Sunteți pe pagina 1din 16

Subiecte propuse pentru examen la disciplina ”Asigurări și Reasigurări”, anul

III FB 2020/2021

1. Definiția contractului de asigurare și părțile care pot


interveni în derularea acestuia
Legislaţia în materia asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca fiind actul
juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă
ca la producerea unui anumit risc să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea
sau suma asigurată, în limitele şi la termenele convenite.
Părţile care intervin în contractul de asigurare sunt: asigurătorul, asiguratul,
contractantul asigurării şi beneficiarul.
Asigurătorul este societatea de asigurări (persoana juridică), care, în schimbul
primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă obligaţia: să plătească asiguraţilor
(sau beneficiarilor asigurării) despăgubirea ce li se cuvine pentru cazul de distrugere sau
avariere a bunurilor asigurate ca urmare a producerii riscurilor asigurate (în cazul
asigurărilor de bunuri); să plătească suma asigurată la survenirea unui eveniment în viaţa
persoanelor asigurate (în cazul asigurărilor de persoane); sau să plătească despăgubirea
pentru prejudiciul produs de asigurat unei terţe persoane (în cazul asigurării de răspundere
civilă).
Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare
plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva calamităţilor naturii, accidentelor sau
împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa, sau împotriva prejudiciului pe care îl
poate aduce unor terţe persoane de a cărui producere răspunde potrivit legii.
Contractantul asigurării este persoana ce poate încheia o asigurare, fără însă ca
aceasta să aibă calitatea de asigurat. În cele mai multe cazuri, contractantul asigurării este
una şi aceeaşi persoană cu asiguratul, însă există şi situaţii în care contractantul
asigurării este o altă persoană decât asiguratul. De exemplu, un agent economic poate
încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii săi sau o agenţie de turism îşi asigură
turiştii împotriva diverselor riscuri ce pot apărea. În aceste situaţii, calitatea de asiguraţi o
au salariaţii sau turiştii pentru care s-a încheiat asigurarea, iar agentul economic este
contractantul asigurării. Contractantul asigurării îşi asumă sarcina de a încheia
contractul de asigurare şi de a plăti prima de asigurare.
Beneficiarul asigurării este persoana desemnată să încaseze despăgubirea de
asigurare sau suma asigurată la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract şi,
de cele mai multe ori, beneficiarul asigurării este una şi aceeaşi persoană cu asiguratul.
Există însă categorii de asigurări, cum sunt cele de persoane (pentru riscul de deces) şi de
transport (calitatea de asigurat o are furnizorul de mărfuri, iar beneficiarul asigurării în cazul
producerii evenimentului asigurat poate fi cumpărătorul mărfii), în care calitatea de
beneficiar o pot avea şi alte persoane decât asiguratul. Ca excepţie, în cazul asigurărilor de
răspundere civilă beneficiarul asigurării nu poate fi menţionat în contractul de asigurare.
2. Interesul asigurării, riscurile asigurate, suma asigurată,
prima de asigurare, paguba și despăgubirea de asigurare, ca elemente ale
contractului de asigurare
Interesul asigurabil reprezintă un principiu de bază al asigurării alături de
principiul despăgubirii şi principiul bunei credinţe. Interesul asigurării constă în existenţa
unei relaţii particulare a asiguratului cu obiectul asigurat, existând forme concrete de
manifestare în funcţie de specificul asigurării: asigurări de bunuri, de răspundere civilă şi
de persoane.
Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul incert, posibil şi viitor la care sunt
expuse bunurile, patrimoniul, viaţa, sănătatea sau integritatea fizică a unei persoane. Riscul,
o dată produs, obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea
sau suma asigurată. Riscul asigurat reprezintă şi probabilitatea de producere a
evenimentelor viitoare, care poate determina pierderi sau daune materiale bunurilor unei
persoane.
Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi
asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea.
Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din
elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
Prima de asigurare este suma de bani pe care asiguratul este obligat, în baza
contractului de asigurare sau a legii, să o plătească asigurătorului în schimbul garanţiei pe
care acesta i-o acordă. Primele de asigurare încasate se folosesc pentru constituirea fondului
de asigurare, a fondurilor de rezervă, pentru finanţarea acţiunilor de prevenire şi combatere
a unor evenimente producătoare de pagube şi pentru acoperirea cheltuielilor legate de
administrarea asigurărilor. Deci, prima de asigurare este preţul plătit de asigurat pentru
ca asigurătorul să preia asupra sa riscul.
Paguba sau dauna reprezintă pierderea exprimată valoric suferită de un bun
asigurat ca urmare a producerii unui risc asigurat.
Întrucât paguba poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunului asigurat, se
întâlnesc noţiunile de pagubă totală, în cazul în care bunul a fost distrus în întregime, şi
pagubă parţială, atunci când pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.
Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel
mult egală cu valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului.
Despăgubirea de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul o plăteşte
asiguratului pentru refacerea bunului distrus de un risc asigurat sau pentru compensarea
unui prejudiciu la asigurarea de răspundere civilă. În cazul asigurărilor de persoane nu se
foloseşte noţiunea de despăgubire de asigurare, ci de indemnizaţie de asigurare sau de plată
a sumei asigurate.

3. Etapele care se parcurg pentru încheierea contractului de


asigurare
1. Întocmirea declaraţiei sau cererii de asigurare este etapa în care
asiguratul îşi manifestă dorinţa de a încheia asigurarea şi de a oferi informaţii necesare
pentru evaluarea riscului.
2. Evaluarea nivelului de risc.
Riscul prezintă pentru asigurător o importanţă deosebită deoarece în funcţie de acest
element se apreciază dacă se poate accepta protecţia prin asigurare şi dimensiunea primei
de asigurare aferente.
3. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat odată cu plata
primelor de asigurare şi emiterea documentului de asigurare şi este valabil exclusiv pentru
bunurile şi riscurile specificate în poliţă. Contractul poate avea forma poliţei de asigurare
la asigurările de persoane şi la unele tipuri de asigurări de bunuri sau a contractului de
asigurare la asigurările de bunuri sau de răspundere civilă. În practică, denumirea de poliţă
de asigurare este generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată.

