Sinteze Incomplet

Coordonatori:
Prof. dr. Bogdan Aurescu Conf. dr. Ion Gâlea
Colectivul
Colectivul de autori:
Conf. dr. Ion Gâlea Asist. dr. Elena Lazăr Drd. loana-Roxana
loana -Roxana Oltean
Drept internaţional public

Scurtă culegere de jurisprudenţă pentru seminar
Bogdan Lucian AURESCU
Studii: A absolvit Facultatea de Drept (1996, Diplomă de Merit) şi

Facultatea de Istorie (1998), ambele din cadrul Universităţii din
Bucureşti, Institutul Franco-
Franco-Român de Dreptul Afacerilor şi Cooperare
Internaţională „Nicolae Titulescu-Henr
Titulescu-Henrii Capitant" (1996) şi Colegiul
Naţional de Apărare din Bucureşti (2000). Din anul 2003 este doctor în
ştiinţe juridice (Summa cum laude) al Facultăţii de Drept a Universităţii
din Bucureşti. A absolvit, de asemenea, studii post-doctorale,
post-doctorale,
Facultatea de Drept
Drept a Universităţii din Bucureşti (2010-2011),
(2010-2011), iar din
anul 2017 este profesor abilitat.
Activitate profesională: Activează din 1998 în cadrul Catedrei de Drept
Public a Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti, iar ca profesor
universitar din anul 2015, la Facultatea de Drept, Universitatea din
Bucureşti. A mai predat, de asemenea, la Academia Diplomatică/
Institutul Diplomatic Român şi Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative. Este cadru didactic asociat la Universitatea „Nicolae
Titulescu" (din 2004), a fost visiting professor la Facultatea de Drept a
Universităţii din Hamburg (2006), este membru al Curţii Permanente de
Arbitraj de la Haga, membru supleant în Comisia Europeană pentru
Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) a Consiliului Europei,
reprezentant supleant al României la Comisia Dunării şi Arbitru
desemnat de România în conformitate cu articolul 2 din Anexa VII la
Convenţia ONU privind Dreptul Mării; este preşedintele Ramurii
Române a „Interna
„International Law Association" (Londra) şi redactor-
tional redactor-şef al
Revistei Române de Drept Internaţional -, -, este membru al Colegiului de
Redacţie al revistei Curierul Judiciar, al Consiliului Ştiinţific al ACTA
Universitatis Lucian Blaga (Sibiu) şi al Revistei de Drept Constituţional;
diplomat în cadrul MAE (din 1996); Agentul Guvernamental pentru
CEDO (2003-2004); Agentul României pentru Curtea Curtea Internaţională de
Justiţie în procesul cu Ucraina privind Delimitarea Maritimă în Marea
Neagră (2004-2009); secretar de stat pentru afaceri strategice (2009-
2010,2012-2014), europene (2004-2005,2010-2012), globale (2012) în
MAE; ministrul afacerilor externe (2014-2015); în prezent,
consilier prezidenţial pentru politică externă (din 2016). Din 2016, este
membru al Comisiei de Drept Internaţional a ONU.
Publicaţii: B. Aurescu este autor, co-autor sau coordonator al unui
număr de 15 volumeîn domeniul dreptului internaţional şi a câteva zeci
de capitole şi studii, respectiv peste 170 de articole, studii, comentarii,
recenzii publicate în volume şi reviste româneşti şi străine. Ca membru
supleant (expert independent) al Comisiei de la Veneţia,
Veneţia, a fost raportor
sau co-raportor,
co-raportor, până în prezent, pentru 29 de rapoarte, opinii sau
studii ale acestei instituţii.
Premii şi distincţii: „Diploma de merit pentru contribuţie de excepţie la
activitatea diplomatică a României" şi Ordinul Naţional Serviciul
Credincios'i n grad de „Cavaler" (2002); Ordinul Meritul Diplomatica
grad de „Cavaler" (2007); Ordinul Naţional Steaua României în grad de
„Cavaler" (2009) şi Ofiţer (2013); Crucea de Comandor a Ordinului de
Merit al Republicii Polone (2009), Emblema de Onoare a Statului Major
General al României (2013), Medalia de Aur a Forţelor Armate Poloneze
(2013), Ordinul Naţional Legiunea de Onoare a Republicii Franceze în
grad de „Cavaler" (2016).
Ion GÂLEA
Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în
anul 2000 şi Colegiul Juridic Româno-Francez
Româno-Francez de Studii Europene,
Universitatea Paris I - Maîtrise. A continuat cu studii de masterat în
Relaţii Internaţionale, Şcoala Naţională de Studii Politice şi
Administrative din Bucureşti (2000-
(2000-2002) şi un masterat în Studii
Europene în cadrul Universităţii din Graz, Austria - în colaborare cu
Academia Europeană, Bolzano, Italia şi Institutul European de
Administraţie Publică din Luxemburg-2005-2006.
Luxemburg-2005-2006. Din anul 2008 este
Doctor în Drept al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Activitate profesională: Este cadru didactic al Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti - colaborator (2000-2002), preparator
universitar (2002-2004), asistent universitar (2004-2012), lector
(2012-2016) şi conferenţiar (din februarie 2016). A susţinut cursuri şi
seminarii la Institutul Diplomatic Român (2011-2015), Colegiul Juridic
Franco-Român de Studii Europene (2010-2015)
(2010-2015) şi, în calitate de cadru
cadru
didactic invitat, la Universitatea din Coruna, Spania (2015). A fost
diplomat în cadrul Direcţiei de Drept Internaţional şi Tratate, Ministerul
(2000-2002). A ocupat funcţia de
Afacerilor Externe din România (2000-2002).
Director/Şef seriviciu al Direcţiei/Serviciului
Direcţiei/Serviciului Drept European din cadrul
Ministerul Afacerilor Externe al României (2002-2007, 2009-2010)
2009- 2010) şi a
fost Director General pentru Afaceri Juridice în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe din România între 2010 şi 2016. Este Ambasadorul
Bulgaria, din 2016. De asemenea, a fost membru şi
României în Bulgaria,
coordonator al echipelor de negocieri din România în legătură cu
diverse tratate internaţionale,
internaţionale, cum ar fi: frontiere şi delimitarea spaţiilor
maritime, promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor, apărare şi
probleme de securitate; membru al echipei juridice române în cadrul
procedurii consultative „Conformitatea cu dreptul internaţional a
declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţiilor provizorii de
autoguvernare din Kosovo" (2009); membru al delegaţieidelegaţiei române la
Conferinţa de revizuire a Statutului Curţii Penale Internaţionale
(Kampala, 2010); Vicepreşedinte al Conferinţei statelor părţi la
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (2011- (2011-
2015); Reprezentant supleant al României î n cadrul Comisiei Dunării.
Publicaţii: Este autor şi co-
co-autor al unui număr de 10 cărţi şi aproximativ
40 de articoleîn domeniul dreptului internaţional şi al dreptului Uniunii
Europene, printre care: Folosirea forţei în Dreptul internaţional,
Tratatele Uniunii Europene - text comentat, Dreptul tratatelor.
Distincţii: Ordinul Naţional Serviciul Credincios (2013), Ordinul Naţional
Pentru merit (2009), Medalia Meritul Diplomatic (2007).
Elena LAZ R

anul 2010 şi Colegiul Juridic Româno-Francez, Paris I Pantheon-
Sorbonne. A continuat cu studii de masterat în Dreptul internaţional şi
european al afacerilor, Paris I Pantheon-Sorbonne şi un masterat în
Drept privat, în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti.
Din anul 2015 este Doctor în Drept (Summa cum laude) al Facultăţii de
Drept a Universităţii din Bucureşti, în domeniul Drepturilor omului.
Activitate profesională: Este avocat titular al Cabinetului de avocat
„Lazăr Elena", fiind specializată în dreptul penal al afacerilor şi dreptul
muncii. La finalizarea studiilor, s-a alăturat corpului profesoral al
Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia predă
materiile Drept internaţional public şi Organizaţii şi Relaţii
Internaţionale, în calitate de asistent universitar. Din anul 2015, a
predat timp de 3 ani disciplina Droit francais du travail în cadrul
Colegiului Juridic - Paris I Pantheon-Sorbonne, iar începând cu anul
universitar 2018-2019 va preda Droit humanitaire, migrations, refugies.
De asemenea, activează ca expert la Comisia Europeană, Justice
Programme, pe problematica Traficului de f iinţe umane. Pasionată de
dreptul execuţional penal, disciplină asupra căreia s-a aplecat şi în teza
sa de doctorat, a avut o colaborare foarte strânsă cu Administraţia
Naţională a Penitenciarelor. De asemenea, este redactor executiv al
Revistei Române de Drept Internaţional (www.rrdi.ro).
Publicaţii: Le droit au respect de l'intimite des detenus tel que prevu par
I'article 8 de la Convention europeenne des droits de l'homme, Ed. C.H.
Beck, 2017; The Positive Obligations of States under the ECHR to Protect
Individuals against Unlawful Acts on the Internet, în Journal of Law and
Administrative Sciences no. 3/2015; Les obligations positives decoulant
de I'article 8 de la Convention EDH visant a assurer la protection des
detenus, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2015; La sexualite
dans le systeme carceral â la lumiere de la Convention EDH, în Noua
Revistă de Drepturile Omului nr. 4/2014; Sinteza jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor
Omului: iulie-septembrie 2012 (coautor), în Noua Revistă de Drepturile
Omului nr. 3/2012; Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului:
aprilie-iunie 2012, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2012; A.
CIOBANU, T. MANEA, E. LAZĂR, D. PÂRGARU, Comentariu pe articole- Legea
executării pedepselor privative de libertate, Ed. Hamangiu, 2017; La
jurisprudence CEDH post Bărbulesu dans le contexte de surveillance des
employees-evolution et consequences), în Noua Revistă de Drepturile
Omului nr. 1/2018; Juridiction etcybercriminalite, revue TIC, Innovation
et droit international, Ed. Pedone, 2017; The Role Played by the Kadi
Judgements to Articulating the UN Legal System with the EU Legal
System, RRDI, June-December 2016.
Ioana-Roxana OLTEAN
anul 2015. A continuat cu studii de masterat în Arbitrajul internaţional
(studii efectuate în limba engleză) în cadrul Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti (2015-2016). în prezent urmează studii de
doctorat în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti,
privind disciplinele Drept Internaţional Privat şi Dreptul Comerţului
Internaţional.
Activitate profesională şi publicaţii: Este colaborator extern al Facultăţii
de Drept, Universitatea din Bucureşti, la disciplinele Drept internaţional
public şi Organizaţii şi Relaţii internaţionale (2015- prezent). Este
membru al Baroului Bucureşti din anul 2015, iar din anul 2016, auditor
de justiţie în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. A participat la
sesiunea de comunicări ştiinţifice în materia dreptului Uniunii Europene
cu lucrarea: Reprezentarea sexelor in sfera dreptului Uniunii Europene şi
la sesiunea de comunicări ştiinţifice în materia dreptului comercial cu
lucrarea: Reprezentarea sexelor în sfera dreptului societăţilor
comerciale. De asemenea, a publicat articolul Aplicabilitatea
reglementărilor dreptului internaţional la utilizarea forţei contra actelor
de terorism contemporan, în Revista Themis, Institutul Naţional al
Magistraturii.
ABREVIERI
alin. - alineatul
art. - articolul
c. - contra
CEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CU - Curtea Internaţională de Justiţie
CPI - Curtea Penală Internaţională
CPJI - Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională
Ed. - editura
ed. - ediţia
ICJ - International Court of Justice
ICJ Reports - International Court of Justice Reports of
Judgments, Advisory Opinions and Orders ICTY
- International Criminal Tribunal for the former
Yougoslavia lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea I
n.n. - nota noastră
nr. - numărul
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
op. cit. - opera citată
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa
PCJI - Permanent Court of International Justice
p. - pagina
parag. - paragraful
pct. - punctul
s.n. - sublinierea noastră
trad. a. - traducerea autorului
UN - United Nations
UNCLOS - United Nations Convention on the Law of the
Sea
v. - versus
vol. - volumul
XIV DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
XXX. Avizul consultativ privind Consecinţele

juridice ale construirii unei bariere în
teritoriile palestiniene ocupate,
ICJ Reports 2004, p. 136 ______________ 156
Tema 11. Răspunderea statelor şi a organizaţiilor

internaţionale _____________________________ 168
XXXI. Cazul privind Aplicarea Convenţiei privind
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
(Bosnia şi Herţegovina c. Serbia), ICJ Reports
2007, p. 43_________________________________ 168
XXXII. Cazul de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului llaşcu şi alţii c. Republica Moldova şi
Federaţia Rusă, Cererea nr. 48787/99,
Hotărâre 180
XXXIII. din 8 iulie 2004 _____________________________
Cazul Personalului diplomatic şi consular al
SUA la Teheran (SUA c. Iran), 186
XXXIV. Cazul privind incidentul Rainbow Warrior
(Noua Zeelandă c. Franţa), Sentinţa arbitrală din
30 aprilie 1990, France-New Zealand Arbitration
Tribunal, 82 I.L.R. 500 (1990) ________________ 190
XXXV. Cazul privind Fabricile de celuloză pe fluviul
Uruguay (Argentina c. Uruguay),
20 aprilie 2010, ICJ Reports 2010, p. 14 __________ 196
XXXVI. Cazul privind Topitoria Trail Smelter
(SUA c. Canada), Sentinţă arbitrală SUA din 11
martie 1941, RIAA, Volume III, p. 1905-1982 _____ 202
XXXVII. Cazurile de la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului Behrami şi Behrami c. Franţa (Cerere
nr. 71412/01) şi Saramati c. Franţa,
Germania şi Norvegia (Cerere nr. 78166/01),
Decizie a Marii Camere cu privire la
admisibilitate, 2 mai 2007 ____________________ 204
CUPRINS XV
Tema 12. Organizaţiile internaţionale ______________________ 209

XXXVI 11. Avizul consultativ Reparaţii pentru prejudicii
suferite în serviciul Organizaţiei Naţiunilor
Unite, ICJ Reports 1949, p. 174 _________________ 209
Tema 13. Dreptul internaţional penal ______________________ 213

XXXIX. Cazul Dusan Tadic, Tribunalul Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Decizia
asupra moţiunii apărării pentru un apel
interlocutoriu asupra jurisdicţiei, Camera
de Apel, 2 octombrie 1995 ____________________ 213
XL. Cazul Lubanga Dyilo, Curtea Penală
Internaţională, ICC-01/04-01/06,
14 martie 2012 __________________________
Cuvânt introductiv
Dreptul internaţional public reprezintă o „ramură a dreptului"

semnificativ diferită faţă de celelalte ramuri studiate în cadrul
facultăţilor de drept, în special datorită caracterului său consensual,
orizontal, a lipsei unei jurisdicţii obligatorii sau a unor sancţiuni
comparabile cu cele întâlnite în dreptul intern al statelor. Normele
dreptului internaţional sunt create de subiectele dreptului internaţional,
în principal de state şi organizaţii internaţionale, în special prin
intermediul tratatelor şi cutumei internaţionale. Aceasta face ca
normele dreptului internaţional să reprezinte ele însele voinţa statelor,
constituind rezultatul unei negocieri, un „compromis", în cazul
tratatelor, respectiv al unei practici repetate de un număr suficient de
mare de subiecte de drept internaţional, într-o perioadă relativ mare de
timp, cu credinţa că aceste acte repetate reprezintă aplicarea unor
norme juridice, în cazul cutumei (pentru a ne referi la cele mai utilizate
izvoare de drept internaţional).
în consecinţă, în dreptul internaţional, studenţii şi practicienii vor
remarca anumite tehnici juridice care în dreptul intern român sunt mai
puţin întâlnite, cum ar fi invocarea mult mai frecventă a izvoarelor
nescrise de drept (în dreptul internaţional importanţa cutumei este cel
puţin la fel de mare ca a izvoarelor scrise - tratatele), recurgerea foarte
frecventă la interpretare, faptul că există consecinţe juridice ale unor
comportamente din partea statelor sau a altor subiecte de drept
internaţional (de exemplu, în afara formării cutumei, practica statelor
poate avea un anumit rol în procesul de interpretare sau poate avea
consecinţe în temeiul regulii estoppe/-ului), invocarea frecventă a
jurisprudenţei - care constituie izvor auxiliar al dreptului internaţional.
Justiţia internaţională reprezintă o parte foarte importantă a aplicării
dreptului internaţional şi, pe lângă funcţia sa de soluţionare a
diferendelor internaţionale, îndeplineşte şi alte roluri relevante111.
se vedea B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ed. a 2-a, revăzută

111 A
şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3.

XVIII DREPT INTERNA IONAL PUBLIC
Ea se caracterizează prin faptul că este facultativă şi consensuală.

Facultativă - în sensul că soluţionarea unui diferend se poate face şi prin
alte modalităţi de soluţionare paşnică a diferendelor decât prin
intermediul instanţelor internaţionale, fără ca recurgerea la jurisdicţiile
internaţionale să fie obligatorie. Consensuală - în sensul că un proces
poate avea loc numai dacă părţile diferendului au convenit stabilirea
competenţei unei instanţe internaţionale şi care sunt parametrii exacţi
ai diferendului (ceea ce părţile solicită instanţei să soluţioneze). însă
aceste trăsături nu fac ca hotărârile instanţelor internaţionale să fie mai
puţin valoroase. Nu de puţine ori, în aplicarea dreptului internaţional
este extrem de utilă identificarea unor paragrafe relevante din
hotărârile instanţelor internaţionale şi invocarea lor cu privire la alte
situaţii de fapt.
Astfel, un studiu corect al dreptului internaţional nu poate face
abstracţie de cele mai importante hotărâri ale instanţelor
internaţionale. Lucrarea de faţă propune studenţilor o sistematizare a
hotărârilor deja analizate în ultimii ani în cadrul seminarelor la
disciplinele „Drept internaţional public" şi „Organizaţii şi relaţii
internaţionale", studiate în anul II la Facultatea de Drept a Universităţii
din Bucureşti, şi permite atât identificarea unei imagini generale asupra
cazului respectiv, cât şi prezentarea acelor „paragrafe relevante" care
pot fi utilizate în argumentaţii juridice. Am structurat prezentarea
hotărârilor din prezenta culegere în funcţie de temă, pentru a urmări, în
mare parte, formatul programei celor două discipline. Prezenta
culegere este, în egală măsură, utilă şi celor care studiază disciplina
„Jurisdicţii internaţionale" sau „Sistemul jurisdicţiilor internaţionale".
Adresăm mulţumiri deosebite doamnei asist. univ. dr. Carmen
Achimescu şi domnului drd. Radu Şerbănescu pentru contribuţiile lor la
prezentul volum.
Sperăm ca acest volum va fi considerat util de studenţi, cărora li se
adresează în principal, dar şi de practicieni şi de toţi cei interesaţi de
justiţia internaţională, ca formă de punere în aplicare a dreptului
internaţional.
Prof. dr. Bogdan Aurescu
Conf. dr. Ion Gâlea
TEMA 1.
Relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern
I. Cazul Alabama (SUA c. Marea Britanie), Tribunalul

arbitrai, 18 septembrie 1872, RIAA, Voi. XXIX, p. 131
Situaţia de fapt
Conflictul ce a generat acest caz a avut ca părţi Statele Unite ale
Americii şi Marea Britanie. Marea Britanie şi-a asumat un statut de
neutralitate printr-o declaraţie unilaterală în raport cu războiul de
secesiune din Statele Unite ale Americii. Obligaţiile statului neutru în
dreptul internaţional clasic sunt cele de abţinere, prevenire şi
imparţialitate.
Cu toate acestea, entităţi private au construit nave militare în
şantierul naval din Liverpool, care ulterior au fost vândute forţelor
sudiste din Statele Unite ale Americii. Printre acestea se afla şi nava
Alabama. La finalul războiului, prin invocarea unei clauze compromisorii
din Tratatul Jay din anul 1794, disputa a fost deferită unui tribunal
arbitrai.
în faţa acestuia, fiind pusă în discuţie imputabilitatea actelor de
construcţie şi vânzare a navei de război, Marea Britanie a afirmat că
operaţiunile de construcţie şi ulterior vânzare a vasului nu sunt
atribuibile statului, fiind consecinţa acţiunilor unor persoane private,
care au vândut nava în conformitate cu normele care guvernează
comerţul internaţional. Mai mult, a statuat că nu putea împiedica
vânzarea navei întrucât acest lucru ar fi fost contrar normelor ce
prevedeau libertatea comerţului.
* Notă: Textele citate în prezenta lucrare au fost traduse de către autori după
varianta lor în limba originară.
2 DREPT INTERNA IONAL PUBLIC
Principalele elemente
Cu privire la aceste argumente, Tribunalul arbitral a dispus:
„Guvernul Majestăţii Sale Britanice nu poate să se justifice pentru
omisiunea de a îndeplini obligaţia de diligentă pe baza argumentului
insuficienţei mijloacelor legale de acţiune de care dispune'' m.
Tribunalul arbitral a considerat că Marea Britanie invocă respectarea
dreptului intern ca impediment în respectarea obligaţiilor sale interna-
ţionale. Aceasta este prima consacrare (în 1872) a ideii că stat ul nu
poate invoca dreptul intern pentru nerespectarea obligaţiilor
internaţionale-care în prezent se regăseşte în art. 27 din Convenţia de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor între state.
Tribunalul arbitral a statuat că Marea Britanie a încălcat statutul de
neutralitate prin construcţia, echiparea şi armarea unui vas vândut
ulterior uneia dintre părţile participante în războiului de secesiune. Prin
realizarea acestor fapte, Marea Britanie nu a procedat cu bună-credinţă
în conformitate cu obligaţiile sale de neutralitate, omiţând în ciuda
avertismentelor oferite de către agenţii diplomatici ai Statelor Unite ale
Americii să împiedice livrarea vasului. La acestea se adaugă faptul că
Marea Britanie nu a oprit vasul după începerea călătoriei către
destinatar şi nu a împiedicat ancorarea în porturile Statelor Unite ale
Americii, operaţiuni ce se aflau sub controlul celei dintâi. Ca atare,
Marea Britanie a încălcat dreptul internaţional.
111 Reports of International Arbitral Awards, Alabama claims of the United

States of America against Great Britain Award rendered on 14 September 1872 by
the tribunal of arbitration established by Article I of the Treaty of Washington of 8
May 1871, 8 May 1871 VOLUME XXIX, p. 130.
22 DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
frontiera urmează linia cursului apei, şi harta elaborată în 1907, care nu

fusese semnată de Siam, dar utilizată ulterior în practică. Mai exact, se
pune problema ce valoare are acea hartă, având în vedere conduita
ulterioară a părţilor.
Deşi ar părea că ar fi vorba de o cutumă bilaterală, Curtea nu
foloseşte acest argument. Curtea a arătat astfel:
„ Chiar dacă ar fi vreo îndoială cu privire la acceptarea hărţii de
către Siam în 1908, şi în consecinţă cu privire la frontiera indicată
în hartă , Curtea consideră , în lumina cursului subsecvent al
evenimentelor, că Thailanda ar fi împiedicată prin conduita sa să
susţină că nu a acceptat harta. Pentru o perioadă de peste cincizeci
de ani, Thailanda s-a bucurat de beneficiile pe care i le-a conferit
Tratatul din 1904, chiar dacă acest beneficiu ar fi doar o frontieră
stabilă. Franţa, şi prin ea Cambogia, s-aus -au întemeiat pe acceptarea de
către Thailanda a hărţii. întrucât Thailanda nu poate să susţină că a
fost în eroare
eroare,, este irelevant
irelevant dacă
dacă întemeiere
întemeiereaa pe hartă a avut
avut la bază
bază
impresia că harta era corectă. în prezent, nu mai este permis
Thailandei, în timp ce continuă să beneficieze de reglementarea
frontierei,
frontierei, să nege că a consimţit
consimţit la aceasta.
aceasta. Curtea
Curtea consideră
consideră că
Thailanda a acceptat într-adevăr
într-adevăr harta din Anexa
Anexa 1 ca reprezentând
rezultatul activităţii de delimitare, şi prin aceasta a recunoscut linia
din hartă ca reprezentând linia de frontieră, ceea ce are efectul
plasării
plasării templului
templului Preah Vihear în teritoriul
teritoriul cambodgian.
cambodgian. Curtea
Curtea
consideră că, privită în ansamblu, conduita subsecventă a
Thailandei confirmă acceptarea sa iniţială, şi că actele Thailandei pe
teren nu sunt suficiente pentru a o nega. Ambele părţi, prin
conduita lor, au recunoscut linia şi prin urmare au agreat ca aceasta
să fie linia de frontie
de frontierr ă"[1].
Prin acceptarea hărţii, Curtea a statuat că aceasta a devenit parte
integrantă din Tratat. în acesta, părţile stabiliseră prioritatea liniei de
frontieră delimitate de Comisia mixtă faţă de orice altă prevedere
[1] ICJ, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Judgment of 15 June 1962, ICJ Reports 1962, p. 6, 32-33.

