CHIMIE

Curs 2

Capitolul 1.

CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN

ELECTRONICA
Capitolul 1.

Corelatii intre legaturile chimice, structura si proprietatile materialelor.

1.1. Noţiuni despre structura atomului;

-Noţiunea de atom apare pentru prima dată în jurul anului 450 î.Hr când filozoful grec Leucip dezvoltă teoria conform căreia
materia nu este infinit divizibilă şi introduce noţiunea de atomos, ceea ce nu poate fi divizat.

-Apoi pe măsura trecerii anilor Democrit, Epicur, Laurenţiu şi alţii au contribuit la dezvoltarea imaginii structurii atomului.
In limba greaca veche, cuvantul atom era folosit pentru a descrie cea mai mica parte dintr-o substanta. Aceasta “particula
fundamentala”, asa cum este denumit astazi atomul, era considerata indestructibila; de fapt, cuvantul grecesc atom
inseamna indivizibil.

-Cunostintele despre marimea si natura atomului s-au imbogatit de-a lungul timpului, insa la inceputuri oamenii nu puteau
decat sa speculeze aceste cunostinte.

-Odata cu aparitia cercetarii stiintifice experimentale( in sec. XVI-XVII e.n.), procesul de cunoastere a teoriei atomice a
progresat rapid.

 
- Astfel de-a lungul evoluţiei cunoştinţelor acumulate si a tehnicilor de investigare aflate la dispoziţia cercetătorilor s-au creat
mai multe modele de structură a atomului.

În 1827, Robert Brown -„mișcare browniană”. 

 Modelul Thompson
-dezvoltat de J.J. Thompson în anul 1904

- a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule, dar că
acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decat cel mai ușor atom, cel de H.

-atomul este o masă încărcată pozitiv şi distribuită omogen sub o formă de sfera

-în această masă există în unele locuri nişte sfere mai mici, care sunt încărcate negativ
(aceste sfere mai mici au fost numite electroni).

-o proprietate de bază a acestui atom este că numărul sarcinilor negative este egal cu
numărul masei pozitive, rezultând un atom neutru din punct de vedere electric.
 Modelul Rutherford,

-a fost dezvoltat in 1911 în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger şi Ernest Marsden.

-pe baza observaţiilor efectuate legate de existenta unei neuniformitati de distributie a sarcinii in
interiorul atomului, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul
atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia.

-Noul model introducea astfel noţiunea de nucleu. Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1908.
Este considerat "părintele" fizicii nucleare
-aproape toată masa lui este concentrată în nucleu, care este încărcat pozitiv.

-nucleul este înconjurat de un înveliş de electroni, care sunt incărcaţi negativ; electronii sunt menţinuţi
de nucleu prin forţe electrostatice.

-Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor electronilor.

Atomul lui Rutherford, conceput conform legilor mecanicii clasice, nu putea să explice de ce
electronii nu cad pe nucleu, ştiindu-se că orice sarcină electrică în mişcare pierde continuu din
energia sa prin radiaţie electromagnetică.
Modelul Bohr,

- in 1913, preia modelul planetar al lui Rutherford şi îi aplica teoria cuantelor. Modelul lui Bohr este aplicabil
ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă al
nucleului)

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe doua ipoteze:

1) - electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare, permise, staţionare, fără
a emite sau a absorbi energie radiantă. Electronul se menţine datorită compensării forţei centrifuge cu
forţa de atracţie Columbiană.

2) - în mişcarea sa pe orbita permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie radiantă de o

anumită frecvenţă, numai discontinuu, corespunzând unor tranziţii electronice, care duc in final la
liniile spectrale.

Acest model nu poate explica spectrele de emisie şi energia de ionizare decât pentru atomul de hidrogen si ionii
hidrogenoizi.
 Modelul Bohr-Sommerfeld

Pentru caracterizarea mişcării electronului, Sommerfeld utilizează numerele cuantice:

n - principal; l - secundar, azimutal sau orbital; s - de spin si m - magnetic.

n - numărul cuantic principal, indicã semiaxa mare a orbitei eliptice; ia valori 1,2,3,4,...n sau l ≤ n ≤ ∞; reprezintă
straturile electronice K, L, M, N, O, P, Q.

Numărul maxim de electroni ce corespund unui strat cu număr cuantic principal n, este 2n 2.

l - număr cuantic secundar, indicã semiaxa micã a orbitei eliptice reprezentând momentul unghiular al electronului pe
orbitã si substrat; are valorile

l = 0,1,2,3,..... sau 0 ≤ 1 ≤ n-1.

m - numărul cuantic magnetic, indicã poziţia (orientarea) orbitei electronice într-un

câmp magnetic şi are valori negative şi pozitive, în total 2l+1 valori:

-l .....-2 ,-1, 0, 1, 2, ..... +l sau -l ≤ m ≤ +l

s - numărul cuantic de spin, caracterizează mişcarea de rotaţie a electronului în jurul

propriei sale axe, având valorile +1/2 sau -1/2.
 Modelul ondulatoriu staţionar.

