Manual IFR DR Comertului International - Paun Roxana

Conf. univ. dr.
Păun Roxana-Daniela
Dreptul comerţului internaţional

Curs în tehnologie ID-IFR
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2019
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (COD 171)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dreptul comerţului internaţional – Curs în tehnologia ID-IFR autor: Păun
Roxana-Daniela - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2019
ISBN 978-606-20-0225-1
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Bun de tipar:; Coli tipar:

Format: 16/6186
Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@yahoo.com
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE,
BUCUREŞTI
Păun Roxana-Daniela
DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
– Curs în tehnologie ID/IFR –
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2019
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVAŢARE 1
INTRODUCERE ÎN DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.
NOŢIUNE, PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL.................................................................................... p. 9
LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL ............ p. 28
SUBIECTELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ................................ p. 35
SOCIETATEA TRANSNAŢIONALĂ/MULTINAŢIONALĂ ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL ............................................................................................................. p. 56
CONTRACTUL DE COMERŢ INTERNAŢIONAL ......................................................... p. 66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL, CONTRACTUL DE COMISION,
CONTRACTUL DE AGENCY ........................................................................................... p. 85
CONTRACTE INTERNAŢIONALE DE TRANSFER DE TEHNOLOGIE. .................. p. 94
PARADISURILE FISCALE ŞI JURISDICŢIILE OFF SHORE. NOŢIUNE
CARACTERISTICI, ISTORIC, EVOLUŢII ŞI ROL ÎN DEZVOLTAREA COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
............................................................................................................................................ p. 101
TITLURILE DE CREDIT, MIJLOACE DE PLATĂ UTILIZATE ÎN
COMERŢUL INTERNAŢIONAL .................................................................................... p. 139
BURSELE DE MĂRFURI, BURSELE DE VALORI ..................................................... p. 105
PIAŢA DE CAPITAL........................................................................................................ p. 157
INSOLVENŢA ÎN COMERŢULUI INTERNAŢIONAL . .............................................. p. 163
ARBITRAJUL ŞI ALTE METODE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A
LITIGIILOR ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL....................................................... .p. 172
6
INTRODUCERE
Acest curs este destinat pregătirii studenţilor de la facultăţile juridice, dar şi celor interesaţi de
cunoaşterea şi aprofundarea noţiunilor generale minimale utilizate în dreptul comerţului internaţional.
El poate fi folosit de toţi cei interesaţi de cunoaşterea provocărilor cu care se confruntă mediul de
afaceri internaţional, în condiţiile economiei de piaţă actuale şi a societăţii globalizate.
Notele de curs reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Dreptul comerţului internaţional şi
sunt destinate studenţilor de la învăţământ cu frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă. Notele de
curs reprezintă o sinteză sistematizată a disciplinei studiate, care ajută studenţii la o mai bună
înţelegere a materiei abordate. Studiul va fi completat prin parcurgerea unei bibliografii de cursuri şi
alte materiale, indicate în trimiterile de la subsol şi în bibliografia afişată după fiecare temă. De
asemenea, la completarea studiului vor contribui şi consultaţiile pe care le va acorda studenţilor
profesorul titular de disciplină şi autor al manualului.
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune rezultatelor aşteptate, doar cu
condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care este
prezentată în cele ce urmează.
Cursul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământul
naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
materialului asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi
aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Cursul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din
componenţa cursului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-cheie). Cursul
poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală, care să nu depăşească
2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările
recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).
Obiective generale ale cursului

• Dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor, pentru înţelegerea specificului instituţiilor de drept al
comerţului internaţional în cadrul relaţiilor economice internaţionale, în condiţiile globalizării.
• Formarea de specialişti în domeniul dreptului comerţului internaţional, prin cunoaşterea şi
definirea noţiunilor de bază utilizate în relaţiile comerciale/de afaceri internaţionale.
• Însuşirea caracterului interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional.
• Facilitarea accesului studenţilor la cunoaşterea şi aprofundarea principalelor aspecte ce
influenţează în mod semnificativ relaţiile economice, comerciale/ de afaceri în societatea
contemporană.
• Aprofundarea normelor ce reglementează funcţionarea mecanismelor naţionale, comunitare şi
internaţionale ale relaţiilor comerciale internaţionale, în contextul economiei de piaţă şi
economiei globalizate.
• Familiarizarea studenţilor cu instituţii precum: bursele de marfuri, de valori, piaţa de capital,
jurisdicţii off-shore, specifice relaţiilor comerciale/ de afaceri internaționale
• Cunoaşterea şi caracterizarea principalelor tipuri de contracte utilizate în comerţul internaţional,
în contextul globalizării.
Competenţe dobândite
▪ Competenţe cognitive: însuşirea noţiunilor de bază ale disciplinei.

▪ Competenţe profesionale: capacitatea de a corobora noţiunile însuşite cu alte noţiuni de
drept; formarea unei logici juridice, prin înţelegerea şi stăpânirea noţiunilor, conceptelor şi
7
instituţiilor prezentate; dobândirea aptitudinilor necesare aplicării legislaţiei şi doctrinei la
soluţionarea unor cazuri practice.
Competenţe valorice: lărgirea orizontului de cunoaştere; respectul faţă de valorile umaniste şi
faţă de drepturile individului.
Mod de lucru
• Manual, notiţe, curs în format BB în platforma de e-learning, consultaţii cu profesorul
➢ Parcurgeţi cu atenţie conţinutul capitolului, al anexelor şi al informaţiilor suplimentare
primite cu ocazia consultaţiilor cu profesorul titular de disciplină.
➢ Localizaţi în text conceptele din rezumat şi cuvintele- cheie.
➢ Parcurgeţi bibliografia suplimentară.
➢ Răspundeţi la întrebările recapitulative, sub forma unor expuneri verbale, dar şi în scris.
➢ Realizaţi testele de autoevaluare, fără a apela la răspunsuri. Evaluaţi răspunsurile şi reluaţi
documentarea pe baza manualului şi a bibliografiei suplimentare.
➢ Rezolvaţi studiile de caz şi exerciţiile.
STRUCTURA CURSULUI
Cursul este structurat pe 13 teme, care se parcurg conform tematicii aferente disciplinei dreptul
comerțului internațional, cu precizarea că uneia din teme îi sunt alocate încă două ore de studiu.
(paradisurile fiscale și jurisdicțiile off-shore), astfel, în total, fiind alocate 14 teme, conform fișei de
disciplină și planului de învățamânt.
TEME DE CONTROL
Temele de control se regăsesc la finalul fiecărei unități de învățare, astfel încât după parcurgerea
informațiilor aferente fiecărei teme, studentul să-și verifice cunoștințele dobândite urmare studiului
individual.
BIBLIOGRAFIE
La finalul fiecărei unități de învățare este indicată o bibliografie minimală obligatorie specifică
fiecărei teme. Bibliografia selectivă a cursului de drept al comerțului internațional:
1. Roxana-Daniela Păun, Dreptul comerțului internațional- curs universitar, Editura Fundaţia
României de Mâine, Bucuresti, 2019, în curs de aparitie
2. Roxana-Daniela Păun, Dreptul comerțului internațional - curs universitar, Editura Fundaţia
României de Mâine, Bucuresti, 2018, manual în format ID/IFR, în curs de apariție, în format pdf
3. Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței- curs universitar, Editura Fundaţia României de
Mâine, Bucuresti, 2013,
4. Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței- curs universitar, Editura Fundaţia României de
Mâine, Bucuresti, 2015, manual în format ID/IFR,
5. Roxana-Daniela Păun, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţia României de
Mâine, Bucuresti, 2011,
6. Roxana-Daniela Păun, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţia României de
Mâine, Bucuresti, 2018, manual în format ID/IFR,
7. Vlad- Teodor Florea, Dreptul concurenței. Punerea în aplicare a regulilor concurenței, Editura
Hamangiu, București, 2018.
8. Dumitru Mazilu, Tratat privind Dreptul comerțului internațional, Universul Juridic, 2011
9. Dumitrescu Aida Diana, Dreptul comerțului internațional, Ed. CH BECH, 2014,
8
10. Claudiu-Paul Buglea, Dragos-Alexandru Sitaru, Alexandru Serban Stanescu, Dreptul
comerțului internațional. Tratat - Partea generală și Partea specială, Universul Juridic, 2008,
11. Laurențiu Sorescu, Insolvența bancară în dreptul comerțului internațional, Universul Juridic,
2010,
Facultativă:
1. D. Sitaru (coordonator) Dreptul comerţului internaţional (tratat), vol.I, II Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008;
2. B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Univ. Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1993,
partea generală;
3. O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, Ed. Academiei, vol.I,
Partea generală, 1985; vol. II, partea specială, 1987;
4. V. Babiuc, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Atlas, Bucureşti, 1994;
5. B. Ştefănescu (coordonator), Dreptul comerţului internaţional – documente, Ed. Lumina Lex,
2003;
6. B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
7. M. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Lumina lex, 1994, 1995;
8. D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, vol.I, 2004;
9. A Severin, Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional, Ed. Lumina Lex, 2004;
10. Octavian Căpăţână, Publicitatea comercială, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi
evaluările pe parcurs la seminar şi cea pe bază de proiect a studentului.
9
Unitatea de învăţare 1
Introducere în Dreptul comerţului internaţional. Noţiune,
particularităţile raportului juridic de comerţ internaţional. Principiile
fundamentale ale dreptului comerţului internaţional
1.1. Introducere
Activitatea comercială internaţională are un istoric important, având
în vedere originea primelor schimburi comerciale din istoria umanităţii
prin binecunoscutul „troc”.
Cursul de faţă îşi propune să contribuie la formarea ştiinţifică şi
practică a studenţilor facultăţii de drept, care pregăteşte viitorii specialişti
în domeniile activităţilor juridice, economice, financiare şi comerciale
publice şi private, prin tratarea celor mai importante instituţii juridice ale
Dreptului Comerţului Internaţional.
Actualmente, pe plan internaţional, are loc un amplu proces de
regândire a vechilor principii, concepte, categorii politice, economice şi
financiare.
De asemenea, se încearcă repoziţionarea relaţiilor comerciale pe
noile fundamente impuse de revoluţiile care au avut loc în Europa Centrală
şi de Est în ultimul deceniu al secolului trecut, precum şi după încetarea
Războiului Rece.
În acest context, principiile fundamentale, alături de normele
promovate de către Convenţia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului
Internaţional, cum ar fi: libertatea comerţului, concurenţa loială, egalitatea
părţilor, libertatea convenţiilor, buna credinţă, au devenit coordonatele
dezvoltării actuale a comerţului mondial.
Dreptul Comerţului Internaţional este una dintre cele mai dinamice
subramuri de drept, întrucât procesul de globalizare, fenomen
incontestabil, cere răspunsuri imediate şi precise la numeroasele întrebări
ridicate de evoluţia afacerilor, care cunoaşte o dezvoltare fără precedent,
dar şi diversificare şi specializare a producţiei de mărfuri şi servicii
inimaginabile chiar în perioada imediat anterioară.
Importanţa transformărilor, mai mult decât substanţiale, în comerţul
mondial, este reliefată şi de următoarele considerente:
- raporturile juridice de comerţ internaţional sunt reglementate atât de
norme juridice comerciale cu caracter intern, cât şi de norme de drept
cuprinse în acordurile şi tratatele internaţionale;
- există un permanent „război”(sui generis), născut din multitudinea şi
diversitatea reglementărilor cu caracter comercial, care se suprapun sau se
contrazic uneori;
- asistăm la numeroase eforturi, desfăşurate pe plan mondial, pentru
elaborarea unor reguli uniforme ori a unor legi-cadru, menite să conducă la
10
promovarea unor reguli unitare aplicabile raporturilor juridice de comerţ
internaţional.
Să mai adăugăm acestor deziderate şi provocările născute din
efectuarea schimburilor economice prin mijloace electronice,
internaţionalizarea investiţiilor şi a capitalurilor, multitudinea de
reglementări regionale şi mondiale. Utilizarea unor forme moderne de
contracte reprezintă o provocare pentru toate părţile implicate.
1.2.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Având în vedere complexitatea şi importanţa deosebită a Dreptului
Comerţului Internaţional în lumea contemporană, prin cursul de faţă ne
propunem să dăm un răspuns următoarelor probleme:
-familiarizarea studenţilor cu principiile, noţiunile şi conceptele cu
care operează Dreptul Comerţului Internaţional;
-evidenţierea principalelor tendinţe şi orientări manifestate în
codificarea multitudinii şi diversităţii de reglementări întâlnite în fluxurile
comerciale;
-reliefarea evoluţiilor înregistrate în ultimii ani, în ţara noastră, în
alinierea legislaţiei noastre comerciale la legislaţia europeană şi, îndeosebi,
la Dreptul european şi, nu în ultimul rând, al dispoziţiilor normative din
convenţiile internaţionale la care România este parte.
Obiective
• dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru înţelegerea specificului
instituţiilor de drept al comerţului internaţional în cadrul relaţiilor
economice internaţionale, în condiţiile globalizării;
• formarea de specialişti în domeniul dreptului comerţului internaţional,
prin cunoaşterea şi definirea noţiunilor de bază utilizate în relaţiile
comerciale/de afaceri internaţionale;
• însuşirea caracterului interdisciplinar al dreptului comerţului
internaţional;
• facilitarea accesului studenţilor la cunoaşterea şi aprofundarea
principalelor aspecte ce influenţează în mod semnificativ relaţiile
economice, comerciale/ de afaceri în societatea contemporană.
Competenţe
• familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de
învăţare;
• cunoaşterea şi aprofundarea elementelor esenţiale componente ale
relaţiilor comerciale/ de afaceri internaţionale, în contextul lumii
globalizate;
• cunoaşterea reglementărilor europene şi internaţionale privind relaţiile
economice, de dreptul comerţului internaţional, care definesc şi
formează relaţiile comerciale/ de afaceri la nivel internaţional;
• însuşirea conţinutului şi obiectului raportului juridic de comerţ
internaţional;
• cunoaşterea subiectelor dreptului comerţului internaţional;
• însuşirea elementelor definitorii privind bursele de mărfuri, bursele de
valori şi piaţa de capital şi aprofundarea rolului fiecărei instituţii în
dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale;
• cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor specifice comerţului internaţional,
a instituţiilor care gestionează domeniile respective;
11
• utilizarea adecvată a paradigmelor specifice studiilor şi politicilor
europene/internaţionale;
• cunoaşterea noţiunilor de bază specifice dreptului comerţului
internaţional şi înţelegerea mecanismului de funcţionare al sistemului
instituţiilor de drept internaţional contemporan, în contextul
globalizării relaţiilor comerciale/ de afaceri;
• utilizarea adecvată a conceptelor şi principiilor fundamentale ale
dreptului comerţului internaţional în procesul complex actual de
globalizare;
• aprofundarea şi dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru
înţelegerea specificului instituţiilor de drept internaţional în cadrul
raporturilor ce iau naştere între state, precum şi între acestea şi alte
subiecte de drept internaţional.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
Noţiuni introductive. Secţiunea I1

Conceptul de drept. Diviziunile dreptului. Norma juridică.
1.3.1. Conceptul de drept

Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică „ştiinţa dreptului” sau un
ansamblu sistematic de cunoştinţe sau de idei, fapte, studii, despre drept.
Dreptul este o ştiinţă socială ce are ca obiect studierea relaţiilor juridice
dintre oameni, participarea oamenilor la circuitul juridic ca titulari de
drepturi şi obligaţii. Prin drept obiectiv înţelegem totalitatea normelor de
conduită impuse indivizilor, colectivităţilor în cadrul vieţii sociale, în
anumite condiţii şi la nevoie, chiar prin forţa de constrângere a statului. Pe
scurt, dreptul obiectiv a mai fost definit ca fiind totalitatea normelor juridice
sau ca ansamblul normelor de conduită2. Dreptul spune ceea ce trebuie sau
nu trebuie să se facă, determină limita între ceea ce este interzis şi ceea ce
este permis să se facă. „Ca să răspundă funcţiei ei sociale, regula de drept
trebuie să fie definită precis şi prevăzută cu o forţă, o sancţiune fizică
determinată care să constrângă pe oameni la observarea ei”3.
Putem defini dreptul, în general, ca fiind totalitatea valorilor esenţiale,
1 Conform Roxana-Daniela Păun, Dreptul afacerilor, curs redactat în tehnologie IFR, unitatea de învățare 1, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2012, și Jenică Drăgan, Dreptul comerțului internațional, curs redactat în tehnologie
IFR, unitatea de învățare 1, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
2 Carmen Popa, Teoria gerală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 21.
3 Etică, Manual cls. a VIII-a secundară, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1941, p. 73.
12
principiilor şi mijloacelor necesare protejării şi recunoaşterii acestora, într-
o societate, la un anumit moment istoric, învestite cu forţă juridică de către
autoritatea statală4.
1.3.2. Diviziunile generale ale dreptului

Pentru ca dreptul să îşi atingă finalitatea, este necesară o grupare a
elementelor primare ce îl compun, adică a normelor. Astfel, ramura de drept
poate fi definită ca o grupare de norme şi instituţii juridice, ce au un obiect
comun, ce rezultă din relaţiile sociale pe care le reglementează fiecare
ramură, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale
respective şi prin anumite principii comune care stau la baza lor5. Astfel de
ramuri sunt: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul afacerilor ş.a. Dată fiind complexitatea pe care o au
relaţiile sociale, această împărţire pe ramuri atât a dreptului pozitiv, cât şi a
ştiinţei dreptului, apare ca o necesitate. La rândul lor, ramurile de drept
compun un sistem de drept, dreptul unui stat, care „ni se înfăţişează nu ca o
sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al
acestora, organizate, structurate într-un sistem pe baza anumitor principii,
urmărind o anumită finalitate”6.
În funcţie de caracteristicile elementelor ce compun dreptul, putem
deosebi o serie de diviziuni generale ale acestuia. M. Djuvara recunoaşte ca
fiind diviziuni ale dreptului: dreptul intern (care se aplică numai pe teritoriul
statului care l-a elaborat) şi dreptul extern (norme juridice ce au un element
de extraneitate, adică de relaţii între două sau mai multe state, norme din ce
în ce mai numeroase odată cu înmulţirea şi multiplicarea relaţiilor
internaţionale); dreptul determinator (care determină ce trebuie să facă
persoanele) şi dreptul sancţionator (cel care organizează sancţiunile)7. Cea
mai importantă diviziune a dreptului abordată de M. Djuvara este, însă, cea
care împarte dreptul în drept public şi drept privat. Diviziunea în public şi
privat a dreptului, recunoscută de majoritatea doctrinei juridice, este de altfel
mult mai veche, putând fi regăsită şi la jurisconsulţii romani. La romani,
dreptul public reglementa organizarea statului, precum şi raporturile dintre
particulari şi stat, pe când dreptul privat se aplica doar raporturilor dintre
particulari8. Romanii dădeau noţiunii de crimă sensul de faptă ilicită,
sancţionată de ius publicum, spre deosebire de delict, care era o faptă ilicită
sancţionată de ius civile. Această deosebire s-a menţinut pe toată durata
epocii clasice. În epoca următoare, această deosebire şi-a pierdut importanţa,
deoarece ius publicum a absorbit, sub acest aspect, ius civile, iar termenii
delict şi crimă au devenit noţiuni echivalente. Ulpian recunoştea această
diviziune şi punea la fundamentul ei utilitatea interesului ocrotit printr-o
normă juridică, astfel dreptul public este acela care priveşte statul, iar dreptul
privat este cel care are o utilitate pentru particular („publicum ius est quod
ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem
pertinet”).
O altă dovadă a importanţei acestei diviziuni este faptul că ea este
4 Alexandru Florin Măgureanu, Principiile generale ale dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 5.
5 http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=1774
6 I. Ceterchi; I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura All, 1993, p.76.
7 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1930, vol.1, p.105 şi urm.
8 Emil Molcuţ, Drept roman, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p.13.
13
regăsită atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional. Diviziunea în
drept public şi drept privat subzistă aşadar celei în drept intern şi drept
internaţional, dovedind un grad mai mare de generalitate şi o importanţă
sporită. Potrivit acestei dihotomii, ramuri de drept ca: dreptul constituţional,
dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar şi dreptul fiscal sau
dreptul procesual (atât civil cât şi penal) aparţin dreptului public, iar dreptul
civil, comercial, afacerilor, familiei, comerţului internaţional aparţin
dreptului privat.
Potrivit lui François Rigaux9, dreptul public are ca obiect organizarea
statului şi a persoanelor juridice care depind de el, ca şi raporturile lor cu
particularii, organizarea puterii şi a modalităţilor prin care se exercită.
Dreptul privat are ca obiect, potrivit aceluiaşi autor, raporturile dintre
persoanele particulare, care nu au o legătură directă nici cu exercitarea
puterii, nici cu activitatea agenţilor puterii, ci cu actele particulare cărora
puterea le-a acordat autonomie.
O altă diferenţă importantă între raporturile juridice de drept public şi
raporturile de drept privat apare din punctul de vedere al poziţiei juridice pe
care se află părţile. Astfel, într-un raport de drept privat părţile se află pe
poziţii de egalitate juridică, iar în dreptul public, există un raport de
subordonare între individ şi organele statului. Statul îşi asumă unele sarcini,
pe care le consideră de maximă importanţă pentru chiar funcţionarea sa,
sarcini ca organizarea şi înfăptuirea actului de justiţie, de legiferare, precum
şi sarcina executivă. Statul recunoaşte în alte domenii, cum ar fi proprietatea,
relaţiile de viaţă de familie, iniţiativa economică ş.a., dreptul persoanelor
fizice sau juridice de a încheia tranzacţii, aşa cum cred ele de cuviinţă,
singurele limitări fiind cele de ordine publică. În acest tip de relaţii, statul
este situat pe o poziţie de egalitate juridică, la fel ca orice particular. Este
opinia justificată a unor autori10 că intervenţia statului, prin acte normative
în relaţiile dintre particulari, nu este un criteriu pertinent de deosebire între
dreptul public şi dreptul privat, întrucât criteriul ştiinţific al deosebirii este
acela al calităţii, în virtutea căreia statul intervine. Atunci când apare într-un
raport juridic ca autoritate ce deţine puterea, este vorba despre domeniul
dreptului public, pe când atunci când statul apare în calitate de parte într-un
raport juridic oarecare, este vorba despre un act de drept privat, pe care
statul îl încheie ca simplu particular. În virtutea rolului pe care îl are, statul
trebuie să poziţioneze asigurarea libertăţilor fundamentale pe primul loc în
ierarhia obligaţiilor sale. O intervenţie a statului prin norme imperative ce ar
viza aspecte intime ale vieţii cetăţenilor (ca de exemplu, încercarea de a
norma în întregime modul în care să se desfăşoare relaţiile de familie) ar
avea consecinţe dezastruoase. Consecinţe la fel de grave ar avea însă şi
recunoaşterea posibilităţii ca dreptul public să fie schimbat prin simple
înţelegeri între persoane de drept privat. Deşi recunoaşterea autonomiei de
voinţă are o importanţă foarte mare pentru orice sistem de drept democratic,
aceasta nu înseamnă că ea este nelimitată. Limita autonomiei de voinţă
trebuie să fie întotdeauna ordinea de drept.
1.3.3. Norma juridică

Din diferitele definiţii date dreptului, putem deduce că ştiinţa juridică,
9 Indicat de Sofia Popescu, în Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 218 şi urm.
10 Genoveva Vrabie; Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 85.
14
dar şi dreptul aplicat, dreptul pozitiv, au în centrul preocupărilor lor norma
de drept, ce poate fi definită ca „o regulă care stabileşte cum trebuie să
acţioneze sau să se comporte membrii societăţii în anumite condiţii
determinate, pentru ca rezultatele lor să fie eficiente şi apreciate pozitiv11”.
Principiul legalităţii implică o subordonare necondiţionată a subiectului
raporturilor juridice faţă de comandamentul normativ. Forma scrisă a legii,
mijloacele statale specifice de publicitate a conţinutului legii, reprezintă
garanţii de certitudine a legii, în raport cu alte izvoare de drept. Legea nu
este un izvor de drept oarecare, ci este de o esenţă superioară. Statul are
monopolul legislativ. Manifestarea de suveranitate ce are loc prin edictarea
de legi poate fi asemănată cu actele de dispoziţie ale persoanei în dreptul
privat. Cu toate că suveranitatea emană de la popor, odată ce ea a fost
delegată statului, acesta capătă prerogativa de a o exercita, aşa cum crede el
de cuviinţă, în limitele mandatării pe care a primit-o de la majoritatea
cetăţenilor.
Norma juridică, spre deosebire de celelalte norme sociale (religioase,
morale), este învestită cu forţă juridică, altfel spus, nerespectarea ei poate
atrage pedeapsa, în funcţie de natura normei, de valoarea ocrotită şi de
gravitatea încălcării. Într-o opinie12, definirea conceptului de normă juridică
apare în strânsă legătură cu trei caracteristici esenţiale ale regulii juridice,
generalitatea, impersonalitatea şi obligativitatea. Autorul citat defineşte
norma de drept ca „regula socială de comportament, caracterizată prin
generalitate, impersonalitate şi obligativitate, instituită sau recunoscută de
autoritatea publică având acest atribut conferit de societate şi a cărei aplicare
se asigură prin acceptarea conştientă de către destinatarii ei, nerespectarea
fiind sancţionată de către forţa de constrângere specializată a statului”.
Definiţia dreptului comerţului internaţional. Specificul dreptului
comerţului internaţional. Izvoarele şi principiile dreptului comerţului
internaţional
Dreptul comerţului internaţional este una dintre cele mai dinamice
subramuri de drept.
Conceptul de afaceri şi corporaţii în comerţul internaţional. Definiţia
dreptului comerţului internaţional
Multe dintre corporaţiile de astăzi au o cifră de afaceri mai mare decât PIB-
ul multor ţări ale lumii. Se extind aproape global, contribuind, dacă nu chiar
născând prin însăşi natura lor procesul de globalizare. Multe dintre
corporaţiile de astăzi există în zona mai multor jurisdicţii ale lumii, reuşind
totuşi prin influenţă şi manevre rafinate să evite aplicarea multor legi. Ideea
de responsabilitate faţă de un grup social tinde să dispară azi. Respectul faţă
de valorile unei societăţi a fost înlocuit de goana după un profit obţinut cu
orice cost, aşa cum observa celebrul Peter Drucker, încă în 1946, în lucrarea
sa, Conceptul de corporaţie. Pe perioada crizei actuale, multe dintre băncile
lumii nu ezită să folosească bani proveniţi din surse mai mult sau mai puţin
cunoscute, care pot fi considerate dubioase, sau chiar direct din traficul de
droguri. Greutatea care pică pe umerii unui manager astăzi a crescut de zeci
poate chiar sute de ori faţă de perioada în care a scris Drucker.
Schimbările din ce în ce mai rapide ce au loc în societate, fenomenul
globalizării economice, apariţia şi dezvoltarea unor structuri transnaţionale
11 Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 177.
12 Radu Stancu, Norma juridică, Editura Tempus, Bucureşti, 2002, p.43.
15
de tip corporatist de o amploare şi o forţă economică fără precedent până
acum şi mai ales ritmul din ce în ce mai accelerat în care se desfăşoară
afacerile sunt factori ce pledează în favoarea unei ramuri de drept distincte,
autonome. Cu toate acestea, dreptul afacerilor, o disciplină ce se situează la
graniţa dintre juridic şi ştiinţele economice, nu este un drept autonom,
întrucât nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată activitatea
şi viaţa economică.
Conceptul de „afacere” în contextul dezvoltării relaţiilor comerciale
internaţionale şi globalizării acestora poate fi definit ca activitatea
individuală sau colectivă, ce îmbracă o formă juridică şi este coordonată
după principii economice, pusă în slujba satisfacerii trebuinţelor umane
fundamentale, în contextul raporturilor comunităţii în care aceasta se
exprimă la un moment dat.
Având în vedere definiţia pe care am oferit-o noţiunii de „afacere”, putem
oferi o definiţie a dreptului comerţului internaţional care, în sens larg,
reprezintă totalitatea raporturilor juridice ce au ca obiect activităţile
economice, la nivel naţional sau transnaţional, în domeniul agricol,
industrial, financiar, comercial.
Dreptul comerţului internaţional este definit prin însăşi gama de operaţiuni
de import/export, derulate de persoane fizice şi/sau juridice dintr-un stat cu
parteneri cu aceeaşi vocaţie dintr-un alt stat, având ca obiect mărfurile,
capitalurile şi serviciile. Din această definiţie reiese, cu claritate, că dreptul
comerţului internaţional însumează acele norme juridice care reglementează
relaţiile comerciale care depăşesc cadrul intern al unui stat/ al mai multor
state.
Procesul de globalizare, fenomen incontestabil, cere răspunsuri imediate şi
precise la numeroasele întrebări ridicate de evoluţia afacerilor, care cunoaşte
o dezvoltare fără precedent, diversificarea şi specializarea producţiei de
mărfuri şi servicii.
Importanţa transformărilor în comerţul mondial este reliefată şi de
următoarele considerente: raporturile juridice de comerţ internaţional sunt
reglementate de norme juridice comerciale cu caracter intern şi de norme de
drept cuprinse în acordurile şi tratatele internaţionale.
Există un permanent „război”(sui generis), născut din multitudinea şi
diversitatea reglementărilor cu caracter comercial, care se suprapun sau se
contrazic uneori.
Asistăm la numeroase eforturi, desfăşurate pe plan mondial, pentru
elaborarea unor reguli uniforme ori a unor legi-cadru, menite să conducă la
promovarea unor reguli unitare, aplicabile raporturilor juridice de comerţ
internaţional.
3. Izvoarele dreptului afacerilor care include şi comerţul internaţional
În ştiinţele juridice, conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens
specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a
normelor juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica
judiciară. Izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, mai concret,
este modalitatea de instituire sau recunoaştere, de către puterea de stat a
normelor juridice, în procesul de creare a dreptului.
a) izvoare normative
Actele normative reprezintă izvorul de drept cu cea mai mare importanţă în
sistemul izvoarelor dreptului. Locul principal pe care îl deţine legea,
înţeleasă în sens larg, în sistemul izvoarelor de drept, se explică atât prin
16
cauze istorice, cât şi prin raţiuni care ţin de trăsăturile de conţinut şi de
formă, în raport cu celelalte izvoare.
S-a apreciat, în mod corect, că jurisprudenţa şi cutuma sunt izvoare de drept
mai oscilante, mai puţin precise decât actul normativ. Legea previne
nesiguranţa dreptului, incertitudinile ce au loc în societatea modernă.
Sunt izvoare normative:
- Constituţia, ca lege fundamentală (de ex., art. 135 prevede că: (1)
Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară…).
-Codul civil, care, în urma recentelor modificări şi a abrogării Codului
comercial, devine un izvor esenţial pentru dreptul comerţului internaţional;
-legi speciale din diferite domenii ale vieţii economice.
b) izvoare indirecte
Sunt acelea care pentru a căpăta forţa juridică şi a deveni izvoare de drept au
nevoie de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică. În
sistemul român de drept acestea sunt: cutuma (sau obiceiul), practica
judiciară şi doctrina de specialitate.
Cutuma este rodul unor experienţe de viaţă ale unor comunităţi, al repetării
unor practici de reglementare naturală a relaţiilor sociale. Oamenii aplică în
mod mecanic reguli stabilite în decursul timpului, întrucât au ajuns la
convingerea că regula respectivă este utilă şi necesară pentru soluţionarea
cauzei concrete. În ramurile de drept (privat) ce au un conţinut economic,
uzanţele comerciale au un rol din ce în ce mai important în rândul izvoarelor
dreptului.
Practica judecătorească este alcătuită din totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de către instanţele naţionale de toate gradele.
Potrivit scopului lor, instanţele de judecată soluţionează anumite cauze ce
sunt aduse în faţa lor şi pronunţă hotărâri (sentinţe), bazându-se pe legi.
Cauzele judecate de instanţe sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat,
judecătorul trebuie să judece cauza şi să pronunţe sentinţa, interpretând şi
aplicând normele juridice.
Doctrina este considerată, în prezent, ca un izvor indirect al dreptului. Ea
este calificată ca dominantă, atunci când se caracterizează prin multitudinea,
constanţa şi autoritatea opiniilor care o formează. Doctrina poate inspira
modificarea legislaţiei prin propunerile ei numite de lege ferenda. Cu toate
că doctrinei nu i se recunoaşte decât un rol secundar în cadrul izvoarelor
dreptului, ar fi indicat ca propunerile de lege ferenda să fie analizate cu o
atenţie mult mai mare de către legiuitor.
Comparativ cu dreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la
formaţiuni sociale care au fie un caracter economic (de ex., corporaţiile
economice), fie caracter social (de ex., sindicatele profesionale) sau un
caracter cultural, sportiv (de ex., federaţiile sportive). Tot acest ansamblu de
formaţiuni se subordonează reglementării juridice a statului, privitoare la
organizarea lor interioară, relaţiile lor cu indivizii şi relaţiile dintre ele. În
afara acestor reglementări cu caracter general provenind de la stat,
formaţiunile amintite se bucură de o largă autonomie, aceasta manifestându-
se şi regăsindu-se în norme proprii, norme care stabilesc ordinea lor
17
interioară şi care îmbracă forma unor statute, regulamente, cutume. Toate
aceste norme, pentru a fi aplicate în cazul soluţionării unor litigii, trebuie
mai întâi să fie recunoscute de instanţe. Ele se regăsesc sub titulatura de
drept autonom. Astfel, izvoarele dreptului autonom sunt izvoare subsidiare,
în raport cu izvoarele dreptului statal, căruia i se subordonează.
c) izvoare internaţionale
Convenţiile internaţionale
În categoria convenţiilor internaţionale introducem toate actele
internaţionale: convenţii; acorduri; tratate; carta.
Rolul convenţiilor internaţionale este de a uniformiza normele conflictuale,
respectiv prevederile legale ce aparţin dreptului internaţional privat, sau de a
crea un drept material substanţial uniform. Există convenţii multilaterale cu
caracter regional şi în acest sens avem: tratatul de la Roma 1957, stabilind
crearea comunităţii economice europene; tratatul de la Maastricht 1952;
convenţia privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb
(AELS) de la Stockholm 1960; tratatul de la Lisabona din 2009.
Există convenţii internaţionale multilaterale cu caracter mondial: Carta
Naţiunilor Unite, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) şi
Acordul privind înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) de
la Marrackesh.13
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)14-
Obiectivul principal al GATT a fost iniţial crearea de condiţii favorabile
pentru desfăşurarea schimburilor comerciale între statele membre. Ulterior,
datorită creşterii numărului de state care au aderat la acest acord, în special
statele în curs de dezvoltare, obiectivele şi atribuţiile GATT s-au lărgit, în
special spre sprijinirea procesului de dezvoltare a comerţului exterior al
acestor state.
Astfel, începând cu anul 1964, GATT a fost completat cu Partea a patra
(Comerţ şi dezvoltare), care vizează cu predilecţie statele în curs de
dezvoltare, iar, începând cu anul 1968, a fost creat organismul comun de
comerţ internaţional GATT-UNCTAD.
GATT15 a fost un tratat multilateral interguvernamental prin care statele
membre se obligau să respecte anumite principii şi reguli în domeniul
relaţiilor comerciale, respectiv să reducă, să elimine sau să consolideze
taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative sau de altă natură din calea
schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat la liberalizarea acestora.
Statele care au semnat iniţial GATT, denumite membre fondatoare, sunt cele
23 de state implicate în cadrul negocierilor acordului: Australia, Belgia,
Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba, SUA, Franţa, India, Liban,
Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud,
Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China.
La momentul 31 decembrie 1994, numărul statelor participante la GATT a
atins cifra de 140, fiind reprezentate de: 128 părţi contractante (membri cu
drepturi depline) şi 12 membri de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au
13 Momentul înfiinţării OMC (Acordul a fost semnat la finalul rundei de negocieri Uruguay, desfăşurat între 1986-
1994) din cadrul GATT este reprezentat de adoptarea Acordului de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994, intrat
în vigoare la data de 1 ianuarie 1995.
14 Pentru detalii, a se vedea: http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/activitate-internationala/alte-
relatii/OMC_2.pdf pag. 2.
15 Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (AGTDC), General Agreement on Tariffs and Trade
(GATT).
18
fost puse în aplicare prevederile acordului înainte de câştigarea
independenţei şi care au dreptul să devină părţi contractante după câştigarea
independenţei politice).
Până la crearea OMC, activitatea GATT s-a desfăşurat în cadrul unei
structuri organizatorice gândite astfel:
1. Sesiunea părţilor contractante (forul superior al GATT, alcătuit din
membrii cu drepturi depline, care se întrunea în sesiuni ordinare sau
extraordinare, la cererea părţilor contractante).
2. Consiliul reprezentanţilor (organ executiv, format din reprezentanţi ai
statelor membre cu drepturi depline, care îşi exercita atribuţiile între
Sesiunile părţilor contractante).
3. Comitete şi grupuri de lucru specializate pe anumite problematici,
precum:
* Comitetul pentru comerţul cu produse industriale;
* Comitetul pentru agricultură şi comerţul cu produse agricole;
* Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare;
* Comitetul pentru practicile antidumping;
* Comitetul pentru textile.
Secretariatul GATT cu sediul la Geneva, gândit ca structură organizatorică
însărcinată cu atribuţii administrative, a desfăşurat şi o importantă
activitate publicistică. În plus, GATT a organizat un Centru de Comerţ
Internaţional, transformat ulterior în Centrul Comun de Comerţ
Internaţional GATT-UNCTAD.16
Negocierile comerciale iniţiate de GATT s-au desfăşurat în cadrul unor
conferinţe, cunoscute sub numele de runde de tratative, care au vizat
negocieri tarifare şi netarifare, pentru limitarea şi eliminarea barierelor
tarifare şi netarifare din relaţiile comerciale internaţionale ale statelor
membre GATT.
Astfel, au fost stabilite principii care să guverneze atât negocierile tarifare,
cât şi pe cele netarifare.
Principiile pentru negocierile tarifare sunt:
a) participarea doar a părţilor interesate, în sensul că fiecare parte
contractantă are dreptul de a decide participarea la aceste negocieri
comerciale;
b) respectarea principiului reciprocităţii concesiilor (niciunei părţi nu i se
poate cere să facă concesii unilaterale, iar între părţile contractante trebuie
să se acorde concesii de egală valoare); (de la acest principiu există o
derogare în favoarea statelor în curs de dezvoltare, respectiv - Sistemul
global de preferinţe);
c) respectarea „Clauzei naţiunii celei mai favorizate” de către toate părţile
contractante care beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, cu
excepţia derogărilor, indiferent dacă participă sau nu la negocieri. În ceea
ce priveşte alte acorduri negociate (netarifare sau din domeniul juridic),
aplicarea acestora depindea de măsura în care statele aderau la acestea;
d) retragerea concesiilor convenite pe cale multilaterală în cadrul GATT,
care nu se poate face de către nicio parte contractantă pe cale unilaterală
decât numai cu condiţia acordării altor concesii de egală valoare; de la
această regulă există o derogare legiferată în cadrul unui acord în favoarea
statelor în curs de dezvoltare – măsuri de salvgardare în scopul dezvoltării.
16 Conform http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/activitate-internationala/alte-relatii/OMC_2.pdf
19
Concesiile tarifare se referă la: eliminarea totală a taxelor vamale de
import la anumite produse, reduceri directe de taxe vamale la import (cu
un procent convenit), consolidarea taxelor vamale (în principal, vizează
menţinerea taxei la nivelul existent pe o perioadă determinată de timp).
Negocierile netarifare au determinat înlăturarea sau atenuarea
obstacolelor netarifare din calea schimburilor comerciale dintre ţările
contractante (de exemplu, Acordul cu privire la achiziţiile publice
(negociat în cadrul Rundei Tokyo), – achiziţiile de peste 150.000 DST sunt
realizate în baza unei licitaţii la care pot participa în condiţii egale şi
nediscriminatorii atât furnizorii interni, cât şi cei străini). De asemenea,
negocierile netarifare au condus la instituirea unor coduri de conduită
privitoare la condiţiile în care pot fi folosite anumite obstacole netarifare în
relaţiile comerciale dintre părţile contractante, cu scopul de a optimiza
relaţiile comerciale internaţionale. Exemple de astfel de reglementări sunt:
Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii, precum
şi Codul antidumping. În Acordul privind subvenţiile la export şi
taxele compensatorii este definită taxa compensatoare ca fiind taxa
specială percepută cu scopul neutralizării oricărei subvenţii
acordate, direct sau indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare,
pentru producerea, exportul sau transportul unui produs. Codul
antidumping reglementează condiţiile pentru utilizarea taxelor
antidumping, în vederea neutralizării diferenţei de preţ dintre nivelul său
normal şi nivelul practicat la exportul produsului respectiv, atunci când
preţul la export este:
a) inferior preţului intern din ţara exportatoare sau din ţara de origine;
b) mai scăzut decât preţul reprezentativ al unui produs similar, exportat
într-o ţară terţă;
c) sub costul de producţie al aceluiaşi produs în ţara de origine, majorat cu
o sumă rezonabilă de natură să acopere cheltuielile de vânzare şi
beneficiul.
Aderarea României la GATT
România a semnat protocolul de aderare la GATT în data de 15
octombrie 1971, devenind astfel membru cu drepturi depline17.
În cadrul GATT, România a participat în cadrul Rundelor Tokyo şi
Uruguay (în cadrul acestei runde participând efectiv la negocieri).
După anul 1989, din cauza schimbărilor intervenite în sistemul
economic românesc, toate angajamentele cantitative stipulate de protocolul
de aderare nu au mai putut fi respectate, întrucât, toate importurile
României luate împreună nu trebuia să se situeze sub ritmul general al
importurilor, prevăzut în planurile cincinale. Ca urmare, a fost iniţiat un
proces de renegociere a protocolului de aderare la GATT. Acest proces nu
a fost finalizat niciodată, deoarece România a devenit membru OMC,
nemaifiind necesară încheierea unui nou protocol de aderare la GATT.
Organizaţia Mondială a Comerţului18 (OMC) a apărut după cel de-al
Doilea Război Mondial, din iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind
creată cu scopul de a stabili reguli şi principii privind relaţiile comerciale
internaţionale, care să asigure o anumită disciplină şi un mediu favorabil
17 Ratificat de RSR prin Decretul Consiliului de stat din 20 decembrie 1971 şi publicat în Buletinul Oficial RSR nr 9
din 27 ianuarie 1972.
18 Organization Mondiale du Commerce (OMC), World Trade Organization (WTO).
20
privind desfăşurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor
tarifare şi netarifare, precum şi a altor restricţii discriminatorii.
Actul final al Rundei Uruguay a marcat naşterea OMC, fiind documentul
prin care participanţii la negocieri:
- au convenit Acordul de creare a OMC19, precum şi o serie de declaraţii şi
decizii ministeriale;
- se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naţionale, acordul
privind crearea OMC.
Caracteristicile esenţiale ale OMC:
a) organizaţie independentă, în afara sistemului ONU;
b) conlucrează cu instituţii şi organizaţii cu caracter economic, inclusiv cele
din sistemul ONU;
c) este un „For multilateral” de aplicare a ansamblului măsurilor de
liberalizare a comerţului cu mărfuri, servicii şi drepturi de proprietate
intelectuală;
d) „for” de desfăşurare a noi runde de negocieri pentru extinderea
liberalizării în comerţul cu produse agricole, industriale şi cu servicii,
precum şi de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor
referitoare la regulile, disciplinele şi practicile de comerţ convenite;
e) are caracter permanent;
f) înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT, care din 1948 a
funcţionat pe o bază contractuală;
g) are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT, incluzând, pe lângă
reglementarea comerţului cu mărfuri, şi reglementarea comerţului cu servicii
(Acordul GATS), precum şi aspecte ale drepturilor de proprietate
intelectuală (Acordul TRIPS).
Structura instituţională a OMC cuprinde:
a) Conferinţa ministerială (care se întruneşte cel puţin o dată la doi
ani);
b) Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferinţele
ministeriale – acesta cuprinde şi două Organisme distincte pentru
revizuirea politicii comerciale şi pentru reglementarea diferendelor
dintre statele membre);
c) Consilii (Consiliul pentru comerţul cu mărfuri, Consiliul pentru
aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală,
Consiliul pentru comerţul cu servicii);
d) Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare,
Comitetul pentru restricţii de balanţe de plăţi, Comitetul pentru
buget, finanţe şi administraţie).
În prezent, OMC are 148 de ţări membre şi 33 de ţări cu statut de
observator, are sediul la Geneva, în clădirea fostului GATT. Cu excepţia
Vaticanului, un stat care are rolul de observator şi trebuie să înceapă
negocierile de aderare la OMC în termen de maximum 5 ani de la primirea
statului de observator.
Aderarea României la OMC s-a realizat la 1 ianuarie 1995, când
România devine membru originar, deoarece a îndeplinit cumulativ
condiţiile impuse în acest sens: avea calitatea de parte contractantă la
GATT-1947 şi a acceptat şi ratificat documentele Rundei Uruguay
19Acordul de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994 a fost ratificat de România, fiind publicat în Monitorul Oficial
nr. 360 din 27 decembrie 1994.
21
(Acordul de la Marrakech, acordurile comerciale multilaterale şi listele de
angajamente şi concesii anexate GATT-1994, precum şi listele de
angajamente specifice anexate la GATS). Astfel, România nu a mai fost
nevoită să parcurgă etapele obişnuite privind aderarea la OMC.
Există convenţii prin care se încearcă crearea unui drept material uniform:
-Convenţia privind vânzarea internaţională de mărfuri încheiată la Viena
1980;
-Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrare străine,
New York, 1958 (România a ratificat această convenţie);
-Convenţia privind arbitrajul comercial internaţional de la Geneva 1961;
-Convenţia privind prescripţia în materia vânzării internaţionale de mărfuri,
New York, 1974.
Există, de asemenea, convenţii prin care se urmăreşte uniformizarea
reglementărilor de drept internaţional privat în diferite materii - cambia, bilet
de ordin, cec.
Directivele europene reprezintă un izvor de drept indirect, deoarece statele
membre ale uniunii au obligaţia de a transpune aceste directive într-un
anumit interval de timp (specificat în directivă) în legislaţia lor naţională.
Uzanţele internaţionale
Uzanţele (uzurile, obiceiurile, cutumele) reprezintă reguli de conduită
născute din practica socială folosită vreme îndelungată şi respectată întocmai
ca normele juridice obligatorii.
Există uzanţe locale, speciale (în funcţie de diferitele domenii ale comerţului
internaţional) şi uzanţe generale ( aplicabile oricărui domeniu).
Secţiunea a II-a. Principiile fundamentale ale dreptului
comerţului internaţional
Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt:
▪ principiul libertăţii comerţului ;
▪ principiul concurenţei loiale;
▪ egalitatea juridică a părţilor;
▪ principiul libertăţii convenţiilor;
▪ contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile
contractante.
Principiul libertăţii comerţului
Cerinţa esenţială pentru libera circulaţie a bunurilor/mărfurilor,
serviciilor, valorilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice pe plan
internaţional, care impune eliminarea tuturor barierelor de ordin
administrativ, vamal, politic, care pot încetini/stopa derularea
raporturilor juridice de Dreptul Comerţului Internaţional.
Astfel, Constituţia României prevede în TITLUL IV- Economia şi finanţele
publice
Art. 135 - 1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Subprincipii ale Principiului libertăţii comerţului :
▪ - libertatea de a revinde pentru a obţine un profit;
▪ - consensul că politica monopolistă aduce atingere principiului
libertăţii comerţului;
22
▪ - controlul exercitat asupra subiectelor de Drept al Comerţului
Internaţional prin mijloace financiar-bancare de către stat.
Pe plan mondial, acest principiu dă posibilitatea creşterii volumului
schimburilor comerciale de mărfuri, valori şi cunoştinţe tehnico-ştiinţifice,
prin eliminarea oricărui obstacol, prin abolirea protecţionismului şi prin
stimularea concurenţei loiale.
Acorduri şi tratate internaţionale
▪ Pe plan internaţional, principiul aflat în discuţie se regăseşte
materializat în acorduri şi tratate internaţionale, care stau la baza
constituirii Uniunii Europene, a Zonei Nord-Americane de liber-
schimb, în Actul Final al Rundei Uruguay.
Exemple:
▪ Prin acordul încheiat între ţările continentului nord-american a fost
creat Tratatul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), care a
consacrat renunţarea la tarifele vamale între S.U.A., Canada şi Mexic.
▪ În Actul Final al Rundei Uruguay, semnat în Maroc în 1994, de peste
100 de state, între care şi România, a fost convenită cea mai
importantă liberalizare a comerţului mondial, prin reducerea cu 40% a
taxelor vamale pentru produsele industriale şi cu 36% pentru produsele
agricole.
▪ La 1 ianuarie 1995 a fost creată Organizaţia Mondială a Comerţului,
succesoarea perimatului Acord General pentru Tarife şi Comerţ
(GATT), creat în 1947, ceea ce constituie o altă importantă
manifestare a principiului libertăţii comerţului.
▪ Acordul de la Roma, din 1957.
▪ Actul Unic European, din februarie 1986.
▪ Tratatul de la Maastricht, din 1992.
▪ Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007, în vigoare 2009.
▪ Prin Acordul dintre Uniunea Europeană şi AELS, au fost create
premisele spaţiului unic european, unde, printre altele, se manifestă în
mod pregnant principiul libertăţii comerţului.
Principiul libertăţii comerţului se corelează cu principiul liberei
concurenţe. Concurenţa, în orice domeniu al activităţii umane, are un rol
benefic, cu atât mai mult în schimburile de mărfuri şi servicii, constituind,
în această privinţă, un factor real de progres economic. Concurenţa în
comerţul intern/internaţional este în favoarea consumatorului.
Principiul concurenţei loiale
▪ b.1. Concurenţa presupune, în primul rând, o competiţie de piaţă între
subiecte de drept cu activităţi comerciale asemănătoare, care se întrec
nestingherite pe piaţa liberă.
▪ b.2. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale amplifică rolul
concurenţei de pe piaţa internă, ridicând-o, pe aceasta din urmă, la
nivel continental, regional sau mondial, după cum se manifestă.
Funcţiile concurenţei loiale

