Asigurari Reasigurari 

3.Elemente tehnice ale asigurărilor

Asigurătorul reprezintă persoana juridică, societatea de asigurări, care în schimbul

primelor încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor
asigurate de anumite calamităţi sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui
anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul
de care asiguratul răspunde din punct de vedere legal faţă de terţe persoane.
În prezent, în România activitatea asigurătorilor este reglementată prin Legea nr.
237/2015 privind autorizarea și supravegherea asigurătorilor și reasigurătorilor, publicată în
Monitorul Oficial nr. 800 din 28 octombrie 20151. Conform acestei legi, în ţara noastră pot
desfăşura activitatea de asigurare/reasigurare (sunt autorizați și supravegheați) asigurătorii,
reasigurătorii sau asigurătorii micști, având una dintre următoarele forme juridice:
a) societăţi pe acţiuni – S.A., conform Legii societăților nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare;
b) societăţi mutuale;
c) societăţi europene, definite în Regulamentul (CE) nr. 2157/2001 al Consiliului din 8
octombrie 2001 privind statutul societății europene (SE);
d) societăţi cooperative europene, definite în Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al
Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene (SCE).
Societăţile pe acţiuni sunt proprietatea acţionarilor şi funcţionează pe criteriul profit,
obiectul de activitatea fiind exclusiv activitatea de asigurare. În cazul societăţilor mutuale scopul
pentru care s-a înfiinţat nu este neapărat obţinerea profitului ci mai ales de a îi ajuta în cazul
producerii unor accidente pe membrii săi. Membrii unei societăţi mutuale sunt în acelaşi timp
asiguratori şi asiguraţi.
În funcţie de nivelul capitalului social pe care îl deţine societatea de asigurări pot încheia
o clasă sau mai multe de asigurări.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare plătită
asigurătorului îşi asigură bunurile împotriva unor calamităţi naturale sau accidente, ori persoana
fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa precum şi persoana fizică
sau juridică care se asigură pentru prejudiciul produs unor terţe persoane.
Pentru că pe piaţa asigurărilor există o puternică asimetrie informaţională drepturile
asiguratului sunt prevăzute și protejate de lege.

Beneficiarul reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma
asigurată fără însă ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare.
De cele mai multe ori beneficiarul este indicat de către asigurat la încheierea contractului
sau poate fi desemnat în cursul executării contractului. În situaţia în care nu este desemnat
beneficiarul intervin moştenitorii legali.

1
Notă: Legea a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, fiind astfel abrogată Legea nr. 32/2000 care a reglementat până
la această dată activitatea asigurătorilor și reasigurătorilor. În prezent, Legea nr. 32 vizează doar activitatea și
supravegherea intermediarilor în asigurări (brokeri și agenți de asigurare)
Asigurari Reasigurari 

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare
fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. De exemplu, o societate încheie o asigurare de
accidente pentru salariaţi. În acest caz contractantul este societatea, iar asiguraţi sunt salariaţii.

Riscul asigurat este fenomenul (evenimentul) sau un grup de fenomene (evenimente)

care o dată produs datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată. Pentru a putea fi considerat risc asigurabil, riscul
respectiv trebuie să îndeplinească mai multe condiţii (a se vedea capitolul 1). În situaţia în care
se produce, riscul devine caz asigurat sau sinistru.

Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea

bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în
asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, în caz
contrar existând consecinţe nefavorabile. Supraevaluarea bunurilor conduce la plata unei prime
mai mari şi poate favoriza dezinteresul asiguratului pentru prevenirea riscului. Subevaluarea
bunurilor nu permite ca în caz de pagubă să fie compensată asiguratului în întregime pierderea
suferită.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv
înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare practicat
pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigurării. Valoarea asigurării este un element pe
care îl întâlnim numai în cazul asigurărilor de bunuri.
La asigurarea de viaţă sau de persoane nu putem vorbi despre operaţiune de evaluare. În
situaţia asigurării de răspundere civilă prejudiciul ce poate fi cauzat altor persoane nu este
susceptibil de evaloare atunci când încheie contractul de asigurare.