4. Principiul bunei credințe și principiul subrogației, pe care se


bazează încheierea şi derularea contractului de asigurare
Principiul bunei credinţe poate fi definit 1 ca o datorie pozitivă de a informa
voluntar, precis şi complet asupra tuturor faptelor materiale privind riscul propus spre
asigurare, chiar dacă subscriitorul sau asigurătorul întreabă sau nu.
Asiguratul poate examina condiţiile de asigurare prevăzute pentru poliţa pentru care
optează, în timp ce asigurătorul nu poate cunoaşte şi analiza toate aspectele materiale
privind obiectul şi riscul propus spre asigurare. Din această cauză, se consideră că
încrederea şi cinstea reprezintă fundamentul asigurării. Faptele materiale care trebuie
prezentate asigurătorului influenţează mărimea primei de asigurare, acceptarea sau
respingerea riscului, stabilirea termenilor sau condiţiilor de asigurare. Astfel de fapte
materiale pot fi:
• fapte care dovedesc că riscul propus este mai mare datorită unor factori
individuali în comparaţie cu clasa sau natura obişnuită a riscului;
• fapte care ar determina o pierdere mai mare decât cea estimată;
• pierderi şi solicitări anterioare de despăgubiri în baza altor poliţe;
• respingerea asigurărilor similare de către alţi asigurători;
• fapte ce restricţionează dreptul de subrogare, etc.
Asiguratul are obligaţia de a oferi aceste informaţii din momentul negocierilor şi se
termină odată cu încheierea contractului.
Principiul subrogaţiei. Ca regulă generală, asigurătorul se subrogă în toate
drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării, contra celor răspunzători de producerea
pagubei, în limita despăgubirii plătite. Acest principiu se aplică numai în contractele de
indemnizare (de bunuri şi răspundere civilă), când asigurătorul este obligat să
despăgubească o daună produsă din culpa unei terţe persoane.
De exemplu, în urma unui accident dintre două autovehicule, ambele autovehicule
sunt avariate. Şoferul care conducea regulamentar încasează despăgubirea de la asigurătorul
său pentru poliţa facultativă auto-casco, iar asigurătorul se subrogă în drepturile asiguratului
şi recuperează sumele plătite de la cel vinovat (sau de la asigurătorul de răspundere civilă
al persoanei vinovate).

1Ciurel Violeta, Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000, pag. 186.
Explicaţia subrogării este dublă, şi anume: în primul rând, este necesară menţinerea
unui echilibru financiar între primele încasate şi despăgubirile acordate, iar în al doilea rând,
cel care a pricinuit în mod ilegal o pagubă trebuie să fie obligat să o repare.
Pentru a genera subrogarea, trebuie îndeplinite două condiţii:
• plata indemnizaţiei de către asigurător;
• existenţa unei acţiuni de răspundere aparţinând asiguratului contra terţilor
responsabili, autori ai sinistrului.
Ca atare, procesul de recuperare de la persoana vinovată (sau de la asigurătorul
acesteia) a sumelor plătite este denumit subrogaţie.

5. Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariția


evenimentului asigurat și după apariția acestuia
Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia evenimentului asigurat.
Principalele drepturi ale asiguratului ce intervin până în momentul producerii
cazului asigurat sunt:
• dreptul de a modifica contractul, cum ar fi posibilitatea de a schimba
beneficiarul asigurării sau modul de plată a primelor de
• asigurare, atunci când ele se plătesc în rate;
• dreptul de a încheia asigurări suplimentare, cum ar fi majorarea sumelor
asigurate stabilite iniţial;
• dreptul de răscumpărare, cum este cazul asigurărilor de viaţă, în care
asiguratul poate să ceară încetarea contractului prin plata sumei de răscumpărare, care
reprezintă, de obicei, 95% din rezerva de primă constituită în momentul respectiv.
Obligaţiile asiguratului până la apariţia riscului asigurat constau în:
• plata primei de asigurare. De regulă, persoana care încheie contractul este
una şi aceeaşi persoană cu asiguratul şi ea are obligaţia plăţii primei de asigurare. În cursul
executării contractului pot interveni unele modificări cu privire la obligaţia de plată a
primei. Dacă titularul contractului de asigurare moare, iar bunul asigurat face parte din masa
succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care sunt solidari la plata
primei atâta timp cât bunul se află în indiviziune. Dacă bunul a fost atribuit unuia din
succesori, atunci, succesorul va deveni singurul plătitor al primei.
Drepturile şi obligaţiile asiguratului după producerea riscului asigurat.
Principalul drept al asiguratului este de a încasa indemnizaţia de asigurare.
Obligaţiile asiguratului sunt:
• combaterea efectivă a evenimentelor pentru limitarea pagubei şi salvarea
bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor
ulterioare;
• avizarea asigurătorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare cu
privire la producerea evenimentului asigurat;
• participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei
• rezultate;
• furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat;
• acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor.
6. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariția
evenimentului asigurat și după apariția acestuia
Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia evenimentului asigurat.
Pe timpul executării contractului, asigurătorul are, în special, drepturi, astfel că
fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un drept al asigurătorului, şi anume:
• dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta
este întreţinut;
• dreptul de a aplica sancţiuni legale atunci când asiguratul a încălcat
obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor asigurate.
Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorul are şi unele obligaţii, cum ar fi:
• obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă
asiguratul l-a pierdut pe cel original;
• obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de confirmare a
asigurării, în cazul asigurării de răspundere a cărăuşului faţă de pasageri pentru bagajele şi
mărfurile transportate, precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.
Drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului
asigurat.
Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul
anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului
sau beneficiarului.
Principala obligaţie a asigurătorului constă în indemnizaţia acordată asiguratului.
Pentru ca indemnizaţia să fie datorată, trebuie stabilită situaţia de fapt din care să rezulte
dreptul asiguratului de a încasa indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o
plăti.
Asigurătorul va proceda, pe de o parte, la constatarea producerii evenimentului
asigurat şi la evaluarea pagubelor, iar pe de altă parte, la stabilirea şi plata indemnizaţiei de
asigurare.
Pentru determinarea obligaţiei sale de plată şi a mărimii indemnizaţiei, asigurătorul
va stabili cauzele daunelor şi împrejurărilor în care acestea s-au produs. Pentru aceasta este
necesar să verifice:
• dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;
• dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp pentru care au
fost achitate. Dacă prima de asigurare nu a fost plătită pentru întreaga perioadă, asigurătorul
va reţine din indemnizaţia datorată primele de asigurare rămase de plătit;
• dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;
• dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc împotriva căruia
s-a încheiat asigurarea.