▪ Având în vedere că, din totdeauna, concurenţa loială este unul dintre
principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului Internaţional,
expresie a liberalismului economic, ea are funcţii importante în
evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale, dintre care exemplificăm:
garantarea desfăşurării economiei de piaţă; facilitarea liberei circulaţii
a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor; stimularea
23
iniţiativei în cadrul schimburilor comerciale internaţionale.
Acest principiu fundamental orientează reglementările naţionale şi
internaţionale, în vederea asigurării accesului liber pe piaţă, libertăţii
cererii şi a ofertei, libertăţii economice, în general, prevenirii şi reprimării
actelor anticoncurenţiale, recuperării prejudiciilor născute din abuzul de
libertate în schimburile comerciale internaţionale.
Egalitatea juridică a părţilor
▪ În raportul de comerţ internaţional, fiecare parte contractantă are
dreptul să acţioneze conform voinţei sale, în ceea ce priveşte
desfăşurarea tuturor operaţiunilor de comerţ internaţional.
▪ Scopul → obţinerea unui profit, pentru sine.
În cadrul acestui principiu, distingem:
▪ - voinţa părţilor (acte de voinţă, care se prezumă);
▪ - de jure gestionis, ceea ce denotă că în raporturile de Dreptul
Comerţului Internaţional persoanele fizice şi juridice din diferite state
se situează pe poziţii de egalitate juridică, acţionând ca subiecte de
drept privat;
▪ chiar şi statele, ca subiecte ale raporturilor juridice de comerţ
internaţional, se manifestă nu ca titulare de suveranitate (de jure
imperii), ci ca titulare de drepturi şi obligaţii, aflându-se pe poziţie de
egalitate juridică cu ceilalţi participanţi la raportul juridic.
Principiul libertăţii convenţiilor
▪ Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează, în cele
din urmă, în contracte comerciale internaţionale şi titluri de valoare.
▪ Ambele tipuri de instrumente juridice sunt manifestări indubitabile
de voinţă juridică a părţilor contractante, ale cărei limite sunt
stabilite atât de dispoziţiile legale, aflate în vigoare la momentul
respectiv, cât şi de decizia lor.
Esenţa principiului:
▪ părţile raporturilor juridice de comerţ internaţional îşi pot alege în mod
liber partenerii şi să trateze cu aceştia clauzele contractuale, astfel
încât să se concretizeze interesul lor;
▪ pot să stabilească, prin acelaşi act de voinţă, natura juridică, obiectul şi
conţinutul contractului de comerţ internaţional, să hotărască asupra
modului de rezoluţiune sau de reziliere a acestuia, dar fără a încălca
dispoziţiile imperative în materie;
▪ părţile au deplină libertate să-şi aleagă, de comun acord, legea
aplicabilă raporturilor juridice dintre ele, în cazul apariţiei unui litigiu
în legătură cu interpretarea clauzelor contractuale sau cu executarea
contractului. Lex voluntatis, care poate fi definită, succint, ca normă
conflictuală, fundamentală, în funcţie de care condiţiile de fond (cu
excepţia capacităţii părţilor) şi efectele juridice ale contractului
internaţional sunt reglementate de legea aleasă de părţi.
Contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile
contractante.
a) libertatea contractuală le permite părţilor să stabilească, de comun
acord, cu respectarea dispoziţiilor legale, natura şi condiţiile
contractului, pe care apoi sunt obligate să le respecte întocmai, cu
consecinţele de rigoare ce decurg din respectarea ori nesocotirea
clauzelor stipulate.
Corelarea cu legislaţia internă:
24
• Consacrarea în plan intern prin dispoziţiile art.1270 alin. 1 şi 2 din
Codul civil, care statuează:
• Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante.
• Se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege.
Principiul bunei-credinţe
• Acţionează în domeniul încheierii şi derulării contractelor de
comerţ internaţional, are o importanţă covârşitoare.
• Esenţa principiului = orice convenţie trebuie să fie efectuată de
către părţi cu „bona fides”, iar părţile contractante să nu recurgă la
uzanţe necinstite (concurenţă neloială).
Esenţa principiului
• În raporturile comerciale/ de afaceri interne şi internaţionale,
buna-credinţă se prezumă.
• În cazul în care se constată, din partea unui contractant, reaua-
credinţă, el va suporta rigorile legii, foarte aspre în acest sens.
Îndrumar pentru verificare/ autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1

Putem defini dreptul, în general, ca fiind totalitatea valorilor esenţiale, principiilor şi
mijloacelor necesare protejării şi recunoaşterii acestora, într-o societate, la un anumit moment
istoric, învestite cu forţă juridică de către autoritatea statală20.
Norma juridică, spre deosebire de celelalte norme sociale (religioase, morale), este învestită
cu forţă juridică, altfel spus, nerespectarea ei poate atrage pedeapsa, în funcţie de natura normei, de
valoarea ocrotită şi de gravitatea încălcării.
Având în vedere definiţia pe care am oferit-o noţiunii de „afacere”, putem oferi o definiţie a
dreptului comerţului internaţional care, în sens larg, reprezintă totalitatea raporturilor juridice ce au
ca obiect activităţile economice, la nivel naţional sau transnaţional, în domeniul agricol, industrial,
financiar, comercial. Dreptul comerţului internaţional este definit prin însăşi gama de operaţiuni de
import/export, derulate de persoane fizice şi/sau juridice dintr-un stat cu parteneri cu aceeaşi vocaţie
dintr-un alt stat, având ca obiect mărfurile, capitalurile şi serviciile. Din această definiţie reiese, cu
claritate, că dreptul comerţului internaţional însumează acele norme juridice care reglementează
relaţiile comerciale ce adeseori depăşesc cadrul intern al unui stat/al mai multor state.
Sunt izvoare normative:
- Constituţia, ca lege fundamentală (de ex., art. 135 prevede că: (1) Economia României este
economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. (2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară…).
20 Alexandru Florin Măgureanu, Principiile generale ale dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 5.
25
-Codul civil, care în urma recentelor modificări şi a abrogării Codului comercial, devine un
izvor esenţial pentru dreptul afacerilor;
-legi speciale din diferite domenii ale vieţii economice.
Principiile fundamentale ale dreptului comerţului internaţional sunt:
▪ principiul libertăţii comerţului;
▪ principiul concurenţei loiale;
▪ egalitatea juridică a părţilor;
▪ principiul libertăţii convenţiilor ;
▪ contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile contractante.
În primele decenii ale secolului XX, evoluţia relaţiilor comerciale au determinat statele să se
angajeze în relaţii tot mai complexe, creând nevoia unei platforme care să înlesnească şi să
reglementeze negocierile comerciale. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) din 1947
a oferit nu doar o platformă de discuţii sub forma unor mese rotunde, creând o abordare
multilaterală a comerţului, ci a instituit, totodată, un sistem de norme comerciale recunoscute pe
plan mondial. Ideea de bază era crearea unor condiţii de concurenţă echitabile prin „reducerea
substanţială a tarifelor şi a altor bariere ale comerţului şi eliminarea tratamentului discriminatoriu
în comerţul internaţional”21.
Odată cu evoluţia comerţului internaţional, de la schimbul de bunuri materiale la schimbul de
servicii şi idei, GATT a fost transformat şi instituţionalizat ca Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC). Instituită în 1995, în urma Rundei Uruguay, OMC a integrat primele acorduri comerciale
– cum ar fi însuşi acordul GATT, Acordul privind agricultura, Acordul privind produsele textile
şi confecţiile – precum şi alte acorduri generale. Printre cele mai importante acorduri generale se
numără Acordul General privind Comerţul cu Servicii (GATS) şi Acordul privind aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS).
Statisticile indică o legătură clară între comerţul liber şi echitabil şi creşterea economică. În
acest context, crearea OMC a reprezentat un pas important spre un sistem comercial internaţional
mai cuprinzător şi, astfel, mai dinamic. Prin asigurarea faptului că statele menţin dinamica de
eliminare a barierelor din calea comerţului în negocierile comerciale ulterioare, OMC a depus
eforturi constante în vederea promovării unui comerţ liber. Având în vedere că două treimi din
membrii săi sunt ţări în curs de dezvoltare, OMC oferă, de asemenea, economiilor în tranziţie şi
ţărilor cel mai puţin dezvoltate posibilitatea de a utiliza comerţul pentru a dinamiza eforturile lor
de dezvoltare.
Statele care au semnat iniţial GATT, denumite membre fondatoare, sunt cele 23 de state
implicate în cadrul negocierilor acordului: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon,
Chile, Cuba, SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda,
Rhoedezia de Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China.
Acordul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii defineşte taxa compensatoare ca
fiind taxa specială percepută cu scopul neutralizării oricărei subvenţii acordate, direct sau
indirect, în ţara de origine sau în ţara exportatoare, pentru producerea, exportul sau transportul
unui produs.
Codul antidumping reglementează condiţiile pentru utilizarea taxelor antidumping, în vederea
neutralizării diferenţei de preţ dintre nivelul său normal şi nivelul practicat la exportul produsului
respectiv, atunci când preţul la export este:
a) inferior preţului intern din ţara exportatoare sau din ţara de origine;
b) mai scăzut decât preţul reprezentativ al unui produs similar exportat într-o ţară terţă;
c) sub costul de producţie al aceluiaşi produs în ţara de origine, majorat cu o sumă rezonabilă de
natură să acopere cheltuielile de vânzare şi beneficiul.
21 A se vedea http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.2.2.html.
26
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a apărut după cel de-al Doilea Război
Mondial, din iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite, fiind creată cu scopul de a stabili reguli şi
principii privind relaţiile comerciale internaţionale, care să asigure o anumită disciplină şi un
mediu favorabil privind desfăşurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor tarifare
şi netarifare, precum şi a altor restricţii discriminatorii.
În prezent, OMC are 148 de ţări membre şi 33 de ţări cu statut de observator, are sediul la
Geneva, în clădirea fostului GATT.
Aderarea României la OMC s-a realizat la 1 ianuarie 1995, când România devine
membru originar, deoarece a îndeplinit cumulativ condiţiile impuse în acest sens: avea calitatea
de parte contractantă la GATT-1947 şi a acceptat şi ratificat documentele Rundei Uruguay
(Acordul de la Marrakech, acordurile comerciale multilaterale şi listele de angajamente şi
concesii anexate GATT-1994, precum şi listele de angajamente specifice anexate la GATS).
Astfel, România nu a mai fost nevoită să parcurgă etapele obişnuite privind aderarea la OMC.
Cuvinte- cheie: norma juridică, dreptul comerţului internaţional, definiţie, principii.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Este dreptul afacerilor un drept autonom?
2. Cum poate fi definit dreptul comerţului internaţional ?
3. Care sunt izvoarele normative ale dreptului comerţului internaţional?
4. Care este rolul convenţiilor internaţionale în dezvoltarea comerţului internaţional ?
5. Când a apărut Organizaţia Mondială a Comerţului?
Teste de evaluare/ autoevaluare
1. Dreptul comerţului internaţional:

a) este un drept autonom;
27
b) nu este un drept autonom;
c) este un drept sui-generis.
2. Doctrina este:
a) izvor indirect pentru dreptul comerţului internaţional;
b) izvor direct, ca şi cutuma;
c) doctrina nu are nicio legătură cu dreptul comerţului internaţional.
3. Uzanţele internaţionale sunt:

a) reguli impuse statelor membre ale Uniunii Europene de către Consiliul Europei;
b) reguli de conduită născute din practica socială folosită vreme îndelungată;
c) decizii ale marilor puteri economice.
4. Organizaţia Mondială a Comerţului a apărut:

a) după cel de-al Doilea Război Mondial, din iniţiativa SUA;
b) după cel de-al Doilea Război Mondial, din iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite;
c) după Primul Război Mondial.
5. Caracteristicile esenţiale ale Organizației Mondiale a Comerțului sunt:

a) organizaţie independentă, în afara sistemului ONU;
b) conlucrează cu instituţii şi organizaţii cu caracter economic, inclusiv cele din sistemul
ONU;
c) organizaţie independentă, aparținând ONU;
Bibliografie – minimală obligatorie

Păun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei României de Mâine, Bucureşti,
2018, curs în tehnologie ID/IFR.
Păun, Roxana–Daniela, Dreptul concurenţei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2015, curs în tehnologie ID/IFR.
Paun, Roxana–Daniela, Dreptul concurenţei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2013.
Paun, Roxana–Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006.
Sitaru, D. (coordonator), Dreptul comerţului internaţional (tratat), vol.I, II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008.
Mazilu, D., Dreptul comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, vol.I, 2004.
Paun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
Angheni, Smaranda; Volonciu, Magda; Stoica, Camelia, Drept comercial, Editura
Universitară, Bucureşti, 2005.
Paun, Roxana–Daniela, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective, Editura
Universul Juridic, 2005.
Ştefănescu, Brânduşa (coordonator), Dreptul societăţilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2009.
Stanciu Carpenaru, D., Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2004.
Turcu, Ion, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992.
28
Legea aplicabilă contractelor comerciale internaţionale
2.1.Introducere
Cunoaşterea legii aplicabile unui contract comercial internaţional
este relevantă din mai multe puncte de vedere. În reglementarea
relaţiilor comerciale internaţionale, Regulamentul (CE) nr. 593/2008
al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind
legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. Această lege desemnată în
regulament se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat
membru. Regulamentul se aplică în cazul contractelor încheiate
ulterior datei de 17 decembrie 2009 şi stabileşte norme valabile în
întreaga UE pentru determinarea legii naţionale aplicabile obligaţiilor
contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care sunt
implicate mai multe ţări (esenţa relaţiilor comerciale internaţionale).
Acest regulament, cunoscut sub denumirea de Roma I, este utilizat
alături de alte două regulamente, Roma II (privind obligaţiile
necontractuale) şi Roma III (privind divorţul şi separarea de corp),
pentru a determina legea aplicabilă diferitor tipuri de cauze civile şi
comerciale.
2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

▪ definirea conceptelor: lege aplicabilă contractului de comerţ
internaţional;
▪ prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni utilizate
în această unitate de învăţare;
▪ însuşirea regulilor şi excepţiilor prevăzute de Regulamentul
european 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
în privinţa alegerii aplicării legii în contractele comerciale
internaţionale.
Competenţe
• familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de
învăţare;
• cunoaşterea şi aprofundarea elementelor esenţiale privind
legislaţia aplicabilă contractelor comerciale internaţionale,
componentă esenţială a relaţiilor comerciale/de afaceri
internaţionale în contextul lumii globalizate;
• cunoaşterea reglementărilor comunitare/europene privind
alegerea legii aplicabile în relaţiile comerciale derulate prin
contracte comerciale care prezintă un element de extraneitate;
• cunoaşterea legii aplicabile relaţiilor comerciale internaţionale în
diferite tipuri de contracte comerciale internaţionale;
• utilizarea adecvată a paradigmelor specifice studiilor şi politicilor
29
europene/internaţionale;
• cunoaşterea noţiunilor de bază specifice dreptului comerţului
internaţional şi înţelegerea mecanismului de funcţionare al
sistemului instituţiilor de drept internaţional contemporan, în
contextul globalizării relaţiilor comerciale/de afaceri;
• utilizarea adecvată a conceptelor şi principiilor fundamentale
ale dreptului comerţului internaţional în procesul complex
actual de globalizare;
• aprofundarea şi dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru
înţelegerea specificului instituţiilor de drept internaţional în
cadrul raporturilor ce iau naştere între state, precum şi între
acestea şi alte subiecte de drept internaţional.
2.3.Conţinutul unităţii de învăţare
Domeniul legii aplicabile: regulamentul determină legea

naţională aplicabilă diferitelor aspecte ale contractelor, inclusiv:
- modalitatea de interpretare a unui contract şi acţiunile necesare
pentru îndeplinirea termenelor acestuia;
- consecinţele neexecutării obligaţiilor care decurg dintr-un contract,
inclusiv evaluarea prejudiciului;
- diferitele moduri de stingere a obligaţiilor contractuale (de exemplu,
plata, compensarea, anularea contractului), prescripţia şi termenele de
introducere a unei acţiuni în justiţie;
- consecinţele nulităţii juridice a unui contract.
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă
şi nici probelor şi aspectelor de procedură din cadrul procedurilor
judiciare. Printre alte obligaţii cărora nu li se aplică regulamentul se
numără cele legate de: starea sau capacitatea persoanelor; relaţiile de
familie; aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale;
documente care garantează plata unei anumite sume de bani, cum
30
sunt cambiile, cecurile şi biletele la ordin; convenţiile de arbitraj şi
convenţiile privind alegerea instanţei competente; dreptul societăţilor
comerciale şi al altor organisme, constituite sau nu ca persoane
juridice; trusturi; înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui
contract.
Alegerea legii aplicabile:
Părţile contractante pot să aleagă legea de reglementare. Aceasta
poate fi aplicată numai unei părţi a contractului sau întregului
contract. Legea aplicabilă poate fi schimbată în orice moment, cu
condiţia ca toate părţile să fie de acord.
Legea aplicabilă în absenţa unei alegeri: în cazul în care părţile
nu au ales legea aplicabilă, tipul de contract determină normele22.
Pentru contractele de vânzare-cumpărare de bunuri, prestări
servicii, franciză sau distribuţie, se aplică legea ţării în care îşi are
reşedinţa vânzătorul, prestatorul de servicii sau beneficiarul
francizei.
Pentru contractele privind bunurile imobile, se aplică legea ţării
în care se află proprietăţile respective, cu excepţia cazurilor de
locaţiune temporară şi privată (maximum şase luni consecutive). În
asemenea cazuri, legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are
reşedinţa proprietarul.
În cazul contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie, se
aplică legea ţării în care are loc licitaţia.
Dacă unui contract nu i se aplică niciuna dintre normele de mai sus
sau i se aplică mai multe dintre ele, legea aplicabilă se determină în
funcţie de ţara în care îşi are reşedinţa partea care execută
componenta principală a contractului.
Dacă însă contractul este legat mai strâns de o altă ţară decât cea
prevăzută de aceste norme, se va aplica legea ţării respective. La fel
se procedează şi în cazul în care nu se poate determina legea
aplicabilă.
Atunci când legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri nu
a fost aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3 din regulament,
legea aplicabilă este legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel de livrare
sau reşedinţa obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate
în ţara respectivă. În cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se
aplică legea ţării în care este situat locul de livrare convenit de către
părţi.
Conform art. 4 din acelaşi regulament, în cazul contractelor de
transport de mărfuri, părţile pot alege, ca lege aplicabilă contractului
de transport de pasageri în conformitate cu articolul 3, numai legea
ţării în care:
(a) se află reşedinţa obişnuită a pasagerului;
(b) se află reşedinţa obişnuită a transportatorului;
(c) se află sediul administraţiei centrale al transportatorului;
(d) este situat locul de plecare;
(e) este situat locul de sosire.
Articolul 6 reglementează contractele încheiate cu consumatorii,
22 Conform art. 4 – legea aplicabilă în absenţa alegerii .
31
(1) Fără a aduce atingere articolelor 5 şi 7, contractul încheiat de o
persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând
legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”), cu o altă
persoană, care acţionează în exercitarea activităţii sale profesionale
(„profesionistul”), este reglementat de legea statului în care îşi are
reşedinţa obişnuită consumatorul, cu condiţia ca profesionistul:
(a) să-şi desfăşoare activitatea comercială sau profesională în ţara în
care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul;
(b) prin orice mijloace, să-şi direcţioneze activităţile către ţara în
cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara în cauză, şi ca
respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilor respective.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părţile pot alege legea
aplicabilă unui contract care îndeplineşte cerinţele prevăzute la
alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel
de alegere nu poate priva consumatorul de protecţia acordată
acestuia prin dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie,
în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în
conformitate cu alineatul (1).
(3) În cazul în care cerinţele prevăzute la alineatul (1) litera (a) sau
(b) nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între
un consumator şi un profesionist se stabileşte conform articolelor 3
şi 4.
(4) Alineatele (1) şi (2) nu se aplică următoarelor contracte:
(a)contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt
prestate consumatorului exclusiv într-o altă ţară decât în cea în care
acesta îşi are reşedinţa obişnuită;
(b) contractelor de transport, altele decât contractele privind
pachetele de servicii turistice în înţelesul Directivei 90/314/CEE a
Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru
călătorii, vacanţe şi circuite;
(c) contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul
de locaţiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele
referitoare la dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată, în
sensul Directivei 94/47/CE;
(d) drepturilor şi obligaţiilor care constituie un instrument financiar
şi drepturilor şi obligaţiilor care constituie clauzele şi condiţiile care
reglementează emisiunea sau oferta publică şi ofertele publice de
preluare de valori mobiliare negociabile şi subscrierea şi
răscumpărarea de unităţi ale organismelor de plasament colectiv, cu
condiţia ca aceste activităţi să nu constituie prestări de servicii
financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem care intră în domeniul
de aplicare al articolului 4 alineatul (1) litera (h).
Contracte specifice
Pentru anumite tipuri de contracte, regulamentul stabileşte şi
opţiunile privind alegerea legii aplicabile şi determină alegerea
aplicabilă în lipsa unei alegeri. Printre acestea se numără:
contractele de transport de mărfuri; contractele de transport de
pasageri; contractele încheiate între consumatori şi profesionişti;
contractele de asigurare; contractele individuale de muncă.
32
Obligaţii contractuale şi necontractuale
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (Roma I) (JO L 177, 4.7.2008, pp. 6-16)
Actele conexe acestui regulament sunt :
*Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale (Roma II) (JO L 199, 31.7.2007, pp. 40-49)
*Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie
2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp (JO L 343,
29.12.2010, pp. 10-16)
Domeniul legii aplicabile (conform art. 12):

Legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului regulament
reglementează în special:
(a) interpretarea contractului;
(b) executarea obligaţiilor născute din contract;
(c) în limitele competenţei conferite instanţei sesizate de legea sa
procedurală, consecinţele neexecutării totale sau parţiale a
obligaţiilor, inclusiv evaluarea prejudiciului în măsura în care
aceasta este reglementată de norme de drept;
(d) diferitele moduri de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţia
şi decăderea din drepturi;
(e) efectele nulităţii contractului.
(2) În ceea ce priveşte modalitatea de executare şi măsurile care pot
fi luate în cazul unei executări defectuoase, se va avea în vedere
legea ţării în care are loc executarea.
Articolul 22 reglementează legea aplicabilă în state cu mai multe

sisteme juridice, astfel:
(1) În cazul în care un stat cuprinde mai multe unităţi teritoriale,
fiecare având propriile sale norme de drept în materie de obligaţii
contractuale, fiecare unitate teritorială se consideră o ţară, în scopul
de a identifica legea aplicabilă în temeiul prezentului regulament.
(2) Statele membre ale căror unităţi teritoriale au propriile lor norme
de drept cu privire la obligaţiile contractuale nu sunt obligate să
aplice Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European
şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale, în caz de conflict între legile unităţilor
teritoriale.
În privinţa raporturilor cu convenţiile internaţionale existente,
articolul 25 stabileşte că între statele membre regulamentul
prevalează asupra convenţiilor încheiate exclusiv între două sau mai
multe state membre, în măsura în care aceste convenţii vizează
aspecte reglementate de acest regulament.
33

Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale derulate în Uniunea Europeană are relevanţă
pentru disciplina dreptului comerţului internaţional, întrucât toate subiectele de drept comercial
european care intră în relaţii contractuale cu state din afara Uniunii Europene trebuie să cunoască
legea aplicabilă contractelor semnate de ei atunci când parteneri de afaceri le sunt subiecte care
nu sunt state membre. În cazul subiecţilor de drept comercial internaţional din România, stat
membru al Uniunii Europene, trebuie să cunoască conţinutul Regulamentului (CE) nr. 593/2008
al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale. Această unitate oferă o sinteză a sediului materiei privind legea
aplicabilă în contractele de comerţ internaţional. Aceste cunoştinţe sunt utile şi trebuie avute în
vedere şi în asimilarea cunoştinţelor din unităţile următoare de învăţare, respectiv în cele legate
de tipurile de contracte utilizate în relaţiile comerciale internaţionale.
Cuvinte-cheie: legea aplicabilă contractelor comerciale internaţionale, contracte specifice,

contracte de vânzare-cumpărare de bunuri, prestări servicii, franciză, distribuţie, reşedinţa
pasagerului; reşedinţa transportatorului; sediul administraţiei centrale al transportatorului,
contractele încheiate între consumatori şi profesionişti; contractele de asigurare; contractele
individuale de muncă.
1. Ce este sediul materiei pentru legea aplicabilă contractelor de comerţ internaţional pentru
statele europene?
2. În care situaţii se aplică şi în care nu se aplică reglementarea europeană privind
obligaţiile contractuale ?
3. Numiţi domeniul de aplicare al Regulamentului european privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale.
4. Care sunt contractele specifice pentru care regulamentul european stabileşte opţiunile
privind alegerea legii aplicabile şi determină alegerea aplicabilă în lipsa unei alegeri ?
34
1. Numiţi actul normativ care reglementează legea aplicabilă obligaţiilor contractuale atunci
când una dintre părţi este membru al Uniunii Europene.
2. Părţile contractante pot să aleagă legea de reglementare și aceasta poate fi aplicată numai
unei părţi a contractului sau întregului contract. (Adevărat sau fals)
3. Care este domeniul de aplicare al Regulamentului european privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale?
4. Enumeraţi contractele specifice pentru care regulamentul european stabileşte opţiunile
privind alegerea legii aplicabile şi determină alegerea aplicabilă în lipsa unei alegeri.
5. Regulamentului european privind legea aplicabilă reglementează:
a) obligaţiile contractuale şi necontractuale;
b) obligaţiile necontractuale;
c) obligaţiile contractuale.
Păun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

Paun, Roxana–Daniela, Dreptul concurenţei, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2013.
Paun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
Paun, Roxana–Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006.
Şandru, Mihail Daniel, Dreptul comerţului internaţional, ediţia a III-a, Editura Universitară,
2012.
Mazilu, D., Dreptul comerţului internaţional, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
35
Subiectele Dreptului Comerţului Internaţional
3.1.Introducere
Cunoaşterea subiectelor raportului juridic de drept comercial internaţional este importantă în
înţelegerea mecanismelor care au loc la nivel internaţional, mai ales în relaţiile comerciale
internaţionale. Totodată, prezintă interes în gestionarea corectă şi eficientă a acestor relaţii, situaţie
în care părţile contractante trebuie să fie cunoscute în amănunt, pentru o eficientă derulare a
contractelor internaţionale în avantajul tuturor părţilor implicate.
3.2.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

▪ definirea conceptelor: subiect al raportului juridic de drept comercial internaţional,
profesionist, comerciant, grup de interes economic;
▪ prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni utilizate din această unitate de
învăţare;
▪ însuşirea noţiunii de grup de interes economic în variantă europeană;
▪ analizarea societăţii comerciale cu elementele caracteristice şi componente semnificative în
contextul relaţiilor comerciale internaţionale.
Competenţe
• familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de învăţare;
• cunoaşterea şi aprofundarea elementelor esenţiale componente ale relaţiilor comerciale/ de
afaceri internaţionale în contextul lumii globalizate;
• cunoaşterea reglementărilor comunitare/europene şi internaţionale privind relaţiile economice,
de dreptul comerţului internaţional, care definesc şi formează relaţiile comerciale/ de afaceri
la nivel internaţional;
• însuşirea conţinutului şi obiectului raportului juridic de comerţ internaţional;
• cunoaşterea subiectelor dreptului comerţului internaţional.
36
Subiectele raportului dreptului de comerţ internaţional

Acestea pot fi clasificate după mai multe criterii.
1. În funcţie de ordinea juridică de apartenenţă, acestea pot fi clasificate:
– subiecte de drept internaţional;
– subiecte de drept naţional;
– societăţile transnaţionale sau multinaţionale.
Subiectele de drept internaţional pot fi clasificate, la rândul lor, în două subgrupe:
a) Statul;
b) Organizaţiile internaţionale.
Dreptul statelor de a face comerţ este un drept fundamental, prevăzut în Constituţie, fiecare stat
fiind liber să aleagă modalităţile de organizare a relaţiilor sale economice externe.
Asemenea statelor, organizaţiile internaţionale au calitatea de subiecte de drept ale raporturilor de
comerţ internaţional, doar atunci când acţionează în administrarea patrimoniului atribuit acestora
şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea scopului.
Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţi comerciale care, chiar de la
constituirea lor, se caracterizează prin elemente fără caracter naţional, cum ar fi:
a) capitalul ce provine de la asociaţi din state diferite;
b) stabilirea, uneori, a unora sau mai multor sedii principale în state diferite şi care sunt lipsite de
o legătură juridică cu un anumit stat, astfel, în privinţa lor, nu primeşte vocaţie niciuna dintre
legile naţionale.
Participanţii cei mai des întâlniţi în raporturile de comerţ internaţional sunt subiectele de drept
naţional (persoanele fizice/juridice), dar şi societăţile transnaţionale/multinaţionale.
În analizarea subiectelor dreptului comerţului internaţional trebuie să se aibă în vedere părţile

contractante care pot intra în relaţii comerciale de afaceri la nivel internaţional. Pentru acest lucru
trebuie să analizăm profesioniştii (conform ultimelor modificări legislative) şi întreprinderile în
formele esenţiale, care pot stabili relaţii comerciale internaţionale.
Subiecţii raportului juridic de drept comercial internaţional pot fi asimilaţi categoriilor de
profesionişti şi întreprinderi (comercianţii fiind definiţi în legea de aplicare a Noului Cod Civil),
astfel:
1. persoană fizică;
2. persoană juridică;
3.societatea transnaţională/multinaţională;
4. grupul de interes economic.
Persoana fizică poate fi persoană fizică autorizată, comerciantul agent permanent, asociaţia
familială. Nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, vânzătorul, comis-voiajorul),
deoarece actele de comerţ încheiate de aceştia nu sunt încheiate în nume propriu, ci în numele şi
pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau la care lucrează.
Profesionistul, conform art. 3 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, este persoana care
exploatează o întreprindere. Exploatarea unei întreprinderi este definită în alin. 3 al aceluiaşi art. 3
din Codul Civil, astfel: „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către
37
una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.“ Aceste
dispoziţii de aplică raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil, conform alin. 1 al art. 3 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil. Aceste
reglementări sunt completate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 287/2009 privind codul civil. 23
În temeiul aceluiaşi act normativ, respectiv Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind codul civil, expresiile „acte de comerţ”, respectiv „fapte de comerţ” se
înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii”, în toate actele
normative în vigoare (alin. 2 art. 8).
Cu toate acestea, dincolo de modificările terminologice, subiecţii raportului juridic de drept
comercial internaţional rămân, pe lângă profesionist, persoana fizică şi juridică şi mai ales
societatea transnaţională/multinaţională şi grupul de interes economic în reglementarea lui
naţională şi europeană.24
Toate aceste entităţi pot intra în relaţii comerciale internaţionale cu alte firme de pe întreg
mapamondul.
Noţiunea de societate25 provine din latină, societas, care înseamnă întovărăşire, asociaţie,
comunitate, tovărăşie, unire. Societatea a apărut ca instituţie, urmare a unor cauze sociale şi
economice, şi implică asocierea a două sau mai multe persoane, cu punerea în comun a unor
resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor rezultate.26
* concepută ca organism autonom, căruia legea i-a conferit personalitate juridică, pentru a
îndeplini rolul său economic27;
* grupările de persoane şi capitaluri, funcţionând juridic sub forma societăţilor comerciale, au
contribuit la îndeplinirea şi finalizarea unor mari realizări ale secolului al XIX-lea. De exemplu,
realizarea Canalului de Suez, Canalului Panama, dar şi exploatarea minelor şi zăcămintelor,
reţelelor de căi ferate etc;
* au permis dezvoltarea tehnicii, comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, contribuind la
desăvârşirea societăţii moderne în ansamblul ei.
Formele societăţii comerciale- clasificări28:
Constituirea unei societăţi are la bază o relaţie „intuitu personae”, generată de încrederea între
asociaţi.
Art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, reglementează imperativ şi limitativ formele societăţilor comerciale, după
cum urmează:
„Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
23 Art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil: „Noțiunea
profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,
precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni
sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului Civil. Alin.2: În toate actele normative în vigoare expresiile
„acte de comerț”, respectiv „fapte de comeț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de
servicii”.
24 A se vedea secţiunea Grupul de interes economic, Unitatea nr. 2, p. 31-33, Dreptul concurenței, curs în tehnologie
IFR, Editura Fundației România de Mâine, București, 2015.

25 Secţiunea despre societăţi comerciale, societăți transnaționale, Grupurile de interes economic este realizată conform
curs în tehnologie IFR, Dreptul concurenței, Editura Fundației Românie de Mâine, București, 2015.
26 A se vedea Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011, cap IV,
p 147-169.
27 A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, capitolul IV, Societăţile comerciale, p. 138-357, şi Smaranda Angheni, Magda
Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, capitolul V, Societăţile comerciale, p 85- 246.
28 A se vedea Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundației Românie de Mâine, București, 2011, cap. 4,
p.151-154.
38
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni;
e) societate cu răspundere limitată.”
Aceste forme asociative pentru activitatea comercială şi de afaceri sunt aceleaşi atât în România,
cât şi în alte state europene, ca o dovadă a faptului că aceste forme nu sunt o invenţie a
specialiştilor, ci rezultatul practicii îndelungate în domeniul comercial şi al afacerilor din statele
cu economie de piaţă.29
Societăţile transnaţionale (multinaţionale)
Nu există o definiţie unanim acceptată a societăţilor transnaţionale (multinaţionale), din cauza
multitudinii de situaţii practice, oferite de viaţa concretă şi relaţiile de afaceri, care de multe ori
exced cadrului de reglementare stabilit de către legiuitor (naţional sau internaţional) şi chiar de
către doctrinari.
În doctrina română de specialitate: societăţi care se fondează, chiar de la constituirea lor, pe
elemente fără caracter naţional (capital provenind de la asociaţi din state diferite, stabilirea de
sedii principale pe teritoriul mai multor state), lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, iar
litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive nu se află (total sau parţial)
sub competenţa instanţelor naţionale, fiind date spre soluţionare unor instanţe speciale.
Societăţile transnaţionale desfăşoară activităţi multiple, diversificate, dispersate din punct de
vedere geografic, pot fi cu greutate localizate prin fuziunile şi achiziţiile constante, prin
schimbările repetate de denumire etc.
Terminologie30: „transnaţional” şi „multinaţional” sunt sinonime, utilizate alternativ în literatura
de specialitate şi documente internaţionale (Rapoarte ONU privind starea economiei mondiale).
Există şi opinii care consideră că termenul de multinaţional conţine şi conotaţia „supranaţională”,
în vreme ce termenul transnaţional include doar faptul că sediile societăţilor se află în mai multe
state, deci societăţile desfăşoară o activitate în afara sediului principal.
Pentru a fi în concordanţă cu opiniile majoritare din doctrină, este preferat termenul de
transnaţional.
Societatea „transnaţională” nu trebuie confundată cu societatea „internaţională”, care este
constituită prin convenţii internaţionale (interstatale). În organizarea şi funcţionarea societăţilor
internaţionale (interstatale) se aplică numai normele cuprinse în actele constitutive, fără a se face
referire la un anumit sistem de drept naţional. În actul constitutiv se poate prevedea aplicarea în
subsidiar a principiilor comune ale sistemelor de drept ale statelor implicate în aceste societăţi,
dacă numărul acestor state este limitat.
În categoria societăţilor de acest tip pot fi exemplificate31:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Corporaţia Financiară
Internaţională, Uniunea Carboniferă Sarre-Lorraine (SAARLOR)32, Scandinavian Air System
(SAS)33 şi altele34.
29 Pentru detalii, a se vedea D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu, Societăţile comerciale europene, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996.
30
A se vedea D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, ELL, 1999, p. 210-214, 210-211, D.
Mazilu, Comerţul mondial sub impactul competiţiei globale. Puterea corporativă şi transnaţională. Concurenţa în
ansamblul economic şi ocuparea pieţelor, în RDC, nr.7-8/2002, p 269-282, Ş Scurtu, Dreptul Comerţului internaţional,
Editura Universitaria, 2003, p. 64-66, Bernard Audit, Droit international prive, Editura Economică, ed. a III-a, 2000, p
. 904, nr. 1073, organizarea societăţilor transnaţionale în B Oppetit, Les societes mutinationales et les Etats nationaux,
în Melanges D. Bastian, 1974, vol.1, p.161, D.A. Sitaru, Dreptul comerţului Internaţional. Tratat, Partea generală,
Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 438- 445.
31 În opinia lui Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Editura Dalloz, Paris, 2003, p. 753, nr. 635 şi
p 118, nr. 88.

32 Uniune constituită prin tratatul franco-german din 1956 şi este supusă prevederilor din actele sale constitutive, care
se întregesc, dacă este cazul, cu principiile comune ale sistemelor de drept din Franţa şi Germania.
33 Societate constituită cu participarea companiilor de transport aerian din Danemarca, Noevegia şi Suedia, având câte
un sediu cu valoare juridică egală în fiecare dintre cele trei capitale ale statelor semnatare. În statutele constitutive ale
SAS nu se fac referiri la legislaţia naţională a vreunuia dintre cele trei state.
39
Societatea europeană este reglementată de aceeaşi lege nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în TITLUL VII^1, începând cu
art. 270^2a, şi prezintă importanţă în studiul dreptului concurenţei, pentru că, în derularea oricărei
afaceri, trebuie respectate şi normele legale în materia dreptului concurenţei, având în vedere că
produce efecte juridice asupra consumatorului din orice stat european. „Societăţilor europene cu
sediul în România le sunt aplicabile prevederile Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157/2001
din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene, cele ale prezentului capitol, precum şi
cele privitoare la societăţile pe acţiuni, în măsura compatibilităţii lor cu dispoziţiile
regulamentului comunitar.”35 „Societăţile europene cu sediul social în România au personalitate
juridică de la data înmatriculării în Registrul Comerţului- art. 270^2b, iar lit. c) reglementează că:
„Orice societate europeană înmatriculată în România îşi poate transfera sediul social într-un alt
stat membru.”
Toate aceste reglementări sunt importante în contextul în care aceste societăţi intră în relaţii
comerciale internaţionale cu alte societăţi, fie ele europene sau de alte naţionalităţi. Cunoaşterea
reglementărilor este importantă pentru a putea gestiona relaţiile comerciale internaţionale într-o
manieră optimă, fără bariere artificiale care se pot instala în aceste relaţii, periclitând astfel orice
colaborare în domeniul comercial.
Regiile autonome36 (devenite mai apoi companii naţionale) au luat fiinţă prin reorganizarea
unităţilor economice de stat, în temeiul legii nr. 15/1990, în ramuri strategice ale economiei
naţionale şi desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a societăţilor comerciale, fiind persoane
juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară.
Organizaţiile cooperatiste care desfăşoară activităţi de producere şi desfacere de mărfuri şi
prestări de servicii. Organizaţiile cooperatiste au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea
pe baza principiilor gestiunii economice.
Grupurile de interes economic (GIE)37 - noţiune:
- creaţie a dreptului francez, apărute din nevoia de a face faţă concurenţei internaţionale38;
- se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act constitutiv;
- dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în Registrul Comerţului;
- dobândesc şi calitatea de comerciant, dacă obiectul de activitate are caracter comercial.
* Sediul materiei în dreptul intern: Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de
interes economic, începând cu art. 118.
Definiţie: „Grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.
Constituirea grupurilor de interes economic. Caracteristici:
* Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea
de comerciant sau necomerciant.
* Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20.
34 Societatea „Air Afrique”, înfiinţată în baza tratatului de la Yaoundé (Camerun) din 1961, încheiat între mai multe
state africane. Societatea are naţionalitatea fiecăruia dintre statele semnatare, fiind guvernată şi de regulile înscrise în
statutele proprii. În subsidiar se aplică pricipiile comune ale legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare, în măsura în
care acestea nu contravin dispoziţiilor tratatului şi statutelor proprii.
35 art. 270^2a, legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
36 A se vedea OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările şi completările ulterioare. În
prezent, termenul utilizat este de „Societate naţională, Companie naţională”.

37 A se vedea secțiunea dedicată acestei instituții juridice, în cursul redactat în format IFR, Roxana Păun, Dreptul
concurenței, Editura Fundației România de Mâine, 2015, p 31-34, și în Roxana Păun, Dreptul afacerilor, Editura
Fundației România de Mâine, 2011, secțiunea VII, p. 84- 97.
38 A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, capitolul V, Grupurile de interes economic, p 359-366.
40
* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.
* Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă
doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
* Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.
* Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării sale în
registrul comerţului.
* Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii
judecătorului-delegat, prin care se autorizează înmatricularea grupului.
* Înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
* Grupul de interes economic, având calitatea de comerciant, poate îndeplini, în nume propriu, cu
titlu principal şi într-o manieră obişnuită, toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său.
Sediul grupului de interes economic trebuie stabilit:
a) fie la locul în care se află administraţia centrală a grupului;
b) fie la locul în care se află administraţia centrală a unuia dintre membrii grupului sau, în cazul
unei persoane fizice, activitatea principală a acesteia, dacă grupul exercită o activitate în locul
menţionat.
La sediul indicat de grup vor putea funcţiona mai multe persoane juridice, dacă cel puţin o
persoană este, în condiţiile legii, asociat sau membru în fiecare dintre aceste persoane juridice.
Funcţionarea grupurilor de interes economic
Funcţionarea grupurilor de interes economic este reglementată de art.l48-173, legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Grupurile europene de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie
2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.
*Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E., constituite cu respectarea prevederilor
legale, sunt recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii, în România.
* Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe persoane
fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii
ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
Drepturi şi obligaţii administratori:
* Administratorii care au dreptul de a reprezenta grupul nu îl pot transmite decât dacă această
facultate li s-a acordat în mod expres.
* În cazul încălcării prevederilor legale, grupul poate pretinde de la cel substituit beneficiile
rezultate din operaţiune.
* Administratorul care fără drept îşi substituie altă persoană răspunde solidar cu aceasta pentru
eventualele pagube produse grupului.
*Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al grupului, în afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
*Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările grupului, la consiliile administratorilor şi la
organele de conducere similare acestora.
*O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al unui grup de interes economic.
* Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de administrare. În contract se va
stipula, printre altele, că persoana juridică este obligată să îşi desemneze unul sau mai mulţi
reprezentanţi permanenţi, persoane fizice. Reprezentantul este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii
şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi penală ca şi un administrator, persoană fizică, ce
acţionează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie
exonerată de răspundere sau să i se micşoreze răspunderea solidară. Când persoana juridică îşi
revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească în acelaşi timp un înlocuitor.
41
*Fiecare administrator va trebui să depună o garanţie pentru administraţia sa, prevăzută în actul
constitutiv ori, în lipsa unei clauze în acesta, aprobată de adunarea generală. Garanţia nu poate fi
mai mică decât dublul remuneraţiei lunare. Garanţia se va depune înainte de preluarea funcţiei de
către administrator; ea poate fi depusă şi de un terţ. Dacă garanţia nu va fi depusă înainte de data
preluării funcţiei, administratorul este considerat demisionat. Garanţia rămâne la dispoziţia
grupului şi nu va putea fi restituită administratorului decât după ce adunarea generală a aprobat
situaţia financiară a ultimului exerciţiu financiar în care administratorul a îndeplinit această
funcţie şi i-a dat descărcare.
*Semnăturile administratorilor vor fi depuse la oficiul registrului comerţului, în condiţiile
prevăzute la art. 132 alin. (1), odată cu prezentarea certificatului eliberat de persoanele care
îndeplinesc atribuţia de cenzor, din care rezultă depunerea garanţiei.
*Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute expres în Legea 161/2003 şi de
dispoziţiile referitoare la mandat.
Răspunderea administratorilor:
* Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate, pentru:
a) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
b) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
c) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor grupului, însă aceştia
o vor putea exercita numai atunci când, prin operaţiunile efectuate pentru realizarea obiectului de
activitate al grupului, nu sunt achitate la scadenţă, în mod repetat, obligaţiile grupului sau în caz
de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Situaţia financiară a grupurilor de interese economice:
* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.
* Dacă din activitatea grupului rezultă profit potrivit situaţiei financiare anuale, acesta va fi
distribuit în totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
* Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nicio formă, sume de bani pentru constituirea
de fonduri de rezervă.
* În cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile grupului, diferenţa va fi acoperită de membrii
acestuia în cotele prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
* Sumele distribuite membrilor din profitul grupului, potrivit alin. (2), constituie dividende, care
sunt supuse impozitării, în condiţiile legii.
* Dacă aportul la capitalul grupului aparţine mai multor persoane, acestea sunt obligate solidar
faţă de grup şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor
decurgând din acest aport.
* Membrii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele grupului de
persoanele care îl reprezintă.
* Hotărârea judecătorească obţinută împotriva grupului este opozabilă fiecărui membru.
* Pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare la răspunderea
administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.
* Situaţia financiară anuală a grupului de interes economic va fi întocmită după normele
prevăzute pentru societatea în nume colectiv. După aprobarea de către adunarea generală a
membrilor, situaţia financiară va fi depusă de administratori, în termen de 15 zile, la administraţia
finanţelor publice. Un exemplar al situaţiei financiare anuale va fi depus la oficiul registrului
comerţului.
* Aprobarea situaţiei financiare anuale de către adunarea generală nu împiedică exercitarea
acţiunii în răspundere împotriva administratorilor.
Încetarea calităţii de membru. Excluderea şi retragerea membrilor grupului de interes
economic (art. 177 din legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
42
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei)
Calitatea de membru încetează, după caz, prin:
a) excludere;
b) retragere;
c) cesiune a părţilor de interes, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv;
d) deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Poate fi exclus din grupul de interes economic:
a) membrul care, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;
b) membrul în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) membrul care se amestecă fără drept în administraţie, contravine dispoziţiilor art. 16339 ori
tulbură sau ameninţă cu tulburarea gravă a funcţionării grupului;
d) membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau se serveşte de semnătura
grupului ori de capitalul acestuia în folosul său sau al altora;
e) membrul împotriva căruia există un titlu executoriu deţinut de un terţ care se opune la
hotărârea de prelungire a duratei grupului, în condiţiile prevăzute la art. 17540.
Membrul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de grup, până în ziua
rămânerii definitive a hotărârii de excludere. Dreptul la acţiune împotriva acestui membru se
prescrie în termen de 5 ani, care curge de la data publicării menţiunii vizând excluderea acestuia
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Dacă în momentul excluderii sunt operaţiuni în curs de executare, membrul este obligat să
suporte consecinţele şi nu îşi va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor
operaţiuni.
Orice membru al grupului se poate retrage din grup:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi membri;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
membrul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă
numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare. În acest caz, instanţa judecătorească va
dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul grupului a
celorlalţi membri.
Drepturile membrului retras, cuvenite pentru părţile sale de interes, se stabilesc prin acordul
membrilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de tribunal, prin
încheiere irevocabilă. Aceste drepturi ale membrului retras nu vor putea fi stabilite în avans ca o
sumă forfetară.
Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea grupurilor de interes economic
39 Art. 163 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei: „Membrul care, fără consimţământul
scris al celorlalţi membri, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul grupului în folosul său ori în cel al unei alte
persoane, este obligat să restituie grupului beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.”
40 Art. 175 din legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,
a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei: „(1) Creditorii personali ai membrilor
grupului pot face opoziţie, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, împotriva hotărârii adunării membrilor de prelungire a duratei grupului peste termenul fixat iniţial, dacă au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
(2) Când opoziţia a fost admisă, membrii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit
irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din grup membrul debitor al oponentului.
(3) În acest din urmă caz, drepturile cuvenite membrului debitor vor fi calculate pe baza ultimei situaţii financiare
aprobate.
(4) În caz de contestaţie asupra valorii drepturilor membrului grupului supuse răscumpărării, aceasta urmează să fie
determinată de către un expert desemnat de părţi sau, în lipsa acordului acestora, de către tribunal, prin încheiere
irevocabilă.”
43
* Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic- reglementată începând cu art.
184- Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei
Dizolvarea: grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia cazului în
care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea
oricărei autorităţi publice competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul,
respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii, a unuia dintre membri, când, din
aceste cauze, numărul membrilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul în care în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără
lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei
sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins (conform art. 184-
190).
Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau prin contopirea a două ori mai
multe grupuri, pentru a alcătui un grup nou (art. 193-205) .
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unui grup care îşi încetează existenţa
între două sau mai multe grupuri existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupul nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul său se desprinde şi se
transmite către unul sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia între
membri a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare grup, în condiţiile stabilite pentru modificarea
actului constitutiv al grupului.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează un nou grup, acesta se constituie în condiţiile
prevăzute de prezentul titlu.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care îşi încetează
existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către grupul ori
grupurile rezultate din fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a divizării,
în schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către membrii grupului care încetează şi,
eventual, a unei sume în bani care nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a părţilor de interes
atribuite.
* Lichidarea grupului de interes economic. Insolenţa grupului de interes economic (art. 206-
218)
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi, persoane fizice ale societăţii
lichidatoare, trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii grupului să
facă un inventar şi să încheie o situaţie financiară care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului grupului şi să le semneze.
44
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul grupului, registrele ce li s-au
încredinţat de către administratori şi actele grupului. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate
operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul persoanelor care îndeplinesc atribuţia de
cenzor.
* Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării. Pentru motive
temeinice, tribunalul poate prelungi acest termen cu cel mult 2 ani.
* După terminarea lichidării grupului, lichidatorii trebuie să întocmească situaţia financiară de
lichidare şi să propună repartizarea activului între membri.
* Grupul de interes economic, aflat în stare de insolenţă, va fi supus procedurii reorganizării
judiciare şi falimentului, în condiţiile stabilite de Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi falimentului, republicată, cu modificările ulterioare. Aceste reglementări
se aplică indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a grupului de interes economic.
Grupurile europene de interes economic- reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul
V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.
*Grupurile europene de interes economic , G.E.I.E., constituite cu respectarea prevederilor legale,
sunt recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii, în România.
* Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe persoane
activităţii respective.
* Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:
a) companii sau firme (în sensul art. 165 alin. 2) din versiunea consolidată a Tratatului instituind
Comunitatea Europeană, precum şi alte persoane juridice de drept public sau privat, care au fost
înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îşi au sediul
social, precum şi centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul
unui stat din Uniunea Europeană; dacă, conform legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă
sau altă persoană juridică nu este obligată să aibă un sediu social, este suficient ca centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare a acestei companii, firme sau a altei
persoane juridice, să fie situat pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;
b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole
ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea
Europeană.
* Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România filiale, precum şi sucursale,
reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.
* Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la
înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes
economic române.
* Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autorizării prevăzute de Decretul-lege
nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor
comerciale şi organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările ulterioare.
* Vor fi supuse înregistrării şi menţiunile referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolenţă asupra grupului
european de interes economic;
b) dizolvarea grupului european de interes economic, numele/denumirea şi puterile
lichidatorilor acestuia;
c) închiderea sucursalei/filialei.
Toate aceste formalităţi se vor face la oficiul registrului comerţului de la sediul sucursalei sau
filialei.
45
Dacă un grup european de interes economic înfiinţează mai multe sucursale în România,
documentele de constituire şi alte acte ale aceluiaşi grup european, necesare pentru înmatricularea
unei sucursale, se depun numai la una dintre sucursale.
Reprezentantul sau reprezentanţii sucursalei unui grup european de interes economic răspund
individual sau solidar, după caz, faţă de grup sau faţă de terţi, pentru încălcarea dispoziţiilor
legale reglementând grupurile de interes economic, pentru nerespectarea prevederilor actului
constitutiv sau pentru culpe în activitatea desfăşurată, care au produs prejudicii grupului.
În cazul în care mai mulţi reprezentanţi pot fi ţinuţi responsabili pentru aceleaşi fapte, tribunalul
va stabili contribuţia fiecăruia la repararea prejudiciului.
Veniturile anuale ale sucursalei unui grup european de interes economic se impozitează în
conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Întreprinderea în legislaţia europeană antitrust 41
În sensul legislaţiei comunitare/europene antitrust, prin „întreprindere” se înţelege orice entitate
angajată într-o activitate economică, adică o activitate constând în oferirea de bunuri sau de
servicii pe o piaţă dată, independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare. Pentru ca
aceste condiţii să fie îndeplinite, nu este obligatoriu ca entitatea să aibă intenţia de a obţine
profituri; de asemenea, nici organismele publice nu sunt excluse din oficiu. Regulile care
guvernează operaţiunile de concentrare vorbesc despre „întreprinderile implicate”, adică despre
participanţii direcţi la o operaţiune de concentrare sau la achiziţionarea unui control. 42
Criminalitatea gulerelor albe

