ROXANA-DANIELA PĂUN

DREPTUL AFACERILOR

Curs în tehnologie ID–IFR

 © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2018
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului
şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (COD 171)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dreptul afacerilor /Curs în tehnologie ID–IFR/ Roxana-Daniela Păun - Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2018

Conţine bibliografie
ISBN 978-606-20-0251-0

34
336

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Dragoş CIOCĂZAN

Tehnoredactor: Georgiana GÎRJOI
Coperta: Magdalena ILIE

Bun de tipar: 02.03.2018; Coli tipar:16

Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine

Str. Fabricii 46C, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91;
e-mail: contact@editurafrm.ro
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, BUCUREŞTI
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
MANAGEMENT

ROXANA-DANIELA PĂUN

DREPTUL AFACERILOR

– Curs în tehnologie ID–IFR –

Realizator Curs în tehnologie ID– IFR

Conf.univ.dr. Roxana-Daniela PĂUN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2018
 CUPRINS

Obiectivele cursului Dreptul afacerilor………………………………………………….. 7

Unitatea de învăţare 1
Introducere în dreptul afacerilor………………………………………………………….… 13

Unitatea de învăţare 2
Subiectele raporturilor de afaceri…………………………………………………………… 29

Unitatea de învăţare 3
Contracte comerciale utilizate in relaţiile de afaceri- tipuri de contracte………………….. 45

Unitatea de învăţare 4
Mediul de afaceri şi relaţiile de muncă în contextul dreptului
comerţului internaţional şi al dreptului afacerilor-
reglementări comunitare în materie........................................................................................ 66

Unitatea de învăţare 5
Titlurile de valoare (titluri de credit)- mijloace de plată……………………………………. 91

Unitatea de învăţare 6
Bursele de mărfuri şi bursele de valori…………………………………………………….. 101

Unitatea de învăţare 7
Piaţa de capital....................................................................................................................... 108

Unitatea de învăţare 8
Concurenta în afaceri şi protecţia consumatorului
din perspectiva relaţiilor de afaceri…………………………………………………………. 113

5
6
 INTRODUCERE

Acest curs este destinat pregătirii studenţilor de la facultăţile juridice şi economice şi tuturor
celor interesaţi în cunoşterea mediului afacerilor şi a modului de derulare a unei afaceri în condiţiile
societăţii româneşti- europene, dar şi societăţii europene globalizate.
Cursul este recomandat studenţilor care urmează formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi
învăţământ la distanţă, reprezentând o sinteză minimă a disciplinei studiate- Dreptu afacerilor.
Manualul este un instrument de lucru care permite studiu şi notiţe pe curs, în spaţiile alocate în fiecare
pagină. Conţinutul ştiinţific trebuie completat, pentru o mai bună înţelegere, prin parcurgerea
bibliografiei obligatorii şi cu alte cursuri şi materiale indicate în trimiterile de la subsol şi bibliografia
afişată după fiecare unitate de învăţare. La completarea studiului vor contribui şi consultaţiile
acordate, activităţile tutoriale pe care profesorul titular de disciplină şi autorul manualului le acordă
studenţilor conform orarului.
Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii
dirijate de profesor.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune cu rezultatele aşteptate doar cu
condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care este
prezentată în cele ce urmează.
Cursul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământul
naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
materialului asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale ale
dreptului afacerilor şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.
Cursul este structurat pe unităţi de învăţare, fiecare reprezentând o parte omogenă din
componenţa conţinutului ştiinţific care trebuie însuşit, caracterizată de un număr limitat de termeni de
referinţă (cuvinte cheie). Cursul poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei la modulului de
studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe
cele de evaluare)

Obiectivele cursului ”Dreptul afacerilor”:

Cursul urmăreşte: însuşirea elementelor esenţiale ale dreptului afacerilor ca disciplină distinctă
de dreptul comercial, de dreptul comerţului internaţional, şi de alte discipline cu relevanţă în dreptul
afacerilor (dreptului muncii, dreptului administrativ, dreptului civil, procesual civil, penal şi procesual
penal)
Elementele dreptului afacerilor sunt analizate în complexitatea relaţiilor de afaceri şi a
mediului de afaceri în ansamblul său, cuprinzând şi elemente esenţiale de concurenţă în afaceri,
protecţie a consumatorului ca beneficiar al efectelor relaţiilor de afaceri, toate abordate şi în contextul
statutului României de membru al Uniunii Europene.

Exemplificăm obiective specifice:

1. Dezvoltarea gândirii juridice a studenţilor pentru înţelegerea specificului instituţiilor de drept

afacerilor în cadrul relaţiilor economice internaţionale, în condiţiile globalizării
2. Formarea de specialişti în domeniul dreptului afacerilor, prin cunoaşterea şi definirea
noţiunilor de bază utilizate în relaţiile de afaceri
3. Însuşirea caracterului interdisciplinar al dreptului afacerilor
4. Facilitarea accesului studenţilor la cunoaşterea şi aprofundarea principalelor aspecte ce
influenţează în mod semnificativ relaţiile economice şi de afaceri
5. Însuşirea caracterului interdisciplinar al dreptului afacerilor

7
 6. Aprofundarea normelor ce reglementează funcţionarea mecanismelor naţionale, comunitare şi
internaţionale ale economiei de piaţă
7. Cunoşterea şi caracterizarea principalelor tipuri de contracte utilizate în relaţiile de afaceri, în
contextul globalizări
8. Familiarizarea studenţilor cu instituţii precum: bursele de marfuri, de valori, piaţa de capital,
jurisdicţii off-shore, specifice relaţiilor de afaceri
9. Analizarea rolului concurenţei în relaţiile de afaceri

Competente generale:

1. Formarea capacităţii de operare cu termenii juridici specifici disciplinei dreptuluj afacerilor.

2. Definirea şi însuşirea noţiunilor esenţiale ale dreptului afacerilor: ex: fapte de comerţ, fond de
comerţ, subiectele raporturilor de afaceri, contracte comerciale folosite în relaţiile de afaceri, relaţiile
de muncă în afacerile internaţionale, titluri comerciale de valoare, burse de mărfuri, burse de valori,
piaţa de capital,
3. Familiarizarea studenţilor cu tipurile de contracte utilizate în relaţiile de afaceri cu
componentă comunitară şi/sau internaţională
4. Însuşirea şi analizarea comparativă a jurisdicţiilor off-shore din perspectiva unui viitor
practician în domeniul dreptului afacerilor

Competente specifice:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)

1. Cunoşterea şi aprofundarea elementelor esenţiale componente ale relaţiilor de afaceri în
contextul lumii globalizate;
•Cunoşterea reglementărilor comunitare şi internaţionale privind relaţiile economice, financiare,
de muncă, de drept internaţional, de dreptul comerţului internaţional, care definesc şi formează
relaţiile de afaceri.
•Cunoşterea subiectelor relaţiilor de afaceri.
•Însuşirea elementelor definitorii privind bursele de mărfuri, bursele de valori şi piaţa de capital
şi aprofundarea rolului fiecărei instituţii în dezvoltarea relaţiilor de afaceri.
•Cunoaşterea noţiunilor şi conceptelor specifice relaţiilor de afaceri, a instituţilor care
gestionează domeniile respective.
•Utilizarea adecvată a paradigmelor specifice studiilor şi politicilor comunitare.
•Cunoaşterea noţiunilor de bază specifice dreptului afacerilor şi înţelegerea mecanismului de
funcţionare al sistemului instituţiilor de drept internaţional contemporan, în contextul globalizării
relaţiilor de afaceri.
•Utilizarea adecvată a conceptelor şi principiilor fundamentale ale dreptului afacerilor în
corelare cu dreptul comunitar şi internaţional în procesul complex actual de globalizare.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
•Interpretarea conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei pentru dezvoltarea aptitudinilor
de jurist/ expert în domeniul dreptului afacerilor
•Înţelegerea modalităţilor de implementare a cunoştinţelor teoretice prin rezolvarea unor speţe în
domeniul relaţiilor de afaceri, completarea unor tipuri diferite de contracte utilizate în relaţiile de
afaceri, realizarea unor referate pe teme din curricula cursului ex: criminalitatea gulerelor albe,
utilizarea mărcii în relaţiile de afaceri, etc.
•Realizarea unei analize comparative între mandatul civil şi mandatul comercial
3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice;
utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
•Rezolvarea unor speţe privind posibile litigii între societăţi comerciale, privind răspunderea
penală a persoanei juridice în relaţiile de afaceri, etc
•Aplicarea tehnicilor specifice negocierilor internaţionale şi soluţionării diferendelor
internaţionale dintre state numai pe cale amiabilă.
8
 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific/cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice/ promovarea unui
sistem de valori culturale, morale şi civice/ valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice/ implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice/
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane – instituţii cu responsabilităţi similare/participarea la
propria dezvoltare profesională)
•Cultivarea sentimentului de respect pentru valorile ştiinţifice naţionale, comunitare şi
internaţionale.
•Combaterea oricărei forme de încălcare a normelor juridice comunitare şi internaţionale în
relaţiile de afaceri, etc.

Resurse şi mijloace de lucru

Manualul, notiţe la activităţile tutoriale organizate conform orarului, consultaţii cu
coordonatorul de disciplină şi tutorii de curs,
Parcurgeţi cu atenţie conţinutul capitolului, al anexelor şi informaţiilor suplimentare primite
cu ocazia activităţilor tutoriale şi a consultaţiilor cu coordonatorul de disciplină şi cu tutorii,
Localizaţi în text conceptele şi termenii de reţinut,
Parcurgeţi bibliografia obligatorie,
Răspundeţi la întrebările recapitulative, sub forma unor expuneri verbale, dar şi în scris,
sintetice,
Realizaţi testele de evaluare, fără a aplela la răspunsuri. Evaluaţi rapsunsurile şi reluaţi
documentarea pe baza manualului şi a bibliografiei suplimentare,
Rezolvaţi studiile de caz şi exerciţiile.

Structura cursului

Cursul este compus din 8 unităţi de învăţare cu următoarea structură:

Unitatea de învăţare 1 INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

• Definitie, concept, raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline de drept,
• Faptele de comerţ şi fondul de comerţ,
• faptele de comert, reglementare, definitie,
• fondul de comert, reglementare, vadul comercial, marca, clientela- elemente distinctive

Unitatea de învăţare 2 SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI

• Subiectele raporturilor de afaceri: comercianţi persoane fizice si persoane juridice; grupuri de
interes economic- national si european,
• Noţiuni generale despre paradisurile fiscale
• „Criminalitatea gulerelor albe”

Unitatea de învăţare 3 CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE IN RELATIILE DE

AFACERI- TIPURI DE CONTRACTE
• Contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat comercial, contractul de agency-
varianta anglo-saxonă a mandatului comercial, contractul de comision, contractul de cont curent, 4 ore
• Contracte de finanţare- contractul de factoring, de leasing, 1,5 ore
• Contracte de transfer de tehnologie- contractul de franciză, contractul de licenţă, contractul de
know-how, contractul de consulting- engineering- 3 ore
• Contractul de asigurare – 1,5 ore

9
 Unitatea de învăţare 4 MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CONTEXTUL
DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ŞI AL DREPTULUI AFACERILOR-
REGLEMENTĂRI COMUNITARE ÎN MATERIE
• Reglementări naţionale privind relaţiile de muncă în România,
• Reglementări comunitare privind relaţiile de muncă în firmele cu element de extraneitate,
Momente cheie în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europeană, etape,
istoricul reglementărilor europene în materie

Unitatea de învăţare 5 TITLURILE DE VALOARE (TITLURI DE CREDIT)- MIJLOACE DE

PLATĂ
• Titlurile comerciale de valoare (titluri de credit), ca mijloace de plată- noţiune, sediul materiei,
caracteristici
• Cambia
• Biletul la ordin,
• Cec-ul

Unitatea de învăţare 6 BURSELE DE MĂRFURI ŞI BURSELE DE VALORI

• Bursele de mărfuri, noţiuni generale, istoric şi evoluţii
• Bursele de valori, noţiuni generale, istoric şi evoluţii

Unitatea de învăţare 7 PIAŢA DE CAPITAL

• Piaţa de capital, noţiuni generale, definiţie, istoric, organizare şi funcţionare

Unitatea de învăţare 8 CONCURENŢA ÎN AFACERI ŞI PROTECŢIA CONSUMATORULUI

DIN PERSPECTIVA RELAŢIILOR DE AFACERI
• Concurenţa în afaceri din perspectiva relaţiilor de afaceri
• Protecţia consumatorului din perspectiva relaţiilor de afaceri