1923 – L.V. de Broglie (premiul Nobel pentru fizică în 1929) introduce ideea de dualitate particulă – undă a materiei:
un electron sau orice altă particular subatomică se poate comporta atât corpuscular, cât şi ondulatoriu, adică, o particulă
elementară în mişcare are asociată o undă a cărei lungime de undă variază cu energia sa.

În anul 1926, Schrödinger elaborează prima lucrare de mecanică ondulatorie, redată prin Ecuaţia lui Schrödinger,
prin care arată: caracterul ondulatoriu al mişcării electronului în atom, descris de o funcţie de undă.

8 2 m
  ( E  E p )  0
h2

unde: h – constanta lui Planck; m – masa electronului; E – energia totală a electronului; E p = - e2/r energia potenţială; (E – E p) –
energia cinetică a electronului;

 - funcţia de undă, dependentă de coordonatele x, y, z ale electronului, nucleul fiind presupus imobil şi aflat în originea
sistemului de coordonate.

Energia totală a unei particule (electronul) cu o anumită masă, care se mişcă in spaţiu, este suma dintre energia cinetică şi
energia potenţială; ecuaţia are soluţii numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului în stările
staţionare, stări caracterizate de numerele cuantice, energia în atom fiind cuantificată.
Ecuatia are soluţii numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului în stările staţionare,
stări caracterizate de numerele cuantice: n, l, m, s, deci, energia electronului în atom este cuantificată (limitată la valori discrete).

1927 – W. Heisenberg (premiul Nobel pentru fizică în 1932) enunţă principiul incertitudinii: determinarea simultană a
poziţiei şi momentului cinetic unui electron este imposibilă; cu cât valoarea uneia dintre mărimi este calculată cu mai multă
precizie, cu atât valoarea celeilalte este mai imprecisă.
 Caracterizarea orbitalilor atomici
 
Orbitalii reprezintă volumul din jurul nucleului atomic în care probabilitatea de a găsi un electron cu o anumită cantitate
de energie este maxima. Unui orbital îi pot fi atribuiţi maximum 2 electroni.

În funcţie de valorile numărului cuantic l, funcţiile orbitale determină pentru orbitali forme diferite.

Pentru l = 0, ORBITALUL S, are formã sfericã

Pentru l = 1, orbitalii sunt în număr de 3, sunt ORBITALII P (px, py, pz) şi au simetrie bilobarã.
Există din stratul al doilea, L, deci de la nivelul caracterizat de n = 2.
 Pentru l = 2, orbitalii sunt în număr de 5, sunt ORBITALII D (dx2-y2, dz2, dxy, dyz, dxz) şi
au simetrie tetralobară. Există din stratul al treilea, M, deci de la nivelul caracterizat de n = 3.

Când l = 3, orbitalii sunt în număr de 7, sunt ORBITALII F şi au simetrie

octolobară. Există din stratul al patrulea, N, deci de la nivelul caracterizat de n = 4.
 
Masa atomică a unui element chimic din tabelul periodic este masa unui atom din acel
element în raport cu Carbon 12. Unitatea de măsură este uam (unitate atomică de masă).
1 u = 1,660 540 2(10) x 10-27 kg

A – numar de masa A=n+p

n- numar neutron
p- numar protoni

Z – numar atomic Z=p

Izotopul este specia de atom cu același numar atomic Z dar cu numar de masa

A diferit (adică aceleași proprietăți chimice dar proprietăți fizice diferite).
 Modul de ocupare electroni a orbitalilor atomici – succesiunea energetică
Configuraţia electronicã a unui element dat, este omoloagã cu a elementului precedent din sistemul periodic al
elementelor, la care se adaugă un nou electron numit electron distinctiv.
Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni
Orbitalii atomilor multielectronici se populează succesiv cu electroni, în ordinea creşterii energiei orbitalilor; se ocupã mai
întâi cu electroni orbitalii atomici de energia mai mică, urmând apoi orbitali cu energie din ce în ce mai mare, conform schemelor
alăturate

Principiul Pauli (1925), afirmă cã un orbital nu poate fi ocupat decât de maximum 2 electroni care trebuie sã aibă
spin opus.
Numărul maxim de electroni pe un substrat este 2(2 l + 1), iar pe un strat 2n 2.
Regula lui Hund: Orbitalii de energie egalã, se ocupã pe rând, întâi cu un electron, apoi cu al doilea, astfel ca
numărul electronilor necuplaţi sã fie maxim.
 Capitolul 1. CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN
ELECTRONICA

Structura Proprietati

Legaturi chimice

atom Compusi chimici Material Aplicatii in electronica

1.2 LEGATURI CHIMICE

 
Prima abordare a legăturii chimice a fost data de teoria electronică, elaborată de către G.N.Lewis şi W.Kossel, în
1916. Conform acestei teorii, legăturile chimice se realizează cu participarea electronilor din învelişul exterior al atomilor, numiţi
electroni de valenţă.
 Capitolul 1. CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN
ELECTRONICA

1.2 LEGATURI CHIMICE

 

Forta motrice a reactiilor chimice o reprezinta tendinta atomilor de trece dintr-o stare energetic nestabila
caracteristica unui invelis electronic in curs de ocupare sau semiocupare, intr-o stare stabila caracteristica unui invelis electronic
complet ocupat cu electroni.
Realizarea configuratiei electronice stabile se realizează in doua moduri:

- prin cedare sau acceptare de electroni cu formarea ionilor;

- prin punere in comun de electroni si formarea orbitalilor moleculari.