În situaţii de criză economică şi socială, fenomenul criminalităţii în sfera afacerilor se amplifică.
Formele fenomenului de corupţie cu implicaţii în „criminalitatea gulerelor albe”.
Specialiştii în drept penal, criminologie şi sociologia criminalităţii au clasificat fenomenul de
corupţie în trei forme:
1. corupţia profesională;
2. corupţia economică;
3. corupţia politică.
1. Corupţia profesională include delicte de serviciu sau comise în timpul serviciului de către
funcţionari publici sau alte persoane din sectorul public (administraţie, sănătate, învăţământ,
poliţie, cultură, justiţie). Aceştia încalcă normele deontologiei profesionale, prin îndeplinirea
condiţionată şi preferenţială a atribuţiilor de serviciu legale (luare/dare de mită, abuz în funcţie,
trafic de influenţă, abuz de încredere profesională etc.).
2. Corupţia economică, numită şi criminalitatea economico-financiară sau criminalitate de
afaceri, include acte şi fapte ilicite, ilegale, comise de persoane fizice, juridice, asociaţii, societăţi
comerciale, organizaţii non-guvernamentale, în legătură cu derularea unor afaceri, tranzacţii
comerciale, financiare, bancare, vamale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de încredere
etc.( ex: delicte de fraudă bancară, escrocherie, falsificarea cifrei de afaceri, evaziune fiscală,
obţinerea ilegală de subvenţii, bancrută frauduloasă, poliţe de asigurare nerambursabile,
concurenţă şi reclamă neloială etc.). Aceste fapte sunt greu de identificat, de evaluat şi de dovedit.
3. Corupţia politică reprezintă, într-o accepţiune unanim recunoscută, ansamblul de acte, fapte şi
comportamente care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale exercitării unui rol public
de către anumite persoane sau care încalcă normele privind interdicţia exercitării anumitor forme
de influenţă politică, cu scopul obţinerii unor avantaje personale.
41 Conform Glosar de termeni folosiţi în Politica de concurenţă a Uniunii Europene. Antitrust şi controlul
concentrărilor, elaborat de Consiliul Concurenţei, Direcţia de relaţii externe, aprilie 2003, p. 66.
42 A se vedea, pentru informaţii mai ample, Comunicarea Comisiei asupra conceptului de „întreprinderi implicate” (JO
C 66 din 2.3.1993).
46
Conceptul de criminalitate economică43
Dezvoltarea normală a unei economii moderne este însă permanent ameninţată de cantitatea şi
calitatea actelor şi faptelor ilicite şi criminale care sunt comise, iar instituţiile publice sunt acelea
care au răspunderea asigurării ordinii competiţionale pe piaţa bunurilor şi serviciilor, să asigure
transparenţa capitalurilor şi a muncii, să asigure eficienţa şi eficacitatea justiţiei pentru apărarea
drepturilor şi rezolvarea conflictelor.
În prezent, evoluţia societăţilor contemporane evidenţiază faptul că, deşi s-au intensificat măsurile şi
intervenţiile instituţiilor publice specializate de control împotriva faptelor de criminalitate, se
constată o recrudescenţă şi o multiplicare a faptelor ilicite comise în domeniul economico-financiar,
bancar, inclusiv prin şantaj, corupţie şi chiar cu violenţă şi agresivitate. Astfel, actele de înaltă
criminalitate comise prin violenţă şi corupţie tind să devină deosebit de intense şi periculoase pentru
stabilitatea şi securitatea instituţiilor, grupurilor şi indivizilor, fiind asociate de multe ori cu cele de
crimă organizată, terorism şi violenţă instituţionalizată, specifice „subculturilor” violenţei şi crimei
profesionalizate.
Majoritatea specialiştilor şi cercetătorilor în criminologie apreciază că sursele recrudescenţei şi
multiplicării actelor de înaltă criminalitate rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice şi
normative deficitare, în menţinerea şi accentuarea discrepanţelor sociale şi economice dintre
indivizi, grupuri şi comunităţi şi intensificarea conflictelor şi tensiunilor sociale şi etnice.
Ca fenomen juridic, criminalitatea „cuprinde ansamblul comportamentelor umane considerate
infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem
(subsistem) de drept penal, determinat concret geoistoric”44.
Este un fapt cunoscut şi în acelaşi timp recunoscut, de toţi oamenii de ştiinţă din cercetarea
criminologică, că germenii criminalităţii economice au apărut odată cu primele forme de viaţă
economică şi s-au dezvoltat în paralel cu toate modificările vieţii economico-sociale, culturale şi
politice.
Ca şi concept, criminalitatea economică se pare că a apărut pentru prima dată în literatura
criminologică în anul 1872, când Edwin Hill a utilizat sintagma „criminalitatea gulerelor albe”,
sintagmă care a fost însă consacrată ulterior de Edwin Sutherland, în celebra sa lucrare White-
Collar Criminality, apărută în anul 1939.
În dezvoltarea concepţiei sale cu privire la criminalitatea gulerelor albe, Edwin Sutherland a avut în
vedere trei planuri, respectiv: infracţiunea, infractorul şi atitudinea societăţii45.
Infracţiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe reprezintă un act al unei persoane care
are un statut socio-economic ridicat, respectabil şi respectat, act care încalcă o regulă legală sau de
altă natură referitoare la activităţi profesionale. Acest act constă în exploatarea încrederii sau a
credulităţii altora, fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior descoperirea. Prin
acest concept se atrage atenţia că în afaceri pot apărea comportamente ilegale, care de multe ori nu
sunt incriminate, iar, în măsura în care comportamentele sunt incriminate, autorii nu sunt urmăriţi în
justiţie, nefiind consideraţi infractori în sensul clasic al termenului.
Infractorii, cei care săvârşesc infracţiuni în domeniul economic, sunt, de regulă, cetăţeni care prin
statutul lor sunt deasupra oricăror suspiciuni. Ei comit actele criminale în legătură cu afacerile,
cultura şi mediul lor profesional, sunt conştienţi de caracterul legal ori ilegal al conduitei lor, dar nu
se consideră infractori, fiind convinşi că raţiunea şi rentabilitatea primează în faţa legii. Astfel, se
poate spune că ei consideră că au un drept personal, în virtutea poziţiei sociale pe care au dobândit-
o, de a încălca legea. Sutherland constată că un asemenea comportament este învăţat în
interacţiunea cu alte persoane în procesul comunicării, iar direcţiile specifice ale motivelor şi
43 A se vedea Roxana Daniela Păun, Dreptul afacerilor /Curs în tehnologie ID–IFR, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2014, ISBN 978-973-163-712-9, publicat pentru Facultatea de Management financiar- contabil,
București, programul de studii universitare de licență management.
44 Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 420.
45 Costică Voicu; Florin Sandu; Alexandru Boroi; Ioan Molnar, Drept penal al afacerilor, Editura Rosetti, Bucureşti,
2002, p. 7.
47
impulsurilor sunt învăţate din conţinutul legilor, care sunt favorabile sau nefavorabile. Sutherland
susţine că sensul actelor criminale, indiferent că este vorba de un furt dintr-un magazin, evaziune
fiscală, prostituţie sau delapidare, apare în principal ca urmare a sensurilor date acestor acte de către
alte persoane cu care individul se asociază în cadrul grupurilor intime de persoane (cercurile de
prieteni).
Atitudinea societăţii şi reacţia sa faţă de acest gen de criminalitate deseori îi încurajează pe
infractori. Astfel, scopul principal urmărit de infractori este reuşita, succesul social sau financiar. În
realizarea acestui scop, chiar dacă există şi mijloace legale, mijloacele ilegale sau imorale nu sunt
excluse, în măsura în care sunt eficace şi eficiente, astfel, vechiul principiu machiavelic „scopul
scuză mijloacele” este permanent în actualitate.
De la „simpla” criminalitate economico-financiară şi până la crima organizată nu este decât un pas.
Când s-a produs acest pas, nimeni nu poate preciza. Sigur nu se va recunoaşte producerea lui. Mai
mult ca sigur, cei acuzaţi şi mediatizaţi ca făcând parte din crima organizată, prin infracţiunile
pentru care sunt cercetaţi, nu vor recunoaşte acest fapt. În niciun caz, nimeni nu poate prognoza
când se va produce acest pas.
În peisajul criminalităţii, fenomenul criminalităţii organizate se distinge prin agresivitate şi
periculozitate, el este tot mai prezent în viaţa socială, economică şi politică a fiecărui stat, iar
efectele sale sunt în cele mai multe cazuri minimizate sau chiar ignorate de către cei care trebuie să
asigure măsuri ferme de prevenire şi combatere. În cadrul acestui fenomen coexistă criminalitatea
transnaţională, care reprezintă acea dimensiune a criminalităţii organizate, prin care se încalcă
simultan legislaţiile penale a două sau mai multe ţări ori situaţia în care infracţiunile săvârşite într-o
anumită ţară produc consecinţe economico- sociale într-o altă ţară.
Structurile de crimă organizată susţinute de o puternică forţă financiară, în special subterană, care le
asigură o impresionantă capacitate de influenţare şi de intervenţie pentru realizarea propriilor
scopuri şi interese, precum şi o mare flexibilitate şi mobilitate în raport cu factorii de control social,
tind permanent să pericliteze securitatea statelor şi să afecteze stabilitatea instituţiilor publice,
constituindu-se astfel într-o adevărată frână în calea dezvoltării economico-sociale şi a democraţiei.
Art. 304 bis din Codul penal elveţian, aflat în vigoare din 1 ianuarie 2002, prevede că, din punctul
de vedere al justiţiei penale, criminalitatea economică este constituită „din infracţiuni împotriva
patrimoniului, falsuri în titluri, acte de corupţie, precum şi din infracţiuni de spălare de bani şi lipsă
de vigilenţă în materie de operaţiuni financiare. Din cuprinsul art. 260 indice 3 din Codul penal
elveţian, reţinem definiţia organizaţiei criminale ca fiind „o organizaţie formată din cel puţin trei
persoane care îşi păstrează structura şi efectivul în secret şi care urmăreşte scopul de a comite acte
de violenţă criminală sau de a-şi însuşi venituri prin mijloace criminale”.
Legea penală din Franţa, referindu-se la crima organizată, prevede, ca şi alte sisteme europene de
drept, o infracţiune distinctă, sancţionată separat, denumită „asocierea de răufăcători” pentru
anumite infracţiuni specifice crimei organizate, forme agravante, în cazul comiterii în „bandă”.
Asociaţia de răufăcători este reglementată în art. 450 indice 1-3 din Codul penal francez adoptat în
1994, astfel:
- „constituie o asociere de răufăcători orice grupare constituită sau în curs de constituire,
caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, în vederea comiterii unei infracţiuni sau delict
pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani” (art. 450 alin.1). Asociaţia de răufăcători este o
infracţiune autonomă, instituită pentru a combate mai eficient crima organizată şi care completează
dreptul comun. Infracţiunea se consumă în momentul în care asociaţia intenţionează să comită orice
fel de infracţiune, pentru care este prevăzută închisoarea de 10 ani.
În această formulare, incriminarea „asociaţiei de răufăcători” nu mai poate fi un puternic instrument
de combatere a crimei organizate, din cauza faptului că infracţiunile cuprinse în această categorie
trebuie să aibă sancţiuni de peste 10 ani închisoare.
În concluzie, fenomenul corupţiei include multiple definiţii, forma dimensiunii de manifestare,

iar cele mai periculoase pentru societate sunt cele referitoare la corupţie şi delictele din sfera
48
economico-financiară şi bancară, asociate de multe ori cu criminalitatea „cartelelor” şi a
„gulerelor albe”, precum şi din sfera politicului, administraţiei şi justiţiei.
Sociologii au extins aria subiecţilor criminalităţii „gulerelor albe” şi în arii de competenţe,
care nu mai aparţineau numai puterii oficiale, ci şi altor categorii de funcţionari ai unor companii
industriale, comerciale, bancare, alături de funcţionari ai guvernului, politicieni, lideri sindicali,
medici, jurişti etc., în legătură directă cu ocupaţiile lor profesionale”46 .
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, Codul comercial a fost abrogat, relaţiile
comerciale fiind desfăşurate de profesionişti (în loc de comercianţi) şi întreprinderi, iar actele de
comerţ nu îşi mai găsesc corespondent în legislaţie. Dreptul comerţului internaţional
reglementează raporturi juridice asemănătoare cu cele de drept comercial (au un caracter
patrimonial şi comercial), dar în dreptul comerţului internaţional sunt aplicabile normele
naţionale numai atunci când acestea sunt „lex causae”. În cele mai multe cazuri, dreptul
comerţului internaţional reglementează raporturile juridice prin norme proprii, specifice (de
exemplu: convenţii internaţionale, uzanţe internaţionale).
Apariţia faptelor de natură să lezeze grav valorile sociale importante pentru oameni, cum ar fi:
viaţa, integritatea corporală, sănătatea, bunurile comune sau cele personale şi alte valori
importante, a determinat societatea umană să se apere împotriva unor asemenea fapte şi în acest
scop au început să fie adoptate norme obligatorii de conduită socială.
Fenomenul corupţiei în rândul oamenilor de afaceri, al politicienilor, al funcţionarilor publici şi al
altor categorii profesionale sau politice, este cunoscut sub numele de „criminalitatea gulerelor
albe”. Acest fenomen reprezintă relevanţă în obiectul de studiu al disciplinei dreptului comerţului
internaţional, întrucât orice intervenţie de natură contravenţională, administrativă sau penală, în
buna desfăşurare a unei activităţi economice, comerciale, afectează buna derulare a relaţiilor
comerciale naţionale, europene şi internaţionale. Ca fenomen juridic, criminalitatea „cuprinde
ansamblul comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în
anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem) de drept penal, determinat concret geoistoric”.
În dezvoltarea concepţiei sale cu privire la criminalitatea gulerelor albe, Edwin Sutherland a avut
în vedere trei planuri, respectiv: infracţiunea, infractorul şi atitudinea societăţii.
Cuvinte-cheie: societatea comercială, grupul de interes economic, grupul european de

interes economic, subiecţii dreptului comerţului internaţional.
46Conform Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behavior, ediţia aV-a, New York, Chicago, San
Francisco, Dallas, 1975, p 168. Pentru alte detalii, a se vedea secțiunea IX, capitolul 3, din volumul Păun Roxana,
Dreptul afacerilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011, p 142-145.
49
1. Ce este un grup de interes economic?
2. Care sunt modalităţile de încetare a calităţii de membru al unui grup de interes
economic ?
3. Care este rolul convenţiilor internaţionale în dezvoltarea comerţului internaţional ?
4. Care este distincţia dintre societăţile multinaţionale şi cele transnaţionale ?
5. Care sunt formele corupţiei incluse în fenomenul „criminalităţii gulerelor albe” ?

1. Definiţi grupul de interes economic naţional şi european.
2. Prezentaţi modalităţile de dizolvare a unui grup de interes economic european.
3. Care sunt modalităţile de încetare a calităţii de membru al unui grup de interes economic?
4. Societatea „transnaţională” este sinonimă cu:
a) societatea „internaţională”;
b) societatea „europeană”;
c) societatea „multinaţională”.
5. Formele corupţiei sunt:
a) corupţia profesională, corupţia economică, corupţia politică, corupţia socială;
b) corupţia profesională, corupţia economică, corupţia politică;
c) corupţia profesională, corupţia economică, corupţia politică, corupţia juridică.

Bucureşti, 2013.
2011.
50
Păun, Roxana–Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006.
Marshall, Clinard B.; Meier, Robert F., Sociology of Deviant Behavior, ediţia aV-a, New
York, Chicago, San Francisco, Dallas, 1975.
Amza, Tudor, Criminologie., Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
Voicu, Costică; Sandu, Florin; Boroi, Alexandru; Molnar, Ioan, Drept penal al afacerilor,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2002.
Şandru, Mihail Daniel, Dreptul comerţului internaţional, ediţia a III-a, Editura Universitară,
2012.
Mazilu, D., Dreptul comerţului internaţional, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
51
Societatea transnaţională/multinaţională în comerţul internaţional
4.1. Introducere
În dezvoltarea comerţului internaţional un rol esenţial l-au avut
şi îl au existenţa şi influenţa societăţilor transnaţionale. Rolul
societăţilor transnaţionale de determinare şi de promovare a
interdependenţelor globale este în continuă creştere. Acestea au reuşit
să transgreseze atât barierele naţionale, cât şi graniţele organismelor
integraţioniste interstatale. Estimările recente susţin că numărul
societăţilor transnaţionale a crescut în prezent la 65.000, având
aproximativ 850.000 de filiale la nivel global. Numărul angajaţilor
antrenaţi în filialele străine a crescut de la 24 milioane în 1990 la
peste 54 milioane în 2001 şi a continuat să crească.
Vânzările totale ale acestora au depăşit dublul exporturilor
mondiale în 2001, comparativ cu anul 1990, când acestea erau
aproximativ egale. Pentru a cuantifica rolul major al societăţilor
transnaţionale nu trebuie să uităm că filialele localizate în străinătate
produc o zecime din PIB-ul global şi promovează o treime din
exporturile mondiale. Ponderea societăţilor transnaţionale în aceşti
indicatori este şi mai mare, dacă avem în vedere şi activitatea acestor
societăţi transnaţionale pe piaţa de capital prin investiţiile de
portofoliu şi nu numai.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiective
- însuşirea caracteristicilor esenţiale ale societăţilor
naţionale/transnaţionale;
- cunoaşterea istoricului apariţiei şi evoluţiei societăţilor
transnaţionale în economia globală;
- definirea societăţii transnaţionale din perspectivă
economică şi juridică.
Competenţe
- familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei unităţi de
învăţare;
- deprinderea noilor cunoştinţe privind societatea
52
transnaţională/multinaţională;
- studenţii vor cunoaşte specificul societăţilor
transnaţionale/multinaţionale şi rolul acestora în evoluţia rapidă a
comerţului internaţional.
Scurt istoric al societăţilor transnaţionale47

Originile istorice timpurii ale societăţilor transnaţionale (STN) pot fi
depistate în marile companii imperialiste şi colonizatoare din vestul
Europei, în special în Anglia şi Olanda, care îşi au începutul în
prima parte a secolului al XVI-lea şi au continuat să se dezvolte în
următoarele 2-3 secole. În această perioadă, firme precum British
East India Trading Company s-au constituit pentru a promova
activităţile comerciale sau achiziţiile teritoriale ale ţărilor lor de
origine în Orientul Îndepărtat, Africa şi America.
STN, aşa cum sunt cunoscute astăzi, nu au apărut în realitate mai
devreme de secolul al XIX-lea; acest lucru este datorat avântului
capitalismului industrial şi consecinţelor sale: dezvoltarea
sistemului industrial (a fabricilor), procese de producţie mai mari şi
mai intense, prin investiţiile de capital, tehnici mai performante de
dezvoltare şi mijloace de transport mai rapide.
În timpul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,
căutarea de resurse, incluzând minerale, petrol şi produse
alimentare, precum şi interesul de a proteja şi de a dezvolta pieţele
de desfacere au condus la expansiunea transnaţionalelor, în fruntea
acestora situându-se companii aproape exclusiv din Statele Unite şi
câteva din ţările vest-europene. 60 % din investiţiile acestor
corporaţii s-au îndreptat către America Latină, Asia, Africa şi
Orientul Mijlociu.
Alimentată de numeroase fuziuni şi achiziţii, concentrarea
monopolistă şi oligopolistă a marilor STN în sectoare majore ale
economiei mondiale, cum ar fi petrochimia şi produsele alimentare,
47 Conform http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Societatile-transnationale-si-58.php.
53
îşi are rădăcinile în această perioada. De exemplu, până la sfârşitul
secolului al XIX-lea, gigantul agroindustrial american United Fruit
Company controla 90% din importurile americane de banane, în
timp ce la începutul Primului Război Mondial compania Royal
Dutch/Shell îşi acontase aproximativ 20% din producţia totală de
petrol a Rusiei.
Ulterior, evoluţia acestor societăţi a fost rapidă, fiind unul dintre
motoarele care au generat creşterea masivă a schimburilor
comerciale internaţionale, fapt care a sprijinit din plin globalizarea
economiilor lumii, pieţelor financiare, instrumentelor financiar-
bancare etc.
Factorii principali care au favorizat apariţia şi dezvoltarea
societăţilor transnaţionale48:
Societăţile transnaţionale au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul a trei
factori principali:
- liberalizarea politicilor economice, deschiderea graniţelor
naţionale, liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe şi de
portofoliu sau de alte acorduri de cooperare şi investiţionale;
- accentuarea progresului tehnologic, care conduce la creşterea
costurilor şi a riscurilor la care sunt expuse companiile, impune
abordarea diferitelor pieţe mondiale, prin delocalizarea
internaţională a producţiei, pentru a diversifica aceste riscuri. Pe de
altă parte, reducerea costurilor de transport şi de comunicare a
facilitat integrarea mai eficientă a operaţiunilor la nivel global,
precum şi transportul componentelor sau al produselor finite în
căutarea eficienţei economice, a avantajelor comparative date.
Acestea contribuie în mod esenţial la creşterea ponderii investiţiilor
străine directe (ISD), motivate de creşterea eficienţei, cu importante
implicaţii asupra creşterii competitivităţii exporturilor ţărilor
recipiente şi, implicit, asupra creşterii economice;
- creşterea concurenţei, care este de fapt rezultatul celorlalţi doi
factori amintiţi anterior, impune explorarea unor noi pieţe de către
companii, atât pentru a reduce costurile de producţie, cât şi pentru
valorificarea mai eficientă a rezultatului final, dar impune şi
abordarea unor noi forme de producţie internaţională, de proprietate
şi de aranjamente contractuale, care să potenţeze forţa lor pe piaţă,
cum ar fi fuziunile, achiziţiile, participarea minoritară sau
majoritară, oferta publică de schimb etc.
Societăţilor transnaţionale contemporane le este caracteristic faptul
că îşi extind mereu activitatea de producţie şi comercializare
concomitent pe multiple pieţe, în cadrul unei reţele vaste de
implantări proprii, realizate pe calea investiţiilor directe de capital în
străinătate.
În literatura economică, s-a apreciat că „societatea transnaţională
este o entitate economică compusă dintr-o firmă-mamă şi filiale în
mai multe ţări, care este caracterizată de internaţionalizarea
producţiei, se bazează pe un bazin internaţional de resurse umane,
48 A se vedea http://societatitransnationale.blogspot.ro/.
54
materiale şi financiare şi promovează la scară globală un anumit set
de valori proprii”49. Astfel, societatea se caracterizează prin
internaţionalizarea producţiei şi prin existenţa de resurse umane,
materiale şi financiare, la nivel internaţional.
Societăţile transnaţionale (multinaţionale)
Nu există o definiţie unanim acceptată a societăţilor transnaţionale
(multinaţionale), din cauza multitudinii de situaţii practice, oferite
de viaţa concretă şi relaţiile de afaceri, care de multe ori exced
cadrului de reglementare stabilit de către legiuitor (naţional sau
internaţional) şi chiar de către doctrinari.
În doctrina română de specialitate, acestea sunt societăţi care se
fondează, chiar de la constituirea lor, pe elemente fără caracter
naţional (capital provenind de la asociaţi din state diferite, stabilirea
de sedii principale pe teritoriul mai multor state), lipsite de o
legătură juridică cu un anumit stat, iar litigiile izvorâte din
interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive nu se află (total sau
parţial) sub competenţa instanţelor naţionale, fiind date spre
soluţionare unor instanţe speciale.
Societăţile transnaţionale desfăşoară activităţi multiple,
diversificate, dispersate din punct de vedere geografic, pot fi cu
greutate localizate prin fuziunile şi achiziţiile constante, prin
schimbările repetate de denumire etc.
Societăţile transnaţionale au o concretă şi puternică influenţă
asupra vieţii sociale, economice, de afaceri şi politice a statelor pe
teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea. Delegarea de competenţe,
delegarea activităţii de producţie efectivă către terţi, know-how-ul,
marca şi metodele de marketing sunt frecvent utilizate în societăţile
transnaţionale. Indiferent de forma de organizare, deciziile
importante se iau centralizat în societăţile transnaţionale, pe baza
unei strategii globale.
Aşadar, este vorba despre: societăţi cu capitaluri mari, foarte mari,
care provin de la asociaţi din mai multe state;
- societăţi cu sedii în mai multe state;
-societăţi cu structuri organizatorice internaţionale (cu existenţă
juridică concomitentă în mai multe state), dar cu un centru unic de
control şi comandă şi o gestiune globală;
- societăţi care desfăşoară activităţi de producţie, comercializare şi
prestări de servicii, concomitent pe mai multe pieţe, dar pe baza
unei strategii economice şi financiare comune. Tendinţa lor
economică este expansionistă, urmărind permanent pătrunderea pe
noi pieţe şi consolidarea celor existente;
-litigii dintre asociaţi sau entităţi juridice diferite, care sunt
soluţionate de instanţe arbitrale sau tribunale internaţionale, fiind
astfel scoase de sub jurisdicţia unui anumit stat.
Terminologie50: „transnaţional” şi „multinaţional” sunt sinonime,
utilizate alternativ în literatura de specialitate şi documente
internaţionale (Rapoarte ONU privind starea economiei mondiale).
49
http://societatitransnationale.blogspot.ro .
50A se vedea D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, ELL, 1999, p. 210-214, 210-211, D.
Mazilu, Comerţul mondial sub impactul competiţiei globale. Puterea corporativă transnaţională. Concurenţa în
55
Există şi opinii care consideră că termenul de multinaţional conţine
şi conotaţia „supranaţională”, în vreme ce termenul transnaţional
include doar faptul că sediile societăţilor se află în mai multe state,
deci societăţile desfăşoară o activitate în afara sediului principal.
Pentru a fi în concordanţă cu opiniile majoritare din doctrină, este
preferat termenul de „transnaţional”.
Societatea „transnaţională” nu trebuie confundată cu societatea
„internaţională”, care este constituită prin convenţii internaţionale
(interstatale). În organizarea şi funcţionarea societăţilor
internaţionale (interstatale) se aplică numai normele cuprinse în
actele constitutive, fără a se face referire la un anumit sistem de
drept naţional. În actul constitutiv se poate prevedea aplicarea în
subsidiar a principiilor comune ale sistemelor de drept ale statelor
implicate în aceste societăţi, dacă numărul acestor state este limitat.
În categoria societăţilor de acest tip pot fi exemplificate51:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD),
Corporaţia Financiară Internaţională, Uniunea Carboniferă Sarre-
Lorraine (SAARLOR)52, Scandinavian Air System (SAS)53 şi
altele54.
Economia mondială se îndreaptă spre o integrare economică tot mai
mare, care conduce la o competiţie tot mai intensă, precum şi la o
accelerare a fenomenului fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale.
Unul dintre factorii care au stimulat investiţiile străine directe şi
implicit globalizarea a fost reprezentat de creşterea numărului de
acorduri între societăţile transnaţionale. O componentă a acestor
acorduri s-a referit la aspecte legate de tehnologie şi a vizat
soluţionarea problemelor determinate de creşterea intensităţii
conţinutului de informaţie a producţiei, de scurtarea ciclului de viaţă
al produselor şi de eforturile din ce în ce mai mari cerute de
menţinerea competitivităţii tehnologice.
Astfel, numărul de acorduri încheiate între transnaţionale a crescut
de la o medie anuală sub 300 la începutul anilor ’80, la peste 600 un
deceniu mai târziu. Între 1980 şi 1996 au fost încheiate circa 8260
de acorduri între firme în domenii tehnologice de vârf. Numărul de
fuziuni şi achiziţii a scăzut de la o valoare înaltă de 7894 în anul
2000 la 4493 în 2002 şi, valoarea mediei lor, de la 145 milioane
ansamblul economic şi ocuparea pieţelor, în RDC, nr.7-8/2002, p. 269-282, Ş. Scurtu, Dreptul Comerţului
internaţional, Editura Universitaria, 2003, p. 64-66, Bernard Audit, Droit international prive, Editura Economică,
ediţia a III-a, 2000, p . 904, nr. 1073, organizarea societăţilor transnaţionale în B Oppetit, Les societes mutinationales
et les Etats nationaux, în Melanges D. Bastian, 1974, vol.1, p.161, D.A. Sitaru, Dreptul comerţului Internaţional
tratat, Partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 438- 445.
51 În opinia lui Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Editura Dalloz, Paris, 2003, p. 753, nr. 635 şi
p 118, nr. 88.

52 Uniune constituită prin tratatul franco-german din 1956 şi este supusă prevederilor din actele sale constitutive, care
se întregesc, dacă este cazul, cu principiile comune ale sistemelor de drept din Franţa şi Germania.
53 Societate constituită cu participarea companiilor de transport aerian din Danemarca, Norvegia şi Suedia, având câte
un sediu cu valoare juridică egală în fiecare dintre cele trei capitale ale statelor semnatare. În statutele constitutive ale
SAS nu se fac referiri la legislaţia naţională a vreunuia dintre cele trei state.
54 Societatea „Air Afrique”, înfiinţată în baza tratatului de la Yaoundé (Camerun) din 1961, încheiat între mai multe
state africane. Societatea are naţionalitatea fiecăruia dintre statele semnatare, fiind guvernată şi de regulile înscrise în
statutele proprii. În subsidiar se aplică principiile comune ale legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare, în măsura în
care acestea nu contravin dispoziţiilor tratatului şi statutelor proprii.
56
dolari în 2000 la 82 milioane dolari în 2002. Numărul de fuziuni şi
achiziţii valorând mai mult de 1 miliard dolari a scăzut de la 175 în
2000 la numai 81 în 2002, din nou cea mai joasă valoare înregistrată
din 1998 încoace. De la cele mai mari corporaţii transnaţionale,
majoritatea indicatorilor mărimii operaţiunilor lor în străinătate a
scăzut în 2001, începutul declinului ISD-urilor. În ciuda avântului
înregistrat pe piaţa tehnologiei, aceste acorduri au fost în special
prezente în industria informatică, farmaceutică, dar şi în industria
automobilelor.55
Rolul societăţilor transnaţionale în creşterea volumului exporturilor
ţărilor- gazdă derivă din capitalul şi tehnologia adiţională, din
know-how-ul managerial implementat, dar şi din accesul la pieţele
regionale sau globale unde activează acestea. Totodată, resursele
autohtone vor fi completate cu alte resurse care vor permite
extinderea portofoliului de produse consumate pe piaţa internă sau
destinate exportului, ceea ce va conduce la creşterea competitivităţii
şi a avantajelor economiei- gazdă, în cazul ţărilor confruntate cu
investiţii interne reduse, din cauza constrângerilor financiare,
societăţile transnaţionale pot conduce la creşterea exporturilor prin
simplul aport de capital pentru exploatarea resurselor naturale şi a
forţei de muncă ieftine.
Astfel, societăţile transnaţionale preiau riscul lansării unor produse
noi la export. Acesta a constituit de fapt rolul istoric al societăţilor
transnaţionale în dezvoltarea exporturilor economiilor slab
dezvoltate. În prezent, acest rol a glisat în special spre exporturile de
produse care înglobează un grad înalt de tehnologizare, spre produse
a căror cerere este dinamică în comerţul mondial: produsele
electronice, aparatele, maşinile etc.56
Societăţile transnaţionale (multinaţionale)- elemente definitorii
sub aspect economic
Sub aspect economic, rolul acestor societăţi s-a dezvoltat treptat:
după anii 1980, când a început procesul globalizării (mondializării)
şi liberalizării pieţelor de produse, servicii şi pieţelor de capital, şi,
ulterior, când s-au lansat programele de privatizare şi atragere de
investiţii directe străine în statele în curs de dezvoltare (în tranziţie)
şi în statele care au schimbat regimul politic totalitar cu unul
democratic, în care economiile „învaţă” să devină, treptat, economii
de piaţă funcţionale.
Aceste societăţi influenţează politica statelor în curs de dezvoltare,
unde îşi desfăşoară activitatea, dar şi politica, statelor puternice şi a
organizaţiilor internaţionale cu roluri determinante în activitatea
comercială şi de afaceri internaţională (FMI57, Banca Mondială,
OMC).
Conform statisticilor UNCTAD, există peste 65.000 societăţi
55 http://societatitransnationale.blogspot.com/
56 Ibidem, p.55.
57 A se vedea Roxana-Daniela Păun, Rolul creării FMI şi obiectivele acestuia, în „Spaţiul Monetar European, note de
curs”, Editura Expert, Bucureşti, 2004, p. 39.
57
transnaţionale, cu mai mult de 870.000 filiale, care controlează
practic economia mondială; 58 primele 200 societăţi transnaţionale
se găsesc în SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa,
Elveţia, Coreea de Sud, Italia şi Olanda, în sectoare- cheie, precum:
industria comunicaţiilor şi aerospaţială, echipamente şi componente
electronice, comerţul de cereale şi cafea, dar şi ramurile petroliere,
de automobile, chimică şi farmaceutică, alimentară, vestimentaţie
etc.
Societăţi transnaţionale cunoscute (într-o enumerare
exemplificativă): Vodafone, General Electrics, British Petroleum,
Deutsche Telecom, Coca Cola, Mc Donald’s, Bayer, Nike, Royal
Dutch Schell, Avensis, Fiat, Novartis, Levi Strauss, Adidas, C&A,
Walt Disney, Shell, IBM, Parmalat, Unilevel, Du Pont, Nestle etc.
Societăţile transnaţionale (multinaţionale) - elemente definitorii

sub aspect juridic
Din punct de vedere juridic, societăţile transnaţionale sunt acele

societăţi comerciale care, chiar de la constituirea lor, se
fundamentează pe elemente fără caracter naţional (cum sunt: capitalul
ce provine de la asociaţi din ţări diferite, stabilirea uneori a mai
multor sedii principale în ţări diferite etc.) şi care sunt lipsite de o
legătură juridică cu anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte
vocaţie niciuna dintre legile naţionale, iar litigiile izvorâte din
interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase total sau
parţial de sub competenţa instanţelor naţionale, spre a fi date spre
soluţionare unor instanţe speciale.
Societate mamă + filiale (fiecare, cu naţionalitate proprie) +
sucursale sau participanţi în alte societăţi pot constitui un grup într-
un domeniu de activitate sau conglomerate, coaliţii, cu activităţi
variate, care se pot unifica prin fuziuni sau absorbţii, pot constitui
grupări financiare (holding-uri financiare).
Societăţilor transnaţionale li se aplică dreptul naţional al statului în
care îşi desfăşoară activitatea. Acestea nu au o naţionalitate proprie,
în adevăratul sens al cuvântului, dar au un sediu legal fie în statul în
care se află sediul societăţii-mamă, fie în statul în care îşi desfăşoară
activitatea în principal, fie în statul în care a fost înregistrată.
Naţionalitatea „de fapt” se poate determina în funcţie de
naţionalitatea statului care sprijină interesele acesteia (în cadrul
organizaţiilor FMI, Banca Mondială, OMC etc.).
Jurisdicţia aplicată societăţilor transnaţionale

În actele constitutive ale societăţilor transnaţionale se prevăd clauze
de jurisdicţie şi compromisorii în favoarea unor instanţe arbitrale
internaţionale (instituţionale, CIRDI ori constituite ad-hoc) sau a
tribunalelor internaţionale (Curtea Internaţională de Justiţie de la
58 Stocul mondial de investiţii străine deţinut de acestea a depăşit 7.000 miliarde de dolari (cca. 1/5 din PIB-ul
mondial). Cifra de afaceri mondială a societăţilor transnaţionale se ridică la 18 miliarde de dolari, în contextul în care
exporturile mondiale totalizează peste 8 miliarde dolari. Unele societăţi au chiar o cifră de afaceri mai mare decât PIB-
ul mondial. Societăţile transnaţionale totalizează mai mult de 53 de milioane de angajaţi.
58
Haga), mai ales în litigiile cu statele pe teritoriul cărora îşi
desfăşoară activitatea.

Societatea transnaţională reprezintă o realitate marcantă a peisajului economic contemporan,
fiind unul dintre principali vectori ai procesului de globalizare a activităţii economice.
Familia corporaţiilor transnaţionale este alcătuită din circa 65000 de companii-mama care
controlează peste 870000 de filiale străine, în afara graniţelor ţării de apartenenţă . Între 1973 şi
2001, numărul corporaţiilor transnaţionale a crescut de la 15000 la 65000, numărul de angajaţi
direcţi ai acestora depăşind 40 milioane. Toate acestea au generat explozia relaţiilor comerciale
internaţionale, generând creşterea produsului intern brut mondial la valori istorice unice.
Conform datelor statistice oferite de instituţiile şi organismele specializate, mai puţin de 50 de
societăţi transnaţionale controlează peste 40% din comerţul mondial. Astfel de companii
controlează în fapt toate aspectele legate de finanţare, cercetare-dezvoltare, producţie, marketing,
management etc., toate acestea fiind coordonate global, peste puterile şi, uneori, peste interesele
statului naţional.59
Concluziile care se pot desprinde din considerentele de ordin economico-juridic prezentate
anterior sunt următoarele:
- societăţile transnaţionale sunt produsul direct al liberalizării economiei mondiale;
- societăţile transnaţionale sunt centre de forţă economică, în lumea contemporană, principalii
operatori ai comerţului internaţional;
- societăţile transnaţionale reglează cvasitotalitatea investiţiilor internaţionale şi se află la originea
principalelor fluxuri financiar-monetare internaţionale;
- societăţile transnaţionale au influenţat decisiv diviziunea internaţională a muncii prin:
a) delocalizare – deplasarea unei activităţi de producţie dintr-o ţară în alta, în căutarea
avantajului comparativ ;
b) multinaţionalizare – extindere progresivă a activităţii unei întreprinderi, a unui grup
financiar, prin implantarea de filiale în exterior, în baza unei strategii gândite la scară mondială;
- în prezent, societăţile transnaţionale constituie principalii subiecţi ai procesului de globalizare a
activităţii economice.
Cuvinte- cheie: societatea transnaţională/multinaţională.

1. Este societatea transnaţională un motor pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale
mondiale?
2. Cum a influenţat societatea transnaţională diviziunea internaţională a muncii?
59Conform datelor http://unctad.org/en/PublicationsLibrary/wir2015_en.pdf WORLD INVESTMENT REPORT

2015, New York and Geneva, 2015.
59
3. Care sunt industriile unde rolul societăţilor transnaţionale este covârşitor?
4. Enumeraţi state, continente unde funcţionează primele 200 societăţi transnaţionale.
5. Care sunt originile societăţilor transnaţionale?

1. Societăţile transnaţionale sunt:
a) produsul direct al liberalizării economiei mondiale;
b) centre de forţă economică, în lumea contemporană;
c) principalii operatori ai comerţului internaţional.
2. Primele 200 societăţi transnaţionale se găsesc în:

a) SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Coreea de Sud, Italia şi
Olanda;
b) Coreea de Sud, Italia şi Olanda;
c) Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Africa.
3. Societăţile transnaţionale au influenţat decisiv diviziunea internaţională a muncii prin:

a) delocalizare, regionalizare;
b) multinaţionalizare, sporirea imigraţiei;
c) delocalizare, multinaţionalizare.
4. Rolul societăţilor transnaţionale s-a făcut simţit mai ales în:

a) industria uşoară;
b) industria informatică, industria farmaceutică;
c) industria automobilelor.
5. Originile istorice timpurii ale societăţilor transnaţionale se regăsesc în marile companii

imperialiste şi colonizatoare din vestul Europei:
a) în Anglia şi Olanda;
60
b) în Austria şi Germania;
c) în Anglia şi Franţa.

Bucureşti, 2013.
Păun, Roxana–Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006.
Mazilu, D., Dreptul comerţului internaţional, vol.I , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
Păun, Roxana–Daniela, Drept afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
Angheni, Smaranda; Volonciu, Magda; Stoica, Camelia, Drept comercial, Editura
Universitară, Bucureşti, 2005.
Păun, Roxana–Daniela, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective, Editura
Universul Juridic, 2005.
Ştefănescu, Brânduşa (coordonator), Dreptul societăţilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2009.
Carpenaru Stanciu, D., Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2004.
Turcu, Ion, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992.
61
Contractul Comercial Internaţional
5.1. Introducere
În această unitate este analizat sintetic contractul de comerţ
internaţional, concept, caractere juridice, clasificare. Apoi sunt
detaliate criteriile specifice şi nespecifice care sunt avute în vedere la
clasificarea acestui tip de contract.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional şi elementele
contractului de comerţ internaţional sunt prezentate în finalul acestei
unităţi de învăţare.

Obiective
-înţelegerea contractului de comerţ internaţional;
- înţelegerea caracterelor juridice ale contractului de
comerţ internaţional;
- înţelegerea criteriilor specifice şi nespecifice contractului
de comerţ internaţional.
Competenţe
- familiarizarea cu vocabularul ştiinţific specific acestei
unităţi de învăţare;
- deprinderea noilor cunoştinţe privind contractul utilizat în
comerţului internaţional;
-studenţii vor cunoaşte specificul contractelor comerciale şi
vor putea distinge între ele;
- studenţii vor putea enumera asemănările şi deosebirile dintre
contractele comerciale învăţate;
- studenţii îşi vor însuşi caracterele juridice ale contractului de
comerţ internaţional.
62
Concept: contractul de comerţ internaţional

Definiţia contractului de comerţ internaţional: este acordul de
voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la operaţiunile de
comerţ internaţional (subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice
internaţionale sau subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice
naţionale), din state diferite, în scopul de a crea, modifica ori stinge
raporturi juridice de comerţ internaţional.
Din sfera contractului de comerţ internaţional fac parte:
- vânzarea comercială internaţională;
- mandatul comercial internaţional;
- comisionul internaţional;
- transportul internaţional;
- asigurările internaţionale etc.
Contractul de comerţ internaţional
Acest contract se distinge de contractele încheiate între participanţii
la comerţul intern prin elementul de extraneitate care, alături de
atributul de comercialitate, îi definesc specificul şi îl delimitează de
celelalte contracte reglementate prin normele dreptului comun
general.
Caractere juridice:
a) au caracter oneros (urmărind ca finalitate obţinerea unui profit);
b) sunt contracte sinalagmatice perfecte.
Contractele de comerţ internaţional generează drepturi şi obligaţii
reciproce între părţi, determinând implicit interdependenţa lor. De
aici decurg consecinţele specifice unor asemenea obligaţii, şi anume
posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare, ca şi facultatea de a
cere executarea contractului ori rezoluţiunea lui de către partea
interesată, în cazul în care partenerul sau contractantul nu-şi
îndeplineşte prestaţia asumată prin contract;
c) sunt contracte comutative
În contractele de comerţ internaţional existenţa şi întinderea
prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate sau
determinabile din chiar momentul perfectării actului juridic;
d) sunt contracte consensuale
În principiu, contractele de comerţ internaţional se realizează în
formă scrisă, dar aceasta nu înseamnă că această formă afectează
valabilitatea lor;
e) sunt acte sau fapte de comerţ - în sensul reglementărilor
63
internaţionale
Contractele comerciale internaţionale, având întotdeauna un
caracter speculativ, reprezintă acte de comerţ.
Chiar contractele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
urmăresc o asemenea finalitate ce vizează obţinerea profitului.
Criterii specifice contractelor comerciale internaţionale:

În raport cu subiecţii de drept care participă la realizarea
contractului, se disting:
a) contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii
juridice naţionale din state diferite;
b) contracte perfectate între subiecţii de drept aparţinând ordinii
juridice internaţionale şi entităţii aparţinând ordinii juridice
naţionale din diverse ţări.
În funcţie de obiectul acestora, doctrina distinge următoarele grupe

de contracte:
- contracte translative de drepturi;
- contractul de livrare de materii prime, materiale şi produse, prin
efectul cărora se realizează transmiterea dreptului de proprietate
asupra mărfii vândute de la vânzător la cumpărător;
- contracte prin care se transferă temporar dreptul de folosinţă
asupra unui bun determinat, precum: închirierea de bunuri mobile,
licenţa unor programe de informatică, brevete de invenţie, mărci de
fabrică sau comerţ etc.;
- contracte pentru prestări de servicii;
- contractele având ca obiect o prestare de servicii la care se obligă
una dintre părţi în favoarea celeilalte, ca de pildă: transportul
internaţional, mandatul comercial internaţional, comisionul
internaţional, serviciile bancare;
- contracte de executare de lucrări- contracte care au ca obiect
realizarea unor lucrări de construcţii sau de montaj (contractul de
antrepriză- ex: - construcţii civile sau industriale, construirea de
autostrăzi sau căi ferate, construirea de canale navigabile);
- contracte de aport valutar → operaţiunile de comerţ internaţional
prin a căror îndeplinire se facilitează sporirea rezervelor valutare ale
participanţilor la comerţul internaţional (ex: cumpărarea de mărfuri
din străinătate, în vederea reexportării lor, operaţiile speculative
înfăptuite prin arbitrajul bancar).
În funcţie de complexitatea contractelor, se disting două grupe de

operaţii de comerţ internaţional:
- contracte unitare (un singur acord de voinţă între părţi)- ex:
vânzarea comercială internaţională, mandatul comercial
internaţional, depozitul internaţional etc. sau se pot înfăţişa sub
forma unor construcţii juridice mixte, precum contractul de
antrepriză prin care executantul îşi asumă obligaţia de a realiza
lucrarea, folosind materiale procurate de el.
Cele două grupe de contracte unitare se diferenţiază între ele sub
aspectul conţinutului lor.
- contractele de tip monolit au un conţinut în care se regăsesc numai
64
elementele ce ţin de specificul unui anumit contract (depozitul
regulat, transportul de mărfuri sau de persoane etc), contractele
mixte conţinând elemente preluate din sfera altor contracte;
- contracte complexe→structură juridică plurivalentă = o pluralitate
de contracte distincte reciproc intercondiţionate, care alcătuiesc
împreună un ansamblu contractual coerent.
Concluzii privind contractele unitare vs contractele complexe:
În doctrina juridică s-a apreciat că delimitarea dintre contractele
unitare şi cele complexe nu trebuie concepută ca o operaţie
mecanică, ci trebuie realizată prin interpretare de la caz la caz,
avându-se în vedere intenţia comună a părţilor.
Obiectul contractului de comerţ internaţional
„Obiect al contractului" reprezintă prestaţia (acţiunea sau

inacţiunea) la care părţile sau una dintre ele se obligă prin contract.
Când prestaţia se referă la bunuri, acestea se subsumează şi ele
conceptului de obiect al contractului.
Prestaţia care constituie obiectul contractului poate fi pozitivă
(obligaţia de a da sau a face), negativă (obligaţia de a nu face) sau
mixtă.
Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii: să fie determinat la data încheierii contractului sau
determinabil în viitor, pe baza unor elemente de determinare
prevăzute în contract.
Caracteristic pentru raporturile de drept internaţional este obiectul
determinabil în viitor.
Bunurile la care se referă obligaţia contractuală pot fi:
- individual determinate (certe);
- determinate prin trăsăturile genului.
Obiectul contractului trebuie:
- să fie posibil, din punct de vedere material şi din punct de vedere
juridic.
Imposibilitatea obiectului contractului se apreciază „in abstracto”,
aceasta trebuind să fie absolută şi de neînvins pentru oricine.
- să fie licit. Caracterul licit al obiectului contractului de comerţ
internaţional se raportează atât la ordinea juridică internaţională, cât
şi la ordinea juridică naţională existentă în ţările de provenienţă ale
partenerilor contractuali.
Determinarea obiectului prestaţiilor în natură
În contractele de comerţ internaţional prevalează obligaţiile cu
obiect material determinabil, ulterior momentului realizării
acordului de voinţă al părţilor.
De principiu, se recunoaşte caracterul determinabil al obiectului
contractului numai atunci când există suficiente elemente pe baza
cărora să poată fi stabilită prestaţia în timpul executării contractului.
Determinarea obiectului contractului:
În contractele de comerţ internaţional prevalează obligaţiile cu
obiect material determinabil, ulterior momentului realizării
acordului de voinţă al părţilor.
65
De principiu, se recunoaşte caracterul determinabil al obiectului
contractului numai atunci când există suficiente elemente pe baza
cărora să poată fi stabilită prestaţia în timpul executării contractului.
Concluzii:
Obligativitatea criteriilor constituie singura restrângere a libertăţii
contractuale în alegerea modului de precizare ulterioară a obiectului
material şi a prestaţiei caracteristice pentru fiecare contract.
În cazul în care nu este posibilă definirea obiectului, contractul
respectiv va fi lipsit de o componentă esenţială şi, ca urmare, va fi
nul.
Determinarea obiectului prestaţiilor pecuniare
Asemenea prestaţii, corespunzătoare naturii contractului, sunt:
preţul; navlu; comision; prime de asigurare.
Dintre toate acestea, preţul este, prin specificul şi amploarea
problematicii sale, prestaţia cea mai reprezentativă a genului.
Prestaţiile pecuniare se înfăţişează de regulă ca un element
contractual determinant la momentul perfectării contractului. Cu
toate acestea, în numeroase contracte, el se conturează la acel
moment numai ca un element determinabil în viitor.
Legea conţine cu privire la acest element numai dispoziţii supletive,
instituind criterii orientative prin aplicarea cărora organul de
jurisdicţie va stabili, în absenţa unor criterii contractuale, întinderea
prestaţiei pecuniare.
Cauza contractului este scopul în vederea căruia partenerii
contractuali îşi dau consimţământul pentru încheierea contractului
de comerţ internaţional.
Cauza este un element constitutiv în structura contractului,
analizându-se ca o condiţie de validitate, constituind în realitate
cauza obligaţiei (sau obligaţiilor) asumate de fiecare dintre părţile
contractante.
Forma scrisă a contractului de comerţ internaţional

Utilitatea formei scrise a contractului de comerţ internaţional este
evidenţiată şi în cadrul condiţiilor generale elaborate sub egida
CEE-ONU, care cer utilizarea formei scrise, iar pentru cazul în care
a fost realizat între părţi un acord verbal prealabil, confirmarea
letrică imediată a acestuia.
În cazul contractelor încheiate prin corespondenţă, deci a
contractelor încheiate între absenţi, cerinţa formei scrise se
consideră îndeplinită dacă elementele contractului de comerţ
internaţional rezultă dintr-o comandă şi o confirmare de comandă,
ambele scrise, sau dintr-o ofertă şi din acceptarea acesteia, realizate
printr-un schimb de scrisori, telegrame, faxuri etc.
Forma scrisă a contractelor de comerţ internaţional la care participă
subiecţi de drept de naţionalitate română urmează a fi considerată
obligatorie numai în acele cazuri când asemenea contracte sunt
supuse legislaţiei române.
Limba contractului de comerţ internaţional