10
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ SELECTIVĂ

Cursuri, monografii, tratate

1. Angheni, Smaranda, Volonciu, Magda, Stoica, Camelia, Drept comercial, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
2. Angheni, Smaranda, Volonciu, Magda, Stoica, Camelia, Drept comercial, ediţia a III-a, ed. All
Beck, 2004
3. Cărpenaru, Şt. D., Drept comercial român, ediţia a V-a, ed. All Beck, 2004
4. Florescu, Grigore, Drept comercial român, Vol.1, Societăţile comerciale, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2005
5. Florescu, Grigore, Dreptul societăţilor comerciale, Vol.1, Societăţile comerciale, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2010
6. Ionescu E. (coordonator), Rotaru A., Oprea C., Picu A., Preţuri şi concurenţă, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2010
7. Moşteanu T., Alexandru F., Concurenţa economică şi integrarea europeană, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti 2006
8. Păun, Roxana-Daniela, Dreptul concurenţei, curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2013
9. Păun, Roxana-Daniela, Dreptul concurenţei, manual realizat în tehnologiile ID-IFR, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2015
10. Păun, Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, curs universitar, Editura Fundaţiei România de Mâine,
2011
11. Păun, Roxana-Daniela, Spaţiul Monetar European, Editura Expert, Bucureşti, 2004
12. Sitaru, Dragoş-Alexandru, Dreptul comerţului internaţional, tratat, partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2004
13. Şerbulescu, Luminiţa, Bondrea, Aurelian A., Managementul Mărcii şi al imaginii de marcă,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

11
12
 Unitatea de învăţare 1

INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR

Cuprins:
• Definiţie, concept, raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline de drept,
• Faptele de comerţ şi fondul de comerţ,
o faptele de comert, reglementare, definitie,
o fondul de comert, reglementare, vadul comercial, marca, clientela- elemente
distinctive

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: dreptul afacerilor, fapte de
comerţ, fond de comerţ, vad comercial, marca,
clientelă
prezentarea componentelor fiecărei noţiuni utilizate în
această unitate de învăţare
evidenţierea etapelor parcurse până la conturarea
disciplinei dreptul afacerilor în legislaţia europeană şi
naţională, repere legislative
analizarea raportului dreptului afacerilor cu alte
discipline de drept, evidenţiind caracterul dreptului
afacerilor şi importanta distincţiei dintre dreptul
afacerilor şi dreptul comercial

Competenţe generale:
• Formarea capacităţii de operare cu termenii juridici specifici
disciplinei dreptului afacerilor prin însuşirea definiţiei dreptului
afacerilor si a noţiunilor esenţiale din dreptului afacerilor: ex: fapte
de comerţ, fond de comerţ, vadul comercial, marca, clientela
• Explicarea şi întelegerea distincţiei dintre vadul comercial, marca,
clientela din perspectiva relaţiilor de afaceri

Timpul alocat temei: 3 ore

13
 I. Conţinutul dreptului afacerilor:

Este important de remarcat încă de la început că nu există până

în prezent o definiţie unanim recunoscută în doctrină şi în literatura
de specialitate. Acest fapt generează abordări diferite şi complexe
pornind de la originile dreptului afacerilor, care de multe ori este
indentificat în percepţia nespecialiştilor cu dreptul comercial. Există
astfel opinii conform cărora. „les affaires sont les affaires” 1.
În opinia directorului Institutului de Drept Economic, Fiscal şi
social şi profesor la Universitatea Dauphine- Paris, Alfadari Elie 2,
dreptul afacerilor, deşi este o disciplină multidisciplinară, în volumul
său nu abordează decât aspecte generale despre concurenţă, preţuri,
monedă şi credit; apoi despre întreprinderi- noţiuni, organizare
concentrare şi tratamentul dificultăţilor, şi alte activităţi- producţia,
distribuţia şi consumul, protecţia consumatorului.
Chiar dacă „afacerile sunt afaceri”, dreptul afacerilor poate fi
considerat un drept economic 3. În această opinie, dreptul economic
cuprinde: 1. cadrul juridic al economiei, în care se studiază
reglementările legate de monedă, credit, dar şi aspecte esenţiale
legate de concurenţă şi preţuri;
2. agenţii economici analizând în special „întreprinderile” 4,
respectiv societăţile comerciale sub toate formele cunoscute şi
reglementate de Codul Comerciale şi alte legi speciale;
3. obiectele economice 5 (bunuri şi servicii)- bunurile în forma
lor corporală şi necorporală şi serviciile;
4. activităţile economice: producţie, distribuţie şi consum.
Economia este cea care stabileşte circuitele între diferiţii agenţi
economici, instituţii financiare şi administraţie, pentru a face ca bunurile
şi serviciile să circule pe piaţă. În acest circuit economic este de
remarcat atât componenta internă a relaţiilor comerciale, de afaceri între
firmele de aceeaşi naţionalitate, dar şi componenta externă pentru
relaţiile de afaceri între firme, unde intervine elementul de extraneitate,
altfel spus, unul din partenerii relaţiei contractuale comerciale este o
firmă străină. Toate aceste elemente încep să capete conotaţii speciale
ţinând cont că România este membră a Uniunii Europene, iar afacerile
în România deja implică relaţii comerciale cu firme străine, ale căror ţări
de origine sunt atât în spaţiul comunitar, dar şi din lumea întreagă.

1
Opinie exprimată de către directorul Institutului de Drept Economic, Fiscal şi Social şi profesor la
Universitatea Dauphine- Paris, Alfadari Elie, în volumul ” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed. Litec,
Libraire de la Cour de cassation, 1993
2
Idem 1
3
Opinie exprimată de Jacquemin A. şi Schrans G. în volumul „Le droit economique”, PUF, 1970, şi de
alţi autori în diverse reviste de specialitate începând din 1961, 1967-1980.
4
Termenul uzitat este „entreprise”, care în traducere înseamnă întreprindere, acţiune afacere- conform
dicţionarului francez-român- administrativ, comercial, economic, financiar-bancar şi juridic, autor Christine-
Anca Savin, şi Vasile Savin, ed. Dacia Educaţional, 2001.
5
Termenul uzitat este „objects”, conform Alfadari Elie,” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed.
Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1993, pag. 4
14
 În contextul actual, în care elementele globalizării sunt
prezente din ce în ce mai mult în viaţa fiecărui român, cetăţean
european, studierea dreptului afacerilor reprezintă o necesitate şi
oferă o imagine de ansamblu a mediului de afaceri, a normelor
juridice şi economice care reglementează domeniul, şi în perspectiva
unei economii competitive şi performante.
Din aceste considerente sunt deja redactate, pentru facultăţile
economice o serie de cursuri de dreptul afacerilor, deşi multe dintre
acestea au un pronunţat caracter economic şi mai puţin juridic. Este
important de analizat locul dreptului afacerilor între celelalte
discipline de drept dar şi raportul dreptului afacerilor cu alte
discipline juridice şi economice.

II. Raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline

Raporturile şi interdependenţa dintre dreptul afacerilor şi alte

ramuri de drept formează sistemul unitar de norme juridice care
acţionează în cadrul dreptului afacerilor şi care dau un caracter
interdisciplinar dreptului afacerilor.

II.1. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice

II.2. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice

Raporturile şi interdependenţa dintre dreptul afacerilor şi alte

ramuri de drept formează sistemul unitar de norme juridice care
acţionează în cadrul dreptului afacerilor şi care dau un caracter
interdisciplinar dreptului afacerilor.

II.1. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice 6:

a) dreptul afacerilor este „un drept” şi nu „economie”
- presupune un ansamblu de norme juridice

b) dreptul afacerilor se raportează la economie

Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice poate fi

analizat din două perspective:
P1) perspectiva macroeconomică-
*dreptul afacerilor este în principal un drept de intervenţie a
statului în domeniul economic,
* dreptul afacerilor reflectă politica statului
* la nivel naţional (ex:lupta contra inflaţiei şi şomajului)
* la nivel sectorial (ajutoarele în siderurgie) – între limitele
admise de normele europene pentru a nu fi ajutor de stat –,
amenajarea teritoriului, planurile regionale de dezvoltare)
P2) perspectiva microeconomică
* dreptul afacerilor este în principal un drept al
întreprinderilor 7 (societăţilor) care include:
*raporturile interne în întreprinderi (structură, gestiune,
raporturile cu asociaţii, cu personalul, etc)

6
Alfadari Elie,” Droit des affaires, les cadres generaux”, ed. Litec, Libraire de la Cour de Cassation, 1993,
7
Opinie exprimată de Alfadari Elie, directorul Institutului de Drept Economic, Fiscal şi Social şi profesor
la Universitatea Dauphine- Paris.
15
 *raporturile cu alte întreprinderi (raporturile cu clientela,
raporturile cu concurenţa, sau rapoturile de intergrare: fuziune,
absorbţie, control, acorduri comerciale, înţelegeri între părţi etc.)

II.2. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice

a) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public
b) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat
c) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional şi
european/comunitar
d) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual civil şi penal
e) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului internaţional

a) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public 8:

*raporturi cu dreptul administrativ în privinţa regulilor
care vizează relaţiile societăţilor comerciale şi a firmelor cu
autorităţile administrative, libertăţile comerciale, regulile privind
egalitatea în faţa serviciilor publice, ordinea publică economică,
raporturi juridice de drept administrativ concretizate în acte
administrative individuale aplicabile afacerilor etc
*raporturi cu dreptul fiscal în privinţa importanţei
reglementărilor fiscale în constituirea şi funcţionarea societăţilor
comerciale şi a firmelor şi companiilor, stabilirea şi încasarea
impozitului pe profit, şi a altor impozite şi taxe prevăzute în
legislaţia fiscală, plătibile de către contribuabilii persoane juridice,
predictibilitatea reglementărilor fiscale pentru a asigura stabilitatea
mediului de afaceri şi posibilitatea orientării afacerii pe termen lung
prin întocmirea unui plan de afaceri realist şi profitabil, atât pentru
firma/compania respectivă, cât şi pentru statul care încasează
impozite şi taxe de la contribuabil fie el persoană fizică sau juridică.
De altfel, în legislaţia fiscală naţională, respectiv Codul Fiscal,
(Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal) prevede în cap.2-
Interpretarea şi modificarea Codului Fiscal, art.3, principiile
fiscalităţii:
„a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele
categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate,
asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice
clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele,
modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare
plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală
ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de
management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin
impunerea diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen
lung a prevederilor Codului Fiscal, astfel încât aceste prevederi să
nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoanele
fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării
de către acestea a unor decizii investiţionale majore.”

8
A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ediţia a -3 a, ed. All
Beck, 2004,
16
 * raporturi cu dreptul penal legate de regulile de ordine
publică economică, incriminarea şi sancţionarea faptelor legate de
existenţa, derularea şi realizarea afacerilor şi care sunt sancţionate
penal. 9

b) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat:

* raporturi cu dreptul civil care „furnizează” regulile
generale în privinţa bunurilor, contractelor şi asigurărilor- respectiv
regimul juridic al bunurilor, capacitatea juridică (de folosinţă şi de
exerciţiu), a subiecţilor de drept participanţi la raporturile de drept
civil sau comercial. 10
* raporturi cu dreptul comercial legate de tehnicile
particulare în lumea comercianţilor, de la micii întreprinzători şi
asociaţiile familiale la marii producători industriali, bancheri
(finanţişti) şi transportatori; societăţi comerciale şi proceduri
colective de executare asupra bunurilor sechestrate etc.
Există autori 11 care consideră că dreptul afacerilor are
caracter pluridisciplinar mai accentuat decât dreptul comercial.
Astfel, dreptul afacerilor conţine:
* elementele de drept privat,
* elemente de drept public respectiv de drept fiscal, drept al
muncii, protecţia consumatorului (care se caracterizează prin norme
imperative)
* elemente de economie politică
*elemente de management (privind organizarea şi gestiunea
întreprinderii), etc.
* raporturi cu dreptul muncii (social) legate de organizarea
internă a societăţii, repartizarea muncii, retribuirea muncii,
încheierea, modificarea, încetarea contractului de muncă,
răspunderea disciplinară şi materială a angajatului, sau a altui
participant în relaţiile de afaceri, (persoană fizică /juridică) şi alte
relaţii între angajator şi salariat, care sunt reglementate de normele
de drept al muncii. Aceste reguli vor fi aplicabile şi în relaţiile de
muncă implicate în dreptul afacerilor, pentru activităţile de comerţ.
* raporturi cu dreptul internaţional privat în materia
dispoziţiilor privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de
ordine publică, trimiterea, retrimiterea, dacă raportul juridic al
afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care
ridică problema legii aplicării acelui raport juridic.