2. IZVOARELE DREPTULUI
DREPTULUI INTERNAŢIONAL.
INTERNAŢIONAL. TRATATUL I CUTUMA 23
din Tratat. Curtea a adăugat faptul că nu este niciun element de fapt

care să indice că demarcatorul cursului apei constituia pentru părţi un
element esenţial, comparat cu delimitarea finală a frontierelor lor. Ca
atare, aceeaşi importanţă trebuie acordată hărţii acum.
„Curtea apreciază că acceptarea de către părţi a hărţii din Anexa I a
încorporat această hartă în reglementarea convenţională, din care a
devenit parte integrantă. Nu putem spune că acest fapt a implicat o
deviere faţă de dispoziţiile Convenţiei din 1904, cu atât mai puţin o
violare a acestor dispoziţii, în cazurile în
î n care frontiera de pe hartă se
depărtează de linia cursului apei [menţionată de convenţie - n.n.],
deoarece, în opinia Curţii, harta (fie că a coincis sau nu în toate
aspectele cu linia cursului
cursul ui apei) a fost acceptată de părţi în 1908 şi,
în consecinţă, a reprezentat rezultatul interpretării pe care cele două
guverne au dat-o
dat-o delimitării reglementate de convenţie (s.n.). Cu
alte cuvinte, părţile au adoptat la momentul respectiv o interpretare
a soluţiei convenţionale în conformitate cu care, în caz de divergenţă
faţă de linia cursului
cursului apei, frontiera de pe hartă
hartă primează
primează faţă de
prevederile
prevederile pertinent
pertinentee ale Convenţiei"
Convenţiei" .m
Raţionamentul juridic al „acceptării" de către Thailanda a hărţii

poate avea în
avea în vedere,
vedere, fără
fără a fi menţionat
menţionat expres,
expres, principi
principiul
ul estoppel. în
conformitate cu această regulă, inspirată din dreptul anglo-saxon,
anglo-saxon, un
stat care a adoptat o anumită conduită sau care a acceptat o anumită
situaţie este împiedicat (,,precluded") să îşi modifice poziţia dacă alte
state s-au
s-au întemeiat cu bună-
bună-credinţă pe acea conduită.
în paragraf
paragrafulul citat mai sus observăm
observăm elementele
elementele estoppe/
estoppe/-ului:
-ului:
XXIII. Thailanda a acceptat harta;
XXIV.„Franţa,
XXIV. „Franţa, şi prin ea Cambogia, s-au
s -au întemeiat pe acceptarea de
către Thailanda a hărţii";
XXV. rezultatul: Thailanda este împiedicată („precluded") să susţină
că nu a acceptat harta.
111IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Judgment of 15 June 1962, IG Reports 1962, p. 34.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald

Fitzmaurice, care argumentează că, într-într -adevăr, Curtea a aplicat acest
principiu în speţă:
„Condiţia esenţială a operării regulii precluziunii sau estoppel -ului,
pentru a înţelege
înţelege în mod strict,
strict, este ca
ca partea care o invocă
invocă să «se fi
întemeiat» pe declaraţiile sau conduita celeilalte părţi, fie în
detrimentul său, fie în avantajul celeilalte. Necesitatea adesea
invocată a unei «schimbări de poziţie» subsecvente, a părţii care
invocă regula, este implicită "[1].
IV. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul

indian (Portugalia c. India), ICJ Reports 1960, p. 6
Situaţia de fapt
Portugalia a introdus o cerere în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie
ca urmare a refuzului Indiei de a-i a-i permite exerciţiul unui drept de
trecere către două enclave aflate
a flate sub suveranitate portugheză.
Portugalia a invocat, pentru a susţine existenţa unui astfel de drept,
Tratatul din Poona din 1779 şi diverse decrete eliberate de către
conducătorul Maratha, documente prin care s-ar s-ar fi acordat un astfel de
drept în favoarea sa.
în apărarea
apărarea sa, India
India a statuat
statuat că Tratatul
Tratatul nu a intrat
intrat nicioda
niciodată
tă în
vigoare şi, ca atare, nu poate fi obligatoriu pentru ea. Cu privire la cele
două decrete, interpretarea Indiei a fost aceea că ele nu constituiau
baza unui transfer de suveranitate, ci că ele ofereau doar un drept de
administrare asupra enclavelor, drept care includea posibilitatea de a
ncasa anumite taxe.
Din analiza Tratatului şi a celor două decrete, Curtea a conchis că
ntr-adevăr
ntr-adevăr acestea nu ofereau Portugaliei suveranitatea asupra
enclavelor, ci numai acel drept de administrare.
111 IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),
Separate Opinion of Sir Gerald Fitzmaurice IG Reports 1962, p. 63.

.
2 IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL.
INTERNAŢIONAL. TRATATUL ŞI CUTUMA 25
Cu toate acestea, situaţia s-a

s -a schimbat din punct de vedere juridic,
odată cu transformarea Indiei într-o
într-o colonie de către Marea Britanie.
Sub conducerea Marii Britanii, suveranitatea Portugaliei asupra
enclavelor a fost recunoscută implicit şi ca atare şi India a recunoscut
acelaşi fapt în mod tacit. Cu această recunoaştere de suveranitate s-a s -a
născut şi practica de a se permite trecerea naţionalilor portughezi către
aceste enclave. India a obiectat că nu se poate forma o cutumă locală,
numai între două state.
Cercetând în mod distinct practica referitoare la trecerea prin
teritoriul indian a persoanelor
persoanelor private şi a funcţionarilor civili, în cazul
căreia exista o practică constantă între părţi, iar cele două state nu
contestă libertatea de trecere de-
de-a lungul timpului şi tranzitul forţelor
armate, al poliţiei, armelor şi muniţiilor portugheze între Daman şi
enclavele Dadra şi Nagar
Nagar--Aveli, în cazul cărora practica stabilită între
cele două părţi nu permitea trecerea decât
decât cu permisiunea
permisiunea autorităţilor
indiene, Curtea îşi fondează decizia sa pe cutumele formate între cele
două părţi.
Curtea recunoaşte astfel expres existenţa unor cutume locale,
formate prin practica existentă între două state:
„Nu există niciun motiv pentru care numărul statelor între care se
poate constitui
constitui o cutumă
cutumă locală,
locală, pe baza unei practici îndelungate
îndelungate,,
trebuie să fie mai mare de două. O practică continuă între două
state, acceptată de acestea ca mijloc de reglementare a raporturilor
dintre ele, constituie în opinia Curţii baza unor drepturi şi obligaţii
reciproce între aceste două state" 111.
Observăm aici cele două elemente constitutive ale cutumei.
în cazul tranzitări
tranzităriii teritoriu
teritoriului
lui indian
indian de către persoane
persoane private,
private,
funcţionari civili sau mărfuri, Curtea constată că dreptul de trecere a
fost recunoscut Portugaliei pe o perioadă mai mare de un secol, fără
111 ICJ, Case concerning Right of Passage over Indian Territory (Merits), Judgment
of 12 April 1960, ICJ Reports 1960, p. 37.
să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că

această practică a fost acceptată de către părţi ca o regulă juridică, din
care derivă drepturi şi obligaţii ale părţilor. în cazul persoanelor private
şi mărfurilor, Curtea recunoaşte deci dreptul de trecere în beneficiul
Portugaliei. Pentru aceleaşi motive, lipsa unei asemenea cutume locale
în cazul forţelor armate, poliţiei, armelor şi muniţiilor determină
respingerea cererii Portugaliei pentru acestea din urmă.
în ceea ce priveşte regimul forţelor armate, poliţiei armate, precum
şi armamentului şi muniţiei, nu a existat o practică în sensul permiterii
trecerii libere. Astfel, prin probatoriul administrat de Curte s-a stabilit că
atât în timpul dominaţiei britanice, cât şi după, tranzitul celor
menţionate mai sus s-a făcut întotdeauna în baza unui acord reciproc.
Mai mult, în 1878 se încheie un tratat care stabileşte faptul că nu se va
mai intra pe teritoriul indian decât cu o aprobare prealabilă. în ceea ce
priveşte cele două enclave, prin corespondenţa ulterioară dintre cele
două state se stabileşte faptul că nu erau excluse de la regula anterior
enunţată.
Cu toate acestea, Portugalia arată că în 23 de ocazii s -a pătruns pe
teritoriul indian cu forţele armate, aspect sancţionat abia în 1890 ca
fiind o încălcare a Tratatului. Mai mult, Secretarul General al Guvernului
Indiei portugheze a afirmat că va asigura aplicarea şi respectarea
Tratatului.
Curtea a decis că în ceea ce priveşte persoanele private, oficialii civili
şi mărfurile a existat în general o practică uniformă în acordarea unui
drept de trecere. Această practică a fost acceptată de ambele părţi şi,
ca rezultat, a dat naştere unor drepturi şi obligaţii corelative. Pe de altă
parte, datorită condiţiilor stabilite pentru a se permite trecerea
armelor, muniţiilor şi forţelor armate, Curtea a considerat că nu s-a
format o practică de natură a da naştere unor drepturi şi obligaţii
reciproce.
2. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. TRATATUL ŞI CUTUMA 27
V. Cazul Lotus (Franţa c. Turcia), PCIJ, Ser. A, No. 10

(1927)
Situaţia de fapt
în marea liberă are loc o coliziune între nava franceză Lotus şi nava
turcească Boz-Kourt. Acest din urmă vas s-a scufundat, iar
supravieţuitorii au fost transportaţi în Turcia pe vasul Lotus. Odată
ajunşi acolo, căpitanul vasului Boz-Kourt, precum şi ofiţerul de cart al
vasului Lotus au fost arestaţi pentru ucidere din culpă. Cetăţeanul
francez a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea alături de
pedeapsa amenzii. Franţa a protestat împotriva acestei condamnări,
solicitând predarea ofiţerului spre a fi judecat de instanţele franceze. în
cele din urmă, cele două state au convenit să supună diferendul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională. Acestea i-au adresat Curţii
următoarea întrebare:
„A încălcat Turcia dreptul internaţional atunci când şi-a exercitat
jurisdicţia pentru o faptă comisă de către un cetăţean francez,
săvârşită în afara graniţelor teritoriului său? Dacă răspunsul la
prima întrebare este afirmativ, poate fi obligată Turcia să plătească
daune?".
Primul aspect analizat de Curte a fost dacă Turcia avea competenţă
de a judeca cetăţeanul francez. în dreptul internaţional de la momentul
respectiv nu exista o interdicţie cu privire la judecarea persoanelor cu
cetăţenie străină de către instanţele naţionale ale unui alt stat. Prin
urmare, o primă întrebare pe care Curtea a adresat-o este dacă Turcia
trebuie să dovedească faptul că instanţele sale erau competente să
judece cazul sau simpla absenţă a unei interdicţii de a judeca cetăţeanul
străin era suficientă ca să îi ofere acest drept?
Primul principiu statuat de Curte în cazul Lotus afirmă că jurisdicţia
are caracter teritorial. Un stat nu poate să exercite jurisdicţia pentru
fapte săvârşite în afara teritoriului său decât dacă dreptul internaţional
cutumiar sau convenţional îi permite acest lucru.
28
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
„în acest moment prima restricţie pe care dreptul internaţional o

impune unui stat este că în absenţa unei reguli permisive care să
arate altfel, acesta nu poate exercita puterea sa suverană în nicio
formă pe teritoriul altui stat. în acest sens, jurisdicţia este teritorială,
neputănd fi exercitată în afara teritoriului unui stat, decât prin
permisiunea în acest sens derivată dintr -o cutumă internaţională
sau dintr-o convenţie //[1].
Al doilea principiu desprins de Curte în analiza sa a fost cel conform
căruia un stat poate să îşi exercite jurisdicţia asupra unui caz indiferent
de materia ce face obiectul său, chiar dacă nu există o regulă a dreptului
internaţional care să permită această acţiune în mod expres. Curtea a
spus că în aceste circumstanţe statele beneficiază de putere
discreţionară limitată doar de regulile prohibitive ale dreptului
internaţional.
„Dreptul internaţional nu interzice unui stat să îşi exercite
jurisdicţia pe propriul său teritoriu, cu privire la fapte care au avut
loc în afara acestui teritoriu în ipoteza în care nu există o regulă care
să îi permită acest lucru. O interpretare contrară ar presupune
existenţa unei interdicţii generale pentru state de a-şi extinde
dreptul naţional şi competenţa curţilor naţionale astfel încât să
acopere litigii privitoare la persoane, proprietăţi sau acte aflate în
afara acestui teritoriu şi ca o excepţie de la regula interdicţiei această
interpretare contrară ar permite statelor să deroge de la această
regulă în anumite cazuri. Cu toate acestea, la momentul curent nu
acesta este conţinutul dreptului internaţional. Ca atare, tot ce i se
poate impune unui stat este să nu depăşească limitele impuse de
către dreptul internaţional asupra jurisdicţiei sale; suveranitatea sa
în materie de jurisdicţie trebuie să se manifeste în cadrul acestor
limite //[2].
[1] PCIJ, The case ofS.S. „Lotus", Ser. A, No. 10 (1927), parag. 45.

121 Idem, parag. 46-47.
2 IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. TRATATUL ŞI CUTUMA 29
Acest principiu, cunoscut şi sub numele de „principiul Lotus", a fost

extrapolat în dreptul internaţional la ideea că „în dreptul internaţional,
ceea ce nu este interzis este permis".
Subsecvent, Curtea a statuat că limitările anterior menţionate se
aplică atât proceselor civile, cât şi celor penale. Dacă exista o regulă de
drept care avea efect peremptoriu asupra acţiunii din instanţă, Curtea a
spus că acest efect se datorează imposibilităţii de a cita o regulă
universal valabilă pe care statul să îşi poată fundamenta acţiunea111.
„Astfel dreptul internaţional guvernează relaţia dintre state
independente. Regulile de drept care obligă statele sunt o expresie a
propriului lor consimţământ de a fi legate prin convenţii sau
practici general acceptate şi stabilite pentru a reglementa relaţia
dintre aceste state independente ce coexistă sau cu scopul de a atinge
scopuri comune. Prin urmare, restricţiile asupra independenţei
statelor nu se pot prezuma" [2].
Regulile cutumiare referitoare la competenţa teritorială
Franţa susţinea că statul de pavilion avea jurisdicţie exclusivă asupra
faptelor comise în timp ce se afla la bordul navei franceze, în marea
liberă. Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională nu a reţinut acest
argument. Curtea a statuat că Franţa, în calitatea sa de stat de pavilion,
nu se bucura de competenţă exclusivă în ceea ce priveşte coliziunea în
marea liberă cu un vas aflat sub pavilion străin131. Totodată, a
menţionat faptul că ambele state aveau competenţă de a judeca fapta,
existând o jurisdicţie concurentă.
în plus Curtea a confirmat faptul că un vas aflat în marea liberă este
asimilat teritoriului statului de pavilion. Ca efect, statul de pavilion
poate să îşi exercite diverse elemente ale suveranităţii asupra vasului
său, astfel cum face în legătură cu propriul său teritoriu şi cu excluderea
jurisdicţiei oricărui alt stat. în acest sens, Curtea a considerat vasul
turcesc ca fiind teritoriu turcesc. Prin urmare, orice faptă săvârşită
111 Idem, parag. 48.

t31 Idem, parag. 71-
3. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL 51
Pentru a examina problema jurisdicţiei, Curtea a amintit că pentru a

se lămuri cu privire la această problemă, ea poate să examineze
anumite aspecte nelegate în mod direct de competenţă. Primul aspect
la care s-a oprit Curtea a fost existenţa unei probleme care să constituie
obiectul judecăţii.
Curtea a examinat comunicările diplomatice dintre părţi ce au avut
loc în ultima perioadă, argumentele invocate de reclamant în faţa Curţii,
declaraţiile publice făcute în numele său, precum şi argumentele
prezentate în faza orală şi a conchis că obiectivul acestei cauze este să
se realizeze încetarea testelor nucleare.
Având în vedere acestea, Curtea a notat că trebuie să ţină cont şi de
evoluţia ulterioară a situaţiei din Pacificul de Sud. Astfel, Curtea a
indicat comunicarea Preşedintelui Republicii Franceze către Noua
Zeelandă, în care acesta a stipulat că testele nucleare vor fi curând
încheiate. Alte declaraţii au fost făcute în acelaşi spirit de către ministrul
afacerilor externe francez în faţa Adunării Generale a ONU. De
asemenea, elemente similare erau conţinute de un interviu al
ministrului francez al apărării, precum şi într-o scrisoare a prim-
ministrului francez către omologul său din Noua Zeelandă.
Este bine cunoscut faptul că declaraţiile unilaterale care privesc
elemente de fapt pot avea efectul de a crea obligaţii internaţionale.
Declaraţia unilaterală nu este nevoie să fie acceptată de cineva sau să
aibă vreo reacţie din partea comunităţii internaţionale pentru a produce
aceste efecte.
Pentru a determina dacă declaraţia unilaterală este producătoare de
efecte juridice, Curtea a analizat dacă a fost făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice.
Noua Zeelandă a susţinut că posibilitatea de a continua efectuarea
testelor rămâne totuşi deschisă şi nu îi parvine altă garanţie în afară de
buna-credinţă a Franţei. Noua Zeelandă consideră acest aspect
insuficient.
Curtea a reţinut că, prin declaraţiile sale, Franţa a transmis un mesaj

întregii comunităţi internaţionale cu privire la intenţia sa de a înceta
testele nucleare. Este adevărat că Franţa nu admite că ar fi obligată de o
regulă internaţională să înceteze testele, dar acest aspect nu afectează
consecinţele declaraţiei, întrucât aceasta nu a fost făcută cu rezerva de
a putea reveni asupra acesteia în mod arbitrar.
Prin urmare, Curtea este pusă în faţa situaţiei în care efectul dorit de
Noua Zeelandă a fost obţinut, întrucât Franţa şi-a asumat că nu va mai
efectua teste nucleare.
Curtea a subliniat că disputa trebuie să existe la momentul
pronunţării hotărârii. La momentul soluţionării cauzei, Curtea s-a aflat în
faţa unui angajament al Franţei de a nu mai efectua teste nucleare, iar
acest angajament produce efecte în dreptul internaţional. Efectul său
este de a obliga Franţa în conformitate cu cele stipulate. Ca atare, din
punct de vedere al Curţii Internaţionale de Justiţie nu mai există dispută
întrucât nu mai există conflict între părţi.
TEMA 4.
Principiile fundamentale
ale dreptului internaţional
XI.Avizul consultativ privind Sahara Occidentală ICJ

Reports 1975, p. 12
Situaţia de fapt
Sahara Occidentală este un teritoriu situat în nord-vestul Africii, care
a fost colonizat de Regatul Spaniei în anul 1884, devenind astfel o
provincie spaniolă. Ulterior, în anii 1950, atât Regatul Marocului, cât şi
Mauritania au susţinut că teritoriul le aparţine. în anul 1960, au fost
adoptate rezoluţiile 1514 (XV) - Declaraţia privind acordarea
independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale - şi 1541 (XV) privind
definirea a trei opţiuni pentru exercitarea autodeterminării. Conform
ultimei rezoluţii, formele de exercitare a dreptului la autodeterminare a
popoarelor din teritoriile care nu se autoguvernează cuprindeau:
VIII. formarea unui nou stat suveran; b) asocierea liberă cu un stat
independent şi c) integrarea într-un stat independent.
La 20 decembrie 1966, Adunarea Generală a ONU a adoptat
Rezoluţia 2229 (XXI) cu privire la chestiunea privind Ifni şi Sahara
spaniolă, în care a fost reafirmat dreptul poporului ce locuieşte pe
teritoriul Saharei Occidentale de a decide cu privire la propria soartă şi a
invitat Regatul Spaniei, în calitatea sa de putere ce administra teritoriul,
să organizeze un referendum, care să aibă loc sub auspiciile ONU, astfel
ncât să se permită populaţiei autohtone din acest teritoriu să îşi
exercite în mod liber dreptul la autodeterminare111.
La data de 13 decembrie 1974, Adunarea Generală a adoptat
Rezoluţia 3292 (XXIX) prin care problema privind statutul juridic
111 Pentruo descriere a contextului istoric referitor la Sahara Occidentală a se

vedea infra şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 decembrie
2016, C-104/16 ECLI:EU:C:2016:973.
al Saharei Occidentale a fost deferită Curţii Internaţionale de Justiţie.