Limba contractului este limba corespondenţei comerciale anterioare,
precum şi limba în care se va desfăşura procedura de soluţionare a
66
unui eventual litigiu.
Preferinţa părţilor vizează limba ce conţine noţiuni, formule şi
expresii adecvate tehnicii comerciale, apte să redea specificul
contractului şi care sunt în mod obişnuit utilizate în comerţul
internaţional.
Părţile contractului de comerţ internaţional au libertatea să aleagă
limba în care să fie redactat acesta. Deci, hotărârea adoptată de părţi
cu privire la limba contractului prezintă interes atât în momentul
întocmirii documentelor iniţiale, cât şi ulterior acestui moment.
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale după durata

lor :
- contracte de scurtă durată;
- contracte de durată medie;
- contracte de durată lungă.
Contracte de scurtă durată- contracte care se încheie pentru

operaţiuni ocazionale care se execută dintr-o dată ori a căror
executare nu depăşeşte un an.
Asemenea contracte nu sunt caracteristice pentru raporturile de
comerţ internaţional, deoarece ele nu sunt de natură a conferi
suficientă certitudine.
Contractele de durată medie sunt contracte care se încheie pe o
durată de până la cinci ani şi care sunt frecvent întâlnite în practică,
deoarece sunt preferate datorită avantajelor pe care le prezintă
pentru ambii parteneri contractuali. Durata medie pentru care se
încheie contractul permite prognozarea corectă a evoluţiei preţurilor
şi a conjuncturii existente pe piaţă, conferind părţilor contractante
suficiente elemente pentru negocierea contractului, astfel încât
clauzele convenite să asigure menţinerea echilibrului contractual pe
întreaga durată a contractului.
Contractele de durată lungă sunt contractele încheiate pe o durată
mai mare de cinci ani, fiind preferate în cazul aprovizionării cu
materii prime şi energie, domeniu în care durata acestora este în
mod obişnuit de 15-25 de ani.
Ex: contract de cooperare pentru construirea şi exploatarea în
comun cu partenerul străin de obiective economice noi, se încheie
pe o durată de timp echivalentă cu întreaga perioadă necesară
realizării obiectivului respectiv.
Uzual, în cazul contractelor de lungă durată, se procedează la
întocmirea unui contract-cadru, căruia i se dă numai un conţinut
generic ce serveşte ca înţelegere de bază, care urmează să fie
întregită şi detaliată ulterior, la termene prestabilite prin contracte
complementare, adecvate stadiului atins la data perfectării fiecăruia
dintre ele.
1. în raport cu efectele pe care le generează:
◼ contracte constitutive de drepturi;
◼ contracte translative de drepturi;
◼ contracte declarative de drepturi.
2. în funcţie de modul de executare:
◼ contracte cu executare instantanee;
67
◼ contracte cu executare succesivă;
◼ contracte cu executare continuă .
3. după corelaţia dintre contracte:
◼ contracte principale;
◼ contracte accesorii.
Contractele constitutive de drepturi au caracter constitutiv de

drepturi. Sunt contractele prin care se creează pe seama părţilor sau
pe seama unui terţ anumite drepturi subiective, până atunci
inexistente în patrimoniul titularului lor. În raporturile de drept
internaţional, prin contracte se creează, de regulă, drepturi de
creanţă.
Ex: contractele de mandat comercial, contractul internaţional de
depozit regulat, contractul de antrepriză şi, nu în ultimul rând,
contractul de ipotecă.
Contractele translative de drepturi au ca efect transmiterea unor
drepturi reale de la un titular la altul. Uneori, contractele de comerţ
internaţional produc ca efect numai transmiterea unui drept real de
folosinţă; ex: contractelor de leasing şi contractelor de licenţă de
brevet de invenţie. Rareori contractele de comerţ internaţional
operează un transfer de drepturi de creanţă. În acest domeniu,
cesiunea de creanţă, deşi nu este exclusă, se practică numai cu titlu
excepţional.
Contractele declarative de drepturi presupun constatarea şi
confirmarea existenţei unor drepturi ale părţilor şi constată că şi
acestea sunt rar întâlnite în practica de comerţ internaţional.
Ex: tranzacţia, care este un contract sinalagmatic, ce produce
concesii reciproce consimţite de părţi, în vederea stingerii unui
diferend existent între ele sau a prevenirii declanşării unui diferend
iminent.
Contractele cu executare instantanee (sau imediată) au ca obiect
una sau mai multe prestaţii care se aduc la îndeplinire imediat.
Asemenea contracte sunt relativ rar întâlnite în comerţul
internaţional.
Contractele cu executare succesivă constituie regula în comerţul
internaţional. Specificul acestor contracte constă în faptul că
obligaţiile părţilor sau cel puţin obligaţia uneia dintre ele comportă
executare în timp printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel, repetate la
intervale de timp regulate sau neregulate.
Contractele cu executare continuă pot fi aduse la îndeplinire
numai printr-o activitate neîntreruptă, desfăşurată de debitor pe
întreaga durată a contractului.
ex: contractul internaţional de furnizare a energiei electrice sau a
gazelor naturale, contractul de leasing (dacă avem în vedere
obligaţia finanţatorului de a asigura utilizatorului folosinţa lucrului
închiriat).
Contractele principale
-convenţii care au valoare juridică de sine stătătoare şi nu depind de
un alt contract.
Majoritatea contractele de comerţ internaţional sunt principale.
Ex: vânzarea comercială internaţională, mandatul comercial
68
internaţional, transportul internaţional de mărfuri.
Contractele accesorii sunt convenţii care nu au existenţă şi o
valoare juridică de sine stătătoare, depind de existenţa unui contract
principal.
Caracterul accesoriu este întâlnit în contractul de gaj comercial, în
contractele de garanţie bancară, dar şi în clauza penală şi clauza
compromisorie.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional

Contractul de comerţ internaţional desemnează totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor la care dă naştere voinţa juridică a
contractanţilor, materializată într-un contract. Acesta se exprimă
prin clauze, unele fiind impuse de împrejurări ce scapă incidenţei
dreptului intern al statelor.
Aceste clauze nu sunt necesare în contractele reglementate de
normele prin care se concretizează acest drept. Cu toate acestea,
există clauze care sunt menite să exprime soluţii diferite de acelea
adoptate de dreptul intern.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional cuprinde atât clauze

de drept comun, cât şi clauze specifice determinate de
particularităţile acestui contract.
Clauzele necesare sunt stipulaţiile contractuale ce au caracter
esenţial pentru clarificarea raportului obligaţional ca realitate
juridică, pentru definirea naturii juridice a contractului şi a
conţinutului său economic.
Clauzele contractului de comerţ internaţional privesc identificarea
părţilor, conţinutul economic al operaţiunii comerciale realizată prin
contract, unele aspecte referitoare la executarea acestuia, dreptul
aplicabil şi jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele
diferende dintre partenerii contractuali.
Prin clauzele strict juridice din contractul de comerţ internaţional
părţile stabilesc reperele răspunderii lor pentru felul cum îşi execută
obligaţiile contractuale, determină legea aplicabilă contractului lor
şi hotărăsc jurisdicţia la care înţeleg să supună spre soluţionare
eventualele diferende ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea
contractului.
Clauzele strict juridice nu sunt absolut indispensabile în conţinutul
contractului, omiterea unor asemenea clauze din conţinutul
contractului nu afectează eficienţa acestuia, ci poate doar determina
anumite dificultăţi în stabilirea răspunderii contractanţilor sau în
determinarea legii aplicabile contractului.
Elementele contractului de comerţ internaţional

În analiza contractului de comerţ internaţional trebuie analizată
capacitatea părţilor, consimţământul acestora, obiectul şi cauza
acestui contract.
Capacitatea de a contracta a subiecţilor de drept este o condiţie de
valabilitate a contractului actului juridic încheiat şi este determinată
de legea materială care guvernează contractul.
În funcţie de apartenenţa subiecţilor la ordinea juridică naţională sau
69
internaţională, precum şi de legea aplicabilă statutului lor juridic, se
disting: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Subiecţii de drept care stabilesc raporturi juridice obligaţionale din
zona comerţului internaţional se caracterizează printr-o mare
diversitate: unii dintre ei (statele şi organizaţiile internaţionale)
aparţin ordinii juridice internaţionale, iar alţii (societăţi comerciale,
comercianţi, persoane fizice etc.) aparţin ordinii juridice naţionale.
Consimţământul părţilor în contractele de comerţ internaţional
este reglementat de art. 10 şi 11 din Regulamentul (CE) nr.
593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie
2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
Consimţământul în cadrul unui contract de drept comercial
internaţional reprezintă acordul de voinţă al părţilor contractante,
manifestat în exterior.
Conceptul de consimţământ este susceptibil de două accepţiuni:
- stricto senso, acesta reprezintă manifestarea voinţei juridice a unei
persoane, în vederea formării unui act juridic;
- lato senso, acesta reprezintă un acord de voinţă între două sau mai
multe persoane care încheie un contract sau un act juridic
multilateral.
Consimţământul produce efecte juridice, fiind considerat valabil
exprimat numai dacă a fost dat de către părţi în mod liber şi în
deplină cunoştinţă de cauză.
De asemenea, validitatea consimţământului exprimat de state sau de
organizaţii interguvernamentale că părţi contractante suportă
impactul reglementărilor de drept internaţional public, care
comportă exigenţe deosebite faţă de dreptul internaţional privat.
Valabilitatea consimţământului depinde de caracterul liber al

consimţământului
Viciile care afectează încheierea sau executarea contractului de
comerţ internaţional:
- viciile de consimţământ posibile la încheierea unui contract de
comerţ internaţional sunt: leziunea, eroarea.
Leziunea reprezintă o pagubă materială suferită de una dintre
părţile contractante, din cauza disproporţiei de valoare dintre
prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia care urma să o primească în
schimbul ei.
Din această definiţie rezultă că problema leziunii se poate pune
numai în contractele sinalagmatice, oneroase şi comutative.
Eroarea constituie o reprezentare falsă, denaturată a realităţii, cu
ocazia încheierii contractului. În funcţie de elementul real asupra
căruia poartă aceasta reprezentare falsă, eroarea poate fi:
- de fapt (când partea care încheie contractul are o greşită
reprezentare a unei situaţii de fapt);
- de drept (când eroarea priveşte existenţa sau conţinutul unei norme
de drept).
În dreptul comerţului internaţional se admite că prezumţia de
cunoaştere a legii nu operează cu privire la normele de drept dintr-
un stat străin, iar eventualitatea unei informări incomplete asupra
existenţei şi conţinutului acelor norme devine plauzibilă.
70
Corespunzător influenţei pe care eroarea o exercită asupra
consimţământului părţii, se distinge între:
- eroarea obstacol (distructivă de voinţă), care împiedică formarea
acordului de voinţă, făcând imposibilă încheierea contractului;
- eroarea viciu de consimţământ, care nu împiedică formarea
acordului de voinţă, dar care, alterând consimţământul, permite
anularea contractului încheiat. Sunt erori viciu de consimţământ
acelea care vizează substanţa obiectului contractului sau persoana
contractantă.
Concluzii: referitor la eroare, ca viciu de consimţământ, eroarea de
fapt nu poate fi reţinută ca viciu în contractele de comerţ
internaţional (este greu de admis ca un comerciant ce acţionează ca
profesionist să se poată înşela cu privire la substanţa mărfurilor pe
care le contractează).
Pentru identitate de raţiune, considerăm că nici dolul nu poate fi
reţinut ca viciu de consimţământ în aceste contracte.
Violenţa nu poate fi luată în considerare ca viciu de consimţământ
în cazul contractelor de comerţ internaţional (este greu de imaginat
că participanţii la asemenea contracte ar acţiona din cauza
violenţei).
Reglementări europene ale unor tipuri de contracte cu relevanţă

asupra relaţiilor comerciale internaţionale:
I. Contracte încheiate cu consumatorii
II. Contracte de asigurare
III. Contractele individuale de muncă
I. Contractele încheiate cu consumatorii în reglementarea

Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale60
(1) Fără a aduce atingere articolelor 561 şi 762, contractul încheiat
de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând
60
Conform http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=URISERV:jl0006&from=RO,
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=celex:32008R0593.
61
Articolul 5, Contractele de transport- (1)În măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de
mărfuri nu a fost aleasă de părți în conformitate cu articolul 3, legea aplicabilă este legea țării în care își are
reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau reședința
obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. În cazul în care aceste cerințe nu
sunt întrunite, se aplică legea țării în care este situat locul de livrare convenit de către părţi.
(2)În măsura în care legea aplicabilă contractului de transport de pasageri nu a fost aleasă de părți în
conformitate cu al doilea paragraf, legea aplicabilă este legea țării în care își are reședința obișnuită
pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă.
Dacă nu sunt întrunite aceste cerințe, se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.
Părțile pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri, în conformitate cu articolul 3,
numai legea țării în care: (a) se află reședința obișnuită a pasagerului; sau (b) se află reședința obișnuită a
transportatorului; sau (c) se află sediul administrației centrale al transportatorului; sau (d) este situat locul
de plecare; sau (e) este situat locul de sosire.
(3) În cazul în care, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, rezultă fără echivoc din ansamblul
circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât
cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
71
legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă
persoană, care acţionează în exercitarea activităţii sale profesionale
(„profesionistul”), este reglementat de legea statului în care îşi are
reşedinţa obişnuită consumatorul, cu condiţia ca profesionistul:
(a)să-şi desfăşoare activitatea comercială sau profesională în ţara în
care îşi are reşedinţa obişnuită consumatorul;
(b)prin orice mijloace, să-şi direcţioneze activităţile către ţara în
cauză sau către mai multe ţări, printre care şi ţara în cauză, şi ca
respectivul contract să se înscrie în sfera activităţilor respective.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), părţile pot alege legea
aplicabilă unui contract care îndeplineşte cerinţele prevăzute la
alineatul (1), în conformitate cu articolul 363. Cu toate acestea, o
astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecţia acordată
acestuia prin dispoziţii de la care nu se poate deroga prin convenţie,
în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în
conformitate cu alineatul (1).
(3) În cazul în care cerinţele prevăzute la alineatul (1) litera (a) sau
(b) nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între
un consumator şi un profesionist se stabileşte conform articolelor 3
şi 4.
(4) Alineatele (1) şi (2) nu se aplică următoarelor contracte:
(a) contractelor de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt
prestate consumatorului exclusiv într-o altă ţară decât în cea în care
acesta îşi are reşedinţa obişnuită;
(b) contractelor de transport, altele decât contractele privind
pachetele de servicii turistice în înţelesul Directivei 90/314/CEE a
Consiliului din 13 iunie 1990 privind pachetele de servicii pentru
călătorii, vacanţe şi circuite;
(c) contractelor privind un drept real imobiliar sau privind dreptul
de locaţiune asupra unui bun imobil, altele decât contractele
62
Articolul 7, Contractele de asigurare- a se vedea: http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32008R0593&from=RO
63
Articolul 3- Libertatea de alegere- (1) Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această
alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale
sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau
numai unei părți din acesta. (2) Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât
cea care îl guverna anterior, fie în baza unei alegeri anterioare în temeiul prezentului articol, fie în temeiul
altor dispoziții ale prezentului regulament. Orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea
aplicabilă, care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului în
sensul articolului 11 (validitatea de formă) și nu afectează în mod negativ drepturile terților.
(3) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc
alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere
aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.
(4) În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc
alegerea, se află în unul sau mai multe state membre, alegerea de către părți a unei legi aplicabile, alta decât
cea a unui stat membru, nu aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispozițiilor de drept comunitar
de la care nu se poate deroga prin convenție, după caz, astfel cum au fost transpuse în statul membru al
instanței competente.
(5) Existența și valabilitatea consimțământului părților cu privire la alegerea legii aplicabile se determină în
conformitate cu dispozițiile articolelor 10 (privind consimțământul și validitatea de fond), 11 (validitatea de
formă) și 13 (incapacitatea).
72
referitoare la dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată, în
sensul Directivei 94/47/CE;
(d) drepturilor şi obligaţiilor care constituie un instrument financiar
şi drepturilor şi obligaţiilor care constituie clauzele şi condiţiile care
reglementează emisiunea sau oferta publică şi ofertele publice de
preluare de valori mobiliare negociabile şi subscrierea şi
răscumpărarea de unităţi ale organismelor de plasament colectiv, cu
condiţia ca aceste activităţi să nu constituie prestări de servicii
financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem care intră în domeniul
de aplicare al articolului 4, alineatul (1), litera (h).
II. Contracte de asigurare

Articolul 7- Contractele de asigurare din Regulamentul (CE) NR.
593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17
iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
(Roma I)64
(1) Prezentul articol se aplică contractelor menţionate la alineatul
(2), indiferent dacă riscul asigurat este situat sau nu într-un stat
membru, precum şi tuturor celorlalte contracte de asigurare care
acoperă riscuri situate pe teritoriul statelor membre. Prezentul
articol nu se aplică contractelor de reasigurare.
(2) Contractele de asigurare care acoperă riscuri majore, în sensul
articolului 5 litera (d) din Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului
din 24 iulie 1973, de coordonare a actelor cu putere de lege şi
actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de
asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă (16), sunt
reglementate de legea aleasă de părţi, în conformitate cu articolul 3
din prezentul regulament.
În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi,
contractele de asigurare sunt reglementate de legea ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită asigurătorul. Atunci când din ansamblul
circumstanţelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul
contract are în mod vădit legături mai strânse cu o altă ţară, se
aplică legea acelei alte ţări.
(3) În cazul unui contract de asigurare, altul decât cele cărora li se
aplică alineatul (2), părţile pot alege, în conformitate cu articolul 3,
numai una dintre următoarele legi:
(a) legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul
încheierii contractului;
(b) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită titularul poliţei de
asigurare;
(c) în cazul asigurărilor de viaţă, legea statului membru al cărui
cetăţean este titularul poliţei de asigurare;
(d) pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la
evenimente care survin într-un alt stat membru decât cel în care este
situat riscul, legea respectivului stat membru;
(e) în cazul în care titularul poliţei dintr-un contract, căruia i se
aplică prezentul alineat, exercită o activitate comercială sau
64
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32008R0593&from=RO.
73
industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă
două sau mai multe riscuri legate de respectivele activităţi şi sunt
situate în state membre diferite, legea oricăruia dintre statele
membre în cauză sau legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
titularul poliţei.
Atunci când, în cazurile vizate la literele (a), (b) sau (e), statele
membre menţionate acordă o mai mare libertate în ceea ce priveşte
alegerea legii aplicabile contractelor de asigurare, părţile se pot
prevala de această libertate.
În măsura în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi în
conformitate cu prezentul alineat, acestor contracte li se aplică legea
statului membru în care este situat riscul în momentul încheierii
contractului.
(4) Contractelor de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat
membru impune obligativitatea asigurării, li se aplică următoarele
norme suplimentare:
(a) contractul de asigurare nu îndeplineşte obligaţia de asigurare,
decât în cazul în care respectă dispoziţiile specifice stabilite în
legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care impune
obligaţia. În cazul în care legea statului membru în care este situat
riscul conţine dispoziţii contrare celor ale legii statului membru care
impune obligaţia de a încheia o asigurare, prevalează cea din urmă;
(b) un stat membru poate stabili ca, prin derogare de la alineatele (2)
şi (3), contractul de asigurare să fie reglementat de legea statului
membru care impune obligaţia de asigurare.
(5) În sensul alineatului (3), al treilea paragraf, şi al alineatului (4),
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe
state membre se consideră a constitui mai multe contracte, fiecare
având legătură cu un singur stat membru.
(6) În sensul prezentului articol, ţara în care este situat riscul este
determinată în conformitate cu articolul 2 litera (d) din a Doua
Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988, de
coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative
privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, de
stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a
libertăţii de a presta servicii (17), iar, în cazul asigurărilor de viaţă,
ţara în care este situat riscul este ţara angajamentului, în sensul
articolului 1, alineatul (1), litera (g) din Directiva 2002/83/CE.
III. Contractele individuale de muncă

Articolul 8 - Contractele individuale de muncă65
(1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea
aleasă de părţi, în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o
astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecţia acordată
acestuia, în temeiul dispoziţiilor de la care nu se poate deroga prin
convenţie în virtutea legii care, în absenţa unei alegeri, ar fi fost
aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) şi (4) din prezentul articol.
(2) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de
muncă nu a fost aleasă de părţi, contractul este reglementat de legea
65
74
ţării în care sau, în lipsă, din care angajatul îşi desfăşoară în mod
obişnuit activitatea în executarea contractului. În cazul în care
angajatul este angajat temporar într-o altă ţară, nu se consideră că
şi-a schimbat locul de desfăşurare a muncii în mod obişnuit.
(3) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în
temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea ţării în
care este situată unitatea angajatoare.
(4) În cazul în care reiese din circumstanţele de ansamblu ale
cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă
ţară decât cea menţionată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea
acelei alte ţări.
Articolul 9
Norme de aplicare imediată66
(1) Normele de aplicare imediată sunt norme a căror respectare
este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru
salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică,
socială sau economică, în asemenea măsură încât aceste norme sunt
aplicabile oricărei situaţii care intră în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplicabilă contractului în temeiul prezentului
regulament.
(2) Prezentul regulament nu restrânge aplicarea normelor de
aplicare imediată din legea instanţei sesizate.
(3) Este posibilă aplicarea normelor de aplicare imediată, cuprinse
în legea ţării în care obligaţiile care rezultă din contract trebuie să
fie sau au fost executate, în măsura în care aceste norme de aplicare
imediată antrenează nelegalitatea executării contractului. Pentru a
decide dacă aceste dispoziţii pot fi puse în aplicare, se ţine cont de
natura şi de obiectul acestora, precum şi de consecinţele aplicării
sau neaplicării lor.
Toate aceste reglementări au relevanţă în derularea relaţiilor
contractuale comerciale internaţionale.
Îndrumar pentru verificare// autoverificare
66
75
Contractul de comerţ internaţional desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor la care dă
naştere voinţa juridică a contractanţilor, materializată într-un contract. Acesta se exprimă prin
clauze, unele fiind impuse de împrejurări ce scapă incidenţei dreptului intern al statelor.
Conţinutul contractului de comerţ internaţional cuprinde atât clauze de drept comun, cât şi clauze
specifice, determinate de particularităţile acestui contract.
Clauzele contractului de comerţ internaţional privesc identificarea părţilor, conţinutul economic al
operaţiunii comerciale realizată prin contract, unele aspecte referitoare la executarea acestuia,
dreptul aplicabil şi jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele diferende dintre partenerii
contractuali.
În cadrul contractelor de comerţ internaţional, conform reglementărilor europene (Regulamentul
(CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale), trebuie avute în vedere prevederile art. 5.
Astfel, în privinţa Contractelor de transport, în măsura în care legea aplicabilă contractului de
transport de mărfuri nu a fost aleasă de părţi în conformitate cu articolul 3, legea aplicabilă este
legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită transportatorul, cu condiţia ca locul de încărcare sau cel
de livrare sau reşedinţa obişnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situat în ţara respectivă. În
cazul în care aceste cerinţe nu sunt întrunite, se aplică legea ţării în care este situat locul de livrare
convenit de către părţi.
Contractele de asigurare sunt reglementate şi în Regulamentul (CE) NR. 593/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale (Roma I).
-
Cuvinte-cheie: vânzarea comercială internaţională; mandatul comercial internaţional;
comisionul internaţional; transportul internaţional; părţi ale contractului comerţului internaţional;
asigurările internaţionale; contracte încheiate cu consumatorii; contracte de asigurare, contractele
individuale de muncă.

Ce este contractul de comerţ internaţional?
Care sunt caracterele juridice ale contractului de comerţ internaţional?
Numiţi criteriile specifice şi nespecifice contractelor de comerţ internaţional.
76
Teste de evaluare/ autoevaluare:
1. Forma scrisă a contractului de comerţ internaţional este prevăzută:
a) de documentele elaborate sub egida CEE;
b) de documentele elaborate sub egida ONU;
c) de documentele elaborate sub egida CEE-ONU.
2. Reglementările europene ale unor tipuri de contracte cu relevanţă asupra relaţiilor comerciale
internaţionale vizează:
a) contracte încheiate cu consumatorii, contracte de asigurare, contractele individuale de muncă;
b) contractul de cont curent, contractul de leasing, contractul de asigurare;
c) contractul de factoring, contractul de agency, contractul individual de muncă.
3. Contractele principale sunt:

a) contractul de gaj comercial;
b) vânzarea comercială internaţională;
c) contractul de consignaţie.
4. Obiectul contractului de comerţ internaţional reprezintă prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care
părţile sau una dintre ele se obligă prin contract. (Adevărat sau fals)
5. Contractele de durată lungă sunt contractele încheiate:

a) pe o durată mai mare de cinci ani, de regulă 15-25 de ani,
b) pe o durată mai mică de cinci ani,
c) pe o durată mai mare de cinci ani, de regulă 10-15 de ani

Cărpenaru Stanciu, D., Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
Şandru, Daniel Mihail, Drept comercial român, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004.
Păun, Roxana Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
77
Contractul de mandat comercial; contractul de comision; contractul de
agency
6.1. Introducere67
Contractul de mandat comercial este contractul în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama
altei persoane, care a dat împuternicirea (mandantul), anumite acte
juridice, care pentru mandant sunt acte de comerţ.
Contractul de comision este acel contract prin care o parte
(comisionarul) se obligă, pe baza împuternicirii celeilalte părţi
(comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (numită comision).
Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de
intermediere; în dreptul anglo-american, nefiind reglementate
contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin
instituţia „agency".

Obiective
-înţelegerea noţiunii de contract de mandat comercial;
- înţelegerea noţiunii de contract de comision;
- înţelegerea noţiunii de contract de agency.
Competenţe
- familiarizarea studenţilor cu vocabularul ştiinţific specific acestei
- deprinderea noilor cunoştinţe;
-studenţii vor cunoaşte specificul contractelor comerciale şi vor
putea distinge între ele;
contractele comerciale învăţate.
67Unitate de învățare revăzută și adăugită din manualul realizat în tehnologie ID/IFR pentru Dreptul afacerilor, Roxana
Daniela Păun , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2018, publicat pentru Facultatea de Management
Financiar- Contabil , București, Programul de Studii Universitare de Licență Management.
78

6.3.1.Contractul de mandat comercial
Contractul de mandat comercial este contractul în temeiul căruia o
persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama
altei persoane, care a dat împuternicirea (mandantul), anumite acte
juridice, care pentru mandant sunt acte de comerţ.
Din definiţia oferită putem deduce că obiectul contractului de mandat
comercial constă în acte de comerţ, spre deosebire de mandatul civil
care are drept obiect acte civile. De asemenea, spre deosebire de
mandatul civil, care se prezumă a fi gratuit, mandatul comercial este
cu titlu oneros, caracter ce îl transformă într-un contract bilateral, prin
urmare nu poate fi revocat pe cale unilaterală, ca mandatul civil.
Putem defini mandatul comercial ca fiind contractul prin care o
persoană fizică sau juridică, numită mandatar, se obligă către o altă
persoană, numită mandant, să îndeplinească însărcinarea primită în
numele şi în contul acestuia.
Mandatul comercial se prezintă sub două forme: cu reprezentare
(direct) şi fără reprezentare (indirect) - deoarece reprezentarea nu este
de esenţa mandatului comercial, ci numai de natura lui. Mandatul
civil este numai cu reprezentare. În ambele situaţii mandatarul este
reprezentant, iar mandantul este reprezentant. În cazul mandatului cu
reprezentare, mandatarul încheie actul cu terţul, în numele şi pe
contul mandantului (nomine alieno), ceea ce înseamnă că acţiune
împotriva terţului pentru neexecutarea împuternicirii are doar
mandantul (şi invers), în timp ce, în cazul mandatului fără
reprezentare, mandatarul încheie actul cu terţul în nume propriu
(proprio nomine) şi pe contul mandantului, iar acţiune împotriva
terţului are şi mandantul şi mandatarul fără reprezentare. Aplicaţie a
mandatului fără reprezentare în dreptul comercial este contractul de
comision.
Mandatul comercial ia naştere numai prin convenţia părţilor;
79
mandatul civil are ca izvor legea, împuternicirea dată de instanţă,
convenţia părţilor.
Prin lege este reglementată în favoarea mandatarului o garanţie, un
privilegiu asupra lucrurilor ce le deţine de la şi pentru mandant, până
în momentul în care acesta din urmă achită mandatarului tot ce-i
datorează. Mandatarul, pentru tot ce i se datorează din executarea
mandatului său şi chiar pentru retribuirea sa, are un privilegiu special.
Acest privilegiu se exercită asupra lucrurilor mandantului pe care
mandatarul le deţine pentru executarea mandatului sau care se găsesc
la dispoziţia sa, în magazinele sale sau în depozite publice sau pentru
care el poate proba, prin posesia legitimă a poliţei de încărcare sau a
scrisorii de cărat ce i s-a expediat. Creanţele prevăzute mai sus au
precădere asupra oricăror alte creanţe contra mandantului şi chiar
contra vânzătorului ce revendică, cu toate că plăţile şi cheltuielile vor
fi făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia
mandatarului. În situaţia în care mandantul a fost supus procedurii
reorganizării judiciare şi a falimentului, privilegiul mandatarului
asupra bunurilor cumpărate pe seama mandantului se exercită potrivit
Legii nr.64/1995, modificată şi republicată. Dacă bunurile
mandantului au fost vândute de către mandatar, privilegiul subzistă
asupra preţului. Privilegiul trebuie înscris la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, pentru a-i fi asigurată opozabilitatea faţă de
terţi (art. 36 Titlu VI al Legii nr.99/1999).
Încheierea contractului de mandat. Condiţii de fond şi de formă
Condiţiile de fond ale contractului sunt: consimţământul, capacitatea,
obiectul şi cauza.
Consimţământul. Contractul se încheie valabil prin simplu acord de
voinţă al mandatarului şi mandantului. Este, deci, un contract
consensual.
Mandatul poate fi expres sau tacit. Este tacit atunci când acceptarea
mandatului rezultă din executarea lui.
Capacitatea. Mandantul trebuie să aibă capacitate comercială,
deoarece actele sunt încheiate în contul său şi pentru el.
Mandatarului, încheind actele juridice cu terţul nomine alieno, în
principiu, nu i se cere să aibă calitatea de comerciant. Numai în cazul
mandatului fără reprezentare, mandatarul trebuie să aibă calitatea de
comerciant, deoarece încheie contractul cu terţul în nume propriu.
Obiectul contractului. Obiectul contractului de mandat este prevăzut
în art. 374, C. com.: „tratarea de afaceri comerciale”, deci fapte de
comerţ.
Cauza. Cauza contractului trebuie să fie reală, licită morală, să nu
contravină regulilor de convieţuire socială. Deci, cauza trebuie să
îndeplinească condiţiile generale tuturor actelor juridice, în privinţa
cauzei.
Forma contractului. Deşi Codul civil nu prevede o anumită formă,
mandatul poate fi expres sau tacit. În practică, mandatul se
exteriorizează printr-un înscris numit „procură”.
Efectele contractului de mandat
Obligaţiile mandatarului
1. Mandatarul este obligat să execute mandatul, în conformitate cu
instrucţiunile mandantului. În principiu, mandatarul execută
80
mandatul personal. Părţile pot să prevadă însă în contract posibilitatea
ca mandatarul să îşi poată substitui o terţă persoană, care va executa
toate sau o parte dintre actele cu care a fost însărcinat. Mandatarul va
răspunde şi pentru faptele celui care i s-a substituit, dacă nu a avut
dreptul să facă această substituire sau dacă, fiind autorizat să o facă,
şi-a ales în acest scop o persoană necorespunzătoare sau insolvabilă.
În acest caz, ne raliem opiniei potrivit căreia „mandatarul nu-şi poate
substitui în executarea contractului o altă persoană decât cu
autorizarea expresă a mandantului, caz în care mandatarul va
răspunde faţă de mandant numai în caz de lipsă de diligenţă în
alegerea substitutului sau în instrucţiunile pe care i le-a dat acestuia.
Mandatarul este obligat să arăte terţilor împuternicirea sa.
2. Mandatarul este obligat să informeze mandantul, la cererea
acestuia, despre mersul operaţiunilor pe care le întreprinde. Această
obligaţie se poate îndeplini atât pe parcursul executării mandatului,
prin dări de seamă periodice, informări, cât şi în momentul în care
mandatul a fost executat, caz în care mandatarul este dator a
încunoştiinţa fără întârziere.
Obligaţiile mandantului
1. Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului
„mijloacele necesare pentru îndeplinirea mandatului”. Această
îndatorire, s-a precizat în literatura juridică, constă în a procura
mandatarului atât mijloace băneşti, cât şi informaţii, documentaţie
necesară, desene sau material publicitar, de natură a contribui la
îndeplinirea în cele mai bune condiţii a împuternicirii primite.
Mandantul este obligat a plăti remuneraţia cuvenită mandatarului,
datorită caracterului oneros al contractului. Suma ce se datorează
mandatarului, pentru executarea mandatului, se stabileşte prin
convenţie sau în lipsă, de către instanţa de judecată, după împrejurări.
Mandantul este obligat atât să restituie mandatarului cheltuielile
făcute cu executarea mandatului, cât şi să-l despăgubească pentru
pierderile suferite cu acest prilej. Se poate observa că, şi-n acest caz,
în lipsă de stipulaţie derogatorie în dreptul comercial, se aplică
dispoziţiile codului civil, şi anume mandatarul trebuie să-l
desdăuneze pe mandatar :
-de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului;
-de pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii însărcinării primite.
Încetarea contractului de mandat
Contractul de mandat încetează prin :
-expirarea termenului fixat pentru executarea sa (dacă părţile au fixat
un astfel de termen);
-executarea completă a împuternicirii primite;
-moartea mandatarului, deoarece este un contract încheiat intuitu
personae;
-revocarea mandatarului de către mandant;
-renunţarea mandatarului.
6.3.2.Contractul de comision
Contractul de comision este acel contract prin care o parte
(comisionarul) se obligă, pe baza împuternicirii celeilalte părţi
(comitentul), să încheie acte de comerţ, în nume propriu, dar pe
seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (numită comision).
81
Contractul de comision reprezintă o varietate a mandatului comercial,
şi anume un mandat comercial fără reprezentare (încheind actele
juridice cu terţul „proprio nomine", dar pe seama comitentului,
comisionarul acţionează ca un mandatar fără reprezentare). Întrucât
acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o profesiune
obişnuită, comisionarul dobândeşte calitatea de comerciant. În
această calitate, comisionarul are toate obligaţiile profesionale ale
comercianţilor (publicarea prin registrul comerţului, ţinerea
registrelor comerciale etc.).
Contractul de comision se poate încheia în două forme: comisionarul
lucrează în nume propriu, dar în contul comitentului, sau
comisionarul acţionează în numele comitentului.
Trăsătura esenţială a contractului de comision constă în faptul că acel
comisionar efectuează operaţiunile comerciale încheind actele
juridice în numele său, dar în contul comitentului.
Comisionarul este persoana care are sarcina de a vinde sau de a
cumpăra mărfuri. El poate avea sediul în ţara exportatoare sau
importatoare. Mărfurile nu pot fi valorificate de comisionar decât în
condiţiile stabilite în contract.
Cuantumul comisionului este stabilit prin convenţia părţilor sub
forma unei sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea
afacerilor realizate de comisionar. În contractul încheiat între
comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, deci, el are
calitatea de debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. Rezultă că prin
încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabileşte niciun
fel de raport juridic între comitent şi terţ.
Aşadar, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul
încheiat între comisionar şi terţ aparţine părţii contractante aflate în
culpă (comisionarul respectiv sau terţul). În cazul nerespectării
obligaţiei de către terţ, comitentul poate însă cere comisionarului, în
temeiul contractului de comision, să intenteze acţiunile corespunză-
toare împotriva terţului ori să îi cedeze aceste acţiuni. Întrucât
contractul de comision este o formă a mandatului, el va înceta în ace-
leaşi cazuri ca şi contractul de mandat:
- revocarea împuternicirii;
- renunţarea la împuternicirea primită;
- moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau lichidarea judiciară a
comitentului sau comisionarului.
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision
trebuie să se ţină seama de caracterul oneros al contractului şi de
necesitatea asigurării securităţii raporturilor contractuale.
Trăsătura esenţială a contractului de comision68, care îl deosebeşte
de contractul de mandat, constă în faptul că acel comisionar efectuează
operaţiunile comerciale încheind actele juridice în numele său, dar în
contul comitentului. Ca şi la contractul de mandat, contractul de
comision prezumă existenţa a două persoane: comitentul - persoana
reprezentată; comisionarul - persoana care-l reprezintă pe comitent şi
are calitatea de comerciant independent.
68A se vedea p. 87-88 din Roxana Păun, Dreptul afacerilor, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Fundației
România de Mâine, Bucureşti, 2018.
82
Operaţiunile de comision fac obiectul activităţii comerciale a unor
firme proprii comerciale. Comisionarul poate avea sediul său fie în
ţara exportatoare, fie în ţara importatoare; el poate primi însărcinări din
partea comitentului, fie ca să vândă, fie ca să cumpere anumite mărfuri.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare nu constituie unicul obiect de
activitate al comisionarului; această formă de intermediere cunoaşte
o răspândire deosebită şi în domeniul expediţiilor şi transportului
internaţional. Complexitatea unor asemenea operaţiuni a impus
specializarea acestei activităţi pe plan internaţional, funcţionând
redutabile firme de expediţii şi transport care activează în baza
contractului de comision încheiat, de regulă, cu expeditorii mărfurilor.
Lucrând în nume propriu, operaţiunile de intermediere, datorită
reprezentării indirecte a comitentului, pot rămâne secrete; operaţiunea
poate fi perfect încheiată fără ca vânzătorul iniţial şi cumpărătorul final
să se cunoască. Această trăsătură proprie contractului de comision
implică o răspundere mai mare a comisionarului, faţă de cea a
mandatarului; în cazul în care comisionarul se constituie printr-o clauză
specială garant al terţei persoane cu privire la executarea contractului
perfectat, răspunderea din convenţia de încredere, astfel încheiată,
operează ca orice răspundere contractuală, comitentul fiind apărat de
riscurile care pot decurge din executarea necorespunzătoare a tranzacţiei
respective.
Din faptul că orice comisionar lucrează în nume propriu mai rezultă o
caracteristică specifică acestui contract: comisionarul este parte în
contractul încheiat cu terţa persoană, având o garanţie constituită din
privilegiul pe care îl are asupra mărfurilor deţinute în contul
comitentului.
Aşa cum se remarcă în literatura de specialitate, prin funcţiile sale
contractul de comision corespunde unor exigenţe ale comerţului
internaţional:
• prin privilegiul pe care îl are comisionarul asupra mărfurilor aparţinând
comitentului, se realizează o garanţie a creanţelor pe care le-ar putea
avea asupra acestuia din urmă;
• prin menţinerea comisionarului în contractul încheiat cu participarea
lui ca intermediar, se garantează executarea acestuia.
Ambele funcţii contribuie deci la întărirea creditului – element central
al operaţiunilor comerciale contemporane moderne.
6.3.3. Contractul de agency
Contractul comercial de agency este tot un tip de contract de
intermediere; în dreptul anglo-american, nefiind reglementate
contractele de mandat şi de comision, intermedierea are loc prin
instituţia „agency".
Prin agency se înţelege raportul juridic ce ia naştere şi în virtutea
căruia o persoană (the agent) acţionează, încheind anumite acte
juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din împuternicirea unei
alte persoane (the principal).
Altfel spus, prin contractul de agenţie o persoană (agent) se obligă să
acţioneze în contul unei alte persoane (principal sau patron).
Contractul de agenţie se încheie prin acordul părţilor. Raporturile
juridice de „agency" se pot realiza şi prin simplă înţelegere
(agreement), nu numai neapărat prin contract (deşi aceasta este calea
83
obişnuită).
În sistemul de drept anglo-american, mandatul nefiind reglementat,
nu se face nicio distincţie între mandatar şi comisionar. Formele
juridice ale intermedierii se realizează prin instituţia agency. Instituţia
agency se utilizează cu precădere în domeniul comerţului
internaţional. Ea include reprezentarea, mandatul, contractul de
muncă, contractul de antrepriză, gestiunea de afaceri, răspunderea
delictuală indirectă. Raportul de agency poate rezulta din acordul
părţilor sau dintr-o prezumţie legală. În prima situaţie, raportul de
intermediere este concretizat de părţi, fiind denumit ”agency by
agreement”. Agentul trebuie să aibă o împuternicire reală, care poate
fi expresă sau implicită. În a doua situaţie, raportul de intermediere
este determinat de o prezumţie legală, care se deduce din conduita
părţilor, ”agency by estoppel”, sau se justifică în caz de necesitate,
”agency by necessity”. Împuternicirea agentului este aparentă, fiind
creată de conduita principalului faţă de terţ. Actele agentului trebuie
să fie precedate de consimţământul principalului. Operaţiunile
efectuate pe seama principalului, fără împuternicire, pot fi rectificate
ulterior, numai dacă existenţa sau identitatea acestuia au fost aduse la
cunoştinţa terţilor. Dacă principalul este necunoscut, agentul
acţionează faţă de terţi în nume propriu şi nu se poate proceda la
ratificare. Agentul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică,
ce acţionează pe seama sau în interesul principalului, îndeplinind acte
juridice şi prestaţii materiale. În funcţie de controlul efectuat de
principal, agentul poate fi agent-servant sau independent contractor-
agent. După operaţiunile pe care le îndeplineşte, el este general-agent
şi special-agent. Agenţii se împart în mai multe categorii:
- broker, agent care încheie tranzacţii comerciale fără a avea posesia
şi controlul bunurilor negociate;
- factor, agent comercial care acţionează în nume propriu, fiind
împuternicit să vândă bunuri a căror posesie şi control i-au fost
încredinţate de principal;
- actioneer, agent autorizat să vândă la licitaţie publică bunuri pentru
principal;
-manager, agent împuternicit să administreze o afacere, investiţiile
într-o afacere sau un imobil;
-schipmaster, agent de necesitate împuternicit să facă tot ce este
necesar pentru realizarea unei afaceri;
- attorney at law, apărător al principalului în probleme juridice.
Agentul care îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub
controlul principalului sau patronului acţionează pe seama sau în
interesul patronului, pe baza unei împuterniciri - autority.
Împuternicirea poate fi reală sau aparentă (cea reală putându-se da
expres sau tacit). În funcţie de gradul controlului exercitat de
principal sau patron, agentul poate fi agent-servant sau independent:
contractor-agent. Iar după felul prestaţiei: general agent sau special-
agent. Contractul de agenţie îndeplineşte atât funcţiile contractului de
mandat, cât şi pe cele ale contractului de comision.
84

Putem defini mandatul comercial ca fiind contractul prin care o persoană fizică sau juridică,
numită mandatar, se obligă către o altă persoană, numită mandant, să îndeplinească însărcinarea
primită în numele şi în contul acestuia.
Contractul de comision reprezintă o varietate a mandatului comercial, şi anume un mandat
comercial fără reprezentare (încheind actele juridice cu terţul „proprio nomine", dar pe seama
comitentului, comisionarul acţionează ca un mandatar fără reprezentare).
Prin agency se înţelege raportul juridic ce ia naştere şi în virtutea căruia o persoană (the
agent) acţionează, încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din
împuternicirea unei alte persoane (the principal).
Cuvinte-cheie: mandatul comercial internaţional, agency, comision.
Ce este contractul de mandat comercial?

Care sunt caracteristicile contractului de comision?
Care sunt caracteristicile contractului de agency?
85
Teste de evaluare/autoevaluare:
1. Mandatarul este persoana care:

a) se obligă;
b) dă împuternicirea;
c) niciuna din variante.
2. Mandatul comercial ia naştere:

a) prin lege;
b) prin voinţa părţilor;
c) prin lege sau voinţa părţilor.
3. Mandatul este un contract:

a) aleatoriu;
b) autentic;
c) consensual.
4. Contractul de comision corespunde unor exigenţe ale comerţului internaţional prin:

a) cele trei funcţii;
b) prin funcţia pe care comisionatul o are asupra comitentului;
c) prin cele două funcţii care contribuie la întărirea creditului.
5. Raporturile juridice de „agency" se pot realiza:

a) doar prin contract autentic;
b) prin simplă înţelegere ;
c) doar prin contract.

Păun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Cărpenaru Stanciu, D., Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009.
Păun, Roxana Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2011, capitolul V, secţiunea 2 şi 3.
Păun, Roxana Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,
86
Contracte internaţionale de transfer de tehnologie
7.1. Introducere
În domeniul afacerilor şi implicit și în relațiile comerciale
internționale, este recunoscută o mai largă autonomie de voinţă. Cu
toate acestea, forma contractelor de afaceri, încheierea lor şi
răspunderea părţilor sunt reglementate de cadrul legal.

Obiective
- definirea contractelor specifice relaţiilor comerciale
internaţionale.
Competenţe
- familiarizarea studenţilor cu vocabularul ştiinţific specific
acestei unităţi de învăţare;
- deprinderea noilor cunoştinţe;
-studenţii vor cunoaşte specificul contractelor comerciale
internaţionale şi vor putea distinge între ele;
contractele comerciale învăţate.
87
Contracte de transfer de tehnologie69
A. Contractul de licenţă
Este acea convenţie prin care titularul unui brevet (licenţiatorul)
transmite unui beneficiar (licenţiatul) dreptul de folosinţă a unei
invenţii.
Contractul de licenţă conferă părţilor importante avantaje:
licenţiatorul evită barierele vamale şi măsurile restrictive cu
caracter netarifar; beneficiază de repartizarea zonelor de desfacere şi
înlăturarea concurenţei; are avantajul stimulării exporturilor de
utilaje, maşini şi materii prime; poate valorifica rezultatele cercetării,
precum şi de potenţialul de proiectare; obţine participaţii directe la
beneficiile obiectivelor realizate etc.
Licenţiatul are şi el avantaje nu mai puţin importante: realizează
economii valutare prin reducerea importului de mărfuri similare sau
identice; introduce tehnici avansate, deci devine competitiv pe piaţă;
poate asimila produse tehnice complexe; beneficiază de promovarea
exporturilor de mărfuri şi produse sub licenţă.
Caracterele juridice ale contractului de licenţă sunt următoarele: este
un contract intuitu personae, întrucât se încheie în vederea calităţilor
personale ale licenţiatorului; în lipsa unei prevederi exprese, este un
contract incesibil; contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie
asupra dreptului exclusiv din brevet. Licenţiatorul transmite numai
folosinţa dreptului de exploatare, care poate fi totală sau parţială.
În funcţie de întinderea drepturilor atribuite prin contractul de licenţă,
acesta poate fi de două feluri: licenţa exclusivă şi licenţa
neexclusivă sau simplă.
Licenţa exclusivă este aceea prin care licenţiatorul renunţă la
posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, licenţiatul având un drept
exclusiv de utilizare a invenţiei.
La rândul lor, licenţele exclusive pot să îmbrace mai multe forme:
licenţe nelimitate sau depline (când licenţiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului); licenţe
limitate (când dreptul de folosire a invenţiei, deşi exclusiv, prezintă
unele îngrădiri cu privire la modul de aplicare a invenţiei; utilizarea
obiectului contractului; perioada de timp).
Licenţa neexclusivă este cea prin care licenţiatorul are dreptul de a
utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi invenţia în
condiţiile convenite.
69Unitate de învățare revăzută și adăugită din manualul realizat în tehnologie IFR pentru Dreptul afacerilor, Roxana
Daniela Păun , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2014, ISBN 978-973-163-712-9, publicat pentru
Facultatea de Management Financiar- Contabil, Bucureşti, Programul de Studii Universitare de Licență Management.
88
Licenţele neexclusive pot fi, şi ele, depline sau limitate. Efectele
contractului de licenţă se concretizează, după cum urmează:
licenţiatorul are obligaţia să-i asigure beneficiarului o exploatare
optimă a invenţiei şi de a garanta existenţa dreptului acordat.
Licenţiatul este ţinut să folosească invenţia în condiţiile stabilite şi
să plătească preţul (acesta se poate plăti în mai multe modalităţi):
- o sumă forfetară integrală;
- o sumă globală iniţială: un procent (royalty) din valoarea
producţiei sau a vânzărilor; sume suplimentare pentru
compensarea diferenţelor.
Contractul de licenţă încetează la expirarea duratei licenţei care a fost
acordată sau când invenţia a intrat în domeniul liberei concurenţe,
după împlinirea perioadei stabilită de lege.
B. Contractul de know-how
Acest contract necesită unele explicaţii prealabile cu privire la
noţiunea de ”know-how". Acest termen provine de la expresia ”to
know how to do it” (a şti cum sau în ce fel să se facă). El reprezintă
un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate, necesare la
elaborarea, fabricarea, exploatarea şi, uneori, chiar comercializarea
unui produs. Calea specifică de transmitere a know-how-ului
(tehnologic, procedee, cunoştinţe de specialitate) o constituie
contractul de know-how, care are următoarele caracteristici: noutatea
(care, deşi relativă şi subiectivă, are valoare prin eficienţa şi utilitatea
rezultatului); secretul (care trebuie păstrat de părţile contractante);
complexitatea elementelor componente (care pot îmbrăca forme
variate); dinamismul operaţiunii (fiind un proces în continuă
transformare).
Obiectul contractului de know-how îl constituie transmiterea de
cunoştinţe tehnice, de la informaţii şi documentaţii simple până la
procedee şi tehnologii complexe.
Furnizorul sau transmiţătorul are însărcinarea, în principal, de a
transmite anumite cunoştinţe tehnice, să acorde beneficiarului garanţii
asupra rezultatului, dreptul exclusiv de folosire, asistenţă tehnică,
dreptul de folosire a mărcii de fabrică a transmiţătorului.
La rândul său, beneficiarul sau dobânditorul are şi el obligaţii, şi
anume: plata preţului, păstrarea secretului, menţinerea calităţii
produselor obţinute.
Plata preţului poate consta într-o sumă de bani, în produse sau alte
cunoştinţe tehnice, iar, atunci când plata se face printr-o sumă
de bani, aceasta poate fi globală, forfetară sau cote-părţi din valoarea
producţiei rezultate.
Păstrarea secretului, în absenţa brevetului, constă în
obligaţia beneficiarului de a nu divulga şi altor persoane informaţiile
pe care le-a primit de la transmiţător. În practica internaţională, în
lipsa unor texte de lege exprese referitoare la această problemă, se
folosesc înainte de începerea tratativelor următoarele două modalităţi:
beneficiarul emite un document prin care se obligă să ţină strict
confidenţial toate informaţiile primite; între partenerii potenţiali se
încheie o convenţie.
C. Contractul de consulting – engineering
Constă în studierea şi cercetarea în folosul beneficiarului a
89
posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al
ştiinţei şi practicii, într-un anumit domeniu, şi acordarea
corespunzătoare de asistenţă tehnică.
Consultantul propune numai soluţii, fără a participa la luarea
deciziilor. După cum se poate observa, este vorba despre două
activităţi distincte: consulting şi engineering.
Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde o sferă
largă de operaţiuni, confundându-se cu interesele beneficiarului,
exceptându-se, totuşi, participarea la luarea deciziilor.
În raport cu natura prestaţiei executate sau care urmează a se executa,
activitatea de engineering poate implica următoarele operaţiuni:
engineering economic (stabilirea ştiinţifică a soluţiei optime, pentru
realizarea unui obiectiv); engineering de proiectare (lucrările de
proiectare necesare pentru realizarea fizică a obiectivului);
engineering industrial (organizarea şi coordonarea activităţii
oamenilor, materialelor şi utilajelor, în vederea realizării la termen şi
cu cheltuieli minime a unor produse competitive).
Răspunderea părţilor -se va ţine seama de anumite reguli, şi anume:
societatea răspunde numai dacă a săvârşit o greşeală profesională;
răspunderea este angajată numai în măsura în care, din cauza culpei
societăţii, s-a finalizat cu o pagubă; reparaţia prejudiciului va
cuprinde doar consecinţele directe (”damnum emergens”);
despăgubirile sunt proporţionale cu onorariul, fără a depăşi
cuantumul.
Clientul (beneficiarul) răspunde pentru neplata preţului, dar şi pentru
respectarea dreptului de proprietate industrială şi intelectuală a
societăţii, precum şi pentru exactitatea datelor transmise.
În caz că lucrarea se întrerupe sau este redusă ca dimensiune, fără ca
societatea de consulting-engineering să aibă vreo culpă pentru
aceasta, clientul trebuie să plătească lucrările executate şi să restituie
cheltuielile efectuate. De asemenea, el va trebui să stabilească şi o
despăgubire de 20% din sumele ce ar fi revenit societăţii dacă
lucrarea se execută în întregime.
D. Contractul de navlosire
Prin contractul de navlosire se înţelege orice contract prin care
cărăuşul (armatorul) se obligă, contra plăţii unui navlu, să transmită
mărfuri pe mare de la un port la altul (Convenţia Naţiunilor Unite
privind transportul pe mare, din 1978).
Contractul de navlosire poate îmbrăca două forme:
-„charter party" (care este folosit în general în cazul închirierii totale
sau parţiale a unor nave, pentru transportul mărfurilor de masă:
minereuri, petrol, cărbune, cherestea, cereale etc.);
-„conosamentul" (care este folosit în cazul predării unor mărfuri,
pentru a fi transportate de o navă; el poate fi precedat, nu însă în mod
obligatoriu, de un contract „charter party", procedeu ce se foloseşte
de către „navele de linie”).
Părţile din contractul de navlosire sunt: „armatorul'' (care este
cărăuşul maritim) şi „navlositorul" (cel care are de transportat sau
face să se transporte anumite mărfuri şi care închiriază nava sau o
parte din ea). Preţul transportului se numeşte navlu, al cărui nivel este
influenţat de cerere şi ofertă şi determinat de elemente cum sunt:
90
specificul expediţiei maritime, clasa şi tonajul navei (la navele mari
navlul este relativ mai mic), distanţă şi anotimp, numărul de voiaje
consecutive, greutatea şi volumul mărfurilor şi gradul de pericu-
lozitate al mărfurilor şi al voiajului. Dacă se doreşte angajarea din
partea armatorului a unei răspunderi pentru lipsuri sau stricăciuni cu o
sumă ce depăşeşte răspunderea obişnuită a cărăuşului, trebuie să se
înscrie în conosament valoarea mărfurilor şi plata unui navlu cores-
punzător.

