RESURSA DE INVATARE

Dreptul asigurărilor anul III

Conceptul de Asigurare. Esenţa şi Funcţiile Asigurării. Reasigurarea

Introducere

Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor în
permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile şi
activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe
cât mai multe umere.

Datorită acurateţii, incertitudinii dar şi răspunderilor cu care se întâlnesc la fiecare pas, asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă, experienţa dar şi practica curentă au impus necesitatea
reglementării raporturilor dintre persoanele fizice şi juridice care iau parte la asigurare, în calitate de
asiguraţi, şi respectiv societăţile de asigurare, bunurile şi persoanele care sunt cuprinse în asigurare,
riscurile acoperite prin asigurare, drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor din asigurare, etc.
Cunoscând sensul unor noţiuni, cum sunt: asiguratorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul,
contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurată, dauna sau paguba,
despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, ş.a. pot fi înţelese şi aplicate corect
prevederile actelor normative care reglementează asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

Coroborând practica economică curentă, ştiinţa asigurărilor şi prevederile Legii nr. 32 / 2000 privind
regimul asigurărilor în România (actualizată) ne vom opri puţin asupra semnificaţiilor unor categorii
uzuale şi esenţiale în acelaşi timp.

Activitatea de asigurare

Activitatea de asigurare este acea prestaţie, care desemnează, în principal oferirea, intermedierea,
negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune,
activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase
prin activitatea desfăşurată.

Asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii un fond de
asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, şi îi
indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi
pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.

Contractul de asigurare sau poliţa, este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurător în cazul
asigurărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de asigurare, iar
asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să achite, asiguratului sau beneficiarului
asigurării, despăgubirea sau suma asigurată.

Totodată, în contractul de asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale părţilor contractante,
precum şi data începerii şi încetării răspunderii asiguratului.

Putem spune că în contractul de asigurare sunt menţionate de fiecare dată:

* interesul asigurării;

* riscul asigurat;

* suma asigurată;

* prima de asigurare.

dauna.

În cazul asigurărilor de bunuri, de regulă, interesul asigurabil este interesul proprietarului bunului
asigurat care este conştient că fără asigurare suportă o eventuală pagubă determinată de distrugerea sau
avarierea bunului. Prin încheierea asigurării, asigurătorul preia asupra sa eventuala pagubă, iar titularul
intere¬sului, care este şi titularul asigurării, devine automat debitorul primei de asigurare şi creditorul
despăgubirii.

La asigurările de persoane, interesul de asigurare vizează crearea cadrului ne¬cesar pentru realizarea
protecţiei economice în cazul invalidităţii ori decesului asiguratului sau la producerea altui eveniment
stipulat în contractul de asigurare. Interesul de asigurare poate fi interpretat în acest caz în sensul că
încheierea contractului de asigurare este o măsură de prevedere, iar la asigurările mixte de viaţă - şi un
mijloc de economisire pe termen lung.

În cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat apare ca un interes spiritual, întrucât suma asigurată
nu corespunde unui interes evaluabil sau concretizabil ( I. Lubis, Contractul de asigurare, București, 1936,
p.16), suma asigurată este datorată de asigurător, la producerea evenimentului asigurat, independent de
existența unor daune.

La asigurările de răspundere civilă, interesul de asigurare vizează menţinerea intactă a dimensiunilor

patrimoniului asiguratului care poate fi afectat de prejudiciile pe care asiguratul le poate produce în
anumite împrejurări unor terţe per¬soane. Despăgubirile pe care asiguratul trebuie să le acopere nu
provin din distrugerea sau avarierea bunurilor sale, ci din raporturile obligaționale care interven între
terțele persoane și asigurat, față de care el este obligat pentru daunele provocate.

Deci, la aceste asigurări, interesul se referă la patrimoniul celui responsabil de producerea unui
prejudiciu în dauna altora.

Interesul asigurabil în cazul unui bun viitor.

Dauna pe care sinistrul o produce asupra patrimoniului poate consta în distrugerea sau avarierea
materială a bunurilor asigurate- damnum emergens- și în privarea lor de a produce câștiguri- lucrum
cessans-. De regulă, daunele ori pierderile la lucririrle viitoare se exprimă prin diferența economică
dintre situația după survenirea cazului asigurat și situația care ar fi existat când cazul asigurat nu ar fi
intervenit. Această diferență cuprinde și pierderea suferită prin nerealizarea beneficiului așteptat pe care
cel interesat l-ar fi realizat, dacă sinistrul nu s-ar fi produs. Deci, dauna la un lucru viitor cuprinde atât
dauna suferită efectiv cât și beneficiul pierdut.

În consecință, lucrurile viitoare pot face obiectul asigurării iar , în concret, situația se întâlnește la
asigurarea culturilor agricole. În acest caz, prin încheierea contractului de asigurare, nu se protejează
interesul față de valoarea semințelor însămânțate, butucilor de vie plantați sau puieților, ci interesul față
de recolta așteptată.Interesul asigurat este reprezentat de cantitatea de produse probabile ce s-ar putea
obține , ținând cont de condițiile metereologice și agrotehnice specifice.

Interesul asigurabil poate să se prezinte sub forme variate. Așa cum am menționat mai sus, cel mai
adesea este interesul proprietarului bunului asigurat, deoarece el suportă riscul lucrului, respectiv
paguba provenind din distrugerea sau avarierea bunului. Dar, interes pentru asigurare poate avea, în
afară de proprietar, și titularul unui drept real și anume, uzufructuarul, creditorul gajist, depozitarul.

Pentru a fi asigurabil, un interes trebuie să fie evaluabil în bani.

Schimbarea titularului interesului asigurabil

După încheierea contractului de asigurare, bunul poate fi vândut sau înstrăinat, într-un alt mod , unei
terțe persoane. În acest fel, încetează interesul proprietarului inițial și se naște interesul noului
proprietar. SE pune întrebarea ce se întâmplă cu existența contractului de asigurare, încetează sau se
menține în vigoare.

Spre deosebire de vechea reglementare ( l. 136/1995, Legea asigurărilor și reasigurărilor în România),

care statornicea prin dispozițiile art. 30 că “ dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, prin
înstrăinare, contractul de asigurare se reziliază”, prevederile noului cod civil , art. 2.220, dimpotrivă
statornicesc , că în caz de înstrăinare, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare nu încetează, ci
își va produce efecte între asigurător ©I dobânditor.

Abordarea celor două soluții distincte are la bază următoarele raționamente.

Contractul încetează la momentul înstrăinării bunului asigurat, noul proprietar , dacă dorea , putea
încheia un contract de asigurare fie cu fostul asigurător, fie cu un altul. Soluția adoptată a fost influențată
de doctrin aromană, potrivit cu care- res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse protest),
precum ©I de regula potrivit căreia nu se poate încheia un contract care să oblige o terță persoană,
contractul de asigurare fiind un contract intuitu personae.

Potrivit actualei reglementări, contractul de asigurare nu încetează de la sine, noul proprietar înlocuind
automat pe vechiul asigurat, motivarea unei asttfel de soluții, care este întâlnită ©I în legislația altor
state (Franța, Germania, Elveția, Austria), constă în aceea că interesul de asigurare nu dispare prin
înstrăinarea bunului, fiind un compromis între interesele asiguratului ©I interesele asigurătorului.

Un loc important în cadrul contractului de asigurare îl ocupă precizările esenţiale referitoare la risc, pe
care este obligată să le facă persoana care încheie asigurarea. Riscul constituie un element esențial și
caracteristic contractului de asigurare și poate fi definit ca un eveniment incert, posibil, și viitor, la care
sunt expuse bunurile, viața ori sănătatea unei persoane și care nu depinde de voința părților
contractante. Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se schimbă în cursul executării contractului,
asiguratul este obligat să comunice imediat asigurătorului schimbarea survenită. În caz contrar,
asigurătorul are dreptul să propună asiguratului modificarea corespunzătoare a contractului încă înainte
de producerea fenomenului (evenimentului) asigurat sau să denunţe contractul ori de câte ori
împrejurările noi referitoare la risc nu le-ar fi acceptat dacă le-ar fi cunoscut de la început.

În situaţia în care fenomenul (evenimentul) asigurat s-a produs, asigurătorul are latitudinea de a reduce
despăgubirea (suma asigurată) cuvenită asiguratului, în proporţia în care prima de asigurare stabilită
iniţial este mai mică decât prima corespunzătoare noilor împrejurări intervenite în legătură cu riscul sau
de a refuza plata acesteia, când contractul nu a fost încheiat conform modificărilor intervenite.

Asigurătorul nu plăteşte despăgubirea sau suma asigurată dacă fenomenul (evenimentul) asigurat a fost
produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate.

Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente) care odată
produs(e) datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plăteas¬că asiguratului (sau beneficiarului
asigurării) despăgubirea sau suma asigurată. Noţiunea de risc asigurat are, de regulă, mai multe sensuri.
Astfel, riscul asigurat este folosit în sensul de probabilitate a producerii fenomenului (evenimentului)
împotriva căruia se încheie asigurarea.

Cu cât acest fenomen (eveniment) are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de
producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.

Un alt sens pe care îl are riscul asigurat este acela de posibilitate de distrugere (parţială sau totală) a
bunurilor de unele fenomene imprevizibile, cum sunt: grindina, furtuna, incendiul, uraganul, seismul,
ploile torenţiale etc. În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurat este evenimentul neprevăzut, dar
posibil de realizat, care odată produs poate conduce, de exemplu, la pierderea totală sau parţială a
capacităţii de muncă a asiguratului. Fenomenul (evenimentul) asigurat, care a fost deja produs, poartă
denumirea de caz asigurat sau sinistru.

De asemenea, riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de proporţie a răspunderii asumate de
asigurător prin încheierea unei anumite asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele (evenimentele) care produc pagube. Cu alte cuvinte, nu
orice fenomen (eveniment) generator de pagube poate constitui risc asigurat, ci numai acela care
îndeplineşte cumulativ condiţiile ce vor fi prezentate în continuare.

O primă condiţie este aceea ca producerea fenomenului (evenimentului) - pen¬tru care se încheie
asigurarea - să fie posibilă și viitoare, deoarece dacă un anumit bun nu este ameninţat de nici un fel de
risc, asigurarea acestuia nu devine necesară. Inexistența sau imposibilitatea riscului din momentul
încheierii contractului justifică desființarea de drept a contractului ( art. 2.205 noul cod civil). Riscul
trebuie să existe în momentul contractării, respectiv evenimentul viitor și nesigur care dă dreptul la
despăgubire să nu se fi produs. În caz contrar, asiguratul ar încasa o sumă fără cauză și ar realiza un profit
, ceea ce eset incompatibil cu natura contractului de asigurare. În acelaşi timp, însă, este necesar să
avem în vedere faptul că fenomenul (evenimentul) care se produce în mod frecvent şi pe scară largă nu
poate fi acceptat drept risc asigurat, deoarece o eventuală cuprindere a sa în asigurare ar necesita plata
de către asigurat unor prime de asigurare apropiate sau egale ca mărime cu valoarea pagubelor
respective. Într-o asemenea situaţie, este greu de presupus că o persoană ar putea fi interesată să
încheie o asigurare.

Totodată însă, fenomenul (evenimentul) este necesar să aibă o oarecare regularitate în producere şi un
grad de dispersie cît mai mare pe teritoriu, fiindcă în caz contrar nu se poate manifesta interesul pentru
asigurarea lui şi nu se poate constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de
dimensiuni corespunzătoare.

A doua condiţie se referă la faptul că fenomenul (evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un
caracter întâmplător. Aceasta înseamnă că pentru a se putea încheia o anumită asigurare nu este admisă
existenţa nici unei posibilităţi a părţilor participante la asigurare de a cunoaşte bunurile sau persoanele
care vor fi supuse acţiunii fenomenului (evenimentului), intensitatea acestuia şi momentul ivirii lui. Dacă
asiguraţii cunosc asemenea elemente au posibilitatea de a selecţiona (în cazul asigurărilor facultative),
din masa bunurilor asigurabile de acelaşi fel, pe acelea cunoscute de ei ca întrunind condiţiile pentru a fi
mai uşor distruse sau vătămate de producerea riscului asigurat şi ar solicita asigurarea lor. Într-o atare
situaţie, asigurătorul n-ar putea dispune de fondurile necesare acoperirii tuturor pagubelor apărute,
fiindcă, practic, la fiecare asigurare încheiată ar avea de achitat despăgubiri.

De la această cerinţă face excepţie un singur eveniment. Este vorba de riscul de deces care, deşi se
cunoaşte că se va produce în mod cert, totuşi, face parte din categoria riscurilor asigurabile pentru
considerentul că momentul producerii lui nu se cunoaşte dinainte nici de asigurat şi nici de asigurător.
În orice caz riscul presupune posibilitatea producerii evenimentului, fiind excluse de la asigurare
evenimentele imposibile. Nu poate exista o asigurare în cazuri de imposibilitate absolută de realizare,
dacă este vorba de evenimente care după legile naturii nu se pot produce.

După cum se ştie, pentru o persoană producerea unui anumit fenomen sau eveniment este
întâmplătoare. În cazul unei colectivităţi, însă, cu cât aceasta este mai numeroasă, cu atât există mai
multe posibilităţi pentru ca producerea unui fenomen sau eveniment să se transforme în legitate (deci se
creează condiţii pentru acţiunea legii numerelor mari). Existenţa asigurării permite împărţirea riscu¬rilor
între membrii comunităţii de risc, astfel încât acestea nu mai constituie pentru fiecare asigurat în parte
pierderi imprevizibile şi incalculabile. Pentru asigurător, producerea riscurilor asigurate se transformă în
obligaţii de plată al căror cuantum se poate stabili - pe baza unor calcule statistico - matematice cu un
grad de precizie destul de ridicat.

A treia condiţie are în vedere faptul că acţiunea fenomenului (evenimentului) este necesar să poată fi
înregistrată în seriile statistice. Datele statistice referitoare la un anumit fenomen (eveniment) trebuie să
permită stabilirea pe o perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii pro¬ducerii acestuia.
Aceste date stau la baza încheierii asigurării, deoarece fără ele asigurătorul nu poate stabili
probabilitatea producerii fenomenului (evenimentului) asigurat. Dacă însă probabilitatea producerii
fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea este cunoscută, asigurătorul poate
determina volumul răspunderii sale şi cuantumul primei de asigurare care revine în sarcina asiguratului.
Este important de subliniat faptul că existenta unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă
cât mai îndelungată permite stabilirea cu un grad de precizie sporit a răspunderii asigurătorului şi implicit
a nivelului primei, de asigurare.

A patra condiţie presupune ca producerea fenomenului (evenimentului) să nu depindă de voinţa

asiguratului sau a beneficiarului asigurării. În cazul în care, într-un fel sau altul, asiguratul sau beneficiarul
asigurării a contribuit, direct sau indirect, la producerea riscului asigurat, pentru ca astfel să poată primi
despăgubirea de asigurare sau suma asigurată, acesta nu numai că pierde toate drepturile conferite de
asigurare, dar va suporta şi rigorile legii, deoarece astfel de fapte sunt pedepsite.

Prin urmare, evenimentul incert nu poate constituii obiectul asigurării decât în măsura în care realizarea
sa presupune intervenția hazardului. Dacă evenimentul depinde de voința exclusivă a uneia dintre părți,
riscul nu mai există, iar evenimentul devine cert pentru partea care l-a realizat. Evenimentul care a
ocazionat obligația de dezdăunare, raportat la obiectul asigurat, trebuie să aibă un caracter întâmplător,
respectiv asiguratul, asigurătorul, beneficiarul asigurării să nu-l cunoască dinainte și să nu intervină în
producerea lui.

Acest caracter care exclude de la garanție daunele provenite din fapte intenționate în asigurarea de
bunuri și de răspundere civilă, este prevăzut de art. 2.208 noul cod civil.

Există o excepție de la această regulă, în asigurarea de persoane, când asigurătorul datorează

indemnizația de asigurare dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderae asiguratului după trecerea
unui termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare ( art. 2.233 noul cod civil).

Prin urmare, cele prezentate mai înainte demonstrează că riscul apare ca un element deosebit de
important în cadrul asigurării. Având caracter relativ, riscul poate creşte sau descreşte, iar cunoaşterea
probabilităţii apariţiei lui permite atât stabilirea volumului răspunderii asumate de asigurător, cât şi
nivelul primelor de asigurare pe care le plătesc asiguraţii.

Atât în teorie, cât şi în practică, un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau a mai multor riscuri.
Caracteristic pentru zilele noastre este faptul că, de regulă, prin aceeaşi asigurare - respectiv prin acelaşi
contract - se acoperă mai multe riscuri, unele legate între ele, iar altele de natură complet diferită.

O astfel de asigurare prezintă mai multe avantaje:

În primul rând, este de menţionat faptul că, în condiţiile în care printr-un singur contract de asigurare se
oferă o protecţie largă asiguraţilor, cheltuielile de administrare sunt mai reduse decât atunci când s-ar
încheia câte un contract de asigurare pentru fiecare risc;

Totodată, această asigurare face posibilă acoperirea şi a unor riscuri care au fie o frecvenţă mare, fie una
scăzută, ceea ce le face mai greu accesibile pentru a fi asigurate în mod individual. Asigurarea, la un loc, a
mai multor riscuri presupune, de asemenea, prime de asigurare mai reduse decât în cazul în care s-ar
proceda la asigurarea separată a fiecărui risc.

Prima de asigurare trebuie să fie suportabilă pentru asigurat / contractant.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului
pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de asigurare sau
a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi
constituie, pe lângă rezervele necesare achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte rezerve
prevăzute prin dispoziţiile legale îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea rezervelor
de asigurare.

Plata primelor este portabilă, se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi, dacă nu s-a
prevăzut altfel în contract.

Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind contractul sau poliţa de
asigurare, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document probator al plăţii. Proba cu martori sau
prezumţii nu este admisibilă.

Prima de asigurare, ca element esenţial al contractului de asigurare, prezintă aceleaşi caracteristici

generale indiferent de obiectul asigurării ( asigurare de bunuri, de persoane sau răspundere civilă
delictuală).

1 Caracterul anticipat al obligaţiei de plată a primei de asigurare.

În contractele de asigurare plata primei de asigurare se efectuează anticipat, fie la data stabilită de părţi
fie la data impusă de asigurător în condiţiile generale de asigurare. Acest caracter are o deosebită
importanţă întrucît contractul de asigurare deşi s-a încheiat prin manifestarea de voinţă a părţilor, el nu-
şi produce efecte de la manifestarea acestei voinţe, ci de la îndeplinirea obligaţiei de plată a primei.
Lipseşte aşadar caracterul de simultaneitate a obligaţiilor celor două părţi ( I. Sferdian, Obligaţia de plată
a primei de asigurare, în Dreptul nr. 2/2003 pag. 70), asigurătorul putînd invoca excepţia de neexecutare
a obligaţiei de plată a primei prin refuzul îndeplinirii obligaţiei de plată a indemnizaţiei în cazul în care
riscul asigurat s-a produs anterior plăţii primei de asigurare.

2. Caracterul indivizibil al primei de asigurare .

Acest caracter se exprimă prin faptul că prima de asigurare se raportează la întreaga perioadă asigurată,
indiferent că plata ei se poate realiza în tranşe, totuşi cuantum primei nu se recalaculeză în situaţia în
care riscul asigurat s-a produs. Astfel, asiguratul nu poate pretinde aplicarea unei prime proporţionale,
aferentă timpului ce a mai rămas întrucît cuantumul primei a avut în vedere întreaga perioadă de
asigurare. Prima reprezintă preţul protecţiei pentru paguba suferită care ar interveni înlăuntrul perioadei
de asigurare. În consecinţă, acest caracter se exprimă prin faptul că dacă riscul se produce asigurătorul
nu are obligaţia restituirii părţii din primă proporţională cu perioada ce a mai rămas din asigurare ci
dimpotrivă asigurătorul este îndreptăţit să solicite asiguratului plata diferenţei pînă la cuantumul total al
primei stabilite la încheierea contractului aferentă întregii perioade de timp asigurate. Această măsură
vine în sprijinul fondului de asigurare care este compus din totalitatea contribuţiilor asiguraţilor şi din
care se suportă riscurile de acelaţi gen ( V.Ciurel, Asigurări şi reasigurări, Abordări teoretice şi practici
internaţionale, Editura All, Bucureşti, 2000, pag. 19). Asigurătorul apare astfel ca un custode al fondului
de asigurare ( acelaşi autor, aceeaşi operă- Ibidem) , putîndu-se bucura de sumele încasate din primele
de asigurare după expirarea termenului contractual.

Există însă şi o excepţie de la acest caracter indivizibil instituită de L. 136 /1995, art. 14 ©I menținută ©I
de art. 2.205 din noul cod civil „ dacă , înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a
produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei
asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliează de drept, iar în
eventualitatea în care asiguratul sau contractantul asigurării a plătit toată prima sau o parte din aceasta,
acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare”.
Prin urmare în situaţia în care contractul de asigurare a rămas fără obiect prin imposibilitatea producerii
riscului asigurat, asigurătorul este obligat să restituie fracţiunea de primă sau toată prima de asigurare în
condiţiile în care ea a fost plătită integral sau în parte, cu excepţia prevăzută de alin. 2 – în situaţia în care
asigurătorul a plătit sau a datorat despăgubiri pentru evenimentele produse în perioada de valabilitate a
asigurării.

3 Caracterul portabil al plăţii primelor.

Acest caracter este statornicit de dispoziţiile art. 2.206 din actul normativ menţionat , în sensul că plata
primelor de asigurare se face integral sau în rate la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi, în
lipsa unei clauze diferite stabilite în contractul de asigurare de către părţi.
Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în
vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să poată fi cuprins în asigurare, este
necesar să se cunoască cît mai precis valoarea acestuia, fiindcă despăgubirea de asigurare pe care o
plăteşte asigurăto¬rul, în caz de producere a riscului asigurat, se stabileşte şi în funcţie de valoarea
bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare este necesar să fie stabilită în
deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice exagerare - într-un sens sau altul -
poate avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat. Astfel:

Supraevaluarea bunurilor conduce, de regulă, Ia slăbirea preocupării asiguraţilor pentru păstrarea şi

întreţinerea cu grijă a acestora (hazard moral);

Subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să
poată compensa în întregime pierderea su¬ferită.

În materie de evaluare mai trebuie ţinut seama că pentru diverse tipuri de asigurare se pot practica şi
diverse preţuri standard, precum:

* valoarea de piaţă;

* valoarea de înlocuire;

* valoarea contabilă;

* etc.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrată în
contabilitate sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă,
în momentul încheierii asigurării. De exemplu, la clădiri şi alte construcţii aparţinând unor agenţi
econo¬mici, valoarea de asigurare cu care acestea sunt cuprinse în asigurare se stabileşte pornind de la
valoarea de inventar, fără a putea depăşi valoarea reală la momentul daunei. La ani¬malele care pot fi
asigurate facultativ - aparţinând unor persoane fizice - va¬loarea de asigurare se stabileşte în funcţie de
preţurile ce se practică pe piaţa locală la data încheierii contractului de asigurare.

Valoarea de asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în cadrul asi¬gurărilor de bunuri. La
asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă şi viaţă nu pot fi supuse operaţiunii de evaluare,
această noţiune nu se foloseşte. De asemenea, în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu poate fi vorba
de valoarea de asigurare, fiindcă prejudiciul ce poate fi cauzat unor persoane nu este suscep¬tibil de
evaluare. Totuşi răspunderea asigurătorului poate fi limitată prin acte normative, condiţii de asigurare,
etc.

Suma asigurată

Este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii
fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate
cazurile limita ma¬ximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza
calculării primei de asigurare. Între prima de asigurare și suma asigurată existăo corelație directă. În mod
concret, cuantumul maxim al despăgubirii de asigurare, cares e cuvine asiguratului în cazul producerii
daunei, este limiktat de cuantumul sumei asigurate, iar prima de asigurare se stabilește, de principiu, la
un anumit procent din suma asigurată.

În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată se stabilește în funcție de valoarea bunului, ea poate fi
egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai
mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece asi¬gurarea este astfel concepută încât să nu permită -
sub nici o formă - acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi.

În cazul asigurărilor de persoane, asigurătorul se obligă, ca la producerea evenimentului asigurat, să

plătescă asiguratului sau beneficiarului asigurării suma asigurată.

În acest caz, în schimbul primelor primite, asigurătorul nu se obligă să acopere o pagubă, ci să plătească,
la realizarea riscului, suma asigurată, independent de ideea de prejudiciu, dat fiind că nici viața , nici
sănătatea omului nu sunt evaluabile în bani. Cauza plății făcută de asigurător nu o constituie dauna
pricinuită prin vătămarea sănătății, integrității trupești ori moartea celui asigurat, ci primele încasate de
asigurător( Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 41).
Asigurarea de persoane exclude existența vreunui raport între suma asigurată și paguba suferită de
asigurat( Vasile v. Loghin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Științifică, București, 1962,p. 337).

Considerația că în cazul asigurărilor de persoane nu suntem în prezența unui contract de indemnizare

implică următoarele consecințe:

- suma asigurată este fixată cu anticipație, la încheierea contractului, indiferent de întinderea

prejudiciului material;

- asigurătorul trebuie să-și execute prestația sa fără ca asiguratul să fie ținut a dovedi că a suferit o
pagubă,

- asiguratul, parte vătămată printr-o faptă ilicită, are dreptul de a obține reparația integrală a
prejudiciului încercat, putând cumula despăgubirea cuvenită în temeiul dispozițiilor codului civil cu suma
datorată de asigurător.

În asigurările de bunuri dar și la asigurările de persoane, suma asigurată poate fi modificată, prin
majorare sau reducere.. În timp ce în asigurările de bunuri, modificarea are loc ca urmare a unor
schimbări de valoare a bunurilor, în asigurările de persoane nu avem nici o condiție.

Există suficiente argumente pentru ca suma asigurată să fie modificată, în cazul anumitor categorii de
asigurări, de la an la an, pentru acelaşi obiect al asigurării ea scăzând sau crescând în funcţie de acţiunea
a diverşi factori:

* uzură – datorită folosinţei;

* uzură morală;

* ameliorări semnificative – prin reparaţii şi modernizări;

* evoluţia pieţei;

* etc.

Reducerea sumei asigurate poate fi efectuată de către asigurător și atunci când asiguratul a dat
răspunsuri neexacte și necomplete cu privire la datele luate în considerație la încheierea asigurării, ori s-
au modificat ulterior și asiguratul nu afăcut comunicarea la care era obligat

Dauna

Dauna sau despăgubirea este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea
compensării pagubei produse de riscul asigurat.

Despăgubirea poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de
principiul aplicat la acoperirea pagubei.

În practica asigurărilor de bunuri, se întâlnesc trei principii care se aplică la acoperirea pagubelor,
respectiv:

* principiul răspunderii proporţionale;

* principiul primului risc;

* principiul răspunderii limitate.

Răspunderea proporţională

În cazul principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea de asigurare faţă de pagubă se stabileşte în

aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea bunului asigurat.

Prin urmare, în cazul acoperirii pagubei conform principiului răspunderii proporţionale, mărimea
despăgubirii de asigurare este influenţată atât de nivelul pagubei, cât şi de raportul dintre suma asigurată
şi valoarea bunului asigurat. Cu cât mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului
asigurat, cu atât nivelul despăgubirii de asigurare este mai apropiat de cuantumul pagubei. În ca¬drul
acestui sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai atunci când suma asigurată este
egală cu valoarea bunului asigurat. Despăgubirea de asigurare se stabileşte conform acestui principiu în
cazul asigurării animalelor şi cul¬turilor agricole, al asigurării mărfurilor în transportul internaţional etc.

Reamintim că despăgubirea nu va putea depăşi valoarea bunului asigurat decât în condiţii expres
prevăzute în contract.

Principiul „primului risc”.

La acoperirea pagubei după principiul primului risc, despăgubirea este egală cu paguba fără a putea însă
depăşi mărimea sumei asigurate. Deci, conform acestui principiu, raportul dintre suma asigurată şi
valoarea bunului numai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi
a sumei asigurate.

Stabilirea despăgubirii pe baza principiului primului risc este folosită, de regulă, la acele asigurări de
bunuri, la care pagubele totale se produc mai greu. Volumul sumei asigurate este considerat, în acest
caz, ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă la bunul respectiv. De exemplu, la asigurarea
clădirilor şi a altor construcţii, despăgubirea se stabileşte pe baza acestui principiu. Dacă comparăm
volumul despăgubirii stabilit conform celor două principii de acoperire în asigurare, vom observa că el
diferă numai atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba înregistrată a
fost parţială. De menţionat, că în cadrul ambelor principii de acoperire, partea din pagubă care
depăşeşte suma asigurată este suportată de asigurat.