Aceasta, în cadrul competenţei sale consultative, a trebuit să răspundă
la două întrebări:
d) La data colonizării de către Spania, a fost teritoriul Saharei
Occidentale un teritoriu aparţinând nimănui (terra nullius)? Dacă
răspunsul la prima întrebare este negativ, atunci
e) Care au fost legăturile juridice ale acestui teri toriu cu Regatul
Marocului şi Mauritania?
Competenţa Curţii
Potrivit Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, „curtea poate da
un aviz consultativ asupra oricărei chestiuni juridice, la cererea oricărei
instituţii autorizate prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite sau în
conformitate cu dispoziţiile Cartei să facă o asemenea cerere"111.
în ce priveşte organele autorizate să adreseze Curţii o cerere de aviz
consultativ, „Adunarea Generală sau Consiliul de Securitate pot cere
Curţii Internaţionale de Justiţie un aviz consultativ în orice problemă
juridică"121.
Cu privire la întrebările adresate, Curtea a afirmat că acestea
prezintă caracter juridic, chiar dacă nu i se solicită să se pronunţe cu
privire la drepturi şi obligaţii existente131, iar faptul că Spania a înţeles să
facă cunoscută absenţa consimţământului său referitor la soluţionarea
de către Curte a cererii de aviz consultativ, nu impietează în niciun fel
asupra competenţei Curţii141. Spania a invocat faptul că răspunsul la
întrebările adresate ar conţine soluţionarea unui conflict între aceasta şi
Regatul Marocului, iarîn conformitate cu Statutul Curţii, statele aflate în
conflict trebuie să îşi manifeste consimţământul pentru a deferi
soluţionarea diferendului către Curte. Marocul propusese Spaniei
încheierea unui acord compromisoriu pentru a supune litigiul Curţii,
65 parag. 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,.

111 Art.
121 Art. 96 alin. (1) din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, 24 octombrie
1945,1 UNTS XVI.

131 Western Sahara, Advisory Opinion, ICJ Reports 1975, p. 12, parag. 20.
4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DR EPTULUI INTERNAŢIONA L 57
utilizată în textul întrebării, Curtea a conchis că semnificaţia acesteia

poate fi identificată în obiectul şi scopul Rezoluţiei Adunării Generale
3293 (XXIX). Prin urmare, Curtea a arătat că ambele întrebări au fost
adresate acesteia în contextul procesului de decolonizare a Saharei
Occidentale în conformitate cu Rezoluţia Adunării Generale 1514 (XV)
din data de 14 decembrie 1960. Problema care se pune este în legătură
directă cu pretenţiile formulate de către Regatul Marocului şi
Mauritania, iar Curtea stabileşte că trebuie să determine dacă din punct
de vedere istoric există vreo legătură între statele anterior menţionate
şi Sahara Occidentală, care să justifice pretenţiile formulate de către
acestea.
„La momentul colonizării de către Spania, Sahara Occidentală
(formată din Rio de Oro şi Sakiet El Hamra) era un teritoriu cu
caracteristici speciale care au determinat în mod esenţial modul de
viaţă social-politic al locuitorilor săi. Teritoriul face parte din deşertul
Saharei care se întinde de la coast a atlantică a Africii până la Egipt şi
Sudan"m.
La momentul colonizării, acest teren era exploatat aproape în
exclusivitate de către nomazi, care desfăşurau activităţi legate de
agricultură şi creşterea animalelor datorită caracterului limitat al
resurselor. Tot acest factor a fost cel care a determinat aceşti nomazi să
călătorească distanţe foarte mari, adeseori în afara teritoriului Saharei
Occidentale în sudul Marocului, în teritoriul aparţinând astăzi
Mauritaniei sau Algeriei121.
„Toate triburile erau de credinţă musulmană, iar integralitatea
teritoriului era cuprinsă în Dar al -Islam. în general autoritatea în trib
era atribuită unui sheikh [...], iar tribul avea propriul drept cutumiar a
cărui aplicare era în legătură cu dreptul stipulat de Coran. în mod
frecvent, triburile aveau legături unele cu altele,

121 Idem, parag. 87-88.
fie de dependenţă sau de alianţă, care erau de esenţă tribale şi nu

teritoriale, [...] legături de vasalitate"[1].
Regatul Marocului a susţinut în faţa Curţii faptul că acesta avea o
legătură imemorială, iar această legătură nu se baza pe acte izolate, ci
pe manifestarea suveranităţii în mod public. De asemenea, acesta
invocă faptul că suveranitatea sa asupra zonei a rămas de-a lungul
secolelor necontestată şi nu a fost întreruptă. în dovedirea acestor
susţineri, Regatul Marocului invocă decizia Curţii Internaţionale de
Justiţie privitoare la statutul Groenlandei Orientale121, argumentând că
acesta a fost singurul stat independent din acea zonă a Africii, iar
teritoriul său prezintă o continuitate geografică cu cel al Saharei Occi-
dentale. Aceste caracteristici, susţine Regatul Marocului, împreună cu
raţiunile istorice din zonă sunt suficiente pentru a indica o suveranitate
continuă a sa în zonă.
în cauza invocată, Curtea Permanentă a stabilit două condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru a dovedi suveranitatea. Astfel, trebuie să
existe intenţia de a acţiona ca suveran şi această intenţie trebuie
materializată în anumite acte care să îi ateste existenţa. în legătură cu
acest criteriu, Curtea a spus că deşi standardul ce trebuie împlinit
pentru zone slab populate este unul destul de jos, nu acesta este cazul
în privinţa Saharei Occidentale. Curtea a arătat că cercetările au relevat
prezenţa unor triburi cu structură socio-politică stabilită, iar
argumentele invocate de Regatul Marocului nu sunt de natură a
demonstra un exerciţiu efectiv de suveranitate.
în încercarea de a dovedi legătura sa efectivă cu teritoriul în cauză,
Regatul Marocului a adus probe arătând manifestarea internă a
suveranităţii prin diversele alianţe, încheiate între Sultanul Marocului şi
diferitele triburi din Sahara Occidentală. Acesta arată că pe lângă
legătura religioasă pe care o aveau datorită credinţei comune, existau şi
diverse acte internaţionale care atestau supunerea acestor triburi

P1 PCIJ, Legal Status of Eastern Greenland (Denmark v. Norway), Ser. A/B, No.
53 (1933).
4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 59
faţă de Sultan. Curtea pe de altă parte a conchis că legăturile formate şi

actele invocate de către Maroc nu dovedesc existenţa în perioada
analizată de Curte a unei recunoaşteri internaţionale a suveranităţii
acestuia asupra Saharei Occidentale.
„Ca atare, chiar şi luând în considerare structura specifică a statului
Sherifian, materialul examinat până acum nu stabileşte o legătură de
suveranitate teritorială între Regatul Marocului şi Sahara Occidentală.
Acesta nu arată că Regatul Marocului a demonstrat o legătură efectivă
şi exclusivă "[1].
în ce priveşte noţiunea de „entitate mauritană", aceasta semnifică
entitatea socială, culturală şi geografică unde avea să se formeze
Republica Islamică Mauritania. în orice caz, aceasta invocă faptul că deşi
n perioada de timp analizată de Curte, nu se poate susţine existenţa
unui stat în zonă, noţiunea ce explică cel mai bine legătura pe care
aceasta o are cu Sahara Occidentală este cea de „popor" sau
„naţiune"121. Astfel, popoarele care locuiau în zonele discutate
prezentau similitudini ce ar justifica existenţa unei legături între
Mauritania şi teritoriul Saharei Occidentale.
Cu toate acestea, Curtea a statuat:
„în cazul de faţă, informaţia oferită Curţii arată că la momentul
colonizării spaniole, au existat multe legături lingvistice, religioase,
culturale, economice şi de rasă între diferitele triburi şi emirate ai căror
membri populau teritoriul Saharei Occidentale şi al Republicii Islamice
Mauritania. Informaţia de asemenea arată independenţa multor
emirate şi triburi, deşi acestea exercitau anumite activităţi împreună,
absenţa unor instituţii sau organe comune, chiar şi cu un caracter
minimal"[3].
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a statuat că ei nu i se solicită
efectuarea unor delimitări teritoriale. Cu toate acestea, perspectiva
111 Western Sahara, Advisory Opinion, IQ Reports 1975, p. 12, parag. 107.

Curţii diferă de afirmaţiile avansate de Republica Islamică Mauritania şi

Regatul Marocului referitoare la natura legăturilor juridice cu teritoriul
Saharei Occidentale. în opinia Curţii, legăturile indicate nu implică o
suveranitate teritorială, o co-suveranitate sau o incluziune teritorială
într-o entitate deja existentă. Prin urmare, Curtea a considerat că la
momentul colonizării spaniole, existau anumite legături de alianţă între
Sultanul Marocului şi anumite triburi ce trăiau în teritoriul Saharei
Occidentale. Totuşi, în egală măsură existau şi anumite drepturi, printre
care şi unele privitoare la teritoriu, ce reprezintă legături cu entitatea
mauritană. Cu toate acestea, nu se poate dovedi că s-a stabilit vreo
formă de suveranitate teritorială între Sahara Occidentală şi statele
anterior menţionate. Ca atare, cu privire la impactul Rezoluţiei 1514
(XV) din 1960, Curtea a arătat că nu există niciun impediment pentru ca
locuitorii Saharei Occidentale să îşi exercite dreptul la auto-
determinare, ca expresie a libertăţii lor de voinţă, astfel cum este
proclamat de Declaraţia 2625/1970' 11.
XII.Cazul privind Activităţi militare şi paramilitare în

Nicaragua şi împotriva acesteia (Nicaragua c. SUA), ICJ
Reports 1986, p. 14
Situaţia de fapt
în 1984, Nicaragua a sesizat Curtea Internaţională de Justiţie, pe
baza declaraţiei unilaterale reglementate de art. 36 alin. (2) din Statutul
Curţii, solicitând instanţei să declare că anumite activităţi militare şi
paramilitare ale Statelor Unite ale Americii împotriva acesteia erau
neconforme cu dreptul internaţional.
Litigiul dintre cele două state s-a născut pe fondul intenţiei Statelor
Unite ale Americii de a răsturna guvernul sandinist de la Managua
(comunist), care s-a instaurat la putere în anii 1979-1980.

nr. 2625 (XXV)]. Potrivit Rezoluţiei, sprijinirea şi participarea la acte

de război civil reprezintă o încălcare a obligaţiei de nefolosire a forţe
când actele menţionate implică o ameninţare cu forţa sau folosirea
forţei. în opinia Curţii, cu toate că oferirea de armament şi sprijin în
vederea instruirii gherilelor Contras constituie ameninţare cu forţa sau
folosirea forţei împotriva statului Nicaragua, acelaşi lucru nu poate fi
afirmat în legătură cu alte activităţi desfăşurate de către guvernul
Statelor Unite ale Americii pe teritoriul respectivului stat. Mai exact,
Curtea consideră acordarea de sprijin financiar g herilelor Contras drept
amestec în treburile interne ale altui stat şi nu o situaţie în care s -a
folosit forţa" m.
Paragrafele de mai sus sunt relevante pentru calificarea că trimiterea

unor bande de mercenari sau oferirea de armament ori sprijin în
instruirea gherilelor reprezintă încălcări ale interzicerii folosirii forţei şi
ameninţării cu forţa, dar susţinerea financiară a acestor grupări
constituie doar o încălcare a principiului neamestecului în treburile
interne ale unui stat
Principiul suveranităţii
Curtea a urmărit să vadă dacă s-a încălcat suveranitatea Nicaraguei,
prin plasarea minelor în apele sale interne şi survolarea spaţiului aerian
al acesteia. Curtea a examinat probele şi a stabilit că au fost amplasate
mine în porturi sau în proximitatea acestora, porturile găsindu-seîn
marea teritorială sau în apele interne ale Nicaragua. Statele Unite ale
Americii au întreprins această operaţiune prin intermediul unor
persoane plătite de acestea sau care acţionau în numele lor. De
asemenea, Statele Unite nu au notificat părţile implicate cu privire la
amplasarea minelor, aspect ce a rezultat în diverse daune. în ceea ce
priveşte zborul navelor de recunoaştere de mare altitudine deasupra
teritoriului Nicaragua, Curtea a reţinut acestea ca fiind dovedite,
acestea constituindu-se în încălcări ale principiului anterior
121

[2] Idem, parag. 212-214.
Răspunderea statelor
Curtea Internaţională de Justiţie a trebuit să decidă dacă Statele
Unite ale Americii a conceput strategia şi a controlat activitatea
desfăşurată de Contras, totodată oferind ajutor pentru operaţiunile lor
militare.
Curtea a statuat că nu este convinsă că toate operaţiunile Contras s-
au desfăşurat conform unei strategii sau tactici dezvoltate de Statele
Unite ale Americii, însă a considerat ca dovedită contribuţia financiară a
Statelor Unite ale Americii la activităţile acestui grup, precum şi faptul
că Statele Unite au furnizat armament şi au oferit instruire acestor
gherile111.
Prin această decizie, Curtea a pus bazele a ceea ce s-a numit mai
târziu criteriul controlului strict sau efectiv.121 în cadrul acestei analize,
Curtea a analizat dacă relaţia dintre Statele Unite ale Americii şi Contras
nu ar fi fost într-atât de strânsă încât s-ar fi putut considera că actele
Contras sunt acte ce ar fi putut angaja Guvernul Statelor Unite ale
Americii. în cele din urmă, Curtea a considerat că deşi ajutorul Statelor
Unite ale Americii a fost esenţial pentru desfăşurarea operaţiunilor
Contras, acest aspect nu este suficient pentru a considera actele
Contras direct imputabile Statelor Unite131.
„Curtea a considerat că participarea Statelor Unite ale Americii, chiar
dacă preponderentă sau decisivă, la finanţarea, organizarea, instruirea,
echiparea şi dotarea Contras, selecţia obiectivelor militare sau
paramilitare, precum şi planificarea tuturor operaţiunilo r militare
desfăşurate de aceasta este insuficientă în sine, pe baza probelor în
posesia Curţii, pentru a atribui Statelor Unite răspunderea pentru
faptele comise de Contras în cursul desfăşurării operaţiunilor militare
sau paramilitare din Nicaragua. Toat e mijloacele menţionate mai sus
prin care Statele Unite ale Americii au participat la sprijinirea
grupărilor rebele, fie chiar şi atunci când au exercitat un control
131 Idem, parag.
4 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 71
alte probe, o dovadă că Statele Unite ale Americii au instigat sau au

ordonat nemijlocit comiterea acelor acte contrare drepturilor omului şi
dreptului internaţional umanitar, precum cele invocate de Nicaragua.
Astfel de acte ar fi putut foarte bine să fi fost comise de membri ai
Contras fără încuviinţarea Statelor Unite. Pentru ca acest
comportament să dea naştere la răspunderea juridică a Statelor Unite,
ar trebui, în principiu, să se demonstreze că acest stat a deţinut
controlul efectiv asupra operaţiunilor militare sau paramilitare în
timpul cărora presupusele încălcări au fost comise' m.
Statele Unite ale Americii au fost responsabile pentru actele
organelor sale legate de Contras, reprezentate de oferirea de
antrenament, armament, finanţare precum şi de susţinerea, încurajarea
şi ajutorarea activităţilor militare şi paramilitare împotriva Nicaraguei.
Aceste acte au fost calificate ca încălcări ale principiului neamestecului
n treburile interne ale unui stat121, dar nu s-a considerat că actele
trupelor Contras însele atrag răspunderea directă a Statelor Unite ale
Americii.
XIII. Avizul Curţii Supreme a Canadei „Secesiunea

Quebec-ului", [1998] 2 Supreme Court Records, p. 217
Situaţia de fapt[SI
Provincia Quebec din Canada a avut o istorie interesantă, încă de la
formarea coloniei canadiene, întrucât aceasta a fost deţinută de Franţa
până în 1763. Drept consecinţă, Quebec era o provincie francofonă cu
diferite tradiţii şi o altă cultură. Ulterior cedării provinciei către Marea
Britanie, aceasta îşi păstrează un statut aparte în privinţa limbii vorbite
şi sistemului de drept aplicabil.
în acest context ia amploare o mişcare politică, în cadrul căreia
ajunge la putere Parti Quebecois, care milita pentru obţinerea suve

131 Adresăm mulţumiri deosebite domnului drd. Radu Şerbănescu pentru
contribuţia la redactarea acestei speţe.
ranităţii Quebecului. Tendinţele separatiste iau amploare în 1982 odată

cu refuzul Quebecului de a semna Constitution Act, invocând ca motiv
dezavantajele actului pentru provincie din cauza reglementării
accentuate a drepturilor individuale în pofida celor colective. Alte
tentative de descentralizare a puterilor în stat au eşuat, conducătorii
Quebecului fiind împotrivă. în acest context Parti Quebecois a obţinut
din nou majoritatea, organizându-se un referendum prin care s-a cerut
părerea populaţiei cu privire la dobândirea suveranităţii de către
Quebec. Locuitorii Quebecului au votat împotrivă, însă doar cu o
majoritate de 50,56%.
în anul 1995, o lege ce permitea Adunării Generale a provinciei să
declare independenţa în mod unilateral este adusă în faţa acesteia
pentru promulgare. în faţa Curţii Superioare din Quebec este invocată
opinia că acest act ar reprezenta o încercare de lovitură de stat.
Completul decide sesizarea Curţii Supreme cu trei întrebări, pentru a le
facilita soluţionarea cauzei:
iii) îi este permisă secesiunea Quebecului de către legislaţia
canadiană?
iv) O secesiune unilaterală a Quebecului ar fi compatibilă cu dreptul
internaţional?
v) în caz de conflict între primele două întrebări, care prevalează?
Dreptul canadian
în ceea ce priveşte prima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a
pornit prin a defini ce înţelege prin noţiunea de act unilateral. Ea a
conchis că o secesiune unilaterală înseamnă o secesiune realizată fără
negocieri prealabile cu celelalte provincii sau cu guvernul federal.
Nefiind prevăzută posibilitatea unei secesiuni unilaterale în
Constituţia Canadei, Curtea s-a orientat către principiile ce au stat la
baza elaborării acestui document, printre care: federalismul,
democraţia, protecţia minorităţilor etc.
Curtea a statuat că secesiunea este un act care separă un grup de
autoritatea politică şi constituţională a unei ţări. Având în vedere că
secesiunea unei provincii ar cauza un puternic dezechilibru între
4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DR EPTULUI INTERNAŢIONA L 75
„ Un număr de autori au susţinut că un drept de secesiune ar exista în

contextul autodeterminării şi într -o a treia circumstanţă. Deşi această
a treia circumstanţă a fost descrisă în mai multe moduri , esenţa acestei
situaţii este că, atunci când un popor este blocat să îşi exercite în mod
real autodeterminarea, atunci el are dreptul, ca ultimă soluţie, la
secesiune "[1].
„în mod cert, o astfel de circumstanţă este paralelă cu celelalte două
situaţii (popoare coloniale şi sub ocupaţie străină), în care dreptul
popoarelor la autodeterminare internă este total negat. Deşi este neclar
dacă o astfel de propunere reflectă stadiu l actual al dreptului
internaţional, nu este necesar să facem această determinare în cazul de
faţă. Chiar asumând că această a treia circumstanţă ar permite un
drept unilateral de secesiune, contextul prezent din Quebec nu ar
permite să considerăm că această situaţie se apropie de un astfel de
prag"[2].
Cu privire la compatibilitatea integrităţii teritoriale cu dreptul la
autodeterminare:
„Nu există nicio incompatibilitate între menţinerea integrităţii
teritoriale a statelor, inclusiv a Canadei, şi dreptul unui «popor» de a
exercita pe deplin autodeterminarea. Un stat al cărui guvern reprezintă
în întregime poporul sau popoarele de pe terit oriul lor, pe baze egale şi
fără discriminare, şi respectă principiile autodeterminării prin
aranjamente interne, este îndreptăţit la protecţie a integrităţii
teritoriale în conformitate cu dreptul international"^.
„Stadiul general al dreptului internaţional în ceea ce priveşte dreptul
de autodeterminare este acela că acest drept operează în cadrul
protecţiei generale acordate integrităţii teritoriale a statului «părinte».
Totuşi, există anume situaţii în care dreptul la autodeterminare al
popoarelor poate fi exercitat «extern», care,
[1] Idem, parag.

