coautorului, când repartizarea
despăgubirilor este influenţată de forma vinovăţiei, de asemenea, vinovăţia este relevantă şi în
cazul în care, la producerea prejudiciului a concurat şi fapta victimei pentru a stabili distribuirea
prejudiciului între autor şi victimă.

Modalitățile de reparare a prejudiciului

 sub forma unei sume globale;

 plata unor sume periodice.
Dacă prejudiciul este actual, suma trebuie să fie globală. Dacă prejudiciul este viitor (a fost
vătămată sănătatea, integritatea fizică sau viaţa victimei), despăgubirile trebuie să fie periodice.
Diferenţa este relevantă în legătură cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în
această materie. Dacă a fost acordată o despăgubire printr-o sumă globală, hotărârea avea
autoritate de lucru judecat, deci suma nu mai poate fi diminuată. Dacă victima dovedeşte că
ulterior s-au produs şi alte prejudicii, poate cere despăgubiri echivalente pentru că diferă obiectul
litigiului, deci lipseşte identitatea necesară pentru a opera autoritatea de lucru judecat. Dacă e
vorba de despăgubiri periodice, autoritatea de lucru judecat este provizorie, adică funcţionează
atâta timp cât nu se schimbă împrejurările avute în vedere la pronunţarea hotărârii. Dacă se
dovedeşte că s-au schimbat, o nouă hotărâre judecătorească poate modifica situaţia anterioară.
Victima ar putea dovedi că s-a agravat prejudiciul şi poate cere majoritatea despăgubirilor fără să
i se poată opune excepţia autorităţii de lucru judecat. Si autorul poate cere diminuarea sau
sistarea despăgubirilor dacă dovedeşte că a încetat acţiunea faptei, iar victima nu mai suferă
prejudiciul.

În doctrină şi în practica judiciară au fost adoptate reguli pentru evaluarea prejudiciului în

împrejurări speciale. Important este momentul în funcţie de care se face evaluarea prejudiciului,
adică momentul pronunţării hotărârii hotărârii judecătoreşti, nu momentul săvârşirii faptei. O
reparaţie integrală nu ar fi posibilă dacă s-ar avea în vedere valoarea din momentul săvârşirii
faptei.

Referitor la întinderea reparaţiei, art.1385 Cod civil dispune:

(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este
neîndoielnică.

(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care
în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe
care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita
o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a
evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

În ceea ce privește formele reparaţiei, potrivit art.1386 Cod civil:

 (1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă
aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata
unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel,
data producerii prejudiciului.

(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de
prestaţii periodice.

(4) In cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va
putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat
ori a încetat.

Pentru ipoteza în care în cauză este vorba de vătămarea integrității corporale sau a
sănătății, art.1387 Cod civil dispune că:

(1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea
trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă
de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul
pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. In afară de aceasta, despăgubirea trebuie să
acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea
nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă,
ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii
băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive
temeinice, sub forma unei sume globale.

(3) In toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie,
pentru acoperirea nevoilor urgente.

Pentru stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă sunt avute în vedere
prevederilea art.1.388 Cod civil, conform cărora:

(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe
baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau
reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut
realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea
pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din
muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare,
se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească,
despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

În ceea ce privește vătămarea minorului, art. 1.389 Cod civil prevede că:

(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor,
despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art.1.388 alin.(1) va fi datorată de la data când, în mod
normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
 (2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea
se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig potrivit dispoziţiilor
art. 1.388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de
la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de
muncă.

În ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial, conform art. 1.391 Cod civil:

(1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o

despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,

descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum
şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii

oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau
printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

(4) Dreptul la despăgubire recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la

moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.

6.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri

6.2.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este instituită de art. 1.375 Cod civil,
care prevede că proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de
orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

Fundamentarea răspunderii

Această formă de răspundere civilă delictuală este o răspundere obiectivă fundamentată

pe ideea de garanție născută dn riscul de activitate.

Domeniul de aplicare
a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine persoanei care avea paza juridică a
animalului în momentul producerii prejudiciului;
b. Dacă animalul este deținut de mai multe persoane în coproprietate, paza juridică se exercită în
comun, lucru care va atrage răspunderea solidară a coproprietarilor;
c. Animalele pentru care se răspunde sunt animalele domestice, animalele sălbatice aflate în
captivitate, respectiv grădini zoologice, circuri, centre de reabilitare etc.
d. Animalele sălbatice din rezervații sau din parcurile de vânătoare închise au acceași situație cu
animalele sălbatice din captivitate dacă prejudiciul s-a produs în incinta rezervației sau parcului
de vânătoare.
Condițiile răspunderii

Pentru angajarea acestei forme de răspundere, victima trebuie să facă dovada

îndeplinirii condițiilor generale, respectiv:

a).acțiunea sau inacțiunea animalului;

 b).prejudiciul,

c). Raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului și prejudiciu.

Acestor trei condiții generale li se mai adaugă o condiție specială, aceea ca animalul să
se afle sub paza juridică a persoanei chemate să răspundă.

Răspunderea poate fi înlăturată numai atunci când prejudiciul cauzat este produs exclusiv
prin fapta victimei, a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.

6.2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri:

Art.1.376 Cod civil instituie răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri:

(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de
lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri
similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni
numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.

Domeniul de aplicare

In accepţiunea de lucruri intră obiectele cu sau fără dinamism propriu, nepericuloase cu

excepţia celor pentru care există o reglementare specială, deci în absenţa ei, orice lucru este
susceptibil de a intra în noţiunea descrisă de articol.