Privind cele două sisteme de acoperire a pagubei prin prisma avantajelor pe care le oferă asiguraţilor,
rezultă că principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel al răspunderii
proporţionale, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. Această compensare, însă,
presupune încasarea de la asiguraţi a unor prime de asigurare cu un nivel procentual mai ridicat.

Răspunderea limitată

Caracteristic principiului răspunderii limitate este faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba
produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. Prin urmare, în acest caz o parte
din pagubă cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia (uneori cea absolută) este
stipulată în contractul de asigurare. Partea din valoarea pagubei dinainte stabilită care cade în sarcina
asiguratului poartă denumirea de franşiză. Ea poate fi de două feluri:

* atinsă (simplă);

* deductibilă (absolută).

În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate - dacă
aceasta este mai mare decât franşiza.

Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă, indiferent cât este volumul acesteia din urmă.
Cu alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile despăgu¬birea se acordă numai pentru partea de pagubă
care depăşeşte franşiza.

Nici în cazul franşizei atinse şi nici al celei deductibile, nu se acordă despăgubiri pentru pagubele care se
încadrează în limitele franşizei.

Având în vedere gradul mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigurărilor la care se aplică
principiul răspunderii limitate, cota de primă tarifară este şi ea mai mică.

Prin stabilirea franşizei, se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea
despăgubirilor de asigurare la pagubele de un volum mai redus, care nu prezintă o importanţă
economică deosebită. Totodată, existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă
pentru prevenirea pagubelor, deoarece el ştie că dacă acestea se produc, o anumită parte din ele o va
suporta singur.

Cazuri speciale:

a) În materie de limite mai putem întâlni şi „limita maximă de despăgubire”, exprimată procentual din
suma asigurată, în anumite condiţii (spre exemplu 70% în caz de cutremur);

b) Despăgubirea unei daune poate fi şi sub alte înfăţişări arătând cam în felul următor:

c) Mai poate fi pusă în discuţie şi „dubla asigurare” (ba chiar „multiplă”). Spre exemplu o „vilă” este
asigurată de mai mulţi ani la o societate de asigurare; între timp cu ea se gajează un credit la o bancă
oarecare, iar aceasta doreşte să închei o asigurare a respectivei vile la o altă societate de asigurare
„agreată” de ea. Cum n-ai încotro fiind la mâna băncii, o faci şi pe asta, prilej cu care vei constata că
valorile stabilite de fiecare asigurător sunt, nu sensibil, dar diferite, fiecare având şi criterii proprii de
corecţie.
Potrivit art. 20 din L. 136/1995 în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu
datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către
beneficiar ori de către un membru din conducerea pesoanei juridice asigurate, care lucrează în această
calitate.

Această interdicţie este absolută, în sensul că părţile nu pot deroga prin convenţia lor de la această
limitare a garanţiei de asigurare.

Prin urmare, asigurătorul şi asiguratul nu pot modifica limitele garanţiei de asigurare şi să convină ca
asiguratul să aibă dreptul la încasarea indemnizaţiei chiar dacă se va dovedi că bunul asigurat a fost
distrus cu intenţie de către asigurat. Dacă părţile ar insera o astfel de clauză dincolo de aspectul că ea ar
fi imorală şi ilegală, ar afecta însăşi caracterul aleatoriu al contractului de asigurare întrucît producerea
riscului nu ar mai depinde de hazard, ci de voinţa uneia dintre părţi.

Textul de lege menţionat mai sus extinde interdicţia de încasare a indemnizaţiei şi în cazul în care riscul
asigurat s-a produs cu intenţie prin fapta beneficiarului asigurării, întrucăt beneficiarul asigurării este
persoana interesată la momentul încheierii contractului de asigurare şi este inadmisibil să laşi la voinţa
acesteia producerea riscului asigurat.

În ceea ce priveşte a treia categorie instituită de art. 20 alin. 1- membru din conducerea persoanei
juridice asigurare, care lucrează în această calitate, se impun anumite precizări. Observăm că textul de
lege instituie limitarea garanţiei de asigurare, doar în situaţia în care faptele membrilor din conducerea
persoanei juridice sunt săvîrşite în această calitate, întrucît doar în această situaţie faptele acestora sunt
fapte proprii ale persoanei juridice şi doar astfel, distrugerea cu intenţie a bunului asigurat de către
aceştia reprezintă distrugerea bunului de către persoana juridică însăşi, cu consecinţa neplăţii
indemnizaţiei de asigurare.

Pentru lămurirea acestui aspect trebuie să pornim de la dispoziţiile art. 35 din Decretul 31/1954, potrivit
cărora „ persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
conducere; - actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi ; - faptele licite sau ilicite săvîrşite de organele sale obligă
însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor; - faptele ilicite atrag şi
răspunderea persoanală a celui ce le-a săvîrşit, atît faţă de terţi, cît şi faţă de persoana juridică”.
Dacă, dimpotrivă, membrul din conducerea persoanei juridice asigurate, atunci cînd a distrus cu intenţie
bunul asigurat, nu a lucrat în calitate de organ de conducere al acesteia, asigurătorul va fi obligat să
plătească indemnizaţia cuvenită asiguratului, fără a putea invoca în favoarea sa limitarea garanţiei de
asigurare întrucît nu există legătură între distrugerea bunului şi persoana juridică.

Aceasta nu înseamnă că în situaţia în care se dovedeşte că riscul asigurat s-a produs prin fapta organelor
de conducere, dar care nu au săvîrşirt fapta în această calitate, asigurătorul după ce a realizat plata
indemnizaţiei către asiguratul persoană juridică nu se va putea îndrepta cu acţiune împotriva
persoanelor vinovate de producerea prejudiciului, pe calea subrogaţiei, pentru recuperarea creanţei, însă
temeiul de drept este cel al răspunderii civile delictuale.

Alin. 2 al art. 20 din L. 136/1995 statorniceşte că dispoziţiile alin. 1 se aplică, dacă părţile convin, şi în
cazul în care riscul asigurat a fost produs de către :

-persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau
beneficiarul;

- prepuşii asiguratului sau beneficiarului.

Pentru ca asigurătorul să nu plătească indemnizaţia de asigurare pentru fapta persoanelor juridice

majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau cu beneficiarul este
necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de o persoană fizică majoră. Legea
exclude deci persoanale aflate în perioada minoratului; - acea persoană să locuiască în mod statornic cu
asiguratul sau cu beneficiarul. În consecinţă nu sunt incluse persoanele care întîmplător sau nestatornic
locuiesc cu asiguratul sau beneficiarul asigurării ( vecini, prieteni, rude pasagere). Se cere prin urmare o
habitaţie permanentă iar nu accidentală; persoana respectivă să gospodărească cu asiguratul sau
beneficiarul . Prin urmare nu este suficient să locuiască împreună în acelaşi habitat cu asiguratul sau
beneficiarul, ci este necesar ca aceste persoane să se gospodăreacă împreună, respectiv să împartă
sarcinile locaţiunii. În consecință, cele două condiții: de a locui ©I gospodării împreună cu asiguratul
trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a da dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii.
Sublinietrea este necesară întrucât o persoană majoră poate să locuiască împreună cu asiguratul ©I să
fie chiar rudă cu el, dar să aibă o gospodărie distinctă. Culpa unei asemenea persoane în provocarea
apagubei la bunurile asigurate nu dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirilor.Raţiunea,
instituirii acestor condiţii cumulative rezidă din faptul că doar în situaţia îndeplinirii celor trei condiţii în
sarcina persoanei care locuieşte efectiv cu asiguratul sau beneficiarul, aceasta manifestă grijă pentru
conservarea bunurilor pe care le folosesc împreună, pentru prevenirea daunelor ©I micșorarea efectelor
lor.

Trebuie să reţinem că forma de vinovăţie cerută de textul legal mai sus invocat pentru ca asigurătorul să
refuze plata indemnizaţiei pentru fapta persoanelor majore care locuiesc şi gospodăresc cu asiguratul
sau beneficiarul asigurării, este cea a intenţiei iar nu a culpei.

Pagubele produse sau mărite prin faptele persoanelor minore, care în mod statornic locuiesc ©I
gospodăresc împreună cu asiguratul , se despăgubesc de către asigurător. Asigurătorul nu va plăti însă
indemnizația de asigurare în situațiile în care se constată o lipsă evidentă de supraveghere a minorilor,
când asiguratul avea în mod evident posibilitatea de a-l împiedica pe minor să cauzeze paguba ©I nu a
făcut-o. Minorul poate fi atât copilul asiguratului sau copilul oricărei alte persoane fizice care locuiește
©I gospodărește împreună cu asiguratul, având sau nu un anumit grad de rudenie cu acesta.

Vina minorului exonerează pe asigurător de plata indemnizației, cu condiția de a dovedi culpa părinților
sau a oricărei alte persoane majore, constând în lipsa de supraveghere. În cazul minorului, asigurătorul
va trebui să facă dovada, potrivit art. 999 cod civil, că minorul din cauza lipsei de supraveghere, a avariat
ori a distrus bunul asigurat. În consecință, în materie de asigurări atunci când fapta este săvârșită de un
minor, apare o răsturnare asarcinii probei, înlăturându-se prezumția de culpă a părinților de a nu-©I fi
supravegheat copilul minor, asigurătorul trebuind să facă această dovadă.

În ceea ce priveşte fapta prepusului, asiguratul şi-a asumat obligaţia de a suporta riscul asigurat în cazul
în care el a fost provocat cu intenţie de către un prepus al său, fiind vorba de o modificare convenţională
a limitelor garanţiei de asigurare în raportul dintre asigurat şi asigurător.

Pentru angajarea acestei limitări a garanţiei de asigurare este necesar ca prepusul să fi săvîrşit fapta cu
intenţie în timpul cînd a avut paza materială a bunului asigurat sau funcţia încredinţată i-a oferit prilejul
de a produce riscul asigurat. Dacă fapta prin care s-a produs riscul asigurat nu are legătură cu funcţia
încredinţată sau cu paza bunului, atunci asigurătorul nu se poate exonera de plata indemnizaţiei prin
invocarea modificării convenţionale a clauzelor potrivit art. 20 alin. 2 întrucît în persoana făptuitorului nu
se regăseşte calitatea de prepus.

Rațiunea stipulării unei astfel d eprevederi constă în aceea că asiguratul își alege prepusul ©I tot el este
obligat să-l supravegheze. Culpa prepusului este ©I a comitentului iar în caz de daună, comitentul va
răspunde în conformitate cu dispozițiile art. 1000 alin. 3 cod civil.

Este important de reliefat că L. 136/1995 nu cuprinde nici o dispoziţie normativă cu privire la limitele
garanţiei de asigurare în caz de culpă în producerea riscului asigurat.

În literatura juridică s-a susţinut opinia conform căreia , în cazul în care se face dovada culpei asiguratului
sau beneficiarului la producerea prejudiciului, asigurătorul poate fie să refuze plata indemnizaţiei, dacă s-
a prevăzut astfel în contract, fie să adopte o soluţie mai puţin avantajoasă pentru el, dar mai aproape de
scopul asigurării, şi anume să stipuleze o clauză de răspundere proporţională ( A se vedea C. Iliescu.
Contractul de asigurare de bunuri în Romînia, Editura ALL Beck Bucureşti. 1999 p.45).

Considerăm însă că stipularea unei clauze de exonerare totală a asigurătorului de la plata garanţiei este
abuzivă, în condiţiile în care legiuitorul a înlăturat de la beneficiul asigurării numai pe cei care au cauzat
cu intenţie cazul asigurat, în scopul evitării sinistrelor voluntare. Orice prejudiciu cauzat, fie exclusiv, fie
prin contribuţia culpabilă a asiguratului, ar trebui despăgubit printr-o limitare a răspunderii
asigurătorului proporţional cu culpa asiguratului, întrucît doar în acest mod se va respecta scopul
încheierii contractului de asigurare.
Durata asigurării

Durata asigurarii reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între
asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Prin urmare, durata
asigurării este un element specific asigurărilor facuItative şi pe tot parcursul ei cele două părţi care
intervin în asigurare trebuie să respecte obligaţiile ce le revin din contractul de asigurare. Astfel,
asigurătorul este obligat să plătească asiguratului despăgubirea pentru pa¬gubele produse bunurilor
cuprinse în asigurare de riscurile asigurate sau suma asigurată cuvenită asiguratului sau beneficiarului
asigurării la producerea eveni¬mentului asigurat. În ceea ce-l priveşte pe asigurat, acesta are obligaţia de
a plăti primele de asigurare la termenele dinainte stabilite, de a întreţine şi îngriji în bune condiţii
bunurile asigurate etc.

Durata asigurării diferă după cum este vorba de asigurări facuItative de bunuri sau de asigurări
facuItative de persoane. În cazul asigurărilor de bunuri, durata asigurării poate fi un an sau chiar şi mai
puţin, de exemplu, 3 sau 6 luni. La asi¬gurările de viaţă, durata asigurării poate fi mult mai îndelungată,
contractul de asigurare putându-se încheia pentru o perioadă de 5 -10 sau 15 ani. Pot fi întâlnite şi
asigurări facuItative încheiate pe termen nedeterminat. Stabilirea cu precizie a duratei asigurării
facuItative prezintă o deosebită importanţă, deoarece ea influenţează mărimea primei de asigurare ce
cade în sarcina asiguratului, iar răspunderea asigurătorului acţionează numai în cadrul acesteia.

Reasigurări
Apariţia reasigurării ca fenomen şi reasigurătorilor ca societăţi specializate de asigurare reunite în
vederea desdăunării colective în faţa unui risc a apărut odată cu cataclismele asigurate, cu daunele de
mari proporţii, în faţa cărora evenimente de genul din 11 septembrie 2001 sau valurile tsunami au
dovedit că altfel nici nu se mai poate.

Definită strict în spiritul legii, „reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător de către alt
asigurător, primul fiind asigurat, iar cel de al doilea reasigurător”.

Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, prin divizare, a
răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a
unui echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte”.
Despre reasigurări se poate scrie mult, se pot face speculaţii cu nemiluita, pentru că până la urmă este
vorba de o daună pe care trebuie să o acopere cel puţin doi asigurători, în care cel mai abil se aşează cât
mai bine la adăpost.

Reasigurarea are si ea regulile ei,de regula deosebit de severe,intrucat este de dorit ca inca de la
incheierea contractului de reasigurare totul sa fie clar negociat ,pentru a se evita eventualele conflicte ce
pot apare la desdaunare.Acest lucru este necesar deoarece:

(a) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurator, adică as iguratul nu se poate
îndrepta, cu acţiune împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul de asigurare;

(b) Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de
asigurare;

(c) Cedând o parte din riscurile asumate,,reasiguratul se comporta cu reasiguratorii la fel cum se
comporta asiguratii cu el.

(d) Intrucat prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o împărţire a riscurilor, cedând pe cele
care depăşesc posibilităţile sale de acoperire, el poate conveni cu reasigurătorii să primească, în
reciprocitate, o parte din riscurile acestora, în acest fel, reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor
săi;
(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând numai în
modul de cuprindere, respectiv de angajare al obiectului reasigurării, al părţilor. În schimb mai trebuie să
cuprindă: răspunderea reţinută de reasigurat pentru răspunderea asumată de reasigurător; contul său
propriu, condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării, modul de decontare al
primelor şi respectiv al daunelor, alte condiţii conjuncturale.

Reasigurarea reprezintă modalitatea prin care societăţile de asigurare se protejează pentru riscurile pe
care le-au subscris prin contractele de asigurare directă. Ea nu face altceva decât să contribuie la
dispersia riscului, acesta fiind unul dintre principiile esenţiale pe care se bazează asigurarea ca activitate.
Reasigurările au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume din existenţa unor riscuri foarte mari
(maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente, etc.) care ar putea genera daune extrem de mari;
ele pot face ca societăţile de asigurări, neavând capacitatea financiară suficientă, să nu fie capabile să le
suporte numai pe contul lor, ducând practic la falimentul acestora. Reasigurarea oferă astfel
asigurătorului direct capacitatea necesară pentru acoperirea riscurilor pe care altfel acesta nu le poate
suporta singur. În asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri)
mare, peste capacitatea sa, apelează la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în
reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Astfel, reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.

Se constată că în ultimii ani, mai ales a doua jumătate a acestui secol, reasigurările ocupă un loc foarte
important în viaţa economică internaţională, depinzând de producţia de bunuri mobile şi imobile, de
comerţul internaţional, de fluxurile internaţionale de bunuri, servicii, valori şi oameni, înregistrând o
tendinţă vizibilă de creştere, fapt ce a influenţat pozitiv şi evoluţia reasigurărilor. Reasigurarea îşi trage
astfel seva şi vitalitatea din activitatea de asigurare, orice modificare în volumul asigurărilor directe
antrenând schimbări similare în reasigurări. Referindu-ne la evoluţie, înţelegem nu numai o creştere
cantitativă a numărului tranzacţiilor şi a volumului de prime, dar şi substanţiale îmbunătăţiri calitative ale
acestei activităţi cum ar fi cele privind natura şi caracteristicile reasigurării, aspectele tehnice, sistemul de
comunicaţii între asigurători direcţi, reasigurător, brokeri etc.

Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită asigurătorului în
situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate
dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de
asigurare. De aceea, în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri
foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de
asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de Reasigurare.
Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului
insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora din urmă o mai mare
stabilitate.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă în calitate de
reasigurat şi reasigurător prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o
anumită parte a riscului (uneori întregul risc) conform condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de
către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare ce
reprezintă o cotă din prima originală de asigurare.

Companie cedentă este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc
în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură şi o
mai întîlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Acesta este, de fapt, asigurătorul
direct, deci compania care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original).

Reasigurătorul - este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o

companie de asigurări sau o companie specializa-tă (profesională) de reasigurări. În practica
internaţională, în cele mai multe cazuri, companiile de asigurări efectuează şi operaţiuni de reasigurare.

Deci, relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă (asigurătorul original) şi reasigurător, iar între
asiguratul original şi reasigurător nu există nici o legătură. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită
şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său, preia, conform acordului de
reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul (reasigurătorii) său.

Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct împotriva uneia sau
mai multor întâmplări (daune).

Reasigurarea face deci, ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată şi deci,
suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile
pe care acesta singur nu le poate suporta.

Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract
separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.
La rândul său, reasigurătorul poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el, operaţiunea
purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi
reasigurătorul fiind retrocesionar.

Ca şi în cazul reasigurării, retrocedarea se bazează pe o relaţie contractuală încheiată între persoane

juridice, companii profesionale, specializate în domeniu, spre deosebire de contractul de asigurare în
care asiguratul poate fi o persoană fizică sau juridică la care cunoaşterea asigurărilor apare doar ca o
excepţie.

Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de cea de
asigurări directe.

În primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o

persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un contract de reasigurare nu
pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o companie de reasigurări (ca reasigurător) şi o
companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se încheie numai între persoane juridice.

În al doilea rând, subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse
pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau
de agenţii sau funcţionarii săi, reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul
original, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Subiectul asigurat este parte a
răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în
contractul iniţial.

În al treilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării (compensării,
despăgubirii), cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de
reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la
plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări
prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi1.

În al patrulea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul
de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe
de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).
În fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt în
principal interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională. Contractele tipice, clasice
de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în aceeaşi ţară. Cea mai mare parte a
activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe pieţele internaţionale.

De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigurărilor, la rândul lor, depinde
de oameni, de personalitatea lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au.

Mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasigurare, multe categorii de asigurări nu ar putea
avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este
necesară mobili-zarea întregii capacităţi de asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie
împotriva riscurilor foarte mari în transporturi şi industrie, precum şi pentru pierderile deosebit de mari
determinate de catastrofele naturale. Fără reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar
putea fi compromisă.

Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel o serie de
funcţii şi anume:

1. Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot pune în pericol
solvabilitatea lor. Reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe
riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el îşi poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând
excesul de expunere la risc asupra reasigurătorului (prin ceea ce se numeşte "dispersia riscului" sau
"pulverizarea riscului").

O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită
asupra unui număr mai mare de reasigurători, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat
iniţial. De exemplu, unele ţări, în mare parte dintre cele slab dezvoltate, sunt în mod particular expuse
riscurilor naturale (cutremure, inundaţii, uragane, secete, etc) care pot produce mari pagube întregii
economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să transfere o
parte din pierderi asupra reasigurătorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii
direcţi cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor
numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.
2. Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei pierderilor prin dispersarea
pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin contractele de protecţie
contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages);

3. Se realizează o dispersie mare a riscurilor şi prin practica reciprocităţii prin care asigurătorii primari îşi
plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât, compania cedentă va
oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurător capabil să-i ofere altul în schimb. În acest fel,
fiecare reasigurător îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;

4. Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul

activităţii pe care acesta le poate subscrie;

5. Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în acelaşi timp
ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare
a capitalului de bază;

6. Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o
anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare;

7. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin
înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi
preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau zonă;

8. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de
reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea
daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de
activităţi.

Multitudinea şi caracterul penetrant al funcţiilor reasigurării arătate mai sus atestă rolul extraordinar de
important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici, în reducerea numărului şi
amplorii falimentelor, în sporirea stabilităţii proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de
fluiditate şi dinamism în derularea relaţiilor economice internaţionale.
Conceptul - asigurarea este un acord de voinţa (contract) între doua părţi: - asigurătorul şi asiguratul
prin care asiguratorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat obligându-se să
acopere asiguratului contravaloarea daunelor (suma asigurată) în caz de producere a acestor riscuri, în
schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare sau premium. Protecţia
riscului constituie astfel o marfă specifică, de fapt un serviciu, care se vinde şi se cumpără ca orice altă
marfă pe o piaţă specifică care este piaţa mondială sau internaţională a asigurărilor.

Ca modalităţi de acoperire a riscurilor, în practica internaţională există următoarele forme organizatorice:

a. autoasigurarea;

b. coasigurarea;

c. reasigurarea;

d. retrocedarea (retrocesiunea).

a. Autoasigurarea nu are la bază un contract, pentru că asigurătorul este şi asigurat şi se bazează pe

crearea de către acesta a unui fond special prin vărsarea unor sume de bani, fond ce se va utiliza numai
în caz de pierderi datorate unor evenimente.

Aceasta formă este practicată numai de societăţi cu putere financiară foarte mare şi cu o daunalitate
foarte scăzută.

b. Coasigurarea reprezintă o formă de dispersie a riscului şi de acoperire a lui de către mai mulţi
asigurători, practicându-se mai ales în cazul bunurilor de valori mari prin pierderea cărora ar deveni
dificilă sau imposibilă despăgubirea de către un singur asigurator.
Ca urmare, asiguratul va încheia mai multe contracte separate cu mai mulţi asigurători, fiecare din
aceştia preluând o anumită parte din totalul sumelor asigurate, deci a riscului. În cazul producerii
daunei, asiguratul va prelua de la fiecare asigurător partea corespunzătoare din despăgubirea totală.

c. Reasigurarea reprezintă o formă de protecţie a asigurătorilor faţă de pierderile datorate

despăgubirilor pe care ar trebui să le plătească asiguraţilor lor, ca urmare a contractelor de asigurare
încheiate.

Această formă a apărut datorită nevoii de dispersie a riscurilor, deci a pagubelor şi totodată din existenţa
unor bunuri de valori foarte mari pe care societăţile de asigurări nu le pot susţine numai pe contul lor
(rafinării, flote comerciale, sateliţi artificiali).

Reasiguratorul încheie un contract de asigurare cu asigurătorul primar devenit astfel reasigurat.

Reasiguratul cedează o parte din risc şi din prima de asigurare prin plata primei de reasigurare.

d. Retrocedarea reprezintă un contract încheiat între reasigurator şi o societate de asigurări - reasigurări

prin care reasiguratorul, în calitate de retrocedent, cedează o parte din risc şi din prima de reasigurare
celeilalte companii numită retrocesionar, urmând ca în cazul producerii riscului, retrocesionarul să
contribuie la acoperirea daunei conform condiţiilor contractuale.
Esenţa şi funcţiile asigurării

Asigurarea directă - esenţial în existenta şi individualizarea acestei categorii economice care este
asigurarea, sunt următoarele trei elemente:

- existenta riscului;

- existenta comunităţii de risc;

- formarea fondului de asigurări din primele plătite de asiguraţi şi utilizarea acestuia după principiile
mutualităţii.

Funcţiile asigurării:

1. Compensarea pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi de accidente prin acordarea de

despăgubiri, la asigurările de bunuri și de răspundere civilă, și plata sumei asigurate, la asigurările de
persoane pentru, atunci când în activitatea asiguraţilor intervin anumite evenimente. Funcția de
compensare a pagubelor este funcția originală a asigurării, cea care a determinat apariția asigurării, cea
care a determinat apariția asigurării și constituie în fapt principalul conținut al asigurărilor.

2. Prevenirea pagubelor care se exercită pe două căi principale:

- finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi a accidentelor;

- stabilirea unor condiţii de asigurare, care să oblige pe asigurat la o conduită preventivă permanentă.
Potrivit acestei funcții, rolul asigurărilor se concretizează prin educarea asiguraților în spiritul grijii pentru
conservarea bunurilor proprietate comună și personală. Astfel, prin condițiile de asigurare sunt stabilite
condițiile în care se acordă despăgubirile, obligațiile asiguraților, condițiile de neacordare a dreptului la
despăgubire.

3. Funcţia financiară, având în vedere decalajul de timp între momentul încasării primelor şi momentul
plăţii despăgubirilor, societatea de asigurări centralizează temporar sume foarte importante, pe care le
plasează apoi pe piaţa capitalului, în scopul obţinerii unor venituri suplimentare şi al creşterii siguranţei
afacerilor.

4. Funcţia economică:

- Asigurarea contribuie la desfăşurarea neîntreruptă a proceselor de producţie industrială, comerţ,

agricultură şi a celorlalte ramuri.

- Prin clasamentele pe piaţa capitalurilor, societăţile de asigurări contribuie la dezvoltarea creditului şi

finanţarea unor proiecte economice, contribuind la realizarea reproducţiei lărgite;

- Societăţile de asigurări participă la finanţarea de acţiuni de prevenire şi combatere a unor evenimente

păgubitoare, contribuind la menţinerea integrităţii proprietăţii;

- Stimularea comerţului internaţional şi a cooperării, prin acoperirea unor riscuri;

- Stimularea comerţului intern şi internaţional, prin formele sale de asigurare de persoane şi răspundere
civilă.
Clasificarea asigurărilor :

a. după modul de realizare a raporturilor juridice de reasigurare:

1. asigurări prin efectul legii (asigurarea obligatorie);

2. asigurarea contractuală (facultativă).

Asigurări facultative şi asigurări obligatorii.

Asigurările contractuale pot fi de două feluri: asigurări facultative şi asigurări obligatorii.

În cazul asigurărilor facultative raporturile dintre asigurat şi asigurător, respectiv drepturile şi obligaţiile
lor se stabilesc prin contractul de asigurare.Prin urmare, încheierea contractului are loc numai dacă
părţile, prin voinţa lor, înţeleg să dea naştere raporturilor de asigurare, ele stabilind, tot prin acordul lor ,
condiţiile contractului.
În cazul asigurărilor obligatorii raporturile de asigurare se stabilesc tot prin contractul încheiat între
asigurat şi asigurător, numai că drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite prin lege, ambele părţi având
obligaţia legală de a încheia contractul de asigurare.

Potrivit Legii 136/1995 este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin
accidente de autovehicule supuse înmatriculării în România sau care folosesc pe teritoriul României, fiind
înmatriculate în străinătate.

Încheierea contractului este obligatorie nu numai pentru deţinătorii de autovehicule, dar şi pentru
asigurător.

Asigurarea obligatorie acoperă răspunderea civilă delictuală a asiguratului pentru propria faptă culpabilă
a acestuia, răspunderea asiguratului pentru fapta altuia, răspunderea pentru fapta lucrului.

b. după domeniul asigurării:

1. asigurarea de bunuri;
 2. asigurarea de răspundere civilă : are ca obiect o valoare patrimonială egală cu despăgubirea pe care
ar urma să o plătească asiguratul care a cauzat o pagubă unei terţe persoane;

3. asigurarea de persoane.