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă
răspunderea în cazul producerii fenomenului/evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea.
Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi
constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare.
În cazul asigurărilor de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea
bunurilor respective. Suma asigurată nu poate fi mai mare decât valoarea bunului asigurat
deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită acordarea unor despăgubiri mai
mari decât pierderea efectivă suferită de asigurat.
În cazul asigurărilor obligatorii de bunuri (a se vedea asigurarea obligatorie a
locuinţelor), suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare (de exemplu, potrivit
Legii nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor,
alunecărilor de teren şi inundaţiilor, locuinţele se pot asigura la valorile de 10.000 euro sau
20.000 euro, potrivit încadrării dată de materialele din care sunt construite).
La asigurările facultative de bunuri suma asigurată la care se încheie contractul este, de
obicei, propusă de asigurat şi agreată de asigurător, fără însă ca aceasta să poată depăşi valoarea
bunului din momentul încheierii asigurării.
În cazul asigurărilor de persoane sau al celor de răspundere civilă, întrucât nu există
valoare de asigurare, sumele asigurate se stabilesc în mod diferit, după cum este vorba de
asigurări obligatorii sau de asigurări facultative: în primul caz, sumele asigurate sunt stabilite
prin lege, în cel de-al doilea, pe baza propunerii asiguratului, agreată de asigurător şi în limita
prevederilor din actele normative.
Asigurari Reasigurari 

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitate de obiect
asigurat, fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor obligatorii.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului

pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii sau sumei
asigurate la producerea riscului asigurat.
Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi constituie pe lângă fondul necesar
achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate şi alte fonduri prevăzute de legislaţie şi îşi
acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare.
Prima de asigurare care se achită de asigurat se calculează înmulţind suma asigurată cu
cota de primă tarifară stabilită pentru fiecare 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată.
PA =Suma asigurată ×Cota de primă
Cota de primă tarifară se mai numeşte şi primă brută şi este diferenţiată ca nivel în funcţie
de asigurare, felul bunului asigurat şi frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor asigurate.
Prima brută are în structură două elemente: cota de bază (prima netă) şi un adaos (supliment).
Prima netă este destinată formării fondului necesar achitării despăgubirilor şi sumelor
asigurate, iar adaosul este destinat acoperirii cheltuielilor asigurătorului şi obţinerii unui anumit
profit.
Prima brută=Prima netă+ Adaos de primă

Durata asigurării reprezintă durata de timp în care rămân valabile raporturile de

asigurare între asigurător şi asigurat aşa cum au fost stabilite prin contractul de asigurare. Pe
parcursul perioadei de asigurare asigurătorul este obligat să plătească despăgubirea, iar asiguratul
să plătească prima de asigurare.
De obicei, în cazul asigurării de bunuri durata de asigurare poate fi de până într-un an sau
un an, iar la asigurarea de viaţă perioada de asigurare poate fi de 5, 10,15, 30 de ani s.a..

Paguba (daună) reprezintă pierderea în expresie bănească intervenită la un bun asigurat

ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.
Deoarece paguba poate fi mai mică sau egală faţă de valoarea bunului asigurat întâlnim
noţiunea de pagubă totală - situaţie în care bunul a fost distrus în întregime şi pagubă parţială -
atunci când pierderea intervenită este mai mică decât valoarea bunului.