9
Infracţiuni prevăzute de Codul Penal- ex. Luarea, darea de mită, traficul de influenţă, abuzul în serviciu,
înşelăciunea, gestiunea frauduloasă, fals, uz de fals, concurenţă neloială); dar şi infracţiuni prevăzute în Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
10
Dispoziţii cu caracter civil sunt reglementate fie de Codul Civil (legea generală), Decretul lege 31/1954
privind persoana fizică şi persoana jurdică (act normativ cu caracter special)
11
Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pag. 154, citând opiniile următorilor autori: I Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Chemarea, 1992, p
5,6, I Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. 1, Ed. ELL, 1998, p 19, V Pătulea, C Turianu,
Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, 1994, p 9-12, Şt Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a IV-
a, Ed. All Beck, 2002, p. 22-23.
17
 c) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional
şi european/comunitar
* dreptul afacerilor, deşi este un drept naţional nu trebuie
abordat doar din perspectiva îngustă a relaţiilor comerciale şi de
afaceri naţionale, ci şi prin prisma relaţiilor internaţionale şi a
relaţiilor comunitare, într-o Europă în care Piaţa Unică reprezintă
pilonul cheie al integrării europene, cu rol principal în pregătirea
Uniunii Economice şi Monetare, care stimulează creşterea
economică şi gradul de ocupare a forţei de muncă, întărind totodată
competitivitatea în spaţiul Uniunii Europene. 12

d) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual

civil şi penal
*dreptul afacerilor presupune şi rezolvarea eventualelor litigii
care apar între partenerii de afaceri, partenerii contractuali. Astfel,
sunt utilizate normele juridice de drept procesual civil şi penal pentru
soluţionarea litigiilor civile şi penale în legătură cu afacerile, dar şi
elementele legate de competenţa materială şi teritorială a organelor
de jurisdicţie.

e) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului

internaţional 13
Corelaţia dreptului afacerilor cu comerţul internaţional este
tratată diferit de autori. Astfel, conform unor opinii, dreptul
afacerilor nu ar exista distinct faţă de dreptul comercial 14, stabilind
chiar unele asemănări şi deosebiri, după cum urmează:
- dreptul afacerilor se aseamănă cu dreptul comerţului
internaţional prin caracterul pluridisciplinar: ambele conţin elemente
de drept civil şi comercial, în principal, dar şi elemente de drept
public, fiscal şi valutar, precum şi de drept al muncii.
- dreptul afacerilor se deosebeşte de dreptul comerţului
internaţional prin faptul că dreptul afacerilor se concentrează pe
elementele care vizează organizarea, managementul şi activitatea
firmei orientată către obţinerea de profit, dreptul comerţului
internaţional abordează relaţiile comerciale dintre partenerii de
afaceri, contracte internaţionale şi alte instituţii cum sunt subiectele
raporturilor comerciale internaţionale, operaţiunile de creditare,
precum şi modalităţile de soluţionare a litigiilor, fiind toate
secundare ideii de promovare a relaţiei comerciale dintre firme.

III. Caracteristicile dreptului afacerilor:

* dreptul afacerilor nu este un drept autonom
– nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată
activitatea şi viaţa economică,
– nu vizează categorii particulare de personal, spre deosebire
de dreptul comercial, ci doar anumiţi cetăţeni, care au calitatea de
comercianţi/oameni de afaceri.

12
A se vedea Roxana- Daniela Păun, Spaţiul Monetar European, ed. Expert, Bucureşti, 2004, capitolul
Coodonatele politicii fiscale a statelor din Uniunea Europeană, secţiunea Buna funcţionare a pieţei unice, pag 77
13
A se vedea Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2004
14
Dragoş- Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional- tratat, partea generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004, pag. 153-155
18
 * dreptul afacerilor este un drept original, multidisciplinar15
– permite încorporarea unor reguli cărora le găseşti cu greu loc
în altă disciplină tradiţională, pentru că reglementează elemente
aparent fără legătură cu alte ramuri de drept, dar fără de care nu se
poate desfăşura o activitate de afaceri, pentru că termenul de afaceri
are o sferă mai largă de cuprindere decât termenul de comercial,
– sintetizează reguli aplicabile altor ramuri de drept. Cu toate
acestea nu se poate vorbi despre un mozaic, o juxtapunere de reguli,
ci mai degrabă o construcţie coerentă, care permite întelegerea
raporturilor comune între instituţii asupra regulilor care până acum
păreau separate.
– constituie un liant între drept şi economie, conştientizând
problemele concrete cu care se confruntă această ramură de drept,
care încă nu are o metodologie de abordare comună, reglementată şi
unanim recunoscută, deşi domeniul afacerilor este cel care uneşte
practic lumea economică de cea juridică, o lume economică
reglementată juridic şi care este esenţială în funcţionarea unei
societăţi dezvoltate. (într-o abordare simplistă, fără afaceri nu s-ar
produce nimic, iar societatea nu ar putea evolua)

II.1. FAPTE DE COMERŢ

II.1.1. Definiţie 16:
care dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea
comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb de mărfuri şi
valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în operaţiunile
de schimb.
II.1.2. Teorii 17:
T1. Teoria speculaţiei:
Esenţa teoriei: actul de comerţ este un act de speculaţie. Termenul de
speculaţie în dreptul comercial = orice activitate prin care se
urmăreşte obţinerea de beneficii (profit) şi nu în sens peiorativ =
înşelăciune în afaceri.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în scopul său:
realizarea unui profit (animus lucri)
T2. Teoria circulaţiei:
Esenţa teoriei: actul de comerţ este un act de circulaţie.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în obiectul său: actul
de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi consumator.
T3. Teoria întreprinderii: actul de comerţ este actul îndeplinit
printr-o întreprindere 18.
Esenţa teoriei: actul de comerţ se realizează în cadrul unei
întreprinderi, presupune repetarea profesională a actelor, urmare unei
organizări prestabilite şi bazate pe mijloace materiale date.

15
A se vedea referirile la raportul dreptului afacerilor cu dreptul comercial, p. 4
16
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial, ediţia a -3 a, ed. All Beck,
2004, p 21
17
Şt. D. Cărpenaru, Drept Comercial Român, ediţia a V-a, ed. All Beck, 2004, p 26-28
18
Întreprinderea este un organism economic, în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător,
care combină forţele naturii cu capitalul şi munca, în scopul producerii de bunuri şi servicii.- definiţie St. D
Cărpenaru, op. Cit. P. 35, şi I.N.Finţescu, Curs de Drept Comercial vol. 1, Bucureşti, 1929,p. 44-45, C Bălescu,
Curs de Drept Comercial şi Industrial, Bucureşti, 1940, p 107
19
 Caracterul esenţial al actului de comerţ constă într-o activitate
organizată sistematic şi nu într-un act juridic sau operaţiune cu
caracter izolat.
T4. Teoria mixtă: actul/faptul de comerţ este actul juridic/faptul
juridic şi operaţiunile de comerţ prin care se realizează producerea
de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o
interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit 19.
În doctrină, criteriile utilizate pentru definirea faptului de
comerţ sunt profitul şi circulaţia.

I.1.3. Sediul materiei: Codul Comercial, Cartea I, Despre Comerţ

în genere, Titlul II, Despre faptele de comerţ, art. 3:
Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în
natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a
se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni
ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri, în natură
sau lucrate, şi vânzările de obligaţiuni ale Statului sau de alte titluri
de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere;
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de Stat sau a altor
titluri de credit circulând în comerţ;
4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri ;
6. Întreprinderile de spectacole publice ;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri ;
8. Întreprinderile de construcţii ;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie ;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul
decât autorul sau artistul vinde ;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apă
sau pe uscat;
14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de
vase pentru navigarea interioară şi exterioară şi tot cee ce priveşte la
echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas.
16. Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile
maritime şi toate contractele privitoare la comerţul de mare şi la
navigaţiune;
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra
vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunei;
19. Depozitele pentru cauza de comerţ;
20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj,
liberate de ele.

19
Z Guyon, Droit des affaires, Tome1, 8-eme edition, vol. 1. Economica, Paris, 1994, p 52.
20
Alte fapte de comerţ în sensul art 4 din Codul Comercial
sunt:”celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu
sunt de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.”

Nu sunt fapte de comerţ:

* cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau
consumaţia cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea
revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are după pământul sau cel cultivat de
dânsul.(art. 5)
Excepţii:
* Asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în
ce priveşte pe asigurator. (art. 6, alin.1)
* Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ, în ce
priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză
comercială. (art. 6, alin.2)

II.1.4. Categorii de fapte de comerţ-

În doctrină nu există până în prezent un punct de vedere
unitar în privinţa clasificării faptelor de comerţ prevăzute de Codul
Comercial. După abrogarea Codului Comercial prin nou Cod Civil
(Legea nr. 287/2009 publicată în Monitorul Oficial nr.
511/24.07.2009) analiza faptelor de comerţ devine discutabilă, fără a
fi avute în vedere alte acte normative care fac vorbire în conţinutul
lor despre fapte de comerţ. Acest fapt se datorează caracterului
eterogen al faptelor de comerţ, care fac astfel imposibilă utilizarea
unor criterii unitare de clasificare. 20
II.1.4.1. Opinii în doctrina clasică
II.1.4.2. Opinii în doctrina modernă

II.1.4.1. Opinii în doctrina clasică

Clasificare:* fapte de comerţ obiective – cuprind actele juridice şi
operaţiunile determinate de lege şi producătoare de efecte juridice, în
temeiul legii, independent de calitatea autorului (comerciant sau
necomerciant)
* fapte de comerţ subiective – cuprind actele juridice şi
operaţiunile săvârşite de un comerciant.

II.1.4.2. Opinii în doctrina modernă

Clasificare: la categorii cunoscute în doctrina clasică au adăugat
subcategorii, făcând distincţie între:
* faptele de comerţ obiective 21:
* după natura lor- fapte declarate comerciale dacă
îndeplinesc anumite condiţii.
* după forma lor- fapte declarate comerciale fără a fi
necesară îndeplinirea unor condiţii (fapte de comerţ fără condiţii)
Alte clasificări doctrinare 22:
* fapte de comerţ unilaterale,
* fapte de comerţ mixte,

20
Punct de vedere exprimat de către St. D Cărpenaru, op. cit., pag 30
21
I. N. Finţescu, op. cit, vol I, p 33,
22
St. D.Cărpenaru, op. cit, p 30
21
 Clasificarea conform reglementării din Codul Comercial
abrogat de Nou Cod Civil (Legea nr. 287/2009 publicată în
Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009).:
Urmând principiile traditionale, art. 1 noul Cod Civil prevede că
dispoziţiile Codului Civil reglementeaza raporturile patrimoniale şi pe
cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Regulile stabilite de noul Cod Civil constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale (art. 2).
Consacrând aplicarea generală a Codului Civil, art. 3 prevede că
dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum
şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
In concepţia noului Cod Civil, profesioniştii sunt toţi cei care
exploatează o întreprindere [art. 3 alin. (2)].
Exploatarea unei întreprinderi reprezintă, potrivit art. 3 alin.
(3), în exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane a
unei activităţi organizate care constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu ca scop obţinerea de profit.
Din dispoziţiile citate rezultă că Noul Cod Civil a abandonat
sistemul autonomiei dreptului comercial, reglementat de Codul
Comercial (care a fost abrogat), în favoarea sistemului unităţii
dreptului privat.
În sistemul Codului comercial, autonomia dreptului comercial
era realizată prin reglementarea faptelor de comerţ obiective.
Articolul 3 C.com. stabilea o listă de 20 acte juridice, fapte juridice
şi operaţiuni economice, pe care le declara fapte de comerţ. Ele erau
considerate fapte de comerţ obiective, deoarece legiuitorul le-a
considerat comerciale datorită naturii lor şi pentru motive de ordine
publică. 23
1. Fapte de comerţ obiective, art 3- operaţiuni economice,
acte juridice- (enumerarea faptelor de comerţ, conform art. 3, a se
vedea secţiunea sediul materiei, p 8-9)
*faptele de comerţ obiective:
*operaţiuni de interpunere/intermediere în schimb sau
circulaţie, intermediere asupra mărfurilor şi titlurilor de credit
care pot fi denumite fapte (acte) obiective de comerţ (operaţiuni
care corespund noţiunii de comerţ- vânzare –cumpărare, circulaţia
bunurilor de la producător la consumator)
*acte de intermediere în operaţiunile de schimb vizând
munca organizată în întreprinderi (operaţiuni care corespund
noţiunii de producţie (industrie, ca activitate în cadrul căreia
obiectele din natură sunt transformate în bunuri comerciale)
* fapte de comerţ (acte juridice şi operaţiuni) conexe
(accesorii)- operaţiuni care sunt fapte de comerţ doar datorită
legăturii acestora cu actele juridice sau operaţiunile calificate ca fiind
fapte de comerţ de către Codul Comercial.
2. Fapte de comerţ subiective, (art.4) – care sunt
comercializate indiferent de calitatea persoanei care le „săvârşeşte”,
respectiv „contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt
de natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.” – ex:
contract de comision încheiat între doi comercianţi.