7. Modalitățile de încetare ale contractului de asigurare


În mod obişnuit, contractul de asigurare cu durată determinată încetează în
momentul în care acesta a ajuns la termen, respectiv la expirarea perioadei pentru care a
fost încheiat
În alte cazuri, contractul de asigurare încetează la producerea evenimentului
asigurat în situaţia asigurărilor de viaţă şi de accidente ale persoanelor. După plata sumei
asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea
automată a contractului.
Există şi alte moduri de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării
duratei sale, precum şi înaintea producerii riscului asigurat, şi anume: denunţarea,
rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare.
Denunţarea constă în încetarea contractului de asigurare în mod unilateral, din
cauze autorizate de către lege. Astfel, asigurătorul poate denunţa contractul de asigurare în
următoarele cazuri:
• atunci când asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările intervenite în
cursul derulării contractului faţă de datele luate în considerare la încheierea asigurării, dacă
modificarea intervenită exclude menţinerea contractului;
• atunci când se constată neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiei de
întreţinere corespunzătoare a bunurilor sau când nu sunt luate măsurile de prevenire impuse
de lege şi care determină ca probabilitatea realizării riscului să crească.
Denunţarea nu produce efecte retroactive, ci numai efecte pentru viitor. Astfel,
primele de asigurare sunt reţinute pentru perioada în care contractul de asigurare a fost
valabil, dar nu se mai reţin prime de asigurare după denunţarea contractului.
Rezilierea contractului de asigurare se produce, de exemplu, atunci când
evenimentul asigurat a avut loc înainte de începerea răspunderii asigurătorului (de obicei,
răspunderea asigurătorului începe după 24 de ore de la încheierea contractului de asigurare)
sau dacă, după începerea răspunderii acestuia, producerea evenimentului a devenit
imposibilă şi asigurarea este lipsită de scopul său. Primele plătite pentru perioada ulterioară
se restituie.
De asemenea, rezilierea poate interveni şi atunci când asiguratul nu-şi respectă
obligaţia de achitare a ratelor de primă scadente, după trecerea termenului de păsuire acordat
de asigurător (de obicei, o lună de zile de la expirarea termenului de plată a ratei scadente).
Deci, rezilierea înseamnă desfiinţarea pentru viitor a contractului datorită neexecutării
obligaţiei uneia dintre părţi din cauze care i se pot imputa. Efectele produse de contract până
la data rezilierii rămân valabile.
Nulitatea contractului de asigurare poate rezulta din declaraţii inexacte sau
incomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării asigurării, ca urmare a încetării
prevederilor cuprinse în condiţiile de asigurare sau de lipsa de interes privind bunurile
asigurate în momentul contractării asigurării. Spre deosebire de denunţare şi reziliere,
nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut, nu numai pentru viitor.
Nulitatea contractului îi readuce pe contractanţi la situaţia juridică avută la data încheierii
asigurării, procedând la restituirea reciprocă a prestaţiilor efectuate. Asigurătorul va restitui
primele de asigurare încasate, iar asiguratul despăgubirea sau suma asigurată dacă i-a fost
plătită.