Contractul de licenţă este acea convenţie prin care titularul unui brevet (licenţiatorul) transmite
unui beneficiar (licenţiatul) dreptul de folosinţă a unei invenţii. În funcţie de întinderea drepturilor
atribuite prin contractul de licenţă, acesta poate fi de două feluri: licenţa exclusivă şi licenţa
neexclusivă sau simplă. Licenţa neexclusivă este cea prin care licenţiatorul are dreptul de a utiliza
sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi invenţia în condiţiile convenite. Licenţele
neexclusive pot fi depline sau limitate.
Contractul de know-how - explicaţii prealabile cu privire la noţiunea de ”know-how". Acest
termen provine de la expresia „to know how to do it” (a şti cum sau în ce fel să se facă). El
reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice nebrevetate, necesare la elaborarea, fabricarea,
exploatarea şi, uneori, chiar comercializarea unui produs.
Contractul de know-how presupune transmiterea de cunoştinţe tehnice, de la informaţii şi
documentaţii simple până la procedee şi tehnologii complexe. Beneficiarul sau dobânditorul are
obligaţia: să plătească preţul; să păstreze secretul; să menţină calitatea produselor obţinute.
Contractul de consulting – engineering constă în studierea şi cercetarea în folosul
beneficiarului a posibilităţilor tehnice şi comerciale, raportate la stadiul actual al ştiinţei şi practicii,
într-un anumit domeniu, şi acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică.
Contractul de navlosire este acel contract prin care cărăuşul (armatorul) se obligă, contra plăţii
unui navlu, să transmită mărfuri pe mare de la un port la altul (Convenţia Naţiunilor Unite privind
transportul pe mare, din 1978).
Părţile din contractul de navlosire sunt: „armatorul'' (care este cărăuşul maritim) şi
„navlositorul" (cel care are de transportat sau face să se transporte anumite mărfuri şi care
închiriază nava sau o parte din ea). Preţul transportului se numeşte navlu, al cărui nivel este
influenţat de cerere şi ofertă şi determinat de anumite elemente.
Cuvinte-cheie: licenţă, factoring, forfeiting, transfer de tehnologie, navlosire.

Ce este contractul de licenţă?
Cum se realizează păstrarea secretului, în cazul contractului de know how, în absenţa
brevetului?
91
Care sunt elementele care influenţează preţul navlului?
Întrebări de evaluare/ autoevaluare:
1. Avantajele licenţiatorului în cazul contractului de licenţă sunt:

a) realizează economii valutare prin reducerea importului de mărfuri similare sau identice;
b) beneficiază de promovarea exporturilor de mărfuri şi produse sub licenţă;
c) evită barierele vamale şi măsurile restrictive cu caracter netarifar.
2. Avantajele licenţiatului în cazul contractului de licenţă sunt:

a) realizează economii valutare prin reducerea importului de mărfuri similare sau identice;
b) beneficiază de repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei;
c) poate valorifica rezultatele cercetării.
3. Consulting-ul este o activitate de consultare care cuprinde, printre alte operaţiuni:

a) plata unei despăgubiri, dacă lucrarea nu se execută;
b) participarea la luarea deciziilor;
c) neparticiparea la luarea deciziilor.
92
4. În cazul contractului de consulting-engineering, în raport cu natura prestaţiei executate sau care
urmează a se executa, activitatea de engineering implică operaţiuni precum:
a) engineering economic;
b) engineering financiar;
c) engineering administrativ.
5. În cazul contractului de consulting-engeneering, clientul trebuie:

a) să stabilească o despăgubire de 40% din sumele care revin societăţii, dacă se execută toată
lucrarea;
b) să plătească lucrările executate şi să restituie cheltuielile efectuate;
c) să stabilească o despăgubire de 30% din sumele care revin societăţii, dacă se execută toată
lucrarea.

Şandru , Daniel Mihail, Drept comercial român, Editura Sylvi, Bucureşti, 2004.
2011, capitolul V, secţiunea 2 şi 3.
93
Paradisurile fiscale şi jurisdicţiile offshore
8.1. Introducere
În sens strict, fiecare ţară poate fi considerată paradis fiscal,

deoarece, într-o formă sau alta, companiilor sau persoanelor fizice li se
oferă stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi a le promova
creşterea economică. Inclusiv Statele Unite ale Americii poate fi
considerat paradis fiscal pentru persoanele care investesc în economia
americană.
Pot apărea confuzii în utilizarea termenului, prin asocierea
secretului operaţiunilor financiar-bancare şi comerciale, desfăşurate pe
teritoriului statului, care poate fi astfel asociat unui „paradis fiscal”,
deşi toate statele impun un anumit nivel de protecţie pentru
informaţiile bancare şi comerciale.

Obiective
- înţelegerea noţiunii de paradis fiscal;
- înţelegerea noţiunii de jurisdicţie off-shore.
Competenţe
- familiarizarea studenţilor cu vocabularul ştiinţific specific acestei
- deprinderea noilor cunoştinţe specifice unităţii de învăţare;
- conştientizarea rolului paradisurilor fiscale şi a jurisdicţiilor off-
shore în dezvoltarea/blocarea comerţului internaţional;
- capacitatea de a distinge între noţiunea de răspundere şi cea de
responsabilitate juridică.
94
Paradisul fiscal este un teritoriu cu o fiscalitate privilegiată.

Corespunde cu sintagma engleză: „tax heaven”, cu expresia germană
„oasis fiscale”. Într-un raport OECD din 1987, referitor la fiscalitatea
internaţională, se preciza încă din partea introductivă: „că nu există
criterii unice, clare şi obiective permanente pentru a identifica o ţară ca
fiind un paradis fiscal”.
Paradisul fiscal este definit în dicţionarul de afaceri ca fiind ţara care
practică impozite de nivel redus, inclusiv pentru veniturile străine,
respectiv, ţara care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe
teritoriul ei a anumitor activităţi economice specifice.
Iniţial, paradisurile fiscale au apărut în insule îndepărtate şi exotice, iar,
ulterior, s-au extins şi în ţări europene „minuscule”, cum ar fi:
Principatul Andora, Republica Cipru, Gibraltar, Principatul
Leichtenstein, Principatul Monaco etc.
Evoluţiile în aceste paradisuri fiscale sunt atât de rapide, încât în ultima
perioadă, multe dintre aceste entităţi administrativ-teritoriale cu
caracteristici de paradisuri fiscale se transformă foarte rapid în state cu
fiscalitate comună, aşa cum sunt alte state care prin reglementările
naţionale pot crea o parte din facilităţile oferite de paradisuri fiscale.
Principalele caracteristici ale paradisului fiscal sunt:
- impozite reduse;
- secretul operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul şi sub jurisdicţia
statului respectiv;
- activitatea bancară cu regim juridic distinct între cetăţenii naţionali şi
cetăţenii străini încurajează activităţile bancare externe;
- sisteme excelente de comunicare- cablu telefonic, telex, internet,
servicii aeriene cu linii directe, non stop, între diverse state şi unele din
aceste paradisuri fiscale- ex: cursă directă Miami- Insulele Cayman;
- publicitate promoţională, printr-o publicitate agresivă, în care sunt
prezentate avantajele oferite de statul respectiv, considerat paradis
fiscal;
- utilizarea limbii engleze ca limbă principală în jurisdicţiile caraibiene,
apropierea geografică de continentul american fac ca aceste paradisuri
fiscale să fie foarte atractive pentru locuitorii Statelor Unite ale
Americii şi Canada.
Jurisdicţii - tipuri de off shore existente:
1. International Business Companies (IBC);
➢ Anquilla ;
95
➢ Belize ;
➢ British Virgin Islands ;
➢ Seychelles .
2. Diverse tipuri bine cunoscute de companii offshore:
➢ Insula Man (Exempt, LLC, Resident) ;
➢ Mauritius GB I ;
➢ Mauritius GB II ;
➢ Marea Britanie LLP;
➢ Marea Britanie Private Limited (PLC);
➢ Luxemburg 1929 Holding ;
➢ Luxemburg 1990 SOPARFI ;
➢ Luxemburg Trading ;
➢ Seychells CSL;
➢ Hong Kong Private Limited ;
➢ Singapore .
3. Limited Liability Companies din SUA:
➢ US LLCs (Delaware, Arkansas, New Jersey, New York, Oregon,
Washington DC, Wyoming) .
4. Alte tipuri de companii offshore:
➢ Bahamas ;
➢ Insulele Cayman ;
➢ Gibraltar Exempt;
➢ Jersey;
➢ Labuan (Insula Victoria - Malaezia);
➢ Madeira ;
➢ Olanda;
➢ Panama;
➢ Samoa;
➢ Uruguay .
Compania off-shore, firmă înregistrată într-o ţară sau un teritoriu
intitulat „paradis de impozit", întrucât nu este impozitată sau este
impozitată doar într-o mică măsură.
Aceste teritorii propun investitorilor străini, pe lângă scutirea/reducerea
de impozite pe veniturile firmei şi ale persoanei, pe taxa de moştenire
şi de donaţie etc, şi un sector monetar bine dezvoltat (sistem bancar,
asigurări, tranzacţii bursiere), liberalizarea tranzacţiilor valutare etc.
De regulă, o condiţie pentru acordarea scutirii de impozite este şi aceea
ca firma solicitantă să nu-şi desfăşoare activitatea economică pe
teritoriul respectiv (condiţie impusă de apărarea propriei economii de
influenţa externă).
În funcţie de condiţiile de funcţionare, teritoriile unde se pot înregistra
firme off-shore se împart în trei grupe:
grupa 1 - Insulele Bahamas, Jersey, Insula Man, Delaware (USA)
(capitalul de bază nu trebuie consemnat, bilanţul nu trebuie depus la
nicio autoritate, profitul firmei este încărcat anual numai cu un impozit
fix);
grupa 2 - Irlanda, Hong Kong (firmele au obligaţia să prezinte
autorităţilor bilanţul legalizat de un contabil autorizat);
grupa 3 - Madeira, Cipru, Elveţia, Lichtenstein, Ungaria (din 1994) (la
înfiinţarea firmei capitalul de bază trebuie consemnat, depunerea
bilanţului este obligatorie, dar profitul firmei este impozitat avantajos -
96
cu o cotă cuprinsă între 0 şi 4,25%).
Se întâmplă frecvent ca scopul înfiinţării unei firme off-shore să fie nu
numai scutirea de impozite, ci şi debutul în exterior, în numele unei
firme înregistrate într-o ţară recunoscută (ca mijloc de sporire a
credibilităţii afacerii).
Termenul de offshore* (potrivit dicţionarului anual al revistei The
Economist, companiile offshore sunt firme înregistrate în anumite ţări
sau jurisdicţii care au o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu
impozite foarte scăzute, atâta timp cât societatea nu desfăşoară
activităţi pe teritoriul ţării unde sunt înregistrate). Limbajul de
specialitate britanic desemnează teritoriul situat dincolo de ţărm. În
jargonul economic american, prin „offshore” sunt denumite activităţile
economice şi firmele care îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului
naţional al statului în care acestea sunt rezidenţi.
Cu alte cuvinte, este vorba despre întreprinderi care nu desfăşoară
activităţi comerciale în ţara în care au fost înregistrate şi care, din
punctul de vedere al actelor comerciale săvârşite, sunt considerate ca
fiind firme străine. O companie offshore nu realizează venituri în ţara
în care a fost înmatriculată.
Teoretic, companii offshore se pot înfiinţa în orice ţară din lume, dar
nu peste tot se pot obţine şi avantaje fiscale.
Tax heaven (engl.) - în traducere liberă înseamnă port fiscal, refugiu
fiscal, paradis fiscal. Cu acest termen sunt desemnate acele unităţi
teritorial-administrative care asigură condiţii deosebit de favorabile
pentru dezvoltarea capitalului şi pentru funcţionarea companiilor
offshore.
Avantajele înfiinţării companiilor offshore:
➢ anonimat şi confidenţialitate;
➢ suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţională
a taxelor;
➢ lipsa controalelor valutare;
➢ operează într-un sistem economic şi politic stabil;
➢ operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;
➢ posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nicio
restricţie;
➢ regulamente lejere;
➢ posibilitatea de expansiune mult mai bună;
➢ ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea în zonele
libere adiacente a altor centre financiare offshore.
Anonimat şi confidenţialitate
Anonimatul şi confidenţialitatea sunt invocate ca principale avantaje
ale companiilor offshore, după taxele scăzute sau chiar lipsa acestora.
Printre motivele care determină o asemenea alegere, se numără:
➢ în cele mai multe cazuri, compania offshore este folosită ca o a
treia parte, desfăşurând tranzacţii pe piaţa locală. În acest caz, cele
2 companii nu trebuie să aibă acelaşi (aceiaşi) director(i), întrucât
aceeaşi persoană nu poate semna un acord între 2 companii în
calitate de director al amândurora;
➢ în multe ţări, obligativitatea de a plăti taxe este legată de locaţia
administraţiei companiei. Dacă este evident că directorii şi
acţionarii unei companii străine sunt înregistraţi pe piaţa locală,
97
veniturile companiei străine vor fi considerate ca venituri ale unor
proprietari locali şi vor fi, în consecinţă, taxabile;
➢ oamenii de afaceri doresc să menţină anonimatul în ceea ce
priveşte activităţile desfăşurate, profiturile acumulate, investiţiile;
➢ anonimatul nu poate fi obţinut odată ce compania a fost
înregistrată cu deţinătorii ei reali, iar documentele în care sunt
consemnaţi acţionarii şi directorii sunt îndosariate. În contrast,
când compania este înregistrată ca anonimă, iar proprietarii, la un
moment dat, nu mai doresc acest lucru, structura nu poate fi
oricând schimbată;
➢ publicul are acces la dosarele ce conţin certificatele de acţionar,
documentele de constituire ale unei companii etc.
Pe plan mondial, peste 95% din deţinătorii de companii offshore
folosesc o structură de anonimat, restul preferând o structură deschisă.
Angajaţii sunt obligaţi prin jurământ să păstreze secrete numele
beneficiarilor nerezidenţi. Doar datele generale sunt prezentate din
când în când, pentru a informa guvernul şi publicul cu privire la
evoluţia în acest domeniu. În funcţie de dorinţa beneficiarului
companiei, identitatea acestuia poate fi cunoscută doar de cei cu care
lucrează în mod direct, cum ar fi directorul general şi adjunctul.
Suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţională a
taxelor.
Jurisdicţiile fiscale existente pe plan mondial se împart în două
categorii:
•cele caracterizate de un nivel ridicat al taxelor (taxa pe venit, TVA,
taxa pe salarii, taxa pe dividende, taxe municipale, taxe de drumuri,
taxe imobiliare etc.) ;
•cele care nu percep taxe deloc sau acestea sunt foarte mici. În
jurisdicţiile care nu percep taxe, cum ar fi Bahamas, Gibraltar70,
niciuna din taxele menţionate mai sus nu este percepută. O companie
înregistrată într-o astfel de jurisdicţie nu plăteşte nicio astfel de taxă.
Dacă luăm în considerare o jurisdicţie cu taxe scăzute, vom vorbi
despre taxa pe profitul companiei. O jurisdicţie cu astfel de taxe este
Ciprul, unde se aplică o taxă de 4,25% pe profit brut. Profitul brut este
calculat prin scăderea din venit a tuturor cheltuielilor făcute de o
companie pentru desfăşurarea afacerilor. Aceasta include costul
bunurilor vândute, salariile, cheltuielile de călătorie, cazare şi protocol,
taxe profesionale, comisioane şi aşa mai departe. Nu există limite în
ceea ce priveşte aceste cheltuieli, decât bunul simţ. Mai mult, salariile
nu sunt taxabile. Totuşi, alte jurisdicţii, de exemplu Insula Man, impun
o taxă fixă (750 lire sterline sau 1200$, în cazul Insulei Man) oricărei
companii, indiferent de profiturile sau pierderile acesteia.
Cât despre planificarea internaţională a taxelor, companiile
internaţionale folosesc entităţile offshore, pentru a-şi dirija profiturile
către acestea şi pentru a-şi desfăşura activitatea astfel încât să plătească
cât mai puţine taxe. Nu este de mirare că mii de oameni de afaceri şi
70
Această excepție a funcționat până când Noua lege a Regimului Fiscal din Gibraltar, în vigoare de la 1 ianuarie
2011, a prevăzut că toate companiile offshore nu vor mai beneficia de aceleași facilități fiscale. Companiile offshore
erau scutite de impozite și beneficiau și de alte avantaje fiscale. De la 1 ianuarie 2011, companiile din Gibraltar plătesc
doar 10% impozitul pe profit, față de 22%, cât achitau până la acea dată.
98
companii folosesc companii offshore pentru planificarea internaţională
a taxelor, printre acestea numărându-se firme renumite în întreaga
lume, precum Pepsi Cola, Tetra Pak, Barclays RJR Nabisco şi altele.
Existenţa unor tratate de evitare a dublei impuneri internaţionale,
împreună cu taxele scăzute, oferă posibilităţi imense pentru
planificarea taxelor.
Lipsa controalelor valutare
Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei baze străine
acolo unde există controale valutare sau sunt intenţionat complicate
formalităţile ce privesc aceste operaţiuni.
Companiile offshore nu sunt supuse controalelor valutare de niciun
fel. Ele pot primi fonduri fie în cash, fie sub altă formă, în orice tip de
valută şi, de asemenea, pot face plăţi către orice persoană în orice ţară
sau pot face retrageri de fonduri fără nicio explicaţie sau documente
cerute de bancă. Astfel, compania operează într-un sistem bancar
nerestrictiv.
Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub
formă de conturi curente, conturi cu preaviz sau depuneri la termen fix,
iar dobânzile plătite sunt similare cu cele practicate la nivel
internaţional. Fondurile din aceste conturi pot fi transferate în
străinătate fără niciun fel de restricţie şi fără solicitarea unor
documente sau a unor permise.
Operează într-un sistem economic şi politic stabil
Orice om de afaceri, orice investitor îşi doreşte să îşi desfăşoare
activitatea într-o ţară ce are aceste caracteristici. Nimeni nu doreşte să
îşi vadă banii pierduţi din cauza schimbării guvernelor, sistemului de
guvernare sau din cauza instabilităţii economice ce poate aduce cu ea
inflaţie, regresie economică şi multe alte probleme.
După apariţia noilor state independente din fostul bloc sovietic,
procesul de restructurare economică a dus inevitabil la crize financiare
(falimente bancare, jocuri piramidale etc.), care au însemnat pentru
populaţie pierderea economiilor.
Unele dintre cele mai mari avantaje ale Ciprului, ca centru offshore,
sunt stabilitatea economică şi politica într-o regiune vulnerabilă în
această privinţă. Războiul civil din Liban i-a conferit Ciprului primul
avantaj în 1970, urmată de Războiul din Golf din 1990 şi colapsul
Iugoslaviei. Multe companii care au venit pentru un refugiu temporar
au rămas atunci când au văzut că această ţară le oferă mai mult de atât.
Operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat
Aceasta este una dintre priorităţile pe care orice centru financiar
offshore le are de îndeplinit. La aceasta au contribuit şi marile bănci
ale lumii, ce şi-au stabilit centre de operare în aceste zone şi au ridicat
astfel standardul de desfăşurare al acestei activităţi.
Având în vedere modul în care se desfăşoară afacerile astăzi, este de
neconceput ca un centru financiar offshore să nu aibă un sistem bancar
bine dezvoltat.
Posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nicio
restricţie
Centrele financiare offshore permit în mod frecvent diversificarea
obiectului de activitate al unei companii, operaţie care nu este posibilă
în ţara de origine a investitorului. Companii cu impuneri şi restricţii
99
dureroase în ţara lor de origine pot găsi nenumărate soluţii comerciale
în centre offshore, scăpând astfel de multe dintre probleme.
De exemplu, băncile japoneze sau americane, care nu se pot angaja în
unele chestiuni legate de titlurile de valoare prohibite de lege în ţările
lor, intră pe acest delicat domeniu cu ajutorul entităţilor offshore.
Trebuie menţionat şi faptul că formalităţile de diversificare a activităţii
unei companii sunt îndeplinite fără prea multă birocraţie.
Regulamente lejere
Frica de regulamente excesive este o atracţie majoră spre acest
domeniu şi este motivul pentru care înregistrarea de bănci, societăţi de
asigurări sau societăţi de transport maritim a devenit un pilon
important al industriei offshore. Un nou val de instrumente financiare
se deplasează spre domeniul offshore pentru acelaşi motiv. Acest val
include fonduri de investiţii închise, instrumente de plată, comerţul cu
Eurodolari.
Posibilitate de expansiune mult mai bună
Marile corporaţii văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil
pentru expansiunea lor pe noi pieţe la costuri competitive. De exemplu,
centrele financiare offshore domină câteva activităţi internaţionale,
cum ar fi: shippingul, transportul aerian, domeniul financiar şi al
societăţilor de asigurări captive. În ultimul timp au fost înregistrate
aproximativ un milion de companii offshore în toată lumea, iar multe
dintre corporaţiile de răsunet de pe piaţa mondială operează prin aceste
centre. Am amintit aici IBM şi Microsoft în Dublin, Orient Express şi
American Airlines în Bermude, De Burs în Insula Man, GE şi CNN în
Cipru.
Astfel, o firmă va putea intra mai uşor pe o piaţă sau îşi va putea
deschide o filială sau o sucursală într-o anumită ţară, pentru că va fi
privită ca o firmă străină şi va putea beneficia de facilităţi acordate de
guvernul ţării respective. Putem da aici ca exemplu de ţară România,
care acordă facilităţi investitorilor străini ce îşi plasează banii în ţara
noastră.
Ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea acestora în
zonele libere adiacente altor centre offshore
Oamenii de afaceri pot ascunde provenienţa mărfurilor pe care le
comercializează cu ajutorul zonelor libere. Astfel, ei pot introduce
mărfurile în zonele libere, unde le pot schimba ambalajul, le pot
prelucra şi le pot ascunde provenienţa, pentru ca mărfurile să aibă ca
provenienţă apoi zona liberă şi, implicit, ţara care a organizat această
zonă liberă şi astfel mărfurile pot fi mai uşor alese de consumatori.
Acest fapt stimulează comerţul internaţional, întrucât sunt
comercializate produse, mărfuri la preţuri mai mici, în avantajul
consumatorilor, dar în acelaşi timp constituie bariere pentru
comercianţii, profesioniştii din statele care nu beneficiază de aceste
avantaje de natură fiscală (preţurile produselor acestora vor fi mai
mari, deci se vor vinde mai greu).
Trusturi off shore
Conceptul de „trust" este un concept ataşat exclusiv jurisdicţiilor
"common law" sau, cu alte cuvinte, sistemului de drept anglo-
saxon, dezvoltându-se premisa departajării proprietăţii, în
100
proprietate juridică şi economică.
În mod istoric, acest concept s-a dezvoltat din legislaţia britanică
"laws of equity" şi a fost gândit astfel încât să separe controlul asupra
unei proprietăţi. Conceptul de trust implică, la rândul lui, folosirea a 4
categorii de concepte:
1. Creatorul/fondatorul trustului- "Settlor", care transferă
proprietatea ce va face obiectul trustului; trustul poate fi creat
printr-un act încheiat în timpul vieţii creatorului "inter vivos trust"
sau printr-un testament, având efect după moartea creatorului.
2. Proprietatea (bunurile) aferentă (transferată) trustului - "corpus".
3. Managerul trustului - "Trustee", numit de creatorul trustului;
rolul managerului este să administreze trustul în folosul unui
beneficiar, rol în sprijinul căruia trustee-ul beneficiază de
autonomie absolută; cu alte cuvinte, managerul-trustee va avea un
„titlu legal" de proprietate asupra bunurilor trustului, dar numai
pentru a le folosi în scopul declarat de către creator (pentru
interesul beneficiarului); bunurile trustului sunt în mod necesar
separate de către cele ale managerului.
4. Beneficiarul trustului - "Beneficiary", numit de creatorul
trustului, este cel în folosul căruia a fost creat trustul; acesta poate
fi, de exemplu, un copil al creatorului trustului. Beneficiarul
trebuie să fie determinat la momentul constituirii trustului sau
măcar determinabil (de ex.: primul copil ce se va naşte).
Odată ce creatorul trustului a decis ce proprietăţi va transfera trustului,
el decide şi asupra administratorului (sau administratorilor). Crearea
trustului îmbracă, în mod normal, forma unui document scris (care de
multe ori este foarte complex).
Managerul trustului va avea, după cum am spus, autonomie totală în
activitatea de administrare, căci, altfel, se poate argumenta că trustul
nu a fost de fapt constituit. Autonomia administratorului este o condiţie
sine qua non a instituţiei trustului; dacă creatorul îşi păstrează controlul
complet asupra bunurilor trustului, atunci, în principiu (căci există şi
excepţii), trustul nu există, iar bunurile sunt considerate a fi în
continuare proprietatea creatorului.
În mod evident, ţinând cont de autonomia managerului, acesta trebuie
să fie ales cu un grad foarte mare de discernământ de către creator, mai
ales că managerul are, din punct de vedere formal, titlu legal asupra
proprietăţilor trustului (legal ownership), în timp ce beneficiarul va fi
proprietarul economic (equitable ownership).
Această împărţire dihotomică a proprietăţii (în proprietate juridică,
aparţinând managerului-trustee, şi cea economică, aparţinând
beneficiarului) este de esenţa trustului, deosebindu-l de alte instituţii,
cum ar fi cea de reprezentare (mandat, agency) sau de fiducie. De
exemplu, proprietatea trustului este în mod obligatoriu separată de cea
a trustee-ului; în cazul contractului de fiducie proprietatea încredinţată
fiduciarului nu este separată, dar se poate cere de către creatorul
fiduciei/fiduciant separaţia bunurilor sau, în caz că bunurile au fost
înstrăinate de fiduciar, se poate cere contravaloarea lor.
Din fericire pentru creatorul trustului, managerul nu are independenţa
completă în activităţile de administrare, de vreme ce el va adera la
actul de constituire al trustului, care, de obicei, indică activităţile
101
permise sau liniile generale de administrare a trustului. În aproape
toate ţările sistemului "common law" se conferă dreptul creatorului de
a modifica termenii esenţiali ai contractului de trust (de exemplu,
schimbarea managerului). Având în vedere aceste consideraţii, trebuie
să spunem că, în general, instanţele de judecată, competente de a
judeca un litigiu ce implică un trust, se vor limita în a urmări
respectarea prevederilor contractului de trust, fără a încerca
modificarea lor (cu excepţia situaţiilor când trustul conţine clauze
contrare legii, moralei sau ordinii publice).
Managerul (trustee) are, în general, trei obligaţii principale:
▪ să îndeplinească obiectivele pentru care a fost creat trustul;
▪ de a acţiona cu bună credinţă (ca un mandatar) şi
prudenţă/diligenţă (judecata in abstracto), pentru a realiza scopul
în care a fost creat trustul;
▪ să acţioneze cu multă loialitate faţă de creatorul trustului, cu alte
cuvinte să acţioneze în interesul beneficiarului pentru care a fost
creat trustul.
Conform jurisprudenţei consemnate în jurisdicţii care consacră
sistemul de drept ”common law”, pentru ca actul de creare a trustului
să fie valabil, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă triplă:
▪ să existe certitudinea intenţiei creării trustului;
▪ să existe certitudinea de subiect al trustului - active transferate;
▪ să existe certitudinea existenţei obiectului trustului - adică
existenţa beneficiarilor.
O comparaţie relevantă ar putea fi aceea între un manager al trustului
şi un director de companie. Acesta din urmă acţionează în baza
mandatului de încredere acordat de acţionari. Cu toate acestea,
managerul nu este numai un simplu mandatar pentru creatorul
trustului, căci el dispune şi de o largă autonomie. Totuşi, managerul nu
poate în niciun fel folosi proprietăţile trustului în folos personal şi, ca
un corolar, bunurile trustului nu pot fi urmărite de niciun creditor
personal al managerului de trust.
Odată cu încheierea contractului de trust, creatorul încheie cu
managerul un protocol de intenţie "Letter of wishes", care, aşa cum o
arată şi numele, exprimă intenţiile şi dorinţele creatorului în legătură
cu scopurile de creare ale trustului, la momentul iniţial al creării.
Aceste intenţii nu trebuie urmate "tale quale", cu totul strict, de către
manageri, căci altfel autonomia acestora ar fi negată, dar oricum ele
constituie linii directoare în ceea ce priveşte activităţile de administrare
(de exemplu, ce tip de investiţii vor fi făcute cu ajutorul fondurilor
transferate trustului).
Practica ultimilor ani a arătat o tendinţă, în creştere, de a folosi
„Protectorii" ca o măsură suplimentară de siguranţă, în cazul unor
abuzuri din partea managerilor trustului. De cele mai multe ori,
protectorii sunt avocaţi sau experţi contabili cu o bună reputaţie
profesională, care vor avea împreună cu managerii drept de semnătură
asupra conturilor bancare ale trustului. În general, creatorul sau cineva
având legături foarte strânse cu proprietăţile trustului nu poate fi
Protector, căci s-ar afecta principiul autonomiei trustului, dar există
câteva jurisdicţii (de exemplu, Insulele Cook) în care creatorul trustului
(settlor) poate şi protector. Protectorul nu este însă niciodată
102
proprietarul legal al bunurilor (proprietar de jure) cum este trustee-ul.
Tipurile de trust variază foarte mult în funcţie de diferitele jurisdicţii,
dar, în general, trustul cunoaşte trei structuri de bază:
▪ Trustul încheiat pentru „realizarea unui anumit interes"
("interest in possession trust"): în acest caz, beneficiarul va
avea un drept distinct asupra unei părţi specifice din
proprietăţile trustului.
▪ „Trustul discreţionar": acest tip de trust conferă
managerului totala libertate de a decide (restricţionată doar de
anumite doleanţe generale, ale creatorului, concretizate în
contractul de trust) cum, când şi către cine veniturile,
proprietăţile trustului sunt transferate; o varietate a acestuia
este trustul de tip "spendthrift", foarte utilizat în SUA, în care
creatorul, neavând încredere în capacitatea beneficiarului de a
gestiona veniturile ce urmează să le primească de la trust,
poate prevedea că beneficiarul nu are dreptul să afecteze
destinaţia sumelor/veniturilor care vor fi distribuite de trust, iar
creditorii personali ai beneficiarului nu pot să urmărească
veniturile care vor fi distribuite de trust.
▪ „Trustul de acumulare şi prezervare": acest trust este o
combinaţie a celor de mai sus; de obicei începe prin a fi un
trust discreţionar, dar va conţine prevederi, conform cărora se
va transforma într-un „trust pentru realizarea unui anumit
scop/interes", odată ce beneficiarul va atinge, de exemplu, o
anumită vârstă.
În concluzie, instituţia trustului poate fi folosită cu succes (inclusiv de
cetăţenii ţărilor de drept romanic), atât în planificarea fiscală, cât şi ca
un instrument de protecţie contra creditorilor, mai ales atunci când
fondatorul şi soţul/soţia lui sunt de naţionalităţi diferite, iar în timpul
vieţii vor schimba domiciliul/rezidenţa lor. Trustul poate însemna o
oportunitate de a economisi, dar utilizarea lui este totuşi plină de
capcane, o planificare atentă trebuind făcută, de la caz la caz, mai ales
în lumina diferitelor legislaţii ale jurisdicţiilor implicate.
Sisteme bancare offshore
Firmele de consultanţă din domeniu pot asista clienţii pentru a-şi
deschide şi administra conturi bancare offshore şi internaţionale, fiind
deja dezvoltate expertize utile în identificarea şi alegerea unor bănci
offshore şi internaţionale potrivite.
Tendinţa generală este ca majoritatea companiilor şi a trusturilor
administrate să îşi deschidă conturi bancare la bănci internaţionale şi
bănci offshore, şi nu la bănci naţionale, din cauza următorilor factori:
▪ familiarizarea acestora cu afacerile offshore şi afacerile
internaţionale;
▪ investiţii şi perspective ale afacerilor pe plan internaţional;
▪ eficientizarea taxelor;
▪ confidenţialitate;
▪ lipsa schimbului de informaţii;
▪ accesul la oportunităţi de investiţii speciale.
Alegerea unei bănci offshore
În alegerea unei bănci offshore trebuie să se ţină cont de anumiţi
factori:
103
Factorii care trebuie luaţi în considerare includ:
▪ stabilitatea politică şi economică a jurisdicţiei/jurisdicţiilor în
care o bancă îşi are sediul;
▪ reputaţie şi substanţă - raporturile Standard & Poor's, Moody's
şi Fitch sunt folositoare;
▪ calitatea regulamentelor şi accesibilitatea la depozite, precum
şi protecţia investitorului şi schemele de asigurare;
▪ compania- mamă sau garanţii similare.
Concentrarea afacerii asupra băncii
În general, băncile caută să ofere servicii unora sau tuturor tipurilor de
clienţi, precum:
▪ clienţi privaţi - private banking clients;
▪ expatriaţi;
▪ activităţi de comerţ internaţional, precum comerţul.
Aceste servicii sunt furnizate atât din băncile offshore, cât şi din locaţii
internaţionale.
Clienţi privaţi - private banking clients- Servicii bancare private
Cu toate că serviciile bancare private nu sunt o afacere uşoară, există
un model simplu de a face afaceri: „fă-i fericiţi pe oamenii bogaţi".
Definirea serviciilor bancare private diferă de la bancă la bancă, dar
este înţeleasă în general ca fiind o ofertă privată personalizată a unei
bănci pentru un client care dispune de minimum 100.000 USD (unele
bănci oferă astfel de servicii unor clienţi care dispun de minimum
500.000 USD sau 1.000.000USD).
Serviciile bancare private nu sunt sinonime ale termenului "offshore",
dar costurile unei relaţii personalizate încep să se justifice şi să merite
sume mai mari de 100.000 USD.
Expatriaţii
Numeroase bănci offshore au văzut o perspectivă profitabilă în
oferirea unor pachete de servicii bancare orientate persoanelor
expatriate. Băncile care oferă aceste tipuri de servicii se concentrează
asupra online banking, call-centres, unui nivel scăzut de expertiză şi în
a oferi pachete de servicii de asigurări de viaţă.
Activităţi comerciale internaţionale
Mulţi dintre clienţi utilizează companiile administrate pentru scopuri
comerciale, precum comerţul. În astfel de circumstanţe, o bancă
offshore care este specializată în “private banking” sau servicii pentru
expatriaţi va fi nepotrivită.
Clienţii care desfăşoară activităţi comerciale caută la o bancă
offshore servicii similare şi vor cere acces la unele sau la toate
serviciile enumerate în continuare:
▪ gestionarea lichidităţilor;
▪ servicii de schimb extern şi servicii de trezorerie ;
▪ comerţ internaţional - scrisori de garanţie bancară, diverse
documente, garanţii transfrontaliere şi servicii bancare globale din
zone din lumea întreagă ;
▪ gestionare risc: schimb extern, rată dobândă;
▪ finanţări;
▪ plăţi, încasări şi soluţii payroll;
▪ soluţii pentru vânzări: point of sale, e-commerce şi programe
merchant;
104
▪ expertiză în probleme precum energia, industria aviatică, shipping
sau imobiliare.
Companiile off-shore în relaţiile comerciale internaţionale
Există un număr de activităţi care se pot desfăşura utilizând o
companie internaţională.
Companiile off-shore şi comerţul internaţional: prin interpunerea
unei companii offshore în tranzacţiile comerciale internaţionale
profiturile rezultate se pot distribui către această companie şi astfel se
pot acumula într-o jurisdicţie cu impozite scăzute sau chiar nule.
Holdingurile internaţionale: câştigurile de capital provenind din
diverse investiţii pot fi scutite de taxe. În cazul dividendelor, reducerea
nivelului taxelor cu stopaj la sursă poate fi realizată cu ajutorul unei
companii înmatriculate într-o jurisdicţie cu taxare scăzută sau zero şi
care beneficiază de tratate de evitare a dublei impuneri. Înfiinţarea unui
holding poate fi avantajoasă atunci când se doreşte reducerea
impozitelor asupra dividendelor, confidenţialitatea titlului de
proprietate sau chiar protejarea proprietăţii (acest fapt explică existenţa
numărului mare de holdinguri în statele cu economii dezvoltate şi
performante).
Companiile internaţionale de servicii: persoanele care realizează
venituri ca urmare a serviciilor profesionale prestate, precum arhitecţi,
artişti sau consultanţi, pot realiza câştiguri considerabile atunci când
onorariile sunt acumulate printr-o companie offshore într-o jurisdicţie
scutită de taxe. O companie offshore poate factura servicii de
consultanţă sau management către firme rezidente în state cu
impozitare ridicată, diminuând astfel baza de impozitare.
Investiţiile imobiliare: companiile offshore sunt deseori folosite
pentru deţinerea de proprietăţi imobiliare.
Companiile pentru redevenţe: proprietatea intelectuală, inclusiv
software, cunoştinţe tehnice, patente, mărci şi drepturi de autor, poate
fi deţinută de către o companie offshore, prin achiziţionarea de către
aceasta a drepturilor. Drepturile pot fi apoi revândute sau francizate
către alte companii, iar profiturile obţinute pot fi acumulate offshore.
Compania pentru redevenţe trebuie înmatriculată într-o jurisdicţie care
dispune de o reţea de tratate de evitare a dublei impuneri, astfel
reducându-se parţial sau total impozitele cu reţinere la sursă.
Companiile pentru finanţare: o companie offshore poate fi folosită
ca vehicul pentru finanţarea unei companii asociate situate într-o zonă
cu fiscalitate ridicată, putând obţine reduceri fiscale pentru plata
dobânzilor, prin folosirea tratatelor de evitare a dublei impuneri.
Companiile de shipping: anumite jurisdicţii oferă scutiri parţiale sau
totale de taxe în cazul înmatriculării companiilor cu activitate de
shipping sau chartering sau pentru înregistrarea navelor.
Paradisurile fiscale cunoscute
Conform unui studiu publicat de Oficiul Naţiunilor Unite pentru
controlul drogurilor şi prevenirea criminalităţii, în lume sunt peste 50
de state şi teritorii care îndeplinesc criteriile de paradis fiscal.
Cel mai des amintite în lucrările de specialitate şi documentele unor
foruri internaţionale sunt următoarele:
- zona Caraibelor şi America Centrală: Bahamas, Belize, Bermude,
Insulele Cayman, Costa Rica, Panama, Antigua, Montseratt, Insulele
105
Virgine, Republica Dominicană, Aruba, Antilele Olandeze, El
Salvador etc.;
- zona Europa: Luxemburg, Malta, Monaco, Insulele Man, Cipru,
Gibraltar, Andora, Liechtenstein etc.;
- zona Asia-Pacific: Insulele Marshall, Nauru, Samoa, Fidji,
Arhipelagul Tonga, Singapore, Filipine, Maldive, Hainan, Liban,
Bahrein, Dubai, Insulele Lauban, Macao, Insulele Cook;
- zona Africa: Insulele Capului Verde, Liberia, Insula Sfânta Elena
etc.
Cu toate acestea, cele mai cunoscute vor fi analizate în continuare, fără
pretenţia de a fi epuizat subiectul.
1. Antigua:
- stat independent, membru Commonwealth;
- resursele esenţiale provin din turism;
- înregistrarea băncilor şi societăţilor noi nu este verificată sau supusă
vreunei condiţii particulare;
-un avocat poate înfiinţa în câteva zile orice fel de societate;
- secretul financiar -bancar este garantat;
- băncile nu pot fi controlate.
2. Andora:
- principat cu o suprafaţă de 465 km², situat în munţii Pirinei, între
Spania şi Franţa, independent din 1278, aflat sub suveranitatea a doi
principi: episcopul d´ Urgel şi preşedintele Franţei;
- în plan fiscal, veniturile şi beneficiile realizate nu sunt impozitate;
-băncile acceptă cu foarte mare uşurinţă depozite în lichidităţi
considerabile.
Insulele Bahamas (The Commonwealth of the Bahamas)
- colonie independentă a Coroanei britanice din 1973, deşi Regina
este în continuare conducătoarea statutului; situată la 80 km S-E;
- cuprinde 700 de insule situate în sud-estul Floridei în Marea
Caraibilor;
- are o populaţie de aproximativ 300.000 de locuitori;
- Nassau este capitala statului;
- climatul este subtropical, favorizând turismul;
- insulele au un mediu de afaceri prielnic, datorită neimpozitării
corporaţiilor, a proprietăţilor, câştigurilor de capital sau a veniturilor.
- cadrul legislativ: sistem juridic independent, bazat pe sistemul
juridic englez;
- infrastructura: există conexiuni aeriene excelente între insulă şi
majoritatea aeroporturilor internaţionale majore, precum şi legături
maritime, Bahamas fiind un port important la Marea Caraibilor;
- economia: principala sursă de venit o reprezintă turismul. Din
turism se obţin mai mult de jumătate din economiile insulei. Este
dependentă de importuri. Deşi a fost una dintre primele jurisdicţii care
oferea servicii de trust, dezvoltarea sa într-un important centru
financiar este destul de recentă;
- moneda naţională: dolarul bahamiez (BSD);
- limba oficială: engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Bahamas:
- tipuri de companii: Companii de Afaceri Internaţionale;
- legislaţia: Legea Companiilor de Afaceri Internaţionale din anul
106
2000;
- capitalul social: nu este fixat un prag minim sau maxim, dar
capitalul social este de regulă 50,000$ USD;
- restricţii: nu sunt permise activităţi în sectorul financiar, bancar sau
de asigurări, fără obţinerea unei autorizaţii speciale. IBC nu pot
desfăşura activităţi comerciale şi nu pot deţine proprietăţi în Bahamas;
- impozitare: în Bahamas nu se percepe niciun fel de impozitări;
- tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: nu are semnate astfel de
tratate;
- raportări anuale: nu sunt obligatorii;
- taxa anuală de licenţă:
 350$ pentru un capital social care e mai mic de 50.000$;
 1.000$ pentru un capital care depăşeşte 50.000$;
- raportări financiare anuale: nu sunt obligatorii;
- sediu/agent înregistrat: este obligatorie existenţa unui sediu social
şi a unui agent înregistrat în Bahamas;
- secretarul companiei: este opţională numirea unui secretar;
- directori: minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau rezidenţă
şi poate fi persoană fizică sau juridică;
- acţionari: minim unul;
- dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu este necesară,
dar trebuie depusă o evidenţă a acţionarilor la biroul de
înregistrări. Oricum aceasta nu este publică;
- dezvăluirea Comitetului de Directori: nu este necesară, dar trebuie
completată şi depusă o evidenţă a acestora la biroul de înregistrări;
- emiterea de acţiuni la purtător: nu este permisă;
- control valutar: nu;
- limba pentru înregistrarea numelui: orice limbă din alfabetul latin;
- restricţii privind numele: orice nume pe care autorităţile îl vor găsi
nepotrivit, obscen, ofensiv; termeni care au legătură cu roialitatea,
imperialitatea sau nume care sugerează patronajul guvernului;
- limba în care se redactează documentele oficiale: engleza;
- durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare;
- companii deja înregistrate (shelf company): există;
- legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: există;
- terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Corporation, Incorporation, Societe Anonyme, Sociedad Anonima
etc.;
- alte tipuri de companii: companii limitate, parteneriate cu
răspundere limitată, companii private limitate ca acţiuni sau
garanţii, trusturi.
Bermude:
- fostă colonie britanică, cu îndelungate tradiţii de centru financiar
internaţional, este considerată ţara cu cea mai scăzută rată a
criminalităţii şi corupţiei, fiind apreciată pentru profesionalismul
specialiştilor, indiferent de domeniu: avocaţi, contabili, bancheri,
agenţi de asigurări;
- amplasată la 350 mile de coasta Carolinei de Nord, beneficiază de
legături aeriene bune cu SUA şi Europa;
- nu se execută control asupra schimburilor valutare şi operaţiunilor
bancare, băncile oferind o vastă varietate de servicii;
107
- la înregistrarea unei societăţi de către o persoană fizică este
necesară recomandarea unei instituţii bancare respectabile sau unei
firme de avocatură, companii de asigurări cu reputaţie
internaţională, totul desfăşurându-se sub controlul autorităţilor
monetare;
- ca şi în Elveţia, frauda fiscală nu face obiectul niciunei sancţiuni
penale, fiind respectat secretul financiar.
Insulele Canalului (The Channel Islands)