23
Conform analizei Prof. univ. dr. Stanciu CARPENARU privind evoluţiile dreptului comercial dupa
apariţia Noului cod civil https://www.juridice.ro/129735/dreptul-comercial-in-conditiile-noului-cod-civil.html
22
 3. Fapte de comerţ unilaterale sau mixte, art. 56- „Dacă un
act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii
sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de
dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de
cazurile în care Legea ar dispune altfel.”)
În noua reglementare a Codului Civil, conform Legii
287/2009 publicate în Monitorul Oficial nr. 511/24.07.2009), sunt
regândite şi redefinite noţiunile, unele fiind chiar înlocuite.” Potrivit
art. 3 noul Cod Civ., „(1) Dispoziţiile prezentului Cod se aplică şi
raporturilor dintre profesionisti, precum şi raporturilor dintre aceştia
şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti
toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Expresiile „acte de comert” sau „fapte de comerţ” cuprinse în
actele normative în vigoare se înlocuiesc cu expresia „activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii” (art. 6).
In Noul Cod Civil nu mai regăsim noţiunea de acte de comerţ
sau noţiunea de comerciant.
Prin art. 3 Noul C.civ. se consacră unitatea de reglementare a
raporturilor juridice patrimoniale şi nepatrimoniale. Dispoziţiile
Codului Civil au o aplicare generală, ele aplicându-se şi raporturilor
juridice dintre profesionişti, precum şi raporturilor juridice dintre
aceştia şi celelalte subiecte de drept civil.
In concepţia Noului Cod civil, profesionist este acela care
exploatează o întreprindere, iar prin exploatarea unei întreprinderi se
înţelege exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane
a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrainarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are
sau nu ca scop obţinerea de profit.
În opinia prof Cărpenaru, opinie pe care o împărtăşim şi noi, şi
mai toti teoreticienii, dar mai ales practicienii:
”Dreptul comercial continuă să existe; dispariţia sa este de
neacceptat, atât juridic, cât şi practic. Sub aspect juridic, nu se poate
ignora specificul actelor juridice săvârşite cu caracter profesional.
Sub aspect practic, dreptul comercial nu se reduce la reglementarea
raporturilor juridice obligaţionale, ci cuprinde şi normele care
reglementează societăţile comerciale, titlurile de credit, procedura
insolvenţei etc., care nu fac obiectul Noului Cod civil.” 24
De ce nu se poate renunţa la noţiunea de „comerciant” care
supravietuieşte în sistemul juridic românesc în masura în care ea este
menţionată în norme speciale care conţin un sens propriu al acestei
noţiuni, precum şi într-o serie de acte normative menţionate expres
în Legea de punere în aplicare Legea nr. 71/2011 privind punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil după cum urmează:
Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
republicată; Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă,
republicată, cu modificările ulterioare; Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi
consumatori, republicată, cu modificările ulterioare;

24
Ibidem 23.
23
 Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările
ulterioare; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului,
republicată, cu modificările ulterioare; Legea nr. 363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor, cu modificarile ulterioare; Legea
nr. 158/2008 privind publicitatea înşelatoare şi publicitatea
comparativă; Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor
alimentare, cu modificările şi completările ulterioare).
Mai mult, Noul Cod Civil defineşte profesioniştii ca fiind toti
cei care exploatează o întreprindere, având o arie de aplicare mult
mai largă decât cea a „comerciantului” din reglementarea actuală.
Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil prevede expres faptul ca noţiunea de
„profesionist” va include categoriile de comerciant, întreprinzator,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfaşoare activităţi economice sau profesionale.
Prin urmare, şi profesiile liberale (avocaţi, practicieni în
insolventă, evaluatori, executori etc.) vor intra în sfera noţiunii de
profesionist. 25

II.2. FONDUL DE COMERŢ

II.2.1. Consideraţii generale:

- expresia „fond de comerţ” este rar utilizată în dreptul român şi
dreptul francez. 26
- fondul de comerţ are rol important în desfăşurarea activităţii
comerciale; în funcţie de obiectul comerţului poate fi reprezentat de
bunuri- mobilier, local, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc.
- deşi este important, Codul Comercial nu cuprinde dispoziţii care să
reglementeze regimul său juridic.(Codul Comercial conţine o referire
la fondul de comerţ, în art. 861 Cod Comercial.) 27
- Fondul de comerţ în alte acte normative 28:

25
A se vedea opinia exprimata de av. Cornel Popa, Avocat asociat, Tuca Zbarcea & Asociatii Ruxandra
Frangeti, Avocat, Tuca Zbarcea & Asociatii, într-un art. publicat în oct. 2011, ”Noţiunile de comerciant şi de
profesionist în noua legislaţie civilă”
26
A se vedea pentru detalii legate de fondul de comerţ comparat Smaranda Angheni, Les fonds de
commerce en droit roumain et en droit francais, în Revue International de droit economique, Bruxelles, 1996, no.
2 p 237-255, idem Quelques aspects, concernant le fonds de commerce en droit roumain et en droit francais, în
Revue roumaine des sciences juridiques, ome VII, no. 1, 1996, p 56-73.
27
ART. 861 Cod Comercial « Falitul concordatar, mai înainte de îndeplinirea obligaţiunilor luate prin
concordat, nu va putea constitui fondul său de comerţ în gaj nici înstrăina acest fond în alt mod decât acela cerut
de felul comerţului său. Orice constituire de gaj sau înstrăinare, făcute în contra dispoziţiunilor acestui articol,
sunt nule de drept şi creditorii interesaţi pot cere chiar anularea concordatului şi restabilirea starei de faliment. »
28
art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, republicată, – „În Registrul
Comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la: a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de
comerţ, precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care face să
înceteze firma ori fondul de comerţ;”
- art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice,
TITLUL VI, Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, “(3) Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În cazul în care bunul afectat
garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile
acestuia vor fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În acest caz nu este necesar ca părţile
care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.”
24
 -art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul
Comerţului, republicată,
- art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei economice, TITLUL VI, Regimul juridic
al garanţiilor reale mobiliare,
- art. 1.1, lit. c) din Legea 298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale.
-importanţa cunoaşterii caracterului fondului de comerţ:
- pentru comerciant- pentru a-şi asigura protecţia bunurilor
pe care le utilizează în activitatea comercială, de afaceri.
- pentru protejarea intereselor creditorilor comerciantului.
Recunoaşterea fondului de comerţ este importantă prin
prisma bunurilor, ca elemente active ale patrimoniului
comerciantului, bunuri destinate activităţii comerciale.

II.2..2. Definiţia fondului de comerţ:

Ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, afectate de către comerciant desfăşurării unei activităţi
comerciale, cu scopul atragerii clientelei şi obţinerii unui profit din
activitatea desfăşurată. 29

II.2.3. Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii.

- Teoria personificării fondului de comerţ- fondul de comerţ este

un subiect de drept autonom.
- Teoria universalităţii de drept- fondul de comerţ constituie o
universalitate juridică. (universitas iuris)
- Teoria universalităţii de fapt- fondul de comerţ constituie o
universalitate de fapt. (universitas facti)
- Teoria patrimoniului de afectaţiune – fondul de comerţ este
considerat patrimoniu de afectaţiune- afectat realizării unui scop
precis, respectiv desfăşurării comerţului.
- Teoria proprietăţii incorporale – fondul de comerţ constituie un
drept de proprietate incorporală, ca şi drepturile de creaţie
intelectuală şi este asimilat:
*de către unii autori unui drept de clientelă, care conferă
titularului acestui drept un monopol de exploatare
* de către alţi autori unei creaţii intelectuale, asemănătoare
unei creaţii ştiinţifice, literare şi artistice ori tehnice, organizând
fondul de comerţ cu scopul unic de atragerea a clientelei.

II.2.4. Caracteristicile fondului de comerţ-

- bun unitar distinct de elementele care îl compun – poate face
obiectul unei vânzări, locaţiuni, garanţii reale imobiliare

- bun mobil supus regimului juridic al bunurilor mobile

(executarea silită a fondului de comerţ urmează procedura aplicabilă

- art. 1 din legea 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale. "ART. 1^1 În înţelesul prezentei legi: c) constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate
de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale."
29
A se vedea şi O. Căpăţână, op. cit, în Dreptul, nr. 9-11/1990 p 23. „Asupra unor definiţii din doctrina
perioadei interbelice. , St. D. Cărpenaru, op. cit, p 112.
25
 bunurilor mobile conform Codului de Procedură Civilă)
- bun mobil incorporal- poate face obiectul unui drept de
uzufruct, i se aplică teoria accesiunii, nu i se aplică prescripţia
instantanee reglementată de art. 1909 Cod Civil.

II.2.5. Elementele fondului de comerţ-

II.2.5.1. Elemente incorporale ale fondului de comerţ

- privesc drepturi privative, care conferă comerciantului dreptul

exclusiv de a le exploata în folosul său, în condiţiile stabilite de lege:
firma, emblema, clientela, vadul comercial, brevetele de invenţii,
mărcile şi indicaţiilor geografice, dreptul de autor.

II.2.5.2. Elemente corporale ale fondului de comerţ

- bunurile imobile şi mobile corporale 30

* bunuri imobile prin natura lor- ex: clădirile, imobile prin
destinaţia lor – ex: instalaţii, utilaje, maşini;
* bunuri mobile corporale- ex:
-materii prime, materiale destinate a fi prelucrate
-produsele (mărfurile) rezultate din activitatea
comercială

Îndrumar pentru autoevaluare :

Sinteza unităţii de învăţare 1

Economia este cea care stabileşte circuitele între: diferiţii agenţi economici, instituţii financiare
şi administraţie, pentru a face că bunurile şi serviciile să circule pe piaţă.
În acest circuit economic este de remarcat: componenta internă a relaţiilor comerciale, de afaceri
între firmele de aceeaşi naţionalitate, componentă externă pentru relaţiile de afaceri între firme unde
intervine elementul de extraneitate, altfel spus, unul dintre partenerii relaţiei contractuale comerciale
este o firmă străină.
Această temă îşi propune o prezentare generală sintetica a elementelor introductive privind
dreptul afacerilor pornind de la conturarea ca disciplina de sine stătătoare, diferita de dreptul
comercial, în ciuda unor reacţii de rezistenţă a specialiştilor – teoreticieni şi practicieni – în drept
comercial.
Faptele de comerţ şi fondul de comerţ sunt elemente esenţiale în derularea unei afaceri. Aceste
noţiuni sunt analizate din perspectiva juridică şi economică, ştiut fiind că fondul de comerţ este utilizat

30
În dreptul francez, elementele corporale privesc materialul, utilajul şi mărfurile; a se vedea St. D.
Cărpenaru, op. cit, p 121
26
în derularea afacerii prin înfăptuirea unor fapte de comerţ, aşa cum sunt ele reglementate de legislaţia
europeană şi naţionale.
Toate aceste elemente încep să capete conotaţii speciale ţinând cont că România este membră a
Uniunii Europene. Afacerile în România implică deja relaţii comerciale cu firme străine, ale căror ţări
de origine sunt atât în spaţiul comunitar, dar şi din lumea întreagă.
În contextul actual, în care elementele globalizării sunt prezente din ce în ce mai mult în viaţa
fiecărui român, cetăţean european, studierea dreptului afacerilor reprezintă o necesitate şi oferă o
imagine de ansamblu a mediului de afaceri, a normelor juridice şi economice care reglementează
domeniul în perspectiva unei economii competitive şi performante.
Chiar dacă în legislaţia naţională fondul de comerţ poate părea o instituţie care nu mai este
utilizată, rolul acesteia în relaţiile comerciale internaţionale, în relaţiile de afaceri în general nu trebuie
neglijat cu atât mai mult cu cât modalităţile de realizare a comerţului internaţional se diversifică şi se
globalizează permanent.