8. Etapele care se parcurg pentru constatarea, evaluarea


pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la asigurarea de bunuri și
documentele care includ dosarul de daune
Etapa 1
Asiguratul trebuie să înştiinţeze asigurătorul despre producerea evenimentului
asigurat printr-o avizare scrisă. Asiguratul va primi din partea asigurătorului o dovadă cu
privire la depunerea avizării în care se precizează data depunerii şi numărul sub care a fost
înregistrată.
Etapa 2
Asigurătorul, imediat după primirea înştiinţării privind producerea evenimentului
asigurat, verifică dacă există baza juridică pentru acordarea unei despăgubiri. Concret,
se urmăreşte ca evenimentele asigurate să se fi produs în timpul valabilităţii poliţei de
asigurare, toate primele de asigurare să fi fost plătite, bunurile distruse sau avariate să fie
cuprinse în asigurare şi pagubele să fi fost pricinuite în urma producerii evenimentelor
asigurate. Există situaţii în care se ivesc pagube atât ca urmare a unor riscuri asigurate (cum
ar fi ploile torenţiale însoţite de furtună şi inundaţii), cât şi ca urmare a unor riscuri
neasigurate (ploi continue care urmează după o ploaie torenţială), caz în care trebuie
delimitat cât anume reprezintă pagubele pricinuite de riscurile asigurate şi cât anume
pagubele pricinuite de riscurile neasigurate.
Etapa 3
Inspectorul de daune stabilește toate datele şi elementele necesare întocmirii
procesului-verbal şi actului de evaluare a pagubei şi de stabilire a despăgubirii. Toate
acestea vor fi puse de acord cu constatările proprii efectuate prin examinarea la locul
producerii pagubelor a bunurilor distruse sau avariate şi a resturilor rămase. Pe baza acestor
documente se va întocmi dosarul de daune. În cazul în care apar daune la două sau trei din
secţiunile poliţei (de exemplu, ca urmare a inundării apartamentului din cauza instalaţiilor
sanitare proprii, se pot înregistra daune atât la bunurile proprii, cât şi la bunurile terţelor
persoane, prin inundarea apartamentelor situate la etajele inferioare), se vor deschide dosare
de daună diferite, corespunzătoare formelor de asigurare la care s-au înregistrat daunele
(secțiunea de asigurare de bunuri și secțiunea de răspundere civilă).
Constatarea daunelor se face în baza procesului-verbal de constatare, care se
întocmeşte de către inspectorul de daune, după ce asiguratul a avizat în scris asigurătorul
despre producerea daunei.
Etapa 4
După stabilirea pierderilor cantitative, se procedează la evaluarea acestora,
ţinându-se cont de faptul că despăgubirea nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunului,
nici suma asigurată şi nici valoarea pagubei.
În general, pentru stabilirea despăgubirii de asigurare datorate de către asigurător
se procedează în felul următor:
• se evaluează valoarea pagubei pe baza avizării scrise primite de la asigurat
în termenul menţionat în contractul de asigurare;
• la valoarea pagubei se pot adăuga cheltuielile suplimentare făcute de
asigurat pentru limitarea daunei (de exemplu, cheltuieli făcute cu apa pentru stingerea
incendiului sau cheltuielile făcute cu aducerea bunului avariat la cea mai apropiată unitate
de reparaţie, etc);
• se aplică reduceri, cum ar fi: eventualele rate ale primei de asigurare rămase
de achitat (a nu se înţelege primele restante, întrucât acestea implică rezilierea contractului),
franşiza, recuperări (lemne de foc, cărămidă, piese de schimb, carne comestibilă, etc.);
• se stabileşte valoarea despăgubirii finale datorate de către asigurător prin
corectarea valorii daunei cu eventualele cheltuieli suplimentare şi
reduceri ale despăgubirii de asigurare.
Etapa 5
După stabilirea despăgubirii finale (se va avea în vedere să nu depăşească suma
asigurată şi nici valoarea reală a bunului), plata ei se va face fie integral, fie în tranşe, în
funcţie de mărimea ei, pe baza documentului Referat de plată.
9. Explicați reîntregirea sumei asigurate după plata
despăgubirii la asigurarea de bunuri
După plata unei despăgubiri ce reprezintă o daună parţială, contractul de
asigurare rămâne în continuare valabil până la expirarea termenului de valabilitate, însă
pentru o sumă asigurată redusă (diferenţa între suma asigurată menţionată în contract şi
despăgubirea acordată). Dacă asiguratul doreşte ca asigurarea să se menţină în continuare
la suma asigurată iniţială, atunci va trebui să plătească o primă suplimentară de reîntregire
a sumei asigurate.
Calculul primei suplimentare (Ps) se face aplicând la valoarea despăgubirii acordate
(Da) cota de primă (Cp) şi înmulţind cu numărul lunilor rămase până la expirarea
contractului (Nl) cu menţiunea că orice fracţiune de lună se consideră lună întreagă şi cu
raportul 1/10, pe baza relaţiei:
Ps Da C p Nl 1/10
În caz de daună totală, contractul de asigurare se încheie prin epuizarea sumei
asigurate.

10. Tipurile de polițe de asigurare pentru clădiri


În literatura şi practica de specialitate se întâlnesc condiţii de asigurare care grupează
riscurile asigurate, având nume consacrate.
Astfel, există:
-poliţa de asigurare împotriva incendiului;
-poliţe FLEXA (Fire, Lightning, Explosion and Aircraft) adică: incendiu, trăsnet,
explozie, căderea de corpuri, care se mai numește și poliţă de asigurare ”standard”;
-poliţe de asigurare extinse, care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în poliţa
standard, şi alte riscuri suplimentare;
-poliţe de asigurare “toate riscurile”, care cuprinde toate riscurile pe care le oferă
spre asigurare asigurătorul respectiv, cu excepţia anumitor riscuri care se prevăd, separat,
în condiţiile poliţei întrun capitol distinct, denumit excluderi. De regulă, poliţa “Toate
riscurile” include următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, cădere de corpuri pe
clădiri, cutremur, inundaţie, furtună, grindină, pagube materiale produse de greve şi
tulburări civile; pagube materiale produse de furt prin efracţie şi/sau acte de tâlhărie,
violenţă sau ameninţare (prevăzute de codul penal), urmările distructive ale acestor acte
asupra elementelor clădirii, încuietorilor şi mobilierului, riscurile de vandalism, terorism,
prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea zăpezii şi/sau gheţii, avalanşe, uragan, urmările
spargerii conductelor, izbirea clădirilor de către vehicule.