Asigurarea de bunuri

Asiguratul poate fi orice persoană care are capacitatea de a face acte de conservare sau o persoană
juridică. În ambele cazuri, asiguratul, iar dacă a fost desemnat un beneficiar, acesta, trebuie să aibă un
interes patrimonial pentru conservarea bunului asigurat.

Obiectul asigurării îl constituie bunurile menţionate în contractul de asigurare. Asiguratul este obligat să
întreţină bunurile asigurate în bune condiţii , iar asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul
asigurat este întreţinut.

Suma asigurată va fi stabilită în limita valorii bunului asigurat, valoare ce nu poate fi depăşită.

Supraasigurarea, fie şi sub forma coasigurării, nu se admite.

Riscurile asigurate trebuie să fie determinate în contract.

Indemnizaţia de asigurare se plăteşte în limita sumei asigurate, dar nu poate depăşi valoarea bunului din
momentul producerii cazului asigurat şi nici cuantumul pagubelor efectiv suferite de asigurat dacă nu s-a
prevăzut altfel în contractul de asigurare.

În cazurile în care pentru paguba cauzată este responsabilă o terţă persoană, asiguratul ar putea
pretinde repararea prejudiciilor de la acea persoană potrivit dreptului comun. Asiguratul are însă şi o
acţiune directă izvorând din contractul de asigurare şi împotriva asigurătorului. Însă ambele acţiuni nu
pot fi exercitate de asigurat, întrucât ar însemna că el obţine o dublă despăgubire care depăşeşte
valoarea reală a bunului, ceea ce este inadmisibil în cazul asigurărilor de bunuri, întrucât ar însemna o
îmbogăţire fără justă cauză.

Asigurarea de răspundere civilă se încheie în legătură cu activităţile economice, culturale, sanitare,

sportive, în legătură cu deţinerea de clădiri sau alte construcţii, precum şi în legătură cu faptele
persoanelor fizice prevăzute în contract. Această asigurare acoperă , în limita sumei asigurate stipulate în
contract, despăgubirile pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane în baza legii
şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Asigurarea acoperă nu numai răspunderea
pentru fapta proprie a asiguratului, dar şi răspunderea lui pentru fapta altuia, precum şi răspunderea
pentru lucrul stipulat în contract

Potrivit legii, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva celui răspunzător de producerea
pagubei, în condiţiile dreptului comun. Ele beneficiază însă şi de acţiune directă şi împotriva
asigurătorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
Despăgubirile datorate de asigurător se plătesc nemijlocit terţului păgubit şi nu pot fi urmărite de
creditorii asiguratului, deci nu intră în patrimoniul acestuia pentru a servi gajului general al creditorilor.

Asigurarea de persoane are ca obiect un anumit atribut al persoanei fizice.Asigurarea de persoane se

subdivide la rândul ei în două mari grupe, asigurarea de viață și asigurarea de accidente.

c. după obiectul asigurat :

- asigurarea de mijloace de producţie fixe;

- asigurarea de mijloace circulante;

- asigurarea pentru obiecte de uz casnic;

- asigurarea pentru culturi agricole.

d. după riscul asigurat:

- asigurarea pentru calamităţi naturale;

- asigurarea pentru boli şi accidente;

- asigurarea de răspundere civilă.

e. după teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:

- riscuri interne;

- riscuri externe.

Asigurările interne sunt cele în care, de regulă, asiguratul și asigurătorul își au domiciliul în aceeași țară,
iar obiectul asigurării și riscurile acoperite se află sau se pot produce pe teritoriul țării respective.
Asigurările interne se caracterizează prin aceea căprimele de asigurare, despăgubirea sau suma asigurată
se exprimă și se plătesc în moneda națională.

În asigurările externe, fie una dintre părțile contractante, fie beneficiarul își are domiiciliul în altă țară, fie
obiectul asifgurării ori riscul preluat de asigurător se află sau se poate produce în afara limitelor
teritoriale în care se încheie contractul.

În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, asigurările se împart în asigurări

comerciale( pentru ambele părţi) şi asigurări mixte ( faptă de comerţ pentru una dintre părţi şi civilă
pentru cealaltă parte).

Pentru asigurător asigurările sunt fapte de comerţ atât din punct de vedere obiectiv, dar şi subiectiv,
întrucât el este societate comercială, iar raportul juridic pe care îl încheie are caracter comercial iar nu
civil .

Pentru asigurat raportul de asigurare poate avea caracter civil, excepţie făcând asigurarea de bunuri sau
stabilimente comerciale, când asigurarea are natură comercială şi pentru asigurat.
Din punct de vedere al regimului juridic raportul de asigurare este supus legii comerciale, chiar dacă
pentru una din părţi are caracter civil.

În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe , coasigurări, asigurări

mutuale şi reasigurări.

În asigurarea directă raportul de asigurare ia naştere între asigurător şi o altă persoană fizică sau juridică,
care are calitatea de asigurat.

Tot asigurare directă este şi coasigurarea. În cazul coasigurării, asiguratul contractează cu doi sau mai
mulţi asigurători între care obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare se divide, fiecare asumându-şi
numai o cotă parte din risc. În cazul coasigurării, nu se practică solidaritatea convenţională, deoarece
este vorba de riscuri mari şi nici unul dintre asigurători nu se poate obliga, singur sau în solidar cu alţi
asigurători, la plata integrală a despăgubirilor. Astfel, fiecare coasigurător răspunde față de asigurat în
limita sumei pentru care s-a angajat prin contract.

Asigurarea mutuală se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare, toate părţile
contractante( asociaţi) obligându-se la plata primei de asigurare în vederea constituirii unui fond comun,
din care urmează să plătească, la survenirea cazului asigurat, indemnizaţia de asigurare asociatului în
cauză sau altor persoane îndreptăţite.

În asigurarea mutuală fiecare parte contractantă are dublă calitate de asigurător şi asigurat, iar prin
încheierea contractului nu se urmăreşte realizarea de beneficii, ci numai partajarea riscurilor între
asociaţi

Dovada contractului de asigurare mutuală se face prin act scris, proba testimonială putând fi admisă
numai dacă ea este admisă şi de codul civil.

Asigurarea mutuală este guvernată de convenţia părţilor, care se completează cu regulile dreptului
comun, reglementările din materia asigurărilor fiind aplicabile numai dacă nu sunt incompatibile cu
natura specială a asigurărilor mutuale.

Reasigurarea reprezintă o asigurare a asigurătorului direct, ambele părţi fiind societăţi comerciale de
asigurare. Reasigurarea este un raport juridic ce se stabilește între două societăți de asigurare, una în
calitate de asigurat( reasigurat), iar alta de asigurător ( reasigurător). În baza contractului de reasigurare,
reasiguratul cedează unui reasigurător o anumită parte din riscurile pe care le-a luat asupra sa și o parte
din primele încasate de la asigurații săi, iar reasigurătorul participă , în cazul producerii evenimentului
asigurat, la plata despăgubirilor și a sumelor asigurate, în limita răspunderilor ce și le-a asumat.
Contractul de reasigurare obligă numai pe asigurătorul cedent și reasigurător, astfel că asiguratul direct
nu are nici un fel de drepturi față de reasigurător. Pentru situația în care resigurătorul devine insolvabil,
obligațiile asigurătorului față de asigurat rămân valabile în limitele sumei de asigurare totală. În cazul în
care asigurătorul devine insolvabil, asiguratul nu poate să se îndrepte cu pretenții față de reasigurător
întrucât suma despăgubirii reasigurătorului pentru participarea sa la riscul respectiv trece în favoarae
masei de faliment între toți creditorii asigurătorului.

Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare urmează soarta contractului principal de asigurare.
Astfel, dacă asigurarea nu este valabilă ori a fost lovită d enulitate, efectele se vor răsfrânge și asupra
reasigurării.

Reasigurarea contribuie la o mai mare dispersie a riscurilor şi poate fi de mai multe feluri:

1. Reasigurarea de cotă-fixă – se caracterizează prin aceea că reasigurătorul preia o anumită fracţiune

( 25%, 50%) din riscurile de acelaşi fel contractate de reasigurat, suportând cota parte corespunzătoare
din indemnizaţiile de asigurare plătite de asigurătorul direct asiguraţilor.

2. Reasigurarea de excedent se caracterizează prin aceea că reasigurătorul preia partea din riscurile care
determină plata unei indemnizaţii peste limita ( suma determinată) prevăzută în contractul de
reasigurare.

În toate cazurile şi în toate variantele , contractul de reasigurare produce efecte doar între părţile
contractante ( reasigurat şi reasigurător), el nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici un
raport juridic între asigurat şi reasigurător. În consecinţă, cedarea în reasigurare a unei părţi din riscuri nu
stinge obligaţia asigurătorului direct de a plăti asiguratului indemnizaţia de asigurare datorată la
survenirea cazului asigurat şi de a executa alte obligaţii pe care le are faţă de asigurat. De altfel,
reasigurarea nu stinge nici drepturil asigurătorului faţă de asigurat( dreptul la primele de asigurare, la
acţiunea în regres), ea nu creează nici un raport juridic între asigurat ( care este terţ faţă de contractul de
reasigurare) şi reasigurător.

Calitate de terţ faţă de contractul de reasigurare o are şi terţa persoană responsabilă de producerea
pagubei, dar şi beneficiarul asigurării.

Potrivit art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958- prin derogare de la termenul general de prescripţie, în
raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce
izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen.

În cazul asigurării de răspundere civilă, terţa persoană păgubită care are acţiune directă împotriva
asigurătorului, o poate valorifica în cadrul termenului general de prescripţie.

Regresul asigurătorului împotriva asiguratului sau altor persoane cuprinse în asigurare se prescrie în 2
ani, fiind vorba de raporturi ce izvorăsc din asigurare.

CONTRACTUL DE ASIGURARE

. Noţiune.

Contractul de asigurare este acel contract prin care una dintre părţi, numită asigurat, se obligă să
plătească celeilalte părţi, numite asigurător, o sumă de bani determinată, numită primă de asigurare, în
schimbul asumării riscului ca, în ipoteza producerii cazului asigurat, să-i plătească lui sau beneficiarului
asigurării o sumă de bani , numită indemnizaţie de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995)

În prezent, noul cod civil în art. 2.199 dă o definiție mai largă contractului de asigurare” prin contractul
de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar
acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătescă o indemnizație, după caz,
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

În prezent, activitatea de asigurare este reglementată, în principal, de prevederile noului cod civil,
cuprinse în Capitolul XVI, art. 2.199-2.241
Din definiția contractului de asigurare se desprind anumite caracteristici juridice. Astfel, contractul de
asigurare este un contract consensual, sinalagmatic, unic, cu executare succesivă, cu titlu oneros,
aleatoriu și de adeziune.

A. O primă trăsătură a contractului de asigurare o constituie faptul că el are

un caracter sinalagmatic, adică părţile care intervin în asigurare se obligă reciproc. Astfel, asiguratul se
obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul să acorde asiguratului o despăgubire în cazul
asigurării de bunuri sau de răspundere civilă, ori o sumă asigurată dacă este vorba de asigurare de
persoane, condiţionat de producerea fenomenului sau evenimentului prevăzut în contract.

Înseamnă, deci, că între cele două părţi apar raporturi de genul celor existente între creditor şi debitor,
iar obligaţiile dintre, ele se caracterizează nu numai prin reciprocitate, ci şi prin interdependenţă.

În literatura juridică s-a pus problema dacă se mai poate vorbi de o corelație între obligațiile reciproc
asumate de fiecare dintre părți, cât timp riscul nu s-a realizat ( V. Login, op. cit.., p.80).
Este de netăgăduit că obligațiile asigurătorului sunt supuse unei condiții întrucât asigurarea se referă la
un risc incert, deci nu se ©tie dacă evenimentul asigurat se va produce sau nu. Drept urmare,
asigurătorul nu datorează indemnizația la care s-a obligat decât la producerea evenimentului viitor ©I
incert.. Această constatare nu înlăturănînsă caracterul sinalagmatic al contraactului, deoarece el dă
naștere la obligații reciproce, fiecare dintre ele servind drept cauză pentru cealaltă parte. Între obligațiile
părților există o legătură definitivă, iar reciprocitatea lor nu poate fi înlăturată de un eveniment viitor ©I
incert( M. Picard ©I A. Besson, Les assurances terrestres en droit francais, Tome premier, Le contrat d,
assurance, Quatrieme edițion, Paris, 1975, p.69).

Faptul că obligaţia asiguratului (a contractantului asigurării) este născută şi actuală, în timp ce aceea a
asigurătorului este condiţională (depinzând de producerea evenimentului asigurat) nu pune în discuţie
această caracterizare a contractului, cu atât mai mult cu cât se poate spune că asigurătorul îşi asumă o
obligaţie certă, de acoperire a riscului, încă din momentul încheierii contractului. Desigur că există la
contractul de asigurare particularitatea lipsei de simultaneitate a obligaţiilor, de vreme ce obligaţia
asiguratului de a plăti prima se execută mai înainte pe când executrea obligației asigurătorului este
condiționată de producerea evenimentului viitor ©I incert, însă existența însăți a contractului nu este
afectată.. Dimpotrivă, dacă existența contractului ar fi supusă realizării riscului, asiguratul nu ar mai fi
obligat să plătească prima decât în ipoteza ivirii cazului asigurat. Pe de altă parte, când asiguratul ar plăti
prima ©I evenimentul asigurat nu s-a produs în timpul validității contractului, acesta ar fi în drept să
ceară restituirea acesteia, ceea ce ar contrazice însăși noțiunea de asigurare.

B. O altă trăsătură a contractului de asigurare este aceea că el are titlu oneros, deoarece părţile din
asigurare urmăresc realizarea unor scopuri bine precizate. Astfel, asiguratul urmăreşte obţinerea
despăgubirii sau a sumei asigurate, după caz, iar asigurătorul formarea fondului de asigurare necesar
acoperirii răspunde¬rilor asumate şi realizării unui anumit profit. Convenția prin care asiguratul
stipulează ca beneficiul asigurării să revină unei terțe persoane nu schimbă caracterul oneros al
contractului.

C. Contractul de asigurare are, de asemenea, caracteristic şi faptul că se execută succesiv. Aceasta

înseamnă că asigurătorul şi asiguratul au dreptul la prestaţiile prevăzute în contractul de asigurare până
în momentul când acesta îşi pierde valabilitatea.

Executarea contractului nu are loc dintr-o dată, printr-o singură prestație, asigurătorul continuă în mod
constant a acorda protecție asiguratului, prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat a plăti
primele la termenele stabilite.Executarea succesivă a contractului determină următoarele consecințe:

- regulile rezoluțiunii nu sunt aplicabile contractului de asigurare,

- partea care și-a îndeplinit obligația are dreptul la contraprestația co-contractantului până la
desființarea contractului,

- neîndeplinirea de către asigurat a obligațiilor sale nu produce efecte decât pentru viitor și, ca urmare,
primele plătite pentru perioada anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului

Cu toate acestea, contractul de asigurare este unic pe toată pe¬rioada pentru care el s-a încheiat, atât în
ceea ce priveşte riscul asigurat, cît şi obligaţiile ce revin părţilor.

Faptul că în contractul de asigurare poate fi prevăzută o împărţire a obligaţiilor asiguratului prin plata
primei de asigurare în mai multe rate şi la anumite termene precis stabilite, nu înseamnă că avem de
face cu o divizare a contractului într-un număr de contracte echivalent cu numărul perioadelor de plată a
primei, ci această divizare interesează numai modul de plată al primei.

Unicitatea contractului de asigurare dă naștere la consecințe juridice importante:

- pe timpul valabilității sale contractul este guvernat de condițiile stabilite la momentul încheierii

- calculul primei anuale se face de asigurător raportându-se la întreaga durată a contractului.

D. Caracteristic pentru contractul de asigurare este şi faptul că are caracter aleatoriu, deoarece prin
încheierea lui se urmăreşte acoperirea consecinţelor unui fenomen (eveniment) incert. Cu alte cuvinte,
pentru asigurat prestaţia sa - concretizată în plata primei de asigurare - nu are un echivalent cert,
deoarece el are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată numai în măsura în care se produce
riscul asigurat în perioada de valabilitate a asigurării. În ceea ce-l priveşte pe asigurător, încasarea
primelor de asigurare este certă, pe când obligaţia sa de-a achita despăgubirea sau suma asigurată are
un caracter întâmplător, ea intervenind doar în cazul producerii riscului asigurat. Potrivit art. 1635 C.civ.,
contractul de asigurare este primul menţionat în categoria contractelor aleatorii. Cu toate acestea, unii
autori au contestat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, cu două argumente: mai întâi,
asiguratul primeşte de îndată siguranţa că va primi, el sau altul, o sumă de bani dacă se produce
evenimentul asigurat, astfel că nu există nici un risc; apoi, în ceea ce îl priveşte pe asigurător, contractul
de asigurare asupra vieţii îşi pierde caracterul aleatoriu, datorită „organizării pe baze ştiinţifice a fondului
de asigurare şi stabilirii unor prime după criterii matematice”. Cum s-a subliniat în literatura juridică,
chiar şi în cazul asigurărilor mixte de persoane, în care asigurătorul în mod cert plăteşte suma asigurată
(fie în caz de supravieţuire, fie în caz de deces, fie în caz de invaliditate), contractul păstrează acest
caracter . Apoi, deşi este real că din punct de vedere tehnic şi economic, societăţile de asigurare folosesc
metoda calculului probabilităţilor şi legea numerelor mari, astfel încât chiar şi după plata indemnizaţiilor
să îşi asigure un profit , acest calcul vizează totalitatea contractelor încheiate de asigurător (portofoliul),
iar nu fiecare contract în parte, al cărui caracter aleatoriu este de necontestat. De pildă, se încasează o
primă de asigurare de 10 lei, iar la câteva zile autoturismul în valoare de 20.000 lei este distrus în
întregime într-un incendiu. Producerea acestui eveniment asigurat, aleatoriu, îi cauzează imediat
asigurătorului o pierdere, al cărei risc şi l-a asumat. Împrejurarea că în acel an, alţi asiguraţi nu au suferit
nici un prejudiciu, astfel că în final asigurătorul a obţinut profit, nu înlătură caracterul aleatoriu al fiecărui
contract încheiat

E. Printre trăsăturile contractului de asigurare figurează şi aceea că el este un contract de adeziune, ceea
ce înseamnă că numai asigurătorul stabileşte clauzele contractuale, iar asiguratul nu poate veni cu
contrapropuneri, ci el poate să le accepte sau să refuze încheierea contractului. Totuşi aceasta nu este o
regulă generală, în practică întâlnindu-se tot mai multe cazuri în care clientul impune o serie de clauze
contractuale („taylor mode”).
F. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, asigurarea este un contract
consensual. Aşadar, este suficient acordul de voinţă al părţilor contractante pentru a fi în prezenţa unui
contract de asigurare valabil. Prin urmare, nu este necesară o formă specială de manifestare a avoinței,
acordul părților asupra elementelor esențiale ale contractului este decisiv pentru încheierea lui valabilă.
Chiar dacă art. 2.200 cod civil prevede încheierea acestuia în formă scrisă, această reglementare se
referă expres la probă iar nu la valabilitatea contractului- “pentru a putea fi dovedit, contractul de
asigurare trebuie să fie încheiat în scris”. Faţă de reglementarea dată, forma scrisă este cerută numai ad
probationem. În acest sens,: „Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există
un început de dovadă scrisă. În cazurile de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi
nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care să confirme existenţa
acestora”. Înscrisul constatator al contractului poartă numele de „poliţă de asigurare” (în cazul
asigurărilor de persoane), respectiv de „certificat de asigurare” (pentru asigurările de daune.

PARTILE CONTRACTULUI DE ASIGURARE

Le regăsim identificate în chiar noțiunea contractului de asigurare, art. 2.199 cod civil” prin contractul de
asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta
din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz,
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit”.

Asiguratorul este persoana juridică (societatea de asigurare), care în schimbul primei de asigurare
încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de
anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit
eveniment în viata persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde - în baza legii - faţă de terţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică (clientul) care, în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi na¬turale sau accidente, ori persoana
fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau
juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

În cadrul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot apărea atât persoane
juridice, cât şi diferite persoane fizice.

La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice persoană fizică ce îndepli¬neşte
condiţiile prevăzute în actele normative.

Agent de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui asigurător, să
negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform
condiţiilor stipulate în „contractul de mandat” încheiat fără să aibă calitatea de asigurător sau de broker
de asigurare.

Broker de asigurare este persoana juridică română sau străină, autorizată în condiţiile legii, care, pentru
clienţii săi negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia
împotriva riscurilor şi/sau regularizarea daunelor.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată
fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa persoană care devine beneficiarul
asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare. Alteori,
desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie
scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament. De menţionat că beneficiarul
asigurării este desemnat şi prin condiţiile de asigurare (de exemplu, soţul, moştenitorii legali etc.). Când
sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu
condiţia ca asiguratul să nu fi dispus altfel.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia un contract, fără însă ca aceasta
să obţină calitatea de asigurat, pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau
activități ale acesteia, el fiind cel care se obligă însă față de asigurător să plătească prima de asigurare
( art. 2.199 alin. 2 cod civil). Astfel, de exemplu, un agent economic poate încheia o asigurare de
accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule
aparţinând aces¬tuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au salariaţii pentru care a fost încheiată
asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.

Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigurării nu există în toate cazurile o delimitare rigidă.
Astfel, contractantul asigurării poate fi in acelaşi timp şi beneficiarul acesteia. De exemplu, în asigurarea
mixtă de viată, dacă asiguratul supravieţuieşte până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat
contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării.

În caz de deces al asiguratului înainte de expirarea valabilităţii asigurării, beneficiar al asigurării devine
¬aşa cum s-a arătat mai înainte - o terţă persoană. Se poate afirma că noţiunile de contractant şi
beneficiar al asigurării se întâlnesc ca atare numai în cazul asigurărilor de persoane.

În cazul asigurărilor de bunuri, asiguratul se suprapune cu contractantul şi be¬neficiarul asigurării, iar la

asigurările de răspundere civilă asiguratul se suprapune numai cu contractantul asigurat, deoarece
despăgubirea de asigurare este încasată în toate cazurile de terţul păgubit sau vătămat. Sunt însă şi
excepţii. Spre exemplu într-un contract de leasing „nuda proprietate” rămâne la finanţator, iar folosinţa şi
uzulfruct sunt ale utilizatorului bunului, cu toate riscurile decurgând din aceasta. În opinia autorilor,
utilizatorul ar trebui să fie asigurat (pentru că lui i se acoperă riscurile prin contractul de asigurare), iar
finanţatorul are calitatea de contractant (el plătind ratele de primă) şi de beneficiar – în caz de daună
totală a bunului.

Condițiile de validitate ale contractului de asigurare.

Contractul de asigurare este supus regulilor generale ce guvernează materiaa obligațiilor. În conformitate
cu dispozițiile art. 1.179 cod civil, condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt următoarele:

-capacitatea de a contracta;
-consimțământul părților;

-un obiect determinat ©I licit;

-o cauză licită ©I morală.

Capacitatea

Capacitatea, ca element de validitate a contractului de asigurare, reprezintă regula, iar incapacitatea,

excepția. Art. 1.180 cod civil stabilește că poate contracta orice persoană care nu este declarată
incapabilă de lege ©I nici oprită să încheie anumite contracte.

Problema capacității persoanei fizice de a încheia un contract de asigurare a suscitat interes în literatura
de specialitate, iar nu capacitatea persoanelor juridice , care dobândesc capacitate din momentul
înființării lor.

Astfel, într-o susținere (Francisc Deak, Drept civil.Contracte speciale, vol I, București, 1976, p.79)s-a
exprimat părerea conform căreia un contract de asigurare de bunuri poate fi încheiat de orice persoană
fizică, care are capacitatea de a încheia acte de conservare.

Într-o altă opinie, ( Constantin Stătescu…, Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria Generală a obligațiilor, Ed.
Științifică, București, 1968, p.35) se consideră că încheierea contractului de asigurare privind bunurile
este un act ce face parte din categoria actelor de administrare a patrimoniului.
În categoria actelor de conservare nu pot intra cheltuielile făcute pentru asigurarea lucrului, întrucât
asigurarea nu garantează bunul contra pericolului la care este sau poate fi expus, ci permite numai
asiguratului de a primi în caz de producere a evenimentului asigurat, valoarea bănească a bunului
( Dimitrie Alexandresco , Explica’iunea teoretic[ ;I practic[ a dreptului civil rom\n, Tomul X, Editura Socec,
Bucure;ti, 1911, p. 445-446).

Reținând, în privinţa capacităţii de a contracta că, în principiu, asigurarea este un act de administrare,
întrucât finalitatea sa este una de prevedere- se urmăreşte protejarea persoanei şi a patrimoniului său
împotriva elementelor aleatorii ce pot apărea, reiese, referitor la persoanele fizice, că ele pot încheia
contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de 14 ani ©I nu sunt puse sub interdicție . Din această
calificare rezultă că reprezentantul legal al incapabilului poate încheia o asigurare fără a fi nevoie de a
obţine acordul autorităţii tutelare, iar minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de asemenea, poate
încheia singur anumite asigurări, atâta vreme cât este un act ce nu depășește sfera administrării
bunurilor ©I nu este de natură a-I pricinui vreo leziune. Contractul se poate încheia şi prin mandatar,
care, în acest caz, considerăm că nu trebuie să prezinte un mandat special. În ceea ce îl priveşte pe
asigurător, acesta poate fi, potrivit legii, numai o societate comercială având un asemenea obiect de
activitate şi care a fost autorizată de Comisia de supraveghere a asigurărilor. Societatea poate da mandat
agenţilor de asigurare pentru a încheia contracte de asigurare .

Consimțământul părților

Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber ©I exprimat în cunoștință de cauză( art. 1.204 cod
civil)

Pentru a putea produce efecte consimțământul trebuie să nu fie dat prin eroare, smuls prin violență sau
surprins prin dol ( art. 1.206 cod civil).

În ceea ce privește eroarea esențială, astfel cum este definită ea în art. 1.207 pct. 2 cod civil , la
încheierea contractului de asigurare este greu de presupus în condițiile în care contractul de asigurare se
încheie în formă scrisă iar anterior încheierii contractului asiguratul sau contractantul asigurării este
obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum ©I să declare orice informații
sau împrejurări pe care le cunoaște ©I care sunt esențiale pentru evaluarea riscului.

Eroarea este esențială când poartă asupra naturii sau obiectului contractului; când poartă asupra
identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări
considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat;când poartă asuăra
identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

În cazul vicierii consimțământului prin violență, astfel cum este definită ea de art. 1.216 cod civil atrage
anularea contractului pentru partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără
drept, de cealaltă parte sau de un terț.

Aceeași sancțiune a anulării contractului de asigurare se aplică ©I în cazul în care consimțământul este
viciat prin dol. Dol există atunci când partea s-a aflat în eroare provocată de manoperele frauduloase ale
celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra
unor împrejurări pe care se cuvenea să I le dezvăluie. Pentru a se putea cere anularea pentru dol, nu este
necesar ca eroarea să fie esențială ( art. 1.214 cod civil).

În materia asigurărilor vicierea consimțământului prin dol, poate fi întâlnită ©I din partea contractantului
asigurării, prin prezentarea nereală a unor împrejurări esențiale, dar ©I din partea asigurătorului, care
pentru a obține consimțământul asiguratului sau contractamntului asigurării poate ascunde anumite
sancțiuni sau obligații ce i-ar reveni acestuia.

În acest ultim caz, soluția anulării se impune pentru a ocoti principiul libertății de voință a părții care a
contractat, întrucât în fapt, nu se poate aprecia că asiguratul sau contractantul asigurării ar suferi o
pagubă prin plata primelor de asigurare întrucât, ca o contraprestație, asigurătorul a preluat în sarcina sa
un risc ce putea amenința patrimoniul, bunul sau viața celui în cauză.

Încheierea contractului de asigurare

Declarația de asigurare

În vederea încheierii contractului de asigurarea asigurătorul înmânează asiguratului sau contractantului

asigurării, spre completare, un formular special întocmit de asigurător. Acest formular este denumit,
declarație de asigurare, sau cerere de asigurare. Întrucât contractul de asigurare se încheie în formă
scrisă ©I manifestarea intenției de a încheia contractul de asigurare, exteriorizată prin declarație sau
cerere de asigurare, ca act unilateral de voință, nu poate fi făcută decât tot în formă scrisă.