TESTE DE EVALUARE

1. De ce este importantă studierea disciplinei dreptul afacerilor la specializarile economice?

Răspuns:

2. Poate fi considerat dreptul afacerilor un drept economic? Daca da, argumentaţi!

Răspuns:

3. Cine stabileşte circuitele între diferiţii agenţi economici, instituţii financiare şi

administraţie, pentru a face ca bunurile şi serviciile să circule pe piaţă?
Răspuns:

4. Enumeraţi caracteristicile dreptului afacerilor.

Răspuns:

5. Precizaţi raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline.

Răspuns:

27
 6. Enumeraţi raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat.
Răspuns:

7. Care este esenţa teoriei speculaţiei?

Răspuns:

8. Definiţi faptele de comerţ.

Răspuns:

9. In ce constă Caracterul esenţial al actului de comerţ conform teoriei circulaţiei?

Răspuns:

10. Precizaţi opiniile doctrinare privind clasificarea faptelor de comerţ

Răspuns:

11. Care este actul normativ care a abrogat Codul Comercial?

Raspuns:

12. Definiţi profesionistul conform Noului Cod Civil

Răspuns:

13. Definiti fondul de comerţ.

Răspuns:

14. Care este natura juridica a fondului de comerţ?

Răspuns:

15.Care sunt elementele fondului de comerţ?

Răspuns:

Bibliografie recomandată:
Roxana-Daniela Păun – Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice
Luminita Serbulescu, Aurelian A Bondrea, Managementul Mărcii şi al imaginii de marcă, Ed.
Fundaţiei România de Mâine; 2007,
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept comercial, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
Florescu Grigore, Drept comercial român, Vol.1, Societăţile comerciale, Bucureşti, Ed. Fundaţiei
România de Mâine; 2005

28
 Unitatea de învăţare 2

SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI

Cuprins:
• Subiectele raporturilor de afaceri: comercianţi persoane fizice si persoane juridice; grupuri
de interes economic- national si european,
• Noţiuni generale despre paradisurile fiscale
• „Criminalitatea gulerelor albe”
• Societatea comercială- noţiuni generale

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: subiect de afaceri, comerciant,
grup de interes economic, paradis fiscal, jurisdictie off-
shore, criminalitate gulerelor albe;
prezentarea si insusirea componentelor fiecarei notiuni
utilizate in aceasta unitate de invatare;
insusirea notiunii de grup de interes economic,
criminalitatea gulerelor albe, repere si evolutii
legislative;
analizarea societatii comerciale cu elementele
caracteristice si componente semnificative;

Competente specifice:
• Dezvoltarea capacitatii de analiza si sinteza in realizarea
comparatiei intre subiectele relaţiilor de afaceri- persoane
fizice si juridice;
• Dezvoltarea capacitatii de intelegere a functionarii
jurisdictiilor off-shore prin analizarea comparativa a
principalelor paradisuri fiscale cunoscute;
• Formarea abilitatii de a identifica avantajele si dezavantajele
„paradisurilor fiscale” pentru lumea globala a afacerilor;
• Însuşirea şi analizarea comparativă a jurisdicţiilor off-shore
din perspectiva unui viitor practician în domeniul dreptului
afacerilor
• Formarea capacitatii de sinteza in analizarea legislatiei
nationale si europene privind criminalitatea gulerelor albe
• Dezvoltarea capacitatii de sinteza prin analiza comparativa a
formelor societatii comerciale reglementate in Romania – stat
european.

29
 Timpul alocat temei: 3 ore

II.1. Categorii de comercianţi:

- comerciantul persoană fizică- persoana fizică autorizată,
comerciantul agent permanent, asociaţia familială. Nu sunt
comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul,
vânzătorul, comis-voiajorul- deoarece actele de comerţ
încheiate de aceştia nu sunt încheiate în nume propriu, ci în
numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau la
care lucrează)
- comerciantul persoană juridică- societăţile comerciale,
- regiile autonome,
- organizaţiile cooperatiste,
- grupurile de interes economic,

II.2. Dobândirea calităţii de comerciant:

II.3. Dobândirea calităţii de comerciant-Condiţii: „Condiţii conform
Codului Comercial abrogat odată cu apariţia Noului Cod Civil”
II.3.1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana
fizică: Condiţii: „Condiţii conform Codului Comercial abrogat odată
cu apariţia Noului Cod Civil”
- în doctrină nu există o părere unitară cu privire la condiţile cerute
pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică:
Condiţii:
să săvârşească fapte de comerţ (conform art. 7 C. Com);
să săvârşească faptele de comerţ ca o profesie obişnuită,
(conform art. 7 Codul Comercial), în mod repetat- caracterul
continuu rezultă din prevederile art. 7 şi 9 Codul Comercial 31
Această condiţie incumbă exercitarea profesiei cu scopul de a
obţine câştig. 32
faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu- condiţie
adăugată de majoritatea autorilor doctrinari 33

31
A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit, p 46
32
Excepţii: Nu sunt comercianţi următoarele persoane:
- soţia care vinde mărfuri în magazinul soţului,
- căpitanul de vas care îl reprezintă pe armator,
- asociaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată, în comandită simplă, în nume colectiv,
deoarece comerciant este societatea.
- acţionarii societăţilor pe acţiuni, pentru că societăţile sunt persoane juridice şi deci subiecte de drept.
33
A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit, p 63, I Finţescu, op. cit, vol 1, p 76-78,
30
- condiţii referitoare la persoană:
*pentru protejarea persoanei interesate de realizarea faptelor
de comerţ şi implicit de dobândirea calităţii de comerciant:
capacitatea juridică a persoanei respective;
*pentru protejarea intereselor generale, intereselor terţilor
cărora îi pot fi opozabile faptele de comerţ ale persoanei în cauză:
condiţii care se referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitatea
comerciantului persoană fizică.
- condiţii referitoare la activitatea desfăşurată- îndeplinirea
faptelor/actelor de comerţ cu titlu de profesie.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr.
300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent:
„ Pot desfăşura activităţi economice în mod independent sau în
cadrul asociaţiilor familiale persoanele fizice care îndeplinesc, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice ce solicită
autorizarea pentru desfăşurarea de activităţi economice în mod
independent şi a persoanelor fizice care au iniţiativa constituirii
asociaţiei familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor
asociaţiei familiale;
b) starea sănătăţii le permite desfăşurarea activităţii pentru care se
solicită autorizaţia;
c) au calificarea – pregătirea profesională sau, după caz, experienţa
profesională necesară pentru a desfăşura activitatea economică pentru
care se solicită autorizaţia;
d) nu au fost condamnate penal prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă pentru săvârşirea de fapte sancţionate de legile financiare,
vamale şi/sau cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura
celor care se înscriu în cazierul fiscal;
e) îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului,
protecţiei muncii şi apărării împotriva incendiilor şi cerinţele
reglementărilor specifice protecţiei consumatorului pentru activitatea
desfăşurată, precum şi normele de calitate a produselor şi serviciilor
puse pe piaţă.”
- elemente de drept comparat:
În dreptul italian şi german, calitatea de comerciant se
dobândeşte prin înscrierea în Registrul Comerţului, iar dovada
calităţii poate fi făcută prin mijloacele legale de probă, inclusiv
martori şi prezumţii.
A se vedea precizările din Unitatea 1 cu privire la evoluţiile
legislative din noul Cod Civil, după abrogarea Codului Comercial
Român.

II.3.2. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana

juridică: Societăţile comerciale:

- Legea nr. 31/1990, în art. 2 reglementează că societăţile comerciale

se vor constitui în una dintre următoarele forme: a) societate în nume
colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni; d)
societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere
limitată.

31
 - dispoziţiile legale menţionate se aplică şi societăţilor comerciale
(societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată) constituite
prin reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii
nr.15/1990.
- distincţia dintre persoana fizică şi persoana juridică din perspectiva
dobândirii calităţii de comerciant: persoana fizică are vocaţia oricărei
profesiuni (dobândire prin exercitarea comerţului cu caracter
profesional). Pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesară
îndeplinirea condiţiilor deja prezentate. Persoana juridică – societatea
comercială se constituie cu scopul desfăşurării unei activităţi
comerciale, de afaceri, iar societatea este comercială numai dacă
obiectul ei, prevăzut în obligatoriu, în actul constitutiv, constă în
săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ obiective (art 1 din
Legea nr. 31/1990). De aici derivă esenţa dobândirii calităţii de
comerciant: constituirea în condiţiile legale a unei societăţi
comerciale. (dobândire „ab origine” 34, prin simpla ei constituire,
independent de săvârşirea unei fapte de comerţ)
Regiile autonome: sunt înfiinţate conform prevederilor Legii
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale şi nu au calitatea de comerciant,
deoarece regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale - industria de armament,
energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi
transporturi feroviare, precum şi unele domenii aparţinînd altor
ramuri stabilite de guvern.(art.2 ); trebuie să obţină profit conform art
6 („Regia autonomă trebuie să acopere cu veniturile provenite din
activitatea sa toate cheltuielile, inclusiv dobânzile, amortizarea
investiţiilor şi rambursarea creditelor şi să obţină profit.”)
Organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de
producere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, care are
caracter comercial întrucât urmăreşte obţinerea de profit. În
consecinţă, organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant,
dobândită de la data înfiinţării lor, calitate confirmată şi de art. 1 alin
(2) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului, republicată,
care menţionează şi organizaţiile cooperatiste în categoria
comercianţilor, care au obligaţia de a se înmatricula în Registrul
Comerţului.
Sediul materiei: Legea nr.109/1996 privind organizarea şi
funcţionarea Cooperaţiei de Consum şi a Cooperaţiei de Credit,
MONITORUL OFICIAL 252 din 18 octombrie 1996, Legea nr.
1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei MONITORUL
OFICIAL nr. 172 din 28 februarie 2005, OUG nr. 97 din 29 iunie
2000, privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată prin Legea
nr. 200 din 16 aprilie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit,
cu modificările şi completările ulterioare.
Grupurile de interes economic:
- se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit Act
Constitutiv,
- dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în
Registrul Comerţului,
- dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate are
caracter comercial.

34
St. D Cărpenaru, op. cit, p 70.
32
 Sediul materiei: Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, MONITORUL OFICIAL nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul
V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 118.

II.4. Dovada calităţii de comerciant:

II.4.1. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice

- prin prezentarea de dovezi, mijloace de probă, din care să rezulte

faptele de comerţ cu caracter profesional săvârşite de respectiva
persoană fizică,
- existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului,
înmatricularea la Registrul Comerţului, titulatura de comerciant folosită
în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata impozitului pe
profit, etc, constituie doar prezumţii, care pot fi utilizate împreună cu alte
mijloace de probă. Având în vedere că proba calităţii de comerciant este o
chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care se constată această
calitate are efect relativ, neputând fi invocată în alt litigiu. 35

II.4.2. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane juridice

* dovada constituirii societăţii comerciale- ex: copia certificată a

înregistrării în Registrul Comerţului a societăţilor comerciale (art. 4
din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare)
* în cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste dovada constă
tot în copia certificată a înregistrării în Registrul Comerţului.

II.5. Încetarea calităţii de comerciant: * ca şi în cazul dobândirii

calităţii de comerciant, încetarea acestei calităţi se realizează tot în
condiţiile prevăzute de lege, analizând dinstinct pentru persoana
fizică şi pentru persoana juridică.
* încetarea calităţii de comerciant pentru persoana fizică
presupune încetarea săvârşirii faptelor de comerţ şi trebuie să fie
efectivă (să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant) şi
definitivă. Pierderea calităţii de comerciant trebuie însoţită de
încetarea săvârşirii faptelor de comerţ: ex: radirerea înmatriculării din
Registrul Comerţului; retragerea autorizaţiei administrative urmată de
încetarea efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.
* încetarea calităţii de comerciant pentru persoana juridică
presupune încetarea existenţei societăţii comerciale, ca persoană
juridică. Simpla încetare a activităţii societăţii comerciale nu duce la
pierderea calităţii de comerciant. Încetarea existenţei societăţii
comerciale se realizează prin dizolvare şi lichidare.
Societatea se dizolvă 36 prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
nerealizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;

35
A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit, p 73.
36
Conform art. 227 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M. O. nr. 1066 din
17 noiembrie 2004
33
 d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Lichidarea societăţii comerciale se realizează conform
reglementărilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, (art.260:
“Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la
data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi
acest termen cu cel mult 2 ani.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii
vor cere radierea societăţii din Registrul Comerţului, sub sancţiunea
unei amenzi judiciare, care va fi aplicată de judecătorul delegat în
urma sesizării oricărei părţi interesate, prin încheiere. Încheierea
judecătorului delegat este executorie şi supusă recursului.
Radierea se poate face şi din oficiu.
Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică
deschiderea procedurii de faliment a societăţii.”)