- reprezintă un grup de insule situat la 700 km la sud de SUA, în
apropiere de Cuba;
- există 550 bănci, 46.ooo societăţi fictive la 16.ooo persoane
(populaţie);
- considerat prototipul paradisului fiscal, admite depozite bancare
străine de peste 200 miliarde de dolari;
- dotat cu comunicaţii extrem de performante, în schimbul a câteva
mii dolari, poate fi înfiinţată o bancă aptă să opereze în toată
lumea;
- nu se percep impozite, secretul bancar este lege;
- confirmând aceste relaţii confidenţiale, din 1976, a fost
reglementat prin lege că orice dezvăluire cu privire la activităţile
financiar-bancare constituie crimă.
Insula Omului ( The Isle of Man)
- insulă de 572 km², situată în Marea Irlandei, are un sector financiar
foarte dezvoltat, graţie unei fiscalităţi reduse;
- persoanele fizice din insulă plătesc un impozit pe venit de 12-18%,
indiferent de provenienţa acestuia;
- străinii sunt scutiţi de impozit dacă exercită o activitate
comercială;
- persoanelor juridice li se aplică ambele regimuri juridice:
*Societăţilor cu sediul în Insula Man li se aplică regimul de drept
comun: impozit de 12% pe profitul de 5oo.ooo euro şi impozit de 18%
pentru sumele mai mari de 5oo.ooo euro.
*Regimul mai favorabil constă în scutirea de taxe a companiei, sub
rezerva ca ele să nu exercite nicio activitate pe insulă, iar
activităţile lor să fie în mod expres restrânse pe baza unei liste
limitative.
Insulele Cayman (The Cayman Isle)
✓ formată din trei insule situate în Marea Caraibilor, la sud de Cuba
(Grand Cayman, Little Cayman şi Cayman Brac);
✓ are o populaţie de aproximativ 40,000 de locuitori, majoritatea
locuind în Grand Cayman, una dintre cele 3 insule;
✓ există o bancă la 30 locuitori, activitatea bancară internaţională
fiind preponderentă;
✓ în 1992 s-au înfiinţat 2930 noi corporaţii, în 2003 cca. 16.712, în
vreme ce populaţia uneia dintre insule este de 17.000 locuitori;
✓ sunt colonie britanică, Regina numind aici un guvernator, iar
Parlamentul Britanic are drept legislativ;
✓ cadrul legislativ: sistem juridic bazat pe Sistemul Juridic Englez;
✓ infrastructura: infrastructură comercială cu acces direct de
comunicaţie pentru restul lumii;
108
✓ economia: sunt unele dintre cele mai mari centre bancare offshore
din lume, având peste 600 de bănci. Principala sursă de venit
provine din serviciile bancare şi din turism;
✓ moneda naţională: dolarul caymanez;
✓ limba oficială: engleza;
✓ informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Insulele
Cayman;
✓ tipuri de companii: exonerate;
✓ legislaţia: Legea Companiilor Insulelor Cayman, adoptată în anul
1960, care se bazează în mare parte pe Legea Engleză a
companiilor din 1948;
✓ capitalul social: capitalul social standard este de 50,000 $;
✓ restricţii: exoneratele nu au voie să deruleze activităţi în sectorul
financiar, bancar, de asigurări sau fonduri mutuale, fără obţinerea
unei autorizaţii speciale. Nu pot desfăşura activităţi comerciale şi
nu pot deţine proprietăţi în Insulele Cayman. Nu pot solicita
fonduri publice;
✓ legea băncilor, legea trusturilor şi legea relaţiilor confidenţiale se
numără printre cele mai severe şi restrictive din întreaga lume
(dezvăluirea informaţiilor este o crimă, iar solicitarea acestora este
împotriva legii);
✓ impozitare: nu se percep impozitări;
✓ tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: nu are semnate astfel de
tratate;
✓ raportări anuale: nu sunt obligatorii;
✓ taxa anuală de licenţă:
 575$ US pentru un capital social mai mic de 50.000$;
 805$ US pentru un capital situat între 50.000$ - 1,000,000$;
 1,690 US pentru un capital situat între 1,000,000$ -
2,000,000$;
 2,400 US pentru un capital care este sau depăşeşte 2,000,000
$.
✓ Raportări financiare anuale: nu sunt obligatorii.
✓ Sediu/agent înregistrat: este obligatorie existenţa unui sediu social şi a
unui agent înregistrat în Insulele Cayman.
✓ Secretarul companiei: este opţională numirea unui secretar.
✓ Directori: minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau rezidenţă şi
poate fi persoană fizică sau juridică.
✓ Acţionari: minim unul.
✓ Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu este necesară.
✓ Dezvăluirea Comitetului de Directori: nu în vreun registru public.
✓ Clauza de confidenţialitate: conform legislaţiei în vigoare, este
considerată încălcare a legii dezvăluirea oricăror informaţii
confidenţiale despre companiile înregistrate în Insulele Cayman.
✓ Emiterea de acţiuni la purtător: este permisă cu condiţia ca acestea să
fie deţinute de un custode.
✓ Control valutar: nu.
✓ Limba pentru înregistrarea numelui: orice limbă din alfabetul latin.
✓ Restricţii privind numele: orice nume pe care autorităţile îl vor găsi
nepotrivit, obscen, ofensiv; termeni care au legătură cu roialitatea,
109
imperialitatea sau nume care sugerează patronajul guvernului. De
asemenea, sunt interzişi termeni precum: bancă, asigurare, trust sau
echivalentele lor în alte limbi.
✓ Limba în care se redactează documentele oficiale: engleza.
✓ Durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare.
✓ Companii deja înregistrate (shelf company): există.
✓ Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: există.
✓ Terminologie care să denote răspunderea limitată: nu este obligatorie,
dar de obicei apar: Limited, Corporation, Incorporated etc.
Cipru
Cipru este o insulă situată în estul Mării Mediterane, la intersecţia a trei
continente: Europa, Asia şi Africa.
Are o istorie fascinantă, care datează de peste şapte mii de ani.
Are o suprafaţă de 9.251 km² şi o populaţie de 770.000 de locuitori.
Localizarea strategică a fost motivul pentru care marile imperii
(Alexandru Cel Mare, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul
Turc, Imperiul Britanic) au considerat că este important să folosească
Cipru ca şi bază regională.
Astăzi Ciprul este statul cel mai estic al Uniunii Europene şi reprezintă
o punte către Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Estul Europei.
Cadrul Legislativ: Cipru a devenit Republică Independentă în 1960,
după 82 de ani de administraţie britanică, aceasta lăsându-şi o amprentă
puternică asupra Statului Cipriot. Sistemul juridic cipriot se bazează în
mare pe sistemul juridic englez. Fiind totodată membru cu drepturi
depline al Uniunii Europene, Sistemul Legislativ cuprinde şi toate
Legile şi Directivele Uniunii Europene.
Infrastructura: Larnaca, principalul aeroport cipriot, se află situat la
50 de km de Nicosia, capitala ţării, asigurând transportul între Cipru şi
restul lumii. Cunoscând importanţa telecomunicaţiilor, Cipru a făcut
investiţii masive în acest sector. Astfel, Cipru poate fi considerat ca
fiind una dintre cele mai avansate ţări în acest domeniu.
Economia: Cipru are o economie de piaţă, care s-a îmbunătăţit simţitor
în ultimii 20 de ani, asigurând un standard de viaţă ridicat locuitorilor
săi. Turismul a fost şi este în continuare principalul domeniu de
activitate, urmat de agricultură şi producţie, ale căror progrese sunt însă
mai mici. Cipru a devenit un centru comercial, financiar şi maritim
dezvoltat, determinând şi creşterea sectoarelor adiacente.
Moneda naţională: Lira cipriotă (CYP).
Rata de schimb din 01.10.2004: 1 CYP = 2.19 USD = 1,76
EUR = 1,21 GBP.
Ciprul se află în Zona Euro din 1 ianuarie 2008.
Limba oficială: limba greacă şi limba turcă sunt recunoscute ca
fiind limbi oficiale, dar şi limba engleză este vorbită de aproape
toţi locuitorii, fiind utilizată şi în toate sectoarele de activitate. Un
număr mare de studenţi ciprioţi au studiat în afara graniţelor ţării,
fiind fluenţi în multe alte limbi.
Ora Ciprului: ora oficială a Ciprului este cu 7 ore înaintea orei
New York-ului şi cu 7 ore în urma orei Tokyo-ului, având astfel
posibilitatea de a lucra cu cele mai importante centre financiare în
aceeaşi zi (GMT+ 02).
Informaţii despre tipurile de companii înregistrate în Cipru:
110
Companiile de Afaceri Internaţionale (IBC)
Aceste companii sunt folosite în diverse scopuri, cum ar fi:
- comerciale;
- holding;
- investiţii;
- consultanţă.
Legislaţie: „Legea companiilor”- Cap.113. Mare parte a ei este
activă din 1952 şi este o copie exactă a „Legii Companiilor” din
Marea Britanie din 1948. De curând, ea a fost actualizată,
cuprinzând şi Directivele Uniunii Europene.
Capitalul social: capitalul minim social este de 1.000 de CYP.
Pentru un birou complet echipat şi cu toate serviciile incluse,
capitalul minim social se ridică la 10,000 CYP.
Restricţii asupra activităţii: sunt obligatorii autorizaţii speciale
pentru activităţi bancare, financiare şi de asigurări.
Regimul de impozitare:
*Companii comerciale: impozitul este de 10% din profitul net
IBC.
*Holdingurile: nu se percep impozitări asupra veniturilor din
dividende.
*Companiile non-rezidente: nu se percep impozitări.
*Non- rezidenţii ciprioţi care deţin acţiuni la companii cipriote nu
plătesc impozite pe dividende distribuite de IBC cipriote.
*Acţionarii rezidenţi plătesc o taxă de 15% pentru dividende.
Tratate pentru evitarea dublei impuneri: astfel de tratate au fost
semnate cu multe ţări, incluzând majoritatea ţărilor Vest- şi Est-
Europene şi statele Americii de Nord. Combinaţia dintre
impozitarea scăzută sau nulă şi avantajele care rezultă din
semnarea acestor tratate au transformat Ciprul într-un centru
important de planificare fiscală.
Raportări anuale: trebuie depuse la autorităţile în drept.
Taxă franciză: 7 CYP sau 15 CYP pentru întârzieri.
Raportări financiare anuale: sunt prezentate membrilor şi o
copie este depusă la autorităţile în cauză.
Sediu/agent înregistrat: este obligatorie existenţa unui sediu
înregistrat în Cipru, dar nu şi a unui agent.
Secretarul companiei: poate fi de orice naţionalitate şi poate fi
persoană fizică sau juridică.
Directori: minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau rezidenţă
şi poate fi persoană fizică sau juridică.
Acţionari: minim unul.
Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu există
reglementări în acest sens pentru Autorităţile Guvernamentale.
Trebuie dezvăluită băncilor (strict confidenţial), dacă se deschid
conturi în Cipru.
Emisiunea de acţiuni la purtător: nu este permisă.
Control valutar: nu.
Limba pentru redactarea documentelor oficiale: în general
limba engleză se acceptă, dar sunt cazuri în care este necesară
redactarea documentelor în limba greacă.
Durata de timp necesară încorporării: 5 zile lucrătoare.
111
Companii deja înregistrate (shelf companies): există.
Legislaţie pentru a preveni spălarea banilor: există.
Alte forme de companii: companii publice sau private limitate ca
număr de acţiuni sau ca garanţii, companii multinaţionale.
Insulele Virgine Britanice:
formează un grup de insule situate în Marea Caraibilor;
Columb a descoperit aceste insule şi le-a numit „Islas Virgines”,
după legenda Sf. Ursula şi a celor 11.000 de virgine;
insulele au fost anexate de Marea Britanie şi au trecut sub
administraţia unui Guvernator Britanic;
în 1950, după mai multe încercări de a-şi dobândi independenţa, se
formează un Consiliu Legislativ, iar în 1966 se implementează o
nouă Constituţie;
Guvernul este alcătuit acum dintr-un Consiliu Legislativ format
din membri aleşi, un Consiliu Executiv, un Prim- Ministru ales de
membrii partidului majoritar şi un Guvernator Britanic, numit de
Regină, care acţionează ca reprezentantul ei;
cadrul legislativ: Sistem Juridic Independent bazat pe Sistemul
Juridic Englez;
infrastructura: are conexiuni aeriene excelente cu S.U.A.;
economia: fiind o Colonie Britanică, are o economie prosperă şi
stabilă.
Venitul majoritar provine din turism.
Acordarea permisiunii de a se înregistra pe teritoriul ei Companii de
Afaceri Internaţionale a determinat creşterea substanţială a veniturilor.
Tortola, cea mai mare insulă, este centrul economic principal.
Moneda naţională: dolarul american ($).
Limba oficiala: engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Insulele

Britanice Virgine: Companiile de Afaceri Internaţionale (IBC)
Legislaţie: Legea Companiilor Internaţionale, activă din 1984.
Capitalul social: capitalul minim plătit – US$1,00.
Nu se precizează o sumă minimă pentru capitalul social, dar de
obicei acesta se ridică la 50.000$.
Restricţii: IBC nu au voie să deruleze activităţi în domeniile
bancare, financiare sau de asigurări, fără obţinerea unei autorizaţii
speciale. Aceste companii trebuie să întreţină relaţii comerciale în
afara IBV.
Impozitare: 0 (NIL).
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: astfel de tratate au
fost semnate cu Austria şi Japonia, dar nu se răsfrâng asupra IBC.
Raportări anuale: nu sunt obligatorii.
Taxa anuală de licenţă: $350 pentru capital social de US$50.000;
$1.000 pentru capital mai mare de US$50.000.
Raportări financiare anuale: nu sunt obligatorii.
înregistrat şi a unui agent în BVI.
Secretarul companiei: opţional.
112
Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu este
obligatorie.
Emiterea de acţiuni la purtător: este permisă.
Limba utilizată în redactarea documentelor oficiale: engleza.
Companii deja înregistrate (shelf company): există
Legislaţie pentru a preveni spălarea banilor: există.
Alte forme de companii: companii limitate ca şi garanţii,
parteneriate limitate.
Insulele Seychelles
Insulele Seychelles formează un grup de 115 insule şi sunt situate
strategic în Oceanul Indian, între coasta de est a Africii şi India, şi
reprezintă unul dintre centrele offshore cele mai progresive din
lume.
Cei 80.000 de locuitori au transformat aceste insule într-un paradis
tropical.
Au fost descoperite de un navigator portughez, dar a început să fie
locuită de oamenii abia cu 200 de ani în urmă.
După 162 de ani de ocupaţie Britanică, Seychelles şi-a câştigat
independenţa în 1976, devenind Republică în cadrul
Commonweath.
Republica Seychelles este membră a Naţiunilor Unite, Uniunii
Africane, Commonwealth-ului şi Uniunii francofone.
Sistemul Juridic: se bazează pe Sistemul Juridic Englez şi
Francez. Sistemul politic este format din mai multe partide, un
Preşedinte Executiv şi un Guvern. Puterea legislativă aparţine unui
Ansamblu Naţional format din 34 de membri. Legea “ The IBC
Act “ a fost introdusă în 1994, pentru a face competitivă legislaţia
privitoare la companiile offshore înmatriculate în Seychelles
(IBC)71 .
Înmatricularea companiei: numele companiei poate fi în orice
limbă. Dacă nu este în limba engleză sau franceză, este necesară o
traducere oficială a numelui companiei într-una din aceste limbi.
Infrastructura: în Mahe, cea mai mare dintre insule, se află
aeroportul internaţional, portul şi capitala Victoria. Victoria este
principalul centru economic şi maritim.
Economia: creşterea economică se datorează în primul rând
turismului, pescuitului şi într-o proporţie mai mică producţiei şi
agriculturii.
Moneda naţională: Rupia Seychelles.
Limba oficială: engleza, franceza, creola; limba engleză este
folosită mai ales în afaceri.
Acţiuni şi capital social72:
• registrul de acţiuni al unei companii din Seychelles poate fi
ţinut şi actualizat oriunde în lume, prin deciziile directorilor, şi
poate fi pus la dispoziţia acţionarilor pentru control;
71
sursa: http://www.pk-offshore.ro.
72 sursa: http://www.pk-offshore.ro.
113
• acţiunile pot fi emise cu sau fără “par value”;
• acţiunile pot fi emise în orice valută forte;
• aportul la capital poate fi în bani sau în natură, prin transferul
altor active .
Capitalul social standard este de 5000 USD .
Adunările acţionarilor sau ale directorilor:
• nu sunt necesare adunări ale acţionarilor sau directorilor ;
• în cazul în care au loc, ele pot fi ţinute prin telefon sau prin
orice alt mijloc de comunicaţie;
• adunările acţionarilor sau directorilor pot fi ţinute oriunde în
lume.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate:
Tipuri de companii: Companiile Internaţionale de Afaceri (IBC).
Legislaţie: Legea Companiilor Internaţionale, apărută în 1984.
Capital social: capitalul minim plătit – US$1,00. Nu este
precizată o sumă pentru capitalul social minim, dar de obicei
acesta se ridică la 5.000$.
Restricţii: IBC nu pot derula activităţi în domeniile bancare,
financiare sau de asigurări. IBC au voie să întreţină relaţii
comerciale doar în afara Seychelles; nu au voie să deţină
proprietăţi şi nu îşi pot vinde acţiunile publicului.
Contabilitate şi raportări financiare anuale: companiile IBC
înregistrate în Seychelles nu sunt obligate să completeze registre
contabile şi nici să depună declaraţii financiare anuale. În cazul în
care acţionarii sau directorii companiei o doresc, registrele
contabile pot fi ţinute oriunde în lume.
Companiile IBC înregistrate în Seychelles pot desfăşura orice
activităţi legale, cu excepţia celor bancare, de asigurări sau servicii
de trust. Pentru aceste servicii este necesară obţinerea unor licenţe
speciale.
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: nu există.
Taxa anuală de licenţă:
• $100 pentru o IBC cu un capital social de US$5.000;
• $300 pentru o IBC cu un capital social situat între
US$5.001-US$50.000;
• $1.000 pentru capital mai mare de US$50.000.
Raportări financiare anuale: trebuie întocmite, dar nu trebuie
depuse la autorităţi sau auditate.
Sediu / agent înregistrat: este obligatorie existenţa unui sediu
înregistrat şi a unui agent în Seychelles.
Secretarul companiei: opţional.
obligatorie.
Control valutar: nu, pentru IBC-uri.
114
Limba utilizată în redactarea documentelor oficiale: engleza
sau franceza.
Companii deja înregistrate (shelf company): există.
Insulele Belize:
Insulele Belize, foste Honduras, sunt situate pe ţărmul sudic al
Caraibelor.
Capitala administrativă este Belmopan, dar centrul economic
principal îl reprezintă oraşul Belize.
Are o populaţie de 200,000 de locuitori de diverse etnii. Fostă
colonie britanică, şi-a dobândit independenţa în 1981. Este
membră a commonwealth-ului britanic, a UN şi a mişcării de
nealiniere.
Cadrul Legislativ: sistem juridic independent bazat în mare parte
pe sistemul juridic Englez. Legea “ The IBC Act “ a fost introdusă
în 1990, pentru a face competitivă legislaţia privitoare la
companiile offshore înmatriculate în Belize ( IBC ), amendată
ulterior în 1995.
Infrastructura: aeroportul internaţional se află situat pe coasta
estică a insulelor.
Economia: principalele venituri provin din exportul de zahăr,
banane, citrice, peşte, cherestea. Înregistrarea companiilor
internaţionale a dus la creşterea substanţială a veniturilor.
Moneda naţională: dolarul belize (BZD).
Limba oficială: engleză.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Belize:
Tipuri de companii: Companii de Afaceri Internaţionale(IBC).
Legislaţia: legea care reglementează existenţa acestor companii a
fost introdusă în 1990 şi amendată ulterior în 1995.
Capitalul social: capitalul social se ridică de obicei la 50,000 US
$.
Tipuri de acţiuni: obişnuite, la purtător, cu sau fără drept de vot,
în orice valută recunoscută etc.
Restricţii: IBC nu au voie să deruleze activităţi în sectorul bancar,
de asigurări sau reasigurări, fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
IBC trebuie să deruleze activităţi comerciale în afara statului şi să
nu deţină proprietăţi imobiliare.
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: nu sunt.
Taxa anuală de licenţă: 100 US $ pentru un capital social de până
în 50.000 US $;
1.000 US $ pentru un capital social de
peste 50.000 US $.
Raportări financiare anuale: nu sunt obligatorii.
Sediu/agent înregistrat: este obligatorie existenţa unui sediu şi a
unui agent înregistrat în Belize.
Secretarul companiei: opţional, dar de regulă se numeşte unul.
115
Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu.
Dezvăluirea Comitetului de Directori: nu în vreun registru
public.
Contabilitate şi raportări financiare anuale:
• companiile IBC înregistrate în Belize nu sunt obligate să
completeze registre contabile şi nici să depună declaraţii
financiare anuale;
• în cazul în care acţionarii sau directorii companiei o doresc,
registrele contabile pot fi ţinute oriunde în lume.
Companiile IBC înregistrate în Belize pot desfăşura orice activităţi
legale, cu excepţia celor bancare, de asigurări sau servicii de trust.
Pentru aceste servicii este necesară obţinerea unor licenţe speciale.
Limba pentru înregistrarea numelui: orice limbă.
Restricţii privind numele: orice nume pe care autorităţile îl vor
găsi nepotrivit, obscen, ofensiv; termeni care au legătură cu
roialitatea, imperialitatea sau termeni care sugerează patronatul
guvernului.
Limba în care se redactează documentele oficiale: engleza.
Durata de timp necesară încorporării: 1 zi pentru încorporare şi
2 pentru eliberarea documentelor.
Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: există.
Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Corporation, Incorporated, Societe Anonyme, Sociedad Anonima.
Liechtenstein:
- principat puţin cunoscut de marele public, cu capitala la Vaduz;
- renumit în cercul oamenilor de afaceri;
- administrează cca. 60 miliarde dolari;
- au o legislaţie fiscală atrăgătoare;
- căutat de cei care doresc sub siguranţa anonimatului să plaseze aici
fonduri de provenienţă dubioasă, trăind fără teama de pedeapsă;
- a devenit paradisul afacerilor şi al delicvenţei financiare, fiind
teritoriul european care concentrează fondurile mafiei şi corupţiei;
- este pe lista GAFI (Grupul de Acţiune Financiară Internaţională)
din anul 2000;
- din 2001 a desfiinţat conturile anonime şi solicită identificarea
titularilor de cont şi a împuterniciţilor respectivi;
- garantează păstrarea secretului bancar;
- în topul clasamentelor centrelor offshore Liechtenstein ocupă locul
2, după Jersey (cu 70 miliarde dolari) şi înaintea Principatului
Monaco ( 45 miliarde dolari);
- în prezent se estimează că deţine mai mult de 70.000 de societăţi
fictive (firme cu sediul social în principat, dar fără să desfăşoare
activităţi economice pe teritoriul lui);
- în problemele fiscale, principatul practică o subtilă distincţie între
evaziunea fiscală şi frauda fiscală, refuzând în mod constant să
acorde ajutor juridic.73
73 Opinie exprimată de C. Voicu , Al. Boroi, în Dreptul penal al afacerilor, ediţia 3, p. 183.
116
Gibraltar:
- colonie britanică cu o populaţie de 30.000 de locuitori, aşezată pe
o suprafaţă de 6 km²;
- numărul societăţilor înfiinţate depăşeşte cu mult numărul
populaţiei;
- regimul fiscal pentru societăţi este atractiv, deoarece acestea sunt
scutite de „impozitul pe beneficii” (impozitul pe profit) şi de taxa
de timbru pe o durată de 25 ani;
- capitalul minim pentru înregistrarea unei societăţi este de minim
100 lire sterline.
Monaco:
- principat în suprafaţă de 2 km², membră a ONU, care oferă mediul
propice pentru plasarea capitalului de origine ilegală;
- din 1863 a beneficiat de o derogare din partea Franţei, prin care se
permiteau oficial jocurile de noroc din cazinouri, în timp ce
acestea erau interzise în Franţă şi Italia până în 1933;
- acest fapt a contribuit puternic la dezvoltarea sa economică;
- argumente pentru ca principatul să fie un loc perfect pentru
spălarea banilor:
legislaţia garantează anonimatul tranzacţiilor;
nu există o deontologie riguroasă bancară;
prezenţa unei slabe cooperări administrative şi juridice
internaţionale;
lipsa controlului asupra activităţilor desfăşurate în
cazinouri;
- nu respectă acordurile bilaterale încheiate cu Franţa;
- „banul nu are miros şi justiţia este obligată la toate nivelele să-i
protejeze pe investitorii care contribuie la sporirea averii şi la
creşterea prestigiului acestui teritoriu princiar”74;
- evaziunea fiscală nu este considerată aici ca fiind un delict;
- trusturile continuă să nu fie reglementate în privinţa activităţii de
administrator al societăţii şi astfel să funcţioneze nestingherite în
principat;
- refuză să participe la Convenţia Europeană de cooperare şi ajutor
reciproc în materie penală, din 20 aprilie 1959;
- refuză frecvent să coopereze cu comisiile rogatorii internaţionale,
exceptând cazul în care o crimă sau un delict este recunoscut de
Monaco (evaziunea fiscală nu intră în discuţie) sau când s-a adus
atingere suveranităţii sau securităţii ţării care solicită ajutor juridic.
Aceste situaţii sunt foarte reale în practică.
Montserrat:
- insulă cu o suprafaţă de 40 mile² în arhipelagul Leeward, situat la
răsărit de Caraibe, la cca. 250 mile de Puerto Rico;
- colonie britanică care se autoguvernează;
- nu există curse aeriene directe decât cu SUA, deşi au un sistem
performant de telecomunicaţii;
- băncile sunt uşor de deschis şi menţinute în secret, datorită legilor
74 C. Duchaine, Juge à Monaco, Editura Lafon, Paris, 2002, p. 11 (magistrat în perioada 1995-1999, care acuză
sistemul juridic de complicitate cu mafia- afaceri necercetate, magistraţi destituiţi, dosare penale falsificate etc.).
117
bancare locale, elaborate special în acest scop;
- reglementările monetare şi de schimb valutar sunt aplicate cu
lejeritate, astfel încât importul şi exportul de fonduri se efectuează
cu uşurinţă.
Antilele Olandeze (The Netherlands Antilles):
- se întind de-a lungul Mării Caraibilor, cu două grupuri de câte trei
insule fiecare, aşezate la mare distanţă între ele: (Sf. Martin, Sf.
Eustatus şi Saba), situate la cca. 50 mile la est de Puerto Rico
(Curaçao, Aruba şi Bonaire) şi la cca. 50 mile de largul coastelor
Venezuelei;
- sunt stat membru al regatului Olandei împreună cu Olanda şi
Surinam, dar exercită o autonomie completă în afacerile interne ale
statului;
- importante ca paradisuri fiscale sunt Curaçao, unde este amplasată
capitala- Willemsted şi Sf Martin, jumătate posesiune franceză;
- tratatul privind taxele, semnat de Olanda cu SUA şi cu Marea
Britanie, a conferit o anumită supremaţie Antilelor Olandeze
asupra celorlalte state, în privinţa secretului financiar;
- esenţa tratatului: corporaţiile din Antilele Olandeze care au
investiţii în SUA sunt fie scutite de impozite, fie achită impozite
mai reduse decât cele impuse pe profiturile câştigate de companiile
altor ţări;
- în 1983 au fost create, în virtutea tratamentului legal preferenţial,
2544 noi companii;
- oferă servicii moderne şi eficiente de telex, telefon şi poştă, o reţea
amplă de bănci internaţionale, curse aeriene directe cu New York
şi Miami;
- în 2-4 săptămâni poate fi înfiinţată orice entitate financiară la
costuri reduse, iar corporaţiile străine sunt scutite la înfiinţare de
orice restricţii monetare şi de schimburi valutare;
- confidenţialitatea corporativă este asigurată prin aplicarea
legislaţiei civile olandeze şi folosirea sistemului de „acţiune la
purtător”, în cazul proprietăţii de corporaţie;
- secretul bancar este respectat, deşi nu există o legislaţie specifică
în materie;
- au elaborat legi şi reglementări pentru atragerea investitorilor, ca şi
marele lor rival Insulele Cayman;
- şi-au asigurat un sector considerabil al pieţei financiare, datorită
avantajelor conferite de tratat.
Panama:
- cel mai important paradis fiscal din zona latino-americană, care
dezvoltă o veritabilă industrie de servicii financiare;
- importanţa strategică a Canalului Panama garantează securitatea
generată de prezenţa militară americană;
- legislaţia protejează secretul bancar şi facilitează înregistrarea
societăţilor confidenţiale, dar şi posibilitatea de tranzit al unor mari
cantităţi de bani lichizi prin băncile panameze;
- conferă statului Panama un rol important pe piaţa financiară;
- lipsa controlului şi absenţa taxelor vamale protejează capitalurile
latino-americane, dar şi capitalurile de origine criminală, astfel
acest paradis fiscal constituie un centru de tranzit între Asia şi
118
Europa în privinţa traficului de arme şi droguri americano-
columbiene.
Alte „nişe europene”:

1. Elveţia
- nu este paradis fiscal, impozitele pentru elveţieni sunt înalte;
- impozitele pe venituri realizate de străini în Elveţia = 35%;
- legile privind sectorul bancar fac parte din Constituţia ţării şi sunt
respectate;
- confidenţialitatea conturilor şi operaţiunilor bancare se materializează
inclusiv prin: plicuri fără antet, adresa de cutii poştale pe care le
schimbă frecvent, poştă prin mesageri personali, expedierea
corespondenţei pentru clienţii străini din Franţa, Italia sau Germania,
pentru evitarea astfel a ştampilei poştei elveţiene;
- în plan instituţional şi politic, respectă principiul autodeterminării şi,
în consecinţă, în materie de măsuri împotriva spălării banilor, rămâne
inflexibilă;
- evaziunea fiscală este sancţionată de dreptul administrativ şi nu de cel
penal;
- capitalurile se îndreaptă spre marile organizaţii neguvernamentale-
(ONG-urile) care îşi au sediul în Elveţia: Crucea Roşie, Comitetul
Olimpic Internaţional (CIO), alte asociaţii internaţionale care
manevrează sume foarte mari;
- în mai 1984 a avut loc un referendum naţional, care propunea
atenuarea secretului bancar, pentru a permite oficialităţilor străine din
domeniul aplicării legii acces la documentele legate de infractori
străini. Referendumul nu a fost aprobat, chiar dacă punerea în discuţie
a acestui subiect dovedit sensibil reprezintă un mare pas înainte
(neconcretizat încă!) ;
- prin aplicarea unui tratat de asistenţă reciprocă americano-elveţiană
(semnat în 2003), investigatorii care au lucrat folosind canalele
adecvate din Ministerul Justiţiei şi Departamentul de Stat au reuşit să
dobândească date şi documentaţie asupra conturilor din Elveţia ale
unor infractori americani.
Tipul de companie pentru comerţ internaţional şi investiţii75:
compania pe acţiuni76 şi compania cu răspundere limitată77.
Restricţii în desfăşurarea activităţii: o companie nu poate
desfăşura activităţi bancare, de asigurări, reasigurări, management
de fonduri sau alte activităţi legate de sectorul bancar şi financiar
decât dacă obţine licenţă.
Sediul înregistrat: da, obligatoriu în Cantonul în care firma este
înmatriculată.
Convenţii de evitare a dublei impunere cu: Australia, Austria,
Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Egipt, Finlanda, Franţa,
Germania, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Islanda, Indonezia,
Irlanda, Italia, Japonia, Malaysia, Olanda, Noua Zeelandă,
Norvegia, Pakistan, Portugalia, România, Singapore, South Africa,
75 Pentru detalii, a se vedea şi http://www.pk-offshore.ro.

76 Aktiengesellschaft (AG).
77 Gesellschaft mit beshränkter Haftung (GmbH).
119
Coreea de Sud, Spania, Sri Lanka, Suedia, Trinidad Tobago şi
USA.
Situaţii financiare contabile: companiile trebuie să ţină
evidenţele contabile şi să depună situaţii financiare.
Conducerea companiilor: minim unul, care trebuie să fie rezident
în Elveţia.
Secretar registrat: nu este necesar.
Acţionari: compania pe acţiuni (AG): minim trei acţionari;
compania cu răspundere limitată, (GmbH): minim doi fondatori.
Impozitarea: Elveţia oferă concesii speciale fiscale companiilor
de tip Holding sau Domiciliary. În anumite cantoane, companiile
pot fi scutite aproape total de impozitul pe profit. Elveţia are
numeroase tratate pentru evitarea dublei impuneri.
2. Londra- Marea Britanie ( Regatul Unit al Marii Britanii)78
Regatul Unit al Marii Britanii, situat pe coasta vestică a
Europei, este format din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda
de Nord. Este o monarhie condusă de Regina Elisabeta a II-a.
Are o populaţie de aproximativ 58 milioane de locuitori, din
care 8 milioane trăiesc în Londra.
Cadrul Legislativ: „Common Law”.
Economia: este una dintre marile puteri comerciale şi
financiare. Se află între primele patru puteri economice
vest–europene, cu rezerve mari de cărbune, petrol şi gaz
natural, având o producţie mare de energie. Este lider în
furnizarea de servicii financiare, bancare şi de asigurări.
Moneda naţională: lira sterlină (GBP).
Limba oficială: engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Marea Britanie:
Tipuri de companii: companii private cu răspundere limitată;79
companii publice cu răspundere limitată.
Legislaţie: Legea companiilor din 1985.
Legea impozitării veniturilor şi a corporaţiilor din 1988.
Capitalul social: companii private.
Capitalul minim emis - 1 acţiune.
Capitalul social pentru companiile private se ridică de obicei la
1,000 GBP.
Companii publice
Capitalul minim emis – 1 acţiune.
Capitalul social minim pentru companiile publice este de 50,000
GBP, din care 12,500 GBP trebuie plătiţi.
Tipuri de acţiuni: obişnuite, care pot fi răscumpărate, cu sau fără
drept de vot etc.
Restricţii: companiile nu au voie să deruleze activităţi în sectorul
bancar, de asigurări, financiar sau de resurse umane, fără
obţinerea unei autorizaţii speciale.
Regimul de impozitare: este scăzut în comparaţie cu alte ţări
europene, companiile britanice fiind folosite ca mijloace
eficiente de planificare fiscală. Nivelul de impozitare variază
78 Sursa: Companii off shore_rom (http://www.cosmoserve.com/RO/).

79 Private Limited Company.
120
(între 20 şi 30 %) în funcţie de profitul net înaintea impozitării.
Companiile internaţionale au mai multe posibilităţi de a-şi
reduce impozitul la 0%.
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: au fost semnate 100
de astfel de tratate. UK are cele mai multe tratate în comparaţie
cu celelalte state suverane.
Raportări anuale: sunt obligatorii. Taxa anuală de completare
este de 15 GBP.
Taxa anuală de licenţă: 0 (NIL).
Raportări financiare anuale: sunt obligatorii, dar companiile a
căror cifră de afaceri nu depăşeşte 1,000 GBP nu trebuie să
auditeze declaraţiile financiare, în schimb directorii trebuie să
ateste conturile.
înregistrat în Anglia sau în Ţara Galilor.
Secretarul companiei: este obligatoriu.
Directori: companii private- minim unul. Poate avea orice
naţionalitate sau rezidenţă şi poate fi persoană fizică sau
juridică.
Companii publice- minim 2, de orice naţionalitate, rezidenţă, persoană
fizică sau juridică.
Acţionari: minim unul pentru companii private şi minim 2 pentru
companii publice.
Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: nu.
Dezvăluirea Comitetului de Directori: da, dar anonimitatea
poate fi păstrată prin folosirea nominalizărilor.
Dezvăluirea acţionarilor: da, dar anonimitatea poate fi păstrată
cu ajutorul serviciilor nominale.
Confidenţialitatea: anonimitatea poate fi păstrată cu ajutorul
serviciilor nominale.
Emiterea de acţiuni la purtător: este permisă, cu condiţia să fie
deţinute de un custode.
Control valutar: nu există.
Limba pentru înregistrarea numelui: orice limbă din alfabetul
latin.
roialitatea, imperialitatea sau termeni care sugerează patronajul
guvernului.
Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Public Limited Company etc.
Alte tipuri de companii: companii nelimitate, companii de
garanţie, parteneriate cu răspundere limitată etc.
În loc de concluzii: un cetăţean britanic care are un părinte născut
în străinătate nu plăteşte impozit decât pe venitul dobândit în
Marea Britanie. Dacă aceştia pot investi oricâţi bani vor în
afaceri în străinătate, pot să-şi plaseze banii în bănci din ţări cu o
121
economie solidă, deoarece ei vor fi exceptaţi de la impozitarea
acestor venituri realizate în alte ţări.
3. Marele Ducat al Luxemburgului
• a devenit în ultimii 30 ani o piaţă financiară de prim rang;
• în 1963 ea avea doar 6 bănci;
• în 2003 avea 206 bănci, o mare parte dintre ele constituind
sucursale ale unor bănci străine la nivel mondial (chiar şi cele mai
mari bănci luxemburgheze aparţin acum marilor grupări financiare
străine- ex: grupul Fortis posedă o parte majoritară din acţiunile
Băncii Generale din Luxemburg) ;
• în prezent doar CEC-ul şi băncile agricole de credit rămân
instituţiile financiare în proprietatea luxemburgheză;
• a trecut de la o economie dominantă siderurgică la o piaţă
financiară de prin rang în Europa şi nu numai:
* care a fost favorizată de legislaţia adoptată, începând cu 1960 ;
* care a dus la stabilizarea unei pieţe financiare ;
* la lărgirea câmpului de intervenţie a bursei locale şi a cotaţiei de
valori mobiliare;
• a atras fluxul de capital din statele vecine (Germania şi Franţa)
care aveau o legislaţiei fiscală restrictivă;
• sistemul de impozitare a contribuit la expansiunea amplă a
sectorului financiar privat;
• sistemul se caracterizează prin discreţia totală asupra tranzacţiilor
financiare desfăşurate în băncile luxemburgheze;
• ulterior, venirea la putere în Franţa a socialiştilor, în 1981, a
facilitat băncilor luxemburgheze, elveţiene şi belgiene, obţinerea
de mari profituri;
• este considerat ţară offshore, gestionând capitaluri considerabile
provenind din statele vecine (în estimările specialiştilor, jumătate
din capitalurile germane expatriate au fost plasate aici).
Regimul juridic al companiilor offshore din Statele Unite ale
Americii:
Statele Unite ale Americii formează o Republică Federală
independentă, constituită din 51 de state.
Cadrul Legislativ: Common Law.
Moneda naţională: dolarul american (USD).
Limba oficiala: engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în SUA80:
Tipuri de companii: companii americane cu răspundere limitată
(Limited Liability Company sau prescurtat LLc). LLc sunt
instrumente populare în afacerile internaţionale, pentru că, deşi nu
sunt nici parteneriate şi nici coorporaţii, combină avantajele
ambelor structuri.
O companie US Limited Liability Company (companie cu
răspundere limitată) LLC este o afacere hibrid, care permite uneia
sau mai multor persoane să-şi desfăşoare activitatea fără a-şi risca
bunurile personale prin limitarea răspunderii acestora, fără
complexitatea corporaţiilor folosite de obicei. Corporaţia este o
80 Pentru detalii , a se vedea şi http://www.pk-offshore.ro.
122
companie limitată de acţiuni, în timp ce o companie LLC nu emite
acţiuni, iar deţinătorii ei sunt denumiţi membrii.
Companiile LLC au devenit cunoscute ca o formă de business care
era taxată ca un parteneriat, în timp ce permitea o protecţie
personală similară cu cea a corporaţiilor (societăţilor pe acţiuni).
După Legea Wyoming din 1977 şi hotărârea Fiscului din 1988,
companiile LLC au devenit universal acceptate şi toate statele din
SUA au acum legislaţie ce permite această formă de organizare.
Fiecare stat american permite formarea unei companii cu
răspundere limitată (LLC), existând totuşi aspecte minore ce
diferă de la stat la stat, conceptul fundamental fiind acelaşi:
• o companie LLC este o entitate legală separată precum o
corporaţie;
• o companie LLC nu deţine acţiuni. În consecinţă,
proprietarii nu sunt acţionari, ci membrii;
• o companie LLC poate fi formată cu un membru;
• membrii nu sunt răspunzători pentru datoriile companiei;
• membrii unei companii LLC pot fi persoane fizice sau
juridice, rezidente sau non-rezidente;
• o companie LLC nu plăteşte impozite. Membrii rezidenţi
sunt răspunzători pentru plata impozitului pe venitul
personal. Membrii non-rezidenţi sunt răspunzători pentru
veniturile ce derivă din operaţiuni comerciale efectuate pe
teritoriul SUA;
• membrii non-rezidenţi nu plătesc impozite şi nu trebuie să
completeze declaraţii de impozit, dacă veniturile nu provin
de pe teritoriul SUA;
• o companie LLC are o durată de existenţă limitată.
Companiile LLC pot fi folosite îndeosebi pentru comerţul
internaţional (cu excepţia SUA ) sau pentru a deţine acţiuni în
deplină anonimitate la alte societăţi comerciale, în acelaşi mod în
care se poate folosi o companie înregistrată în jurisdicţii, precum
Dominica, Seychelles sau Belize.
Legislaţia: depinde de fiecare stat. De exemplu, în Delaware
funcţionează legea Delaware a companiilor din 1994-95; New
York – legea New York a companiilor cu răspundere limitată
(capitolul 34).
Capitalul social: nu este fixat un prag minim pentru capitalul
social.
Restricţii: nu sunt permise activităţi în sectorul financiar, bancar,
de asigurări şi reasigurări, fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
Impozitare: LLcs-urile au acelaşi regim de impozitare ca şi
parteneriatele, adică impozitul pe venit revine membrilor. LLcs-
urile americane care conduc afaceri în afara statelor şi care nu au
membri rezidenţi şi nu au venituri din USA nu sunt supuse
impozitării şi nu trebuie să depună raporturi anuale.
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: există mai multe
astfel de tratate.
Taxa anuală de licenţă: depide de stat:
• Delaware – 200 USD;
123
• New York – 0 USD;
• Washington – 200 USD.
Raportări financiare anuale: nu sunt obligatorii decât atunci
când compania desfăşoară activităţii în interiorul statelor.
înregistrat în statul în care se află compania.
Secretarul companiei: este obligatorie numirea unui secretar.
şi poate fi persoană fizică sau juridică. Variază de la stat la stat.
Confidenţialitate: serviciile sunt strict confidenţiale din moment
ce nu sunt cerinţe de raportare.
necesară în majoritatea statelor.
Dezvăluirea Comitetului de Directori: nu este necesară în
majoritatea statelor.
Emiterea de acţiuni la purtător: nu este permisă.
latin.
roialitatea, imperialitatea sau nume care sunt similare cu alte
companii deja înregistrate. Nume precum: bănci, asigurări,
reasigurări sunt interzise în toate statele.
Limba în care se redactează documentele oficiale: engleză.
Durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare pentru
încorporare şi 5 zile lucrătoare pentru eliberarea documentelor.
Companii deja înregistrate (shelf company): există în câteva
state.
Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited
Liability Company, Limited Company sau prescurtările aferente:
LLC sau LC.
Alte tipuri de companii: corporaţiile – impozitate la ambele
nivele, şi la cel de stat şi la cel de federaţie.
Regimul juridic al companiilor offshore din Singapore:
Republica Singapore este situată în sud-estul Asiei, în Peninsula
Malayesiană.
Este membră independentă a Commonwealth-ului Britanic din
1965. Are o populaţie de aproximativ 3,000,000 locuitori, din care
75% sunt chinezi, iar 25% sunt malaynezi, indieni sau alte
naţionalităţi.
Cadrul Legislativ: sistem Juridic Independent, bazat pe Sistemul
Juridic Englez („Common Law”).
Infrastructura: are o infrastructură tehnologică foarte dezvoltată,
asigurând o bună conexiune cu celelalte state ale lumii.
Economia: Singapore are o infrastructură economică de înalt
nivel, fiind unul dintre cele mai mari centre financiare, bancare şi
de investiţii internaţionale.
Moneda naţională: dolarul singaporez (S$).
124
Limba oficială: engleza, dar şi mandarina şi malayesiana sunt
considerate limbi oficiale.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate:
Tipuri de companii: companii rezidente sau nerezidente.
Legislaţia: Legea Companiilor din Singapore.
Capitalul social: capitalul social standard este de 100,000 S$.
Restricţii: nu au voie să deruleze activităţi în sectorul financiar,
media sau politic, fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
Impozitare:
• companiile rezidente: 24.5 %;
• companiile nerezidente: 24.5%;
• exonerate: N/A;
• impozitările se pot reduce foarte mult, chiar până la 0%,
datorită numeroaselor tratate semnate cu diverse ţări pentru
a evita dubla impunere.
Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: un număr mare de
astfel de tratate.
Taxa anuală de licenţă: 35S$.
Raportări financiare anuale: trebuie auditate de auditori
rezidenţi şi depuse la autorităţi. Exoneratele nu trebuie să îşi
auditeze conturile.
social înregistrat în Singapore.
Secretarul companiei: este obligatorie numirea unui secretar
rezident.
Directori: minim doi. Unul trebuie să fie persoană fizică
rezidentă.
Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: este
obligatorie.
Dezvăluirea Comitetului de Directori: este şi ea obligatorie.
Emiterea de acţiuni la purtător: nu este permisă.
latin.
găsi nepotrivit, obscen, ofensiv.
Durata de timp necesară încorporării: o săptămână.
Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: există
Terminologie care să denote răspunderea limitată: Private
Limited, Pte Ltd.
Cum poţi să „demontezi” un paradis fiscal
Încă din 2009, Olanda a blocat transferul banilor olandezi în

paradisuri fiscale, prin legiferarea dură în plan intern a celor care îşi
transferă banii acolo, fără să declare sumele şi provenienţa lor. Astfel,
125
peste 4 000 de olandezi au raportat active de peste un miliard de euro
în „paradisuri fiscale" cunoscute, pentru a evita amenzile usturătoare
care au fost introduse de guvern începând cu 2010.
Olandezii s-au grăbit să raporteze voluntar deţinerile în
„paradisurile fiscale" înainte de intrarea în vigoare (2010) a noii
legislaţii pentru combaterea evaziunii fiscale, care prevede amenzi
foarte mari pentru cei care nu raportează conturile offshore către
autorităţi.81.
Amenzile pentru neraportarea activelor din conturile offshore încep în
Olanda de la 15% din totalul acestor deţineri şi pot ajunge la 300%.
Aceasta este una dintre dovezile clare că atunci când statele doresc să
stăpânească fenomenul firmelor off shore, dar mai ales transferul
banilor în paradisuri fiscale, reuşesc cu succes să o facă!82
Statele Unite, Olanda, dar şi alte state membre OCDE au adoptat deja
măsuri stricte de urmărire a conturilor offshore pentru a reduce
evaziunea fiscală şi fac eforturi pentru atragerea activelor dinspre
„paradisurile fiscale" către pieţele locale, în încercarea de a-şi relansa
economiile.
Astfel, aceasta a ajuns o problemă generală pentru toate statele lumii,
în contextul în care sunt afectate relaţiile comerciale internaţionale şi
nu numai, este afectată direct întreaga economie a fiecărui stat din care
se „sifonează” aceste fonduri consistente, care puteau fi folosite în plan
intern.
În România, în 2015, erau înregistrate oficial peste 5.300 de societăţi

cu cel puţin un acţionar „persoană juridică cu regim offshore”, care au
derulat afaceri de 48 miliarde de euro. Această sumă reprezintă
aproximativ 20% din totalul cifrei de afaceri la nivel naţional, aşa cum
rezultă din analiza realizată de KeysFin.
Evoluţia paradisurilor fiscale în actuala conjunctură politico-

financiară şi economică a lumii:
În noua conjunctură de după criza financiară globală din 2008 şi

recesiunea care i-a urmat, Jeffrey Sachs, directorul Earth Institute,
realiza o analiză în aprilie 2013, publicată în Financial Times, în care
concluziona: „Adevărul mai sumbru este că aceste paradisuri nu sunt
lacune în sistemul financiar mondial, ci sunt chiar sistemul.”
În aceeaşi analiză, se întreba: „Câţi politicieni şi partide politice au
conturi secrete în străinatate?”
Având în vedere natura aranjamentelor, nu se poate spune cu
certitudine, dar lista celor descoperiţi până în prezent este lungă.
Printre exemplele enumerate în studiu se află: candidatul la preşedinţia
SUA, Mitt Romney, care a fost descoperit că are o avere uriaşă în
Insulele Cayman, niciodată explicată în mod adecvat.
81Conform declarațiilor ministrului de finanțe olandez de la acea vreme, Jan Kees de Jager, preluate de Mediafax.
82A se vedea http://www.business24.ro/international/olanda/paradisurile-fiscale-nu-mai-functioneaza-pentru-olandezi-
1467362.
126
În Franţa, Jerome Cahuzac a demisionat discreditat din funcţia de
ministru al bugetului, în urma dezvăluirii că a deţinut un cont secret în
Elveţia. El a fost acuzat de fraudă fiscală.
Partidul de guvernământ din Spania a efectuat plăţi din conturi secrete
elveţiene ani de zile.
Un înalt politician grec a fost condamnat la închisoare pentru
falsificarea declaraţiilor financiare, care vizau sume nedeclarate,
ascunse în paradisuri fiscale.
S-a dovedit în ultima perioadă că grupuri precum Apple, Google şi
Starbucks au folosit trucuri de contabilitate bizare pentru a-şi pune la
adăpost profiturile. Acestea includ cererea Google, aprobată de
Internal Revenue Service /IRS/, astfel încât capitalul său intelectual să
rămână în Insulele Bermude.
Bănci ca HSBC şi UBS au fost detectate că spală bani care facilitează
acest proces, deci practica a demonstrat că lucrurile par a fi scăpate de
sub control cu buna ştiinţă.
Estimări recente ale "Tax Justice Network" sugerează că depozitele
sunt de ordinul a 21 trilioane de dolari.
Conform:http://www.business24.ro/taxe-si-impozite/stiri-taxe-si-
impozite/financial-times-austeritatea-pune-in-pericol-paradisurile-
fiscale-1528269.
Concluzii privind evoluţia paradisurilor fiscale în prezent:

Acelaşi studiu publicat în 2013 de Financial Times şi realizat de
Jeffrey Sachs, directorul Earth Institute, concluziona că: „Paradisurile
servesc unor nenumărate scopuri, dar niciunul nu este pentru binele
social. Ele sprijină evaziunea fiscală masivă. Stau la baza unui sistem
global de mituire a unor oficiali corupţi. Deservesc conturile unor
traficanţi de droguri, comercianţi de arme şi grupări teroriste.
Creează secretomanie prin companii-paravan, care permit evaziunea
fiscală, acapararea de terenuri şi distrugerea mediului.
Actorii principali ai paradisurilor fiscale din lume sunt Statele Unite,
Elveţia şi Marea Britanie. Multe dintre cele mai importante
paradisuri, printre care Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman şi
Insulele Bermude, sunt teritorii britanice de peste mări. Învăluirea în
secret a trilioane de dolari din Caraibe a fost efectuată cu sprijinul
127
IRS (Autoritatea fiscală) din SUA şi cu aprobarea clasei politice
americane şi a Wall Street, potrivit autorului analizei.
Aceste „terenuri de joc" ale celor bogaţi şi puternici au fost în mare
parte ascunse de ochii publicului în cursul boom-ului financiar
îndelungat. În noua lume de austeritate de după crahul din 2008 sunt
percepute tot mai mult ca un cancer al sistemului financiar global, ce
trebuie extirpat.
Ostilitatea publică a fost accelerată în mare măsură de criza din
Cipru. Insula a fost mulţi ani un paradis fiscal şi secretoman de
notorietate mai ales pentru banii ruseşti. Cu toate acestea, s-au închis
ochii în faţa fenomenului mai degrabă decât să fie controlat. Apoi,
Ciprul a explodat - un memento privind modul în care un centru
financiar nereglementat se poate transforma rapid într-un pericol de
moarte pentru economia mondială.”
Printre propunerile autorului analizei se regăsesc:
-impunerea unor reforme vizând ca toate conturile din băncile străine
din orice jurisdicţie să fie raportate autorităţilor fiscale naţionale ale
titularilor de cont; veniturile neraportate deturnate în conturi de peste
mări în trecut să fie impozitate la ratele naţionale, cu sancţiuni pentru
evaziune; miile de fonduri speculative şi corporaţii cu sediul în Caraibe
pentru operaţiuni din SUA şi Europa să fie repatriate în SUA şi
Europa; proprietăţile care aduc beneficii să fie dezvăluite privind toate
companiile cu capital străin.
Aceste propuneri îndrăzneţe sunt interesante, dar inaplicabile, dacă nu
există voinţă politică comună, la nivel mondial, care nu poate exista
atâta timp cât printre beneficiarii acestor fonduri sunt într-un fel, direct
sau indirect, chiar acei politicieni care ar trebui să reglementeze şi
poate chiar să desfiinţeze aceste paradisuri fiscale.

Prin politica fiscală a unui stat se poate încuraja sau nu activitatea financiară, de afaceri şi bancară.
Un alt exemplu îl constituie Bulgaria, care prin măsurile fiscale adoptate la finalul anului 2006,
exact înaintea aderării, s-a transformat, în opinia specialiştilor, în „paradisul fiscal al Europei”,
alături de Cipru. Parlamentul bulgar a adoptat reducerea impozitului pe profit de la 15% la 10%,
începând chiar cu data aderării. Legea transformă astfel Bulgaria într-un aşa- numit „paradis fiscal“
al Uniunii Europene, impozitul fiind cel mai mic din UE, la acelaşi nivel cu cel din Cipru. Această
modificare a fiscalităţii încearcă să stimuleze investiţiile, pentru a impulsiona şi mai mult creşterea
economică din Bulgaria, care a ajuns pe primele trei trimestre ale anului trecut la 6,3%.
128
Acţiunea bulgarilor a atras multe firme din ţări ca Germania şi Italia, unde impozitul pe profit este
de aproape patru ori mai mare. Oamenii de afaceri din ţările dezvoltate au toate motivele să-şi
extindă sau mute activităţile în estul Europei, dacă acestea le oferă condiţii favorabile pentru a-şi
păstra mare parte din resursele financiare în propriul buzunar, fără a plăti taxe şi impozite în statul
naţional.
În 2002 şi 2003, Bulgaria a reuşit să atragă un volum al investiţiilor străine comparabil cu cel din
ţara noastră, în condiţiile în care are o populaţie de aproape trei ori mai mică. În ultimii trei ani,
rezultatele reformelor economice din ţara noastră au atras investiţii din ce în ce mai mari. În ultimii
16 ani, România a atras investiţii străine în valoare de 26 miliarde euro, în timp ce Bulgaria a atras
doar 16 miliarde euro.
Reprezentanţii oamenilor de afaceri consideră că investitorii străini au continuat să vină în
România, chiar dacă fiscalitatea este mai ridicată, întrucât aceştia au fost interesaţi de dimensiunea
mare a pieţei autohtone şi de ritmul ridicat de creştere economică.
România atrage investitorii datorită pieţei mari pe care o are, iar diferenţa de şase procente în
impozitarea profitului nu va produce deturnări semnificative ale investiţiilor străine către Bulgaria.
Ipoteza este confirmată şi de particularităţile investiţiilor străine din Europa de Est. Astfel, cele mai
mari sume au fost aduse până în prezent, atât în România, cât şi în Bulgaria, pentru a acapara
resurse sau consumatori şi nu pentru a folosi forţa de muncă ieftină.
Domeniile care au prezentat un interes mare pentru investiţii au fost serviciile financiare,
telecomunicaţiile, piaţa imobiliară şi petrolul. Este foarte probabil ca strategia bulgarilor să
convingă în special investitorii interesaţi să producă mai ieftin, în special firmele ce preferă să
lucreze în sistem lohn.
Nivelul impozitului pe profit de 10% a conferit Bulgariei şi Ciprului statutul de paradis fiscal al
Uniunii Europene. Cele mai mari impozite din comunitate se înregistrează în statele dezvoltate.
Comparativ cu statele din centrul Europei, cel din România este cel mai mic. Cifrele vorbesc de la
sine: 47,5% este nivelul fiscalităţii pe muncă în România, iar în Bulgaria contribuţiile sociale
reprezintă numai 36,4% din salariul brut, în condiţiile în care în UE media este de 34,5% . De aici şi
tendinţa oamenilor de afaceri români de a-şi „disipa” veniturile în paradisuri fiscale şi, implicit, de a
se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor către statul român.
Cuvinte- cheie: jurisdicţie off shore, paradisuri fiscale.