Prin urmare, declarația de asigurare concretizează pe de o parte manifestarea voinței de a încheia

contractul, iar pe de altă parte, prin răspunsurile date întrebărilor puse, permite asigurătorului să
cunoască natura ©I proporțiile riscului pe care ar urma să-l ia în sarcina sa ©I să decidă dacă acceptă sau
nu încheierea contractului.

Declarația de asigurare cuprinde pe lângă datele de identificare a părților și anumite împrejurări

cunoscute numai de asigurat sau contractant ©I pe care le declară pe propria răspundere, referitoare la
bunul cuprins în asigurare, suma asigurată ©I descrierea riscului, împrejurări care sunt hotărâtoare
pentru condițiile în cae contractul se încheie.

Declarația sau cererae de asigurare, ca act unilateral de voință, nu este susceptibilă de efecte juridice,
până nu a fost acceptată de asigurător.

Analiza declarației de risc

Ca element esențial al contractului, riscul prezintă, pentru asigurător, o importanță primordială. Atunci
când se dorește încheierea unui contract de asigurare, asigurătorul trebuie să posede toate datele
necesare pentru a aprecia dacă poate lua riscul în sarcina sa ©I, respectiv, care este prima aferentă.

Necesitatea cunoașterii datelor se impune, nu numai în raportul dintre părțile contractante, în vederea
echilibrării prestațiilor reciproce, ci ©I din punct de vedere al scopului asigurării. Asigurătorul nu poate,
în mod echitabil, a grupa ©I a compensa riscurile decât dacă cunoaște cu exactitate toate împrejurările
esențiale referitoare la riscul pe care urmează să-l ia în sarcina sa. Totodată, asigurătorul este în măsură
să stabilească un alt element esențial al contractului, ©I anume, prima de asigurare. Prin urmare, datele
sunt necesare pentru asigurător, pentru ca acesta să poată hotărâ sau nu preluarea riscului în sarcina sa,
a-©I da sau nu consimțământul la încheierea contractului ©I, în cazul în care contractează asigurarea, a
stabili o primă corespunzătoare riscului asigurat.

De cele mai multe ori, asigurătorul nu poate să-©I procure singur informațiile necesare. El poate , însă,
să efectueze o verificare personală. Astfel, într-o asigurare de bunuri, asigurătorul cu ajutorul cadrelor
specializate din subordine, poate să se deplaseze la fața locului pentru a constata situarea ©I starea
lucrurilor. Verificarea asigurătorului nu poate fi însă completă, rămânând împrejurări care îi sunt
imposibil a le descoperi personal. De exemplu, el nu poate să cunoască singur destinația bunului propus
asigurării, vârsta , profesia ori starea sănătății asiguratului( în asigurarea de viață).

Astfel, art. 2.203 cod civil, ca ©I vechea reglementare din L. 136/1995, consacră obligația asiguratului de
a răspunde în scris la întrebările formulate de asigurător, precum ©I să declare, la data încheierii
contractului, orice informații sau împrejurări pe care le cunoaște ©I care sunt esențiale pentru evaluarea
riscului.

Obligația asiguratului sau contractantului asigurării de a declara riscul antrenează consecințe importante
din punct de vedere al valabilității sau eficacității contractului. În cazul în care asigurătorul nu a fost exact
©I complet informat de asigurat, reglementările legale care guvernează asigurările au prevăzut sancțiunii
proprii, ținând seama ©I de faptul dacă asiguratul a fost de bună sau de rea credință.

În cazul în care asiguratul sau contractantul asigurării a făcut o declarație inexactă sau de reticență cu rea
credință cu privire la împrejurări, care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe
acesta să nu își dea consințământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, sancțiunea care intervine este
nulitatea contractului, chiar dacă decșlarația sau reticența nu a avut influență asupra riscului asigurat. Ca
o consecință a nulității, primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care poate cere ©I plata
primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de nulitate.

În cazul în care nu s-a putut stabili că declarația inexactă sau de reticență din partea asiguratului sau a
contractantului asigurării s-a făcut cu rea credință, sancțiunea care intervine nu este aceea de nulitate a
contractului. În cazul în care constatarea declarației inexacte sau de reticență a avut loc anterior
producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menține contractul solicitând majorarea
primei, fie de a rezilia contractulla împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de
asigurat, restituindu-I asiguratului sau contractantului asigurării partea din primele plătite aferentă
perioadei în care asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea declarației inexacte sau a
reticenței are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizația de reduce în raport cu proporția
dintre nivelul primelor plătite ©I nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite( art. 2.204 pct. 2 cod civil)

Trebuie precizat că obligația de informare a asiguratului sau contractantului asigurării este dublă. Astfel,
această obligație există atât în momentul încheierii contractului, cât ©I în tot cursul derulării
contractului. Art. 2.203 cod civil, statornicește că în situația în care împrejurările esențiale privind riscul
se modifică în cursul executării contractului, asiguratul sau contractantul asigurării este obligat să
comunice în scris asigurătorului modificarea survenită.

Din economia textului articolelor 2.203 ©I 2.204 cod civil, rezultă că împrejurările care fac obiectul
declarației către asigurător, ©I care atrag sancțiunile menționate mai sus, trebuie să fie esențiale pentru
aprecierea riscului ©I cunoscute de asigurat.

Aceste împrejurări pot fi obiective sau subiective. Cele obiective permit asigurătorului să calculeze
probabilitatea ©I intensitatea riscului, ©i în consecință, de a stabili prim ade asigurare( ex. La
asiguarareade răspundere civilă interesează destinația, starea ©I situarea bunului; la asigurările de viață,
interesează vârsta ©I starea de sănătate trecute ©I actuale ale asiguratului, la asigurarea de locuință ,
destinația locuinței ©I vecinătățile). Cele subiective se referă la însăsi persoana asiguratului sau
contractantului asigurării. Astfel, în caz de asigurare auto, împrejurările esențiale care țin de persoana
asiguratului sunt acelea care se referă la măsuri administrative sau judiciare la care a fost supus acesta,
respectiv dacă a suferit o condamnare penală pentru uciderea sau vătămarea din culpă a unor persoane ,
pentru conducere în stare de ebrietate a unui vehicul, dacă I s-a suspendat sau anulat permisul de
conducere, dacă a fost sau nu autorul unor accidente în anii anteriori, etc.

O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească împrejurările ce trebuie declarate de asigurat sau
contractantul asigurării, pe lângă aceea de a fi esențiale, este aceea că ele trebuie să fie cunoscute de
asigurat sau contracatantul asigurării.

Această ultimă condiție este apreciată din punct de vedere al unui om diligent. Asiguratul sau
contractantul asigurării nu se pot apăra de cu au cunoscut anumite împrejurări esențiale, dacă ele
trebuiau ©I puteau să fie cunoscute cu minime diligențe de un proprietar diligent. Aceștia se pot elibera
de obligația de a declara împrejurărileesențiale referitoare la risc numai dacă aceste împrejurări nu
puteau, în mod rațional, să fie cunoscute.

Declarația ce cuprinde răspunsul asiguratului sau contractantului asigurării la întrebările formulate de

asigurător , nu este supusă controlului acestuia din urmă. Asigurătorul nu are obligația de a controla,
înainte de încheierea contractului, veridicitatea răspunsurilor asiguratului. În situația în care o face( a se
vedea asigurările de viață în care examinarea medicală este obligatorie), asiguratul nu este eliberat de
răspundere ©I de consecințele pe care le antrenează declarația inexactă.

Momentul încheierii contractului.

Între prezenți, contractul se consideră încheiat în momentul manifestării de voință, a acordului de

voință, care se concretizează prin eliberarea poliței de asigurare sau a certificatului de asigurare emis ©I
semnat de asigurător. Ori prin nota de acoperire emisă ©I semnată de brokerul de asigurare.

Între absenți, contractul de asigurare se consideră încheiat din momentul în care ofertantul ( asiguratul
sau contractantul asigurării) a luat la cunoștință despre acceptare. În conformitate cu sistemul
informației, va fi luată în considerare data primirii poliței sau contractului ( C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria
generală a obligațiilor, Ed. ALL, 1994, p. 50-51)

Determinarea momentului încheierii contractului de asigurare prezintă interes din mai multe puncte de
vedere:

Momentul încheierii contractului prezintă importanță asupra existenței viciilor de consimțământ ,

respectiv a cazurilor de nulitate ale contractului, a legii aplicabile, a începutului prescripției în ceea ce
privește obligațiile privind plata primei de asigurare. Toate aceste aspecte se apreciază în raport cu
momentul încheierii contractului.

Momentul încheierii contractului nu trebuie confundat cu data intrării în vigoare a asigurării. Obligațiile
ce revin părților pot fi raportate la o dată ulterioară, în funcție de plata primei ©I de natura riscului, prin
analiza clauzelor contractuale (V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta,
București, 1994, p.215).

Intrarea în vigoare a asigurării ©I începutul răspunderii asigurătorului sunt ©I ele noțiuni distincte. De
regulă, ele au loc concomitent, dar sunt situații în care data la care asigurarea intră în vigoare este
diferită de data începutului răspunderii asigurătorului. Diferențierea reiese din faptul că răspunderea
este în funcție nu numai de plata primei, ci ©I de natura riscului.
Momentul încheierii contractului prezintă interes practic ©I pentru determinarea locului încheierii
contractului de asigurare cu implicații importante în dreptul internațional privat. Astfel, în acest ultim
caz, locul încheierii contractului poate determina legea aplicabilă.

Proba contractului

Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris.Contractul nu poate fi
probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare
au dispărut prin forță majoră sau caz fortuit ©I nu există posibilitatea obținerii unui duplicat, existența
©I conținutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă( art. 2.200 cod civil). Din economia textului
reiese că forma scrisă este cerută indiferent de valoarea contractului, numai ad probaționem, iar nu ad
validitatem.

Forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului, a intrării sale în vigoare, a
începutului ©I încetării răspunderii asigurătorului, a celorlalte obligații asumate de părți. Elementele
esențiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o garanție pentru executarea
prestațiilor părților în condițiile stabilite, evitându-se neînțelegerile ulterioare.

Cerința formei scrise se referă numai la proba contractului, nu ©I la existența lui, care poate fi
recunoscută de către asigurător dacă rezultă din actele ©I registrele acestuia.
Efectele contractului de asigurare

. Sub această secţiune vom analiza drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de asigurare. Pentru
facilitarea înţelegerii, vom avea în vedere, în principal, raportul simplu de asigurare, în care contractantul
asigurării este aceeaşi persoană cu asiguratul.

Astfel cum rezultă din reglementareaLegii nr. 136/1995, încă înainte de încheierea contractului, viitorului
asigurat îi revin două îndatoriri, de a căror executare depinde însăşi încheierea valabilă a contractului:

a) obligaţia de a prezenta împrejurările esenţiale privind riscul şi de a declara orice defecţiuni sau vicii (la
asigurarea de bunuri), respectiv boli, antecedente medicale etc. (la asigurarea de persoane); declaraţia
nu este, în practică, spontană, ci „provocată”, în sensul că viitorul asigurat trebuie să răspundă la
întrebările formulate de asigurător în chestionar 1 ;

b) obligaţia de a declara, la momentul încheierii contractului (precum şi ulterior, în perioada de

executare), dacă pentru acelaşi bun a mai încheiat şi alte contracte de asigurare [art. 29 alin. (2) din
Legea nr. 136/1995]. Această obligaţie, specifică asigurărilor de daune, are ca finalitate cunoaşterea de
către asigurător a unor eventuale coasigurări, pentru a se preveni supraasigurarea 2 . Datorită
specificului asigurărilor de persoane, care nu au caracter de dezdăunare, ci reprezintă măsuri de
prevedere şi de economisire, asiguratul nu are, potrivit legii, obligaţia de a-l informa pe asigurător despre
existenţa unor alte contracte având acelaşi obiect. În practică, se poate cere viitorului asigurat să facă o
asemenea declaraţie, dar ea nu are nici o consecinţă în privinţa plăţii indemnizaţiei.

. După încheierea contractului, iau naştere o serie de efecte juridice, care pot fi sistematizate cronologic:
efecte produse până la ivirea evenimentului asigurat, efecte ce apar după producerea acestui eveniment,
precum şi efecte care se nasc după plata indemnizaţiei de asigurare.

. Efectele contractului până la producerea evenimentului asigurat

. Obligaţiile asiguratului. a) Principala obligaţie a asiguratului este aceea de a plăti prima de asigurare.
Menţionăm că, deşiLegea nr. 136/1995 impune „asiguratului” de a plăti plata primei (art. 9) în cuantumul
şi la termenele convenite, debitorul plăţii primei nu este întotdeauna asiguratul, ci mai riguros ar fi
contractantul asigurării. În unele tipuri de asigurări (de pildă, asigurările mixte ale gospodăriei) se
inserează obligaţia solidară a soţilor de a plăti primele de asigurare. Uneori, există interesul unui terţ ca
plata primei să fie făcută la timp (de pildă, creditorul ipotecar al asiguratului, căruia în cazul producerii
riscului asigurat, plata indem-nizaţiei îi va profita). Considerăm că în temeiul art. 1093 C.civ. 3 , plata
făcută de un terţ va fi recunoscută valabilă, pentru a împiedica încetarea contractului de asigurare.

Prima este, de regulă, anuală şi se plăteşte în avans, dar ea poate fi fracţionată după o periodicitate
variabilă (de exemplu, se poate stabili plata lunară sau trimestrială).

În privinţa locului plăţii,Legea nr. 136/1995 prevede, în art. 15, principiul că acesta este sediul
asigurătorului (plata este portabilă), dar permite părţilor ca prin contract să deroge de la regulă. În
practică, pentru atragerea clienţilor, societăţile de asigurare îşi trimit agenţii de asigurare pentru
încasarea primelor. Dovada plăţii incumbă asiguratului, care trebuie să ceară eliberarea poliţei sau a altui
document probator al plăţii, prevăzut de legislaţia în vigoare (art. 16). Ca atare, proba plăţii nu se poate
face decât prin înscrisuri, fiind exclusă proba cu martori. Legea mai prevede, de asemenea, că plata
primei se poate compensa cu indemnizaţiile datorate de acelaşi asigurător în temeiul oricărui alt contract
dintre părţi, aceasta fiind lăsată însă la latitudinea asigurătorului (art. 18).

Sancţiunea neplăţii la timp a primei de asigurare este rezilierea contractului, astfel cum prevede în mod
expres art. 17 din Legea nr. 136/1995. Bineînţeles, nimic nu se opune ca asigurătorul, în loc să uzeze de
această sancţiune specială, să introducă, potrivit dreptului comun, o acţiune având ca obiect plata
primei. Dacă mai multe prime nu au fost plătite şi există un singur contract de asigurare între părţi,
considerăm că se pot aplica regulile prevăzute înCodul civil pentru imputaţia plăţii (art. 1110 şi urm.) 4 .
Ca o expresie a obligaţiei de informare care incumbă asigurătorului, art. 17 alin. (2) din Legea nr.
136/1995, modificată prinO.U.G. nr. 61/2005, prevede necesitatea inserării în contract a consecinţelor
neplăţii primei la termen.
b) O altă obligaţie care îi incumbă asiguratului este aceea de a întreţine bunul şi de a lua măsuri de
prevenire a pagubelor. În acest sens, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (referitor la asigurarea de
bunuri) prevede în mod expres că asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în
conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. În practică, prin
contractele de asigurare, asiguratul se poate obliga, la cererea asigurătorului, să nu păstreze certificatul
de înmatriculare al autoturismului în interiorul acestuia, să monteze şi să ţină în funcţiune sisteme
antifurt pentru automobile sau locuinţe, să păstreze autoturismul în garaj sau într-o incintă închisă etc.
Sancţiunea neluării acestor măsuri de întreţinere şi prevenire poate fi denunţarea contractului de către
asigurător, reducerea indemnizaţiei sau chiar refuzul plăţii acesteia.

c) Tot o obligaţie prevăzută de lege în sarcina asiguratului este aceea de a comunica modificarea
împrejurărilor esenţiale privind riscul. Astfel, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede că: „Dacă
împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat
să comunice în scris asigurătorului schimbarea”. O asemenea obligaţie este de înţeles, ţinând seama de
caracterul sinalagmatic al contractului, de faptul că la asumarea riscului, asigurătorul a avut în vedere
anumite condiţii, declarate de asigurat anterior încheierii contractului. Modificarea lor (de regulă, în
sensul agravării riscurilor) dă dreptul asigurătorului să decidă dacă menţine contractul în condiţiile
iniţiale sau se impune renegocierea unor clauze (de pildă, majorarea primei de asigurare datorate de
asigurat sau micşorarea sumei asigurate). Desigur că, dacă se va pune problema aplicării unei sancţiuni
pentru încălcarea acestei obligaţii, se poate discuta şi aspectul subiectiv al cunoaşterii de către asigurat a
intervenirii unei modificări cu influenţă asupra riscului (de pildă, îmbolnăvirea sa, nedescoperită la timp).

Obligaţiile şi drepturile asigurătorului. Pe parcursul executării contractului şi înainte de producerea

riscului, asigurătorul are anumite drepturi, cele mai multe corelative obligaţiilor enunţate ale
asiguratului, putându-se reţine şi în sarcina sa anumite obligaţii. Astfel:

a) asigurătorul are dreptul de a primi plata primei de asigurare în condiţiile convenite prin contract. Faţa
de textul legii (art. 16 din Legea nr. 136/1995), în principiu, el ar trebui să accepte orice mijloc de plată.
În practică, asigurătorii sunt prudenţi totuşi în privinţa cecului, ca mijloc de plată, faţă de fraudele
înregistrate în relaţiile cu unii asiguraţi persoane juridice.

b) în asigurările de bunuri, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are dreptul să
verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut;
c) asigurătorul are dreptul de a recalcula, în funcţie de modificările intervenite în situaţia riscului,
valoarea ratelor de primă, corelativ cu modificarea sumei asigurate (mai ales la asigurările de bunuri);

d) asigurătorul este obligat, la cerere, să elibereze un duplicat al documentului de asigurare (fie

asiguratului, fie instanţei de judecată, în caz de litigiu, când reclamantul nu poate face dovada existenţei
contractului);

e) considerăm că asigurătorul trebuie să gestioneze în aşa fel primele încasate, încât să constituie
rezervele tehnice suficiente pentru a-şi achita obligaţiile către asiguraţi după ivirea cazului asigurat 5 ;

f) asigurătorul are dreptul de a face reasigurare. Acest drept, care nu este propriu-zis un efect al
contractului de asigurare, conferă asigurătorului prerogativa ca, în scopul dispersării riscurilor, să încheie
cu o altă societate de asigurare un contract în temeiul căruia se obligă să plătească o primă (numită
primă de reasigurare), în schimbul căreia reasigurătorul se obligă să preia o parte din riscuri, prin plata
unei părţi din indemnizaţia de asigurare. Este posibilă şi reasigurarea reasigurătorului, numită de lege
retrocesiune.Legea nr. 136/1995 reglementează în două articole (art. 46 şi art. 47) reasigurarea şi
prevede în mod expres că reasigurarea nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător şi
nu stinge obligaţiile asigurătorului decurgând din contractul cu asiguratul. Ca atare, în raport cu
asiguratul din contractul principal, reasigurarea reprezintă o res inter alios acta 6 .

. Efectele contractului după producerea evenimentului asigurat

. Obligaţiile asiguratului. Legea stabileşte în sarcina asiguratului două obligaţii principale care trebuie
executate după ce riscul în vederea căruia contractul s-a încheiat, s-a produs. De executarea lor
corespunzătoare depinde producerea efectelor convenite şi în privinţa obligaţiilor asigurătorului. Astfel:

– asiguratul este obligat să comunice asigurătorului sau brokerului de asigurare producerea riscului
asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare (art. 19 din Legea nr. 136/1995). Pentru
asigurările obligatorii, termenul prevăzut de lege era – cu excepţia cazurilor de forţă majoră – de 4 zile
lucrătoare de la producerea evenimentului asigurat (art. 59, abrogat deLegea nr. 172/2004). Tot legea
prevede importanţa executării acestei obligaţii, asigurătorul având dreptul să refuze plata indemnizaţiei,
dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului şi întinderea pagubei 7 .
– asiguratul trebuie să ia măsuri pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilor asigurate. În acest sens,
art. 26 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în materia asigurărilor de bunuri, prevede că: „În cazurile
prevăzute în condiţiile de asigurare, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia, pe seama
asigurătorului şi în cadrul sumei la care s-a făcut asigurarea, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru
limitarea pagubelor”. De exemplu, dacă s-a produs un incendiu, asiguratul trebuie să anunţe pompierii,
să îndepărteze sursa sinistrului etc.

. Obligaţiile asigurătorului. Înainte de a analiza cea mai importantă obligaţie a asigurătorului după
producerea evenimentului asigurat, aceea de a plăti indemnizaţia de asigurare, se cuvin câteva succinte
precizări cu privire la alte două obligaţii, ce nu sunt considerate, în doctrina clasică, ca fiind esenţiale, dar
a căror importanţă este crescândă în prezent în materie de asigurări: obligaţia de informare şi obligaţia
de acoperire a riscurilor.

a) Obligaţia de informare. Profesionist prin definiţie, asigurătorul trebuie încă înainte de încheierea
contractului, să informeze pe viitorul asigurat cu privire la existenţa şi întinderea efectelor contractului, la
riscurile acoperite prin asigurare şi condiţionările – legale sau contractuale – ale plăţii indemnizaţiei de
asigurare 8 . Executarea acestei obligaţii se face strict formal prin punerea la dispoziţie a materialelor
informative, dar şi prin consultaţiile pe care agenţii de asigurări le dau clienţilor. Dacă aceste informaţii
nu au fost complete (în raport şi cu situaţia concretă expusă de asigurat), acesta are dreptul de a cere
daune-interese, în măsura în care probează raportul de cauzalitate între informarea greşită şi prejudiciul
suferit (de pildă, ca urmare a refuzului asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare pentru
neîndeplinirea vreunei condiţii). Credem că asiguratul are dreptul de a fi informat şi cu privire la starea
de solvabilitate a asigurătorului, la respectarea de către acesta a obligaţiilor de constituire a rezervelor
prevăzute de lege. Astfel cum am menţionat 9 , grija pentru informarea corectă şi completă a asiguratului
de către asigurător se manifestă şi în planul dreptului comunitar european, ceea ce atrage şi necesitatea
unei preocupări a legiuitorului român sub acest aspect. Imperativul armonizării legislaţiei României cu
acquis -ul comunitar a determinat modificarea Legii asigurărilor prinLegea nr. 172/2004. A fost introdus
art. 401, care reglementează în mod detaliat modul de executare a obligaţiei de informare –
precontractuală şi contractuală – care incumbă atât asigurătorului, cât şi împuterniciţilor săi. Astfel,
informaţiile trebuie prezentate în scris, în limba română, într-o formă clară şi trebuie să includă referiri la:
clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiile rezultate din fructificarea rezervelor tehnice; momentul
începerii şi cel al încetării contractului, inclusiv modalităţile de încetare a acestuia; modalităţile şi
termenele de plată a primelor de asigurare; elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu
indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care
acestea sunt garantate; modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare; legea aplicabilă contractului
de asigurare.

b) Acoperirea riscurilor deşi nu este considerată, în teoria clasică, ca fiind o veritabilă obligaţie a
asigurătorului, este strâns legată atât de obligaţia de informare, cât şi de obligaţia de plată a
indemnizaţiei. El trebuie astfel să comunice asiguratului care sunt riscurile pe care legea şi condiţiile
generale de asigurare practicate îi permit să şi le asume. Faţă de împrejurarea că asigurătorul, de regulă,
impune clauzele contractului (contract de adeziune), din cuprinsul acestuia trebuie să rezulte cu claritate
condiţionările plăţii indemnizaţiei de asigurare 10 . Au fost declarate ilicite asigurările vizând operaţiuni
de contrabandă sau asigurările de răspundere medicală încheiate cu asiguraţi care nu aveau diploma de
medic. Pe de altă parte, nu pot fi asigurate faptele cauzatoare de prejudicii cu intenţie, căci intenţia
suprimă orice idee de hazard, de alea. Odată aceste succinte precizări prealabile făcute, să analizăm
principala obligaţie a asigurătorului ce îi revine după producerea evenimentului asigurat, şi anume plata
indemnizaţiei de asigurare.

c) Plata indemnizaţiei de asigurare. Remarcăm de la bun început că legea noastră se ocupă foarte puţin
de reglementarea cu titlu general a obligaţiilor asigurătorului, prevăzând numai în art. 9, care defineşte
contractul de asigurare, că asigurătorul se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească
asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie, în limitele şi în
termenele convenite. În secţiunile speciale pentru diferitele tipuri de asigurări facultative (de bunuri, de
persoane, de răspundere civilă), precum şi în capitolul dedicat asigurării obligatorii de răspundere civilă
pentru pagube produse prin accidente de autovehicule găsim reglementări mai detaliate.

Executarea acestei obligaţii a asigurătorului presupune, în concepţia legii şi în practică, parcurgerea mai
multor etape.

Astfel, mai întâi are loc constatarea producerii evenimentului asigurat. În cadrul acestei etape, se verifică
îndeplinirea condiţiilor pentru plata indemnizaţiei de asigurare de către asigurător:

– dacă asigurarea era încă în vigoare;

– dacă primele de asigurare fuseseră plătite şi pentru ce perioadă;

– dacă evenimentul produs era cuprins în asigurare;

– conduita asiguratului înainte şi după producerea evenimentului asigurat.

Lucrările de constatare a producerii wvwnimwntwloe asigurate ©I evaluare a pagubei trebuie să fie
executate operativ ©I cu obiectivitate, pentru ca plata indemnizației să se facă într-un termen cât mai
scurt față de momentul realizării riscului.

În etapa următoare se impune stabilirea cuantumului indemnizaţiei datorate de asigurător. Alineatul (3)
din art. 20 al Legii nr. 136/1995, nou introdus, prevede că asigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare
în condiţiile prevăzute în contract; dacă părţile nu se înţeleg asupra cuantumului, suma care nu face
obiectul litigiului (necontestată) va fi plătită de asigurător înainte de soluţionarea litigiului (pe cale
amiabilă sau de către instanţa judecătorească) 11 . În toate cazurile, indemnizaţia nu poate depăşi suma
asigurată, convenită de părţi prin contract (respectiv, stabilită de legiuitor în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule). La asigurările de daune (de
bunuri şi de răspundere civilă), stabilirea cuantumului despăgubirii se face în raport cu doi parametri:
mărimea pagubei şi sistemul de acoperire. Există mai multe sisteme de acoperire în asigurare:

-potrivit sistemului acoperirii proporţionale (art. 28 din Legea nr. 136/1995), cuantumul indemnizaţiei se
stabileşte proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea de asigurare ; respectiv când
valoarea bunului, la data producerii evenimentului asigurat, este egală sau mai mică decât suma
asigurată, despăgubirea se plătește ca ©I în sistemul acoperirii primului risc; dacă valoarea , la data
producerii evenimentului asigurat, este mai mare decât suma asigurată, se plătește o parte din pagubă
proporțional cu raportul dintre suma asigurată ©I valoarea bunului din momentul realizării riscului;

-potrivit sistemului primului risc (practicat în cazul asigurărilor de răspundere civilă), asigurătorul
suportă în întregime dauna, în limita sumei asigurate ©I nu poate depăși cuantumul pagubei ©I nici
valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, Raportul dintre suma asigurată ©I valoarea
bunului nu prezintă importanță, el fiind determinat de mărimea pagubei ©I a sumei asigurate ;

-în sistemul acoperirii limitate, în calculul cuantumului indemnizaţiei, asigurătorul va ţine seama dacă
prin contract s-a stabilit o limită (franşiză) 14 , urmând ca, în cazul în care dauna depăşeşte franşiza, să se
acopere integral (sau după caz, proporţional) în limita sumei asigurate, iar dacă dauna suferită este
inferioară franşizei, aceasta nu este acoperită prin asigurare. Acest ultim sistem nu are o existenţă de
sine stătătoare, ci apare ca un accesoriu al unuia dintre primele două sisteme prezentate . În practica
contractuală, franşiza este stabilită anticipat şi sub forma unei cote procentuale (de exemplu, 1% din
valoarea bunului). Şi în asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente
de autovehicule, legiuitorul a optat pentru sistemul franşizei (nedeductibile), stabilind că, în cazul în care
paguba suferită de terţul victimă a accidentului este inferioară unei anumite limite (variabilă de la an la
an, stabilită prin hotărâre de Guvern, în prezent, prin norme ale Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor), asigurătorul nu poate fi obligat să acopere paguba (asiguratul urmând să-l despăgubească
singur pe terţ); dar dacă paguba depăşeşte franşiza, atunci dauna se acoperă integral de asigurător, în
limita sumei asigurate 16 .

