Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova

Colegiul de Ecologie

Referat
Elementele tehnice și subiectele asigurării

Realizat: Catlabuga Cristina

Grupa T-031

Chișinău, 2023
 Elementele tehnice ale asigurărilor, ce exprimă condiţiile
generale ale asigurărilor

Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte variate. Cu

toate acestea, ele au anumite elemente comune:
Subiectul asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau
juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti
subiecţi sunt:
Asiguratorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul primei
de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi pagubele
bunurilor asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti
suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanei respective sau de
a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de
alte persoane;
Asiguratul – poate fi:
 persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite
asiguratorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau
accidente, ori
 persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot să apară în viaţa
sa, precum şi
 persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe care îl poate
produce unor terţe persoane.
 contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia asigurarea,
fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic poate să
încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă).
 beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze suma asigurată
sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare.
Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:
 bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către asigurator în
favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor calamităţi, accidente, se
produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
 persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că asiguratorul
garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe persoane – ca beneficiar
în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea evenimentului în funcţie de care s-a
perfectat asigurarea;
 răspunderea civilă – asiguratorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care
asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia
asiguratul i-a produs un prejudiciu.
Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul elementelor
generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau primejdie posibilă
sau eveniment incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta bunurile, capacitatea de
muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter accidental
(forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent ( ex.: uzura). Riscurile pot fi
provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese individuale deosebite,
a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate de imperfecţiunile
comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau evenimente
care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurator să plătească
asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.
Noţiunea de risc asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a evenimentului. Cu
cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai mare pericolul de
producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor de unele
fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar posibil
de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a capacităţii de
muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a răspunderii
asumate de asigurator prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai acelea care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie posibilă, cu o
anumită regularitate în producere şi un grad de dispersie teritorială cât mai mare,
pentru că altfel nu se poate manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate
constitui nici mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de dimensiuni
corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică. Existenţa unor
date referitoare la producerea riscului pe o perioadă cât mai îndelungată, permite
stabilirea, cu un grad de precizie sporit, a răspunderii asiguratorului şi, implicit, a
primei de asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului
asigurării.
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea

bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să fie
stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece orice
exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru asigurat.
Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru prevenirea
pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu
care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv,
înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită la preţul de vânzare-cumpărare practicat
pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării.
Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în asigurările de bunuri.
Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea asigurării
pentru care asiguratorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii fenomenului pentru
care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă a răspunderii
asiguratorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu-şi poate stabili suma asigurată, aceasta fiind
prevăzută de lege, restrictiv sau alternativ, purtând denumirea de normă de asigurare. La
cele facultative, aceasta se stabileşte în funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca
asiguratorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se stabileşte în
funcţie de înţelegerea dintre asigurator şi asigurat.
Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratorul pentru ca acesta să
constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului
asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri
prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă,
stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).
Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între asigurat şi
asigurator, aşa cum au fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata asigurării este
specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele de asigurări durează
între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este mai extinsă (5-30 ani).
Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii primei de asigurare.
Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun asigurat,
ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu
poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba
poate fi:
 totală – bunul a fost distrus în întregime;
 parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o
plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu
poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie
de princpiul de răspundere al asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în aceeaşi
proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului
asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a bunului
asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul de producere a
pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea clădirilor). Valoarea sumei
asigurate este considerată ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru
bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea
bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de
valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franchiză) – se caracterizează prin faptul
că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare
prestabilită. Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului,
numită franchiză.

Bibliografie :
https://conspecte.com/asigurari/elementele-tehnice-si-clasificarea-asigurarilor.html