1. Care sunt avantajele paradisurilor fiscale ?
2. Sunt paradisurile fiscale reglementate la nivel european şi/sau internaţional ?
3. Sunt paradisurile fiscale un stimulent sau o piedică în calea dezvoltării comerţului
internaţional? Argumente pro şi contra.
4. Care este definiţia paradisului fiscal ?
5. Care sunt statele europene care prezintă caracteristicile unui paradis fiscal?
129
1. Paradisul fiscal este un teritoriu cu o fiscalitate privilegiată:

a) reglementată la nivel internaţional;
b) nereglementată;
c) reglementată la nivel european.
2. „Nu există criterii unice, clare şi obiective permanente pentru a identifica o ţară ca fiind un
paradis fiscal”, se consemnează într-un raport al:
a) OMC;
b) FMI;
c) OECD.
3. Paradisul fiscal este definit în:

a) dicţionarul OXFORD;
b) dicţionar al FMI;
c) dicţionar de afaceri.
4. Condiţia pentru acordarea scutirii de impozite este ca firma solicitantă să nu-şi

desfăşoare activitatea economică pe teritoriul respectiv. (adevărat/fals)
5. Prin politica fiscală a unui stat nu se poate încuraja activitatea financiară, de afaceri şi
bancară. (adevărat/fals)

2011.
Ionaş, Alexandru; Ionaş, Diana; Ionaş, Cristina, Drept penal român – Partea generală,
Editura Universităţii Transilvania din Braşov.
Amza, Tudor, Criminologie. Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
130
Voicu, Costică; Sandu, Florin; Boroi, Alexandru; Molnar, Ioan, Drept penal al afacerilor,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2002.
Vonica, Romul Petru, Introducere generalǎ în drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Beleiu, Gh., Drept civil român, Editura Şansa, Bucureşti, 1992.
Titlurile de credit- mijloace de plată utilizate în comerţul internaţional83
9.1. Introducere
În dezvoltarea comerţului internaţional, un rol esenţial l-au avut şi îl au existenţa şi influenţa
mijloacelor de plată simplificate şi modernizate odată cu trecerea anilor, care au rolul de a facilita
schimburile comerciale şi de a fluidiza tranzacţiile financiare pentru o mai mare rapiditate a
circulaţiei banilor, în cazul relaţiilor economice internaţionale.
▪ definirea conceptelor: titlurile comerciale de valoare (titluri

de credit) ca mijloace de plată, cambia, biletul la ordin, Cec-ul, gir,
aval, cec-ul circular;
▪ prezentarea componentelor fiecărei noţiuni utilizate în
această unitate de învăţare;
▪ însuşirea elementelor esenţiale privind fiecare titlu de credit
utilizat în relaţiile financiar-bancare implicate în orice afacere.
Competenţe specifice
• dobândirea cunoştinţelor privind conţinutul şi forma titlurilor
comerciale de valoare;
• exersarea capacităţii de completare a unei cambii, Cec, bilet
la ordin;
• exersarea capacităţii de a analiza importanţa utilizării
83
Unitate de învățare preluată din manualul redactat în format ID/IFR – Roxana-Daniela Păun, Dreptul
afacerilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2018, p 91- 100, ISBN978-606-20-0251-0.
131
titlurilor comerciale de valoare în relaţiile de afaceri.

Titlurile comerciale de valoare (titluri de credit) ca mijloace
de plată
Noţiune, sediul materiei, caracteristici
* desemnează titluri care încorporează anumite valori
patrimoniale;
* termenul de titluri de credit este utilizat în dreptul neolatin,
iar termenul de titlu de valoare în dreptul german (wertpapiere);
*unii autori analizează „titlurile de credit”84;
* unele titluri nu implică o creditare, în consecinţă, opinia
împărtăşită de doctrinari foloseşte ca noţiune de gen denumirea de
„titluri comerciale de valoare”.85
* Definiţie: înscris denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul
său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris.
* Sediul materiei: unele titluri de credit sunt reglementate de
codul comercial (conosamentul), altele prin legi speciale86: cambia,
biletul la ordin, cec-ul ori poliţa de asigurare;
*titluri de valoare improprii: bilete de călătorie cu mijloacele de
transport, bilete de loterie, bilete pentru staţiuni de odihnă, bilete de
intrare la teatru etc.
* Caracteristici 87: caracter constitutiv, caracter formal,
caracter literal, înscrisul conferă un drept autonom.
Clasificare: criterii: după conţinutul lor, după modul în care
circulă, în funcţie de cauză lor.
1. După conţinutul lor: titluri comerciale de valoare:
84
Smaranda Angheni; Magda Volonciu; Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a III-a, Editura ALL
Beck, Bucureşti, 2004, cap XI, Titluri de credit, p 441- 444.
85
St. D. Cărpenaru, Drept comercial roman, ediţia aV-a, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004, cap.
VII, Titluri comerciale de valoare, p. 506- 510.
86
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, nr. 58/1934, şi Legea cecului nr. 59/1934, cu
modificările şi completările ulterioare.
87
O. Căpăţână , Brânduşa Ştefănescu , op cit., vol. II, p. 74, V. Luha , Trăsături generale ale
titlurilor de credit, în „Revista de drept comercial”, nr. 7-8, /1998, p. 160 şi următ. „Asupra distincţiei faţă
de titlurile de creanţă civile”, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol II,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p 82-87.
132
efectele de comerţ numite şi „moneda comercianţilor” (cambia,
biletul la ordin, cecul), valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni),
titluri reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de
depozit, warantul, care se numesc reprezentative, deoarece înlocuiesc
mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii) .
2. După modul în care circulă: titluri nominative, titluri la
ordin, titluri la purtător.
3. În funcţie de cauza lor: titluri cauzale, titluri abstracte.
Cambia- sediul materiei şi condiţii de valabilitate- de fond

şi de formă:
Sediul materiei: Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin, Cartea a VII-a –Dispoziţii de drept internaţional
privat- Cambia, biletul la ordin şi cec-ul din Legea 287/2009 privind
Codul civil, reglementări privind legea aplicabilă.(art. 2647- art.
2658)
Condiţiile de valabilitate ale cambiei- condiţii de fond:
Cambia cuprinde:
1. Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată.
3. Numele aceluia care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea scadenţei.
5. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
6. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie
făcută.
7. Arătarea datei şi a locului emiterii.
8. Semnătura celui care emite cambia (trăgător).
* Titlul căruia îi lipseşte vreunul din elementele arătate mai sus
nu are valoarea unei cambii, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute
de lege, după cum urmează:
✓ cambia fără arătarea scadenţei este socotită plătibilă
la vedere;
✓ în lipsa unei prevederi speciale, locul arătat lângă
numele trasului este socotit loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al
domiciliului trasului;
✓ cambia care nu arată locul unde a fost emisă se
socoteşte semnată în locul arătat lângă numele trăgătorului;
✓ dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată,
posesorul cambiei o va putea prezenta pentru acceptare sau plată
la oricare dintre aceste locuri.
Modalităţi de tragere a cambiei. Cambia poate fi:
✓ trasă la ordinul trăgătorului însuşi;
✓ trasă asupra trăgătorului însuşi;
✓ trasă pentru contul unui terţ.
Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anume timp de la
vedere, trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de
dobândă. În orice altă cambie, această stipulaţiune se socoteşte
nescrisă. Cifra dobânzii va trebui să fie arătată în cambie; în lipsa
acestei arătări, stipulaţiunea se socoteşte nescrisă. Dobânda curge de
133
la data emisiunii cambiei, dacă o altă dată nu este arătată.
Condiţii de formă:
✓ Atunci când cambia poartă:
* semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin
cambie;
*semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare;
* semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cambia sau în numele cărora ea a fost
semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile.
✓ Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă
numele şi prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi
valabilă semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat
numai prin iniţială.
✓ Cine pune semnătura sa pe cambie, ca reprezentant

al unei persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra, e
ţinut personal în temeiul cambiei şi, dacă a plătit, are aceleaşi
drepturi pe care le-ar fi avut pretinsul reprezentant. Aceeaşi
regulă se aplică reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa.
Avalul- caracteristici:
* Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru
întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanţie
poate fi dată de un terţiu sau chiar de un semnatar al cambiei.
* Avalul se dă pe cambie sau pe adaus. El se exprimă prin
cuvintele „pentru aval" sau prin orice altă formulă echivalentă şi este
semnat de avalist.
* Avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a
avalistului pusă pe faţa cambiei, afară numai dacă semnătura este a
trasului sau a trăgătorului.
* Avalul trebuie să arăte pentru cine este dat. În lipsa acestei
arătări, se socoteşte dat pentru trăgător.
* Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a
garantat.
* Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a
garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viţiu de formă.
* Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile
izvorând din ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora
care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei.
Clasificarea cambiilor şi plata acestora
Clasificarea cambiilor după scadenţă: o cambie poate fi
trasă:
✓ la vedere; este plătibilă la prezentare, trebuie prezentată spre
plată în termen de un an de la data sa; trăgătorul poate reduce sau
prelungi acest termen. Aceste termene pot fi reduse de giranţi;
✓ la un anume timp de la vedere;
✓ la un anumit timp de la data emisiunii;
✓ la o zi fixă.
Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt
nule.
Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este
determinată fie de data acceptării, fie de aceea a protestului.
134
În lipsa protestului, acceptarea nedată este socotită faţă de
acceptant ca fiind făcută în ultima zi a termenului prevăzut pentru
prezentare spre acceptare.
Scadenţa unei cambii trasă la una sau mai multe luni de la
data emisiunii sau de la vedere e socotită la data corespunzătoare din
luna în care plata trebuie să fie făcută. În lipsă de dată
corespunzătoare, scadenţa va fi în ultima zi a acestei luni.
Când o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi
jumătate de la dată sau de la vedere, se socotesc mai întâi lunile
întregi şi apoi jumătatea.
Când o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde
calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data
scadenţei se consideră fixată după calendarul locului de plată.
Când o cambie trasă între două locuri, având calendare
deosebite, este plătibilă la un anume timp de la data emisiunii,
scadenţa se stabileşte socotindu-se din ziua care, potrivit calendarului
locului de plată, corespunde zilei de emisiune.
Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit

regulilor alineatului precedent.
Aceste reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei
sau numai din simplele arătări ale titlului rezultă intenţiunea de a se
adopta reguli deosebite.
Plata cambiei:
Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa
indicată în cambie.
În lipsa arătării unei adrese, cambia trebuie să fie prezentată
pentru plată:
1. La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în
cambie să plătească pentru el.
2. La domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al
persoanei desemnate în cambie să plătească pentru acesta.
3. La domiciliul celui indicat la nevoie.
Biletul la ordin- sediul materiei şi caracterizare succintă

Sediul materiei: art 104 – art. 107 din Legea nr. 58 din 1 mai
1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, precum şi Cartea a VII-a –
Dispoziţii de drept internaţional privat- Cambia, biletul la ordin şi
cec-ul din Legea 287/2009 privind Codul civil, reglementări privind
legea aplicabilă (art. 2647- art. 2658). Regim juridic asemănător
cambiei.
Biletul la ordin cuprinde:
a) denumirea de bilet la ordin trecută în însuşi textul titlului
şi exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
b) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
c) arătarea scadenţei;
d) arătarea locului unde plata trebuie făcută;
e) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie
făcută;
f) arătarea datei şi a locului emiterii;
g) semnătura emitentului.
* Titlul căruia îi lipseşte vreuna dintre condiţiunile arătate la
135
articolul precedent nu va fi socotit bilet la ordin, afară de cazurile
arătate în alineatele ce urmează.
* Biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată, este socotit
plătibil la vedere.
* În lipsa unei arătări speciale, locul emisiunii titlului este
socotit loc de plată şi în acelaşi timp loc al domiciliului emitentului.
* Dacă biletul la ordin nu arată locul unde a fost emis, se
socoteşte semnat în locul arătat lângă numele emitentului.88
* Sunt, de asemenea, aplicabile biletului la ordin dispoziţiile
privind cambia plătită de un an al treilea sau într-o localitate, alta
decât aceea a domiciliului trasului (art. 4 şi 30), stipulaţiunea de
dobândă (art. 5), deosebirile în indicarea sumei de plată (art. 6),
efectele unei semnături puse în condiţiunile arătate la art. 7, efectele
semnăturii unei persoane care lucrează fără împuternicire sau
depăşind împuternicirea (art. 10) şi cambia în alb (art. 12).
* Sunt, de asemenea, aplicabile biletului la ordin dispoziţiunile

privitoare la aval (art. 33 - 35); în cazul prevăzut de ultimul alineat al
art. 34, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, el se socoteşte dat
pentru emitent.
* Emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca
acceptantul unei cambii.
* Biletele la ordin plătibile la un anume timp de la vedere
trebuie prezentate spre viză emitentului în termenele fixate la art. 26.
Termenul de la vedere curge de la data vizei subscrise de emitent pe
biletul la ordin. Refuzul emitentului de a pune viza datată se constată
prin protest (art. 28), a cărui dată serveşte ca punct de plecare pentru
termenul de la vedere.
CEC-ul- Sediul materiei: Legea nr. 59 din 1 mai 1934 asupra
cecului şi Cartea a VII-a –Dispoziţii de drept internaţional privat-
Cambia, biletul la ordin şi cec-ul din Legea 287/2009 privind Codul
civil, reglementări privind legea aplicabilă (art. 2647- art. 2658).
Condiţii de fond: cecul cuprinde:
1. Denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani.
3. Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
5. Arătarea datei şi a locului emiterii.
6. Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
Titlul căruia îi lipseşte una dintre condiţiile arătate
mai sus nu va fi socotit cec, cu excepţiile prevăzute expres de
lege, după cum urmează:
88
Sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu,
dispoziţiunile relative la cambie, privind: girul (art. 13 - 23); scadenţa (art. 36 - 40); plata (art. 41 - 46);
acţiunea sau executarea cambială (art. 47) şi regresul în cazul de neplată (art. 48 - 55 şi 57 - 65);
protestul (art. 66 - 73); plata prin intervenţiune (art. 74 şi 78 - 82); copiile (art. 83 şi 86); alterările (art. 88);
prescripţiunea (art. 94); zilele de sărbătoare legală, calendarul termenelor şi inadmisibilitatea termenului de
graţie (art. 95 - 98); subscrierea prin punere de deget (art. 99); acţiunea decurgând din îmbogăţire fără
cauză (art. 65); anularea şi înlocuirea titlului (art. 89 - 93).
136
- în lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele
trasului este socotit loc de plată. Dacă mai multe locuri sunt arătate
lângă numele trasului, cecul este plătibil la primul loc arătat;
-în lipsa acestora sau a oricăror alte arătări, cecul este plătibil
la locul unde trasul are principalul său stabiliment;
- cecul care nu arată unde a fost emis se socoteşte semnat la
locul arătat, lângă numele trăgătorului.
Condiţii de formă: dacă cecul poartă:
- semnăturile unor persoane incapabile de a se obliga prin
cec;
- semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare;
- semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cecul sau în numele cărora a fost semnat,
atunci obligaţiunile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile;
- cecul nu poate fi tras decât asupra unui bancher. Excepţie:
cu toate acestea, cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec,
chiar dacă trasul nu este bancher;
- cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la
tras, disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe
baza unei convenţiuni exprese sau tacite. Titlul emis fără observarea
acestor condiţiuni valorează totuşi ca cec;
- cecul nu poate fi acceptat. Menţiunea de acceptare trecută
pe cec se socoteşte nescrisă. Orice menţiune de certificare, vedere sau
alta echivalentă, scrisă pe titlu şi semnată de tras, are numai efectul
confirmării existenţei disponibilului şi îl împiedică pe trăgător de a-l
putea retrage înainte de a fi trecut termenul de prezentare.
Modalităţi de plată a CEC-ului: cecul poate fi stipulat
plătibil89:
- unei anumite persoane cu sau fără clauza expresă „la
ordin";
- unei anumite persoane cu clauza „nu la ordin" sau o
expresiune echivalentă „la purtător";
- cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu menţiunea
„sau la purtător" ori o altă expresie echivalentă, este socotit cec la
purtător;
- cecul fără arătarea beneficiarului este socotit cec la
purtător;
- cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi;
- cecul poate fi tras pentru contul unui terţ;
- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, în afară de
cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale aceluiaşi trăgător.
În acest caz, cecul nu poate fi la purtător.
Cecul circular- definiţie şi caracteristici
Definiţie: conform art. 79: „Cecul circular este un titlu
de credit la ordin, emis de o bancă sau un alt institut de credit,
anume autorizate pentru sume ce le are disponibile de la
89
Dacă într-un cec suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz de deosebire suma de plată este
cea scrisă în litere.
Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în cifre, în caz de deosebire suma
de plată este cea mai mică.
137
primitorii cecurilor în momentul emisiunii, plătibil la vedere în
oricare dintre locurile arătate de emitent.
Caracteristici:
Banca sau institutul de credit, autorizate a emite cecuri
circulare, va trebui să depună la Banca Naţională a României, cel
mai târziu până a doua zi de la emitere, o cauţiune în titluri de
stat, garantate de stat, sau lombardabile la Banca Naţională,
socotite la cursul zilei, de 40% din valoarea cecurilor circulare
emise zilnic, cauţiune asupra căreia posesorii unor asemenea
cecuri au un privilegiu special.
Cauţiunea nu se va putea elibera de Banca Naţională
decât contra prezentării cecului respectiv, cu menţiunea „achitat".
Elementele cecului circular sunt:
1. Denumirea de „cec circular" în cuprinsul titlului.
2. Promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită
sumă de bani.
3. Numele şi prenumele primitorului.
4. Arătarea datei şi locului în care cecul circular a fost emis.
5. Semnătura băncii sau instituţiunii emitente.
Titlul căruia îi lipseşte vreuna dintre condiţiunile mai sus
arătate nu are valoare de cec circular.
Posesorul decade din dreptul de regres, dacă nu prezintă
titlul la plată în termen de 30 de zile de la emisiune.
Acţiunea contra emitentului se prescrie prin trecere de 3
ani de la data emisiunii.
Girul în favoarea emitentului stinge cecul.
Banca sau institutul de credit poate încredinţa emiterea

de cecuri circulare unui bancher corespondent, cu condiţia însă
ca cecul emis să poarte viza băncii sau institutului autorizat, iar
corespondentul să semneze ca reprezentant al acelei bănci sau
institut.
Sunt aplicabile cecului circular, în măsura în care nu se
derogă prin prezenta lege şi nu sunt necompatibile cu aceasta,
toate dispoziţiunile din legea cambială referitoare la gir, plată,
protest, regres, prescripţie, cum şi cele relative la titlurile cu
semnături false sau ale unor persoane incapabile.
De asemenea, se vor aplica cecului circular dispoziţiile
necontrarii referitoare la cecul barat, numai în cont,
netransmisibil, şi de călătorie.
În procedura de anulare şi înlocuirea cecului circular se
vor aplica dispoziţiile art. 67, cu următoarele modificări:
✓ cererea trebuie adresată preşedintelui tribunalului
unde emitentul are un stabiliment;
✓ notificarea ordonanţei se va face de unul dintre
stabilimentele cele mai apropiate emitentului care, pe
cheltuiala petiţionarului, va înştiinţa de îndată despre
aceasta toate stabilimentele locurilor de plată unde cecul
este plătibil;
✓ opoziţia se va face la instanţa care a dat
138
ordonanţa, comunicându-se petiţionarului şi
reprezentantului emitentului copie de pe opoziţie odată cu
citaţia;
✓ emitentul care a plătit cecul circular, cu toată
înştiinţarea despre pierderea sau sustragerea cecului, nu
răspunde de plata făcută înainte de notificarea ordonanţei
de anulare. De asemenea, emitentul care a plătit un cec
circular, chiar după primirea notificării, nu este responsabil
dacă plata a fost făcută de un stabiliment căruia, dintr-un
fapt neimputabil emitentului, nu i-a putut ajunge la
cunoştinţă notificarea ordonanţei de anulare;
în caz de pierdere, sustragere sau distrugerea unui cec
circular netransmisibil, nu se va putea folosi procedura de
anulare, însă primitorul are dreptul de a obţine, după 20 de zile
de la înştiinţare, plata cecului de la stabilimentul la care s-a făcut
înştiinţarea.
Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Această unitate de învăţare îşi propune o prezentare sintetică a
titlurilor de valoare cunoscute şi sub numele de titluri de credit,
care sunt utilizate de foarte mulţi ani în relaţiile de afaceri şi
relaţiile comerciale internaţionale, ca modalităţi de plată mult
mai uşoare decât metoda utilizată în Antichitate, a plăţii cash.
Dovadă stă anul reglementării acestor instrumente de plată
„moderne” şi facile. Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin şi Legea nr. 59 din 1 mai 1934 asupra
cecului.
Cuvinte-cheie: titlu comercial de valoare, titlu de credit, CEC,

Cec circular, cambie, bilet la ordin, aval
1. Definiţi titlurile de valoare.
2. Definiţi cec-ul circular.
3. Cum se efectuează plata cambiei?
1. Elementele cecului circular sunt:

a) denumirea de „cec circular" în cuprinsul titlului, promisiunea necondiţionată de a plăti la
vedere o anumită sumă de bani;
139
b) denumirea de „cec circular" în cuprinsul titlului, promisiunea necondiţionată de a plăti la
vedere o anumită sumă de bani, numele şi prenumele primitorului, data şi locul în care cecul
circular a fost emis, semnătura băncii sau instituţiunii emitente;
c) numele şi prenumele primitorului, data şi locul în care cecul circular a fost emis,
semnătura băncii sau instituţiunii emitente.
R:
2. Titlul căruia îi lipseşte vreuna dintre condiţiunile mai sus arătate la testul 1:
a) nu are valoare de cec circular;
b) are valoare de cec circular;
c) este un gir.
3. În cazul cercului circular, banca sau institutul de credit, autorizate a emite cecuri
circulare, va trebui să depună la Banca Naţională a României, cel mai târziu până a doua zi de la
emitere, o cauţiune în titluri de stat, garantate de stat sau lombardabile la Banca Naţională,
socotite la cursul zilei, de 40% din valoarea cecurilor circulare emise zilnic, cauţiune asupra
căreia posesorii unor asemenea cecuri au un privilegiu special:
a) adevărat;
b) fals.
4. Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa indicată în cambie:
a) nu există o condiție de prezentare a cambiei;
b) fals;
c) adevărat.
5. În lipsa arătării unei adrese, cambia trebuie să fie prezentată pentru plată:
a) la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să plătească pentru el;
b) la domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei desemnate în cambie să
plătească pentru acesta, la domiciliul celui indicat la nevoie;
c) la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să plătească pentru el, la
domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei desemnate în cambie să plătească
pentru acesta, la domiciliul celui indicat la nevoie.
Bibliografie- minimală obligatorie

Păun, Roxana-Daniela , Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2011, manual adresat facultăţilor economice, cap. 5.
140
Bursele de mărfuri şi bursele de valori90
10.1. Introducere
Societatea modernă contemporană se confruntă pe măsură ce tehnologia evoluează cu noi
provocări generate de nevoia de a simplifica şi eficientiza lucrurile, inclusiv în relaţiile de afaceri
şi relaţiile comerciale internaţionale, în contextul în care dictonul ”TIME IS MONEY” devine tot
mai actual. Chiar dacă instituţiile care vor fi analizate pe scurt în această secţiune funcţionează în
lumea modernă de mulţi ani, eficienţa lor a fost demonstrată în timp, cu toate dificultăţile prin
care au trecut în perioadele de criză economică ce s-au derulat de-a lungul istoriei.
Obiective:
▪ definirea conceptelor: bursa, bursele de mărfuri, bursele
de valori, Piaţa Naţională a Valorilor Mobiliare
RASDAQ, broker, societăţile de brokeraj;
tranzacţionarea pe bursă, Bursa electronică RASDAQ;
▪ prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de învăţare.
Competenţe specifice:
• formarea capacităţii de analiză comparativă a burselor de
mărfuri şi de valori în evoluţia lor istorică;
• exersarea abilităţii de a identifica importanţa înfiinţării şi
dezvoltării burselor şi a pieţei de capital pentru lumea
afacerilor din România;
• dezvoltarea capacităţii de analiză sintetică a procedurilor de
tranzacţionare pe bursă;
• consolidarea capacităţii de ierarhizare a condiţiilor de
90
Unitate de învățare preluată din manualul redactat în format ID/IFR – Roxana-Daniela Păun, Dreptul
afacerilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2018, p 101- 107, ISBN978-606-20-0251-0.
141
înfiinţare a burselor de mărfuri.

Bursele de mărfuri:
*Sediul materiei: Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri,

M. Of. nr. 1115 din 9 decembrie 2005, Decizia din 7 iulie 2006 a
Camerei de Comerţ şi Industrie a României, de aprobare a
Regulamentului privind avizarea, supravegherea, controlul şi
sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, M. Of. nr.753 din 5
septembrie 2006.
* Regulamentul privind avizarea, supravegherea, controlul şi
sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, reglementează avizarea
burselor de mărfuri, în art. 7, astfel: „Înainte de înfiinţare, fondatorii
societăţilor comerciale organizatoare ale unei burse de mărfuri, prin
reprezentanţii lor special desemnaţi în acest scop, vor solicita avizul
prealabil de legalitate şi de oportunitate al Comisiei.”
* Ulterior, în capitolul 3 sunt stabilite Regulamentele bursei de
mărfuri: art. 14- „Sunt considerate regulamente operaţionale acele
regulamente ale unei burse de mărfuri care sunt opozabile
membrilor, clienţilor bursei şi terţilor în activitatea desfăşurată pe
pieţele administrate de acea bursă.”
* Documentele necesare avizării de legalitate sunt prevăzute de art.
15, astfel: art. 15- „În vederea avizării de legalitate a unui
regulament operaţional, societatea organizatoare a acelei burse de
mărfuri va transmite Comisiei, prin grija administratorilor săi,
următoarele documente:
a) cerere de avizare, în baza hotărârii adoptate de consiliul de
administraţie al bursei de mărfuri;
b) proiectul de regulament operaţional pentru care se solicită
avizul;
c) dovada achitării tarifului de avizare.”
* Capitolul 5 reglementează Supravegherea şi controlul, în art. 24,
„în exercitarea atribuţiilor de supraveghere şi control Comisia poate
solicita accesul la documentele prevăzute la art. 27 din Legea nr.
357/2005 privind bursele de mărfuri.”
* Capitolul 6 reglementează situaţiile în care membrii Comisiei sau
ai Colegiului se află în conflict de interese. Art. 25: „Un membru al
Comisiei şi al Colegiului, care are un interes material sau care se
află într-un conflict de interese, este obligat să se abţină de la votul
asupra oricărei probleme legate de activitatea unei anumite burse de
142
mărfuri, fiind însă considerat prezent la stabilirea cvorumului
necesar luării unei decizii.”
* Art. 26: „În sensul prezentului regulament un membru al Comisiei
şi al Colegiului are un interes material sau se află în conflict de
interese în orice situaţie care se referă la patrimoniul sau interesele
personale ori ale familiei acestuia (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor
până la gradul al II-lea inclusiv), dacă decizia ce urmează a fi
adoptată îl priveşte în mod direct sau indirect pe el ca persoană
fizică ori persoană juridică ale căror activităţi le reprezintă.”
* Tot regulamentul stabileşte în cap 10 situaţiile de retragere a
avizului prealabil şi de oportunitate. Art. 31: „Comisia va putea
retrage avizul prealabil şi de oportunitate acordat unei burse de
mărfuri, în următoarele situaţii:
a) nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile care au stat la baza
avizării;
b) societatea se află în curs de reorganizare judiciară sau în
faliment;
c) în orice altă situaţie, la cererea societăţii.”
* Legea 357/2005 privind bursele de mărfuri stabileşte modul de
înfiinţare, organizare şi funcţionare a burselor de mărfuri, care, la
înfiinţare, solicită avizul prealabil şi de oportunitate al Colegiului
de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
* Colegiul de conducere al C.C.I.R. este definit în lege ca fiind
autoritatea abilitată să avizeze, să supravegheze, să controleze şi să
sancţioneze bursele de mărfuri.
*Caracteristici ale bursei de mărfuri: definite în art. 2 din lege,
astfel:
1. bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;
2. bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de
autoreglementare;
3. bursa de mărfuri, ca organism cu putere de
autoreglementare, are dreptul să reglementeze, cu respectarea
prevederilor prezentei legi, propriile activităţi în legătură cu pieţele
pe care le administrează, activităţile desfăşurate de membri şi clienţi
pe pieţele administrate de bursa de mărfuri şi să asigure respectarea
propriilor reglementări.
*Alte caracteristici: art. 4:
«Bursele de mărfuri administrează pieţe la disponibil, pieţe mixte,
pieţe ale licitaţiilor şi pieţe ale creanţelor, precum şi orice alte tipuri
de pieţe, dacă bursa de mărfuri îndeplineşte condiţiile prevăzute în
legislaţia specifică acestora.»
«Bursa de mărfuri poate să desfăşoare şi activităţi secundare, fără a
se limita la acestea, cum ar fi: realizarea, administrarea şi
comercializarea sistemelor informatice specifice burselor de
mărfuri, organizarea de seminarii şi cursuri în scopul pregătirii
participanţilor în domeniul burselor de mărfuri.»
* Definiţie: « Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni
având ca obiect principal de activitate administrarea pieţelor
organizate, potrivit prezentei legi. »
* Condiţii pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, care trebuie
îndeplinite cumulativ, pe toată durata funcţionării sale (art. 5):
143
a) să se constituie ca societate comercială pe acţiuni,
conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare;
b) obiectul principal de activitate să fie administrarea
pieţelor dezvoltate de bursa de mărfuri;
c) să emită numai acţiuni nominative;
d) acţionarii să fie numai persoane juridice;
e) capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a
cel puţin 1.000.000 euro, stabilit pe baza cursului de referinţă al
pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din data
subscrierii;
f) capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în
numerar la momentul înfiinţării;
g) actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină
direct sau prin persoane juridice interpuse mai mult de 5% din
drepturile de vot;
h) actul constitutiv să nu permită niciunui membru al
consiliului de administraţie al bursei de mărfuri să deţină
participări, de orice fel ar fi acestea, într-o altă bursă de mărfuri;
i) actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării
regulamentelor şi procedurilor specifice activităţii bursei de
mărfuri;
j) actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării
regulamentelor de către Colegiul de conducere al C.C.I.R.
Bursele de valori
*Sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M.

Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, HG nr. 65/1991 privind
împuternicirea Băncii Naţionale a României de a organiza Bursa de
valori, M. Of. nr. 20 din 28 ianuarie 1991.
* Conform prevederilor HG 65/1991, Banca Naţională a României
este împuternicită să organizeze Bursa de valori ca societate pe
acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale. Înfiinţarea Bursei pe valori din Bucureşti se va face
astfel încât aceasta să poată desfăşura operaţiunile specifice imediat
ce vor fi îndeplinite condiţiile tehnice şi formele de funcţionare.
*Obiectul de activitate al Bursei de valori din Bucureşti va fi
crearea condiţiilor de funcţionare şi implementare a pieţei
secundare de capital, în cadrul mai larg al pieţei de capital din
România.
* În acest scop, Bursa de valori va acţiona pentru crearea cadrului
legislativ, instituţional şi organizatoric privind operaţiunile de pe
piaţa de capital din România şi va asigura, într-o perioadă viitoare,
vânzarea acţiunilor societăţii, în vederea trecerii Bursei de valori în
proprietate privată.
* Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, nr. 2 din
26 august 2002, privind transparenţa şi integritatea pieţei
RASDAQ, M. Of. nr. 712 din 1 octombrie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte în cap. 1 art. 3 - categoriile de
listare, astfel: „Pe piaţa RASDAQ se tranzacţionează acţiuni care
144
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt emise de societăţi deţinute public şi sunt sub formă
dematerializată;
b) sunt înregistrate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare;
c) emitentul acţiunilor are contract de furnizare de servicii cu o
societate de registru independent autorizată de C.N.V.M.
* Ulterior, prin Regulamentul nr.2 /2004 de modificare şi
completare a Regulamentului Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare nr. 2/2002 privind transparenţa şi integritatea pieţei
RASDAQ, sintagma „piaţa RASDAQ" se înlocuieşte cu sintagma
„bursa electronică RASDAQ", denumită prescurtat BER..
Bursa electronică RASDAQ S.A.:

Misiunea RASDAQ:
RASDAQ se doreşte a fi o piaţă eficientă, cu reguli corecte,
atractivă şi compatibilă cu standardele europene, care să devină
factor de influenţă a tendinţelor economice şi instituţionale şi să se
constituie într-un mediu de dezvoltare şi iniţiativă antreprenorială,
prin oferirea de servicii, mecanisme şi norme pentru mobilizarea,
atragerea şi alocarea eficientă a resurselor financiare, în condiţii de
transparenţă şi siguranţă.
A fost lansată oficial la 25 octombrie 1996, ca Piaţă Naţională de
Valori Mobiliare RASDAQ, pentru a răspunde necesităţii existenţei
unui mediu instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru
tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în cadrul Programului
de Privatizare în Masă. RASDAQ este rezultatul direct al cooperării
româno-americane, legiferată prin semnarea în 1994 a unui
Memorandum de Înţelegere de către guvernele României şi SUA,
prin care Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statele Unite
(USAID) se obligă să deruleze în România proiectul „Dezvoltarea
pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de
reformă al Guvernului României. Guvernul României s-a obligat la
rândul său să promoveze o orientare către sectorul privat al
instituţiilor pieţei de capital şi să asigure valorile mobiliare într-un
volum care să justifice asistenţa acordată de USAID.
Sistemul ales – NASDAQ – s-a considerat a fi cel mai potrivit, având în
vedere caracteristicile noii pieţe româneşti de capital: număr mare de
societăţi listate, condiţii mai puţin restrictive de listare, sistem cu formatori
de piaţă (market makers) – oferind lichiditate şi vizibilitate emitenţilor - şi,
nu în ultimul rând, număr extrem de mare de acţionari distribuiţi arbitrar în
teritoriu – lucru ce impunea un sistem pentru vânzare/cumpărare uşor
accesibil de la distanţă, din orice oraş. Succesul arhitecturii concepute
pentru sistemul RASDAQ este dovedit de contribuţia importantă adusă la
procesul de concentrare a acţionariatului, măsurată prin faptul că, pe
parcursul primilor 6 ani de existenţă, prin această piaţă au fost încheiate
peste 1,7 milioane de tranzacţii, cu 11 miliarde de acţiuni emise de un
număr de aproximativ 5000 de emitenţi, în valoare totală de aproape 1,8
miliarde de dolari, într-un mediu de tranzacţionare eficient, fiind, prin
numărul emitenţilor şi al acţionarilor, piaţa cu cea mai mare dimensiune
din Europa şi una dintre primele pieţe din lume. Prin amploarea şi
implicaţiile sale, RASDAQ s-a identificat cu economia românească şi a
parcurs împreună cu aceasta toate suişurile şi coborâşurile tranziţiei, a
145
resimţit toate crizele financiare şi politice şi a marcat pozitiv fiecare
moment de creştere.
Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem electronic de
mare capacitate şi performanţă. Este un sistem de negociere, în care
participanţii afişează cotaţii de cumpărare şi/sau vânzare pentru
fiecare valoare mobiliară în care sunt interesaţi (tip "quote-driven").
În prezent, circa 3.000 de societăţi comerciale – societăţi mici, în
dezvoltare, dar şi companii mari, care au devenit nume de referinţă
– au posibilitatea de a-şi tranzacţiona acţiunile la Bursa Electronică
RASDAQ.
RASDAQ operează folosind tehnologie de înaltă clasă, într-un

sistem în care formatorii de piaţă se află în competiţie pentru a oferi
cele mai bune preţuri de vânzare şi cumpărare. În prezent, sunt
înregistraţi ca participanţi direcţi 67, dintre care 66 de societăţi de
servicii de investiţii financiare şi o bancă.
Standardele foarte ridicate ale sistemului de comunicare şi ale
platformei de tranzacţionare, precum şi sistemul "quote-driven",
bazat pe activitatea formatorilor de piaţă aflaţi în competiţie,
diferenţiază RASDAQ de bursele tradiţionale. Investitorii nu se mai
întâlnesc faţă în faţă pentru a tranzacţiona valori mobiliare,
beneficiind, totodată, şi de avantajele competiţiei dintre formatorii
de piaţă.
Bursa Electronică RASDAQ este o piaţă electronică, iar
tehnologiile înalte utilizate – hardware, software şi telecomunicaţii
– au reprezentat un element- cheie în dezvoltarea ei. Informaţiile
legate de activitatea de tranzacţionare sunt transmise simultan la
peste 90 de terminale din întreaga ţară. Bursa Electronică RASDAQ
furnizează tuturor participanţilor la piaţă acces egal la informaţiile
de piaţă. Investitorii – fie persoane fizice, fie juridice – pot
beneficia de servicii de acces vizual „query only”, care le oferă
posibilitatea de a-şi plasa ordinele în conformitate cu informaţiile
primite în timp real.1

În lumea modernă a afacerilor, bursele sunt mai actuale ca
oricând. Se spune ca nu exişti ca afacere serioasă, dacă acţiunile
firmei pe care o conduci nu sunt tranzacţionate pe bursă. Dacă la
începuturi au fost bursele de mărfuri, în prezent bursele de valori
conduc lumea miliardarilor lumii. Pentru a înţelege mecanismele
pieţei, e obligatoriu sa cunoşti începuturile, să ai în vedere
evoluţiile, pentru a previziona perspectivele, în funcţie de evoluţiile
în plan mondial. Această temă propune studenţilor o incursiune în
lumea afacerilor, dincolo de uşile închise ale burselor, analizând
detaliat inclusiv în cursul tipărit de Dreptul afacerilor, capitolul 8,
desfăşurarea unei şedinţe de bursă, tranzacţionarea şi încheierea
contractelor, prezentarea unei profesii de mare actualitate şi deloc
uşoară, cea a brokerilor, cu atribuţii şi interdicţii etc.
146
Cuvinte-cheie: RASDAQ, bursa de mărfuri, bursa de valori.

1. Definiţi RASDAQ şi misiunea RASDAQ.
2. Prezentaţi caracteristicile bursei de mărfuri, conform art. 2

din Lege 357/2005 privind bursele de mărfuri.
3. Care sunt condiţiile pentru înfiinţarea burselor de mărfuri,

condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, pe toată durata
funcţionării, conform art. 5 din lege?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Caracteristicile bursei de mărfuri definite în art. 2 din Legea

357/2005 privind bursele de mărfuri sunt:
A) bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;
B) bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de
autoreglementare;
C) bursele de mărfuri se pot înfiinţa şi ca societăţi în nume
colectiv;
D) bursa de mărfuri, ca organism cu putere de
autoreglementare, are dreptul să reglementeze, cu respectarea
prevederilor prezentei legi, propriile activităţi în legătură cu pieţele
pe care le administrează, activităţile desfăşurate de membri şi clienţi
pe pieţele administrate de bursa de mărfuri şi să asigure respectarea
propriilor reglementări.
a) A+B+C+D
b) A+B+D
c) B+C+D
d) A+C+D
2. « Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni având ca

obiect principal de activitate administrarea pieţelor organizate,
potrivit prezentei legi. » (adevărat/fals)
3. Prevederile legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital se aplică

instrumentelor pieţei monetare. (adevărat/fals)
4. Condiţiile pentru înfiinţarea burselor de mărfuri trebuie

îndeplinite cumulativ, pe toată durata funcţionării sale, conform art.
5 al Legii 357/2005. (adevărat/fals)
5. Una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea

burselor de mărfuri este legată de calitatea acţionarilor, care poate
să fie orice persoană fizică sau juridică. (adevărat/fals)
147
Bibliografie-minimală obligatorie

Păun , Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2011, manual adresat facultăţilor economice, cap 6.
148
Piaţa de capital91
11.1. Introducere
„Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora

capitaluri disponibile şi dispersate sunt dirijate către entităţi publice şi private solicitatoare de
fonduri.”92 Iată argumentul pentru care are un rol important în dezvoltarea comerţului
internaţional, unde circulaţia banului şi lichidităţile sunt esenţiale pentru bunurile, mărfurile,
serviciile şi nu în ultimul rând capitalurile de pe pieţele financiare globale!
„Piaţa de capital asigură legăturile dintre emitenţi şi investitori şi tranzacţionează instrumente
financiare care servesc drept suport al schimbului de capitaluri pe termen mediu şi lung.
Piaţa de capital cuprinde atât piaţa primară, cât şi pe cea secundară. Piaţa primară reprezintă acel
segment al pieţei de capital în care sunt puse la dispoziţia investitorilor noile emisiuni de
instrumente financiare (societăţile comerciale, guvernul sau instituţiile din sectorul public pot
obţine finanţarea prin vânzare de noi instrumente financiare). Piaţa secundară este piaţa în care se
tranzacţionează instrumentele financiare deja emise.”93
91
Unitate de învățare preluată din manualul redactat în format ID/IFR – Roxana-Daniela Păun,
Dreptul afacerilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2018, p. 108- 112, ISBN978-
606-20-0251-0.
92
Conform https://www.wall-street.ro/tag/piata-de-capital.html.
93
Idem ,p.91.
149
Obiective:
▪ definirea conceptelor: piaţa de capital, supravegherea
pieţelor reglementate, sisteme alternative de
tranzacţionare;
• exersarea capacităţilor de memorare a noţiunilor esenţiale
privind piaţa de capital, privind supravegherea pieţelor
reglementate şi a sistemelor alternative de tranzacţionare;
• consolidarea capacităţii de ierarhizare a regulilor de
funcţionare a sistemului alternativ de tranzacţionare.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 1 oră
Piaţa de capital:
*Sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M.
Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările şi completările
ulterioare, care se aplică activităţilor şi operaţiunilor desfăşurate pe
teritoriul României şi care reglementează:
1.înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente
financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora;
2. înfiinţarea şi funcţionarea organismelor de plasament
colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin
intermediul investiţiilor în instrumente financiare.
*Autoritatea competentă care aplică prevederile legii: Comisia

Naţională a Valorilor Mobiliare, denumită în continuare C.N.V.M.,
prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său.
* Prevederile legii nu se aplică instrumentelor pieţei monetare,
care sunt reglementate de Banca Naţională a României, şi titlurilor
de stat care sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice, dacă
emitentul alege pentru tranzacţionarea acestora o altă piaţă decât
cea reglementată, definită conform art. 125 (o piaţă reglementată
este un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare şi
150
care:
a) funcţionează regulat;
b) este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse
aprobării C.N.V.M. definesc condiţiile de funcţionare, de acces pe
piaţă, condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument
financiar;
c) respectă cerinţele de raportare şi transparenţă, în vederea
asigurării protecţiei investitorilor, stabilite de prezenta lege, precum
şi reglementările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislaţia
comunitară).
* Prevederile prezentei legi nu se aplică în cazul administrării
datoriei publice în care sunt implicate Banca Naţională a României,
băncile centrale ale statelor membre şi alte entităţi naţionale din
statele membre cu funcţii similare acestora, Ministerul Finanţelor
Publice, precum şi alte entităţi publice.
Supravegherea pieţelor reglementate:

✓ C.N.V.M. supraveghează pieţele reglementate în scopul
asigurării transparenţei, funcţionării corespunzătoare a
activităţii de tranzacţionare şi a protecţiei investitorilor.
✓ C.N.V.M. stabileşte reguli pentru înregistrarea şi arhivarea
datelor cu privire la tranzacţionarea instrumentelor financiare
pe pieţele reglementate, precum şi termenele şi condiţiile de
păstrare a acestor informaţii.
✓ În exercitarea prerogativelor sale de supraveghere şi control ale
pieţelor reglementate, C.N.V.M. poate numi un inspector ale
cărui principale atribuţii sunt:
a) urmăreşte respectarea reglementărilor legale incidente;
b) participă, fără drept de vot, la adunarea generală a acţionarilor
şi la şedinţele consiliului de administraţie al operatorului de piaţă,
putând formula observaţii şi putând cere ca acestea să fie incluse în
procesul-verbal al şedinţei;
c) are acces liber în toate incintele, la toate documentele,
informaţiile şi evidenţele operatorului de piaţă;
d) informează şi propune C.N.V.M. măsuri pentru orice situaţie
constatată.
✓ Operatorul de piaţă va asigura mijloacele şi condiţiile
necesare, în vederea îndeplinirii atribuţiilor inspectorului,
prevăzute de lege.
Sisteme alternative de tranzacţionare:

✓ Sistemul alternativ de tranzacţionare poate fi administrat de
către intermediarii autorizaţi sau de către operatorul de piaţă,
denumiţi în continuare operatori de sistem.
✓ Valorile mobiliare care nu îndeplinesc cerinţele de admitere
la tranzacţionare pe o piaţă reglementată pot fi
tranzacţionate în cadrul unui sistem alternativ de
tranzacţionare.
✓ Operatorii de sistem supun avizării C.N.V.M. intenţia de
constituire a sistemului alternativ de tranzacţionare şi
151
solicită aprobarea acesteia.
✓ Se supun aprobării C.N.V.M. administrarea sistemului,
descrierea completă a caracteristicilor acestuia şi regulile de
funcţionare.
Regulile de funcţionare a sistemului alternativ de

tranzacţionare vor cuprinde cel puţin următoarele:
a) procedurile de tranzacţionare;
b) procedurile referitoare la informaţiile puse la dispoziţia
participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare;
c) tipul şi numărul participanţilor, precum şi condiţiile de acces la
sistemul alternativ de tranzacţionare;
d) instrumentele financiare tranzacţionate.
✓ C.N.V.M. poate solicita modificarea procedurilor emise de
operatorul sistemului alternativ de tranzacţionare.
✓ Sistemul alternativ de tranzacţionare trebuie să fie astfel
structurat, încât:
a) să asigure derularea ordonată şi corectă a operaţiunilor;
b) să asigure intermediarilor acces nediscriminatoriu la sistemul
alternativ de tranzacţionare şi un tratament egal participanţilor;
c) să garanteze că procedurile aplicabile sistemului sunt în
măsură să asigure posibilitatea de a obţine cel mai bun preţ, la un
moment dat;
d) să asigure suficiente informaţii cu privire la ordinele date şi
tranzacţiile încheiate, în conformitate cu standarde minime de
transparenţă;
e) să respecte cerinţele C.N.V.M. cu privire la prevenirea şi
detectarea abuzurilor pe piaţă, prevenirea spălării banilor şi a
finanţării de acte de terorism.
✓ Participanţii la sistemul alternativ de tranzacţionare vor fi
informaţi de către operatorul de sistem cu privire la obligaţiile
lor de compensare-decontare a tranzacţiilor în cadrul sistemului.
✓ Operatorul de sistem monitorizează respectarea de către
participanţi a contractelor încheiate de aceştia.
✓ C.N.V.M. va emite norme generale privind constituirea,
supravegherea şi funcţionarea sistemelor alternative de
tranzacţionare.
✓ C.N.V.M. poate numi un inspector pentru delegarea puterilor de
supraveghere şi control ale sistemelor alternative de
tranzacţionare.
Operaţiunile de piaţă sunt distinct reglementate în titlul V,

începând cu art. 173-208 din legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital:
- ofertele publice;
- oferta publică de vânzare;
- oferta publică de cumpărare;
- oferta publică de preluare voluntară;
- oferte publice concurente;
- ofertele publice de preluare obligatorii.
* Tot legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital reglementează în
152
final auditul financiar, măsuri de administrare specială şi lichidarea
administrativă, precum şi răspunderi şi sancţiuni.
Piaţa de capital în România94:

România are o singură piaţă de capital începând cu anul 2018, după
ce Tribunalul Bucureşti a admis cererea formulată cu privire la
fuziunea dintre Bursa de Valori Bucureşti şi SIBEX, dispunând
înregistrarea menţiunilor de fuziune, majorarea capitalului social al
BVB şi radierea Sibex.
Bursa de la Bucureşti anunţă că a primit de la Autoritatea de
Supraveghere Financiară (ASF) acceptul modificării autorizaţiei de
funcţionare, ca urmare a majorării capitalului social de la 76,74
milioane lei la 80,49 milioane lei, în urma fuziunii cu SIBEX.
Urmare acestui proces, 24 de societăţi au fost transferate de la
SIBEX şi 18 au început tranzacţionarea la BVB, conform
Regulamentului nr. 2 al ASF.
Conform datelor furnizate oficial, Bursa de Valori Bucureşti a avut
un an bun, în 2017, din toate punctele de vedere, atât ca valoare a
tranzacţiilor şi creşterilor semnificative pe unii indici, cât şi din
punctul de vedere al listărilor. Detaliile pot fi vizualizate la adresa-
https://www.capital.ro/romania-va-avea-o-singura-piata-de-capital-
din-2018.html.
Această unitate de învăţare îşi propune analizarea detaliată a

Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu scopul de a
familiariza studenţii cu noţiunea, reglementarea, evoluţia legislativă
şi practică a pieţei de capital în România, concluzionând că şi
această instituţie este importantă în studiul dreptului afacerilor,
ţinând cont că toate câştigurile de pe piaţa de capital, de regulă, sunt
reinvestite în afaceri, în firmele care se respectă şi care conduc în
topul celor mai performante firme în domenii diferite ale
economiei.
Cuvinte-cheie: piaţa de capital, noţiuni generale, definiţie, istoric,

organizare şi funcţionare.
1. Care este domeniul de reglementare al Legii nr. 297/2004

privind piaţa de capital?
2. Care sunt regulile de funcţionare a sistemului alternativ de
94
A se vedea https://www.capital.ro/romania-va-avea-o-singura-piata-de-capital-din-2018.html.
153
tranzacţionare?
3. Enumeraţi cel puţin patru operaţiuni de piaţă distinct

reglementate în titlul V, din legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital.
1. Regulile de funcţionare a sistemului alternativ de tranzacţionare vor cuprinde cel puţin

următoarele:
a) procedurile de tranzacţionare; procedurile referitoare la informaţiile puse la dispoziţia
participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare;
b) procedurile de tranzacţionare; procedurile referitoare la informaţiile puse la dispoziţia
participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare; tipul şi numărul participanţilor,
precum şi condiţiile de acces la sistemul alternativ de tranzacţionare; instrumentele financiare
tranzacţionate;
c) tipul şi numărul participanţilor, precum şi condiţiile de acces la sistemul alternativ de
tranzacţionare; instrumentele financiare tranzacţionate.
2. Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital reglementează:

a) măsuri de administrare specială şi lichidarea administrativă;
b) răspunderi şi sancţiuni;
c) auditul financiar, măsuri de administrare specială şi lichidarea administrativă, precum şi
răspunderi şi sancţiuni.
3. Sistemul alternativ de tranzacţionare poate fi administrat de către:

a) intermediarii autorizaţi sau de către operatorul de piaţă, denumiţi în continuare brokeri;
b) intermediarii autorizaţi sau de către operatorul de piaţă, denumiţi în continuare operatori de
sistem;
c) intermediarii autorizaţi și de către operatorul de tranzacții, denumiţi în continuare operatori de
sistem.
4. Piața de capital din România este reglementată de:

a) Legea 287/2009;
b) Legea 21/1996;
c) Legea nr.297/2004.
5. România are o singură piaţă de capital începând cu anul:

a) 2017;
b) 2018;
c) 2015.
154

Păun, Roxana-Daniela , Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
155
Insolvenţa în comerţul internaţional
12.1. Introducere
Insolvența este definită juridic în dicționarele juridice ca fiind acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata
datoriilor exigibile: a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de
zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori; b) insolvența este
iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile
angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței. 95
În contextul acutizării și înmulțirii crizelor financiare la nivel global, insolvența devine o
insitituție juridică des utilizată atât în dreptul intern, cât și în dreptul internațional. În această
unitate de învățare sunt sintetizate principalele caracteristici specifice insolvenței în comerțul
internațional, pornind de la prezumția că toți studenții au parcurs și însușit aspectele legate de
insolvența în dreptul intern, de la disciplina specifică studiată în anii anteriori.
12.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiective
▪ definirea conceptelor: insolvenţă, proceduri de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, insolvenţa
transfrontalieră;
Competente specifice:
95
Conform https://www.advocate.ro/definitie_juridica_Insolventa
156
privind insolvenţa, procedurile de prevenire şi procedurile
de insolvenţă, insolvenţa transfrontalieră;
• consolidarea capacităţii de înţelegere a principiilor
fundamentale ale procedurilor de prevenire a insolvenţei şi
de recuperare a creanţelor.
Noţiunea de insolvenţă în dreptul roman, temei legal