În privinţa asigurării de bunuri, legea prevede că la plata despăgubirii se va ţine seama de starea bunului
din momentul producerii riscului asigurat, iar despăgubirea nu poate depăşi valoarea bunului din
momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată. De asemenea, dacă s-
au încheiat mai multe contracte, cu asigurători diferiţi, pentru acoperirea aceluiaşi risc (coasigurare),
fiecare va fi ţinut să plătească proporţional cu suma asigurată, fără ca în total asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului (art. 29 din Legea nr.
136/1995).

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul

de care asiguratul răspunde în baza legii (răspundere civilă delictuală, nu contractuală!) faţă de terţele
persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil. Prin contract, poate fi
cuprinsă în asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât cea care a încheiat contractul. Legea
prevede [art. 42 alin. (2)] că asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, pentru a li
se plăti indemnizaţia, în temeiul contractului încheiat de asigurat. Pentru un asemenea caz, considerăm
că instanţa poate obliga pe asigurător să depună o copie a contractului de asigurare, pe care terţul
păgubit nu are cum să-l procure pentru dovedirea raportului de asigurare care îl îndreptăţeşte la
introducerea acţiunii. Desigur că asigurătorul poate plăti şi fără să fie acţionat în instanţă, prin încheierea
unei tranzacţii tripartite: asigurat, persoana păgubită, asigurător (art. 43 din Legea nr. 136/1995). Dacă
asiguratul face dovada că l-a despăgubit pe terţ, are dreptul de a solicita asigurătorului, în temeiul
contractului de asigurare, plata indemnizaţiei.

În mod asemănător se pune problema în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii
produse prin accidente de autovehicule (art. 48-58 din Legea nr. 136/1995). Asigurătorul acordă
despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii (şi persoanele cuprinse în asigurare) răspund, în baza
legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute
de asiguraţi în procesul civil.

Astfel, potrivit art. 50, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlul de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală
sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces,
despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul,
cât şi pentru persoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehiculului respectiv .
Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul
(soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului sau conducătorului auto asigurat,
răspunzător de producerea accidentului. Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se
acordă pentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate
în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu
proprietarul sau cu utilizatorul autovehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului,
utilizatorului sau conducătorului autovehiculului răspunzător de producerea accidentului.

Dacă acelaşi deţinător încheiase mai multe contracte de asigurare, cu mai mulţi asigurători,
despăgubirea totală datorată victimei va fi împărţită în mod egal între asigurători. Terţul păgubit are însă
dreptul să pretindă de la oricare dintre asigurători plata întregii sume (ceea ce înseamnă că obligaţia lor
este solidară), urmând ca asigurătorul care a plătit să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători (în
condiţiile art. 1053 C.civ.).

Asigurătorul este ținut să acorde despăgubiri dacă sunt întrunite cumulativ următoarele elemente:
săvârșirea unei fapte ilicite de către asigurat sau de presupusul acestuia; să fie pricinuit un prejudiciu,
existența unui raport de cauzalitate între prejudiciul suferit de persoana păgubită ©I fapta ilicită a a
siguratului sau prepusului, culpa asiguratului sau prepusului în săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de
accident.

Asigurații deținători de bunuri ( autovehicule terestre, navale sau aeriene) având paza lor juridică ,
răspund ©I deciangajează pe asigurător pentru pagubele produse prin fapta lucrului, în baza art. 1000
alin. 1 cod civil,care instituie o prezumție de culpă în sarcina asiguratului. Prezumția nu poate fi înlăturată
decât prin dovedirea cauzelor de exonerare, respectiv a forței majore, a faptei unei terțe persoane sau a
culpei victimei. Asigurații răspund ©I atunci când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau
inacțiunea lucrului, în cazuri fortuite( explozia cauciucului, defectarea sistemului de frânare)

În ipoteza în care o pagubă a fost produsă printr-un accident datorat acțiunii simultane sau succesive a
mai multor persoane, fără să se poată stabili dacă fapta a fost produsă sau că putea fi produsă prin fapta
numai a unei persoane, ele răspund împreună față de păgubit.

Dacă cel păgubit a contribuit din culpă la producerea accidentului, asiguratul va fi ținut răspunzător
numai pentru partea din pagubă pe care a produs-o. În cazul culpei comune, a asiguratului ©I terțului,
răspunderea fiecărei persoane va fi cea care rezultă din acte, respectiv divn cercetări, iar dacă
răspunderea nu poate fi individualizată, dauna se suportă în mod egal de părțile implicate în accident.

Legea nr. 136/1995 mai stabileşte, în art. 54, că despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 49 pe
baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat
înţelegerea, prin hotărâre judecătorească. Lipsa consimţământului asigurătorului la încheierea tranzacţiei
privind cuantumul şi condiţiile plăţii despăgubirilor către terţul păgubit atrage inopozabilitatea acestei
tranzacţii. De aceea, în cazul în care despăgubirile sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, instanţa
este obligată să citeze în calitate de intervenient forţat persoana responsabilă de producerea
accidentului. Urmare a modificării legislative, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie,
persoana păgubită nu mai are opţiunea chemării în judecată a asiguratului (persoană responsabilă) şi a
asigurătorului, putând chema în judecată numai asigurătorul [art. 54 alin. (2), respectiv art. 55 alin. (1)
din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fost modificată prinO.U.G. nr. 61/2005]. Aceasta reprezintă o măsură
de protecţie a victimei care, în caz contrar, se va vedea pusă în situaţia de a nu executa hotărârea
împotriva asigurătorului . Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii,
se stabilesc detaliile tehnice de determinare a despăgubirilor (în raport cu gradul de uzură a bunurilor, de
cauzele accidentului etc.), precum şi limita maximă a despăgubirilor şi termenele în care acestea trebuie
achitate (art. 53, modificat prinO.U.G. nr. 61/2005).

La asigurările de persoane (art. 31-401 dinLegea nr. 136/1995), suma asigurată se plăteşte asiguratului
sau beneficiarului desemnat de acesta. Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea
contractului, fie în cursul executării acestuia, fie prin testament. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi
beneficiari, fără ca asiguratul să fi prevăzut altfel, asigurătorul va trebui să plătească suma asigurată
împărţind-o în mod egal beneficiarilor. În lipsa desemnării vreunui beneficiar, în caz de deces al
asiguratului, suma asigurată se va plăti, potrivit art. 32, aşa cum a fost modificat, moştenitorilor legali ai
asiguratului. Când asiguratul nu a dispus altfel ©I sunt mai mulți beneficiari, desemnați sau moștenitori,
ei au drepturi egale asupra sumei asigurate. Calificarea moștenitorilor ca beneficiari are drept consecință
repartizarea între ei, în mod egal, a sumei asigurate care , datorită naturii sale, nu este supusă nici
reducțiunii , ca liberalitate excesivă, nici raportului, ca donație indirectă, ceea ce reprezintă o derogare de
la regulile devoluțiunii succesorale legale. De asemenea, beneficiarii desemnați sau moștenitorii sunt la
adăpost față de creditorii asiguratului, aceștia nu au dreptul să urmărească suma asigurată.

Dacă asiguratul a înlocuit beneficiarul printr-un testament redactat ulterior înscrierii beneficiarului în
poliță, asigurătorul plătește suma asigurată persoanei desemnată prin testament. În situația în care
asigurătorul achită suma persoanei indicate în polită înainte ca prevederile testamentului să-I fie aduse la
cunoștință, plata făcută rămâne valabilă.
 Spre deosebire de asigurările de daune, unde am văzut că se fac calcule, astfel încât prin încasarea
indemnizaţiei să nu se realizeze o îmbogăţire peste valoarea prejudiciului, la asigurările de persoane, art.
38 din lege prevede că indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de repararea prejudiciului
de către cei vinovaţi, de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, sau de
cele provenind din funcţionarea asigurării obligatorii a celui care a condus la producerea evenimentului
(moartea, vătămarea corporală etc.). Aşadar, după ce condiţiile plăţii au fost verificate (existenţa unui
contract valabil, plata primelor de asigurare, lipsa intenţiei la producerea cazului asigurat 20 ),
asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare, indiferent că asiguratul încheiase şi cu
alte societăţi contracte de asigurare pentru acoperirea aceluiaşi risc.

Despăgubirea se plătește , de către asigurător, în mod nemijlocit celui păgubit , în măsura în care acesta
nu a fost despăgubit de asigurat.Despăgubirea se va plăti asiguratului , în cazul în care acesta face
dovada că a despăgubit pe cel prejudiciat.

În cazul despăgubirilor, stabilite prin hotărâre judecătorească sub forma unor prestații periodice pentru
infirmitatea victimei, acestea trebuie considerate că au caracter provizoriu, în sensul că este posibilă
sistarea sau micșorarea lor în condițiile în care starea de infirmitate suferă modificări față de data
pronunțării hotărârii.În consecință, acțiunea de reducerea sau de încetare a pensiei se introduce de
asigurător, în calitate de mandatar al asiguratului, iar instanța, singura în măsură care poate hotărâ, în
baza probelor administrate se va pronunța.

. Efectele contractului după plata indemnizaţiei. Subrogaţia asigurătorului şi acţiunea în regres. Prin plata
indemnizaţiei de asigurare (după distincţiile arătate), obligaţia principală a asigurătorului a fost
îndeplinită. Legea rezervă dreptul asigurătorului ca, în anumite cazuri, să se subroge 21 în drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării, acţionând împotriva celor răspunzători de producerea
pagubei.
În acest sens, art. 22 din Legea nr. 136/1995 prevede că în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, în
limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, iar în cazul în care în vigoare
era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule,
şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia Este o subrogaţie legală,
care nu presupune nici o formalitate specială, în afară de stabilirea certă a legăturii de cauzalitate dintre
prejudiciu şi fapta terţului şi de dovada, din partea asigurătorului, că a plătit indemnizaţia de asigurare.
Asigurătorul poate, în funcţie de propriile interese, să renunţe la exercitarea dreptului împotriva terţului
vinovat, astfel cum prevede art. 22 alin. (3) din lege, modificat prinO.U.G. nr. 61/2005. În forma
anterioară, era exclusă posibilitatea renunţării în cazul săvârşirii cu intenţie a faptei 22 .

Faptul că subrogarea legală operează pe deplin drept fără îndeplinirea vreunei formalităţi din partea
asigurătorului în măsura în care cele două condiţii sunt îndeplinite ( a unei acţiunii în răspundere a
asiguratului împotriva unei terţe persoane responsabilă de producerea evenimentului asigurat şi de plata
indemnizaţiei de asigurare de către asigurător) nu îl elibereazăpe asigurat de a lua unele măsuri prin care
să nu împiedice realizarea dreptului de subrogare.

Obligaţia impusă asiguratului, de a nu aduce prejudicii drepturilor asigurătorului contra terţului

răspunzător de daaună, îmbracă două aspecte.
În primul rând, asiguratul este obligat de a conservaa dreptul de regres contra terţului, adică de a face
toate demersurile necesare pentru păstrarea şi valorificarea acestui drept. Astfel, el trebuie să ceară
autorităţilor competente să constate împrejurările în care s-a produs dauna şi să stabilească culpa culpa
terţului.

În al doilea rând, obligaţia impune asiguratului să se abţină de la săvârşirea oricăror acte care ar micşora
sau ar atinge dreptul de regres al asigurătorului, cum ar fi descărcarea dată terţului, recunoaşterea că
terţul nu este în culpă, tranzacţiile cu terţul vinovat de producerea evenimentului.

Sancţiunea neîndeplinirii de către asigurat a acestor obligaţii dă dreptul asigurătorului să refuze plata
despăgubirii în condiţiile în care actele sau omisiunile asiguratului au zădărnicit realizarea acestui drept
sau să reducă cuantumul despăgubirii proporţional cu prejudiciul adus de asigurat dreptului de regres.
Dacă prejudicierea dreptului de regres a fost descoperită după plata despăgubirii, asiguratul va fi obligat
să restituie indemnizaţia în măsura prejudiciului cauzat, în baza art. 993 cod civil.

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule,Legea nr. 136/1995 stabileşte, în art. 58, patru cazuri în care, faţă de gravitatea culpei
persoanei responsabile şi a periculozităţii sociale a faptei săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor
plătite de către asigurător ar fi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile
şi cu principiile de bază ale funcţionării asigurării 23 . Astfel, indiferent că despăgubirile au fost plătite de
asigurător victimei în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti sau ca urmare a tranzacţiei
extrajudiciare 24 , asigurătorul beneficiază de acţiunea în regres împotriva persoanei răspunzătoare de
producerea pagubei, în următoarele cazuri:

a) accidentul a fost produs cu intenţie;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind
circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs
pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie;

c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încerca să se sustragă
de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fără consimţământul
asiguratului.

Efectele subrogării

În urma subrogări, asiguratul nu mai are acţiune contra terţului, prin subrogare, drepturile şi acţiunile
asiguratului contra terţilor sunt legal şi pe deplin drept transmise asigurărorului.

Asiguratul nu mai are calitate şi interes pentru a exercita acţiunea în răspundere, cu excepţia cazului în
care indemnizarea de asigurare nu acoperă în întregime paguba suferită.

Prin efectul subrogării, terţul răspunzător de pagubă nu mai are raporturi juridice cu asiguratul, ci cu
asigurătorul, care a devenit titularul creanţei, cu toate garanţiile şi accesoriile ei.

Asigurătorul exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei, iar nu ca reprezentant al
asiguratului. Din momentul plăţii indemnizaţiei de asigurare, asigurătorul acţionează contra terţilor în
locul asiguratului subrogat. El exercită acţiunea pe care asiguratul ar fi intentat-o împotriva autorului
pagubei, putând opune terţilor mijloacele de apărare sau excepţiile ce ar fi fost invocate de asigurat. În
situaţia în care dreptul asiguratului contra terţului prezintă anumite garanţi şi accesorii legale,
asigurătorul se poate prevala de ele.

Asigurătorul subrogat în drepturile asiguratului va fi ţinut să facă dovada culpei terţului în producerea
pagubei potrivit regulilor dreptului comun. De regulă, dovada culpei celui care a produs paguba se face
cu procese verbale sau acte ale autorităţilor competente care constată evenimentele ce privesc bunurile
şi persoanele asigurate.

Dovada culpei se face şi cu hotărârea penală a instanţei judecătoreşti, actul de încetare a urmăririi
penale ori de scoatere de sub urmărirea penală.

Dacă asiguratul a intentat acţiunea în responsabilitate contra terţului răspunzător de daună, asigurătorul
se poate substitui asiguratului în orice fază a a procesului.

Ca efect al subrogării , asigurătorul devine parte în proces, poate investi hotărârea cu formulă executorie
şi porni ecxecutarea contra terţilor vinovaţi de producerea pagubei.

La rândul lui, ca efect al subrogării, terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea
opune persoanei păgubite, asiguratul. Ca exemplu, dacă asigurătorul a plătit despăgubirea pentru o
daună avizată tardiv sau pentru o pretenţie de asigurare prescrisă, aceasta nu dă dreptul terţului de a
invoca tardivitatea avizării ori prescrierii întrucât nu terţul ia locul asigurătorului faţă de asigurat , ci
asigurătorul ia locul asiguratului faţă de terţ.

Terţul poate însă să opună asigurătorului excepţia neplăţii indemnizaţiei de asigurare întrucât subrogarea
operează din momentul plăţii. De asemenea, terţul poate opune asigurătorului orice convenţie încheiată
între el şi asigurat cu privire la daună, fără ca asigurătorul să poată invoca efectul relativ al contractului.

Terţul poate opune asigurătorului şi excepţia plăţii de bună credinţă făcută asiguratului, în baza
dispoziţiilor art. 1097 cod civil.

Pe de altă parte, terţul răspunzător de producerea pagubei, nefiind parte în contractul de asigurare nu
poate contesta condiţiile asigurării şi ale plăţii indemnizaţiei. El poate contesta însă existenţa
prejudiciului, a culpei sale, precum şi cunatumul pagubelor cauzate asiguratului.

Încetarea contractului de asigurare 1

În literatura de specialtate s-au conturat următoarele modalități de încetare a contractului de asigurare:

cele care detremină încetarea de drept a contractului ( ajungerea la termen, dispariția obiectelor
asigurate din evenimente neasigurate) ©I modalități ce implică inițiativa părților ( rezilierea pentru
neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate, înstrăinarea bunului asigurat, modificarea riscului).

Ajungerea la termen este modul obișnuit de încetare a contractelor de asigurare cu durată detreminată
©I este reprezentat de expirarea perioadei pentru care au fost încheiate.

Producerea evenimentului asigurat este modul obișnuit de încetare al contractului în asigurarea de viață
©I pentru accidente a persoanelor. În acest caz, asiguratul sau beneficiarul asigurării încasează suma
asigurată la momentul producerii evenimentului asigurat iar contractul se stinge în întregime.

În cazul asigurărilor de bunuri, contractul de asigurare încetează numai dacă prin realizarea riscului,
bunul asigurat a fost distrus în totalitate.. În caz contrar, contractul continuă să-©I producă efectele, în
principiu, pentru o sumă asigurată redusă.

Aceeași soluție se aplică ©I la sigurările de răspundere civilă.

De regulă, ca orice contract, şi asigurarea încetează prin epuizarea efectelor sale.

Dacă pe durata de existenţă convenită evenimentul asigurat nu s-a produs, contractul de asigurare
încetează la expirarea termenului (asigurările obligatorii încetează la data de 31 decembrie, ora 24).
Pentru a preveni producerea unui caz asigurat la scurt timp de la expirarea poliţei, este recomandat ca
părţile să reînnoiască din timp contractul.

Dacă riscul s-a produs, soarta contractului depinde de felul asigurării şi de gravitatea cazului asigurat
(sinistru). Astfel, în cazul asigurării de bunuri, dacă în urma producerii cazului asigurat bunul a fost distrus
în întregime, contractul va înceta după plata indemnizaţiei de către asigurător, eventuala acţiune în
regres a asigurătorului împotriva terţului responsabil (ce poate fi introdusă în termenul general de
prescripţie de 3 ani) 2 fiind independentă de continuarea raportului de asigurare. În cazul distrugerii
parţiale, după plata indemnizaţiei în limita pagubei, contractul poate continua pentru diferenţa dintre
indemnizaţia primită şi suma asigurată iniţial.

Atunci când am analizat efectele contractului de asigurare în cronologia lor, am văzut că neexecutarea
anumitor obligaţii (mai ales din partea asiguratului) poate conduce la denunţarea contractului.

Denunțarea, ca sancțiune civilă, poate fi invocată de către oricare dintre părți ©I face să înceteze
contractul înaintea expirării duratei sale ©I înainte de survenirea cazului asigurat.

Astfel, dacă asiguratul nu a comunicat în scris, modificările intervenite în legătură cu situaţia riscului
avută în vedere de asigurător la încheierea contractului, acesta din urmă poate denunţa convenţia.
Denunțarea poate fi exercitată numai dacă modificarea intervenită exclude, potrivit condițiilor de
asigurare, menținerea contractului.

Aceeaşi sancţiune, cu consecinţa încetării raporturilor contractuale, intervine şi în cazul în care – la

asigurările de bunuri – asigurătorul constată că asiguratul nu întreţine bunul în condiţii corespunzătoare
sau nu a luat măsurile de prevenire convenite sau prevăzute de lege (de pildă, de legislaţia specială
privind paza contra incendiilor), de autorități ori de natura însăși a bunurilor asigurate. Pentru a opera
denunțarea, este necesar ca îmncălcarea obligației asiguratului să fie de natură a pune în pericol bunul
asigurat ©I, în consecință, să determine o creștere a probabilității realizării riscului .

În asigurările de persoane la care se constituie rezerva de prime ©I în care primele au fost plătite,
asiguratul poate denunța contractul cerând să I se restituie partea din rezerva stabilită, conform
condițiilor de asigurare. Acest drept al asiguratului se explică prin faptul că asigurările de persoane și, în
special, asigurarea asupra vieții implică o economisire pentru asigurat a disponibilului său bănesc, care
nu trebuie să fie forțată.

Efectele denunțării

Fiind un contract cu executare succesivă, denunțarea asigurării nu produce, în principiu, efecte

retroactive, ci operează ex nunc, desființând contractul numai pentru viitor.

Denunțarea contractului de către oricare dintre ărți se poate efectua în toate cazurile doar cu notificarea
prealabilă a celeilalte părți, care trebuie făcută cu cel puțin 20 de zile înainte de denunțare( art. 201 din
l. 136/1995).

Cauză comună de încetare a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, rezilierea poate opera şi
în materia contractului de asigurare. Chiar legea specială,Legea nr. 136/1995, foloseşte termenul de
«reziliere», deşi nu întotdeauna în sensul propriu al acestei sancţiuni de drept civil. Astfel, potrivit art. 14
din lege, dacă înainte de a începe obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a
devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea
riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se reziliază de drept, asiguratul fiind îndreptăţit să
recupereze integral sau proporţional cu perioada neexpirată a contractului, prima achitată deja . Soluţia
se explică prin caracterul aleatoriu al contractului, care trebuie să vizeze un eveniment viitor, posibil şi
incert.De asemenea, rezilierea este determinată de dispariția unor elemente necesare existenței
contractului, cum sunt riscul, bunul ori persoana supusă asigurării.

După începerea răspunderii asigurătorului, rezilierea de drept intervine numai dacă producerea
evenimentului asigurat a devenit imposibilă. Această împrejurărare se poate realiza, de regulă, atât la
asigurările de bunuri prin dispariția obiectului material supus asigurării, cât ©I la asigurarea de
răspundere civilă prin dispariția bunului susceptibil de a angaja răspunderea asiguratului. Pentru ca
rezilierea să/©I producă efecte este necesar ca obiectul asigurat să înceteze a exista în totalitate, în
perioada de răspundere a asigurătorului, iar evenimentul care a provocat consecințele să nu fie cuprins
în asigurare.

Conceptul de dispariție a bunului trebuie să fie înțeles într-un sens mai larg, obiectul putut fi pierdut,
distrus sau adus datorită uzurii avansate, într-o stare care îl face impropriu folosirii. În aceste
împrejurări , producerea evenimentului asigurat devine imposibilă, deoarece riscul dispare simultan cu
bunul.

Se consideră că bunul a fost distrus atunci când nu mai poate fi folosit potrivit destinației sale ori costul
reparațiilor depășește valoarea bunului la momentul producerii evenimentului. Dacă distrugerea este
parțială ©I bunul poate fi utilizat, asigurarea va continua pentru restul perioadei, suma asigurată fiind
redusă corespunzător cu începere de la data producerii evenimentului care nu a fost cuprins în
contract.Totodată, distrugerea bunului trebuie să aibă loc în perioada răspunderii asigurătorului, iar
evenimentul care l-a provocat să nu fie cuprins în asigurare.

Un alt caz de reziliere a contractului de asigurare este reprezentat de neîndeplinirea obligației de plată a
primelor de asigurare în termenul prevăzut în contract. Pentru incidența acestui caz de reziliere textul de
lege impune asigurătorului obligația de informare cu privire la consecințele neplății primei la termenul
de plată ©I să prevadă aceste consecințe în contractul de asigurare. Prin urmare, rezilierea pentru
neplata primelor nu intervine de drept ci ea este condiționată de îndeplinirea celor două condiții din
partea asigurătorului ( art. 17). Într/o decizie de speță( decizia comercială nr. 2119 din 04.04.2011 – P.R.
nr.4/2002 pag 68) s-a reținut după examinarea contractului de asigurare facultati vă că asiguararea se
consideră încheiată prin plata primei de asigurare ©I eliberarea contractului.

Din analiza contractului reiese că printre motivele care înlătură obligația asigurătorului de plată a
despăgubirii pentru daunele produse , nu se regăsește ©I întârzierea în plata primei de asigurare, astfel
încât societatea de asigurarea nu va putea fi exonerată de obligația de plată a sumei asigurate. În
consecință, instanța a reținut că întârzierea în plata primei de asigurare nu conduce la rezilierea de drept
a contractului, ci ea poate fi dispusă de instanță la cererea părții interesate.

Iar art. 30, din materia asigurării de bunuri, prevede rezilierea contractului în cazul înstrăinării bunului
asigurat, dacă nu există o clauză expresă contrară. De asemenea, în asigurarea de persoane, art. 36
prevede că în asigurările la care se constituie rezerve de prime 4 , asiguratul poate să înceteze plata
primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând
restituirea rezervei constituite, potrivit contractului de asigurare.

Efectele rezilierii

Între părţi, rezilirea are drept consecinţă încetarea pentru viitor a efectelor contractului de asigurare.
Consecinţa rezilierii constă în aceea că plata primelor plătite de asigurat, până la data rezilierii rămân în
principiu asigurătorului. Dacă prima a fost plătită în întregime, rezilierea contractului dă dreptul
asiguratului să recupereze partea de primă proporţional cu perioada nexpirată a contractului de
asigurare ( art. 14). Diferenţa între prima plătită şi cea care se datorează pentru perioada de valabilitate a
contractului de asigurare, se restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care
nu s+au plătit ori nu se datorează despăgubiri penru evenimentele produse în perioada de valabilitate a
asigurării.

În fine, după analiza condiţiilor de validitate a contractului de asigurare, putem identifica mai multe
cazuri în care contractul este afectat de nulitate. Astfel, dacă asiguratul nu are interes la încheierea
contractului de asigurare (art. 25 din Legea nr. 136/1995 prevede expres că asiguratul trebuie să aibă un
interes cu privire la bunul asigurat) sau contractul a fost încheiat pentru încurajarea unei activităţi ilicite
sau imorale (cum ar fi asigurarea împotriva consecinţelor patrimoniale ale unei infracţiuni comise de
asigurat) ori când consimţământul vreuneia dintre părţi a fost viciat prin declaraţii incomplete sau
mincinoase ce îmbracă forma dolului.

Constatarea nulităţii sau anularea contractului va produce efecte ex tunc, conducând la restituirea
reciprocă a prestaţiilor deja efectuate în temeiul său, care ar fi deţinute fără cauză, potrivit dreptului
comun: quod nullum est, nullum producit effectum.
Recursul în interesul legii ICCJ 1/28.03.2005 calitatea în care participă societatea de asigurare în procesul
penal

1. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru
pagube produse prin accidente de autovehicule, asigurătorul are calitatea de parte responsabilă
civilmente în cadrul procesului penal. În argumentarea acestui punct de vedere s-au invocat prevederile
Codului de procedură penală, care nu condiţionează calitatea de parte responsabilă civilmente, de
existenţa vreuneia dintre culpele delictuale reglementate de art. 1000 alin. 1 şi 3 C. Civ., ci doar pretind
ca persoana chemată în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente, să răspundă, conform legii
civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului.

S-a subliniat, în justificarea acestei opinii, că răspunderea civilă pentru fapta altuia operează nu numai în
cazurile cînd există o culpă a persoanei chemate să răspundă într-un astfel de caz, ci ea trebuie admisă şi
în alte situaţii stabilite expres de lege, cum este şi aceea la care se referă art. 54 alin. 4 din L. 136/1995
cînd „ citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”.
S-a învederat că nu ar fi în spiritul contradictorialităţii şi egalităţii între părţi, ca o persoană chemată să
răspundă pentru fapta altuia, să nu-şi poată formula apărări în legătură cu calitatea de asigurător, cu
întinderea răspunderii asiguratului şi a răspunderii acestuia, precum şi cu privire la celelalte aspecte
specifice răspunderii pentru altul. Or, s-a motivat, toate aceste cerinţe de echitate nu ar putea fi
garantate decît prin atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente asigurătorului, pe întreg
parcursul procesului penal.

1. Alte instanţe s-au pronunţat în sensul că în procesul penal, societatea de asigurare ar avea doar
calitatea de garant al plăţii despăgubirilor. În acest sens, s-a invocat argumentul că societatea de
asigurare nu poate fi chemată, aşa cum prevede prin art. 24 alin. 3 cod proc.pen., să răspundă, potrivit
legii civile, pentru pagubele produse prin fapta inculpatului, ci în baza contractului încheiat între ea şi
asigurat.

S-a motivat că, neputîndu-i-se imputa nici una dintre culpele delictuale prevăzute în art. 1000 alin. 1 şi 3
cod civil, nu există temei ca societatea de asigurare să fie citată, în procesul penal, ca parte responsabilă
civilmente, deoarece nu sunt întrunite cerinţele regulamentate prin art. 16 şi art. 24 alin. 3 cod proc.
penal.