 Energia minima necesara pentru a extrage complet unul sau mai multi electroni dintr-un atom si a forma un ion pozitiv se
numeste energie de ionizare si se exprima in eV/atom sau KJ.mol -1.
Studiile realizate de Frank si Hertz au aratat ca energia necesara indepartarii a 1, 2 sau 3 electroni din invelisul electronic al
unui atom este din ce in ce mai mare pe masura ce sarcina pozitiva a ionului creste. Fenomenul se explica prin faptul ca nucleul
atrage din ce in ce mai puternic electronii ramasi in atom, in procesul de ionizare succesiva.

Energia ce se degaja sau se absoarbe cand un atom accepta electroni in stratul sau de legatura, transformandu-se in ion
negativ reprezinta afinitatea pentru electroni.
 1.2.1. Legătura ionica
Legatura ionica nu este o legatura chimica propriu-zisa.

Legatura ionica consta in stabilirea unor forte de atractie electrostatica intre ioni cu sarcini electrice diferite.
Modelul legaturii ionice este foarte bine exprimat de cristalul NaCl.
Atomul de sodiu are un singur electron pe ultimul invelis electronic. In aceasta situatie energia de ionizare este
mica si el pierde cu usurinta acest electron devenind un ion pozitiv (numarul protonilor din nucleu este cu o unitate mai mare
decit numarul electronilor din invelisul electronic).

Atomul de clor are pe ultimul invelis electronic - substratul 3p - 5 electroni şi mai are nevoie de un singur electron
pentu a-si forma o configuratie stabila de orbital complet ocupat. Afinitatea sa pentru electroni este foarte mare si el formeaza cu
uşurinta, in prezenta sodiului, ioni negativi cu sarcina -1 (adica numarul electronilor de pe invelisul electronic este cu o unitate mai
mare decit numarul protonilor din nucleu).
 Ionii pozitivi de sodiu si ionii negativi de clor apar ca sarcini punctiforme intre care se stabilesc forte de atractie
electrostatica, distanta dintre cei doi ioni, la echilibru este mai mare decit suma razelor lor ionice

Cind cei doi ioni se apropie foarte mult ei nu se mai comporta ca sarcini punctiforme, electronii unui ion incep sa
respinga electronii celuilalt ion. Aceste forte de repulsie se datoresc acoperiri reciproce a norilor de electroni din jurul celor doi ioni.
La o anumita valoare a distantei interionice cele doua forte de atractie si de respingere devin egale si sistemul celor doi ioni atinge
echilibru.
Compusii ionici in stare solida formeaza structuri de retea tridimensionale (retele cristaline).

Formarea legaturii ionice in cristalul de NaCl.

 Forţa legăturii ionice se noteaza “f” si este egala cu

F = F atractie + F respingere

asa cum se poate observa si in diagrama de mai jos.

In 1918 Born si Land au stabilit ca energia de retea se calculeze din potentialul electrostatic al retelei ionice si energia
potential repulsiva, astfel:.

= Numarul lui Avogadro

= Constanta Madelung , ce tine seama de geometria cristalului
= sarcina cationului
= sarcina anionului
= sarcina electronului in coulombs, 1.6022×10−19 C
= permitivitatea vidului
= distanta dintre ioni
= Constanta Born, un numar intre 5 and 12, determinat
experimental sau determinat teoretic.

Legatura ionica este o legatura puternica, valoarea energiei de legatura este cuprinsa intre 400 si 4000 Kj mol -1.
Caracteristicile legăturii ionice:
•nu este orientată în spaţiu, ionii încărcaţi uniform cu electricitate putând atrage uniform în orice direcţie ionii de semn contrar, în
scopul formãrii unui edificiu cristalin;

•este de naturã fizicã şi constă din atracţia preponderent electrostatică dintre ioni;

•este nesaturată, un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar dispuşi la o distantã de echilibru r = r + + r_ (dată
de suma razelor cationului şi anionului) impusă de egalarea forţelor atractive de cele repulsive;

Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii:

•au aspect salin, specific sărurilor cristalizate;

•au temperaturi de topire şi de fierbere ridicate;

•sunt solubile în solvenţi polari (apa fiind solventul cel mai comun) şi insolubile în solvenţi nepolari;

SOLID LICHID
Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii:

•nu conduc curentul electric în stare solidă, numai în soluţie apoasã şi în topitură (sunt electroliţi tari);

•au un moment de dipol (μ) permanent si cu valori mari (μ>50), care determinã o polarizare puternicã.

•formulele combinaţiilor ionice reprezintă raportul de combinare al ionilor.

- Sunt casanti
Compusi ionici in industria electronica

-Electroliti in baterii si celulele de electroliza;

-Doparea semiconductorilor organici

- Identificati alte utilizari ale compusilor ionici in electronica;