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru
plata datoriilor certe, lichide şi exigibile, astfel:
a) insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de
zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor; prezumţia
este relativă;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu
va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile
băneşti disponibile la data scadenţei.
Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului în
insolvenţă, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia,
conform programului de plată a creanţelor. Procedura de
reorganizare presupune întocmirea, aprobarea, confirmarea,
implementarea şi respectarea unui plan, numit plan de reorganizare,
care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital
social;
c) restrângerea activităţii prin lichidarea parţială sau totală a
activului din averea debitorului.
Temei legal:
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei publicată în M.Of.,
Partea I, nr. 359/21.04.2006 şi modificată prin O.U.G. nr. 86/2006
privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, publicată
în M.Of, Partea I, nr. 944/22.11.2006, şi prin O.U.G. nr. 173/2008,
publicată în M.Of., Partea I, nr. 792/26.11.2008. O.U.G. nr.
173/2008 a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
277/2009, publicată în M.Of., Partea I, nr. 486/14.07.2009, cu
ultimele modificări din 2 oct 2018, prin: Ordonanţa de urgenţă nr.
88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în
domeniul insolvenţei şi a altor acte normative.
Principiile fundamentale ale procedurilor de prevenire a
insolvenţei şi de recuperare a creanţelor sunt:
1. maximizarea gradului de valorificare a activelor şi de recuperare
157
a creanţelor;
2. acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă

a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a
insolvenţei, fie prin procedura de reorganizare judiciară;
3. asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme
adecvate de comunicare şi derulare a procedurii într-un timp util şi
rezonabil, într-o manieră obiectivă şi imparţială, cu un minim de
costuri;
4. asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang;
5. asigurarea unui grad ridicat de transparenţă şi previzibilitate în
procedură;
6. recunoaşterea drepturilor existente ale creditorilor şi respectarea

ordinii de prioritate a creanţelor, având la bază un set de reguli clar
determinate şi uniform aplicabile;
7. limitarea riscului de credit şi a riscului sistemic asociat
tranzacţiilor cu instrumente financiare derivate, prin recunoaşterea
compensării cu exigibilitate imediată în cazul insolvenţei sau al unei
proceduri de prevenire a insolvenţei unui cocontractant, având ca
efect reducerea riscului de credit la o sumă netă datorată între părţi
sau chiar la zero atunci când, pentru acoperirea expunerii nete, au
fost transferate garanţii financiare;
8. asigurarea accesului la surse de finanţare în procedurile de
prevenire a insolvenţei, în perioada de observaţie şi de reorganizare,
cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creanţe;
9. fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare
pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de
acelaşi rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării
unei decizii a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi
egale sau mai mari decât ar primi în faliment;
10. favorizarea, în procedurile de prevenire a insolvenţei, a

negocierii/renegocierii amiabile a creanţelor şi a încheierii unui
concordat preventiv;
11. valorificarea în timp util şi într-o manieră cât mai eficientă a

activelor;
12. în cazul grupului de societăţi, coordonarea procedurilor de

insolvenţă, în scopul abordării integrate a acestora;
13. administrarea procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de
insolvenţă de către practicieni în insolvenţă şi desfăşurarea acestora
158
sub controlul instanţei de judecată.
Izvoare
• Legea nr 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi
de insolvenţă, în vigoare de la 28.06.2014, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I , nr. 466 din 25.06.2014.
• Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile
de insolvenţă.
Insolvenţa transfrontalieră
Reglementarea insolvenţei transfrontaliere cuprinde:
a) norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept

internaţional privat în materia insolvenţei;
b) norme de procedură în litigii privind raporturile de drept
internaţional privat în materia insolvenţei;
c) norme privind condiţiile în care autorităţile române competente

solicită şi, respectiv, acordă asistenţă cu privire la procedurile de
insolvenţă deschise pe teritoriul României sau al unui stat străin.
Raporturile de drept internaţional privat în materia insolvenţei
reprezintă acele raporturi de drept privat cu element de extraneitate,
care sunt supuse soluţionării ca urmare a deschiderii unei proceduri
de insolvenţă şi în condiţiile stabilite de aceasta.
În anumite situaţii detaliate mai jos, Legea 85/2014 reglementează

posibilitatea de colaborare în această materie cu alte state, după
cum urmează:
a) în cazul în care este solicitată asistenţă în România de către o
instanţă străină sau de către un reprezentant străin, în legătură cu o
procedură străină de insolvenţă;
b) în cazul în care este solicitată asistenţă într-un stat străin, în
legătură cu o procedură română de insolvenţă;
c) în cazul desfăşurării concomitente a unei proceduri române de
insolvenţă şi a unei proceduri străine de insolvenţă, referitoare la
oricare dintre membrii unui grup de societăţi;
d) în cazul în care creditorii sau alte persoane interesate dintr-un
stat străin sunt interesate să solicite deschiderea în România a unei
proceduri prevăzute de prezenta lege sau să participe în cadrul unei
proceduri deschise.
Aceste prevederi nu sunt aplicabile raporturilor de drept
internaţional privat în domeniul insolvenţei, care cad sub incidenţa
159
Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.346/2000.
În măsura în care există neconcordanţă între dispoziţiile legale

interne aplicabile şi obligaţiile României izvorând din tratate,
convenţii sau orice altă formă de acord internaţional, bi sau
multilateral, la care România este parte, prevederile tratatului, ale
convenţiei sau ale acordului internaţional se vor aplica cu prioritate.
Atribuţiile referitoare la recunoaşterea procedurilor străine şi
cooperarea cu instanţele străine sunt de competenţa tribunalului,
prin judecătorul-sindic, precum şi a reprezentantului român, după
cum urmează:
A. Tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul debitorului. Se

consideră că persoana juridică străină are sediul în România şi în
cazul în care are pe teritoriul ţării o sucursală, agenţie, reprezentanţă
sau orice altă entitate fără personalitate juridică. În cazul în care
debitorul are mai multe sedii în România, competenţa revine
oricăruia dintre tribunalele în circumscripţia cărora se află sediile
respective;
B. În cazul în care debitorul nu are niciun sediu în România,
competent este:
a) tribunalul sau oricare dintre tribunalele în circumscripţia cărora

se află bunuri imobile aparţinând debitorului, atunci când în
obiectul cererii se regăsesc bunuri imobile în mod exclusiv sau
alături de alte bunuri;
b) tribunalul în circumscripţia căruia se păstrează registrul în care
este înscrisă nava sau aeronava care face obiectul cererii;
c) tribunalul în circumscripţia căruia se află sediul societăţii române

la care debitorul deţine valorile mobiliare care fac obiectul cererii;
d) Tribunalul Bucureşti, în cazul în care obiectul cererii îl constituie

drepturi de proprietate intelectuală protejate în România, titluri de
stat, bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat şi municipale aparţinând
debitorului;
e) în cazul în care obiectul cererii îl constituie drepturi de creanţă
ale debitorului asupra unei persoane sau autorităţi publice,
tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau reşedinţa,
respectiv sediul persoanei sau al autorităţii publice respective.
Instanţele româneşti vor putea refuza recunoaşterea unei proceduri
străine, executarea unei hotărâri judecătoreşti străine adoptate în
cadrul unei asemenea proceduri, a hotărârilor care decurg în mod
direct din procedura de insolvenţă şi care prezintă o strânsă legătură
160
cu aceasta ori încuviinţarea oricărei altei măsuri prevăzute de
prezentul capitol, doar în situaţia în care:
a) hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată
în străinătate;
b) hotărârea încalcă dispoziţiile de ordine publică de drept
internaţional privat român.
Creditorii străini se bucură de aceleaşi drepturi privind deschiderea
şi participarea în cadrul procedurii deschise, potrivit prezentei legi,
ca şi creditorii români. În privinţa creanţelor creditorilor străini,
acestea nu vor fi plasate pe un loc inferior categoriei creanţelor
chirografare, cu excepţia acelor creanţe care se încadrează în
categoria creanţelor subordonate creanţelor chirografare.
Citarea creditorilor străini cunoscuţi, precum şi comunicarea şi
notificarea oricărui act de procedură către aceştia se vor realiza în
condiţiile prezentei legi. Instanţele vor dispune luarea măsurilor
corespunzătoare pentru îndeplinirea actelor respective de procedură
şi faţă de creditorii străini cu adresă necunoscută.
Notificările transmise creditorilor străini prin care se comunică
deschiderea procedurii vor indica elementele prevăzute de
dispoziţiile prezentei legi, inclusiv conţinutul minim obligatoriu al
cererii de admitere a creanţei asupra averii debitorului.
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1346/2000
Regulamentul se limitează, conform principiului proporţionalităţii,

la dispoziţii privind competenţa de deschidere a procedurilor de
insolvenţă şi la luarea deciziilor care privesc direct această
procedură, inclusiv dispoziţiile privind recunoaşterea hotărârilor şi
legea aplicabilă.
Regulamentul cuprinde 47 articole grupate în cinci capitole.

Capitolul I, art. 1-15, „Dispoziţii generale”, arată domeniul de
aplicare al Regulamentului, defineşte termenii utilizaţi, stabileşte
competenţa internaţională şi legea aplicabilă, consacră protecţia
drepturilor reale ale terţelor persoane, posibilitatea invocării
compensării creanţelor, rezerva proprietăţii şi alte situaţii
particulare. Capitolul II este consacrat recunoaşterii procedurii de
insolvenţă, iar Capitolul III procedurilor secundare de insolvenţă.
Ultimele două capitole privesc informarea creditorilor şi
înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor lor şi, respectiv,
dispoziţii tranzitorii şi finale.
161
Procedurile de insolvenţă cu privire la falimentul întreprinderilor
insolvente sau al altor persoane juridice, concordatele şi procedurile
analoage sunt excluse din domeniul de aplicare al Convenţiei de la
Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială, astfel cum a fost
modificată prin convenţiile de aderare la această convenţie.
Regulamentul se aplică procedurilor de insolvenţă, indiferent dacă

debitorul este o persoană fizică sau o persoană juridică, un
comerciant sau o persoană particulară. Procedurile de insolvenţă
cărora li se aplică Regulamentul sunt enumerate în anexe.
Procedurile de insolvenţă referitoare la societăţile de asigurare,
instituţiile de credit, societăţile de investiţii care furnizează servicii
ce implică deţinerea de fonduri sau valori mobiliare ale terţilor şi
organismele de plasament colectiv sunt excluse din domeniul de
aplicare al prezentului regulament. Aceste societăţi nu sunt
reglementate de prezentul regulament, deoarece sunt supuse unui
regim special şi, într-o oarecare măsură, autorităţile naţionale de
control au competenţe de intervenţie extrem de extinse.
Regulamentul permite deschiderea procedurii principale de

insolvenţă în statul membru în care se află centrul intereselor
principale ale debitorului. Aceste proceduri au o întindere
universală şi includ toate bunurile debitorului. Pentru a proteja
interesele diferite, se permite deschiderea de proceduri secundare
paralele cu procedura principală. Proceduri secundare pot fi
deschise în statul membru în care debitorul are un sediu. Efectele
procedurilor secundare se limitează la bunurile situate în statul
respectiv.
„Centrul intereselor principale” trebuie să corespundă locului în
care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate, prin
urmare, să fie verificat de către terţi.
După deschiderea procedurii principale de insolvenţă,
Regulamentul nu aduce atingere dreptului de a solicita
deschiderea unei proceduri de insolvenţă într-un stat membru
în care debitorul are un sediu. Lichidatorul din cadrul
procedurii principale sau orice altă persoană abilitată în acest
scop, conform legislaţiei interne a statului membru respectiv,
poate solicita deschiderea de proceduri secundare de
insolvenţă.
Orice creditor care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul
social în Uniunea Europeană, trebuie să beneficieze de dreptul de a-
şi înregistra cererea de admitere a creanţei privind bunurile
debitorului în orice procedură de insolvenţă aflată în curs de
desfăşurare în UE. Acest lucru trebuie să se aplice şi autorităţilor
fiscale şi instituţiilor de asigurări sociale. Cu toate acestea, pentru a
asigura egalitatea de tratament a creditorilor, distribuirea încasărilor
162
trebuie să fie coordonată. Fiecare creditor ar trebui să poată păstra
ceea ce a primit în cursul procedurii de insolvenţă, însă nu ar trebui
să aibă dreptul de a participa la distribuirea masei bunurilor în
cadrul altei proceduri decât dacă creditorii de acelaşi rang nu au
obţinut, în aceeaşi proporţie, un dividend echivalent.
În domeniul său de aplicare, Regulamentul prevede norme
conflictuale unitare, care să înlocuiască, în cadrul domeniului lor de
aplicare, normele interne de drept internaţional privat. În absenţa
unor dispoziţii contrare, se aplică legea statului membru de
deschidere (lex concursus). Această normă conflictuală ar trebui să
fie aplicabilă atât pentru procedura principală, cât şi pentru
procedurile locale; lex concursus determină toate efectele procedurii
de insolvenţă, atât pe cele de natură procedurală, cât şi pe cele
materiale, asupra persoanelor şi raporturilor juridice respective. Ea
reglementează toate condiţiile privind deschiderea, desfăşurarea şi
închiderea procedurii de insolvenţă.

„Insolvenţa cunoaşte diferite forme procedurale, cu toate că
pretutindeni în lume se referă la aceeaşi problemă de fond, şi anume
intrarea debitorului în încetare de plăţi. Uniform Commercial
Code în Statele Unite ale Americii prevede ”solvency proceeding”,
statuând cesiunea în beneficiul creditorilor, precum şi orice
procedură care este menită să lichideze patrimoniul sau să clarifice
situaţia persoanei respective. În sistemul juridic britanic (sistemul
de common-law), sunt cuprinse reglementări care se referă la
insolvenţă, în Insolvency Act din 1986 prevăzându-se o procedură
simplificată, în care bancherii care nu sunt plătiţi pot prelua, fără
formalităţi şi fără întârziere, toate bunurile debitorului lor şi le pot
vinde. În sistemul de drept german, insolvenţa este reglementată în
Codul Comercial, iar în sistemul juridic francez se aplică procedura
de redresare şi lichidare judiciară care a luat în considerare, într-o
măsură mai mare, ultimele evoluţii din acest domeniu. În Grecia
există o instituţie specializată creată pentru gestionarea societăţilor
aflate în dificultate, care elaborează un plan de redresare cu
creditorii şi doar în ultimă instanţă recurg la procedura lichidării
judiciare, care se activează numai în cazul eşecului măsurilor
preliminare şi încercărilor de redresare; în Belgia există instituţia
concordatului preventiv, care poate fi folosită şi deschisă înaintea
procedurii propriu-zise şi în cadrul căreia creditorii joacă un rol
preponderent. Numai în situaţia în care procedura concordatului
preventiv eşuează, se trece la procedura insolvenţei.
În ţara noastră, insolvenţa este reglementată prin Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei. Astfel, conform art. 3 pct. 1 din
Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost completat prin Legea nr.
277/2009, insolvenţa reprezintă acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
163
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi
exigibile.”96
Cuvinte-cheie
Insolvenţă, proceduri de prevenire a insolvenţei şi de
recuperare a creanţelor, insolvenţă transfrontalieră, Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1346/2000.
1. Care este rolul insolvenţei în dreptul internaţional?
2. Ce este insolvenţa transfrontalieră şi care este rolul ei?
3. Enumeraţi cel puţin patru principii fundamentale ale

procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de recuperare a
creanţelor.
1. Insolvenţa este reglementată în Codul Comercial în:

a) sistemul de drept german;
b) sistemul de drept asiatic;
c) sistemul de drept francez.
2. Procedurile de insolvenţă cu privire la falimentul întreprinderilor

insolvente sau al altor persoane juridice, concordanţele şi
procedurile analoage sunt:
a) incluse în domeniul de aplicare al Convenţiei de la Bruxelles din
1968;
b) excluse din domeniul de aplicare al Convenţiei de la Bruxelles
din 1968;
c) incluse în domeniul de aplicare al Regulamentului Consiliului
(CE) nr. 1346/2000.
3. În România, insolvenţa este reglementată prin:

a) Legea nr. 297/2004;
b) Legea nr. 287/2009;
c) Legea nr. 85/2006.
96
Conform https://www.juridice.ro/166356/evolutia-reglementarii-insolventei-pe-plan-international.html
(2011).
164
4. Reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului în
insolvenţă, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia,
conform programului de plată a creanţelor:
a) adevărat;
b) fals.
5. Insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta nu a plătit

datoria sa faţă de creditor, după:
a) 120 de zile de la scadenţă;
b) 60 de zile de la scadenţă;
c) 30 de zile de la scadenţă.

Păun , Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
165
Arbitrajul şi alte metode alternative de soluţionare a litigiilor din

comerţul internaţional
13.1. Introducere
Arbitrajul comercial reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor comerciale
de către persoane sau organisme alese şi învestite de către părţi, care, prin voinţa lor, înlătură în
privinţa respectivului litigiu competenţa instanţelor judecătoreşti şi aplicabilitatea procedurilor
naţionale. În baza învestirii primite de la părţi, persoanele sau organismele menţionate
soluţionează litigiul printr-o sentinţă obligatorie.
Arbitrajul – ca metodă de soluţionare a litigiilor – este uzitat cu precădere în relaţiile comerciale
internaţionale care necesită mecanisme eficiente şi specifice de rezolvare a eventualelor diferende
de natură să asigure încrederea părţilor cu privire la regimul de drept aplicabil, dar şi a
procedurilor şi termenelor de soluţionare. Art. 541 NCPC97 defineşte arbitrajul ca fiind „ o
jurisdicţie alternativă având caracter privat.”
Obiective
▪ definirea conceptelor: arbitraj comercial internaţional;
arbitraj internaţional vs arbitraj intern; conciliere,
mediere, negociere;
privind arbitrajul internaţional ca metodă alternativă de
soluţionare a litigiilor apărute în relaţiile comerciale
internaţionale;
• consolidarea capacităţii de ierarhizare a regulilor de
funcţionare a sistemului alternativ de soluţionare a litigiilor
comerciale internaţionale.
97
NCPC= Noul Cod de Procedură Civilă.
166
Izvoare de drept cu privire la arbitraj

Izvoare interne:
•Codul de procedură civilă - Legea 134/2010 privind Codul de
Procedură Civilă republicat şi cu modificările ulterioare, Cartea a
IV a Despre Arbitraj, art 541- 621.
•Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional din 05.06.2014, adoptate de Colegiul Curţii de Arbitraj
Comercial Internaţional, în vigoare de la 19.08.2014, publicate în
MOf 613/19.08.2014.
Tratate internaţionale multilaterale
A. Convenţia de la New York

Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine a fost adoptată la 10 iunie 1958, la New
York, în cadrul unei conferinţe internaţionale privind arbitrajul
comercial internaţional, şi a fost ratificată de către România prin
Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961, cu rezerva aplicării numai
diferendelor rezultate din raporturi de drept contractual sau
necontractual, care sunt considerate comerciale de către legislaţia
română. Convenţia urmează să se aplice în ceea ce priveşte
recunoaşterea şi executarea sentinţelor pronunţate pe teritoriul
celorlalte state contractante. În ceea ce priveşte sentinţele provenind
din state necontractante, Convenţia se va aplica numai pe baza
reciprocităţii stabilite prin înţelegerea dintre părţi.
În baza convenţiei de la New York, o sentinţă arbitrală străină va fi
recunoscută sau executată în România (cu rezervele la care ne-am
referit mai sus), prin simpla prezentare a originalului sentinţei. Pe
cale de consecinţă, este în sarcina părţii care se opune executării sau
recunoaşterii să probeze că, în cazul respectivei sentinţe arbitrale
străine, este incidentă una dintre situaţiile care, în baza Convenţiei,
conduce la refuzarea recunoaşterii sau executării.
În practica judecătorească, instanţele române au făcut aplicarea
Convenţiei de la New York şi cităm cu titlu de exemplu Hotărârea
Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Civilă – nr. 332, din 6 februarie
1985, privind recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale
străine pronunţate la Londra, într-un arbitraj între o persoană de
drept libanez şi o persoană de drept român.
B. Convenţiile Europene
Sub auspiciile fostei Societăţi a Naţiunilor s-au încheiat la Geneva
două convenţii multilaterale în materie de arbitraj:
-Protocolul din 24 septembrie 1923 privitor la clauzele de arbitraj;
-Convenţia din 26 septembrie 1927 pentru executarea sentinţelor
167
arbitrale.
De asemenea, tot la Geneva, în anul 1961 s-a adoptat Convenţia
Europeană asupra Arbitrajului Comercial Internaţional, care a fost
ratificată de către ţara noastră prin Decretul nr. 281/ 25, iunie 1963.
Întrucât obiectul Convenţiei este redus la litigiile comerciale
internaţionale, principalele ei prevederi sunt puse în practică în
special de către CACIR, singura organizaţie de arbitraj comercial
internaţional instituţionalizat din România.
C. Convenţia de la Washington
Încheiată la Washington în 1965, Convenţia se referă la soluţionarea
diferendelor referitoare la investiţii dintre statele contractante şi
resortisanţii altor state contractante, fiind creat în acest sens Centrul
Internaţional de Soluţionare a Diferendelor referitoare la Investiţii
(CISDI). România a ratificat această Convenţie prin Decretul nr.
62/7 iunie 1969.
D. Tratate bilaterale
România a încheiat, de asemenea, o largă serie de tratate
internaţionale bilaterale, care conţin prevederi vizând în special
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine pronunţate
pe teritoriul unuia din statele contractante.
S-au încheiat asemenea tratate bilaterale cu state ca Maroc, Tunisia,
Italia, Franţa, Grecia etc., referitoare la comerţ, navigaţie, asistenţă
juridică şi altele, care conţin de regulă o clauză devenită standard,
ce prevede că fiecare stat contractant va recunoaşte şi executa
sentinţele arbitrale provenind din celălalt stat, în condiţii similare cu
cele prevăzute în Convenţia de la New York.
În domeniul protejării investiţiilor, România a încheiat tratate cu
majoritatea statelor vest-europene, precum şi cu Statele Unite ale
Americii, Coreea de Sud şi altele, majoritatea acestor tratate
conţinând recomandarea adresată celor două state contractante de a
rezolva disputele cu privire la investiţii pe calea unui arbitraj
echitabil.
Arbitrajul internaţional vs arbitrajul intern
Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi cel intern este

consacrată în art. 3 din Reguli, care prevede:
„(1) Curtea de Arbitraj organizează şi administrează soluţionarea
litigiilor interne şi internaţionale, pe calea arbitrajului
instituţionalizat, dacă părţile au încheiat, în acest sens, o convenţie
arbitrală şi au sesizat această curte în condiţiile prezentelor reguli.
(2) Litigiu arbitral, în înţelesul prezentelor reguli, este orice litigiu
izvorând dintr-un contract sau în legătură cu contractul, inclusiv
referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lui,
ca şi din alte raporturi juridice arbitrabile.
(3) Litigiul este intern când părţile au naţionalitatea sau cetăţenia
română, iar raportul juridic nu conţine elemente de extraneitate care
să pună în discuţie aplicarea legii străine.
(4) Litigiul este internaţional când decurge din raporturi juridice
civile cu elemente de extraneitate.”
168
Arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate
Părţile sunt libere să aleagă legea pe care arbitrii să o aplice pe fond
in soluţionarea litigiilor derivând din raporturile juridice dintre ele.
Libertatea de voinţă a părţilor nu se opreşte însă aici, întinzându-se
până la libertatea părţilor de a decide ca arbitrii în vederea
soluţionării litigiului, să poată ignora prevederile de drept strict şi să
se pronunţe ţinând cont doar de principii generale şi reguli de
echitate, de propriile convingeri şi principii. Un astfel de arbitraj a
fost denumit arbitraj în echitate sau ”ex aequo et bono”. Întrucât
regula o reprezintă arbitrajul de drept strict sau ”de iure”, în care
arbitrii aplică o lege, voinţa părţilor de a recurge la un arbitraj în
echitate trebuie manifestată expres şi fără echivoc. Art. 601 NCPC
alin. 2 prevede: „Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul
arbitral poate soluţiona litigiul în echitate”.
Caracterele arbitrajului comercial

A. Caracter consensual
Spre deosebire de judecători, a căror competenţă de soluţionare a
litigiilor decurge din lege, competenţa arbitrilor decurge din voinţa
părţilor, care în anumite domenii au libertatea de a renunţa la
competenţa atribuită de către lege instanţelor judecătoreşti ale
statului şi de a conferi această competenţă unor persoane desemnate
de ele.
B. Caracter nestatal
Arbitrajul reprezintă o excepţie de la principiul conform căruia
justiţia este un monopol al statului. Spre deosebire de instanţele
judecătoreşti care fac parte din sistemul statal, principala
caracteristică a Curţilor de arbitraj, precum şi a tribunalelor arbitrale
ad-hoc, o reprezintă totala autonomie faţă de stat sau orice alte
autorităţi statale sau guvernamentale. Regulamentul CACIR
prevede expres: „Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, denumită în
continuare Curte, este o instituţie permanentă de arbitraj,
neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în
exercitarea atribuţiilor ce îi revin, organizată şi funcţionând în
conformitate cu prezentul Regulament”.
C. Caracter independent
Asemeni judecătorilor, arbitrii sunt independenţi şi neutri. Alegerea
unui arbitru de către o parte nu implică faptul că respectivul arbitru
va reprezenta interesele acelei părţi. Art. 20 din Reguli stipulează
expres: „Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea
atribuţiilor lor. Ei nu sunt reprezentanţii părţilor.”
Avantajele arbitrajului
Aplicabilitatea la nivel larg a instituţiei arbitrajului a fost impusă de
anumite avantaje pe care acesta le oferă participanţilor la relaţiile
comerciale (în special la cele internaţionale), în comparaţie cu
modalitatea clasică de soluţionare a litigiilor de către instanţele
judecătoreşti naţionale. Între aceste avantaje menţionăm:
A. Decizii definitive şi obligatorii
În toate statele care recunosc şi promovează instituţia arbitrajului,
169
hotărârea unei Curţi arbitrale este definitivă şi obligatorie pentru
părţile în litigiu. Desigur, există posibilitatea de a ataca hotărârea
arbitrală (acţiunea în anulare prevăzută de Codul de procedură
civilă), dar motivele pentru care se poate cere şi admite această
anulare sunt limitativ prevăzute de către lege.
B. Recunoaşterea internaţională a hotărârilor
Hotărârea unui tribunal arbitral se bucură deseori de o recunoaştere
internaţională mai puternică decât cea a unei instanţe naţionale. Mai
mult de 120 de state au semnat Convenţia Naţiunilor Unite din
1958, referitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale
străine, cunoscută sub denumirea de Convenţia de la New York. Pe
lângă aceasta mai există şi numeroase tratate bilaterale sau
multilaterale, menite să faciliteze recunoaşterea internaţională.
C. Neutralitatea
Decurgând din principiul autonomiei de voinţă a părţilor, larg
recunoscut şi aplicat în cazul instituţiei arbitrajului, apare avantajul
plasării părţilor din state diferite pe o poziţie de perfectă egalitate în
ceea ce priveşte cinci elemente - cheie:
-locul arbitrajului;
-limba în care au loc dezbaterile;
-procedura şi regulile aplicabile;
-naţionalitatea arbitrilor;
-reprezentarea legală.
Această posibilitate de alegere este în măsură să asigure o perfectă
neutralitate, înlăturând avantajarea necuvenită a uneia dintre părţi.
D. Flexibilitatea procedurală
Participanţii la schimburile internaţionale comerciale, fie state, fie
comercianţi, caută posibilităţi moderne şi flexibile, adecvate
condiţiilor de desfăşurare a comerţului internaţional, şi, pe cale de
consecinţă, şi mijloace rapide, moderne şi economice de rezolvare a
litigiilor de drept comercial şi în special a celor de drept comercial
internaţional.
De cele mai multe ori, procedura în faţa instanţelor de drept comun
prezintă un formalism de la care părţile nu se pot abate. Instituţia
arbitrajului a fost concepută ca un sistem eficient de soluţionare a
litigiilor, bazat pe principiul libertăţii de voinţă a părţilor, care au
posibilitatea de a stabili chiar normele procedurale pe care le
consideră mai adecvate în vederea soluţionării litigiului în care sunt
implicate. Libertatea părţilor este îngrădită numai de necesitatea
respectării normelor publice sau a bunelor moravuri, precum şi a
dispoziţiilor imperative ale legilor (art. 341 NCPC).
E. Specializarea şi profesionalismul arbitrilor
Spre deosebire de cazul soluţionării litigiilor de către instanţele
judecătoreşti de drept comun, când părţile nu au facultatea de a
alege proprii judecători, arbitrajul conferă părţilor oportunitatea de a
desemna persoanele care în calitate de arbitrii să se pronunţe asupra
litigiului în cauză. Arbitrii aleşi de părţi sunt de regulă persoane cu
o specializare şi experienţă relevantă în domeniul vizat de către
obiectul litigiului. Cunoştinţele aprofundate ale arbitrilor în
respectivul domeniu sunt de natură de a asigura o calitate deosebită
a actului de justiţie.
170
Garanţia calităţii actului de justiţie este asigurată în cazul
arbitrajului şi prin consacrarea răspunderii arbitrilor pentru daune
(în dreptul român de art. 353 NCPC.), în contrast cu imposibilitatea
angajării unei astfel de responsabilităţi în cazul magistraţilor.
Nu în ultimul rând am sublinia avantajul încrederii mai mari în
„judecătorul” ales de către parte.
F. Celeritatea
Părţile pot stabili în cadrul convenţiei arbitrale termenul în care
tribunalul arbitral trebuie să decidă asupra litigiului supus
competenţei sale. Acest termen decurge de regulă de la data
constituirii tribunalului arbitral. În cazul în care părţile nu au
prevăzut un astfel de termen, pentru arbitrajele comerciale care au
loc în România se aplică termenul prevăzut de art. 567 NCPC. –
„Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să
pronunţe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data
constituirii sale, sub sancţiunea caducităţii arbitrajului”. Aceeaşi
prevedere se regăseşte şi în art. 23 din Reguli.
Pe lângă faptul că părţile pot stabili un termen (oricât de scurt)
pentru pronunţarea hotărârii arbitrale, durata mai redusă a
procesului provine şi din faptul că hotărârea arbitrală nu este supusă
căilor ordinare de atac, ci numai unei căi extraordinare de reformare
– acţiunea în anulare.
G. Confidenţialitatea
Deosebindu-se de procesul în faţa instanţelor de drept comun, care
este guvernat de principiul publicităţii, dezbaterile care au loc în
cadrul procesului arbitral nu sunt publice. De conţinutul încheierilor
de şedinţă şi actelor de la dosar pot lua cunoştinţă numai părţile. În
plus, art. 565 lit. c) NCPC consacră răspunderea materială a
arbitrilor în cazul încălcării caracterului confidenţial al arbitrajului,
prin publicarea sau divulgarea, fără a avea autorizare din partea
părţilor, a unor date despre care iau cunoştinţă în calitate de arbitrii.
Art. 7 alin. 3 din Reguli prevede expres în acest sens: „Dosarul
cauzei este confidenţial. Nicio persoană străină nu are acces la dosar
fără acordul scris al părţilor.” În ceea ce priveşte publicarea
hotărârilor, aceasta se poate face, de asemenea, numai cu acordul
părţilor. Conform art. 7 alin. 5 din Reguli, sentinţele arbitrale pot fi
însă comentate sub aspectul problemelor de drept ivite, în reviste,
lucrări sau culegeri de practică arbitrală, fără a se da numele sau
denumirea părţilor ori date care ar putea prejudicia interesele lor. În
aceste condiţii, preşedintele CACIR poate autoriza, de la caz la caz,
cercetarea dosarelor, în scopuri ştiinţifice sau documentare, după
soluţionarea litigiilor.
H. Posibilitatea soluţionării litigiului în echitate

Această posibilitate este deseori convenabilă părţilor, care, în
vederea păstrării unor raporturi comerciale de lungă durată, preferă
să se supună unei soluţii de compromis, decât unei soluţii strict
juridice.
Instituţii de arbitraj în România

A. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera
171
de Comerţ şi Industrie a României Bucureşti (CACIR)
Această Curte permanentă de Arbitraj a fost înfiinţată iniţial în 1953
şi se bucură de un spectru larg de competenţe în domeniul litigiilor
comerciale internaţionale, fapt reflectat în actuala denumire
adoptată în 1990.
CACIR este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală,
fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ce
îi revin, organizată şi funcţionând în conformitate cu un regulament
propriu. Curtea are o listă (în vigoare la 1 ianuarie 2000) de 39 de
arbitrii români. Există şi o listă separată de arbitrii străini şi în plus
orice persoană de cetăţenie română, care nu este pe lista sus-
menţionată şi care are o anumită pregătire în domeniu, poate fi
numită arbitru de către părţi.
Principala misiune declarată a Curţii este de a promova, în
România, arbitrajul comercial intern şi internaţional, precum şi
procedura concilierii, dar şi alte căi alternative de soluţionare a
litigiilor.
Între atribuţiile CACIR legate de arbitraj, menţionăm:
-asistă părţile, la cererea lor, în organizarea arbitrajului ad-hoc;
-elaborează modele de convenţii arbitrale şi le asigură difuzarea în
cercurile economice;
-prezintă, în aceste cercuri, avantajele arbitrajului comercial;
-dezbate, în cadrul CACIR sau în colaborare cu comisiile de arbitraj
ale camerelor de comerţ şi industrie din ţară, aspectele de drept mai
deosebite apărute în practica arbitrală, precum şi problematica
generală a arbitrajului comercial intern şi internaţional;
-colaborează cu celelalte comisii de arbitraj ale camerelor de comerţ
şi industrie din ţară, în special prin schimbul de liste de arbitri şi de
experienţă, precum şi pentru desfăşurarea unor acţiuni comune de
promovare a arbitrajului comercial;
-ţine evidenţa practicii arbitrale;
-întocmeşte culegeri de practică arbitrală;
-asigură documentarea în domeniul arbitrajului comercial intern şi
internaţional;
-face propuneri privind îmbunătăţirea organizării şi desfăşurării
arbitrajului comercial;
-colaborează cu alte instituţii permanente de arbitraj din străinătate
şi urmăreşte evoluţia arbitrajului pe plan mondial.
CACIR este în prezent o Curte de arbitraj funcţională, cu un volum
de activitate considerabil. De subliniat este competenţa Curţii în
special în litigiile comerciale internaţionale. Pentru promovarea
arbitrajului comercial internaţional Curtea a încheiat un număr
important de tratate cu asociaţii arbitrale, precum şi tratate de
cooperare bilaterale şi multilaterale în materie de arbitraj.
B. Curţile de arbitraj comercial de pe lângă Camerele de
Comerţ şi Industrie teritoriale
În baza aceluiaşi Decret-lege nr. 139/1990 au fost înfiinţate şi
Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale în reşedinţa fiecărui
judeţ din România. Aceste Camere sunt persoane juridice care au
drept scop reprezentarea şi susţinerea intereselor comercianţilor în
teritoriu. Printre alte atribuţii, Camerele teritoriale au dreptul de a
172
organiza arbitraj comercial şi asemenea Curţi sau Comisii de
arbitraj au fost deja înfiinţate în majoritatea judeţelor.
Alte metode alternative de soluţionare a conflictelor

În general, teoria soluţionării litigiilor şi mai ales a
managementului acestora porneşte de la definirea şi circumscrierea
ideii de conflict.
Conflictul apare ca o situaţie în care interesele mai multor persoane
se opun în aşa fel încât este imposibil ca toate aceste interese să fie
satisfăcute. Conflictele pot fi de mai multe feluri, după cum există
una sau mai multe părţi, sunt evidente sau sunt conflicte ascunse şi,
de asemenea, pot avea diferite stadii.
În vederea soluţionării şi a unei gestionări eficiente a conflictelor,
rezultând din relaţiile contractuale apărute între diverse persoane
sau societăţi comerciale, au fost emise mai multe teorii şi s-au găsit
de-a lungul anilor mai multe soluţii pentru acestea, în funcţie de
gravitatea acestora şi de interesele implicate.
În principiu, în faţa unui conflict apărut între diferite părţi, se pot
avea în vedere trei mari posibilităţi de a trata cu acesta: ignorarea
acestuia, uzul forţei sau al oricărei alte metode coercitive sau o
tratare procedurală a acestui conflict, ghidată fie de interesele
părţilor, fie de principiile de drept aplicabile. Tratarea procedurală a
conflictului presupune negocieri directe între părţi, implicarea unei
a treia părţi ca mediator şi, în final, soluţionarea acesteia pe calea
arbitrajului sau a procesului obişnuit în faţa instanţelor de drept
comun.
Aşadar, în vederea soluţionării conflictelor apărute între părţi sau,
aşa cum se specifică în lucrările de specialitate, în vederea
gestionării eficiente a unui conflict în materie comercială, există
metode alternative sau subsidiare de soluţionare a acestora, utilizate
în special în fazele iniţiale. Din experienţa practicienilor, aceste
modalităţi de soluţionare au dus de multe ori la rezolvarea
conflictelor, fără a mai fi necesară apelarea la proceduri
jurisdicţionale, fie ele ale instanţelor de drept comun sau ale unor
instanţe arbitrale.
Mai mult, în practica comercială internaţională există aşa- numita
procedură alternativă de soluţionare a disputelor (Alternative
Dispute Resolution - ADR), care include orice procedură care
constituie o alternativă la soluţionarea litigiilor în faţa instanţelor de
judecată.
În ceea ce priveşte practica internaţională, această metodă exclude
arbitrajul, deoarece acesta a devenit o practică uzuală de soluţionare
a litigiilor. În sensul legislaţiilor interne – engleză, americană -
ADR include şi arbitrajul, pe lângă celelalte metode de soluţionare a
conflictelor.
Trebuie menţionat faptul că toate aceste metode alternative de
soluţionare a conflictelor au drept scop reglementarea situaţiei
părţilor, astfel încât, după epuizarea acestor metode, părţile îşi vor
continua colaborarea pe baza aceluiaşi contract. Numai în cazul în
care părţile eşuează în soluţionarea conflictului, acestea vor solicita
reglementarea situaţiei lor pe calea arbitrajului sau a litigiului
173
desfăşurat în faţa instanţelor de drept comun.
În primul rând, ca o metodă de soluţionare a conflictelor în materie
comercială, părţile pot utiliza concilierea sau negocierea, procedură
în cadrul căreia părţile, fără intervenţia unui al treilea, încearcă să
identifice probleme apărute pe parcursul derulării relaţiei
contractuale şi să găsească soluţii pentru acestea, în vederea
continuării relaţiei stabilite. Părţile încearcă să găsească soluţii
consensuale care vor satisface interesele lor. Concilierea efectivă se
bazează în primul rând pe evidenţierea intereselor comune şi
asigurarea unei distribuţii cât mai corecte a acestora între părţi.
Concilierea presupune în primul rând abilitatea părţilor de a
comunica şi de a lua decizii în vederea ajungerii la puncte comune
şi luarea unor decizii comune care să conducă la soluţionarea
conflictului şi, deci, la depăşirea fazei în care interesele părţilor sunt
divergente.
În general, în cadrul concilierii, părţile sunt asistate de către
specialişti, consultanţi propriu- zişi sau de către avocaţi, care sunt
în cele mai multe cazuri cei care stabilesc de comun acord regulile
concilierii şi, mai mult, au un rol important în atingerea obiectivului
concilierii , şi anume acela de a relansa relaţiile între părţi.
Concilierea prealabilă nu este o cerinţă de admisibilitate a cererii de
arbitrare în cadrul procedurilor organizate în România, atât cele
instituţionalizate, cât şi în cazul arbitrajului ad-hoc, dar aceasta nu
înseamnă că părţile nu pot avea acces la această formă de
soluţionare a conflictelor înainte de introducerea unei cereri de
arbitrare.
Concilierea poate avea loc atât ca o consecinţă a prevederilor
clauzelor contractuale, cât şi ca urmare a dorinţei exprimate de părţi
în acest sens.
Concilierea nu are reguli de desfăşurare, acestea fiind stabilite de
către părţi, iar în ceea ce priveşte consecinţele acesteia, acestea nu
pot fi executate silit de către instanţele de drept comun, ci numai de
bunăvoie.
Ca o recunoaştere a importanţei discuţiilor şi negocierilor între
părţi în faza prejudiciară şi ca posibilă cale de reducere a numărului
litigiilor existente în faţa instanţelor de drept comun, prin ultimele
modificări ale Codului de procedură civilă român, legiuitorul a
introdus obligativitatea concilierii prealabile în materie comercială,
ca o condiţie pentru admisibilitatea oricărei cereri de chemare în
judecată în această materie.
O altă metodă de soluţionare a conflictelor este medierea, care
presupune, spre deosebire de conciliere, intervenţia unui terţ,
mediatorul, care va ajuta părţile să ajungă la o soluţionare a situaţiei
conflictuale existente.
De regulă, instituţiile care organizează arbitraje pun la dispoziţia
celor interesaţi şi un regulament referitor la mediere.
Medierea, în principiu, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ca şi
concilierea, cu excepţia faptului că regulile sunt stabilite fie de către
mediatorul numit, fie de către instituţia care organizează medierea.
Părţile pot apela la mediere în baza unei clauze contractuale sau în
baza înţelegerii ulterioare dintre ele. Punctul de plecare al medierii
174
îl reprezintă numirea mediatorului care, în principiu, trebuie să
îndeplinească toate obligaţiile prevăzute pentru arbitri. În cadrul
medierii, părţile discută pe baza documentelor pe care le au la
dispoziţie, poziţia lor şi mai ales aspectele care au condus la
apariţia conflictului. Rolul mediatorului este acela de a asigura
echilibrul şi spiritul de echitate pe parcursul procedurii de mediere.
De asemenea, mediatorul, în funcţie de situaţia de fapt, poate
propune una sau mai multe soluţii pe care le consideră adecvate, în
vederea soluţionării litigiului.
Procedura medierii este, în principiu, confidenţială, niciuna dintre
susţinerile părţilor sau ale mediatorului neputând fi făcută publică
decât cu acordul ambelor părţi.
Mai mult, de regulă, poziţia de mediator al unei persoane într-o
procedură care implică anumite părţi duce la existenţa unei
„legături” cu părţile respective care, de principiu, nu vor mai putea
numi aceeaşi persoană ca arbitru într-un litigiu legat de aceleaşi
raporturi contractuale, cu excepţia cazului în care părţile sunt în
mod expres de acord cu aceasta.
Rezultatele medierii se consemnează de obicei într-un proces-
verbal, care are natură contractuală şi care conţine obligaţiile
asumate de către părţi în vederea soluţionării conflictului existent.
Rezultatele medierii nu pot fi executate silit pe calea dreptului
comun decât dacă părţile prevăd în mod special aceasta în procesul-
verbal de încheiere a medierii.
Aceste metode alternative de soluţionare a litigiilor, deşi nu au în
totalitate recunoaştere legislativă, se bucură de succes în
desfăşurarea relaţiilor comerciale. Faptul că părţile nu sunt legate de
reguli precise, de principii de drept strict aplicabile sau de anumite
proceduri, conferă acestora o flexibilitate deosebită, lucru care este
apreciat ca atare în relaţiile dintre comercianţi, fie ele interne sau
internaţionale. Toate aceste metode de soluţionare a litigiilor îşi
găsesc din ce în ce mai mulţi susţinători între practicienii dreptului
comercial şi ai comerţului internaţional.
Aceste proceduri, chiar dacă nu conduc la soluţionarea litigiilor, dau
în orice caz părţilor implicate posibilitatea de a-şi cunoaşte şi
aprecia mai bine poziţia în cadrul unui conflict şi pot realiza o
apreciere mai obiectivă a viitoarei lor poziţii în cadrul litigiului
arbitral sau în faţa instanţelor de drept comun.

Globalizarea comerţului reprezintă o provocare la care omul
este obligat să se adapteze, aşa cum este obligat să se adapteze
schimbărilor climatice, ambele provocări producând pagube
incomensurabile celor care nu au în vedere măsuri legislative,
proceduri şi schimbări de atitudini, de viziuni şi de acţiuni care să
fie eficiente şi efective. Cu cât adaptarea se face mai repede, cu atât
soluţiile practice aplicate pot preîntâmpina efectele crizelor globale
cu care societatea umană contemporană se confruntă din ce în ce
mai des. Provocate sau nu, crizele sunt ciclice şi, fie că acceptăm
175
sau nu, ele se produc indiferent de cât de atenţi şi precauţi am
încerca să fim!
Cuvinte-cheie
Arbitrajul, metodă alternativă de soluţionare a litigiilor în
comerţul internaţional, medierea, concilierea, negocierea .
1. Care sunt metodele alternative de soluţionare a litigiilor

comerciale internaţionale ?
2. Ce este arbitrajul?
3. Care este diferenţa dintre mediere şi arbitraj?
1. Arbitrajul este, conform reglementărilor codului civil:

a) „ o jurisdicţie alternativă având caracter public”;
b) „ o jurisdicţie alternativă având caracter mixt, public și privat”;
c) „ o jurisdicţie alternativă având caracter privat”.
2. Arbitrajul, ca metodă de soluţionare a litigiilor, folosit cu

precădere în relaţiile comerciale internaţionale, este reglementat de:
a) Noul Cod civil;
b) Convenţia de la New York;
c) Codul comercial.
3. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera

de Comerţ şi Industrie a României este:
a) o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, cu
personalitate juridică;
b) o instituţie permanentă de arbitraj, guvernamentală, fără
personalitate juridică;
c) o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără
personalitate juridică.
4. Arbitrajul reprezintă o excepţie de la principiul conform căruia

justiţia este un monopol al statului:
a) fals;
b) adevărat.
176
5. Curţile de arbitraj şi tribunalele arbitrale ad-hoc:
a) au autonomie totală faţă de stat sau orice alte autorităţi statale sau
guvernamentale;
b) au autonomie totală faţă de stat, dar sunt dependente de
autoritățile guvernamentale;
c) nu au autonomie față de stat, fiind dependente de autoritățile
locale pe raza cărora funcționează.

Păun, Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice, cap 7.
Comșa Marcela, Judecător – Curtea de Apel Braşov, Rezolvarea situaţiilor de insolvenţă cu
elemente de extraneitate în România. Raporturile cu celelalte state membre ale Uniunii Europene
Regulamentul CE nr. 1346/2000”, Sursa: unpirbv.ro/documente_seminarii/2_1.doc.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învățare 1
1. R: b)
2. R: a)
3. R: b)
4. R: b)
5. R: a+b
1. R: Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie

2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale
2. R: Adevărat
3. R: Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie
2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se aplică contractelor în privința
modalității de interpretare a unui contract, a acţiunilor necesare pentru îndeplinirea termenelor
acestuia; consecinţelor neexecutării obligaţiilor care decurg dintr-un contract, inclusiv evaluarea
prejudiciului; diferitelor moduri de stingere a obligaţiilor contractuale (de exemplu, plata,
compensarea, anularea contractului), prescripţia şi termenele de introducere a unei acţiuni în justiţie;
și nu în ultimul rând consecinţelor nulităţii juridice a unui contract.
177
4. R: Contractele de transport de mărfuri; contractele de transport de pasageri; contractele
încheiate între consumatori şi profesionişti; contractele de asigurare; contractele individuale de
muncă.
5. R: c)
Unitatea de învățare 3.
1. R: „Grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.”
”Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe persoane
activităţii respective.”
2. R: Grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia cazului în
care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea
oricărei autorităţi publice competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul,
respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii, a unuia dintre membri, când, din
aceste cauze, numărul membrilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul în care în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii.
3. R: Calitatea de membru încetează, după caz, prin:
a) excludere;
b) retragere;
c) cesiune a părţilor de interes, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv;
d) deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
4. R: c)
5. R: b)
1. R: a+b+c
2. R: a)
3. R: c)
4. R: b+c
5. R: a)
178
1. R: c)
2. R: a)
3. R: b)
4. R: Adevărat
5. R: a)
1. R: a)
2. R: b)
3. R: c)
4. R: c)
5. R: b)
1. R: b)
2. R: a)
3. R: c)
4. R: a)
5. R: b)
1. R: b)
2. R: c)
3. R: c)
4. R: Adevărat
5. R: Fals
1. R: b)
2. R: a)
3. R: a)
4. R: c)
5. R: c)
1. R: b)
2. R: Adevărat
3. R: Fals
179
4. R: Adevărat
5. R: Fals
1. R: b)
2. R: c)
3. R: b)
4. R: c)
5. R: b)
1. R: a)
2. R: b)
3. R: c)
4. R: a)
5. R: b)
1. R: c)
2. R: a)
3. R: c)
4. R: b)
5. R: a)
180

Manual IFR DR Comertului International - Paun Roxana

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual IFR DR Comertului International - Paun Roxana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

Dreptul comerţului internaţional

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Bun de tipar:; Coli tipar:

Editura Fundaţiei România de Mâine

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Obiective generale ale cursului

▪ Competenţe cognitive: însuşirea noţiunilor de bază ale disciplinei.

1.2.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Noţiuni introductive. Secţiunea I1

1.3.1. Conceptul de drept

1.3.2. Diviziunile generale ale dreptului

1.3.3. Norma juridică

Funcţiile concurenţei loiale

Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Cuvinte- cheie: norma juridică, dreptul comerţului internaţional, definiţie, principii.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Teste de evaluare/ autoevaluare

1. Dreptul comerţului internaţional:

3. Uzanţele internaţionale sunt:

4. Organizaţia Mondială a Comerţului a apărut:

5. Caracteristicile esenţiale ale Organizației Mondiale a Comerțului sunt:

Bibliografie – minimală obligatorie

2.2.Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii de învăţare: 1 ore

2.3.Conţinutul unităţii de învăţare

Domeniul legii aplicabile: regulamentul determină legea

22 Conform art. 4 – legea aplicabilă în absenţa alegerii .

Domeniul legii aplicabile (conform art. 12):

Articolul 22 reglementează legea aplicabilă în state cu mai multe

Sinteza unităţii de învăţare 2

Cuvinte-cheie: legea aplicabilă contractelor comerciale internaţionale, contracte specifice,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Bibliografie – minimală obligatorie

Păun, Roxana–Daniela, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

Subiectele Dreptului Comerţului Internaţional

3.2.. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

Subiectele raportului dreptului de comerţ internaţional

În analizarea subiectelor dreptului comerţului internaţional trebuie să se aibă în vedere părţile

IFR, Editura Fundației România de Mâine, București, 2015.

p 118, nr. 88.

prezent, termenul utilizat este de „Societate naţională, Companie naţională”.

Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea grupurilor de interes economic

Criminalitatea gulerelor albe

În concluzie, fenomenul corupţiei include multiple definiţii, forma dimensiunii de manifestare,

Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Cuvinte-cheie: societatea comercială, grupul de interes economic, grupul european de

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Teste de evaluare/ autoevaluare

Bibliografie – minimală obligatorie

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Scurt istoric al societăţilor transnaţionale47

p 118, nr. 88.

curs”, Editura Expert, Bucureşti, 2004, p. 39.