[2] Idem, parag.
[3] Idem, parag.
în contextul prezent; poate însemna secesiune: popoarele coloniale şi

cele sub ocupaţie străină" [1].
„Dreptul la secesiune se naşte numai în conformitate cu principiul
autodeterminării unui popor , în conformitate cu dreptul internaţional,
acolo unde «un popor» este guvernat ca parte a unui imperiu colonial;
acolo unde un «popor» este subiect al ocupaţiei străine, dominaţiei sau
exploatării; şi, posibil, acolo unde un «popor» îşi vede negat exerciţiul
real al dreptului de autodeterminare în cadrul statului din care face
parte. în alte circumstanţe, popoarele îşi realizează autodeterminarea în
cadrul statului existent. Un stat al cărui guvern reprezintă în
întregime poporul sau popoarele de pe teritoriul său, pe o bază de
egalitate şi fără discriminare, şi respectă principiul autodeterminării în
aranjamentele interne, are dreptul de a- şi menţine integritatea
teritorială în conformitate cu dreptul internaţional şi are dreptul la
recunoaşterea integrităţii sale teritoriale de către celelalte state.
Quebecul nu îndeplineşte standardul de popor colonial sau popor
oprimat şi nici nu se poate sugera că locuitorilor din Quebec li s-ar
nega accesul real la guvernare în vederea urmăririi obiectivelor
dezvoltării politice, economice, culturale şi sociale. în aceste
circumstanţe, «Adunarea Generală, legislativul sau Guvernul din
Quebec» nu se bucură, conform dreptului internaţional l a dreptul de a
efectua secesiunea faţă de Canada în mod unilateral" m.
Curtea a conchis că locuitorilor provinciei Quebec nu le-a fost negat
dreptul la autodeterminare internă, întrucât beneficiază de
reprezentare în Parlament, Guvern şi instituţiile judiciare, îşi pot
exprima liber identitatea culturală şi lingvistică şi pot să se dezvolte liber
din punct de vedere politic, social şi economic. De asemenea, Curtea a
statuat că dreptul la autodeterminare trebuie să fie exercitat în
condiţiile impuse de structura normativă a fiecărui stat.
în concluzie, dreptul internaţional nu îi oferă dreptul Quebecului la
secesiune unilaterală.

[2] Idem, parag. 154.
4 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL 77
Cu privire la ultima întrebare, Curtea Supremă a Canadei a statuat că

din moment ce dreptul internaţional nu îi recunoaşte Quebecului un
drept la secesiune unilaterală, atunci nu există un conflict ce trebuie
rezolvat, cu excepţia situaţiei colonialismului.
XIV. Avizul consultativ privind Conformitatea cu

dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă
privind Kosovo, ICJ Reports 2010, p. 403
Situaţia de fapt111
în 1989, regimul Slobodan Milosevic a anulat autonomia provinciei
Kosovo, ceea ce a dat naştere la violenţe în rândul populaţiei majoritare
albaneze. în februarie 1998 conflictul devine evident când peste 10000
de albanezi din Kosovo sunt ucişi în lupta dintre forţele sârbe şi Armata
pentru Eliberare din Kosovo.
Ulterior intervenţiei militare NATO din 1999, Consiliul de Securitate
al ONU, „hotărât să rezolve gravele probleme umanitare din Kosovo" şi
„condamnând actele de violenţă împotriva populaţiei din Kosovo",
adoptă Rezoluţia 1244 (1999) prin care stabileşte ca provincia să fie
administrată temporar de o misiune specială, aflată sub auspiciile ONU
(UNMIK). Scopul principal al UNMIK era acela de a asigura securitatea în
zonă şi de a reprezenta o administraţie interimară a regiunii până când
Belgradul şi Pristina vor ajunge la un acord. Acest acord trebuia să
îmbrace forma „unui proces politicîn vederea stabilirii unei
autoguvernări substanţiale pentru Kosovo, ţinând seama pe deplin de
acordurile de la Rambouillet şi principiile suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a Republicii Federale Iugoslavia [...]".
în perioada următoare cele două părţi au participat la mai multe
runde de negocieri, urmărite îndeaproape de un Trimis Special al
Secretarului-General al ONU (Martti Ahtisaari), fără a face însă vreun
progres. Având în vedere că părţile nu au reuşit să ajungă la un acord
111 Adresăm mulţumiri deosebite domnului drd. Radu Şerbănescu pentru

contribuţia la redactarea acestei speţe.
nici în cazul unor propuneri venite din partea Trimisului Special, partea
sârbă fiind dispusă să acorde orice nivel de autonomie pentru provincie,
numai independenţă nu, iar partea kosovară având ca unic obiectiv
independenţa, Ahtisaari a concluzionat în raportul său final:
„Am convingerea fermă că posibilitatea ca negocierile să producă un
rezultat reciproc acceptat cu privire la statutul Kosovo, a fost epuizată
[...]. Am ajuns la concluzia că singura opţiune viabilă pentru Kosovo
este independenţa"ll].
La data de 17 februarie 2008, Adunarea din Kosovo adoptă o
declaraţie unilaterală prin care proclamă Kosovo stat suveran şi
independent.
Statele membre ale Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor
Unite votează în favoarea sesizării Curţii Internaţionale de Justiţie,
pentru un aviz consultativ asupra legalităţii declaraţiei de independenţă
a Kosovo, în baza art. 65 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
Astfel, pe 8 octombrie 2008 Adunarea Generală a ONU adoptă o
rezoluţie prin care cere Curţii Internaţionale de Justiţie să emită un aviz
consultativ asupra următoarei întrebări: „Declaraţia unilaterală de
independenţă a instituţiilor Provizorii de Auto-guvernare a Kosovo este
conformă cu dreptul internaţional public?"
în cadrul acestei decizii, Curtea a analizat conformitatea declaraţiei
de independenţă a Kosovo cu dreptul internaţional, precum şi cu
Rezoluţia ONU din 1999 prin care s-a dispus trecerea Kosovo sub
administraţia ONU.
Kosovo şi-a declarat independenţa unilateral pe data de 17 februarie
2008, fiind recunoscută de un număr de 116 de state membre ONU
(situaţia în februarie 2018).
Argumentele părţilor
Reprezentanţii autorilor declaraţiei de independenţă şi cei ai statelor
care au recunoscut Kosovo au argumentat că declaraţiile
111 Report of the

Special Envoy of the Secretary-General on Kosovo's future
status, UN Doc. S/2007/168, parag. 3.
umanităţii şi implicit a dreptului internaţional. Dimpotrivă acestea au

fost o modalitate prin care adeseori s-au format noi state, iar practica
subiectelor de drept internaţional nu a indicat o împotrivire faţă de
exerciţiul acestui drept. Totuşi, Curtea subliniază că uneori, declaraţiile
de independenţă au dus la formarea de state, alteori
state, alteori nu:
XVIII -lea,, al XIX-lea
„în timpul secolelor al XVIII -lea XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea,
XX-lea, au existat numeroase cazuri de declaraţii de independenţă,
când, de multe ori, statele din care se declara independenţa s -au opus
energic. Uneori, declaraţia a dus la crearea unui nou stat, alteori nu.
Cu toate acestea, în niciun caz, practica statelor în ansamblul său nu a
sugerat că actul de promulgare a declaraţiei a fost considerat ca fiind
contrar dreptului internaţional. Dimpotrivă, practica statelor în tim pul
tim pul
acestei perioade duce la concluzia că dreptul internaţional nu conţinea
o interdicţie de a efectua declaraţii de independenţă. în a doua jumătate
a secolului XX, dreptul internaţional la autodeterminare s -a dezvoltat
în aşa fel încât să creeze un drept la independenţă pentru popoarele din
teritoriile care nu se auto- guv
auto- guvernea
ernează
ză şi popoarele
popoarele care se află sub
ocupaţie străină, dominaţie şi exploatare [...]. Un număr mare de state
noi au apărut, ca urmare a exercitării acestui drept. Au fost, însă, de
asemenea,
asemenea, cazuri de declaraţii de independenţă în afara acestui context.
Practica statelor, în aceste cazuri din urmă, nu indică apariţia în
dreptul internaţional a unei noi reguli de interzicere a formulării unei
declaraţii de independenţă în astfel de cazuri" [1].
Curtea a formulat unele consideraţii cu privire la sfera de aplicare a
principiilor autodeterminării
autodeterminării şi integrităţii teritoriale.
„Mai mulţi participanţi la procedura în faţa Curţii au susţinut că o
interdicţie de a formula declaraţii unilaterale de independenţă este
implicită în principiul integrităţii teritoriale. Curtea reaminteşte că
principiul
principiul integrităţii
integrităţii teritorial
teritorialee este o parte important
importantăă din ordinea
ordinea
juridică
juridică internaţi
internaţională
onală şi este consacrat
consacrat în Carta Organizaţi
Organizaţiei
ei
Naţiunilor Unite, în special la art.
la art. 2 alin. (4), care

prevede
prevede că: «Toate
«Toate statele
statele membre
membre se vor abţine, în relaţiilerelaţiile lor
internaţionale de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat; sau în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Organizaţiei Naţiunilor
Unite». în Rezoluţia Adunării Generale 2625 (XXV), intitulată
«Declaraţia cu privire la principiile dreptului internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite», care reflectă dreptul internaţional
cutumiar [Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua
(Nicaragua c. Statele Unite ale Americii), fond, Hotărârea ICJ Reports
1986, p. 101-103, parag. 191-193],
191- 193], Adunarea Generală a reiterat
«principiul confor m căruia statele se vor abţine, în relaţiile lor
internaţionale, de la ameninţarea sau folosirea forţei împotriva
integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat».
Rezoluţia apoi enumeră diferite obligaţii care revin statelor în sensul că
trebuie să se abţină de la încălcarea integrităţii teritoriale a altor state
suverane. în aceeaşi ordine de idei, Actul Final al Conferinţei de la
Helsinki pentru securitate şi cooperare în Europa de 1 august 1975
(Conferinţa de la Helsinki), prevede că «Statele participante vor
respecta integritatea teritorială a fiecăruia dintre statele participante»
(art. IV). Astfel, domeniul de aplicare a principiului integrităţii
teritoriale este limitat la sfera relaţiilor dintre statele //[1].

TEMA 5.
Subiectele dreptului internaţional. Statul
XV. Cazul Strâmtorii Corfu (Marea Britanie c. Albania),

ICJ Reports 1949, p. 3
Situaţia de fapt
Strâmtoarea Corfu este cea care separă Albania de Grecia. Strâm- Strâm -
toarea avea o importanţă comercială deosebită, iar o parte din ea se
regăsea în apele teritoriale ale statelor anterior menţionate. Primul
incident legat de acest caz se petrece pe 15 mai 1946, când anumite
formaţiuni militare albaneze au deschis focul împotriva a două nave
britanice, aflate în tranzit prin strâmtoare. Guvernul Marii Britanii a
exprimat poziţia că dreptul de trecere inofensivă prin astfel de locuri
este recunoscut de dreptul internaţional cutumiar, iar Albania a susţinut
că navele (comerciale sau de război) nu pot tranzita apele teritoriale ale
acesteia, fără o autorizaţie prealabilă.
La data de 22 octombrie 1946, patru nave britanice au început
navigaţia prin strâmtoare. Siguranţa acesteia a fost probată în anii
anteriori, în cadrul a două operaţiuni de deminare. Două dintre cele
patru nave, Voiage şi Saumarez, au fost grav avariate în momentul în
care au lovit mine amplasate în strâmtoare. Acest incident s-a soldat cu
decesul a 45 de membri ai personalului britanic, în timp ce alţi 42 au fost
grav răniţi.
Guvernul Marii Britanii a decis transmiterea unei note diplomatice
către guvernul Albaniei, notificându-
notificându -i ceea ce avea să fie cunoscut sub
numele de Operaţiunea Retail. în cadrul acesteia, urma să aibă loc o
intervenţie de deminare a strâmtorii în datele de 12 şi 13 noiembrie. Cu
toate acestea, Albania şi
şi--a exprimat dezacordul cu privire la operaţiune.
Curtea Internaţională de Justiţie a fost sesizată de Marea Britanie cu
două întrebări:
5. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL.
INTERNAŢIONAL. STATUL 85
XXIX.Dacă Albania poartă răspunderea pentru incidentele ce au avut

loc în data de 22 octombrie.
XXX. Dacă Marea Britanie prin faptele sale a încălcat suveranitatea
Albaniei în două împrejurări:
XXXIV. prin activităţile desfăşurate de cetăţenii săi la data de
22 octombrie, când au avut loc primele explozii;
XXXV. prin activităţile de deminare desfăşurate în datele de
12 şi 13 noiembrie, numite de către britanici Operaţiunea Retail.
Argumentele părţilor
Cu privire la pet. 1, Marea Britanie a susţinut că este posibil ca înseşi
autorităţile albaneze să fi amplasat minele, dar, în orice caz, acestea au
fost amplasate cu consimţământul autorităţilor. De asemenea, Marea
Britanie a susţinut că Albania se face vinovată de faptul că nu a notificat
existenţa minelor.
Albania a replicat
replicat că este imposibil ca ea să fi amplasat minele,
deoarece marina sa militară se reduce la câteva ambarcaţiuni de mici
dimensiuni. în acelaşi timp, Albania a susţinut că nu putea informa
deoarece nu avea cum să afle despre amplasarea minelor.
Marea Britanie
Britanie a răspuns că faptul că Albania deţinea un control
efectiv asupra strâmtorii, şi putea să ia cunoştinţă despre mine este
demonstrat de faptul că baterii albaneze au deschis focul la 15 mai 1946
asupra unor distrugătoare britanice, în strâmtoare. De as emenea, coasta
oferea posibilităţi bune de observaţie, fiind înaltă, iar minele fuseseră
amplasate la o distanţă relativ redusă de ţărm (500 -1000 m).
Referitor la pct. 2, Albania a susţinut că atât operaţiunile de
deminare, cât şi prezenţa vaselor respective reprezintă încălcări ale
suveranităţii, deoarece trecerea nu a fost inofensivă, ci cu scopul de a
intimida (dreptul de trecere inofensivă pe timp de pace reprezintă o
regulă generală în dreptul internaţional).
Argumentând că nu există probe în favoarea intenţiei de intimidare,
Marea Britanie a susţinut că operaţiunile de deminare sunt justificate
prin teoria intervenţiei, bazată pe autoapărare şi auto -ajutorare
(„self -help"), şi de aceea, nu reprezintă o încălcare a suveranităţii

Albaniei.
X. în ceea ce priveşte răspunderea Marii Britanii pentru faptele din
data de 22 octombrie, Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut faptul
că exploziile au fost provocate de acelaşi tip de armament care a făcut
obiectul Operaţiunii Retail. Cu toate acestea, deşi s-a invocat faptul că
zona a fost deminată şi reverificată anterior primului incident, Curtea a
reţinut că nu există probe în sensul ca minele să fi fost plantate ulterior
de către Albania.
Marea Britanie a invocat argumentul în conformitate cu care,
indiferent de persoana care ar fi amplasat minele, aceasta nu s-ar fi
putut face fără cunoştinţa Albaniei, ceea ce atrăgea răspunderea
acesteia. Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut:
„Nu se poate trage concluzia doar din faptul că un stat ex ercită controlul
asupra teritoriului şi apelor teritoriale că acel stat ştia în mod necesar,
sau ar fi trebuit să ştie, cine sunt autorii faptei. Acest fapt, în sine şi
independent de alte circumstanţe, nu implică responsabilitatea prima
fade, nici nu răstoarnă sarcina probei" m.
Albania a susţinut că ea nu avea mijloacele tehnologice necesare unei
astfel de operaţiuni (de amplasare a minelor), motiv pentru care Marea
Britanie a invocat că minele ar fi fost depuse de către Iugoslavia, fie la
cererea Albaniei, fie cu consimţământul acesteia. Curtea Internaţională
de Justiţie a statuat că o acuzaţie de o asemenea gravitate are nevoie să
fie probată cu un grad de certitudine care nu este prezent în speţă. Cu
alte cuvinte, probele aduse trebuie să fie cu atât mai puternice, cu cât
acuzaţia este mai gravă.
Totuşi, Curtea ajunge la concluzia că influenţa controlului teritorial al
Albaniei se reflectă asupra mijloacelor de probă. Având în vedere că
Albania avea controlul exclusiv asupra apelor strâmtorii în zona
111 Corfu Channel (United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland v.
Albania), ICJ Reports 1949, p. 3,18.
5. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL. STATUL 87
respectivă, statul victimă nu poate furniza probe directe cu privire la

faptele care au dat naştere răspunderii, motiv pentru care Curtea
acceptă posibilitatea oferirii de probe indirecte, acceptate „în toate
sistemele de drept".
Din probele indirecte prezentate (faptul că Albania exercita
supravegherea strâmtorii, faptul că ţărmul era înalt şi faptul că minele
erau aproape de ţărm), Curtea trage concluzia că amplasarea minelor
„nu s-a putut realiza fără cunoştinţa guvernului Albaniei" (p. 22).
Consecinţele juridice ale acestei situaţii sunt detaliate astfel:
„ Obligaţiile care incumbă autorităţilor albaneze sunt reprezentate de
notificarea, în beneficiul navigaţiei generale, a existenţei unui câmp de
mine în apele sale teritoriale şi de a avertiza navele de război britanice cu
privire la pericolul iminent la care sunt expuse. Aceste ob ligaţii nu sunt
bazate pe Convenţia nr. VIII de la Haga din 1907, care este aplicabilă în
timp de război, ci pe anumite principii generale şi bine recunoscute:
consideraţiile elementare de umanitate, mai exact în timp de pace, nu în
timp de război; principiul libertăţii navigaţiei maritime; obligaţia
oricărui stat de a nu permite în mod conştient folosirea teritoriului său
pentru a fi utilizat în vederea comiterii de acte care să lezeze drepturile
altor state"[1].
Acest paragraf este relevant pentru definirea unor principii generale
aplicabile în dreptul internaţional, dintre care reţine atenţia principiul
„diligenţei" (due dilligence), fundamentat pe suveranitate: obligaţia unui
stat de a nu permite folosirea teritoriului său, în mod conştient, într-un
mod care să ducă la lezarea drepturilor altor state.
XI. Cu privire la cea de-a doua problemă, Curtea a analizat regimul
navigaţiei prin Strâmtoarea Corfu. Regula de drept disputată pe acest
punct este ceea ce dreptul internaţional numeşte dreptul de trecere
inofensivă. Această regulă semnifică faptul că, în timp de pace, statele au
dreptul de a tranzita strâmtori care sunt utilizate pentru transportul
internaţional şi care fac legătura între mările nesupuse jurisdicţiei
vreunui stat, cu condiţia ca trecerea să fie inofensivă. Această regulă
111 Idem, p. 23.

este relevantă din cauza faptului că un astfel de drept de tranzit nu

poate fi interzis de un stat în timp de pace şi nici nu poate fi supus
vreunei autorizări prealabile.
Albania a susţinut că strâmtoarea Corfu nu se încadrează în
formaţiunile geografice supuse regulii anterior menţionate, datorită
faptului că are o importanţă secundară, nefiind singura şi nici principal a
cale de tranzit între zonele de mare liberă, precum şi faptul că traficul pe
aceasta nu este unul de o anvergură tipică.
Contextul conflictului între Albania şi Grecia a determinat Curtea să
statueze faptul că aceasta nu justifică interzicerea tranzitulu i pe
strâmtoare şi nici supunerea acestuia unei autorizări prealabile, ci cel
mult putea impune adoptarea unui reglementări mai riguroase a
tranzitului.
Albania a susţinut că tranzitul efectuat în data de 22 octombrie 1946
nu a fost unul inofensiv. Aceasta a susţinut că trecerea, având în vedere
numărul navelor, armamentul pe ca re îl posedau, manevrele
întreprinse, era menită să intimideze, cu atât mai mult cu cât tranzitul nu
a fost autorizat. Curtea a reţinut însă caracterul inofensiv al tranzitului,
având în vedere că a fost întreprins în exercitarea unui drept care a fost
interzis în mod nejustificat, iar maniera în care a fost executat (numărul
navelor, modul de organizare în spaţiu al navelor etc.) nu a fost una
improprie având în vedere deschiderea f ocului faţa de acestea.
în ceea ce priveşte violarea suveranităţii Albaniei, Curtea a examinat
în mod diferit acţiunile realizate la date diferite: 22 octombrie şi 12-13
noiembrie 1946.
Curtea a recunoscut că actele săvârşite la 22 octombrie 1946 nu
încalcă suveranitatea Albaniei, deoarece trecerea prin strâmtoare avea
caracter paşnic şi operaţia de deminare din ziua respectivă a fost
justificată de situaţia critică în care se aflaseră cele două nave, care
loviseră mine şi ai căror comandanţi se temeau de faptul că apărarea de
coastă albaneză ar fi putut deschide focul asupra lor, aşa cum făcuse pe
data de 15 mai 1946 (p. 32).
TEMA 8.
Teritoriul de stat şi dreptul mării
XIX. Cazul privind Delimitarea maritimă în Marea