III. Grupuri de interes economic

III.1. Noţiune, sediul materiei
* Grupurile de interes economic (GIE) - noţiune:
- creaţie a dreptului francez, apărute din nevoia de a face faţă
concurenţei internaţionale 37
- se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act
constitutiv,
- dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în
Registrul Comerţului,
- dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate are
caracter comercial.
* Sediul materiei în dreptul intern: Lege nr.161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, Monitorul Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003-
titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 118.
* Sediul materiei în dreptul francez: Ordonanţa 67-821/23
septembrie 1967, completată prin Decretul din 2 februarie 1968
privind măsurile de publicitate.
* Definiţie: „Grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

III.2. Constituirea grupurilor de interes economic

Caracteristici:
* Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial,
care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
* Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai
mare de 20.

37
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit, capitolul V Grupurile de interes economic, p 359-366.
34
* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.
* Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică
a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
* Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.
* Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de la
data înmatriculării sale în Registrul Comerţului.
* Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data
pronunţării încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează
înmatricularea grupului.
* Înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
* Grupul de interes economic având calitatea de comerciant poate
îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră
obişnuită, toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său.
* În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
fondatorii sau administratorii grupului ori un împuternicit al acestora
vor cere înmatricularea grupului în Registrul Comerţului în a cărui
rază teritorială îşi va avea sediul grupul.
* Dreptul de a reprezenta grupul aparţine fiecărui administrator, în
afară de cazul în care există stipulaţie contrară în actul constitutiv.
* Grupului de interes economic îi sunt aplicabile, în mod
corespunzător, prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991,
republicată.

III.3. Funcţionarea grupurilor de interes economic

Funcţionarea grupurilor de interes economic este reglementată de
art.l48-173 astfel:
Drepturi şi obligaţii ale administratorilor:
* Administratorii care au dreptul de a reprezenta grupul nu îl
pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod
expres.
* În cazul încălcării prevederilor legale, grupul poate pretinde
de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.
* Administratorul care fără drept îşi substituie altă persoană
răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse
grupului.
*Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară
de restricţiile arătate în actul constitutiv.
*Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările grupului, la
consiliile administratorilor şi la organele de conducere similare acestora.
*O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator
al unui grup de interes economic.
*Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract
de administrare. În contract se va stipula, printre altele, că persoana
juridică este obligată să îşi desemneze unul sau mai mulţi
reprezentanţi permanenţi, persoane fizice. Reprezentantul este supus
aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi
penală ca şi un administrator, persoană fizică, ce acţionează în nume
propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să
fie exonerată de răspundere sau să i se micşoreze răspunderea
solidară. Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are
obligaţia să numească în acelaşi timp un înlocuitor.

35
 *Fiecare administrator va trebui să depună o garanţie pentru
administraţia sa, prevăzută în actul constitutiv ori, în lipsa unei clauze
în acesta, aprobată de adunarea generală. Garanţia nu poate fi mai
mică decât dublul remuneraţiei lunare. Garanţia se va depune înainte
de preluarea funcţiei de către administrator; ea poate fi depusă şi de
un terţ. Dacă garanţia nu va fi depusă înainte de data preluării
funcţiei, administratorul este considerat demisionat. Garanţia rămâne
la dispoziţia grupului şi nu va putea fi restituită administratorului
decât după ce adunarea generală a aprobat situaţia financiară a
ultimului exerciţiu financiar în care administratorul a îndeplinit
această funcţie şi i-a dat descărcare.
*Semnăturile administratorilor vor fi depuse la Oficiul
Registrului Comerţului, în condiţiile prevăzute la art. 132 alin. (1),
odată cu prezentarea certificatului eliberat de persoanele care
îndeplinesc atribuţia de cenzor din care rezultă depunerea garanţiei.
*Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele
prevăzute expres în Legea 161/2003 şi de dispoziţiile referitoare la
mandat.
Răspunderea administratorilor:
* Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
b) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
c) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care Legea şi actul constitutiv
le impun.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi
creditorilor grupului, însă aceştia o vor putea exercita numai atunci când,
prin operaţiunile efectuate pentru realizarea obiectului de activitate al
grupului, nu sunt achitate la scadenţă, în mod repetat, obligaţiile grupului
sau în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.

Situaţia financiară a grupurilor de interese economice:

* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.
* Dacă din activitatea grupului rezultă profit potrivit situaţiei
financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate, în mod
obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele
prevăzute în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în
părţi egale.
* Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nici o formă, sume
de bani pentru constituirea de fonduri de rezervă.
* În cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile grupului, diferenţa
va fi acoperită de membrii acestuia în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
* Sumele distribuite membrilor din profitul grupului, potrivit alin. (2),
constituie dividende, care sunt supuse impozitării, în condiţiile legii.
* Dacă aportul la capitalul grupului aparţine mai multor persoane,
acestea sunt obligate solidar faţă de grup şi trebuie să desemneze un
reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest
aport.
* Membrii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile
îndeplinite în numele grupului de persoanele care îl reprezintă.
* Hotărârea judecătorească obţinută împotriva grupului este opozabilă
fiecărui membru.
36
 * Pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare la
răspunderea administratorilor este necesar votul majorităţii
membrilor.
* Situaţia financiară anuală a grupului de interes economic va fi
întocmită după normele prevăzute pentru societatea în nume colectiv.
După aprobarea de către adunarea generală a membrilor, situaţia
financiară va fi depusă de administratori, în termen de 15 zile, la
Agenţia Naţională pentru Administrarea Fiscală (ANAF). Un
exemplar al situaţiei financiare anuale va fi depus la Oficiul
Registrului Comerţului.
* Aprobarea situaţiei financiare anuale de către adunarea generală nu
împiedică exercitarea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor.

III.4. Încetarea calităţii de membru. Excluderea şi retragerea

membrilor grupului de interes economic (art. 177 din Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,)
Calitatea de membru încetează, după caz, prin:
a) excludere;
b) retragere;
c) cesiune a părţilor de interes, în condiţiile legii şi ale actului
constitutiv;
d) deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Poate fi exclus din grupul de interes economic:
a) membrul care, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a
obligat;
b) membrul în stare de faliment sau care a devenit legalmente
incapabil;
c) membrul care se amestecă fără drept în administraţie, contravine
dispoziţiilor art. 163 38 ori tulbură sau ameninţă cu tulburarea gravă a
funcţionării grupului;
d) membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau se
serveşte de semnătura grupului ori de capitalul acestuia în folosul său
sau al altora;
e) membrul împotriva căruia există un titlu executoriu deţinut de un
terţ care se opune la hotărârea de prelungire a duratei grupului, în
condiţiile prevăzute la art. 175 39.

38
Art 163 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,- „Membrul
care, fără consimţământul scris al celorlalţi membri, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul grupului în
folosul său ori în cel al unei alte persoane este obligat să restituie grupului beneficiile ce au rezultat şi să
plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.”
39
Art. 175 din legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,- „(1)
Creditorii personali ai membrilor grupului pot face opoziţie, în condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva hotărârii adunării membrilor de prelungire a
duratei grupului peste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
(2) Când opoziţia a fost admisă, membrii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care
hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din grup membrul debitor al
oponentului.
(3) În acest din urmă caz, drepturile cuvenite membrului debitor vor fi calculate pe baza ultimei situaţii
financiare aprobate.
37
 III.5. Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea grupurilor de interes
economic
* Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic este
reglementată începând cu art. 184 din Legea 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei,
Dizolvarea: Grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau
realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al
acestora, cu excepţia cazului în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică
funcţionarea grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi publice
competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul, respectiv încetarea personalităţii
juridice, în condiţiile legii, a unuia dintre membri, când, datorită
acestor cauze, numărul membrilor s-a redus la unul singur. Se
exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare
cu moştenitorii.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii
lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori
divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar
răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins. (conform art.
184-190)
Fuziunea se face prin absorţia unui grup de către un alt grup
sau prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un
grup nou. (art 193-205)
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al
unui grup care îşi încetează existenţa între două sau mai multe grupuri
existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupul nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din
patrimoniul său se desprinde şi se transmite către unul sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai
dacă nu a început repartiţia între membri a părţilor ce li s-ar cuveni
din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare grup, în
condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al grupului.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează un nou grup,
acesta se constituie în condiţiile prevăzute de prezentul titlu.

(4) În caz de contestaţie asupra valorii drepturilor membrului grupului supuse răscumpărării, aceasta
urmează să fie determinată de către un expert desemnat de părţi sau în lipsa acordului acestora, de către tribunal,
prin încheiere irevocabilă.”
38
 Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare,
a grupului care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu
titlu universal a patrimoniului său către grupul ori grupurile rezultate
din fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a
divizării, în schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către
membrii grupului care încetează şi, eventual, a unei sume în bani care
nu poate depăşi 10% din valoarea nominală a părţilor de interes
atribuite.
* Lichidarea grupului de interes economic. Insolvenţa grupului de
interes economic (art. 206-218)
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi,
persoane fizice ale societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori
autorizaţi, în condiţiile legii.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca
împreună cu administratorii grupului să facă un inventar şi să încheie
o situaţie financiară care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului grupului şi să le semneze.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze
patrimoniul grupului, registrele ce li s-au încredinţat de către
administratori şi actele grupului. De asemenea, ei vor ţine un registru
cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul
persoanelor care îndeplinesc atribuţia de cenzor.
* Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data
dizolvării. Pentru motive temeinice tribunalul poate prelungi acest
termen cu cel mult 2 ani.
* După terminarea lichidării grupului, lichidatorii trebuie să
întocmească situaţia financiară de lichidare şi să propună repartizarea
activului între membri.
* Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi supus
procedurii reorganizării judiciare şi falimentului, în condiţiile stabilite
de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi
falimentului, republicată cu modificările ulterioare. Aceste
reglementări se aplică indiferent de calitatea de comerciant sau
necomerciant a grupului de interes economic.
III.6. Grupurile europene de interes economic- reglementate de
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, Monitorul
Oficial nr. 279 din 21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes
economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.
*Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E., constituite cu
respectarea prevederilor legale, sunt recunoscute şi pot funcţiona, în
România, condiţiile legii.
* Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două
sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o
perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori
dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

39
 * Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:
a) companii sau firme, (în sensul art. 165 alin. 2) din versiunea
consolidată a Tratatului instituind Comunitatea de Învăţare
Europeană, precum şi alte persoane juridice de drept public sau privat,
care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al
Uniunii Europene şi care îşi au sediul social, precum şi centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul
unui stat din Uniunea Europeană; dacă, conform legislaţiei unui stat
membru, o companie, firmă sau altă persoană juridică nu este obligată
să aibă un sediu social, este suficient ca centrul principal de conducere
şi de gestiune a activităţii statutare a acestei companii, firme sau a
altei persoane juridice să fie situat pe teritoriul unui stat din Uniunea
Europeană;
b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale,
meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale
sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
* Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România
filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără
personalitate juridică.
* Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea
actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.
* Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autorizării
prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi
funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi
organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările
ulterioare.
* Vor fi supuse înregistrării şi menţiunile referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de
insolvenţă asupra grupului european de interes economic;
b) dizolvarea grupului european de interes economic,
numele/denumirea şi puterile lichidatorilor acestuia;
c) închiderea sucursalei/filialei.
Toate aceste formalităţi se vor face la Oficiul Registrului
Comerţului de la sediul sucursalei sau filialei.
Dacă un grup european de interes economic înfiinţează mai
multe sucursale în România, documentele de constituire şi alte acte
ale aceluiaşi grup european, necesare pentru înmatricularea unei
sucursale, se depun numai la una dintre sucursale.
Reprezentantul sau reprezentanţii sucursalei unui grup
european de interes economic răspund individual sau solidar, după
caz, faţă de grup sau faţă de terţi, pentru încălcarea dispoziţiilor legale
reglementând grupurile de interes economic, pentru nerespectarea
prevederilor actului constitutiv, sau pentru culpe în activitatea
desfăşurată, care au produs prejudicii grupului.
În cazul în care mai mulţi reprezentanţi pot fi ţinuţi
responsabili pentru aceleaşi fapte, tribunalul va stabili contribuţia
fiecăruia la repararea prejudiciului.
Veniturile anuale ale sucursalei unui grup european de interes
economic se impozitează în conformitate cu prevederile Legii nr.
571/2003 privind Codul Fiscal, Monitorul Oficial nr. 927 din 23
decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