Referitor la cauzarea prejudiciului de către lucruri este nevoie de autonomie cauzală

necesară pentru a distinge între fapta omului şi fapta lucrului. Lucrul trebuie să fi scăpat de sub
puterea omului, să nu fie o simplă prelungire a puterii acestuia. In absenţa acestei autonomii nu
se poate angaja răspunderea pentru fapta lucrului, ci răspunderea pentru fapta proprie.

Persoana chemată să răspundă este cea care exercită paza juridică a lucrului. În cazul
coproprietății, răspunderea coproprietarilor este solidară, cu excepția cazului în care paza juridică
este exercitată numai de către unul dintre coproprietari.

Fundamentarea răspunderii pentru fapta lucrului, are la bază ideea de garanție, izvorâtă
din riscul de activitate, răspunderea fiind astfel o răspundere obiectivă.

Pentru angajarea acestei forme de răspundere se cer întrunite trei condiții generale,
respectiv:

 Acțiunea sau inacțiunea lucrului;

 Prejudiciul,
 Raportul de cauzalitate.
Acestor condiții generale li se mai adaugă o condiție specială, respectiv ca lucrul să se
afle în paza juridică a unei persoane.

Acesta se poate apăra prin proba contrară, adică poate invoca forţa majoră, fapta victimei
sau a unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă ( cu valoare de forţă majoră).
 Cazul fortuit nu are relevanţă pentru a înlătura răspunderea civilă delictuală pentru că el
înlătură vinovăţia, iar aceasta este irelevantă în această materie. Consecinţa este că doar
împrejurările care pot înlătura raportul de cauzalitate (deci forţa majoră) pot înlătura răspunderea.

Forţa majoră are o valoare cauzală distinctă de natură să înlăture relevanţa cauzală a
lucrului:

 Parţial numai pentru partea de prejudiciu cauzat de lucrul aflat sub paza sa;
 Total (paznicul nu răspunde deloc);
Deosebirile dintre cazul fortuit şi forţa majoră

Forţa majoră este o împrejurare externă lucrului cu caracter de excepţie, care nu este în
relaţie cu lucrul şi care are caracter imprevizibil şi invincibil.

Cazul fortuit este o împrejurare exterioară lucrului, dar nu cu caracter de excepţie. Poate fi
şi o împrejurare internă lucrului (un viciu de structură). In ambele cazuri, împrejurarea este numai
relativ invincibilă şi imprevizibilă. Aceste caractere sunt apreciate în raport cu situaţia concretă.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina

paznicului juridic.

Efectele răspunderii

Dacă au fost dovedite condiţiile răspunderii, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului

în sarcina paznicului juridic. Victima poate chema în judecată pe paznicul juridic, pe paznicul
material sau pe amândoi (răspundere solidară întemeiată pe garanţia subiectivă).

Dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri către victimă, el are o acţiune în regres împotriva
paznicului material. Această răspundere este întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă şi
subiectivă, deci în măsura în care prejudiciul este imputabil paznicului material, el va trebui să
suporte toată despăgubirea. Paznicul juridic este doar un garant pentru paznicul material,. Ideea
de garanţie explică:

 regresul integral al paznicului juridic împotriva paznicului material, acesta neputând să invoce o
divizare a despăgubirilor între el şi paznicul juridic;
 în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale aparţinând unor paznici juridici
diferiţi, fiecare va răspunde pentru partea de prejudiciu cauzat de propriul animal.

6.3. Răspunderea pentru ruina edificiului

Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este
obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă
aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

Edificiul este un bun imobil prin natura lui, construcţie care se încorporează în sol/subsol.
Nu intră în sfera acestei noţiuni celelalte categorii de imobile. Ruina este un fenomen natural care
duce la degradarea imobilului. Dacă este vorba despre o acţiune voluntară, se iese de sub
incidenţa acestei noţiuni. Ruina poate fi totală sau parţială; importantă este cauza ruinei. Aceasta
poate fi lipsa de întreţinere a edificiului sau viciul de structură (erori de proiectare/construcţie).

Persoana care răspunde este proprietarul.

 Prin edificiu se înțelege orice construcție realizată prin asamblarea sau incorporarea
durabilă a unor materiale în sol sau într-o altă construcție, astfel încât să devină un bun imobil prin
natura sa.

Condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii pentru ruina edificiului sunt:

 ruina sau desprinderea unor părți din edificiu ca urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție;
 prejudiciul;
 raportul de cauzalitate dintre ruina sau desprinderea unor părți din edificiu și prejudiciu.

Efectele răspunderii

O dată îndeplinite cumulativ aceste condiţii, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în

sarcina proprietarului/superficiarului/coproprietarilor. Apărarea se poate face prin dovada forţei
majore a faptei victimei sau a faptei unui terţ care să fie asimilate cu forţa majoră, După ce
plăteşte despăgubirile către victimă, el are o acţiune în regres împotriva:

● vânzătorului (pe temeiul obligaţiei de garanţie împotriva viciilor lucrului)

● locatarului (pe temeiul obligaţiei de întreţinere);

● proiectantului/constructorului (în măsura în care viciul de structură le este

imputabil).

Alte cazuri de răspundere

Conform art.1379 Cod civil:

(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără nici un titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat
prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.

(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin.(1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.

Cauze de exonerare de răspundere

In cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 Cod civil nu există obligaţie de reparare a
prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau
este urmarea unui caz de forţă majoră.