S-a mai scos în evidenţă că, din moment ce obligaţia de citare a societăţii de asigurare este determinată
numai de exigenţa contractului de asigurare, pe baza căruia ea doar garantează limitat acoperirea
despăgubirilor, participarea sa, în procesul penal, nu poate fi decât în calitate de garant al plăţii acestora.

3. În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că societăţile de asigurare trebuie citate, în procesul
penal, numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăţi şi asigurat au
la bază o solidaritate tacită, stabilită prin convenţie, care dă dreptul persoanelor păgubite prin
producerea accidentelor, să pretindă, în baza art. 57 alin. 1 din L. 136/1995, despăgubiri, atît celor
răspunzători de producerea acestora, cît şi direct asigurătorului de răspundere civilă.

Acestea din urmă au procedat corect.

În adevăr, prin art. 48 alin. 1 din L. 136/1995, se prevede că „ persoanele fizice sau juridice care au în
proprietate autovehicule supuse înmatriculării în România, precum şi tramvaie, sunt obligate să le
asigure pentru cazurile de răspundere civilă, ca urmare a pagubelor produse prin accidente de
autovehicule pe teritoriul Romîniei, şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare, prin plata
primelor de asigurare” iar potrivit art. 48 ind. 1 alin. 2 din aceeaşi lege, „ contractul de asigurare atestă
existenţa asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor, prin accidente de autovehicule”.

Aceste dispoziţii legale menite să asigure posibilitatea dezdăunării victimelor accidentelor de circulaţie,
impun obligativitatea încheierii şi menţinerii valabilităţii contractelor de asigurare, în scopul eliberării
persoanelor fizice şi juridice, de riscurile de a acoperi pagubele produse prin folosirea autovehiculelor pe
care le au în proprietate.

În acest cadru, s-a stabilit prin art. 57 alin. 1din L. 136/1995; că drepturile persoanelor păgubite prin
producerea accidentelor de autovehicule, „se pot exercita şi direct împotriva asigurătorului de
răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui
răspunzător de producerea pagubei”.

Din coroborarea acestei reglementări, cu dispoziţia de la art. 54 alin. 4 din aceeaşi lege, potrivit căreia,
„ în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărîre judecătorească definitivă şi irevocabilă, asiguraţii sunt
obligaţi să se apere în proces”, iar „citarea în proces a asigurătorului este obligatorie”, rezultă
neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a limita poziţia procesuală a societăţii de asigurare, la calitatea sa
de „ asigurător”, care îi oferă suficiente posibilităţi de apărare, atît în nume propriu cît şi prin subrogare
în drepturile asiguratului.

Este de observat, totodată, că din nici o prevedere a legii menţionate nu rezultă că societatea de
asigurare ar avea o altă calitate procesuală, de aceea de „ asigurător”, aşa cum ea este denumită, în
cuprinsul legii, după cum nici dispoziţiile codului de procedură penală, coroborate cu cele ale codului
civil, nu impun să se considere că, în asemenea situaţii, societatea de asigurări ar avea calitataea de
parte responsabilă civilmente.

Caracterul limitat derivat din contract al obligaţiei asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea
poziţiei sale, determinată de aplicarea dispoziţiilor art 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din
L. 136/1995, cu calitatea de parte responsabilă civilmente sau de garant, cît timp nici o prevedere legală
nu permite o astfel de interpretare.

În această privinţă, precizarea din art. 24 alin. 3 cod proc. penală, în sensul că „ persoana chemată în
procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau
inculpatului, se numeşte parte responsabilă civilmemnte”, impune referirea, în mod obligatoriu, la
dispoziţiile art. 1000 alin. 1 şi 3 cod civil, care reglementează o atare răspundere.

Ori, natura juridică a obligaţiei ce şi-o asumă societatea de asigurare prin încheierea contractului de
asigurare cu asiguratul, este total diferită cu răspunderea pentru fapta altuia, reglementată prin art. 1000
alin. 1 cod civil, precum şi de răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor, la care
se referă alin. 3 din acelaşi articol.

Pe de altă parte, nici nu se poate considera că răspunderea civilă a asigurătorului pentru prejudiciul
cauzat de asigurat a fost reglementată prin dispoziţie specială a legii civile, deoarece, aşa cum s-a arătat
prin L. 136/1995 s-a prevăzut obligativitatea citării societăţii de asigurare, în calitate de asigurător de
răspundere civilă, fără a se face trimitere la vreo dispoziţie care să permită să i se atribuie calitatea de
parte responsabilă civilmente sau de garant.

Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor legale şi a principiilor de drept la care s-a făcut referire, rezultă că în
cazul producerii unui accident de circulaţie avînd ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru care s-a
încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă coexistă răspunderea civilă delictuală,
bazată pe art. 998 cod civil, a celui care, prin fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare cu răspunderea
contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile eglementate
prin L. 136/1995.
Learning Module

RESURSA DE INVATARE 2

Contractul de asigurare
Art. 2.199. (1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.

(2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o
altă persoană ori pentru bunuri sau activități ale acesteia și se obligă față de asigurător să plătească
prima de asigurare.

Spre deosebire de vechea reglementare, avem o completare a definiției contractantului asigurării, în

sensul că acesta poate fi contractant și pentru alte asigurări decât acelea de persoane, respectiv pentru
bunuri sau activități ale acesteia. Această completare nu face altceva decât să consacre legislativ ceea ce
în asigurări se practica deja.
Din definiția contractului de asigurare se desprind anumite caracteristici juridice. Astfel, contractul de
asigurare este un contract consensual, sinalagmatic, unic, cu executare succesivă, cu titlu oneros,
aleatoriu și de adeziune.

A. O primă trăsătură a contractului de asigurare o constituie faptul că el are un caracter

sinalagmatic, adică părţile care intervin în asigurare se obligă reciproc. Astfel, asiguratul sau
contractantul asigurării se obligă să plătească prima de asigurare, iar asigurătorul să acorde asiguratului,
beneficiarului asigurării sau terțului păgubit, o despăgubire în cazul asigurării de bunuri sau de
răspundere civilă, ori indemnizația de asigurare dacă este vorba de asigurare de persoane, condiţionat
de producerea fenomenului sau evenimentului prevăzut în contract.

Înseamnă, deci, că între cele două părţi apar raporturi de genul celor existente între creditor şi debitor,
iar obligaţiile dintre, ele se caracterizează nu numai prin reciprocitate, ci şi prin interdependenţă.

În literatura juridică s-a pus problema dacă se mai poate vorbi de o corelație între obligațiile reciproc
asumate de fiecare dintre părți, cât timp riscul nu s-a realizat ( V. Login, Regimul juridic al asigurărilor de
stat, Ed. Științifică, 1962, p.80).

Este de netăgăduit faptul că obligațiile asigurătorului sunt supuse unei condiții întrucât asigurarea se
referă la un risc incert, deci nu se stie dacă evenimentul asigurat se va produce sau nu. Drept urmare,
asigurătorul nu datorează indemnizația la care s-a obligat decât la producerea evenimentului viitor si
incert.. Această constatare nu înlătură însă caracterul sinalagmatic al contractului, deoarece el dă naștere
la obligații reciproce, fiecare dintre ele servind drept cauză pentru cealaltă parte. Între obligațiile părților
există o legătură definitivă, iar reciprocitatea lor nu poate fi înlăturată de un eveniment viitor si
incert( M. Picard si A. Besson, Les assurances terrestres en droit francais, Tome premier, Le contrat d,
assurance, Quatrieme edițion, Paris, 1975, p.69).

Faptul că obligaţia asiguratului (a contractantului asigurării) este născută şi actuală, în timp ce aceea a
asigurătorului este condiţională (depinzând de producerea evenimentului asigurat) nu pune în discuţie
această caracterizare a contractului, cu atât mai mult cu cât se poate spune că asigurătorul îşi asumă o
obligaţie certă, de acoperire a riscului, încă din momentul încheierii contractului. Desigur că există la
contractul de asigurare particularitatea lipsei de simultaneitate a obligaţiilor, de vreme ce obligaţia
asiguratului de a plăti prima se execută mai înainte pe când executarea obligației asigurătorului este
condiționată de producerea evenimentului viitor si incert, însă existența însăși a contractului nu este
afectată.. Dimpotrivă, dacă existența contractului ar fi supusă realizării riscului, asiguratul nu ar mai fi
obligat să plătească prima decât în ipoteza ivirii cazului asigurat. Pe de altă parte, când asiguratul ar plăti
prima si evenimentul asigurat nu s-a produs în timpul validității contractului, acesta ar fi în drept să ceară
restituirea acesteia, ceea ce ar contrazice însăși noțiunea de asigurare.

B. O altă trăsătură a contractului de asigurare este aceea că el are titlu oneros, deoarece părţile din
asigurare urmăresc realizarea unor scopuri bine precizate. Astfel, asiguratul urmăreşte obţinerea
despăgubirii sau a sumei asigurate, după caz, iar asigurătorul formarea fondului de asigurare necesar
acoperirii răspunderilor asumate şi realizării unui anumit profit. Convenția prin care asiguratul stipulează
ca beneficiul asigurării să revină unei terțe persoane nu schimbă caracterul oneros al contractului.

C. Contractul de asigurare are, de asemenea, caracteristic şi faptul că se execută succesiv. Aceasta

înseamnă că asigurătorul şi asiguratul au dreptul la prestaţiile prevăzute în contractul de asigurare până
în momentul când acesta îşi pierde valabilitatea.

Executarea contractului nu are loc dintr-o dată, printr-o singură prestație, asigurătorul continuă în mod
constant a acorda protecție asiguratului, prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat a plăti
primele la termenele stabilite. Executarea succesivă a contractului determină următoarele consecințe:

- regulile rezoluțiunii nu sunt aplicabile contractului de asigurare,

- partea care și-a îndeplinit obligația are dreptul la contraprestația co-contractantului până la
desființarea contractului,

- neîndeplinirea de către asigurat a obligațiilor sale nu produce efecte decât pentru viitor și, ca urmare,
primele plătite pentru perioada anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului

Cu toate acestea, contractul de asigurare este unic pe toată perioada pentru care el s-a încheiat, atât în
ceea ce priveşte riscul asigurat, cât şi obligaţiile ce revin părţilor.
Prin plata primei de asigurare în mai multe rate şi la anumite termene precis stabilite, nu înseamnă că
avem de face cu o divizare a contractului într-un număr de contracte echivalent cu numărul perioadelor
de plată a primei, ci această divizare interesează numai modul de plată al primei.

Unicitatea contractului de asigurare dă naștere la consecințe juridice importante:

- pe timpul valabilității sale contractul este guvernat de condițiile stabilite la momentul încheierii

- calculul primei anuale se face de asigurător raportându-se la întreaga durată a contractului.

D. Caracteristic pentru contractul de asigurare este şi faptul că are caracter aleatoriu, deoarece prin
încheierea lui se urmăreşte acoperirea consecinţelor unui fenomen (eveniment) incert. Cu alte cuvinte,
pentru asigurat prestaţia sa - concretizată în plata primei de asigurare - nu are un echivalent cert,
deoarece el are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată numai în măsura în care se produce
riscul asigurat în perioada de valabilitate a asigurării. În ceea ce-l priveşte pe asigurător, încasarea
primelor de asigurare este certă, pe când obligaţia sa de-a achita despăgubirea sau suma asigurată are
un caracter întâmplător, ea intervenind doar în cazul producerii riscului asigurat.

E. Printre trăsăturile contractului de asigurare figurează şi aceea că el este un contract de adeziune, ceea
ce înseamnă că numai asigurătorul stabileşte clauzele contractuale, iar asiguratul nu poate veni cu
contrapropuneri, ci el poate să le accepte sau să refuze încheierea contractului.

F. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, asigurarea este un contract
consensual. Aşadar, este suficient acordul de voinţă al părţilor contractante pentru a fi în prezenţa unui
contract de asigurare valabil. Prin urmare, nu este necesară o formă specială de manifestare a voinței,
acordul părților asupra elementelor esențiale ale contractului este decisiv pentru încheierea lui valabilă.
Chiar dacă art. 2.200 cod civil prevede încheierea acestuia în formă scrisă, această reglementare se
referă expres la probă iar nu la valabilitatea contractului- “pentru a putea fi dovedit, contractul de
asigurare trebuie să fie încheiat în scris”. Faţă de reglementarea dată, forma scrisă este cerută numai ad
probationem. În acest sens,: „Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacă există
un început de dovadă scrisă. În cazurile de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi
nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care să confirme existenţa
acestora”.

Părțile contractului de asigurare

Le regăsim identificate în chiar noțiunea contractului de asigurare, art. 2.199 cod civil prin contractul de
asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta
din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizație, după caz,
asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit”.

Asiguratorul este persoana juridică (societatea de asigurare), care în schimbul primei de asigurare
încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de
anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit
eveniment în viata persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde - în baza legii - faţă de terţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică (clientul) care, în schimbul primei de asigurare plătite
asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente, ori persoana
fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, precum şi persoana fizică sau
juridică ce se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

Într-o altă definiție ( Francisc Deak. “Tratat de drept civil. Contracte speciale” Editura Actami , București,
1999, p. 488), asiguratul este persoana fizică sau juridică care intră în raporturi juridice cu asigurătorul
prin încheierea contractului de asigurare

În cadrul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, în calitate de asiguraţi pot apărea atât persoane
juridice, cât şi diferite persoane fizice.
La asigurările de persoane, în calitate de asigurat poate apărea orice persoană fizică ce îndeplineşte
condiţiile prevăzute în actele normative.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată
fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori terţa persoană care devine beneficiarul
asigurării este indicată în mod expres, de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare. Alteori,
desemnarea beneficiarului asigurării se face în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie
scrisă, comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament. De menţionat că beneficiarul
asigurării este desemnat şi prin condiţiile de asigurare (de exemplu, soţul, moştenitorii legali etc.). Când
sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu
condiţia ca asiguratul să nu fi dispus altfel.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia un contract, fără însă ca aceasta
să obţină calitatea de asigurat, pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori pentru bunuri sau
activități ale acesteia, el fiind cel care se obligă însă față de asigurător să plătească prima de asigurare
( art. 2.199 alin. 2 cod civil).

Jurisprudență

Prin indicarea beneficiarului asigurării, s-a reținut să se află în prezența unei stipulații pentru altul, care
îndeplinește condițiile de valabilitate, constând în voința certă, neîndoielnică de a stipula în favoarea
altei persoane și existența unui terț beneficiar determinat sau determinabil. Voința reclamantei de a
stipula în favoarea pârâtei a fost exprimată în mod clar și neechivoc prin semnarea certificatului de
asigurare în care este inclusă clauza respectivă, așa încât nu poate invoca lipsa consimțământului său, iar
în ceea ce îl privește pe terțul beneficiar, consimțământul acestuia nu este necesar, el nefiind parte în
contract ( I.C.C.J, secția comercială, nr. 1486 din 04.05.2006, nepublicată)
Forma și dovada

Art. 2.200. (1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris.
Contractul nu poate fi probat cu martori chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă
documentele de asigurare au dispărut prin forță majoră sau caz fortuit și nu există posibilitatea obținerii
unui duplicat, existența și conținutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

(2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin polița de asigurare sau certificatul de asigurare
emis și semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de asigurare.

(3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate și certificate prin mijloace
electronice.

Din economia textului reiese că forma scrisă este cerută indiferent de valoarea contractului, numai ad
probaționem, iar nu ad validitatem.

Forma scrisă face posibilă stabilirea certă a momentului încheierii contractului, a intrării sale în vigoare, a
începutului si încetării răspunderii asigurătorului, a celorlalte obligații asumate de părți. Elementele
esențiale ale contractului sunt precizate cu exactitate, ceea ce constituie o garanție pentru executarea
prestațiilor părților în condițiile stabilite, evitându-se neînțelegerile ulterioare.

Cerința formei scrise se referă numai la proba contractului, nu și la existența lui, care poate fi
recunoscută de către asigurător dacă rezultă din actele și registrele acestuia.
Legislație

Pentru semnătura electronică a se vedea L. 455/2001

Polița de asigurare

Art. 2. 201 (1) Polița de asigurare trebuie să indice cel puțin:

a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părților contractante, precum și numele beneficiarului
asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;

b) obiectul asigurării,

c) riscurile ce se asigură,

d) momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului,

e) primele de asigurare,

f) sumele asigurate.

(2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă polița de asigurare se stabilesc prin norme adoptate de
organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul
asigurărilor.

Din modul de redactare al alineatului 1 din acest articol, reiese că în lipsa oricărui element, din cele
enumerate limitativ, nu avem contract de asigurare sau nu-și produce efectele.
Jurisprudență

În cauză nașterea obligației de plată a indemnizației de către asigurător a fost condiționată de

îndeplinirea condiției suspensive de obținere , de către asigurat, a avizului P.S.I, prevăzut de lege,
eveniment viitor și nesigur, dar a cărui eliberare depinde doar de capacitatea asiguratului de a lua toate
măsurile de prevenire și stingere a incendiilor potrivit legislației construcțiilor. Întrucât părțile au
prevăzut în contract că răspunderea asigurătorului intră în vigoare la 48 de ore de la obținerea avizului
P.S.I, și cum acesta nu a fost obținut nu s-a născut nici obligația asigurătorului de reparare a daunei
( I.C.C.J., secția comercială, nr. 1262 din 21.03.2007)
Categoriile de polițe de asigurare

Art. 2.202.- Polița de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
Informațiile privind riscul

Art. 2.203. (1) Persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările
formulate de asigurător, precum și să declare, la data încheierii contractului, orice informații sau
împrejurări pe care le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului.

(2) Dacă împrejurările esențiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este
obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeași obligație îi revine și
contractantului asigurării care a luat cunoștință de modificarea survenită.
Ca element esențial al contractului, riscul prezintă, pentru asigurător, o importanță primordială. Atunci
când se dorește încheierea unui contract de asigurare, asigurătorul trebuie să posede toate datele
necesare pentru a aprecia dacă poate lua riscul în sarcina sa și, respectiv, care este prima aferentă.

Necesitatea cunoașterii datelor se impune din punct de vedere al scopului asigurării. Prin urmare, datele
sunt necesare pentru asigurător, pentru ca acesta să poată hotărî sau nu preluarea riscului în sarcina sa,
aș da sau nu consimțământul la încheierea contractului șI, în cazul în care contractează asigurarea, a
stabili o primă corespunzătoare riscului asigurat.

De cele mai multe ori, asigurătorul nu poate să-și procure singur informațiile necesare. Astfel, în vederea
încheierii contractului de asigurarea asigurătorul înmânează asiguratului sau contractantului asigurării,
spre completare, un formular special întocmit de asigurător. Acest formular este denumit, declarație de
asigurare, sau cerere de asigurare. Întrucât contractul de asigurare se încheie în formă scrisă și
manifestarea intenției de a încheia contractul de asigurare, exteriorizată prin declarație sau cerere de
asigurare, ca act unilateral de voință, nu poate fi făcută decât tot în formă scrisă.

Prin urmare, declarația de asigurare concretizează pe de o parte manifestarea voinței de a încheia

contractul, iar pe de altă parte, prin răspunsurile date întrebărilor puse, permite asigurătorului să
cunoască natura și proporțiile riscului pe care ar urma să-l ia în sarcina sa și să decidă dacă acceptă sau
nu încheierea contractului.

Declarația de asigurare cuprinde pe lângă datele de identificare a părților și anumite împrejurări

cunoscute numai de asigurat sau contractant și pe care le declară pe propria răspundere, referitoare la
bunul cuprins în asigurare, suma asigurată și descrierea riscului, împrejurări care sunt hotărâtoare pentru
condițiile în care contractul se încheie.

Declarația sau cerere de asigurare, ca act unilateral de voință, nu este susceptibilă de efecte juridice,
până nu a fost acceptată de asigurător ( Dumitru Popescu, Ioan Macovei, “Contractul de asigurare”,
Editura Junimea, Iași, 1982, p. 122).
Trebuie precizat că obligația de informare a asiguratului sau contractantului asigurării este dublă. Astfel,
această obligație există atât în momentul încheierii contractului, cât și în tot cursul derulării contractului.
Art. 2.203 cod civil, statornicește că, în situația în care împrejurările esențiale privind riscul se modifică în
cursul executării contractului, asiguratul sau contractantul asigurării este obligat să comunice în scris
asigurătorului modificarea survenită.

Din economia textului articolelor 2.203 și 2.204 cod civil, rezultă că împrejurările care fac obiectul
declarației către asigurător, și care atrag sancțiunile menționate mai sus, trebuie să fie esențiale pentru
aprecierea riscului și cunoscute de asigurat.

Aceste împrejurări pot fi obiective sau subiective. Cele obiective permit asigurătorului să calculeze
probabilitatea și intensitatea riscului, și în consecință, de a stabili prima de asigurare (ex. la asiguararea
de răspundere civilă interesează destinația, starea și situarea bunului; la asigurările de viață, interesează
vârsta și starea de sănătate trecute și actuale ale asiguratului, la asigurarea de locuință , destinația
locuinței și vecinătățile). Cele subiective se referă la însăsi persoana asiguratului sau contractantului
asigurării. Astfel, în caz de asigurare auto, împrejurările esențiale care țin de persoana asiguratului, la
conduita acestuia, sunt acelea care se referă la măsuri administrative sau judiciare la care a fost supus
acesta, respectiv dacă a suferit o condamnare penală pentru uciderea sau vătămarea din culpă a unor
persoane , pentru conducere în stare de ebrietate a unui vehicul, dacă I s-a suspendat sau anulat
permisul de conducere, dacă a fost sau nu autorul unor accidente în anii anteriori, etc. La asigurările de
persoane, interesează starea de sănătate, antecedentele familiale.

O altă condiție pe care trebuie să o îndeplinească împrejurările ce trebuie declarate de asigurat sau
contractantul asigurării, pe lângă aceea de a fi esențiale, este aceea că ele trebuie să fie cunoscute de
asigurat sau contracatantul asigurării.

Această ultimă condiție este apreciată din punct de vedere al unui om diligent. Asiguratul sau
contractantul asigurării nu se pot apăra că nu au cunoscut anumite împrejurări esențiale, dacă ele
trebuiau șI puteau să fie cunoscute cu minime diligențe de un proprietar diligent. Aceștia se pot elibera
de obligația de a declara împrejurările esențiale referitoare la risc numai dacă aceste împrejurări nu
puteau, în mod rațional, să fie cunoscute.

Declarația ce cuprinde răspunsul asiguratului sau contractantului asigurării la întrebările formulate de

asigurător, nu este supusă controlului acestuia din urmă. Asigurătorul nu are obligația de a controla,
înainte de încheierea contractului, veridicitatea răspunsurilor asiguratului. În situația în care o face (a se
vedea asigurările de viață în care examinarea medicală este obligatorie), asiguratul nu este eliberat de
răspundere și de consecințele pe care le antrenează declarația inexactă.

Jurisprudență

Întrucât declarația făcută de asigurat cu privire la condițiile în care el a înțeles să se asigure este un act
unilateral ce nu produce efecte și nu poate constitui o probă opozabilă societății de asigurare decât dacă
și în momentul acceptării ei de către societatea de asigurare și cum în speță, oferta reclamantului de
acoperire prin asigurare și a riscului de secetă nu a fost acceptată, acesta nu este îndrepătățit la
acordarea despăgubirilor ( I.C.C.J., secția comercială nr 5966 din 14 12.2005, nepublicată)

Declarațiile inexacte sau reticența privind riscul

Art. 2.204. – ( 1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de
declarație inexactă sau de reticență făcută cu rea credință de către asigurat ori contractantul asigurării cu
privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu
își dea consimțământul ori să nu dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau reticența nu a avut
influență asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de
asemenea,, poate cere și plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de
nulitate.

(2) Declarația inexactă sau reticența din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea
credință nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declarației
inexacte sau a reticenței are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a
menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10
zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele
plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea
declarației inexacte sau a reticenței are loc ulterior producerii riscului asigurat, idemnizația se reduce în
raport cu proporția dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
Obligația asiguratului sau contractantului asigurării de a declara riscul antrenează consecințe importante
din punct de vedere al valabilității sau eficacității contractului, în funcție de atitudinea asiguratului sau
contractantului, respectiv dacă este de rea credință (dovedită de asigurător) sau dacă asigurătorul nu a
putut stabili reaua credință.

În cazul în care asiguratul sau contractantul asigurării a făcut o declarație inexactă sau de reticență cu rea
credință cu privire la împrejurări, care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe
acesta să nu își dea consințământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, sancțiunea care intervine este
nulitatea contractului, chiar dacă declarația sau reticența nu a avut influență asupra riscului asigurat. Ca
o consecință a nulității, primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care poate cere și plata primelor
cuvenite până la momentul la care a luat cunoștință de cauza de nulitate.

În cazul în care nu s-a putut stabili că declarația inexactă sau de reticență din partea asiguratului sau a
contractantului asigurării s-a făcut cu rea credință, sancțiunea care intervine nu este aceea de nulitate a
contractului. În cazul în care constatarea declarației inexacte sau de reticență a avut loc anterior
producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menține contractul solicitând majorarea
primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită
de asigurat, restituindu-I asiguratului sau contractantului asigurării partea din primele plătite aferentă
perioadei în care asigurarea nu mai funcționează. Atunci când constatarea declarației inexacte sau a
reticenței are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizația de reduce în raport cu proporția
dintre nivelul primelor plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite (art. 2.204 pct. 2 cod civil)
Lipsa riscului asigurat

Art. 2.205.- (1) Contractul de asigurare se desființează de drept în cazul în care, înainte ca obligația
asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit
imposibilă, precum și dacă, după ce obligația menționată a început să producă efecte, intervenirea
riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul asigurării a plătit, fie și
parțial, prima de asigurare, acesta este îndreptățit să o recupereze proporțional cu perioada neexpirată a
contractului de asigurare.

(2) Diferența dintre prima plătită și ea calculată conform alin. (1) se restituie asiguratului sau
contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri pentru
evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării.
Riscul, fiind unul din elementele esențiale și limitativ prevăzute în art. 2.201 cod civil, lipsa lui sau
imposibilitatea producerii lui atrage sancțiunea nulității contractului de asigurare, indiferent de
momentul în care această imposibilitate de producere se realizează pe parcursul derulării contractului de
asigurare.

Textul de lege face o distincție în raport cu momentul începerii răspunderii asigurătorului.

Astfel, dacă răspunderea asigurătorului nu a început, desființarea de drept a contractului este atrasă atât
de producerea riscului asigurat cât și de imposibilitatea producerii lui, pe când, în situația în care a
început răspunderea asigurătorului desființarea este atrasă doar de imposibilitatea producerii riscului
asigurat.

Este necesară această distincție întrucât după începerea răspunderii asigurătorului în cazul în care riscul
asigurat s-a produs, se naște în sarcina asigurătorului obligația de plată a despăgubirii sau indemnizației.

Așa cum a fost definit ( Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. ACTAMI,1996, pag
384) riscul asigurat este un eveniment viitor, posibil, dar incert la care sunt supuse bunurile, patrimoniul,
viața ori sănătatea unei persoane. În consecință, existența lui este în strânsă legătură cu bunul,
patrimoniul, viața ori sănătatea unei persoane.

Prin urmare, imposibilitatea de producere a riscului este legată de existența acestor elemente.

Doctrina ( Dumitru Popescu, Ioan Macovei, Contractul de Asigurare, Ed. JUNIMEA, pag239) a stabilit că
pentru a interveni desființarea contractului este necesar ca obiectul asigurat să înceteze a exista în
totalitate, în perioada de răspundere a asigurătorului, iar evenimentul care a provocat consecințele să nu
fie cuprins în asigurare.

Restituirea primei proporțional cu perioada neexpirată a contractului își are rațiunea , în aceea că prima
fiind o contraprestație a riscului, în cazul în care obligația de asigurare încetează a mai exista, rămâne
fără cauză și se restituie. În caz contrar, am fi în prezența unei îmbogățiri fără justă cauză, în dauna
asiguratului.

Plata primelor de asigurare

Art. 2.206. – (1)Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în
contract.
(2) Părțile pot conveni ca plata primelor de asigurare să se facă integral ori în rate. Dacă nu s-a convenit
altfel, plata se face la sediul asigurătorului ori al împuterniciților acestuia.

(3) Dovada plății primelor de asigurare revine asiguratului.

(4) Dacă nu s-a convenit altfel, asigurătorul poate rezilia contractul în cazul în care sumele datorate de
asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadență.