40
 IV.1. Jurisdicţiile offshore- Paradisurile fiscale
* În sens strict, fiecare ţară poate fi considerată paradis fiscal,
deoarece, într-o formă sau alta, companiilor sau persoanelor fizice li
se oferă stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi a le promova
creşterea economică. Inclusiv Statele Unite ale Americii poate fi
considerat paradis fiscal pentru persoanele care investesc în economia
americană.
* pot apărea confuzii în utilizarea termenului, prin asocierea secretului
operaţiunilor financiar-bancare şi comerciale, desfăşurate pe
teritoriului statului, care poate fi astfel asociat unui „paradis fiscal”,
deşi toate statele impun un anumit nivel de protecţie pentru
informaţiile bancare şi comerciale.
* paradisurile fiscale cunoscute:
Antigua
Andora
Insulele Bahamas (The Commonwealth of the Bahamas)
Bermude
Insulele Canalului (The Channel Islands)
Insula Omului ( The Isle of Man)
Insulele Cayman (The Cayman Isle)
Cipru 40
Liechtenstein
Gibraltar
Monaco
Montserrat
Antilele Olandeze (The Netherlands Antilles)
Panama
Alte „nişe europene”:
Elveţia
Londra- Marea Britanie
Marele Ducat al Luxemburgului
* principalele caracteristici ale paradisului fiscal:
- impozite reduse,
- secretul operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul şi sub jurisdicţia
statului respectiv,
- activitatea bancară cu regim juridic distinct între cetăţenii statului
respectiv şi cetăţenii străini, încurajează activităţile bancare externe,
- sisteme excelente de comunicare- cablu telefonic, telex, internet,
servicii aeriene cu linii directe, non stop, între diverse state şi unele
din aceste paradisuri fiscale – ex: cursă directă Miami – Insulele
Cayman.
- activitate promoţională, printr-o publicitate agresivă, în care sunt
prezentate avantajele oferite de statul respectiv, considerat paradis
fiscal,
- utilizarea limbii engleze ca limbă principală în jurisdicţiile
caraibiene, apropierea geografică de continentul american fac ca
aceste paradisuri fiscale să fie foarte atractive pentru locuitorii
Statelor Unite ale Americii şi Canada.

40
După modificările la regimul taxelor, Cipru care se îndepărta de avantajele acordate investitorilor străini
prin noua taxa de 6,75% la depozite mai mici de 100.000 euro si de 9,9% la depozite mai mari de 100.000 de
euro.
41
 V.1. Criminalitatea „gulerelor albe”
Noţiunea de „criminalitate a gulerelor albe” a fost prima dată utilizată de
Edwin H Sutherland 41 pentru a descrie ansamblul comportamentelor
ilicite şi ilegale ale unor persoane care au de obicei o situaţie şi o poziţie
socială şi economică ridicată sau se bucură de un prestigiu social în
cadrul instituţiilor sau organizaţiilor în care lucrează. 42
De regulă, reţelele crimei organizate funcţionează cu ajutorul persoanelor
cu funcţii oficiale, care astfel devin părtaşi la acţiunile de criminalitate
economică, financiară, bancară care sunt din ce în ce mai prezente în
lume şi care, din păcate, se diversifică odată cu explozia de tehnologie
care ne marchează existenţa cotidiană!
Specialiştii în drept penal, criminologie şi sociologia
criminalităţii au clasificat fenomenul de corupţie în trei forme:
1. corupţie profesională- include delicte de serviciu sau comise în timpul
serviciului de către funcţionari publici sau alte persoane din sectorul public
(administraţie, sănătate, învăţământ, poliţie, cultură, justiţie),
- aceştia încalcă normele deontologiei profesionale, prin
îndeplinirea condiţionată şi preferenţială a atribuţiilor de serviciu legale
(luare/dare de mită, abuz în funcţie, trafic de influenţă, abuz de încredere
profesională, etc.)
2. corupţia economică - numită şi criminalitatea economico-financiară
sau criminalitate de afaceri
- include acte şi fapte ilicite, ilegale, comise de persoane fizice,
juridice, asociaţii, societăţi comerciale, organizaţii non-guvernamentale,
în legătură cu derularea unor afaceri, tranzacţii comerciale, financiare,
bancare, vamale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de
încredere, etc,
- actele şi faptele ilicite, ilegale aduc prejudicii intereselor
economice colective şi individuale, publice şi private: ex: delicte de
fraudă bancară, escrocherie, falsificarea cifrei de afaceri, evaziune
fiscală, obţinerea ilegală de subvenţii, bancrută frauduloasă, poliţe de
asigurare nerambursabile, concurenţă şi reclamă neloială, etc.)
- sunt greu de identificat de evaluat şi de dovedit,
3. corupţia politică- ansamblul de acte, fapte şi comportamente care
deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale exercitării unui rol
public de către anumite persoane, sau care încalcă normele privind
interdicţia exercitării anumitor forme de influenţă politică cu scopul
obţinerii unor avantaje personale.
Fenomenul corupţiei include multiple definiţii, forme şi
dimensiuni de manifestare, iar cele mai periculoase pentru societate sunt
cele referitoare la corupţie şi delictele din sfera economico-financiară şi
bancară, asociate de multe ori cu criminalitatea „cartelelor” şi a
„gulerelor albe”, precum şi din sfera politicului, administraţiei şi justiţiei.
Sociologii au extins aria subiecţilor criminalităţii „gulerelor
albe” şi în arii de competenţe, care nu mai aparţineau numai puterii
oficiale, ci şi altor categorii de funcţionari ai unor companii industriale,
comerciale, bancare, alături de funcţionari ai guvernului, politicieni,
lideri sindicali, medici, jurişti, etc, în legătură directă cu ocupaţiile lor
profesionale” 43

41
Edwin H Sutherland, Donald R Cressey, Principles of Criminology, ediţia a V-a, Philadelphia, J.B.
Lippincott, 1955
42
A se vedea SM Rădulescu, D Banciu, Sociologia crimei şi a criminalităţii, Ed. Şansa- S.R.L., Bucureşti,
1996, Capitolul: Criminalitatea, violenţa, corupţia şi crima organizată, p 186-214.
43
Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, „Sociology of Deviant Behavior”, Ed. aV-a New York, Chicago,
San Francisco, Dallas, 1975, p 168
42
 Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Această temă realizează o incursiune în lumea afacerilor, analizând instituţiile care sunt utilizate
în relaţiile de afaceri, respectiv persoanele fizice şi juridice care pot desfăşura activităţi comerciale şi
de afaceri conform legii, grupurile de interes economic naţionale şi europene. Totodată sunt analizate
şi elementele de esenţiale privind paradisurile fiscale şi fenomenul criminalităţii gulerelor albe în
relaţiile de afaceri, prezent în lumea internaţională a afacerilor, ca şi componentă de
interdisciplinaritate cu dreptul penal.

TESTE DE EVALUARE

1. Numiţi categoriile de comercianţi cunoscuţi

Răspuns:

2. Enumeraţi modalităţile legale de dizolvare a unei societăţi comerciale?

Răspuns:

3. Care sunt condiţiile de dobândire a calităţii de comerciant de către persoana fizică?

Răspuns:

4. Definiţi grupul de interes economic naţional şi european.

Răspuns:

43
 5. Prezentaţi modalităţile de dizolvare ale unui grup de interes economic european.
Răspuns:

6.Care sunt modalităţile de încetare a calităţii de membru al unui grup de interes

economic?
Răspuns:

7. Numiţi principalele caracteristici ale paradisului fiscal.

Răspuns:

8. Precizaţi formele fenomenului corupţiei

Răspuns:

9. Cine a utilizat prima oară noţiunea de criminalitatea gulerelor albe şi cum o defineşte?
Răspuns:

Bibliografie recomandată:

Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de

Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica - Drept comercial, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
Florescu Grigore, Dreptul societăţilor comerciale, Vol.1, Societăţile comerciale, Bucureşti,
Ed. Fundaţiei România de Mâine; 2010

44
 Unitatea de învăţare 3

CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE IN RELATIILE DE AFACERI- TIPURI DE

CONTRACTE

Cuprins:
• Contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat comercial, contractul de agency-
varianta anglo-saxonă a mandatului comercial, contractul de comision, contractul de cont curent –
4 ore
• Contracte de finanţare- contractul de factoring, de leasing – 1,5 ore
• Contracte de transfer de tehnologie- contractul de franciză, contractul de licenţă,
contractul de know-how, contractul de consulting- engineering –3 ore
• Contractul de asigurare – 1,5 ore

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de mandat comercial, contractul de agency-
varianta anglo-saxonă a mandatului comercial, contractul
de comision, contractul de cont curent, contractul de
factoring, leasing, contractul de franciză, licenţă,
contractul de know-how, contractul de consulting-
engineering şi de asigurare;
prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de invăţare;
însuşirea caracterelor fiecărui tip de contract, cu
distincţiile specifice;
analizarea contractului de asigurare cu elementele
caracteristice şi componente semnificative analizând şi
importanţa lui în relaţiile de afaceri;

Competente specifice:
• formarea capacităţii de analiza şi sinteza a caracteristicilor
fiecărui tip de contract analizat pe parcursul temei, cu
distincţie între componentele juridice şi cele economice
specifice fiecărui tip de contract

Timpul alocat temei: 10 ore

45
 1. Contractul comercial de vânzare-cumpărare

* contract legat de producţia de mărfuri – constituie

instrumentul juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor;
* este utilizat pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale
necesare producţiei şi pentru desfăşurarea mărfurilor realizate;
* prin mijlocirea acestui contract, mărfurile ajung de la
producător la consumator;
* activitatea comercială se realizează direct prin contractul de
vânzare –cumpărare, şi indirect, prin intermediari, prin contracte de
intermediere: contract de mandat, de comision şi de consignaţie;
* sediul materiei: Codul Comercial, titlul VI, Despre vânzare,
art. 60-73;
* reglementează aspecte specifice ale vânzării-cumpărării
comerciale, care privesc preţul vânzării, transferul dreptului de
proprietate şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor;
*regulile generale ale vânzării-cumpărării comerciale sunt
aceleaşi cu cele ale vânzării- cumpărării civile, fiind reglementate de
Codul Civil în art 1294-1404.
* definiţia vânzării, conform art. 1294 C. Civ.: „Vânzarea este
o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite
celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul
lui.”
*caractere juridice ale contractului de vânzare-cumpărare:
1. contract bilateral (sinalagmatic)- dă naştere unor obligaţii
în sarcina ambelor părţi;
2. contract cu titlu oneros- ambele părţi urmăresc obţinerea
unor foloase patrimoniale;
3. contract comutativ- existenţa obligaţiilor asumate de către
părţile contractante, cunoscute din momentul încheierii contractului;
4. contract consensual- încheiat prin simplul acord de voinţă
al părţilor contractante. Astfel, art. 1295 C. Civ. prevede: “Vinderea
este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la
cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi
preţul încă nu se va fi numărat.”

2. Contractul de mandat comercial si contractul de agency-

varianta anglo-saxonă a mandatului comercial- a se vedea cursul
tipărit cap 5. secţiunea 2. 44

44
a se vedea Secţiunea 2 p. 182-183, Capitolul V - Contracte comerciale, utilizate în relaţiile de
afaceri, curs Roxana-Daniela Păun, Drepturile afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2011.
46
 3. Contractul de comision
* în relaţiile comerciale mandatul apare, de multe ori, ca un
procedeu tehnic prea riguros;
* presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandatului,
precum şi limitele împuternicirii date de acesta mandatarului;
* este un contract de mandat fără reprezentare sau cu o
reprezentare indirectă;
* art. 405 Codul Comercial „Comisionul are ca obiect tratarea
de afaceri comerciale de către comisionar în socoteala
comitentului.Între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi
obligaţiuni ca între mandant şi mandatar [...]”, cu deosebirile stabilite
în cod;
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a
contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.”;
* definiţie: comisionarul, se obligă pe baza împuternicirii
celelalte părţi, comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
numită comision”;
* caractere juridice ale contractului de comision:
1. contract bilateral (sinalagmatic)- dă naştere la obligaţii în
sarcina comisionarului şi comitentului ;
2. contract cu titlu oneros- prin încheierea contractului,
ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial ;
3. contract consensual- ia naştere prin simplul acord de
voinţă al părţilor semnatare.