Neagră (România c. Ucraina ), ICJ Reports 2009, p. 61
Situaţia de fapt
La 2 iunie 1997 a fost semnat Tratatul cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina („Tratatul"), împreună
cu Acordul conex acestui Tratat, ultimul încheiat prin schimb de scrisori
între miniştrii afacerilor externe („Acordul conex"). Ambele documente
au intrat în vigoare la 22 octombrie 1997. Conform prevederilor
articolului Acordul conex:
„Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, nu mai târziu de
2 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului cu privire la relaţiile de bună
vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, un tratat privind
regimul frontierei de stat dintre cele două state (parag. 1)
„Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor negocia un Acord pentru
delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive ale
celor două state în Marea Neagră, pe baza următoarelor principii şi
proceduri:
f) principiul încorporat în art. 121 al Convenţiei ONU cu privire la
Dreptul Mării, din 10 decembrie 1982, aşa cum acesta este aplicat în
practica statelor şi în jurisprudenţa internaţională;
g) principiul liniei de echidistanţă în zonele de delimitat unde ţărmurile
sunt limitrofe şi principiul liniei mediane unde ţărmurile sunt faţă în
faţă;
h) principiul echităţii şi metoda proporţionalităţii, aşa cum acestea sunt
aplicate în practica statelor şi hotărârile instanţelor internaţionale cu
privire la delimitarea platoului continental şi a zonelor economice
exclusive;
J. TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
105
i) principiul potrivit căruia niciuna dintre Părţile contractante nu va

contesta suveranitatea celeilalte Părţi contractante asupra oricărei părţi
din teritoriul acesteia adiacentă zonei de delimitat;
j) principiul luării în considerare a circumstanţelor speciale din zona de
delimitat;
k) până la realizarea unei soluţii de delimitare a platoului continent al,
Părţile Contractante se vor abţine de la exploatarea resurselor minerale
ale zonei de delimitat [...];
l) negocierile pentru încheierea acestui acord vor începe cât mai curând
posibil, în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a Tratatului cu
privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi
Ucraina;
m)în situaţia în care aceste negocieri nu vor duce la încheierea sus
amintitului acord într-un termen rezonabil, dar nu mai mult de doi ani
de la începerea acestora, Guvernul României şi Guvernul Ucrainei au
convenit ca problema delimitării platoului continental şi a zonelor
economice exclusive să fie soluţionată de Curtea Internaţională de Justiţie
a ONU, la cererea oricăreia dintre Părţi, cu condiţia intrării în vigoare a
Tratatului privind regimul frontierei de stat dintre România şi Ucraina.
Cu toate acestea, Curtea Internaţională de Justiţie a ONU va putea
examina cererea referitoare la delimitarea platoului continental şi a
zonelor economice exclusive, înainte de intrarea în vigoare a Tratatulu
privind regimul frontierei de stat, dacă va constata că î ntârzierea intrării
în vigoare a acestuia s-a produs din vina celeilalte părţi", (parag. 4)
Tratatul între România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat,
colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră a fost semnat
la Cernăuţi, la 17 iunie 2003 şi a intrat în vigoare la 27 mai 2004.
La 16 septembrie 2004, România a introdus o cerere în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie, prin care a solicitat stabilirea unei linii unice
care să delimiteze platoul continental şi zonele economice exclusive al
României şi Ucrainei.
România şi Ucraina au argumentat, fiecare, o linie de delimitare care
corespundea propriei poziţii, conform schiţei de mai jos.
8 . TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂRII
115
ariile maritime relevante care revin fiecărui Stat, prin referire la linia de
delimitare. O verificare finală a caracterului echitabil presupune o
confirmare că nu este evidentă o disproporţie semnificativă între zonele
maritime, prin comparaţia raporturilor între lungimile ţărmurilor ,/[1].
11. Selecţia punctelor de baza şi construcţia liniei de delimitare
provizorii
în ceea ce priveşte punctele de bază de pe teritoriul României partea
română a susţinut că acestea sunt reprezentate de Peninsula Sacalin şi
partea dinspre larg a digului Sulina. Ucraina a contestat folosirea digului
Sulina, arătând că influenţa asupra liniei de delimitare este
disproporţionată, şi a sugerat ca Peninsula Sacalin să nu fie luată în
considerare, fiind o „limbă de pământ nelocuită". Curtea a decis că
Peninsula Sacalin este parte integrantă a ţărmului românesc, compoziţia
geomorfologică fiind irelevantă:
„Curtea observă că peninsula aparţine masei continentale şi face parte
integrantă din ţărmul românesc: descoperirea permanentă la flux nu este
contestată. Trăsăturile geomorfologice ale peninsulei şi posibila natură
nisipoasă nu au nicio influenţă asupra elementelor fizice care sunt
relevante pentru delimitarea maritimă. Pentru aceste motive, Curtea
consideră relevant, pentru stabilirea liniei de echidistanţă provizorii, să
utilizeze ca punct de bază Peninsula Sacalin"[2\
Cu privire la digul Sulina, Curtea a decis să nu ia în calcul extremitatea
dinspre larg, ci ultimul punct terestru al acestuia.
în ceea ce priveşte punctele de bază de pe teritoriul Ucrainei,
principalul element de divergenţă între părţi a fost reprezentat de faptul
că Ucraina solicita ca un punct relevant să fie amplasat pe Insula
Şerpilor, iar România s-a opus acestei pretenţii. Curtea a decis
[1] Idem, parag. 115-

următoarele, cu privire la luarea în considerare a Insulei Şerpilor ca punct

relevant:
„Insula Şerpilor impune o atenţie specifică în ceea ce priveşte
determinarea liniei provizorii de echidistanţă. în conexiune cu selectarea
punctelor de bază, Curtea observă că au fost cazuri când insulele costiere
au fost considerate ca parte din ţărmul un ui Stat, în particular atunci
când ţărmul este decupat de o serie de insule apropiate de ţărm. Astfel,
într-un caz arbitrai de delimitare, un tribunal arbitral a stabilit puncte
de bază pe linia refluxului, în cazul anumitor insule apropiate de ţărm,
considerate ca fiind parte a ţărmului părţilor [Sentinţa Tribunalului
Arbitrai în a Doua Fază a Procedurilor între Eritreea şi Yemen
(Delimitarea maritimă), 17 decembrie 1999, RIAA, Voi. XXII, pp. 367-
368, para. 139-146]. Totuşi, Insula Şerpilor, situată izolat la 20 de mile
de ţărmul principal nu face parte dintr -o serie de insule apropiate
ţărmului, care să reprezinte «însuşi ţărmul» Ucrainei.
A lua în considerare Insula Şerpilor ca secţiune relevantă a ţărmului ar
însemna grefarea unui element extern pe ţărmul Ucrainei; consecinţa ar
fi o rescriere judiciară a geografiei, pe care nici dreptul, nici practica
delimitărilor maritime nu ar autoriza -o. Curtea este de părere că Insula
Şerpilor nu poate face parte din configuraţia ţărmului Ucrainei [cf.
insula Filfla în cazul privind Platoul Continental (Jamahiria Arabă
Libiană/Malta), ICJ Reports 1985, p. 13]. Pentru aceste motive, Curtea
consideră inadecvat să selecteze orice punct de bază pe Insula Şerpilor, în
cazul construirii liniei de echidistanţă provizorii între România şi
Ucraina"[l].
Conform hotărârii, punctele de bază pe ţărmul Ucrainei, stabilite de
Curte, au fost insula Ţiganca, Capul Tarkhankut (sugerat de partea
română) şi Capul Khersones (sugerat de ambele părţi).
Pe baza punctelor relevante menţionate, Curtea a construit linia de
echidistanţă provizorie înfăţişată în schiţa de mai jos:

8. TERITORIUL DE STAT I DREPTUL MARII
117
12. Circumstanţe relevante

România a susţinut că linia de echidistanţă provizorie atinge un
rezultat echitabil, motiv pentru care nu este necesară ajustarea. Ucraina
a invocat mai multe circumstanţe relevante, care ar fi implicat „transla -
tarea" liniei de delimitare înspre ţărmul românesc. Cu titlu general,
Curtea a precizat că:
dintre cele două maluri atunci când nu este navigabil, deşi nu se poate
spune că această practică este pe deplin consecventă [1]. Curtea remarcă
mai departe că, la momentul încheierii Tratatului din 1890, termenii
«centrul şenalului principal» şi « thalweg des Hauptlaufes» erau
folosite în mod echivalent. [...] Prin urmare, Curtea va trata cuvintele
«centre of the main channel» din art. III, parag. 2 al Tratatului din
1890 ca având acelaşi înţeles cu termenii «Thalweg des Hauptlaufes »
(conform Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
art. 33 parag. 3, în conformitate cu care «termenii tratatului supt
prezumaţi a avea acelaşi înţeles în fiecare text autentic») [2\
[...]
în opinia Curţii, diferendul real dintre cele două părţi este localizarea
şenalului principal, unde se află frontiera. [...] Pentru aceasta, Curtea
va încerca să determine înţelesul obişnuit al cuvintelor «şenal
principal» cu referire la cele mai utilizate criterii în dreptul
internaţional şi practica statelor, la care s -au referit părţile [3].
Determinarea şenalului principal. Importanţa criteriului naviga -
bilităţii fluviului
Părţile la diferend sunt de acord cu privire la multe dintre criteriile
pentru identificarea «şenalului principal», dar nu au viziuni similare
cu privire la aplicarea sau relevanţa mai multora dintre aceste criter ii.
Pentru Botswana, criteriile relevante sunt: cea mai mare adâncime şi
lăţime, configuraţia albiei, navigabilitatea, debitul. Botwana
accentuează importanţa «capacităţii şenalului», «vitezei cursului de
apă» şi «volumul cursului de apă».
[...]
între posibilele criterii, Namibia acordă cea mai mare importanţă
debitului: conform Namibiei, şenalul principal este «cel care trans -
portă cea mai mare parte din debitul anual». Namibia subliniază
8 TERITORIUL DE STAT ŞI DREPTUL MĂ RII 127
că o altă sarcină importantă pentru identificarea şenalului este

determinarea acelui braţ «folosit mai mult pentru traficul fluvial »//[1].
„Curtea consideră că nu poate utiliza un singur criteriu pentru
determinarea şenalului principal al răului Chobe în jurul insulei
Kasikili/Sedudu, pentru că trăsăturile naturale ale fluviului variază.
Lucrările ştiinţifice definesc «şenalul principal» pe baza unor criterii
variate: astfel Dicţionarul francez de hidrologie de suprafaţă , cu
echivalente în limbile engleză, franceză şi germană ( Masson, 1986),
defineşte «şenalul principal» ca «cel mai larg, cel mai adânc şenal, în
particular cel care transportă cel mai mare debit de apă » (p. 66); în
conformitate cu «Water and Wastewater Control Engineering
Glossary» (Joint Editorial Board Representing the American Public
Health Association, American Society of Civil Engineers, American
Water Works Association and Water Pollution Control Federation,
1969), «şenalul principal» este «şenalul median, cel mai adânc şi cel
mai navigabil», (p. 197)" [2].
Curtea a examinat criteriile: adâncimii, lăţimii, configuraţia albiei.
„Navigabilitatea unui curs de apă este rezultatul combinat al
adâncimii, lăţimii şi volumului de apă transportat, luând în
considerare obstacolele naturale precum cascadele, pragurile, punctele
cu adâncimi mici de-a lungul cursului. Părţile la diferend nu acordă
importanţă egală navigabilităţii pentru determinarea şenalului
principal al râului Chobe. Botswana consideră că «în perioada în care
Tratatul [din 1890] a fost încheiat [...] navigabilitatea şi accesul la
cursuri de apă navigabile era principalul element luat în considerare
de negociatori». în viziunea Namibiei, pe de altă parte, «ar fi o
anomalie să se aplice criteriul navigabilităţii unei frontiere navigabile
care este reprezentată de un râu ce nu este navigabil pe majoritatea
cursului său»; Namibia acordă importanţă şi utilizării actuale a
şenalului sudic al râului Chobe, pentru scopul navigaţiei
ambarcaţiunilor turistice. Curtea notează că navigabilitatea
tl] Idem, parag. 29.

cursurilor de apă variază semnificativ, depinzând de condiţiile

naturale. Aceste condiţii pot împiedica utilizarea cursului de apă de
către nave mari care transportă încărcături semnificative, dar pot
permite vaselor cu cala plată să navigheze. în cazul de faţă, datele
furnizate de părţi tind să dovedească faptul că navigabilitatea celor
două braţe din jurul insulei Kasikili/Sedudu este limitată de
adâncimea mică. Această situaţie determină Curtea să adopte punctul
de vedere că, în această privinţă, «şenalul principal» în această
secţiune a râului Chobe este acel braţ care oferă condiţii mai favorabile
pentru navigaţie. în viziunea Curţii, braţul nordic îndeplineşte
această condiţie. Mai mult, utilizarea canalului sudic de ambarcaţiuni
turistice cu cala plată nu dovedeşte, per se, că acest braţ oferă condiţii
mai favorabile pentru navigaţie decât canalul nordic. în viziunea
Curţii, prezenţa ambarcaţiunilor turistice pe braţul sudic este
determinată de spectacolul oferit de animalele sălbatice mari şi de
bogăţia faunei, pe malurile acestui braţ. Importanţa economică a
turismului în sectorul braţului sudic nu modifică condiţiile de
navigaţie. Curtea nu poate, prin urmare, să considere că numărul de
ambarcaţiuni turistice ar putea fi un motiv pentru modificarea
concluziei de mai sus [1].
Pentru motivele amintite, Curtea a concluzionat că, în conformitate
cu înţelesul obişnuit al termenilor care apar în prevederile relevante
ale Tratatului din 1890, braţul nordic al râului Chobe în jurul insulei
Kasikili/Sedudu trebuie privit ca şenalul principal" [2].
XXI.Cazul privind Diferendul teritorial Jamahiria

Arabă Libiana!Chad, ICJ Reports 1994, p. 6
Situaţia de fapt şi susţinerile părţilor

în 1990, Libia şi Chad au sesizat prin compromis (Acordul cadru din
31 august 1990) Curtea Internaţională de Justiţie, solicitând Curţii
soluţionarea diferendului teritorial existent între ele.

XIII. Avea
Avea Cehoslovacia/Slovacia dreptul să continue
lucrările imediat după denunţarea tratatului de către Ungaria; conform
variantei iniţiale?
XIV. Avea
Avea Slovacia
Slovacia dreptul
dreptul să continu
continue
e lucrăril
lucrările
e conform
conform
„Varian
„Variantei
tei C"?
în esenţă,
esenţă, dreptul
dreptul internaţional
internaţional reţine
reţine că un tratat nu poate fi
denunţat, dacă nu prevede expres această posibilitate, cu excepţia
cazului în care părţile au convenit asupra acestui fapt în alt mod sau
rezultă din natura tratatului. Niciuna dintre condiţii nu era îndeplinită
în cazul
cazul de faţă (parag. 100).
în condiţiile
condiţiile în care tratatul
tratatul rămânea
rămânea în vigoare,
vigoare, Slovacia
Slovacia avea
dreptul să continue lucrările. Ungaria a invocat mai multe argumente
subsidiare în sprijinul legalităţii denunţării/încetării Tratatului, dintre
care selectăm:
-Tratatul oricum
oricum ar fi încetat ca urmare a dispariţiei uneia dintre
părţi (Cehoslovacia), în 1993;
n)starea
n)starea de necesitate;
o)apariţia
o)apariţia unei norme de jus cogens
cogens privind protecţia mediului
înconjurător,
înconjurător, care determi
determina
na nulitat
nulitatea
ea Tratatul
Tratatului;
ui;
-violarea substanţială a Tratatului de către Cehoslovacia, în ceea ce
priveşte conservarea mediului;
p)schimbarea
p) schimbarea fundamentală a împrejurărilor.
14. Aplicab
Aplicabili
ilitatea
tatea Convenţ
Convenţiei
iei de la
la Viena
Viena privind
privind dreptul
dreptul tratate
tratatelor
lor
în raport
raport cu argumentul
argumentul Ungariei
Ungariei referitor
referitor la neaplicare
neaplicareaa ratione
temporis a Convenţiei de la Viena (intrată în vigoare în 1980) faţă de
Acordul ungaro-cehoslovac
ungaro-cehoslovac din 1977, care făcea obiectul litigiului,
Curtea a reţinut că:
„Trebuie să tină cont de faptul că a avut ocazia în mai multe rânduri
să statueze că reguli din Convenţie
Convenţi e pot fi considerate ca o codificare a
dreptului cutumiar existent. Curtea este de părere că în multe
9. DREPTUL TRATATELOR
TRATATELOR 137
Viena referitoare la încetarea şi suspendarea tratatelor, prevăzute în

art. 60-62 "m. (parag. 46)
15. Principiul pacta
pacta sunt servanda
Curtea a reţinut trăsătura integrităţii principiului pacta
pacta sunt
servanda, în sensul
sensul că încălcarea
încălcarea unei obligaţii,
obligaţii, chiar reciprocă,
reciprocă, nu
aduce atingere caracterului obligatoriu al tratatului:
„Curtea ar stabili un precedent cu implicaţii periculoase pentru
relaţiile bazate pe tratate şi pentru integritatea regulii pacta sunt
servanda, dacă ar accepta că un tratat în vigoare în tre state, pe care
părţile l-au pus în aplicare într-o
într- o măsură considerabilă, cu costuri
mari, de-a
de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani, ar putea fi înlăturat
în mod unilateral pe motiv de încălcare reciprocă' ,[2]. (parag. 114)
16. Succesiunea statelor
Problema care se pune cu privire la acest punct este dacă Slovacia a
devenit parte la Tratatul din 1977, ulterior disoluţiei Cehoslovaciei.
Ungaria a afirmat că prin denunţarea Tratatului, acesta îşi încetează
efectele. Ca atare, şi dacă ar fi supravieţuit acestei denunţări, în niciun
caz nu ar fi putut să continue să- să -şi producă efectele dincolo de 31
decembrie 1992, întrucât una din părţile Tratatului
Tr atatului a dispărut.
Curtea a trecut la analizarea art. 28 din Convenţia de la Viena
privind succesiunea statelor din 1978P1. în ce priveşte art. 28, Curtea a
stabilit că acesta codifică dreptul cutumiar existent în materie. El
stabileşte faptul că regula în materia succesiunii la tratate bilaterale
este aceea că acestea se păstrează în vigoare între statul succesor şi
celălalt stat parte doar dacă:
q)există
q) există acordul celor două state;
r) dacă rezultă din conduita acestora că au intenţia de a- a -l păstra în
vigoare.
111 Gabcikovo-Nagymaros (Hungary/Slovakia), Judgment,

Gabcikovo-Nagymaros Project (Hungary/Slovakia), Merits, ICJ
Reports 1997, p. 7, parag. 46.
[3] Convenţia de la Viena privind succsiunea statelor cu privire la tratate din
1978.
Convenţia de la Viena menţionează în cuprinsul ei două excepţii de

la regula enunţată în art. 28 şi acestea se găsesc în art. 11 şi art. 12.
Acestea prevăd că „tratatele obiective" - mai exact tratatele care
reglementează o frontieră sau un alt regim teritorial - nu sunt afectate
de succesiune.
Ungaria a invocat că mecanismul „succesiunii automate" reflectat
automate" reflectat
în art. 34 din Convenţia de la Viena, nu reflectă dreptul cutumiar. Cu
privire la acest argument, Curtea a arătat:
„Curtea nu găseşte necesar, pentru scopul prezentului caz, să discute
dacă art. 34 din Convenţia de la Viena privind succesiunea s tatelor la
tratate din 1978 reflectă dreptul cutumiar.[...] Tratatul [din 1977]
stabileşte, de asemenea, un regim de navigaţie pentru un sector
important al unei căi navigabile internaţionale, în particular relocarea
principalei
principalei linii de navigaţie, care trebuie să ocolească
ocolească canalul. Astfel,
Astfel,
în mod inevitabil se creează o situaţie în care interesele altor
utilizatori ai Dunării sunt afectate. [...]
Tratatele «cu caracter teritorial» au fost privite în doctrina
tradiţională şi în opiniile recente ca nefiind a fectate
a fectate de
de succesiune.
succesiune. [...]
Proiectul de text [al Comisiei de Drept Internaţional] al art. 12, care
reflectă acest principiu, a fost ulterior adoptat fără modificări în
Convenţia de la Viena din 1978. Curtea consideră că art. 12 reflectă o
normă de drept cutumiar; notează că niciuna dintre Părţi nu pune
acest lucru în discuţie. Mai mult, Comisia a indicat că «tratatele care
privesc drepturi cu privire la râuri şi la navigaţie sunt în mod uzual
privite drept candidate
candidate pentru includerea
includerea în categoria
categoria tratatelor
[1]
teritoriale » ".
17. Starea de necesitate
Ungaria a invocat starea de necesitate pentru a invoca legalitatea
încetării
încetării Tratatului
Tratatului şi a notificării
notificării de denunţare.
denunţare. Precizăm că starea
starea de
necesitate este o instituţie specifică dreptului răspunderii
internaţionale a statelor - mai exact o cauză care înlătură caracterul
ilicit al unei
[1] Gabcikovo-Nagymaros
Gabcikovo-Nagymaros Project (Hungary/Slovakia), Judgment,
P roject (Hungary/Slovakia), Merits, ICJ
Reports 1997, p. 7, parag. 123.
9. DREPTUL TRATATELOR
TRATATELOR 139
fapte internaţionale -
internaţionale - şi nu reprezintă o cauză de încetare a unui tratat,
conform dreptului tratatelor.
Cu privire la starea
sta rea de necesitate, Curtea a subliniat faptul că şi dacă
ar fi incidenţă în speţă, aceasta nu constituie un temei pentru încetarea
unui tratat, ci poate fi doar invocată ca o cauză de înlăturare a
răspunderii statelor pentru imposibilitatea de a pune în aplicare
tratatul111.
Curtea a reţinut faptul că starea de necesitate nu este o cauză de
încetare
încetare a tratatelor,
tratatelor, conform
conform dreptului
dreptului internaţion
internaţional cutumiar12’:
al cutumiar
„Curtea se va referi acum la primul motiv ridicat Ungaria, şi anume
starea de necesitate. în această privinţă, Curtea doar va observa că, şi
dacă ar exista o stare de necesitate, aceasta nu este un motiv de
încetare a unui tratat. Acesta poate fi invocată numai pentru a
exonera de răspundere un stat care nu a reuşit să pună în aplicare un
tratat. Chiar dacă este găsită ca justificată, aceasta nu pune capăt
unui tratat; tratatul poate rămâne fără efecte atât timp cât starea de
necesitate continuă să existe; aceasta poate fi chiar latentă, dar - afară
dacă părţile, de comun acord, pun capăt valabilităţii tratatului -
continuă să existe. De îndată ce starea de necesitate încetează să mai
existe, obligaţia de a se conforma obligaţiilor tratatului revine " l3].
18. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus
(rebus sic stantibus)
Pentru a invoca schimbarea fundamentală a împrejurărilor două
condiţii trebuie îndeplinite:
x) O schimbare fundamentală a împrejurărilor, care a intervenit în
raport cu cele existente în momentul închei
momentul încheierii
erii unui tratat şi care nu
fusese prevăzută de părţi, nu poate fi invocată ca motiv de a pune
capăt tratatului sau a se retrage din el, afară numai dacă:
iii)existenţa acestor împrejurări a constituit o bază esenţială a
consimţământului de a se lega prin tratat;
t ratat; şi

iv) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a

naturii obligaţiilor care rămân de executat în virtutea tratatului.
2. Să se fi schimbat împrejurările care au stat la baza exprimării
consimţământului de a fi parte la tratat, iar schimbarea aceasta să
determine modificarea obligaţiilor ce trebuie executate.
Cu privire la acest argument, Curtea a decis:
„Situaţia politică a fost cu siguranţă relevantă pentru încheierea
Tratatului din 1977. Dar Curtea aminteşte că Tratatul a prevăzut un
program de investiţii comun pentru producerea de energie, controlul
inundaţiilor şi îmbunătăţirea navigaţiei pe Dunăre. In opinia Curţii,
condiţiile politice au fost, prin urmare, nu atât de strâns legate de
obiectul şi scopul Tratatului pentru a constitui o bază esenţială a
consimţământului părţilor şi pentru a schimba radical natura
obligaţiilor rămase de executat. Acelaşi lucru este valabil p entru
sistemul economic în vigoare la data încheierii tratatului din 1977. în
plus, chiar dacă rentabilitatea estimată a proiectului ar fi putut să
pară mai mică în 1992 decât în 1977, nu pare, din datele de care
dispune Curtea, că s-ar fi diminuat într-o asemenea măsură încât
obligaţiile părţilor în baza Tratatului să fi fost schimbate atât de
radical ca urmare a acestui fapt ,,[1]. „Curtea nu consideră că noile
evoluţii la nivelul cunoştinţelor de mediu şi în legislaţia de mediu au
fost complet neprevăzute. Mai mult, formularea art. 15, 19 şi 20,
concepute pentru a găzdui schimbare, a făcut posibil ca părţile să ia în
considerare aceste evoluţii şi să le aplice atunci când pun în aplicare
aceste dispoziţii ale Tratatului.
Circumstanţele schimbate, conform celor avansate de Ungaria nu
sunt, în opinia Curţii, de aşa natură, fie individual, fie colectiv, încât
efectul să transforme radical întinderea obligaţiilor rămase de executat
în vederea realizării proiectului. O schimbare fundamentală a
împrejurărilor trebuie să fi fost neprevăzută; existenţa împrejurărilor
în momentul încheierii tratatului trebuie
[1] Idem, parag. 104-106.