Despăgubirea / indemnizaţia de asigurare reprezintă suma de bani pe care asigurătorul

o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea
de asigurare trebuie să fie în limita sumei asigurate şi egală sau mai mică decât paguba în funcţie
de principiul de răspundere al asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.
În practica asigurărilor de bunuri se întâlnesc trei principii care se aplică la acoperirea
pagubei:
1. principiul răspunderii proporţionale
2. principiul primului risc
3. principiul răspunderii limitate
Asigurari Reasigurari 

În cazul aplicării principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea de asigurare se

stabileşte faţă de pagubă în aceeaşi proporţie în care se află suma asigurată faţă de valoarea
bunului asigurat:

despagubirea de asigurare suma asigurat ă

=
pagub ă valoarea bunului

suma asigurată
despagubirea de asigurare= paguba ×
valoarea bunului

Prin urmare, potrivit relaţiilor de mai înainte, în cazul acoperirii pagubei conform
principiului răspunderii proporţionale, mărimea despăgubirii de asigurare este influenţată atât de
mărimea pagubei cât şi de raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului. Cu cât suma
asigurată este mai apropiată de valoarea bunului cu atât nivelul despăgubirii va fi mai apropiat de
cuantumul pagbei. Despăgubirea de asigurare se stabileşte conform acestui principiu în special în
cazul asigurărilor de autovehicule, al bunurilor de valoare moderată, al asigurărilor de mărfuri în
timpul transportului, al animalelor.
În cazul aplicării principiului primului risc, despăgubirea este egală cu paguba fără a
putea depăşi mărimea sumei asigurate. Conform acestui principiu, raportul dintre suma asigurată
şi valoarea bunului nu va mai influenţa mărimea despăgubirii, aceasta depinzând doar de
mărimea pagubei şi a sumei asigurate.
Asigurătorul aplică acest principiu în special la acele asigurări de bunuri la care pagubele
totale se produc mai greu, de exemplu, în cazul asigurărilor de clădiri şi construcţii. Volumul
sumei asigurate este considerat ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă la bunul
respectiv.
Dacă comparăm volumul despăgubirii stabilit conform celor două principii, vom constata
că el diferă numai când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba
înregistrată a fost parţială. În cazul ambelor principii partea din pagubă care depăşeşte suma
asigurată este suportată în întregime de către asigurat.
Dacă analizăm cele două principii din punct de vedere al asiguraţilor se constată că
principiul primului risc este mai avantajos decât principiului răspunderii proporţionale deoarece
pagubele sunt despăgubite într-o proporţie mai mare. Din această cauză şi primele de asigurare la
asigurările despăgubite pe baza principiului primului risc vor fi mai mari decât primele de
asigurare la asigurările despăgubite pe baza principiului răspunderii proporţionale.
În cazul principiului răspunderii limitate despăgubirea se acordă numai dacă paguba
produsă de riscul asigurat depăşeşte o anumită limită dinainte stabilită. În acest caz o parte din
pagubă cade în sarcina asiguratului, iar mărimea relativă a acesteia (uneori cea absolută) este
stipulată în contract.
Partea din pagubă dinainte stabilită care cade în sarcina asiguratului poartă denumirea de
franşiză. Franşiza poate fi de două tipuri: atinsă (simplă) şi deductibilă (absolută).
În cazul franşizei atinse asigurătorul acoperă în întregime paguba până la nivelul sumei
asigurate, dacă aceasta este mai mare decât franşiza.
Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă indiferent cât este volumul
acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai
pentru partea de pagubă care depăşeşte franşiza.
Asigurari Reasigurari 

Nici în cazul franşizei atinse, nici în cazul franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri
pentru daunele care se încadrează în limitele franşizei. Sunt şi poliţe de asigurare în care există
opţiunea pentru franşiză 0, dar atunci cota de primă este mai ridicată.
Dacă comparăm principiul răspunderii limitate cu celelalte două principii vom constata
un grad mai scăzut de compensare a daunelor în cazul asigurărilor la care se aplică principiul
răspunderii limitate însă şi cota de primă tarifară va fi mai mică.
Prin aplicarea principiului răspunderii limitate se evită cheltuielile privind evaluarea şi
constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la pagubele de un volum mai redus care nu
prezintă importanţă economică deosebită. Totodată existenţa franşizei îl determină pe asigurat să
manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor deoarece el ştie că, dacă se produce riscul
asigurat, o anumită parte din pagubă o va suporta singur.
Asigurari Reasigurari