(5)Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat în privința consecințelor neplății primelor la

termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin. (4) și să prevadă aceste consecințe în contractul de
asigurare.

(6)Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de asigurare,
în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului
pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de asigurare sau
a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi
constituie, pe lângă rezervele necesare achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte rezerve
prevăzute prin dispoziţiile legale, îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea rezervelor
de asigurare.

Plata primelor este portabilă, se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi, dacă nu s-a
prevăzut altfel în contract.

Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului, înscrisul constatator fiind contractul sau poliţa de
asigurare, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document probator al plăţii. Proba cu martori sau
prezumţii nu este admisibilă.

Prima de asigurare, ca element esenţial al contractului de asigurare, prezintă aceleaşi caracteristici

generale indiferent de obiectul asigurării ( asigurare de bunuri, de persoane sau răspundere civilă
delictuală).

1 Caracterul anticipat al obligaţiei de plată a primei de asigurare.

În contractele de asigurare plata primei de asigurare se efectuează anticipat, fie la data stabilită de părţi
fie la data impusă de asigurător în condiţiile generale de asigurare. Acest caracter are o deosebită
importanţă întrucât contractul de asigurare deşi s-a încheiat prin manifestarea de voinţă a părţilor, el nu-
şi produce efecte de la manifestarea acestei voinţe, ci de la îndeplinirea obligaţiei de plată a primei.
Lipseşte aşadar caracterul de simultaneitate a obligaţiilor celor două părţi ( I. Sferdian, Obligaţia de plată
a primei de asigurare, în Dreptul nr. 2/2003 pag. 70), asigurătorul putând invoca excepţia de neexecutare
a obligaţiei de plată a primei prin refuzul îndeplinirii obligaţiei de plată a indemnizaţiei în cazul în care
riscul asigurat s-a produs anterior plăţii primei de asigurare.

2. Caracterul indivizibil al primei de asigurare .

Acest caracter se exprimă prin faptul că prima de asigurare se raportează la întreaga perioadă asigurată,
indiferent că plata ei se poate realiza în tranşe, totuşi cuantum primei nu se recalculează în situaţia în
care riscul asigurat s-a produs. Astfel, asiguratul nu poate pretinde aplicarea unei prime proporţionale,
aferentă timpului ce a mai rămas întrucât cuantumul primei a avut în vedere întreaga perioadă de
asigurare. Prima reprezintă preţul protecţiei pentru paguba suferită care ar interveni înlăuntrul perioadei
de asigurare. În consecinţă, acest caracter se exprimă prin faptul că dacă riscul se produce asigurătorul
nu are obligaţia restituirii părţii din primă proporţională cu perioada ce a mai rămas din asigurare ci,
dimpotrivă, asigurătorul este îndreptăţit să solicite asiguratului plata diferenţei până la cuantumul total
al primei stabilite la încheierea contractului aferentă întregii perioade de timp asigurate. Această măsură
vine în sprijinul fondului de asigurare care este compus din totalitatea contribuţiilor asiguraţilor şi din
care se suportă riscurile de același gen ( V.Ciurel, Asigurări şi reasigurări, Abordări teoretice şi practici
internaţionale, Editura All, Bucureşti, 2000, pag. 19). Asigurătorul apare astfel ca un custode al fondului
de asigurare ( acelaşi autor, aceeaşi operă- Ibidem) , putându-se bucura de sumele încasate din primele
de asigurare după expirarea termenului contractual.

3. Caracterul portabil al plăţii primelor.

Acest caracter este statornicit de dispoziţiile art. 2.206 din actul normativ menţionat , în sensul că plata
primelor de asigurare se face integral sau în rate la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor săi, în
lipsa unei clauze diferite stabilite în contractul de asigurare de către părţi.

Spre deosebire de vechea reglementare ( L. 136/1995, art 17) în care se prevedea rezilierea de drept a
contractului pentru neplata primelor, actuala reglementare stabilește doar o facultate a asigurătorului în
ceea ce privește rezilierea . Astfel, asigurătorul, în loc să uzeze de această sancţiune specială, poate să
introducă, potrivit dreptului comun, o acţiune având ca obiect plata primei.

Importanța plății primei de asigurare reiese și din obligația corelativă pe care o are asigurătorul în sensul
de a-i aduce la cunoștință asiguratului sau contractantului asigurării, sancțiunea care intervine în caz de
neplată precum și de a o insera în conținutul contractului de asigurare.

Din punct de vedere practic, însă, neîndeplinirea de către asigurător a acestei obligații de informare și de
inserare a sancțiunii ce urmează a se aplica , în caz de neplată, nu poate fi interpretată că în sensul că nu
s-ar mai aplica rezilierea. Astfel, plata primei de asigurare este una din obligațiile ce revin asiguratului sau
contractantului asigurării, ca parte a contractului de asigurare. Ori prevederile legale ce reglementează
contractele speciale, se completează cu dispozițiile generale din materia obligațiilor, care statornicesc că
pentru neîndeplinirea obligațiilor de către una dintre părțile unui contract cu executare succesivă atrage
rezilierea contractului ( art 1549,1.551 cod civil)
Apreciem că sancținea care se aplică în caz de neîndeplinire a obligației de informare și de inserare în
conținutul contractului a sancțiunii care intervine în caz de neplată, poate atrage doar plata unor daune
interese din partea asigurătorului, întrucât prin neîndeplinirea acestei obligații, asiguratul sau
contractantul asigurării nu a cunoscut importanța obligației de plată a primelor și prin urmare,
consecințele pe care le atrage neîndeplinirea ei.

Compensarea la care face trimitere textul de lege pleacă de la caracterul indivizibilității primei, aceasta
fiind calculată pentru întreaga perioadă de valabilitate a contractului. Astfel, dacă evenimentul asigurat s-
a produs , asiguratul nu se poate exonera de plata primelor ce sunt scadente după această dată,
asigurătorul fiind îndreptățit să rețină valoarea acestor prime datorate până la sfârșitul perioadei de
asigurare, din valoarea indemnizației de asigurare.

Jurisprudență

Din examinarea contractului de asigurare facultativă rezultă că asigurarea se consideră încheiată prin
plata primei de asigurare și eliberarea contractului. De asemenea, printre motivele care înlătură obligația
de plată a despăgubirii pentru daunele produse, nu se regăsește și întârzierea în plata primei de
asigurare, astfel încât asigurătorul nu va putea fi exonerat de obligația de plată a sumei asigurate ( secția
comercială, decizia nr. 2119 din 4 aprilie 2001, Pandectele Române, nr. 4/2002 p. 68)

Comunicarea producerii riscului asigurat

Art. 2.207. – (1) Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat, în
termenul prevăzut în contractul de asigurare.
(2) În caz de neîndeplinire a obligației prevăzute la alin (1), asigurătorul are dreptul să refuze plata
indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și
întinderea pagubei.

(3) Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face și către brokerul de asigurare care, în acest caz,
are obligația de a face la rândul său comunicarea către asigurător, în termenul prevăzut în contractul de
asigurare.

În contractele de asigurare, asigurătorul înțelege să prevadă un termen cât mai scurt (de regula 2 zile ) în
care asiguratul trebuie să anunțe în scris producerea evenimentului asigurat și să dea informatii cu
privire la natura si marimea daunei, a împrejurarilor în care s-a produs evenimentul, alte detalii care să
ajute asiguratorul să completeze un dosar complet de dauna, în baza căruia, în urma verificării
îndeplinirii condițiilor contractuale, în final să purceadă la plata indemnizației de despagubire .

Îndeplinirea de către asigurat a acestei obligații prezintă importanță pentru asigurător, întrucât în raport
de data producerii riscului asigurat se poate verifica dacă contractul de asigurare este în vigoare sau nu,
împrejurările producerii riscului într-o măsură care nu permite pierderea unor detalii care dacă nu ar fi
constatate urgent ar duce la îngreunarea aprecierii împrejurărilor si a întinderii pagubelor cu posibile
consecințe negative în justa evaluare a evenimentului asigurat, deci și a plății indemnizației de
despăgubire, dacă riscul produs este cel prevăzut în contractul de asigurare, dacă există vreo persoană
vinovată de producerea evenimentului. Obligația de comunicare se naște în persoana asiguratului, dar și
a contractantului asigurării, chiar dacă nu este menționat în mod expres, de la momentul producerii
riscului asigurat sau de la momentul în care a cunoscut producerea acestuia

Necomunicarea producerii evenimentului asigurat în termenul prevăzut în contract nu presupune

automat neacordarea despăgubirilor, ci este necesar să existe o corelație între neacordarea
despăgubirilor și imposibilitatea determinării de către asigurător a cauzei, împrejurărilor producerii
evenimentului asigurat, precum și a întinderii prejudiciului.

Deși nu se prevede expres, comunicarea producerii evenimentului se realizează în scris la sediul

asigurătorului sau brokerului de asigurare, înregistrarea acesteia făcând dovada îndeplinirii obligației de
către asigurat. Comunicarea trebuie să cuprindă datele pe care asiguratul le cunoaște referitoare la data
producerii evenimentului, locul, împrejurările producerii dacă le cunoaște și eventual persoana vinovată
de producerea evenimentului, dacă sunt implicate și alte terțe persoane.

Jurisprudență
S-a reținut că data producerii riscului asigurat apare ca fiind deosebit de importantă pentru părțile
contractului de asigurare, deoarece din acel moment asiguratul a cunoscut că a suferit o daună și că
începând din acel moment el are dreptul să pretindă indemnizația de asigurare, iar asigurătorul ia act că
s-a produs o pagubă ce cade sub incidența contractului de asigurare, care dă naștere obligației acestuia
de a indemniza pe asigurat. Momentul nașterii dreptului la indemnizare este reprezentat de producerea
evenimentului asigurat și, prin urmare, de la acest moment se naște în sarcina asiguratului obligația
notificării asigurătorului. Întrucât asigurătorul nu a fost notificat în termen, respectiv imediat ce
asiguratul a aflat despre producerea riscului asigurat, asigurătorul a fost în imposibilitate de a participa la
stabilirea cauzelor și întinderea pagubei produse, astfel încât acesta nu datorează suma asigurată
( I.C.C.J., secția comercială, nr. 1324 din 24.02.2005, nepublicată)

Asigurătorul nu poate invoca pentru neplata despăgubirii faptul că nu a putut determina cauzele
producerii evenimentului și nici întinderea pagubei întrucât asiguratul nu a prezentat un proces verbal de
cercetare la fața locului și nici un alt act din care să rezulte că poliția a efectuat cercetări atâta timp cât
anunțarea evenimentului asigurat s-a făcut în timp util și cu respectarea condițiilor de asigurare (I.C.C.J,
Secția comercială, nr. 4273 din 27.09.2005, nepublicată)

Plata indemnizației de asigurare

Art. 2.208. – (1 ) În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de
asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului
indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluționării
neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească.

(2) În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere civilă,
asigurătorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat, de
beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în
această calitate.

(3) În cazul în care părțile convin, dispozițiile alin. (2) se aplică și atunci când riscul asigurat a fost produs
de către:

- a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul sau
beneficiarul asigurării;

- b) prepușii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.

 Potrivit alin. (1) în urma instrumentarii dosarului de dauna deschis ca urmare a producerii riscului
asigurat, asiguratorul va trage concluziile necesare privind acordarea indemnizatiei de asigurare. Pot
exista mai multe situatii rezultate în urma instrumentarii dosarului : a) cea ideala in care concluziile
asiguratorului în ceea ce priveste cuantumul despăgubirilor coincid cu cele solicitate de asigurat – în
această situație se achită despăgubirea către asigurat, obligația asiguratorului fiind îndeplinită; b) situația
în care între solicitarea asiguratului și cele stabilite de asigurător există diferențe în sensul că, acesta din
urmă consideră că, cuantumul despăgubirilor este mai mic decat cel solicitat. Asiguratorul are dreptul să
tragă propriile concluzii vis a vis de întinderea pagubei iar în cazul în care există neconcordanțe
privitoare la cuantumul despăgubirilor să le justifice și să le comunice asiguratului. Normele legale obligă
însa asiguratorul să achite către asigurat suma necontestată urmând ca diferența rămasă neachitată să
facă obiectul fie a concilierii amiabile între părti fie, în situația eșecului negocierilor, apelării de către
asigurat la instanțele de judecată care vor aprecia asupra plății sau nu de către asigurător a diferenței
supuse litigiului.

Potrivit alin. (2), în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează
indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către beneficiar ori de
către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

Această interdicţie este absolută, în sensul că părţile nu pot deroga prin convenţia lor de la această
limitare a garanţiei de asigurare.

Prin urmare, asigurătorul şi asiguratul nu pot modifica limitele garanţiei de asigurare şi să convină ca
asiguratul să aibă dreptul la încasarea indemnizaţiei în cazul în care bunul asigurat a fost distrus cu
intenţie de către asigurat, întrucât ar fi afectat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare,
producerea riscului nu ar mai depinde de hazard, ci de voinţa uneia dintre părţi.
Interdicţia de încasare a indemnizaţiei este valabilă şi în cazul în care riscul asigurat s-a produs cu intenţie
prin fapta beneficiarului asigurării, întrucât beneficiarul asigurării este persoana interesată şi nu este
posibil să se lase la latitudinea acesteia producerea riscului asigurat.

În ceea ce priveşte a treia categorie instituită de alin. (2)- membru din conducerea persoanei juridice
asigurare. În acest caz, textul de lege condiționează neplata indemnizației de asigurare, de situaţia în
care faptele membrilor din conducerea persoanei juridice sunt săvârşite în această calitate, întrucât doar
în această situaţie faptele acestora sunt fapte proprii ale persoanei juridice şi doar astfel, distrugerea cu
intenţie a bunului asigurat de către aceştia reprezintă distrugerea bunului de către persoana juridică
însăşi.

Rațiunea acestei prevederi legale își are sorgintea în textele de lege ce reglementează actele juridice și
faptele licite și ilicite ale organelor persoanei juridice. Astfel, art 218 cod civil statornicește că - „actele
juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice înseși”- , iar potrivit art. 219 cod civil - „faptele licite și ilicite
săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură
cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate”. Dacă, însă, atunci cînd a distrus cu intenţie bunul
asigurat, membrul din conducerea persoanei juridice asigurate nu a lucrat în calitate de organ de
conducere al acesteia, asigurătorul va fi obligat să plătească indemnizaţia cuvenită asiguratului, urmând
ca după plata indemnizației să se întoarcă cu acțiune în răspundere împotriva persoanelor vinovate de
producerea prejudiciului, pe calea subrogaţiei, pentru recuperarea creanţei, însă temeiul de drept este
cel al răspunderii delictuale.

Alin. (3) statorniceşte că dispoziţiile alin. (2) se aplică, dacă părţile convin, şi în cazul în care riscul asigurat
a fost produs de către :

- persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau
beneficiarul asigurării;

- prepuşii asiguratului sau beneficiarului asigurării.

Pentru ca asigurătorul să nu plătească indemnizaţia de asigurare pentru fapta persoanelor juridice

majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau cu beneficiarul este
necesar a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de o persoană fizică majoră, legea
excluzând persoanele aflate în perioada minoratului; - acea persoană să locuiască în mod statornic cu
asiguratul sau cu beneficiarul. În consecinţă nu sunt incluse persoanele care întâmplător sau nestatornic
locuiesc cu asiguratul sau beneficiarul asigurării ( vecini, prieteni, rude pasagere). Se cere o habitaţie
permanentă iar nu accidentală; persoana respectivă să gospodărească cu asiguratul sau beneficiarul . În
consecință, nu este suficient să locuiască împreună în acelaşi habitat cu asiguratul sau beneficiarul, ci
este necesar ca aceste persoane să se gospodărească împreună, respectiv să împartă sarcinile locaţiunii.
În consecință, cele două condiții: de a locui și gospodării împreună cu asiguratul trebuie să fie întrunite
cumulativ pentru a da dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii. În situația în care riscul
asigurat a fost săvârșit cu intenție de o persoană majoră care locuiește cu asiguratul sau beneficiarul
asigurării, fără însă a gospodării cu aceștia nu dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirilor.
Raţiunea, instituirii acestor condiţii cumulative rezidă din faptul că doar în situaţia îndeplinirii celor trei
condiţii în sarcina persoanei care locuieşte efectiv cu asiguratul sau beneficiarul, aceasta manifestă grijă
pentru conservarea bunurilor pe care le folosesc împreună, pentru prevenirea daunelor șI micșorarea
efectelor lor.

Forma de vinovăţie cerută de textul legal mai sus invocat pentru ca asigurătorul să refuze plata
indemnizaţiei , este cea a intenţiei iar nu a culpei.

În ceea ce priveşte fapta prepusului, este necesar ca prepusul să fi săvârşit fapta cu intenţie în timpul
când a avut paza materială a bunului asigurat sau funcţia încredinţată i-a oferit prilejul de a produce
riscul asigurat. Dacă fapta prin care s-a produs riscul asigurat nu are legătură cu funcţia încredinţată sau
cu paza bunului, atunci asigurătorul nu se poate exonera de plata indemnizaţiei
Denunțarea unilaterală a contractului

Art. 2.209. – Denunțarea contractului de asigurare de către una dintre părți se poate efectua numai cu
respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către
cealaltă parte.

Denunțarea, este potrivit dispozițiilor art. 1.321 cod civil o cauză de încetare a contractului înainte de
expirării duratei sale și înainte de survenirea cazului asigurat.

Denunțarea, ca sancțiune civilă, poate fi invocată de către oricare dintre părți în caz de neexecutare a
anumitor obligații. Exemplu, dacă asiguratul nu a comunicat în scris, modificările intervenite în legătură
cu situaţia riscului avută în vedere de asigurător la încheierea contractului, la asigurările de bunuri dacă
asigurătorul constată că asiguratul nu întreţine bunul în condiţii corespunzătoare sau nu a luat măsurile
de prevenire convenite sau prevăzute de lege, de autorități ori de natura însăși a bunurilor asigurate.

Fiind un contract cu executare succesivă, denunțarea asigurării nu produce, în principiu, efecte

retroactive, ci operează ex nunc, desființând contractul numai pentru viitor.

Totodată, în sarcina părților se naște obligația de reparare a prejudiciilor cauzate prin denunțare și la
restituirea prestațiilor primite în urma încheierii contractului.

Denunțarea contractului de către oricare dintre părți se poate efectua în toate cazurile doar cu
notificarea prealabilă a celeilalte părți, care trebuie făcută cu cel puțin 20 de zile înainte de denunțare.

Subrogarea asigurătorului
Art. 2.210. – (1) În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu
excepția asigurărilor de persoane.

(2)Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea
dreptului prevăzut la alin. (1).

(3) Asigurătorul poate renunța, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1).

Potrivit art. 1593 cod civil “ oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile
creditorului, fără însă a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta”.

Prin plata indemnizației, și în limitele ei, asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului sau
beneficiarului asigurării. Fiind prevăzută expres de lege, suntem în prezența unei subrogării legale,
independent dacă este consimțită de asigurat, asigurător sau beneficiarul asigurării

Este o subrogaţie legală, care nu presupune nici o formalitate specială, în afară de stabilirea certă a
legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta terţului, vinovat de producerea riscului asigurat şi de
dovada, din partea asigurătorului, că a plătit indemnizaţia de asigurare. Subrogația își produce efecte din
momentul plății.

Faptul că prin plata indemnizației asigurătorul se subrogă de drept în toate drepturile asiguratului sau
beneficiarului asigurării, nu face ca acestora din urmă să le înceteze obligațiile ce izvorăsc din lege și din
contract.
Astfel, legiuitorul a instituit în sarcina asiguratului obligaţia de a nu aduce prejudicii drepturilor
asigurătorului contra terţului răspunzător de daună, prin acte care ar putea împiedica realizarea
dreptului de regres.

Asiguratul este obligat de a conserva dreptul de regres contra terţului, adică de a face toate demersurile
necesare pentru păstrarea şi valorificarea acestui drept. Astfel, el trebuie să ceară autorităţilor
competente să constate împrejurările în care s-a produs dauna şi să stabilească culpa terţului.

Obligaţia impune asiguratului să se abţină de la săvârşirea oricăror acte care ar micşora sau ar atinge
dreptul de regres al asigurătorului, cum ar fi descărcarea dată terţului, recunoaşterea că terţul nu este în
culpă, tranzacţiile cu terţul vinovat de producerea evenimentului.

Sancţiunea neîndeplinirii de către asigurat a acestor obligaţii dă dreptul asigurătorului să refuze plata
despăgubirii în condiţiile în care actele sau omisiunile asiguratului au zădărnicit realizarea acestui drept
sau să reducă cuantumul despăgubirii proporţional cu prejudiciul adus de asigurat dreptului de regres.
Dacă prejudicierea dreptului de regres a fost descoperită după plata despăgubirii, asiguratul va fi obligat
să restituie indemnizaţia în măsura prejudiciului cauzat

Jurisprudență

În cauză a fost admis recursul, asiguratul fiind obligat la plata sumei ce a reprezentat plata despăgubirii
încasată de asigurat de la asigurătorul său în baza contractului de asigurare de bunuri, dar și de la
asigurătorul persoanei vinovată de producerea accidentului, reținându-se în sarcina acestuia încălcarea
obligației de a conserva dreptul de regres al asigurătorului din contractul de asigurare facultativă prin
declarația de renunțare la orice drept de regres împotriva asigurătorului persoanei vinovate de
producerea accidentului, precum și a acesteia din urmă ( I.C.C.J., secția comercială, nr. 232 din
18.01.2007, nepublicată)

S-a reținut că asigurătorul are, în condițiile acoperirii prejudiciului produs asiguratului, acțiune de regres
împotriva celui vinovat de producerea evenimentului, având dreptul la despăgubirea integrală și în
situația în care vinovatul de producerea accidentului are o asigurare încheiată în sistemul primului risc,
societatea de asigurare răspunde numai în limita sumei asigurate, iar restul, până la despăgubirea
integrală, va fi suportat de persoana în culpă ( I.C.C.J., secția comercială, nr. 1553 din 08.03.2005,
nepublicată)

Opozabilitatea contractului

Art. 2.211. – Asigurătorul poate opune titularului sau deținătorului documentului de asigurare ori
terțului sau beneficiarului asigurării care invocă drepturi ce decurg din acest document toate apărările
întemeiate pe contractul încheiat inițial.
Cesiunea asigurării

Art. 2.212. – Asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului.

Prevedere nouă în materia asigurărilor ea va respecta regulile instituite de art. 1315 -1320 cod civil, cu
precizarea că cesiunea nu se poate realiza decât cu acordul scris al asiguratului. În lipsa acordului,
cesiunea nu se poate realiza, întrucât contractul de asigurare este încheiat de asigurat care a avut
opțiunea de alegere a asigurătorului bazate pe anumite criterii( credibilitate, poziția pe piața
asigurărilor,).
Prevederea legală privind acordul scris al asiguratului nu este valabilă în caz de transfer( cesiuni) de
portofolii.

Domeniul de aplicare

Art. 2.213. – Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

 Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto (RCA) o regăsim în prevederile Legii 136/1995 (odată
cu modificarea codului civil a rămas în vigoare cap. III referitor la asigurarea RCA), precum si in Ordinele
emise periodic de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor)

Asigurarea obligatorie a locuințelor este guvernata de către Legea 260/2008 cu toate modificările
ulterioare – republicata in 2011.

SECȚIUNEA a 2-a

Asigurarea de bunuri
Art. 2.214. – În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să
plătească o despăgubire asiguratului , beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite .

Art. 2.215. – Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.

În cazul asigurărilor de bunuri, de regulă, interesul asigurabil este interesul proprietarului bunului
asigurat care este conştient că fără asigurare suportă o eventuală pagubă determinată de distrugerea sau
avarierea bunului. Prin încheierea asigurării, asigurătorul preia asupra sa eventuala pagubă, iar titularul
interesului, care este şi titularul asigurării, devine automat debitorul primei de asigurare şi creditorul
despăgubirii.

În literatura juridică, interesul asigurat a primit mai multe definiri. Astfel, prin interesul asigurat se
înțelege „dauna efectivă, evaluabilă în bani, pe care persoana interesată de asigurarea bunului o poate
avea în caz de producere a evenimentului asigurat” ( Francisc DEAK, tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. ACTAMI, Buc. 1996, p. 385, “valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de către asigurat la
apariția riscului asigurat” ( Cosmin Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL BECK,
1999, p. 45).

Trebuie făcută distincție între interesul asigurabil, care este reprezentat de scopul încheierii contractului
de asigurare și interesul asigurat.

Interesul trebuie să existe atât la încheierea contractului, cât și pe parcursul derulării acestuia. După
încheierea contractului de asigurare, bunul poate fi vândut sau înstrăinat, într-un alt mod, unei terțe
persoane. În acest fel, încetează interesul proprietarului inițial și se naște interesul noului proprietar.

Interesul pentru încheierea contractului de asigurare aparține, în primul rând, proprietarului bunului
asigurat, deoarece el suportă riscul lucrului, respectiv paguba provenind din distrugerea sau avarierea
bunului. Dar, interes pentru asigurare pot avea, în afară de proprietar, și posesorul sau detentorul
bunului, respectiv: uzufructuarul, superficiarul, locatarul, antreprenorul, comodatarul, împrumutatul,
depozitarul.

Textul legal, face trimitere doar la asigurat ca titular al interesului cu privire la bunul asigurat, fără a
cuprinde în această sferă și pe contractantul asigurării sau beneficiarul asigurării.

Prevenirea producerii riscului asigurat.

Art. 2.216. – (1) Asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul
prevenirii producerii riscului asigurat.

(2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în condițiile stabilite
prin contract.

(3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama
asigurătorului și în cadrul sumei asigurate potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor.
Deși textul de lege face referire doar la asigurat în sarcina căruia cade obligația de a întreține bunul,
această obligație trebuie să se extindă și la persoanele care prin fapta lor pot exonera pe asigurător de
plata despăgubirilor, respectiv persoanele indicate în art. 2.208. alin. (2) și (3) cod civil: persoanele fizice
majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu asiguratul au beneficiarul asigurării,
prepușii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării, beneficiarul asigurării, membru din conducerea
persoanei juridice.

Criteriul avut în vedere pentru aprecierea îndeplinirii de către asigurat a acestei obligații este acela a unui
proprietar diligent. Modalitatea prin care se realizează verificarea constă in deplasarea de catre expertii
asiguratorului la locul situării bunului sau, acolo unde este posibil, aducerea bunului la centrele de
constatare ale asiguratorului. În situatia în care se constată întreținerea necorespunzătoare a bunului
creând astfel împrejurările favorabile producerii riscului asigurat, asigurătorul poate solicita rezilierea
contractului de asigurare. Daca nu a solicitat rezilierea contractului și s-a produs riscul asigurat
asiguratorul nu poate refuza plata indemnizatiei motivat de faptul că asiguratul nu și-a îndeplinit
obligatia de intretinere, în condițiile în care anterior a constatat neîndeplinirea acestei obligații.

În situația în care riscul asigurat s-a produs, asiguratul trebuie să ia măsurile pe care acesta le consideră
necesare pentru limitarea pagubei. Această obligație este însă limitată însă la suma asigurată. Prin
urmare, măsurile pe care asiguratul le ia nu trebuie din punct de vedere economic să depășească suma
asigurată și să nu fie disproporționate în raport cu împrejurările producerii riscului.

Neîndeplinirea acestei obligații de către asigurat îl poate determina pe asigurător fie să denunțe
contractul, deși această sancțiune nu este prevăzută expres, fie să cenzureze plata despăgubirii prin
reducerea acesteia, reținând culpa asiguratului. În această situație, pentru a opera denunțarea este
necesar ca prin neîndeplinirea acestei obligații de către asigurat să crească probabilitatea producerii
riscului.
Jurisprudență

În cauză, s-a respins recursul, menținându-se hotărârea prin care asigurătorul a fost obligat la plata
despăgubirii. În motivare, s-a reținut că în mod corect incidența clauzei care prevede obligația de plată a
despăgubirilor chiar dacă asiguratul este în culpă, atunci când asigurătorul nu a reziliat contractul de
asigurare la data la care a constatat neexecutarea obligației de către asigurat (I.C.C.J. , secția comercială,
nr. 3453 din 02.11.2007, nepublicată).
Despăgubirea

Art. 2.217 . – (1) Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului
asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma
asigurată.

(2) Părțile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul asigurător pentru o franșiză, în
privința căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire.

Despăgubirea este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării
pagubei produse de riscul asigurat.
Despăgubirea poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de
principiul aplicat la acoperirea pagubei.