9. DREPTUL TRATATELOR 141
să fi constituit o bază esenţială a consimţământului părţilor de a fi

legate prin tratat. Formularea negativă şi condiţionată din art. 62 din
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor este un indiciu clar,
de asemenea, că stabilitatea relaţiilor din tratate cere ca excepţia de
schimbare fundamentală a împrejurărilor să fie aplicată doar în cazuri
excepţionale "[1).
19. Violarea substanţială
Ungaria a invocat violarea substanţială - cauză de încetare a
tratatului conform articolului 60 din Convenţia de la Viena privind
dreptul tratatelor. O violare substanţială a unui tratat bilateral de către
una din părţi autorizează cealaltă parte să invoce violarea ca motiv
pentru a pune capăt tratatului sau a suspenda aplicarea lui în total sau
în parte.
„Curtea este de părere că doar o încălcare substanţială a tratatului în
sine, de către un stat parte, dă dreptul celeilalte părţi să se bazeze pe
această încălcare ca motiv de încetare a valabilităţii tratatului.
încălcarea altor norme ale tratatului sau a normelor de d rept
internaţional general poate justifica luarea unor măsuri, inclusiv
contramăsuri de către statul vătămat, dar nu constituie un motiv de
încetare a valabilităţii în conformitate cu dreptul tratatelor " [2\
„Curtea nu poate trece cu vederea că Cehoslovacia a comis o fapta
internaţională ilicită prin punerea în aplicare a Variantei C, ca
urmare a comportamentului culpabil anterior din partea Ungariei.
Aşa cum a declarat de Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională:
«Este, de altfel, un princip iu general acceptat în jurisprudenţa
arbitrajului internaţional, precum şi de către instanţele naţionale, că o
parte nu se poate prevala de faptul că cealaltă parte nu şi -a îndeplinit
unele obligaţii sau nu a recurs la unele mijloace de a solicita
despăgubiri, în cazul în care prima parte, printr-un act ilegal, a
împiedicat-o pe acesta din urmă să îşi îndeplinească

obligaţia în cauză, sau de la a recurge la instanţă» (PCI], Fabrica

Chorzow, jurisdicţie, Hotărârea Nr. 8,1927, Seria A, nr. 9, p. 31).
Ungaria, prin propriul comportament, a adus atingere dreptului său
de a pune capăt tratatului; acesta ar fi fost consecinţa şi în cazul în
care Cehoslovacia, până la data pretinsei încetări, ar fi încălcat o
prevedere esenţială pentru atingerea obiectului sau scopului
tratatului ,,[1].
20. Jus cogens
Curtea a „atins" problema jus cogens, având în vedere că Ungaria a
invocat imposibilitatea de executare a Tratatului ca urmare a
pagubelor pe care le-ar produce mediului înconjurător, argument la
care Slovacia a replicat încercând să demonstreze că normele dreptului
mediului nu au căpătat statut de jus cogens, care ar fi putut determina
faptul că Tratatul „ar fi devenit nul şi ar fi încetat" (art. 64 din
Convenţia de la Viena):
„în sfârşit, Ungaria a susţinut că obligaţii impuse ulterior de dreptul
internaţional în ceea ce priveşte protecţia mediului fac imposibilă
aplicarea tratatului. Obligaţia existentă anterior de a nu provoca
daune substanţiale pe teritoriul unui alt stat, susţine Ungaria, a
evoluat într-o obligaţie erga omnes de prevenire a daunelor în
conformitate cu «principiul precauţiei». Pe această bază, a susţinut
Ungaria, încetarea valabilităţii tratatului a fost «forţată de refuzul
celeilalte părţi de a suspenda lucrările la Varianta C».
Slovacia a susţinut, în replică, faptul că niciuna dintre evoluţiile care
au intervenit în legislaţia privind mediu nu a dat naştere unor norme
de jus cogens, care ar bloca Tratatul. Mai mult, a susţinut că cererea
Ungariei de a avea dreptul de a lua măsuri nu ar putea, în niciun caz,
să servească drept justificare legală pentru încetarea Tratat ului în
temeiul dreptului tratatelor, ci aparţine mai degrabă «limbajului de
auto-ajutorare sau represalii» [2]// . (parag. 97)
ll] Idem, parag.
[2] Idem, parag.

9. DREPTUL tratatelor 147
este asimilată „asumării unei obligaţii". Menţionăm însă că opinia

dizidentă comună a judecătorilor Aitamira şi Hurst a contestat ca fiind
„periculoasă" concluzia în conformitate cu care un drept conferit unui
stat terţ printr-un tratat nu ar putea fi modificat sau revocat fără
consimţământul acestui stat. Această concluzie a fost preluată,
nuanţat, şi de raportorul Humphrey Waldock, care consideră că soluţia
din Zonele libere a fost justificată de: i) caracterul contractual al
aranjamentului dintre Franţa şi Elveţia şi ii) caracterului teritorial al
reglementării111.
XXIV. Cazuri teoretice privind aplicarea legislaţiei

tratatelor în România
Am ales prezentarea acestor speţe imaginare din cauza specificului
reglementării din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, lege care
clasifică tratatele în „la nivel de stat", „la nivel de guvern" şi „la nivel
departamental".
Situaţia A.
La data de 1 octombrie 2007 se semnează un tratat intitulat „Acord
între Guvernul României şi Guvernul Statului X privind statutul forţelor
militare române pe teritoriul statului X". Acordul prevede, la art. 5, că
el „intră în vigoare la data ultimei notificări prin care părţile îşi
comunică reciproc îndeplinirea formalităţilor legale necesare pentru
intrarea în vigoare".
La 1 ianuarie 2008, Statul X transmite Ambasadei României în acest
stat o notificare prin care comunică faptul că acesta a ratificat Acordul,
fiind îndeplinite astfel procedurile interne necesare pentru exprimarea
consimţământului său.
La 30 ianuarie 2008 este adoptată Hotărârea Guvernului României
privind aprobarea Acordului. Articolul unic menţionează că se aprobă
Acordul între Guvernul României şi Guvernul Statului X privind statutul
111 Al
Treilea Raport al Raportorului Special H. Waldock, doc. A/CN.4/167, Add. 1-3,
Yearbook of the International Law Commission, 1964, vol. II, p. 23;
I. GÂLEA, op. cit., p. 125.
forţelor militare române pe teritoriul statului X, în conformitate cu art.

19 din Legea nr. 590/2003 privind tratatele.
La 1 februarie 2008, Ministerul Afacerilor Externe al României
transmite o notificare către Ambasada Statului X prin care comunică
faptul că au fost îndeplinite procedurile interne necesare pentru
intrarea în vigoare a Acordului şi că acesta intră în vigoare la data
primirii prezentei notificări.
întrebare:
Au fost respectate prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele ?
Situaţia B
România şi Regatul A semnează la data de 1 martie 2004 un tratat
intitulat „Acord între România şi Regatul A privind colaborarea în
domeniul cultural". Acordul prevede la art. 6 următoarele: „(1)
Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări, transmise pe
cale diplomatică, prin care părţile îşi comunică reciprocîndeplinirea
procedurilor interne necesare pentru intrarea în vigoare. (2) Prezentul
Acord se încheie pe o perioadă de 5 ani. Perioada de valabilitate a
acordului se prelungeşte automat pe perioade similare de 5 ani dacă
niciuna dintre părţi nu notifică celeilalte, prin canale diplomatice, cu cel
puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate, voinţa
sa de a denunţa acordul".
La data de 1 mai 2004, Guvernul României adoptă o hotărâre
privind aprobarea Acordului, care se publică ulterior în Monitorul
Oficial. La 1 iunie 2004, Ministerul Afacerilor Externe al României
trimite o notificare pe cale diplomatică Ambasadei Regatului A prin
care informează acest stat că procedurile legale interne pentru intrarea
în vigoare au fost îndeplinite. După un an, la 1 iunie 2005, Regatul A
transmite Ambasadei României în capitala acestui stat faptul că au fost
îndeplinite procedurile interne necesare pentru intrarea în vigoare.
întrebare:
Consideraţi că au fost respectate prevederile legale interne din
România referitoare la încheierea tratatelor?
9, DREPTUL TRATATELOR 149
Consideraţii privind dreptul aplicabil111

în primul rând, este necesară observarea faptului că Legea nr.
590/2003 privind tratatele operează o clasificare a tratatelor, în
următoarele trei categorii: tratate la nivel de stat, tratate la nivel de
guvern şi tratate la nivel departamental. Clasificarea se regăseşte în:
s)Articolul 1 lit. a), prin „tratat se înţelege actul juridic, indiferent de
denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de
stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental (s.n.), având
scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi
consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe
instrumente conexe".
-Articolul 2 alin. (1): „România, Guvernul României, precum şi
ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru
care această atribuţie este expres prevăzută de legislaţia în vigoare,
pot încheia tratate la nivel de stat tratate la nivel guvernamental,
respectiv tratate la nivel departamental" (s.n.).
Se pune problema care este criteriul acestei clasificări. Deşi,
aparent, criteriul ar putea fi „organul care le încheie" sau „importanţa",
în realitate criteriul este strict formal: modul în care este redactat titlul,
preambulul şi formula finală a tratatului.
Astfel, în practică, un tratat la nivel de stat va avea titlul „Tratat
între România şi Republica X" şi va avea preambulul formulat astfel:
„România şi Republica X, denumite în continuare Părţile Contractante,
[...], au convenit următoarele", iarformula finală va conţine
semnăturile „Pentru România, Pentru Republica X".
în mod similar, un tratat la nivel guvernamental va avea titlul
„Tratat între Guvernul României şi Guvernul Republicii X", va avea
preambulul formulat astfel: „Guvernul României şi Guvernul Republicii
111 A se vedea, pentru detalierea acestor argumente: I. Gâlea, op. cit., p. 283-
287; I. Gâlea, Clasificarea tratatelor în legislaţia română: o falsă problemă?, studiu
prezentat în cadrul Conferinţei Internaţionale Bienale „Sistemul juridic românesc.
între stabilitate şi reformă", 20-21 martie 2015.
10. SOLUŢIONAREA PE CALE PAŞNIC A DIFERENDELOR 159
este determinarea de către Curte că nu există „raţiuni decisive" care să

o împiedice să emită avizul.
Curtea a statuat că Adunarea Generală se afla în legalitatea
exercitării competenţelor atribuite de către Carta ONU în art. 96 alin.
(1). De asemenea, Curtea a analizat posibila incompatibilitate între cele
două organe ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate) de a se ocupa simultan de aceeaşi problemă.
Curtea a atras atenţia asupra interpretării art. 12 şi art. 24 din Cartă şi a
enunţat că un aviz consultativ nu reprezintă o recomandare, de tipul
celei prevăzute în art. 12. Articolul 24 consacră responsabilitatea
primară în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în sarcina
Consiliului de Securitate, dar Curtea subliniază că această
responsabilitate nu este exclusivă.
Dimpotrivă, Curtea a arătat că practica recentă indică tendinţa
Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate să se ocupe simultan de
aceeaşi situaţie privitoare la pacea şi securitatea internaţionale pentru
o mai bună gestionare a acesteia. Curtea a statuat că această tendinţă
este compatibilă cu art. 12 alin. (1) şi că Adunarea Generală nu şi -a
depăşit atribuţiile atunci când a sesizat Curtea.
„Prin urmare, Curtea este de părere că Adunarea Generala, adoptând
Rezoluţia S-10/14, prin care a cerut un aviz consultativ din partea
Curţii, nu contravine prevederilor art. 12 alin. (1) al Cartei. Curtea
conchide că prin depunerea acestei cereri Adunarea Generală nu şi-a
depăşit competenţa. A fost susţinut oricum în faţa Curţii că prezenta
cerere pentru o opinie consultativă nu a îndeplinit condiţiile esenţiale
stabilite prin Rezoluţia 377 (V) [Uniting for Peace], sub care cea de-a
X-a Sesiune Specială de Urgenţă a fost convocată şi a continuat să
acţioneze" 111.
„31. Curtea notează, că pe 20 octombrie 2003, cea de -a X-a Sesiune
Specială de Urgenţă a Adunării Generale a fost din nou convocată pe
aceleaşi considerente ca în 1997 (a se vedea declaraţiile
111 Legal Consequences of the Construction of a Wall in the Occupied Palestinian

Territory, Advisory Opinion, ICJ Reports 2004, p. 136, parag. 28-29.
reprezentanţilor Israelului şi a Palestinei, AIES -IOIPV.21 p. 2 şi 5),

după ce-a fost respins din nou de Consiliul de Securitate pe 4
octombrie 2003, ca urmare a votului negativ al unui membru
permanent, un proiect de rezoluţie privind construirea de către Israel
a unui zid în Teritoriile Palestiniene Ocupate. Curtea con sideră că,
din nou, Consiliul de Securitate nu a reuşit să acţioneze potrivit
Rezoluţiei 377 (V). Curtea nu apreciază că situaţia s -ar fi schimbat în
perioada între 20 octombrie 2003 şi 8 decembrie 2003, din moment ce
Consiliul nu a discutat constr ucţia zidului şi nici nu a adoptat vreo
Rezoluţie în acest sens. Astfel, Curtea este de părere că până la 8
decembrie 2003, Consiliul nu şi -a reconsiderat votul negativ din 14
octombrie 2003. Rezultă că pe parcursul acestei perioade, cea de -a X-a
Sesiune S pecială de Urgenţă a fost convocată la timp şi putea fi
sesizată în mod corespunzător sub Rezoluţia 377 (V) pentru
chestiunile aflate acum în faţa Curţii" [1].
Se observă că, în argumentarea Curţii, aceasta a abordat problema
îndeplinirii condiţiilor stipulate de către Rezoluţia Adunării Generale a
ONU 337 (V) din 3 noiembrie 1950 (Rezoluţia „Uniting for Peace") de
către cererea de aviz consultativ formulată de către Adunarea
Generală. Această rezoluţie prevedea două condiţii:
1. Consiliul de Securitate să nu îşi fi exercitat responsabilitatea
primară în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale ca urmare a
exerciţiului votului negativ al unui membru permanent al Consiliului
de Securitate;
2. Situaţia să fie de natură a putea fi considerată o ameninţare la
adresa păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune.
Condiţiile sunt incidente în speţă din cauza imposibilităţii
Consiliului de Securitate de a emite rezoluţia pe care o proiectase
iniţial, ca urmare a votului negativ al Statelor Unite ale Americii. în
concluzie, Curtea internaţională de Justiţie a considerat condiţiile
îndeplinite şi că susţinerile Israelului nu impietează asupra jurisdicţiei

10. SOLUŢIONAREA PE CALE PA NIC A DIFERENDELOR 161
„25. O solicitare pentru un Aviz Consultativ nu este în sine o

«recomandare» a Adunării Generale «cu referire la un diferend sau la
o situaţie». în acest caz a fost oricum argumentat că adoptarea
Rezoluţiei S-10/14 de către Adunarea Generală produce efecte ultra
vires, nu potrivit art. 12. Prin urmare, Curtea consideră că este
adecvată pentru ea analizarea acestui articol având în vedere textele
relevante si practica ONU" [1].
„27. în ceea ce priveşte practica ONU, atât Adunarea Generală, cât şi
Consiliul de Securitate au interpretat iniţial articolul în sensul că
Adunarea Generală nu putea face recomandări privind menţinerea
păcii şi a securităţii internaţionale, în timp ce problema rămânea pe
agenda Consiliului. Cu toate acestea, interpretarea actuală a art. 12 a
evoluat ulterior.
Astfel, Adunarea Generală s -a considerat ea însăşi îndrituită în anul
1961 să adopte recomandări în chestiunile privind Congo [Rezoluţiile
1955 (XV) şi 1600 (XVI)] şi în 1963 în ceea ce priveşte Coloniile
Portugheze [Rezoluţia 1913 (XVIII )] atunci când aceste cazuri au
figurat pe ordinea de zi a Consiliului, fără ca în această situaţie
Consiliul să adopte vreo rezoluţie recentă cu privire la ele. în
răspunsul dat cererii adresate de Peru în timpul celei de -a 23-a sesiuni
a Adunării Generale, consilierul juridic al ONU a confirmat faptul că
Adunarea a interpretat expresia «îşi exercită funcţiile» din art. 12 din
Cartă în sensul că «îşi exercită funcţiile în acest moment» [Adunarea
Generală, a XXIII -a sesiune, Comitetul III, a 1637-a întâlnire,
A1C.31SR. 1637, alin. (9)]. într-adevăr, Curtea notează că a existat o
tendinţă pozitivă de-a lungul timpului pentru Adunarea Generală şi
pentru Consiliul de Securitate de a se pronunţa în paralel pe aceeaşi
temă cu privire la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale 121.
28. Curtea consideră că practica acceptată de Adunarea Generală, aşa
cum a evoluat, este conformă cu art. 12 alin. (1) al Cartei" 131.

«Consimţământul Statelor, părţi la un diferend, este baza jurisdicţiei

Curţii în cauzele contencioase. Situaţia este diferită în ceea ce priveşte
procedurile
procedurile consultative,
consultative, chiar şi în cazul în care cererea
cererea pentru
pentru un
aviz se referă la o chestiune juridică p endinte la momentul respectiv
între state. Răspunsul Curţii are doar caracter consultativ. Rezultă că
niciun stat, indiferent că este sau nu este membru al Organizaţiei
Naţiunilor Unite; nu poate preveni acordarea unui Aviz Consultativ
pe care Organizaţia
Organizaţia Naţiunilor
Naţiunilor Unite îl consideră de dorit în vederea
vederea
aflării cursului pe care acţiunea ar trebui să -
să -l aibă. Avizul Curţii este
dat nu statelor; ci organului care are dreptul să -
să -l solicite. Răspunsul
Curţii, ea însăşi, un «organ al Organizaţiei Naţiunilor Unit e;
reprezintă participarea la activităţile Organizaţiei şi, în principiu, nu
ar trebui să fie refuzată»". Comentând decizia din 1950, Curtea a
explicat în Avizul Consultativ în cazul Sahara Occidentală că „astfel
[...] a recunoscut că lipsa consimţământulu i ar putea constitui un
motiv de refuz de a emite un aviz, dacă, într -un într -un anumit caz,
consideraţiile privind deontologia judiciară ar putea obliga Curtea să
refuze opinia ". Curtea a continuat: „In anumite circumstanţe [...]
lipsa consimţământului unui stat în cauză poate face acordarea unui
aviz consultativ incompatibilă cu caracterul judiciar al Curţii. Un
exemplu în acest sens ar fi atunci când circumstanţele arată că
acordarea unui răspuns va avea un efect de a eluda principiul potrivit
căruia un stat nu este obligat să accepte ca diferendele sale să fie
deferite unei instanţe fără acordul acestuia. (Sahara Occidentală, ICJ
Reports 1975, p. 25, parag. 32-33) [1].
„49. în plus, Curtea nu consideră că obiectul cererii Adunării
Generale poate fi calificat doar
doa r ca o chestiune bilaterală între Israel şi
Palestina. Având în vedere competenţele şi responsabilităţile
Organizaţiei Naţiunilor Unite în probleme legate de pacea şi
securitatea internaţională, opinia Curţii este că construcţia zidului
trebuie să fie considerată în mod direct de interesul Organizaţiei
Naţiunilor Unite. în această chestiune, responsabilitatea Organizaţiei

10 . SOLUŢI
SOLUŢIONAR
ONAREA
EA PE CALE PA NIC A DIFEREN
DIFERENDEL
DELOR
OR 165
Naţiunilor Unite îşi are originea în Mandatul şi în Rezoluţia privind

împărţirea Palestinei.
„Obiectul cererii în faţa Curţii este de a obţine de la Curte un aviz pe
care Adunarea Generală îl consideră de ajutor în vederea exercitării
corespunzătoare a funcţiilor sale. Avizul este cerut pe o chestiune de
interes deosebit pentru Organizaţia Naţiunilor Unite, care se
regăseşte într -un cadru de referinţă mult mai larg decât o dispută
bilaterală. în asemenea circumstanţe, Curtea nu consideră că
acordarea unui aviz va avea efectul eludării principiului potr ivit
potr ivit
căruia un stat nu este obligat să accepte ca diferendele sale să fie
deferite unei instanţe fără acordul acestuia şi, ca urmare, Curtea nu
poate, în exercitarea
exercitarea puterii sale de apreciere,
apreciere, să refuze să emită un
aviz pe acest motiv .
[1]
Utilitatea practică
practică
Cu privire la caracterul util al avizului consultativ emis de către
Curte în această situaţie, aceasta a conchis că este la latitudinea
organului solicitant să aprecieze caracterul util al acestuia şi nu al
subiectelor de drept la care se referă avizul.
avizul. Prin urmare, Adunarea
Generală a ONU şi nu Curtea Internaţională de Justiţie este în drept să
considere avizul util sau inutil:
„60. După cum reiese din jurisprudenţa Curţii, avizele consultative
au scopul de a transmite organelor solicitante elementele de drept
necesare pentru ele în acţiunile lor. în Avizul său cu privire la
Rezervele la Convenţia privind prevenirea şi pedepsirea crimei de
genocid, Curtea observă: «Obiectul prezentei cereri pentru acordarea
acordarea
unui aviz este de a îndruma Organizaţia Naţiuni lor Unite în ceea ce
priveşte
priveşte propria lor
lor acţiune»". (ICJ Reports 1951, p. 19) [2] „62. Astfel,
Curtea nu poate refuza să răspundă la întrebarea ridicată, pe baza
motivului că opinia sa nu ar avea niciun scop util. Curtea nu se poate
substitui în aprecierea utilităţii avizului solicitat, organului care
solicită acest aviz şi anume Aduna rea
[1] Idem, parag.