11. Asigurarea facultativă a autovehiculelor: asigurarea auto -


CASCO (obiectul și riscurile asigurate, cele mai frecvente clauze ce
determină majorarea și diminuarea primei de asigurare, suma asigurată,
procedura de constatare a daunelor la apariția riscului asigurat)
Obiectul asigurat îl pot constitui următoarele categorii de autovehicule:
-autovehicule destinate transportului de persoane: autobuze, microbuze, autocare,
motociclete, autoturism propietate personală, etc;
-autovehicule destinate transportului de bunuri, precum: autocamioane,
autofurgonete, tractoare rutiere, autobasculante, etc;
-autovehicule echipate pentru destinaţii speciale, cum sunt: autovehicule pentru
gospodăria comunală, pentru stingerea incendiilor, remorci auto, autovehicule echipate cu
aparatură specifică pentru transmisii radio şi de televiziune, etc.
În general, riscurile asigurate în cazul asigurărilor de autovehicule diferă de la o
societate de asigurări la alta, întrucât fiecare îşi stabileşte propria politica de subscriere. În
general, riscurile pentru care asigurătorii oferă protecţie sunt grupate astfel:
a) riscuri specifice diferitelor accidente: ciocniri, loviri, zgârieri, căderi,
derapări sau răsturnări;
b) riscuri generale, determinate de calamităţile naturale: incendiu, trăsnet,
explozie, furtună, cutremur de pământ, uragan, ploaie torenţială, grindină, prăbuşire sau
alunecare de teren, avalanşe de zăpadă, etc.;
c) avariile apărute ca urmare a măsurilor luate în timpul producerii
evenimentului asigurat pentru salvarea autovehiculului sau construcţiei în care se afla
acesta;
d) cheltuieli cu transportul autovehiculului la atelierul de reparaţii cel mai
apropiat de locul accidentului sau la locul cel mai apropiat de adăpostire a autovehiculului;
e) cheltuieli efectuate în vederea limitării pagubelor produse din cauze
cuprinse în asigurare.
Opţional, se oferă protecţie şi pentru riscul de furt al autovehiculului, părţilor sau
pieselor componente ale acestuia.
Clauzele suplimentare ce se pot adăuga la un contract de asigurare auto şi care
determină majorarea primei de asigurare, pot fi: extindere teritorială, potrivit căreia
asigurarea se extinde şi în afara teritoriului României; conducerea autovehiculului de către
alte persoane decât asiguratul; fără franşiză la furt şi avarii; autovehicule utilizate ca taxiuri
sau de către şcolile de şoferi; autovehicule închiriate de către unităţi specializate unor
persoane fizice sau juridice pe diverse perioade de timp; cazurile în care rata daunei
(raportul dintre daune şi primele de asigurare încasate) pentru anul anterior depăşeşte 65%.
De asemenea, există clauze speciale care atrag diminuarea primei de asigurare,
cum ar fi: deţinerea unui parc de autovehicule (în cazul persoanelor juridice), daună totală
sau furt total, potrivit căreia sunt acoperite numai riscurile de daună totală sau furtul
autovehiculului (prima de asigurare poate reprezenta doar 35% din prima de asigurare de
bază, întrucât probabilitatea de producere a unei daune totale este mai mică decât cea a unei
daune parţiale).
Societăţile de asigurări caută să ofere noi facilităţi, care să vină în sprijinul clienţilor,
precum acordarea unui autoturism în caz de accident, pentru deplasarea asiguratului pe
perioada reparaţiei autoturismului avariat sau oferirea unor servicii de remorcare şi transport
la unitatea service a autoturismului avariat. Autovehiculele care vor fi puse la dispoziţia
asiguratului pe perioada reparaţiei autoturismului avariat, vor fi de aproximativ aceeaşi
valoare cu cea avariată.
Suma asigurată la autovehicule este cea declarată de asigurat, dar care nu poate
depăşi valoarea reală a acestora. Valoarea reală se stabileşte în funcţie de valoarea din nou
şi gradul de uzură.
În caz de producere a riscului asigurat, asiguraţii au obligaţia să avizeze în scris
asigurătorul, într-un anumit termen stabilit prin condiţiile generale de asigurare. De
exemplu, în cadrul unor societăţi de asigurare, asiguraţii trebuie să înştiinţeze în termen de
3 zile lucrătoare de la producerea evenimentului asigurat, în cazul avariilor, sau în termen
de 24 de ore, în cazul furtului total sau parţial. Despăgubirea nu poate depăşi suma
asigurată, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea autovehiculului la data producerii riscului
asigurat.
Despăgubirea este egală cu valoarea pagubei (costul reparaţiilor) în cazul în care
aceasta este mai mică decât suma asigurată şi este considerată o daună parţială.
În cazul daunelor totale, despăgubirea achitată, care include după caz şi cheltuielile
de transport şi cele făcute în scopul limitării pagubelor, nu poate depăşi suma asigurată.
Fiecare societate de asigurare, în caz de daună totală, stabileşte o limită maximă de
despăgubire care nu trebuie să depăşească, spre exemplu, cota de 75%, 80% sau 90% din
valoarea din nou a autovehiculului. Limitarea despăgubirii la cotele menţionate anterior
constituie o modalitate de luare în calcul a eventualelor recuperări de materiale rezultate din
casarea autovehiculului. Cota de 90%, ca limită maximă a despăgubirii faţă de valoarea din
nou a autovehiculului, este aplicabilă în situaţiile în care autovehiculul a fost achiziţionat
din credite acordate de către o instituție de credit şi este mai ridicată pentru a permite
asigurarea ratelor de credit ce urmează a fi rambursate la scadenţă.
Din cuantumul despăgubirii cuvenite asiguratului se pot face următoarele reţineri:
ratele de primă rămase de achitat până la încetarea contractului de asigurare, prima
adiţională pentru reîntregirea sumei asigurate, franşiza (dacă este cazul), contravaloarea
recuperărilor.

12. Riscurile și formele asigurării riscurilor financiare (cu


explicația fiecărei forme de asigurări)
Riscurile financiare care pot interveni în derularea unei tranzacţii sunt următoarele:
1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţii interne, cât şi externe şi
constau în deteriorarea situaţiei financiare a cumpărătorului, astfel încât se poate ajunge la:
- neplata datorată insolvabilităţii cumpărătorului (faliment, executare silită a
proprietăţii, suspendarea sau moratoriul oficial asupra plăţilor);
- imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti
bunurile cumpărate sau serviciile prestate;
- refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive
independente de vânzător.
2. Riscurile politice sunt generate de evenimentele social-politice, independente de
voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl împiedică să-şi onoreze obligaţia de plată
către furnizor. Riscul politic se poate concretiza în:
- imposibilitatea plăţii datorate de către cumpărător ca urmare a unui
moratoriu general declarat de guvernul din ţara cumpărătorului sau de guvernul unei terţe
ţări, prin intermediul căreia se efectuează plata;
- imposibilitatea transferului sumelor ca urmare a unor acţiuni
guvernamentale în ţara cumpărătorului ce împiedică sau întârzie finalizarea transferului;
- introducerea unor reglementări privind licenţele de export sau import în
ţara cumpărătorului sau impunerea unor restricţii comerciale;
- război, război civil în afara ţării exportatorului, dacă paguba nu este
asigurabilă ca risc comercial;
- riscurile privind cumpărătorii publici.
Asigurarea riscurilor financiare reprezintă o formă relativ nouă de asigurare şi
îmbracă următoarele forme:
1. Asigurarea creditelor este destinată să protejeze pe creditori pentru sumele
împrumutate clienţilor şi pe comercianţi şi producători împotriva daunelor financiare
rezultate din insolvabilitatea cumpărătorilor care au achiziţionat bunuri pe credit.
Asigurarea de credite, în funcţie de câmpul de manifestare al tranzacţiilor, în plan
intern sau extern, poate fi împărţită în: asigurarea creditelor interne şi asigurarea creditelor
externe (de export).
2. Asigurarea de garanţii sau de cauţiune prin care asigurătorul se alătură
asiguratului (debitorului) pentru a garanta faţă de creditor îndeplinirea de către asigurat a
obligaţiilor contractuale.
3. Asigurarea de fidelitate oferă asiguratului protecţie împotriva unor pagube
generate de încrederea acordată personalului angajat care administrează activele firmei
(casierul care gestionează numerarul, vânzătorii din magazine, agenţii de asigurări,
gestionarii de mărfuri, etc.). Aceste poliţe se pot emite individual, pentru fiecare persoană
în parte, pentru anumite posturi sau pot fi generale, adică pentru toţi angajaţii unei societăţi.
În unele instituţii financiare, asigurările de fidelitate sunt obligatorii, oferind protecţie
împotriva riscului de fraudă şi necinste a angajaţilor, a furtului în timpul transportului,
înşelăciunii, bancnotelor false şi chiar răpirilor, fraude la sistemele electronice, furtul prin
computer şi Internet, care sunt tot mai frecvente.