În practica asigurărilor de bunuri, se întâlnesc trei principii care se aplică la acoperirea pagubelor,
respectiv:

- principiul răspunderii proporţionale;

- principiul primului risc;

- principiul răspunderii limitate.

Răspunderea proporţională

În cazul principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea de asigurare faţă de pagubă se stabileşte în

aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea bunului asigurat.

Prin urmare, în cazul acoperirii pagubei conform principiului răspunderii proporţionale, mărimea
despăgubirii de asigurare este influenţată atât de nivelul pagubei, cât şi de raportul dintre suma asigurată
şi valoarea bunului asigurat.
 Principiul „primului risc”

La acoperirea pagubei după principiul primului risc, despăgubirea este egală cu paguba fără a putea însă
depăşi mărimea sumei asigurate și nici valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

Răspunderea limitată

Caracteristic principiului răspunderii limitate este faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba
produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. Partea din valoarea pagubei
dinainte stabilită care cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de franşiză iar cuantumul acesteia
este stabilit în contractul de asigurare. Ea poate fi de două feluri: nedeductibilă (simplă) și deductibilă
(absolută).

În cazul franşizei simplă, asigurătorul acoperă în întregime paguba - până la nivelul sumei asigurate - dacă
aceasta este mai mare decât franşiza.

În cazul franşizei deductibile despăgubirea se acordă numai pentru partea de pagubă care depăşeşte
franşiza.

Prin stabilirea franşizei, se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea
despăgubirilor de asigurare la pagubele de un volum mai redus, care nu prezintă o importanţă
economică deosebită. Totodată, existenţa franşizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă
pentru prevenirea pagubelor, deoarece el ştie că dacă acestea se produc, o anumită parte din ele o va
suporta singur.

În asigurările de bunuri legiuitorul a instituit o triplă determinarea a cuantumului despăgubirilor ce

trebuie achitate de asigurător.

Astfel, se stabilește în funcție de starea bunului de la momentul producerii riscului, prin urmare la
valoarea bunului de la acel moment, de cuantumul pagubei și de suma asigurată. Este vorba de o
condiționare cumulativă, astfel că niciodată valoarea pagubei nu trebuie să depășească cuantumul sumei
asigurate indiferent de valoarea pagubei. Suma asigurată se stabilește în funcție de valoarea bunului, ea
poate fi egală sau mai mică față de valoarea reală a bunului și reprezintă limita maximă a răspunderii
asigurătorului, constituind unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare. Suma
asigurată nu poate fi mai mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece asigurarea nu are ca scop
creșterea patrimoniului ci doar acoperirea pierderilor suferite de asigurați.

Dacă despăgubirea plătită în baza contractului de asigurare acoperă doar în parte dauna, asiguratul
pentru acoperirea integrală a pierderilor suferite se poate îndrepta pentru diferență contra terților
vinovați, cu acțiune în răspundere delictuală.

Jurisprudență

A fost înlăturată apărarea recurentei în sensul că procesul verbal de constatare a daunei nu are
semnificația de recunoaștere a despăgubirii, ci numai o estimare a daunei. În contractele de asigurare,
sarcina probei aparține asigurătorului în măsura în care acesta contestă cuantumul pagubei solicitate
care se înscrie în suma asigurată și are în vedere valoarea bunurilor la momentul producerii riscului
( I.C.C.J., secția comercială, nr. 415 din 26 01. 2007, nepublicată).

S-a reținut că nu poate exista o supraasigurare din partea asiguratului, atâta timp cât valorile de
asigurare, menționate în contract au fost stabilite cu acordul asigurătorului ai căror reprezentanți au
constatat starea tehnică a bunurilor la încheierea contractelor, astfel încât suma datorată este egală cu
valoarea reală a bunului asigurat din momentul producerii evenimentului ( I.C.C.J., secția comercială, nr.
2976 din 05.10.2007, nepublicată)

Despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât
despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză
asiguratului, astfel în cazul în care bunul furat a fost găsit nu se poate acorda o despăgubire integrală, ci
doar parțială în raport cu paguba suferită efectiv ( I.C.C.J, secția comercială, nr. 2469 din 08.04.2005,
nepublicată)

Asigurarea parțială

Art. 2.218.- În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată care este
inferioară valorii bunului și dacă părțile nu au stipulat altfel, despăgubirea cuvenită se reduce
corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract și valoarea bunului.

Această prevedere era cuprinsă și în vechea reglementare ( art. 28 din L. 136/1995) , însă nu purta
denumirea de asigurare parțială.
Așa cum s-a precizat mai sus pentru stabilirea sumei asigurate este necesară determinarea valorii
bunului la momentul încheierii contractului de asigurare. Pentru stabilirea valorii reale a bunului se ia în
calcul valoarea de nou a bunului după care se aplică scăderi în funcție de gradul de uzură fizică sau
morală a bunului. De regulă, valoarea sumei asigurate este egală cu valoarea bunului de la momentul
încheierii contractului de asigurare, însă legiuitorul permite să se încheie și o asigurare parțială pentru o
sumă care este mai mică decât valoarea bunului. În acest caz de asigurare nu suntem în prezența unei
subevaluării a bunului, ci dimpotrivă s-a stabilit valoarea reală a bunului, însă părțile au stabilit ca suma
asigurată, în raport de care se stabilește prima de asigurare și cuantumul despăgubirii în caz de
producere a riscului asigurat, să fie inferioară acestei valori reale.

Asigurarea multiplă.

Art. 2.219. – Asiguratul trebuie să declare existența tuturor asigurărilor referitoare la același bun, această
obligație revenindu-i atât la data încheierii contractelor de asigurare, cât și pe parcursul executării
acestora.

(2) Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru același bun, fiecare asigurător este obligat la
plata proporțional cu suma asigurată și până la concurența acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o
despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului.
Această obligaţie are ca finalitate cunoaşterea de către asigurător a unor eventuale coasigurări, pentru a
se preveni supraasigurarea. Se previne astfel, încasarea despăgubirilor peste valoarea pagubei suportate
de asigurat.

Această prevedere legală se completează cu dispozițiile legale care reglementează coasigurarea.

În alin. (2) se stabiliește plata proporțională în raport cu suma asigurată de fiecare asigurător, în cazul
existenței mai multor asigurări pentru același bun. Nu se precizeză dacă se aplică aceeeași
proporționalitate și în cazul existenței mai multor asigurări asupra aceluiași bun însă nu cu privire la
același risc. Întrucât nu se distinge între aceste două situații, apreciem că în situația existenței mai multor
asigurări însă pentru riscuri diferite, împărțirea proporțională nu se mai aplică, întrucât obligația de plată
a daunei se naște doar în sarcina asigurătorului care acoperă riscul ce s-a produs.

Înstrăinarea bunului asigurat

Art. 2.220. (1) Dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea
contractului de asigurare, care va produce efecte între asigurător și dobânditor.

(2) Asiguratul care nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită și dobânditorului existența

contractului de asigurare rămâne obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei
înstrăinării.

Spre deosebire de vechea reglementare (Legea136/1995, Legea asigurărilor și reasigurărilor în România),

care statornicea prin dispozițiile art. 30 că “ dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, prin
înstrăinare, contractul de asigurare se reziliază”, noile prevederi dimpotrivă stabilesc, că în caz de
înstrăinare, noul proprietar înlocuiește automat pe vechiul asigurat. Justificarea constă în aceea că
interesul de asigurare nu dispare prin înstrăinarea bunului. Aceasta nu înseamnă că se încalcă principiul
forței obligatorii a contractului, noul proprietar putând să denunțe contractul și să încheie un alt contract
de asigurare fie cu vechiul asigurător, fie cu un alt asigurător.

Alin. (2) instituie o dublă obligație de informare pentru asiguratul înstrăinător. Astfel el trebuie să-i
comunice nu numai asigurătorului înstrăinarea cât și dobânditorului existența contractului de asigurare.
Sancțiunea neîndeplinirii acestei obligații de informare se traduce prin aceea că el rămâne obligat pe mai
departe pentru plata primelor scadente după data înstrăinării.

Deși, textul de lege nu menționează în mod expres, îndeplinirea acestei obligații de către asiguratul
înstrăinător trebuie efectuată în scris și însoțită de actul doveditor al înstrăinării, respectiv de contractul
de asigurare, întrucât doar în acest fel se poate verifica îndeplinirea obligației de informare și de
exonerarea sa de îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asigurare.

Secțiunea a 3-a. Asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare.

Asigurările de credite și garanții

Art. 2.221. (1)Asigurările de credite și garanții pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate
generală, de credit de export, de vânzare cu plata prețului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de
garanții directe și indirecte, precum și altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în
a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor.

(2) Dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite și garanții să se acopere riscul
ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s-a acordat, asigurătorul nu poate condiționa
plata indemnizației de asigurare de declanșarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor
de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită.

Asigurările de pierderi financiare

Art. 2.222. Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizația pentru asigurarea
împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere paguba efectivă și beneficiul nerealizat,
incluzându-se și cheltuielile generale, precum și cele decurgând direct sau indirect din producerea
riscului asigurat.

Secșiunea a 4-a. Asigurarea de răspundere civilă

Art. 2. 223. (1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și
pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

(2) Prin contractul de asigurare părțile pot conveni să cuprindă în asigurare și răspunderea civilă a altor
persoane decât contractantul asigurării.

Prezentele prevederi legale se completează cu dispozițiile art. 1.349, 1357-1395 cod civil, ce
reglementează răspunderea delictuală.

Astfel asigurătorul este obligat să plătească o despăgubire dacă sunt întrunite cumulativ următoarele
elemente: săvârșirea unei fapte ilicite de către asigurat, existența unui prejudiciu, existența unei legături
de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului și vinovăția asiguratului. Acesta din urmă răspunde și
pentru cea mai ușoară culpă.

Potrivit dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea delictuală, o persoană poate răspunde potrivit
legii atât pentru fapta proprie, fapta altuia pentru care este ținut a răspunde( fapta minorului, a celui
pus sub interdicție, a prepusului), pentru prejudiciul cauzat de lucrurile sau animalele aflate sub paza sa,
precum și de ruina edificiului. În toate aceste situații, în condițiile în care s-a încheiat un contract de
asigurare de răspundere civilă, asigurătorul este obligat a face plata despăgubirii în condițiile în care sunt
întrunite cele 4 condiții ale răspunderii civile delictuale.

În afară de cazurile în care asiguratul răspunde potrivit legii pentru prejudiciile cauzate unei terțe
persoane, părțile contractului de asigurare pot conveni extinderea acoperirii prejudiciilor și pentru
faptele altor persoane decât contractantul asigurării. Aceste alte persoane ce pot fi cuprinse în asigurare
trebuie să fie menționate în mod expres iar nu generic la momentul încheierii contractului de asigurare,
întrucât în acest moment se analizează riscul asigurat și prin urmare valoarea sumei asigurate și corelativ
cuantumul primei ce urmează a fi achitată de asigurat.

Drepturile terțelor persoane păgubite

Art. 2.224. – (1) Drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de
producerea pagubei.

(2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite, în limita obligațiilor ce îi revin
acestuia din contractul de asigurare.
Este evident ca, vorbindu-se de situația producerii unei pagube și implicit a existenței unui terț
prejudiciat ne aflăm în situatia răspunderii civile delictuale. Întrunirea tuturor elementelor răspunderii
civile delictuale ( existența culpei, a faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între
prejudiciu și fapta ilicită) este obligatorie pentru ca păgubitul să-și poată recupera prejudiciul suferit.

Alin 1 se referă în acest sens la faptul că, persoana păgubită își poate exercita dreptul de recuperare a
prejudiciului suferit de la persoana răspunzătoare, de producerea pagubei. Această persoană culpabilă
răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligata sa le repare integral (art. 1349 alin. 2 c. civ. ).
De asemenea : ” cel care cauzeaăa altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovație, este
obligat să îl repare” (art. 1357 alin. 1 c. civ.). Este vorba de o acțiune directă reglementată de
prevederile legale ce guvernează răspunderea delictuală.

Alin. 2 face referire la situația în care, cel răspunzător de producerea prejudiciului are încheiată o
asigurare de răspundere civilă. In acest sens, persoana păgubită se poate îndrepta direct împotriva
asigurătorului persoanei responsabile, însă în baza prevederilor contractului de asigurare. Acest drept îl
poate manifesta prin intermediul instanțelor de judecată în cazul în care asiguratorul nu procedează la
plata pe cale amiabilă a despăgubirii.
 Stabilirea despăgubirii

Art. 2.225. – Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între
asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre
judecătorească.

Acest articol al codului civil modifică parțial prevederile art. 43 din Legea 136/1995, articol care, printre
altele, arată că, pentru stabilirea despăgubirii nu mai era necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-
a produs paguba. Art. 2225 c. civ. revine la o situație anterioara care a mai fost prevăzută în Legea
136/1995 și care reținea faptul ca, pentru stabilirea despăgubii era necesar și acordul asiguratului. Astfel,
se dă posibilitatea asiguratului care a produs paguba să ia la cunoștinta de cuantumul despăgubirii ,
cuantum fata de care el poate face aprecieri și eventual anumite obiecții legate de despăgubirea
stabilită. Este necesar să existe acordul întrucât pot exista situații în care cuantumul despăgubirilor poate
excede limitelor stabilite prin contractul de asigurare și astfel asiguratorul să fie obligat doar la o parte
din prejudiciu, restul rămânând în sarcina asiguratului; asiguratul poate opune terțului păgubit propria
culpă la producerea pagubei sau reținerea unei culpe comune, caz în care asiguratul va răspunde doar
pentru partea de pagubă pe care a produs-o și drept consecință, asigurătorul va plăti doar parțial
paguba.

Este necesar să existe un acord tripartit în scopul evitării unei înțelegeri care să nu corespundă
adevărului

In cazul în care nu există acordul părților, revine instanțelor de judecată – în urma solicitărilor părților
interesate - să stabilească pe această cale despăgubirea ce se poate acorda.
Plata despăgubirii

Art. 2. 226. – (1) Asigurătorul plătește despăgubirea direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care
aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.

(2) Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea prevăzută la alin. (1).

(3) Despăgubirea se plătește asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit-o pe
terța persoană prejudiciată.
Asigurătorul fie în urma înțelegerii între părți, fie în urma unei hotărâri judecătorești, achită
despăgubirea direct terțului păgubit, numai în măsura în care acesta din urmă nu a fost despăgubit de
asigurat. În acest ultim caz, asiguratul prin plata pe care a făcut-o terțului păgubit naște în sarcina sa
dreptul de a i se achita suma cu care l-a despăgubit pe terț

Despăgubirile datorate de asigurător se plătesc nemijlocit terţului păgubit şi nu pot fi urmărite de

creditorii asiguratului, deci nu intră în patrimoniul acestuia pentru a servi gajului general al creditorilor.

Asigurarea de persoane
Art. 2.227. – Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația
de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau
parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui
competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor.

Spre deosebire de asigurările de bunuri și de răspundere civilă unde se plătește o despăgubire egală cu
valoarea prejudiciului, la asigurările de persoane, în schimbul primelor primite, asigurătorul nu se obligă
să acopere o pagubă, ci să plătească, la realizarea riscului, suma asigurată denumită indemnizație de
asigurare, independent de ideea de prejudiciu, dat fiind că nici viața , nici sănătatea omului nu sunt
evaluabile în bani. Cauza plății făcută de asigurător nu o constituie dauna pricinuită prin vătămarea
sănătății, integrității trupești ori moartea celui asigurat, ci primele încasate de asigurător (Mihail Eliescu,
Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 41). Asigurarea de persoane
exclude existența vreunui raport între suma asigurată și paguba suferită de asigurat (Vasile V. Loghin,
Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Științifică, București, 1962,p. 337).

Asigurarea de persoane se diferențiază de celelalte forme de asigurare prin următoarele caracteristici

specifice:

- suma asigurată este fixată cu anticipație, la încheierea contractului, indiferent de întinderea

prejudiciului material;

- asigurătorul trebuie să-și execute prestația sa fără ca asiguratul să fie ținut a dovedi că a suferit o
pagubă,

- asiguratul, parte vătămată printr-o faptă ilicită, poate cumula despăgubirea cuvenită în temeiul
dispozițiilor răspunderii delictuale cu suma datorată de asigurător în baza contractului de asigurare, deci
pot coexista răspunderea delictuală cu răspunderea contractuală, fără a se exclude.
Riscul privind o altă persoană

Art. 2.228. – Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat
contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimțită în scris de acea persoană.

Spre deosebire de vechea reglementare care stabilea posibilitatea încheierii asigurării în vederea unui
risc privind o altă persoană decât cea care a încheiat contractul fără a fi nevoie de consimțământul acelei
persoane, noua reglementare condiționează valabilitatea contractului de consimțământul exprimat în
scris de acea persoană.
Renunțarea la contract

Art. 2.229. – Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viață individual poate să renunțe la
contract fără preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător.
Renunțarea produce efect retroactiv.

(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile contractelor care au o durată de 6 luni sau mai mică.
Această prevedere legală își are sorgintea în Directiva Europeană 2002/83, pct. 45: “ pentru contractele
de asigurare de viață este indicat ca titularii polițelor de asigurare să aibă posibilitatea să anuleze
contractul în perioada cuprinsă între 14 și 30 de zile”. Acest interval de timp lăsat la latitudinea
asiguratului poate fi considerat o perioadă de gândire în care acesta își urmărește interesul de a avea
acces la o gamă largă de produse de asigurare, astfel încât să poată alege acel serviciu care corespunde
cel mai bine nevoilor lui.

Deși nu este prevăzut expres, renunțarea trebuie făcută în scris , întrucât forma scrisă guvernează
contractul de asigurare din punct de vedere ad probaționem.

Spre deosebire de vechea reglementare, noile prevederi legale instituie efectul retroactiv al renunțării,
ceea ce implică repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului
Beneficiarul indemnizației

Art. 2.230. Indemnizația de asigurare se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În
cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizația de asigurare intră în
masa succesorală revenind moștenitorilor asiguratului.

În cazul în care indemnizația se plătește moștenitorilor în urma decesului asiguratului, aceasta se împarte
între moștenitori potrivit regulilor moștenirii legale, cu precizarea că suma ce intră în masa succesorală
de împărțit nu este supusă reducțiunii, ca liberalitate excesivă, nici raportului, ca donație, nu poate fi
urmărită de creditorii asiguratului. Aceste consecințe sunt determinate de natura indemnizației.

Actuala reglementare înlătură mențiunea din veche reglementare care făcea trimitere doar la
moștenitorii legali, ceea ce înseamnă că beneficiari ai indemnizației de asigurare pot fi atât moștenitorii
legali cât și /sau cei testamentari.

Desemnarea beneficiarului

Art. 2.231. – Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în
cursul executării acestuia, prin declarația scrisă comunicată asigurătorului de către asigurat sau, cu
acordului asiguratului, de către contractantul asigurării ori prin testament întocmit de asigurat.

(2)Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării se poate face oricând în cursul executării
contractului, în modurile prevăzute la alin. (1).
Numirea, înlocuirea sau revocarea beneficiarului își produce efecte doar de la momentul în care
asigurătorului i s-a adus la cunoștință. Astfel, dacă beneficiarul a fost înlocuit ulterior încheierii
contractului, fie prin declarație scrisă, fie prin testament, însă această înlocuire nu a ajuns în timp util la
cunoștința asigurătorului, atunci plata făcută de acesta primului beneficiar rămâne valabilă, urmând ca
remedierea juridică a situației între cei doi beneficiari să se facă ulterior, în baza prevederilor dreptului
comun, fără intervenția asigurătorului.

Pluralitatea de beneficiari
Art. 2.232. Atunci când sunt mai mulți beneficiari desemnați, indemnizația de asigurare se împarte în
mod egal între aceștia, dacă nu s-a stipulat altfel.

Sarcina împărțirii în mod egal a indemnizației revine asigurătorului, nefiind nevoie de intervenția
instanței judecătorești.

Producerea cu intenție a riscului asigurat

Art. 2.233. – Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă:

a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea
contractului de asigurare;

b) riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.

(2) Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenționat riscul asigurat, indemnizația de asigurare
se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora, asiguratului.

(3) În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigurării l-a produs
intenționat, indemnizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora,
moștenitorii asiguratului.

Ca și la asigurările de bunuri și de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație în situația în

care riscul a fost produs cu intenție de asigurat sau de persoanele determinate prin contractulul de
asigurare sau în alt mod.

Rațiunea acestei prevederi legale reiese chiar din caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, din
producerea sau nu a riscului asigurat, care trebuie să fie un eveniment viitor , posibil dar incert.

În condițiile în care producerea riscului nu este lăsată pe seama hazardului ci se realizează prin fapta
intenționată a asiguratului sau beneficiarului asigurării nu este întrunit unul din elementele contractului
și, prin urmare, asigurătorul nu este obligat la plata indemnizației, însă sarcina probei privind intenția
revine acestuia.

Pornind de la faptul că asigurările de persoane reprezintă un mijloc de prevedere , respectiv de

economisire, și că indemnizația nu are un caracter de despăgubire, nimeni nu-și poate deschide calea
spre câștig printr-o faptă produsă cu intenție.

Rezerva de prime
Art. 2.234. – În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata
primelor cu dreptul de a menține contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l denunța, solicitând
restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare.

(2) Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de asigurător, diferă de indemnizația de
asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei în condițiile alin. (1), nu poate fi efectuată mai
devreme de 6 luni de la data încheierii contractului de asigurare.

Specific asigurărilor de viață este aceea că o parte din prima încasată se reține pentru constituirea
rezervei de prime. Această rezervă de prime este dată de diferența dintre prima netă încasată de
asigurător și valoarea angajamentelor sale ( plata indemnizațiilor și cheltuieli plus profit).

În accepțiunea alin. (1) precizăm că în situația în care din anumite motive asiguratul nu mai dorește plata
primelor de asigurare el are anumite drepturi în ceea ce privește rezerva de prime constituită până la
acel moment, respectiv poate să mențină asigurarea dar cu reducerea sumei asigurate și cu încetarea
plății primelor (în acest caz rezerva de prime creată este considerată prima de asigurare în raport de care
se va stabili cuantumul noii sume asigurate) sau să denunțe contractul având dreptul să ceară restituirea
rezervei constituite conform condițiilor stabilite prin contract.
Repunerea în vigoare a asigurării

Art. 2.235 – Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în
vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.

Repunerea în vigoare a asigurării poate interveni doar în situația în care contractul de asigurare nu a fost
reziliat pentru neplata primelor sau nu a fost denunțat de asigurat și este condiționată de îndeplinirea
obligațiilor restante din partea asiguratului sau contractantului asigurării.
Dreptul de indemnizație

Art. 2.236 – (1) Indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau
beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa,
precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.

(2) Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizația de asigurare cuvenită beneficiarilor

asigurării sau moștenitorilor asiguratului, după caz.
Specific asigurărilor de persoane este aceea că un asigurat poate să încheie mai multe contracte de
asigurare cu mai mulți asigurători pentru același risc asigurat.

Această posibilitate conferită asiguraților reiese din scopul pentru care este încheiat un contract de
asigurare de persoane, de prevedere și de economisire.

Pornind de la aceste precizări coroborate cu faptul că indemnizație nu este legată de acoperirea vreunui
prejudiciu, în materia asigurărilor de persoane legiuitorul dă posibilitate cumulului mai multor
răspunderi, respectiv cumulul mai multor indemnizații, în funcție de izvorul lor, contract de asigurare sau
răspundere delictuală.

Prescripția
Art. 2.237 Drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la
asigurările de viață pentru obligații de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției.

Legiuitorul în asigurările de persoane instituie imprescripțibilitatea pentru recuperarea sumelor cuprinse

în rezervele de prime.

Această prevedere legală este în strănsă legătură cu situația reglementată de art. 2.234 cod civil, atunci
când asiguratul denunță contractul și cere restituirea rezervei constituite.

Suntem în prezența unei excepții de la principiul prescriptibilității drepturilor de creanță și al prescripției

în termen de 2 ani în raporturile de asigurare și reasigurare instituită de art. 2.519 cod civil
Obligația de informare

Art. 2.238. – Asigurătorii și împuterniciții lor au obligația de a pune la dispoziția asiguraților sau
contractanților asigurării informații în legătură cu contractele de asigurare atât înaintea încheierii, cât și
pe durata executării acestora. Aceste informații trebuie să fie prezentate în scris, în limba română, să fie
redactate într-o formă clară și să cuprindă cel puțin următoarele elemente:

a) clauzele opționale sau suplimentare și beneficiile rezultate din valorificarea rezervelor tehnice;

b) momentul începerii și cel al încetării contractului, inclusiv modalitățile de încetare a acestuia;

c) modalitățile și termenele de plată a primelor de asigurare;

d) elementele de calcul al indemnizațiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a
sumelor asigurate reduse, precum și de nivelul până la care acestea sunt garantate;

e) modalitatea de plată a indemnizațiilor de asigurare,

f) legea aplicabilă contractului de asigurare;

g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competență intră, potrivit
legii, supravegherea activității din domeniul asigurărilor.

Executarea acestei obligaţii se face strict formal prin punerea la dispoziţie a materialelor informative, dar
şi prin consultaţiile pe care agenţii de asigurări le dau clienţilor. Neîndeplinirea acestei obligații dă
dreptul de a cere daune-interese, în măsura în care probează că datorită lipsei de informații atât la
momentul încheierii contractului cât și pe parcursul derulării acestuia, dacă au intervenit modificări față
de împrejurările avute în vedere la încheierea contractului a suferit un prejudiciu, cel mai adesea
concretizat prin refuzul asigurătorului de a plăti indemnizația ca urmare a neîndeplinirii unei condiții.
Secțiunea a 6-a. Coasigurarea, reasigurarea și retrocesiunea

Coasigurarea

Art. 2.239. – (1) Coasigurarea este operațiunea prin care 2 sau mai mulți asigurători acoperă același risc,
fiecare asumându-și o cotă parte din acesta.

(2)Fiecare coasigurător răspunde față de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin
contract.
 Caracteristic pentru coasigurare este aceea că avem același risc asigurat de mai mulți asigurători, fără
ca între ei să fie o solidaritate convențională sau legală, fiecare contribuie la acoperirea daunei
proporțional cu cota pe care și-au asumat-o prin contractul de asigurare, fără ca suma totală achitată să
depășească valoarea pagubei.

Reasigurarea

Art. 2.240.- (1) Reasigurarea este operațiunea de asigurare a unui asigurător, în calitate de reasigurat, de
către un alt asigurător, în calitate de reasigurător.
(2) Prin reasigurare:

a) reasigurătorul primește prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligațiilor

preluate, la suportarea indemnizațiiilor pe care reasiguratul le plătește la producerea riscului care a făcut
obiectul reasigurării;

b) reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit

obligațiilor preluate, la suportarea indemnizațiilor pe care reasiguratul le plătește la producerea riscului
care a făcut obliectul reasigurării;

(3) Reasigurarea nu stinge obligațiile asiguratului și nu stabilește nici un raport juridic între asigurat și
reasigurător

Reasigurarea reprezintă modalitatea prin care societăţile de asigurare se protejează pentru riscurile pe
care le-au subscris prin contractele de asigurare directă.

Contractul de reasigurare produce efecte doar între părţile contractante ( reasigurat şi reasigurător), el
nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte nici un raport juridic între asigurat şi reasigurător. În
consecinţă, cedarea în reasigurare a unei părţi din riscuri nu stinge obligaţia asigurătorului direct de a
plăti asiguratului indemnizaţia de asigurare datorată la survenirea cazului asigurat şi de a executa alte
obligaţii pe care le are faţă de asigurat. De altfel, reasigurarea nu stinge nici drepturile asigurătorului faţă
de asigurat( dreptul la primele de asigurare, la acţiunea în regres), ea nu creează nici un raport juridic
între asigurat ( care este terţ faţă de contractul de reasigurare) şi reasigurător.

Calitatea de terţ faţă de contractul de reasigurare o are și beneficiarul asigurării

Retrocesiunea

Art. 2.241. – Prin operațiunea de retrocesiune reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul
acceptat.

La rândul său, reasigurătorul poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el, operaţiunea
purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi
reasigurătorul fiind retrocesionar.

Ca şi în cazul reasigurării, retrocedarea se bazează pe o relaţie contractuală încheiată între persoane

juridice, companii profesionale, specializate în domeniu, spre deosebire de contractul de asigurare în
care asiguratul poate fi o persoană fizică sau juridică.