[2] Idem, parag.
Generală. în plus, şi în orice caz, Curtea consideră că Adunarea

Generală nu a stabilit încă toate consecinţele posibile ale propriei sale
Rezoluţii. Sarcina Curţii va fi de a determina într - într -o manieră
cuprinzătoare consecinţele juridice ale construcţiei zidului, în timp ce
Adunarea
Adunarea Generală
Generală - şi Consiliul de Securitate - pot trage apoi
concluzii din constatările Curţii [1].
Aspectele de fond
Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că nu este convinsă că
traseu! real al zidului a fost ales pentru a îndeplini anumite obiective
de securitate. Zidul, împreună cu regimul asociat acestuia au rezultat în
încălcarea
încălcarea repetat
repetatăă şi gravă
gravă a drepturilor
drepturilor locuit
locuitorilor
orilor Palestinei. Cu atât
mai mult, noua rută a zidului nu poate fi justificată prin motive de
securitate şi ordine publică sau de diverse exigenţe militare.
Construcţia zidului reprezintă o încălcare de către Israel a obligaţiilor
sale de drept internaţional
internaţional umanitar.
Legitima apărare
Curtea a verificat dacă faptele Israelului puteau fi justificate prin
prisma dreptului la legitimă apărare prevăzut de art. 51 din Carta ONU.
Curtea a statuat că Israel nu a susţinut că atacurile împotriva sa sunt
imputabile unui alt stat şi că atacurile prin care Israel a justificat
necesitatea construcţiei zidului nu proveneau din afara teritoriului
palestinian ocupat de acesta, ci chiar din interiorul său. Prin urmare,
art. 51 din Carta ONU este irelevant din această perspectivă.
Starea de necesitate
Curtea a analizat condiţiile stării de necesitate pentru a determina
dacă aceasta este incidenţă în speţă. Curtea s-s -a oprit asupra condiţiei
ca actul analizat să fie singura modalitate de a salva interesul protejat
de un pericol
pericol iminent. Curtea nu a considerat construcţia unui zid de
natură a îndeplini această condiţie. Cu atât mai mult, Curtea a spus

. SOLUŢI
SOLUŢIONAR
ONAREA
EA PE CALE PA NIC A DIFEREND
DIFERENDELO
ELOR
R
10
167
că orice măsură care ar afecta viaţa cetăţenilor trebuie să fie luată în

conformitate cu dreptul internaţional aplicabil.
în concluzie,
concluzie, Curtea
Curtea a considerat
considerat că
că prin construcţia
construcţia zidului
zidului şî aplicarea
aplicarea
regimului asociat acestuia, Israel a încălcat dreptul internaţional.
TEMA 11.
Răspunderea statelor şi a organizaţiilor
internaţionale
XXVII. Cazul privind Aplicarea Convenţiei privind

prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia şi
Herţegovina c. Serbia), ICJ Reports 2007, p. 43
Situaţia de fapt111
în 1992, Bosnia şi Herţegovina şi-a declarat independenţa faţă de
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. După declararea
independenţei, între 1992 şi 1995, în Bosnia şi Herţegovina a avut loc
un conflict armat între facţiunile sârbilor bosniaci, susţinuţi de Belgrad,
musulmanii bosniaci şi croaţii bosniaci. în acest context a avut loc un
masacru săvârşit de către forţele sârbe, având ca victime peste 8000
de musulmani bosniaci. Acesta a avut loc în oraşul Srebrenica, în anul
1995.
în 1993, Bosnia şi Herţegovina a introdus o cerere în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie împotriva Serbiei (iniţial Republica Federală
Iugoslavia, apoi Uniunea Statală Serbia şi Muntenegru, ulterior Serbia),
referitoare la aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid121, în legătură cu acţiunile sârbilor bosniaci din
conflictul din Bosnia şi Herţegovina dintre 1992 şi 1995. Aceasta a
susţinut că Serbia era responsabilă pentru omorurile săvârşite sub
pretextul necesităţii de a proteja populaţia sârbă din zonă.
Serbia nu a negat că anumite crime au fost comise în timpul
conflictului, contestând însă numărul presupuselor victime, precum şi
anumite aspecte legate de situaţia de fapt. De asemenea, ea a
111 Adresăm mulţumiri deosebite doamnei asistent univ. dr. Carmen Achimescu
pentru contribuţia la redactarea acestei speţe.

121 Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9
decembrie 1948, UNTS, voi. 78, p. 277.

11. R SPUNDEREA STATELOR ŞI A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 169
mers până la a admite că anumite acte ar putea fi caracterizate drept

crime împotriva umanităţii sau crime de război 111, însă cu privire la
acestea lipseşte elementul subiectiv-intenţia specială aplicabilă în cazul
genocidului - respectiv intenţia de a distruge în tot sau în parte un grup
naţional, etnic, rasial sau religios 121.
Una din problemele luate în considerare de Curte a fost faptul că
Republica poporului sârb din Bosnia şi Herţegovina, denumită ulterior
Republika (Republica) Srpskca nu a obţinut niciodată o recunoaştere la
nivel internaţional ca stat suveran, cu toate că deţinea controlul în fapt
al teritoriului şi era susţinută de majoritatea populaţiei.
Printr-o decizie din 1996, Curtea a decis că este competentă să
examineze fondul cererii, în baza clauzei compromisorii conţinute de
Convenţie:
„Diferendele dintre părţile contractante relative la aplicarea,
interpretarea sau executarea prezentei Convenţii, inclusiv la
răspunderea unui stat în materie de genocid sau unul dintre celelalte
acte enumerate la art. III vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie
la cererea uneia dintre părţile implicate în diferend" [3].
Susţinerile părţilor
Principalele susţineri ale Bosniei şi Herţegovina erau în sensul că
Serbia este responsabilă pentru genocidul comis în timpul conflictului.
Pe baza probelor administrate, faptele asupra cărora Curtea trebuia să
se pronunţe constau în principal în următoarele:
XXXIII. majoritatea crimelor constând în ucideri au fost
comise asupra musulmanilor bosniaci de către armata Republicii
Srpska (VRS) (proclamată la 9 ianuarie 1992, nerecunoscută
internaţional); Republica Srpska a beneficiat de sprijin financiar din
partea autorităţilor de la Belgrad, constând inclusiv în plata salariilor
111ICJ,Case concerning application of the Convention on the prevention and

punishment of the crime of genocide (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and
Montenegro), Judgment of 26 February 2007, ICJ Reports 2007, p. 43, parag. 249.
131 Art. IX din Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
- un fapt notabil este reprezentat de masacrul de la Srebrenica, din

iulie 1995, când au fost ucişi peste 8000 de musulmani bosniaci;
-în masacrul de la Srebrenica a participat o miliţie paramilitară
intitulată „Scorpionii". Iniţial acest grup reprezentase o subunitate a
Ministerului de Interne al Iugoslaviei, însă, după 1992, luptau sub
autoritatea VRS (armatei Republicii Srpska);
De asemenea, Bosnia şi Herţegovina a susţinut că Serbia a încălcat
obligaţiile de a preveni crima de genocid şi de a pedepsi genocidul. în
legătură cu ultima obligaţie, Bosnia a susţinut că refuzul Serbiei de a
preda unele persoane către Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta
Iugoslavie reprezintă o încălcare a Convenţiei.
Ratione materiae, Competenţa Curţii a fost limitată la a analiza
răspunderea Serbiei cu privire la existenţa unui genocid. Ca atare,
aceasta nu a analizat eventuala răspundere a Serbiei pentru crime de
război sau crime împotriva umanităţii111.
Abordarea privind răspunderea
Pentru a stabili dacă se poate atrage răspunderea internaţională a
Serbiei, Curtea a statuat că trebuie să stabilească dacă faptele au fost
săvârşite de către propriile sale organe sau persoane ale căror acte
sunt imputabile statului sârb, astfel cum este reglementat de dreptul
internaţional cutumiar. în al doilea rând, Curtea trebuie să stabilească
dacă acte precum complicitatea la genocid au fost comise de persoane
al căror comportament este imputabil statului. în al treilea rând, Curtea
examinează îndeplinirea de către statul pârât a obligaţiei de prevenire
şi pedepsire a genocidului121.
„379. Având în vedere concluziile de mai sus, Curtea trebuie acum să
stabilească dacă răspunderea internaţională a statului pârât poate fi
angajată, indiferent pe ce temei, referitor la masacrul
111ICJ, Case concerning application of the Convention on the prevention and

punishment of the crime of genocide (Bosnia and Herzegovina v. Serbia and
Montenegro), Judgment of 26 February 2007, IG Reports 2007, p. 43, parag. 147.
121 Idem, parag. 166-169,182.
conchide că încălcarea unei obligaţii procedurale atrage încălcarea unei

obligaţii de substanţă sau viceversa, întrucât nu a fost prevăzut un
asemenea automatism în Tratat. Ca atare, ele trebuie examinate
separat.
Obligaţiile procedurale
Curtea a statuat că entitatea numită Comisia Administrativă a
Râului Uruguay este o organizaţie internaţională care s-a constituit ca o
componentă centrală în îndeplinirea obligaţiilor stipulate în tratat.
Notificarea oricăror lucrări către această Comisie constituia o obligaţie
esenţială a Tratatului din 1975. Cu toate acestea, Uruguay nu şi-a
îndeplinit obligaţia de notificare sau informare deşi demarase lucrările
obţinând diferite autorizaţii. Având în vedere absenţa îndeplinirii
obligaţiilor anterior menţionate, Uruguay a încălcat şi obligaţia de a
negocia în vederea reechilibrării drepturilor şi obligaţiilor curente astfel
încât să se atingă scopul iniţial convenit prin tratat.
„158. După ce a stabilit că statul Uruguay a încălcat obligaţiile
procedurale de a informa, notifica şi negocia în măsura şi pentru
motivele arătate mai sus, Curtea îşi va îndrepta atenţia asupra
modului în care acesta şi -a îndeplinit obligaţiile substanţi ale
prevăzute în Statutul din 1975" m.
Obligaţiile de substanţă
Cu privire la obligaţiile de substanţă, Curtea a notat că Argentina
susţinea că Uruguay ar fi încălcat:
-obligaţia de a contribui la utilizarea optimă şi raţională a râului;
XLIII. obligaţia de a proteja calitatea apei;
XLIV.obligaţia de coordonare a măsurilor pentru a preveni
schimbări în echilibrul ecologic;
XLV. obligaţia de a preveni poluarea şi prezerva mediul acvatic.
Curtea a reamintit părţilor că sarcina probei revine celui care
a reclamat încălcarea obligaţiilor. în legătură cu acestea, Curtea a
[1) Pulp Mills on the River Uruguay (Argentina v Uruguay), ICJ Reports 2010, p.
14, parag. 158.
11. R SPUNDEREA STATELOR I A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 199
statuat că nimic din practica celor două state sau modul de redactare a
convenţiei dintre ele nu poate duce în acest caz la răsturnarea sarcinii
probei. Prin urmare, Curtea a considerat ca nedovedite afirmaţiile
Argentinei, nerezultând din probatoriu că Uruguay ar fi încălcat
respectivele obligaţii,
„262. Pentru început, Curtea consideră că, în conformitate cu
principiul bine stabilit onus probandi incumbit actori, este datoria
unei părţi care susţine anumite fapte să stabilească existenţa acelor
fapte //[1].
„164. în ceea ce priveşte argumentele invocate de Argentina cu privire
la inversarea sarcinii probei şi a existenţei pentru fiecare parte a unei
răspunderi egale conform Statutul din 1975, Curtea consideră că deşi
o abordare precaută ar putea fi relevantă în interpretarea şi aplicarea
prevederilor Statutului din 1975, acest lucru nu ar duce la inversarea
sarcinii probei. Totodată, Curtea opinează că nimic din conţinutul
Statutului din 1975 nu plasează sarcina probei ambelor părţi în mod
egal"[2\
„204. în acest sens obligaţia de a proteja şi conserva, conform art. 41
lit. a), trebuie interpretată în lumina unei practici, la care au aderat
tot mai multe state recent, referitoare la existenţa unei obligaţii în
dreptul internaţional de a face un studiu de impa ct cu privire la riscul
ca o activitate industrială determinată să aibă un impact
transfrontalier negativ asupra unor resurse partajate. Mai mult,
obligaţia de diligenţă (due diligence) şi îndatoririle de a supraveghea şi
preveni pe care aceasta le implică , ar trebui considerate ca
neîndeplinite dacă un stat ce desfăşoară lucrări ce pot afecta cursul şi
calitatea apei unui râu nu face un studiu de impact asupra
mediului //[3].
„265. Din argumentele prezentate mai sus nu rezultă dovezi
concludente pentru a ar ăta că Uruguay nu ar fi acţionat cu un grad
suficient de diligenţă (due diligence) sau că, deversarea

I2) Idem, parag. 164.
v) Idem, parag. 205.
unor substanţe de către uzina Orion (Botnia) ar fi avut efecte

vătămătoare sau ar fi cauzat prejudicii biotopului, calităţii apei sau
echilibrului ecologic al râului, având în vedere că acesta a început
lucrările de-abia în noiembrie 2007. Prin urmare, pe baza probelor
prezentate, Curtea conchide că Uruguay nu a încălcat obligaţiile
salell].
Curtea a subliniat, de asemenea, diferenţa între obligaţii de
substanţă şi obligaţii de procedură şi faptul că acestea nu sunt
indisolubil legate una de alta.
Reparaţia
Stabilind că Uruguay a încălcat obligaţia procedurală prevăzută în
tratat, Curtea a trecut la analiza reparaţiilor. Regula cutumiară pentru
reparaţia prejudiciului este repunerea în situaţia anterioară. în
contextul dat, repunerea în situaţia anterioară ar fi însemnat
demolarea fabricilor şi readucerea zonei la stadiul în care se afla
înainte de construcţii.
„272. Curtea, care nu are pe rolul său o cerere de despăgubire în
temeiul regimului responsabilităţii internaţionale a statului în
absenţa unui act ilicit, nu consideră necesar a stabili dacă art. 42 şi
art. 43 din Statutul din 1975 prevăd un astfel de regim. Totuşi, nu
poate fi dedus din conţinutul acestor articole, care se referă în mod
specific la cazurile de poluare, că scopul sau efectul lor este acela de a
evita orice formă de reparaţie, alta decât compensarea pentru
prejudiciile suferite ca urmare a încălcării obligaţiilor de natură
procedurală în temeiul Statutului din 1975" [2].
Curtea Internaţională de Justiţie a reamintit că dreptul cutumiar
consacră două excepţii de la restitutio in integrum şi anume:
i) când restituirea e materialmente imposibilă;
j) când restituirea este vădit disproporţionată faţă de beneficiul
obţinut.

prejudicii suferite de către anumite sectoare ale economiei, în special

turismul şi agricultura" [1].
Curtea a considerat că simpla statuare prin propria hotărâre că
Uruguay a încălcat obligaţia de notificare faţă de Argentina constituie
satisfacţie suficientă.
XXXII. Cazul privind Topitoria Trail Smelter (SUA c.

Canada), Sentinţă arbitrală SUA din 11 martie 1941, RIAA,
Volume III, p. 1905-1982
Situaţia de fapt
Topitoria Trail Smelter funcţiona pe teritoriul Canadei, în
proximitatea graniţei cu Statelor Unite ale Americii. Unii cetăţeni
americani au sesizat guvernul Statelor Unite ale Americii cu privire la
faptul că, datorită emisiilor de oxid de plumb ale topitoriei Trail
Smelter, pe care curenţii de aer le transportau pe teritoriul Statelor
Unite, culturile agricole ale acestora au fost compromise în mod
repetat, cauzând importante prejudicii materiale.
Guvernul Statelor Unite ale Americii a solicitat Canadei să interzică
funcţionarea fabricii. Canada a replicat că, în conformitate cu regulile
generale ale dreptului internaţional, fiecare stat este suveran asupra
teritoriului său şi atât timp cât topitoria funcţionează pe teritoriul
Canadei, nu există nici un motiv pentru interzicerea funcţionării
acesteia.
Cele două state au convenit, în 1941, să supună litigiul unui tribunal
arbitrai, care să decidă în conformitate cu regulile generale ale
dreptului internaţional.
Trebuie ţinut cont că în anii 1940 nu existau reguli de drept
internaţional în materia protecţiei mediului. Astfel, acest caz funda-
mentează pentru prima dată principiul diligenţei (due dilligence) -
elementele subliniate în textul de mai os. Dezvoltarea acestui rinci iu
11. R SPUNDEREA STATELOR I A ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE 203
a stat la baza fundamentării răspunderii pentru activităţi neinterzise de

dreptul internaţional.
„Prima problemă care se pune este dacă ar trebui să se răspundă la
întrebare pe baza dreptului intern al Statelor Unite sau în baza
dreptului internaţional. Tribunalul, constată totuşi, că această
chestiune nu trebuie să fie rezolvată prin prisma legislaţiei interne a
Statelor Unite deoarece prevederile conţinute de acesta referitor la
drepturile cvasi-suverane ale statelor Uniunii, în materie de poluare
atmosferică, deşi mai bine conturate, sunt per ansamblu conforme cu
regulile generale ale dreptului internaţional. Profesorul Eagleton
consideră în lucrarea sa (Responsabilitatea statelor în dreptul
internaţional, 1928, p. 80) că: «Un stat are obligaţia de a proteja în
orice moment alte state împotriva actelor prejudiciabile săvârşite de
către persoane fizice aflate sub jurisdicţiei sa».
«Un număr mare de astfel de declaraţii din partea autorităţilor publice
din alte state în ceea ce priveşte obligaţia unui stat de a respecta alte
state şi teritoriul acestora au fost prezentate Tribunalului. Acestea şi
multe altele au fost examinate cu atenţie. Deciziile forurilor
internaţionale, în diverse probleme, de la cazul Alabama încoace, şi
cele similare precedente, se bazează pe acelaşi principiu general de
drept şi, într-adevăr, acest principiu, ca atare, nu a fost pus la îndoială
de către Canada. Dar dificultate reală de multe ori apare mai degrabă
atunci când vine vorba de a determina, pe fond, în ce constă un act
prejudiciabil». (p. 1963)
„Tribunalul, prin urmare, consideră că deciziile menţionate mai sus,
luate în ansamblu, constituie o bază adecvată pentru concluziile sale,
şi anume faptul că, în conformitate cu principiile de drept
internaţional, precum şi dreptul intern al Statelor Unite ale Americii,
niciun stat nu are dreptul de a folosi sau permite folosirea teritoriului
său într -un mod care să cauzeze un prejudiciu teritoriului unui alt
stat sau particularilor şi bunurilor acestora aflate pe teritoriul acelui
stat, iar atunci când există consecinţă grave stabil irea prejudiciului se
face în baza unor dovezi clare şi convingătoare (s.n.)" [1].
tl] Trail Smelter Case (United States v. Canada), RIAA, Voi. Ill; p. 1965.
Cazurile de la Curtea Europeană a Drepturilor

XXXIII.
Omului Behrami şi Behrami c. Franţa (Cerere nr. 71412/01) şi
Saramati c. Franţa, Germania şi Norvegia m (Cerere nr.
78166/01), Decizie a Marii Camere cu privire la
admisibilitate, 2 mai 2007
Situaţia de fapt
La 11 martie 2000, minorii Gadaf şi Bekim Behrami, care locuiau în
Mitroviţa, Kosovo, s-au jucat cu elemente de muniţie neexplodată din
cursul bombardamentelor din 1999, cauzând uciderea unuia dintre ei
şi rănirea gravă a celuilalt.
Sectorul respectiv făcea obiectul prezenţei a patru brigăzi franceze
din cadrul KFOR, forţă internaţională mandatată prin Rezoluţia
Consiliului de Securitate 1244 (1999).
UNMIK-misiune mandatată prin aceeaşi Rezoluţie-a investigat
incidentul şi a raportat, la 18 martie 2000, că acesta reprezintă o
„ucidere neintenţionată cauzată prin imprudenţă". Nicio anchetă
penală nu a fost întreprinsă.
Ruzhdi Saramati a fost arestat, în mod succesiv, de UNMIK şi
contingente din cadrul KFOR, între aprilie 2001 şi octombrie 2002.
Curtea Supremă din provincia Kosovo a decis, în octombrie 2002,
respingerea acuzaţiilor care i se aduceau, trimiterea spre rejudecare şi
eliberarea lui Saramati.
Behrami a susţinut că trupele franceze din cadrul KFOR cunoşteau
situaţia şi au omis să neutralizeze sau să avertizeze cu privire la
bombele nedetonate, încălcând astfel art. 2 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (dreptul la viaţă).
Saramati a susţinut că Franţa, Germania şi Norvegia - state ai căror
oficiali din cadrul UNMIK şi KFOR au dispus arestarea - au încălcat art. 5
(dreptul la libertate şi securitate), art. 13 (dreptul la
C.G. Achimescu,
111 Le controle des actes des organisations internationales devant le
juge de Strasbourg, în NRDO nr. 2/2014.
13. DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL 215
«în cazul în care s-ar contesta competenţa Tribunalului, problema va

fi soluţionată printr -o decizie a Tribunalului.» (idem, 51-2, citând
Statutul Tribunalului administrativ al Naţiunilor Unite, art. 2 parag.
3)[1].
„18. Această putere, numită Kompetenz -Kompetenz în germană sau
la competence de la competence în franceză, este un element, în
realitate unul foarte important, al competenţei subsidiare sau implicite
a oricărui tribunal judiciar sau arbitrai şi constă în «competenţa de a -
şi stabili propria competenţă». Acest principiu este un element
constitutiv necesar în exercitarea funcţiei judiciare, nefiind necesar să
fie expres prevăzut în actele constitutive ale acestor tribunale, deşi
deseori este expres prevăzut (a se vedea, de exemplu, art. 36 parag. 6
din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie) [2].
Rezoluţiile Consiliului de Securitate

Tribunalul internaţional a fost creat prin intermediul unei Rezoluţii a
Consiliului de Securitate, prin care i s-a conferit posibilitatea de a
udeca un anumit spectru de fapte şi persoane. însă, dacă ar fi
acceptată teza conform căreia competenţa tribunalului este limitată la
aspectele menţionate în Rezoluţia Consiliului de Securitate arînsemna
să considerăm tribunalul drept un organ subsidiar al acestuia. Această
concluzie rezultă din formularea art. 7 alin. (2) coroborat cu art. 29 din
Carta ONU.
în această situaţie, tribunalul astfel creat ar rămâne sub controlul
consiliului de Securitate. Cu toate acestea, intenţia Consiliului de
Securitate nu a fost de a crea un organ subsidiar, în sensul reglementat
de Cartă, ci a dorit constituirea unui tribunal internaţional.
[1]Prosecutor v. Dusko Tadic a/k/a „Dule", Decision on the Defence Motion for
Interlocutory Appeal on Jurisdiction, Appeals Chamber, 2 October 1995, parag. 17.