13. Asigurarea RCA: persoane asigurate, clauze suplimentare


(cu explicarea acestora – decontarea directă, menținerea clasei de
bonus/malus), limite minime de răspundere, riscurile acoperite, etapele
procedurii generale de lichidare a unei daune RCA (cu explicarea tuturor
etapelor)
Persoanele fizice sau juridice (asigurații), care au în proprietate vehicule supuse
înmatriculării sau înregistrării în România, precum şi tramvaie, au obligaţia să se asigure
pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a prejudiciilor produse prin accidente de
vehicule. Nu sunt obligate să încheie un contract RCA persoanele fizice şi juridice care
utilizează vehicule exclusiv în scopul antrenamentelor, curselor, întrecerilor sau raliurilor,
organizate legal; pentru riscurile ce derivă din aceste activităţi, proprietarii de vehicule sau
organizatorii competiţiei se pot asigura facultativ.
La încheierea contractului sau pe perioada derulării acestuia, părţile pot conveni şi
includerea altor clauze suplimentare faţă de cele stabilite prin lege. Una dintre clauze poate
fi clauza de decontare directă, care presupune gestionarea daunelor de către asigurătorii
RCA ai propriilor asiguraţi (adică, persoana păgubită se poate adresa asigurătorului său
RCA), care se ofertează obligatoriu de către asigurator achiziţia acestuia este opţională de
către asigurat.
Decontarea directă între asigurătorii RCA este aplicabilă la îndeplinirea cumulativă
a următoarelor condiţii: accidentele auto se produc pe teritoriul României; vehiculele
implicate în accidentele auto sunt înmatriculate/înregistrate în România; prejudiciile sunt
produse exclusiv vehiculelor (fără victime sau alte obiecte avariate, în afara vehiculelor);
sunt doar 2 vehicule implicate, ambele vehicule având asigurare RCA valabilă la data
evenimentului; prejudiciile exclud vătămările corporale
De asemenea, există posibilitatea menţinerii clasei de bonus/malus anterioare
producerii accidentului, dacă părțile convin prin contractul RCA asupra posibilității
răscumpărării, respectiv ”suportarea de către asigurat a contravalorii despăgubirii
corespunzătoare evenimentului, asiguratul compensând asigurătorului RCA cuantumul
acesteia, ulterior achitării despăgubirii cuvenite persoanei prejudiciate.” (Legea
132/2017). Contractul RCA trebuie să cuprindă o clauză potrivit căreia, în cazul producerii
unei daune, persoana prejudiciată să se poată adresa pentru efectuarea reparaţiei oricărui
operator economic care desfăşoară activităţi de reparaţii ale autovehiculelor, în condiţiile
legii (autorizat RAR), fără nicio restricţie sau constrângere care ar putea să-i influenţeze
opţiunea.
Limitele minime de răspundere acoperite prin asigurarea RCA, conform
reglementărilor UE sunt următoarele: (a) pentru prejudicii materiale produse în unul şi
acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se
stabileşte, pentru accidente, la un nivel de 1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul de
schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR; (b) pentru
vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse
în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de
despăgubire se stabileşte, pentru accidente, la un nivel de 6.070.000 euro, echivalent în lei
la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR.
Limitele de răspundere sunt revizuite din 5 în 5 ani, în funcţie de evoluţia indicelui european
al preţurilor de consum (IEPC) şi sunt prevăzute în reglementările ASF.

Riscurile acoperite de asigurarea obligatorie RCA sunt:


• vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter
patrimonial;
• prejudicii materiale, inclusiv costuri de radiere şi înmatriculare, costuri cu
taxe de timbru, cheltuieli cu limitarea prejudiciului, dovedite cu acte, cheltuieli aferente
diminuării valorii vehiculului după reparaţii, dovedite cu acte sau expertiză;
• costuri privind readucerea vehiculului la starea dinaintea evenimentului
asigurat, dovedite cu documente emise prin sisteme specializate sau prin documente emise
în condiţiile legii;
• prejudicii reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat,
inclusiv înlocuirea temporară a vehiculului, pe baza opţiunii persoanei prejudiciate;
• cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau
cheltuieli aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă
persoanei prejudiciate;
• cheltuielile legate de transportul vehiculului avariat, aparţinând terţului
păgubit, de la locul accidentului la locaţia în care se găseşte centrul de constatare daune, la
unitatea reparatoare aleasă de păgubit în vederea reparării vehiculului, cea mai apropiată de
locul producerii accidentului sau de domiciliul persoanei prejudiciate, după caz, dacă
respectivul vehicul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii, iar asigurătorul nu asigură
transportul.
Etapele procedurii generale de lichidare a unei daune RCA.
1. La producerea accidentului, are loc, mai întâi, avizarea daunei, care constă în
notificarea asigurătorului de către persoana prejudiciată, asigurat sau mandatarii
acestora, cu privire la producerea evenimentului asigurat; notificarea trebuie să fie însoţită
de documentele necesare stabilirii răspunderii asigurătorului RCA. Persoana prejudiciată
are dreptul să se adreseze în vederea avizării daunei către:
• asigurătorului RCA cu care proprietarul/utilizatorul vehiculului răspunzător
de producerea accidentului (persoana vinovată) a încheiat asigurarea RCA; reprezentantului
de despăgubiri; propriului asigurător RCA în cazul utilizării decontării directe; BAAR, în
calitatea acestuia de birou gestionar. Nu există un termen de avizare din partea persoanei
prejudiciate, însă, pentru a putea permite asigurătorului să stabilească dreptul la despăgubire
și întinderea pagubei (cauzele și împrejurările producerii accidentului) avizarea trebuie
făcută ”în cel mai scurt timp” de la producerea evenimentului.
Obligaţii aflate în sarcina asiguratului la producerea unui eveniment asigurat prin
polița RCA, sunt: de a notifica asigurătorul RCA cu privire la aceasta în termen de 5 zile
lucrătoare de la producerea accidentului; de a furniza asigurătorului RCA informaţii cu
privire la cauzele şi împrejurările producerii accidentului şi documentele necesare
instrumentării cazului. Neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu limitează
dreptul persoanei prejudiciate de a fi despăgubită. De asemenea, neprezentarea
asiguratului la solicitarea asigurătorului nu îngrădeşte dreptul persoanei prejudiciate de a fi
despăgubită.
La producerea accidentului în care sunt implicate doar 2 vehicule, fără victime, se
completează formularul de Constatate amiabilă. Completarea şi semnarea formularului
Constatare amiabilă de accident reprezintă un cumul de elemente și fapte care contribuie
la soluționarea dosarelor de daună, nereprezentând o recunoaştere a răspunderii
conducătorilor auto.
În cazul în care sunt implicate mai multe vehicule sau obiecte prejudiciate sau sunt
victime, se recurge la PV întocmit de către Poliție.
După avizarea daunelor, asigurătorul deschide dosarul de daună procedând la:
efectuarea constatării prejudiciilor şi evaluarea iniţială a daunelor; informarea în scris a
părţii prejudiciate cu privire la documentele care trebuie depuse pentru soluţionarea
pretenţiilor de despăgubire; soluţionarea cererii în termenul legal.
Termenul în care asigurătorul este obligat să efectueze constatarea prejudiciilor
este de 3 zile lucrătoare de la data avizării.
Activitatea de constatare daune este o activitate independentă, externalizată sau în
cadrul unui asigurător, realizată prin intermediul specialiştilor constatare daune.
Documente necesare la data constatării daunelor:
a) în original (de la persoana prejudiciată):
• cartea de identitate personală;
• certificatul de înmatriculare al vehiculului;
• permisul de conducere;
• Procesul Verbal eliberat de Poliție/pompieri și autorizație de reparație sau,
după caz, Constatarea amiabilă de accident;
• împuternicire notarială - în cazul în care persoana prejudiciată acordă mandat
de reprezentare în relația cu asigurătorul unei alte persoane, delegație (în situația în care
vehiculul este proprietatea unei persoane juridice), împuternicire de la societatea de leasing
(pentru
autovehiculele achiziționate în sistem leasing);
b) în copie: documentele persoanei vinovate de producerea accidentului (în cazul
dosarelor RCA): cartea de identitate, certificatul de înmatriculare, permisul de conducere,
polița RCA.
14. Suma asigurată la asigurările de răspundere civilă facultativă
(?)
Sumele asigurate se stabilesc conform solicitării asiguratului şi agreate de
societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la bunuri.
O caracteristică specifică asigurărilor de răspundere civilă o constituie stabilirea
unei sume asigurate pe perioadă (denumită şi sumă asigurată totală sau agregat) şi a unei
sume asigurate pe eveniment.
15. Tipurile de produse de asigurări de viaţă (?)
În prezent, există o diversitate a tipurilor asigurărilor de viaţă practicate pe plan
internaţional, cele mai reprezentative fiind următoarele:
1. Asigurarea de viaţă pe termen limitat se încheie pe o anumită perioadă de
timp şi acoperă numai riscul de deces. Suma asigurată se plăteşte numai dacă decesul
asiguratului are loc în perioada de valabilitate a poliţei. Dacă la expirarea poliţei asiguratul
este în viaţă, asigurătorul nu mai datorează nimic. De aceea, prima de asigurare nu este
foarte mare comparativ cu alte tipuri de poliţe. Această poliţă are numai un scop de protecţie
şi nu presupune o economisire.
2. Asigurarea de viaţă pe termen nelimitat acoperă riscul de deces pe o
perioadă nelimitată, respectiv până la o vârstă mai înaintată a asiguratului, cu condiţia ca
asiguratul să plătească prima de asigurare până la data pensionării. Dacă asiguratul ajunge
la vârsta maximă, de exemplu de 95 de ani, asigurătorul va plăti suma asigurată actualizată.
Deosebirea faţă de asigurarea de viaţă pe termen limitat este faptul că, la împlinirea vârstei
respective, se va rambursa suma capitalizată asiguratului.
3. Asigurarea mixtă de viaţă acoperă riscul de deces şi riscul de supravieţuire,
de aceea este o asigurare cu capitalizare şi de protecţie în acelaşi timp. Poliţa se încheie pe
un anumit număr de ani, cu condiţia ca asiguratul să nu depăşească o anumită vârstă, de
regulă de 75 de ani.
4. Asigurarea tip student are ca scop economisirea unor fonduri pe perioada
de studii a copiilor, chiar dacă asiguratul decedează în perioada de valabilitate a poliţei.
Primele de asigurare sunt plătite de asigurat (părinte) până în momentul începerii studiilor
copilului, urmând ca beneficiarul (copilul) să încaseze rentele prevăzute în contract, pe
perioada studiilor, de 5 ani.
5. Asigurarea tip dotă sau tip zestre permite plata sumelor asigurate din
partea asigurătorului în momentul căsătoriei copilului asiguratului, pentru a susţine
întemeierea unei familii fără lipsuri financiare. Este şi o asigurare de deces prin care se oferă
protecţie părintelui (asiguratului), copilul încasând suma asigurată în momentul căsătoriei
sau la împlinirea unei anumite vârste (20, 25,27 ani etc.). Această asigurare este
asemănătoare celei de studii, cu deosebirea că suma asigurată se plăteşte integral.
6. Asigurarea de rentă (de supraviețuire, cu scop de economisire)
presupune plata sumei asigurate eşalonat, sub forma unei indemnizaţii periodice. În funcţie
de perioada de plată a acesteia, sunt rente cu rate fixe care se plătesc pe o anumită perioadă
de timp, indiferent dacă asiguratul mai este sau nu în viaţă, şi rente viagere, în care
asiguratul primeşte renta atâta timp cât este în viaţă.
7. Asigurarea tip unit-linked este o asigurare pe bază de investiţii, care oferă
protecţia prin asigurare şi posibilitatea realizării de investiţii financiare. Prima plătită de
asigurat este investită în unul sau mai multe fonduri de investiţii puse la dispoziţie de
asigurător, din care asiguratul primeşte un anumit număr de unit-uri (unităţi). Asiguratul
optează pentru fondurile şi structura în care se vor investi primele plătite de el, având
posibilitatea ca, pe parcursul derulării contractului să schimbe această structură, să cumpere
mai multe unităţi (să plătească prima de asigurare) sau să vândă unităţi (retragerea de sume
asigurate). În caz de deces al asiguratului, beneficiarul va încasa valoarea maximă dintre
suma asigurată prevăzută pentru riscul de deces şi suma acumulată în contul său până la
acel moment. Contul contractantului reprezintă echivalentul valoric al unităţilor deţinute în
fondurile financiare ale asigurătorului. La expirarea poliţei, valoarea contului
contractantului se va plăti fie integral, fie se va opta pentru transformarea valorii acestuia
în rente lunare, plătibile atâta timp cât asiguratul este în viaţă sau plata acestora pe o
perioadă garantată, indiferent dacă asiguratul este în viaţă sau nu.
8. Asigurarea pentru ipotecă se încheie la achiziţionarea unei locuinţe sau a
unui teren pe baza unui credit pentru asigurarea bunurilor ce fac obiectul ipotecii. În plus,
creditorul solicită încheierea unei asigurări de viaţă a debitorului, tot ca o formă de
garanție a creditului, prin care, în caz de deces al asiguratului (debitorului), se vor recupera
sumele restante neplătite de la asigurător, urmașii acestuia fiind exonerați de plata datoriei

16. Definiția reasigurării, tipurile de contracte de reasigurare și


metodele de practicare a acesteia (fără explicația variantelor fiecărei
metode)
Reasigurarea este o formă de asigurare prin care o companie de asigurări poate
transfera către un alt asigurător – reasigurător - parţial sau în întregime, obligaţiile sale de
plată ce decurg din contractele de asigurare pe care le-a încheiat. Această metodă permite
unei companii de asigurări - denumită reasigurat, cedent sau asigurător direct - să se
protejeze împotriva riscului ce depăşeşte puterea sa financiară, în schimbul plăţii de către
acesta a unei anumite sume denumită primă de reasigurare şi care reprezintă o cotă din
prima iniţială de asigurare. La rândul său, mai departe, reasigurătorul poate ceda o parte din
reasigurările acceptate de el, operaţia purtând denumirea de retrocesiune (retrocedare),
compania cedentă fiind retrocedent, iar reasigurătorul fiind retrocesionar.
Contractele de reasigurare pot fi: obligatorii, facultative şi mixte (facultativ-
obligatoriu).
În cadrul contractelor de reasigurare obligatorii nu există posibilitatea selecţiei
riscurilor din partea reasiguraţilor şi a reasigurătorilor. După ce se convine asupra riscurilor
ce fac obiectul reasigurării, reasiguratul se obligă să cedeze şi reasigurătorul să accepte în
reasigurare categoriile de riscuri prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite.
În condiţiile contractului de reasigurare facultativ, reasigurătorul poate să accepte
în reasigurare sau să refuze riscurile ce i s-au oferit de reasigurat. Răspunderea nu operează
automat, reasiguratul fiind obligat să înştiinţeze pe reasigurător de orice risc individual pe
care doreşte să-l reasigure.
Contractele de reasigurare mixte îmbină trăsăturile specifice contractelor
menţionate mai înainte, pentru reasigurat operând principiul facultativităţii, iar pentru
reasigurător, cel al obligativităţii de acceptare a riscurilor prevăzute în contract
În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, în
practică întâlnim două metode de reasigurare, şi anume: reasigurarea proporţională şi
reasigurarea neproporţională.
Caracteristic reasigurării proporţionale este că răspunderea participanţilor la
reasigurare se face proporţional cu suma asigurată, iar partea din primele de asigurare ce se
cuvin fiecărui participant, cât şi aportul acestora la acoperirea eventualelor daune sunt, de
asemenea, proporţionale cu partea prelevată din suma asigurată.
Reasigurarea proporţională se practică în mai multe variante, şi anume:
• Reasigurarea cotă-parte;
• Reasigurarea excedent de sumă asigurată;
• Reasigurarea proporţională mixtă, adică cotă şi excedent;
• Reasigurarea proporţională pe bază de pool de asigurare.

Reasigurarea neproporţională se practică în două variante:


• Reasigurarea neproporţională excedent de daună;
• Reasigurarea neproporţională oprire de daună.

Notă: subiectele marcate cu rosu sunt subiecte pentru nota minimă 5.

S-ar putea să vă placă și