Astfel, cu privire la Rezoluţiile Consiliului de Securitate:

„21. Camera de primă instanţă a încercat să îşi fundamenteze poziţia
sprijinindu-se pe anumite remarci ale Curţii Internaţionale de Justiţie
sau ale unora dintre judecătorii acesteia (a se vedea Decizia camerei de
primă instanţă, parag. 10-13) în conformitate cu care: «In mod
evident, Curtea nu are puteri de control judiciar sau de apel în ceea ce
priveşte deciziile luate de organele Organizaţiei Naţiunilor Unite care
sunt vizate». Consecinţe juridice pentru state ale prezenţei continue
ale Africii de Sud în Namibia (Sud- vestul Africii) fără a ţine seama de
Rezoluţia Consiliului de Securitate 276 (1970) [Culegere C.I.J. 1971,
p. 16, parag. 89 (Aviz consultativ din 21 iunie) (denumit în
continuare Avizul consultativ privind Namibia)].
Totuşi, toate aceste remarci vizează ipoteza în care Curtea exercită
acest control judiciar ca o competenţă «primară». Acestea nu vizează
deloc ipoteza unui examen de legalitate al deciziilor altor organe ca o
chestiune de competenţă «subsidiară», în scopul de a defini şi de a
putea exercita competenţa lor « primară » cu privire la problema cu
care sunt sesizate. De fapt, în avizul consultativ privind Namibia,
imediat după paragraful citat anterior şi reluat de către Camera de
primă instanţă (cu privire la competenţa sa «primară»), Curtea
Internaţională de Justiţie continuă prin a exercita aceeaşi competenţă
«subsidiară» analizată în cazul de faţă: „Problema legalităţii sau a
conformităţii cu Carta a Rezoluţiei 2145 (XXI) a Adunării G enerale
sau a rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu face obiectul cererii de
aviz consultativ. Cu toate acestea, în exercitarea funcţiei sale judiciare
şi pentru că au fost ridicate obiecţii, Curtea va examina aceste obiecţii
în cadrul expunerii de motive înainte de a decide cu privire la
consecinţele juridice ale respectivelor rezoluţii", (idem, parag. 89)
Curtea Internaţională de Justiţie a urmat acelaşi tip de raţionament,

inter alia, în avizul său consultativ privind efectul hotărârilor
arbitrale [1]:
«Legalitatea puterii Adunării Generale de a crea un tribunal com -
petent pentru a emite hotărâri obligatorii pentru ONU a fost
contestată. în consecinţă, este necesar să se examineze dacă această
putere a fost conferită Adunării Generale de către Cartă». (Efectul
hotărârilor, p. 56.)
în mod evident, cu cât puterea discreţionară a Consiliului de
Securitate este mai largă în cadrul Cartei ONU, cu atât puterea
Tribunalului Internaţional de a reexamina acţiunile sale este mai
limitată, chiar şi în planul competenţei subsidiare. Totuşi, acest lucru
nu înseamnă că această putere dispare complet, în special în cazurile
în care se poate constata o contradicţie manifestă cu Principiile şi
Obiectivele Cartei" [2].
„22. în concluzie, Camera de apel constată că Tribunalul Interna -
ţional este competent să examineze excepţia de necompetenţă care îl
vizează, fondată pe ilegalitatea creării sale de către Consiliul de
Securitate" [3].
Conformitatea creării Tribunalului cu Carta ONU

în hotărârea dată asupra aspectelor referitoare la competenţă,
tribunalul a analizat şi anumite aspecte legate de constituţionalitatea
acestui organism. în cadrul acesteia, tribunalul a amintit susţinerea
părţii conform căreia „pentru ca un tribunal internaţional să fie
constituit în mod legitim şi în acord cu dreptul internaţional, acesta
trebuie să fie creat fie prin acordul unui număr de state care să
îmbrace forma unui tratat, fie prin amendarea Cartei ONU, nu pe
calea rezoluţiei Consiliului de Securitate" [A].
[1] Effect ofAwards of Compensation Made by the United Nations Administrative
Tribunal, Advisory Opinion, ICJ Reports 1954, p. 47.

[2] Prosecutor v. Dusko Tadic s/k/a „Dule", Decision on the Defence Motion for
Interlocutory Appeal on Jurisdiction, parag. 17 şi 21.
Ca argumente suplimentare s-a adăugat faptul că o alternativă

pentru crearea unui tribunal internaţional s-ar fi găsit în cadrul
Adunării Generale a ONU, întrucât în calitatea sa de organ plenar,
acesta ar fi asigurat reprezentarea întregii comunităţi internaţionale. în
esenţă, Consiliul de Securitate este un organ politic şi pe cale de
consecinţă acesta nu poate pune bazele unei instanţe independente şi
imparţiale. Un alt argument a fost legat de faptul că Consiliul de
Securitate nu a fost consecvent în activitatea sa, întrucât au existat şi
alte situaţii care au implicat încălcări ale dreptului internaţional
umanitar, iar în acestea Consiliul de Securitate nu a înţeles să dispună
crearea unei instanţe internaţionale. în cele din urmă s-a susţinut că
Consiliul de Securitate este supus anumitor limitări statutare, acestea
fiind trasate de Cartă.
„27. [...] Aceste argumente ridică o serie de probleme de natură
constituţională care sunt axate pe limitele puterii Consiliului de
securitate în baza capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite şi
determinarea acţiunilor sau măsurilor care pot fi luate în baza acestui
capitol în special crearea unui tribunal penal internaţional. Sub formă
interogativă, aceste probleme pot fi formulate după cum urmează:
24. exista o ameninţare reală la adresa păcii care să justifice
recurgerea la capitolul VII ca fundament juridic pentru crearea
tribunalului internaţional?
25. presupunând că această ameninţare exista, era Consiliul
de Securitate abilitat, în scopul restabilirii sau menţinerii păcii, să ia
orice măsură conform alegerii sale sau era ţinut să aleagă dintre
măsurile expres prevăzute de art. 41 şi art. 42 (şi, eventual, de art.
40)?
26. în acest ultim caz, cum poate fi justificată crearea unui
tribunal penal internaţional, din moment ce aceasta nu figurează
printre măsurile menţionate în acele articole şi din moment ce are o
natură diferită ?/,[1]

Lubanga Dyilo. Această ultimă decizie nu a fost executată, din cauza

efectului suspensiv al recursului depus de procuror. La 21 octombrie
2008, Camera de Recurs a decis să menţină decizia de suspendare a
procedurii şi să respingă recursul procurorului CPI, dar a revocat
decizia de eliberare a lui Lubanga Dyiio (apreciind că este eronat să se
considere drept consecinţă inevitabilă a unei suspendări a procesului
eliberarea necondiţionată şi imediată a acuzatului) şi a trimis cauza
spre rejudecare ia Camera de judecată (de primă instanţă) pentru ca
aceasta să poată analiza cauza în baza materialului probator acceptat
pentru a fi suspus atenţiei judecătorilor.
La data de 18 noiembrie 2008, Camera a revocat/dispus încetarea
suspendării procedurii împotriva lui Lubanga Dyilo, considerând că
motivele suspendării nu mai sunt valabile, furnizorii de informaţii fiind
de această dată de acord să permită accesul complet la toate
documentele Procesul a fost deschis în faţa Camerei de judecată I pe
26 ianuarie 2009. Faza de prezentare a probelor a fost finalizată la data
de 20 mai 2011, după o a doua suspendare a cauzei în 2010 din cauza
neîndeplinirii ordinelor Camerei de judecată de către Biroul
Procurorului. în 204 zile de audieri, Camera a emis 275 de decizii şi
ordine scrise, precum şi 347 de hotărâri orale. A ascultat 36 de martori
convocaţi de Biroul Procurorului, inclusiv trei experţi, 24 de martori
chemaţi de Apărare şi trei de reprezentanţii legali ai victimelor care au
participat la proces. în total, 129 de victime, reprezentate de două
echipe de reprezentanţi legali şi Oficiul de consiliere publică pentru
victime au primit dreptul de a participa la proces, perminţându-li-se să
facă observaţii şi să pună întrebări specifice martorilor.
La data de 14 martie 2012, Camera de judecată I a CPI, în
unanimitate, l-a declarat pe Thomas Lubanga Dyilo vinovat, coautor la
crime de război care au implicat, inclusiv recrutarea copiilor sub vârst a
de 15 ani şi participarea lor activă la ostilităţi de la 1 septembrie 2002
până la 13 august 2003. Acesta este primul verdict emis de o cameră
de judecată a CPI.
La 10 iulie 2012, Camera l-a condamnat pe Thomas Lubanga Dyilo la

o durată totală de 14 ani de închisoare din care se deduce timpul
petrecut în arestul CPI. La 1 decembrie 2014, Camera de Recurs a
confirmat, cu majoritatea voturilor membrilor săi, decizia de a-l declara
vinovat pe Lubanga şi de a-l condamna la 14 ani închisoare. La 19
decembrie 2015, Thomas Lubanga Dyilo a fost transferat într-o
închisoare din RDC pentru a-şi executa pedeapsa cu închisoarea.
La 22 septembrie 2015, trei judecători ai Camerei de Recurs numiţi
pentru această procedură au revizuit sentinţa lui Lubanga Dyilo în
conformitate cu articolul 110 din Statutul de la Roma şi au decis că nu
era necesar să se reducă pedeapsa şi că următoarea revizuire va avea
loc în doi ani de la luarea deciziei. în 3 noiembrie 2017, Camera de
judecată II a dat a doua decizie cu privire la această revizuire şi a decis
că sentinţa domnului Lubanga Dyilo nu va fi redusă.
Thomas Lubanga Dyilo a fost prima persoană arestată, transferată
şi reţinută la Haga pentru a fi judecată de CPI. Cetăţean al RDC,
Lubanga a fost preşedintele Uniunii Patrioţilor Congolezi (UPC), un grup
armat care pretindea că acţionează în numele populaţiei grupului etnic
Hema din Ituri, din care provine, o regiune a nord-estul RDC şi un
cartier din fosta provincie estică. UPC a fost implicată în numeroase
abuzuri grave ale drepturilor omului, inclusiv masacre împotriva altor
grupuri etnice, execuţii sumare, tortură, viol, răpirea şi folosirea
copiilor ca soldaţi. Ituri a fost una dintre regiunile afectate cel m ai mult
de războaiele devastatoare ale RDC. Un conflict armat local între Hema
şi grupurile etnice Lendu, care a început în 1999 a fost exacerbat de
intervenţia forţelor militare ugandeze care au ocupat regiunea 1999-
2003.
în pronunţarea verdictului vinovăţiei lui Thomas Lubanga la 14
martie 2012, Camera de judecată I a concluzionat că:
Uniunea Patrioţilor Congolezi (UPC) a fost creată la 15 septembrie
2000, iar Lubanga a fost unul dintre membrii fondatori ai UPC şi
pentru liberarea congolezilor (FPLC), au preluat puterea în Ituri în

septembrie 2002. UPC/FPLC, ca grup armat organizat, a fost implicat
într-un conflict armat intern împotriva Armatei Populare Congoleze
(APC) şi altor miliţii militare, inclusiv Forţa Patriotică de rezistenţă în
Ituri (FRPI), între septembrie 2002 şi 13 august 2003.
între 1 septembrie 2002 şi 13 august 2003, FPLC a fost responsabilă
de recrutarea pe scară largă a tinerilor, inclusiv a copiilor sub vârsta de
15 ani şi trimiterea acestora fie la sediul UPC/FPLC din Bunia, fie în
taberele militare de instruire, inclusiv la Rwampara, Mandro şi
Mongbwalu.
Camera a apreciat dincolo de orice îndoială căM, acuzatul şi co-
făptaşii au fost de acord şi au participat la un plan comun de construire
a unei armate în scopul stabilirii şi menţinerii controlului politic şi
militar asupra regiunii Ituri. Ca urmare a punerii în aplicare a acestui
plan comun, băieţii şi fetele sub vârsta de 15 ani au fost recrutaţi şi
înscrişi în UPC/FPLC între 1 septembrie 2002 şi 13 august 2003.
UPC/FPLC a folosit copii sub vârsta de 15 ani pentru a participa activ la
ostilităţi, inclusiv în timpul luptelor. Aceştia au fost folosiţi, în perioada
relevantă, ca soldaţi şi ca gardă de corp pentru înalţii oficiali, inclusiv
pentru cei acuzaţi.
„în consecinţă, Camera constată că există suficiente dovezi pentru a
stabili motive serioase pentru a considera că, de la 2 iunie până la
sfârşitul lui decembrie 2003, în contextul unui conflict armat, cu
caracter non-internaţional, FPLC a înscris şi a recrutat copii sub
vârsta de cincisprezece ani în grupul său armat" [2].
„Camera evidenţiază faptul că, la terminarea pregătirii militare, copiii
au fost consideraţi apţi pentru luptă şi că ulterior comandanţii FPLC
i-au trimis pe front pentru a lupta. [...]" [3]. „în plus,
111 The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, Judgment pursuant to Article 74 of
the Statute, Situation in the Democratic Republic of Congo, ICC-01/04-01/06-2842,
Trial Chamber I, 5 Aprilie 2012, p. 397-400.
121 The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, ICC601/04601/06, Pre-Trial
Chamber I, Decision on Confirmation of Charges, 29 January 2007, parag. 258.

Camera constată că există dovezi suficiente pentru a stabili, bazat pe

motive întemeiate, că aceşti copii sub vârsta de cincisprezece ani au
fost folosiţi şi ca gardă de corp de către comandanţii FPLC şi că
Thomas Lubanga Dyilo i-a folosit chiar personal'' m.
Thomas Lubanga, ca preşedinte UPC/FPLC, a exercitat un roi
general de coordonare în ceea ce priveşte activităţile acestora, fiind
informat, în mod substanţial şi continuu, despre operaţiunile FPLC. El a
fost implicat în planificarea operaţiunilor militare şi a jucat un rol
esenţial în furnizarea de sprijin logistic, inclusiv furnizarea de arme,
muniţie, mâncare, uniforme, raţii militare şi alte bunuri generale
pentru trupele FPLC. Acesta a fost implicat îndeaproape în luarea
deciziilor privind politica de recrutare şi a sprijinit în mod activ
iniţiativele de recrutare, prin discursuri adresate populaţiei locale şi
recruţilor. în discursul său din lagărul militar din Rwampara, a încurajat
copiii, inclusiv cei sub vârsta de 15 ani, să se alăture armatei şi să
asigure securitatea populaţiei odată desfăşurată în teren după
formarea militară. Astfel, Camera a concluzionat că aceste contribuţii
ale lui Thomas Lubanga, privite în ansamblu, reprezintă elemente
constitutive ale crimelor de război.
Un alt element foarte important în cauza Lubanga Dylo este
reprezentat de acordarea despăgubirilor pentru victime. în hotărârea
sa din 3 martie 2015121, Camera de Apel a Curţii a stabilit modus
operandi pe care o Cameră de judecată va trebui să îl urmeze acum
pentru a acorda despăgubiri victimelorîncălcărilor drepturilor omului şi
dreptului internaţional umanitar. Aceasta a însărcinat Fondul fiduciar
pentru victime să prezinte unei noi Camere de judecată un ordin care
să conţină un proiect de plan de punere în aplicare a reparării colective
în termen de şase luni de la pronunţarea hotărârii131. Prin
121 The Prosecutor v. Thomas Lubanga Dyilo, Judgment on the appeals against
the „Decision establishing the principles and procedures to be applied to
reparations" of 7 August 2012 with AMENDED order for reparations (Annex A) and
public annexes 1 and 2, ICC-01/04-01/06 A 2 A 3, Appeals Chamber, 3 March 2015.
13. DREPTUL INTERNAŢIONAL PENAL
227
urmare, a stabilit elementele pe care ordonanţa de compensare ar

trebui să le conţină, stabilind în acelaşi timp principiile fundamentale
care trebuie aplicate în materie. La această hotărâre, a fost anexată o
ordonanţă de reparare.

Sinteze Incomplet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sinteze Incomplet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Coordonatori:

Prof. dr. Bogdan Aurescu Conf. dr. Ion Gâlea

Drept internaţional public

Studii: A absolvit Facultatea de Drept (1996, Diplomă de Merit) şi

Studii: A absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti în

XXX. Avizul consultativ privind Consecinţele

Tema 11. Răspunderea statelor şi a organizaţiilor

Tema 12. Organizaţiile internaţionale ______________________ 209

Tema 13. Dreptul internaţional penal ______________________ 213

Dreptul internaţional public reprezintă o „ramură a dreptului"

se vedea B. Aurescu, Sistemul jurisdicţiilor internaţionale, ed. a 2-a, revăzută

şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3.

Ea se caracterizează prin faptul că este facultativă şi consensuală.

I. Cazul Alabama (SUA c. Marea Britanie), Tribunalul

111 Reports of International Arbitral Awards, Alabama claims of the United

frontiera urmează linia cursului apei, şi harta elaborată în 1907, care nu

[1] ICJ, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),

Judgment of 15 June 1962, ICJ Reports 1962, p. 6, 32-33.

din Tratat. Curtea a adăugat faptul că nu este niciun element de fapt

Raţionamentul juridic al „acceptării" de către Thailanda a hărţii

111IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),

Judgment of 15 June 1962, IG Reports 1962, p. 34.

Principiul este detaliat în opinia separată a judecătorului Sir Gerald

IV. Cazul privind Dreptul de trecere prin teritoriul

111 IG, Case concerning the Temple of Preah Vihear (Cambodia v. Thailand),

Separate Opinion of Sir Gerald Fitzmaurice IG Reports 1962, p. 63.

Cu toate acestea, situaţia s-a

să fie afectat de schimbările de regim, drept pentru care rezultă că

V. Cazul Lotus (Franţa c. Turcia), PCIJ, Ser. A, No. 10

„în acest moment prima restricţie pe care dreptul internaţional o

[1] PCIJ, The case ofS.S. „Lotus", Ser. A, No. 10 (1927), parag. 45.

Acest principiu, cunoscut şi sub numele de „principiul Lotus", a fost

111 Idem, parag. 48.

121 Idem, parag. 48.

Pentru a examina problema jurisdicţiei, Curtea a amintit că pentru a

Curtea a reţinut că, prin declaraţiile sale, Franţa a transmis un mesaj

XI.Avizul consultativ privind Sahara Occidentală ICJ

111 Pentruo descriere a contextului istoric referitor la Sahara Occidentală a se

al Saharei Occidentale a fost deferită Curţii Internaţionale de Justiţie.

65 parag. 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,.

121 Art. 96 alin. (1) din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, 24 octombrie

1945,1 UNTS XVI.

utilizată în textul întrebării, Curtea a conchis că semnificaţia acesteia

111 Idem, parag. 80.

fie de dependenţă sau de alianţă, care erau de esenţă tribale şi nu

111 Idem, parag. 88.

faţă de Sultan. Curtea pe de altă parte a conchis că legăturile formate şi

111 Western Sahara, Advisory Opinion, IQ Reports 1975, p. 12, parag. 107.

Curţii diferă de afirmaţiile avansate de Republica Islamică Mauritania şi

XII.Cazul privind Activităţi militare şi paramilitare în

111 Idem, parag. 162.

nr. 2625 (XXV)]. Potrivit Rezoluţiei, sprijinirea şi participarea la acte

Paragrafele de mai sus sunt relevante pentru calificarea că trimiterea

111 Idem, parag. 228.

alte probe, o dovadă că Statele Unite ale Americii au instigat sau au

XIII. Avizul Curţii Supreme a Canadei „Secesiunea

111 Idem, parag. 115.

121 Idem, parag. 115.

ranităţii Quebecului. Tendinţele separatiste iau amploare în 1982 odată

„ Un număr de autori au susţinut că un drept de secesiune ar exista în

[1] Idem, parag.

în contextul prezent; poate însemna secesiune: popoarele coloniale şi

113 Idem, parag. 131.