4. Contractul de cont curent

* părţile se înţeleg ca în loc să achite separat şi imediat
creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de către una
către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin achitarea
soldului de către partea care va fi debitoare.
* părţile contractante se numesc corentişti
* prestaţiile pe care le fac se numesc remize sau rimese şi
constau în operaţiuni prin care o parte pune la dispoziţia celeilalte
părţi o valoare patrimonială de orice fel, urmând ca suma cuvenită
transmiţătorului să fie depusă în cont curent.
*rimesa poate consta în: o sumă de bani efectiv plătită;orice
titlu de credit remis (cambie, bilet de ordin, CEC, ordin de plată, etc.)
şi orice credit concedat (ex: preţul datorat ca urmare a unei vânzări de
mărfuri)
*rimesele sunt facultative: un corentist nu poate obliga pe
celălalt să-i facă rimese, dar este firesc ca rimesele reciproce să
existe deoarece contractul de cont curent nu este un contract de
împrumut (propriu-zis), ci un contract de rezultat, accesoriu, conex cu
unul sau mai multe acte obiective de comerţ.
* contractul de cont curent poate fi încheiat de:
- un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria
continuă de vânzări comerciale intervenite între ei;
- între un comerciant şi un comisionar;
- între un comerciant şi reprezentantul său etc.

47
 *sediul materiei: art. 3 Cod Comercial nu enumeră contractul
de cont curent printre actele de comerţ obiective, reglementarea fiind
consacrată art. 370-373. 45
- conform art. 6 alin (2) din Codul Comercial, contul curent este
faptă de comerţ dacă are o cauză comercială: „Contul curent şi cecul
nu sunt considerate ca fapte de comerţ, în ce priveşte pe
necomercianţi, afara numai dacă ele n-au o cauză comercială.” 46
Contractul de cont curent, conform art 2171 din Legea
287/2009 privind Codul Civil este acel ”contract prin care părţile,
denumite curentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele
decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile şi
indisponibile până la închiderea contului.” Alin 2 al aceluiaşi art.
prevede că ”soldul creditor al contului la încheierea sa constituie
creanţă exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie
prima remitere dintr-un cont şi contractul este considerat reînnoit pe
durată nedeterminată.
Contractul de cont curent încheiat între profesionişti presupune
înscrierea creanţelor derivând din exerciţiul activităţii profesionale
într-un cont exclusiv, dacă nu se prevede expres contrariul, conform
alin 2 al art 2172 Cod civil.
*caractere juridice ale contractului de cont curent:
1.contract bilateral (sinalagmatic)- părţile se obligă să se
crediteze reciproc pentru prestaţiile făcute;
2. contract « intuitu personae »- identitatea persoanei cu care
se încheie contractul de cont curent este determinată prin
consimţământul exprimat la naşterea convenţiei;
3.contract consensual- ia naştere prin simplul acord de voinţă
al părţilor semnatare;
4. contract cu titlu oneros- prin încheierea contractului,
ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial, pentru
sumele înscrise în contul curent curg dobânzi „în debitul primitorului,
de la data înscrierii” (art. 370 pct. 3 C. com);
5. contract cu executare succesivă în timp, prin remiteri
reciproce şi alternante;
6. contract accesoriu- se încheie în vederea executării altui
contract sau a altor contracte între aceleaşi părţi. Poate fi conceput ca
un contract autonom numai dacă este încheiat între două bănci. 47
Contracte de finanţare- contractul de factoring şi contractul
de leasing

45
Aceasta este reglementarea înaintea abrogării Codului Comercial. După apariţia noului Cod Civil,
contractul de cont curent este reglementat în Cartea a V-a –Despre obligaţii- Capitolul XIV, începând cu art.
2171- 2183
46
În art 2171 din legea nr. 287/2009 privind Codul Civil.
47
Obligativitatea ca fiecare bancă să deschidă cont curent la BNR, este reglementată de art. 39 din Legea
nr. 58/1998 -legea bancară, M. Of. 121/din 23 martie 1998, astfel:
„art. 39-În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei, fiecare bancă este
obligată să deschidă cont curent la Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta.
Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în evidenţele Băncii Naţionale a României
sunt irevocabile şi necondiţionate. Băncile pot deschide la Banca Naţională a României şi alte conturi, în
condiţiile stabilite de aceasta.”
48
 5. Contractul de factoring
5.1. Origine, definiţie, precizări preliminare:
Origine: Originea contractului de factoring o întâlnim în
practica participanţilor la activitatea de comerţ din Anglia secolului al
XVIII-lea. Ulterior, această operaţiune juridică a dobândit o amploare
deosebită în S.U.A., în condiţiile expansiunii comerţului cu coloniile.
Contractul de factoring a fost pentru prima dată reglementat în
dreptul nord-american, prin The Factoring Act, din 1889 şi mai apoi
printr-o lege specială din anul 1923. În sfârşit, în „The Uniform
Comercial Code” au fost incluse dispoziţii speciale menite să
faciliteze operaţiunile efectuate prin intermediul factoring-ului.
Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite state
europene, chiar împotriva legislaţiilor care nu sunt de natură să îi
înlesnească în mod efectiv dezvoltarea. În majoritatea legislaţiilor,
operaţiunile de factoring sunt supuse dispoziţiilor prevăzute de legile
civile referitoare la cesiunea de creanţă sau la subrogarea
convenţională. Pentru a facilita dezvoltarea operaţiunilor de
factoring, în unele legislaţii s-au simplificat procedurile de
opozabilitate a cesiunii şi de transmitere a creanţelor. Astfel, în unele
sisteme de drept, încunoştinţarea debitorului se poate face chiar şi
printr-o simplă scrisoare. De asemenea, în unele legislaţii se permite
ca însăşi facturile să poată fi transmisibile.
Definiţie: Contractul de factoring este acel contract prin
care o persoană, numită aderent, cedează dreptul asupra creanţelor
sale comerciale unei alte persoane, numite factor, care se obligă să
preia activitatea de încasare în schimbul unei remuneraţii.
§ 5.2. Sediul materiei în dreptul intern: În dreptul intern nu
avem o reglementare explicită a contractului de factoring. Totuşi,
legiuitorul aminteşte de existenţa acestei operaţiuni juridice în
cuprinsul Legii nr. 469 din 9 iulie 2002 cu privire la unele măsuri
pentru întărirea disciplinei contractuale, Monitorul Oficial 529/2002,
care la art. 6 prevede la alin 1 lit d):
„(1) Părţile contractante pot realiza plăţile prin utilizarea
următoarelor instrumente de plată garantate şi/sau mecanisme de
mobilizare a creanţelor: […]
d) forfetare sau factoring.
Definiţia factoring-ului se regăseşte la lit. b) a alin 2 a art. 6,
ca mecanism de mobilizare a creanţelor, astfel:
(2) În înţelesul prezentei legi, mecanismele de mobilizare a
creanţelor, prevăzute la alin. (1) lit. d), se definesc astfel:
a) forfetarea este contractul prin care un vânzător sau prestator
de servicii îşi vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător
sau beneficiar al unei societăţi bancare sau al unei instituţii financiare
specializate, contra unei taxe de forfetare;
b) factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită
aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o
societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită
factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea
creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul
cedează factorului, cu titlu de vânzare, creanţele născute din
vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.”

49
 Sediul materiei în dreptul internaţional:

În dreptul internaţional, contractul de factoring este

reglementat prin Conventia cu privire la Factoring-ul internaţional,
încheiată la Ottawa, în anul 1988, sub egida UNIDROIT.
Potrivit prevederilor acestei Convenţii, prin contractul de
factoring, o parte (ofertant, producător) repartizează celeilalte părţi
(factorul) titluri de credit rezultând din contractele de vânzare de
bunuri încheiate între producător şi clienţii săi (debitorii săi), cu
excepţia celor ce au ca obiect bunuri personale, de uz familial sau
gospodăresc ale debitorilor (art.l, alin. 2, pct.a).
De asemenea, şi Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internaţional a iniţiat ample negocieri în vederea adoptării
unor Reguli Uniforme în domeniu, sub forma unei Convenţii asupra
cesiunii de creanţă, la iniţiativa reprezentanţilor Franţei, Belgiei şi
Italiei. Totuşi, aceste negocieri nu au cunoscut încă o finalizare
concretă.
Conform reglementărilor în vigoare, aderentul cedează
factorului creanţele rezultate din vânzarea unor bunuri, executarea
unor lucrări sau prestarea unor servicii, materializate în facturi, iar
factorul îi plăteşte valoarea creanţelor acceptate, urmând să le
încaseze la scadenţă. În aceste condiţii, factorul se subrogă în
drepturile aderentului, asumându-şi şi riscul insolvabilităţii clienţilor
(debitorilor) aderentului. În privinţa debitorului, acesta trebuie să aibă
calitatea de comerciant. De asemenea, se impune ca facturile ce sunt
cedate factorului să nu fi fost refuzate sau acceptate cu rezerve de
către debitori.
Concluzii: Contractul de factoring reprezintă o formă
specială de creditare pe termen scurt, ce presupune vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii, o clientelă stabilă, creanţe pe termen
scurt şi creditul acordat de către factor. Transmiterea creanţelor către
factor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale.
Prin simpla transmitere a facturilor, fără vreo altă formalitate, decât
notificarea către debitor, factorul devine proprietarul creanţelor
acceptate şi dobândeşte toate drepturile şi garanţiile fără a beneficia
de o acţiune de regres împotriva aderentului. Totuşi, prin excepţie, în
cazul inexistenţei totale sau parţiale a creanţelor, factorul are o
acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.
Astfel, în baza unui contract de factoring, factorul îşi ia
asupra sa numai riscul insolvabilităţii debitorilor, nu şi alte riscuri ce
ar ţine de domeniul asigurării mărfurilor sau al fidejusiunii ori de
incorectitudinea comercială sau administrativă a aderentului. În
aceste condiţii, pentru a preveni o atare situaţie de risc, factorul reţine
o sumă reprezentând o parte din valoarea facturilor (de circa 10%).
Opozabilitatea către terţi a transmiterii creanţei este
subordonată cunoaşterii de către debitor a cesiunii intervenite. În
acest sens, aderentul are obligaţia de a-1 notifica pe debitor cu privire
la această operaţiune.
§ 5.3. Părţile contractului de factoring:
Contractul de factoring implică participarea a trei persoane:
1.Aderentul, care este un vânzător de bunuri sau un furnizor de
servicii;

50
 2.Factorul, deci cesionarul creanţelor, care este, de obicei, o
întreprindere specializată în acest domeniu. În acest sens, Legea nr.
469 din 9 iulie 2002 cu privire la unele măsuri pentru întărirea
disciplinei contractuale, aminteşte, în mod implicit, că factor poate fi
doar o societate bancară sau o instituţie financiară specializată în
domeniu;
3.Clientul, adică persoana ce cumpără bunurile vândute de către
aderent sau beneficiază de serviciile prestate de către acesta.
În factoringul internaţional participă, de regulă, doi factori, unul
din ţara exportatorului şi unul din ţara importatorului. În aceste
condiţii, factorul la export cedează corespondentului său creanţele pe
care aderentul le are asupra importatorilor străini, iar factorul la
import, în situaţia în care le acceptă, le preia şi continuă activitatea de
încasare.
În relaţiile create de factoringul internaţional, problema
opozabilităţii către terţi a cesiunii creanţelor se complică prin
intervenţia normelor de drept internaţional privat referitoare la Legea
aplicabilă, fie că este vorba despre pactum de lege utenda, şi deci de
normele ce cârmuiesc alegerea legii aplicabile, fie că Legea aplicabilă
trebuie determinată în lipsa unei stipulaţii a părţilor (electio juris).
Situaţia se complică şi din cauză că este vorba, în realitate, de două
cesiuni de creanţe, una efectuată de către aderent către factorul la
export şi cealaltă de către acesta din urmă către factorul la import.
În aceste condiţii, s-ar putea ca ambele cesiuni să nu fie
cârmuite de aceeaşi lege, ci de către legi diferite, care prevăd condiţii
diferite. În acest caz se pune problema de a şti dacă nerespectarea
prevederilor uneia dintre legi afectează şi validitatea celeilalte cesiuni
aflate sub imperiul altei legi.
§ 5.4. Caractere juridice ale contractului de factoring:
Contractul de factoring, la fel cu majoritatea contractelor de
comerţ internaţional, este un contract bilateral, consensual,
comutativ, cu titlu oneros şi cu executare succesivă.
În plus faţă de trăsăturile menţionate, contractul de factoring
mai prezintă şi un caracter „intuitu-personae”, în ceea ce îl priveşte
pe aderent. În literatura de specialitate s-a avansat şi ideea potrivit
căreia contractul de factoring, în majoritatea cazurilor, ar fi şi un
contract de adeziune la clauzele impuse de către factor. De asemenea,
acest contract cuprinde de obicei şi o clauză de exclusivitate în
favoarea factorului, căruia aderentul îi cedează totalitatea creanţelor
sale.
Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol: de
instrument de finanţare pe termen scurt (aderentul încasează imediat
valoarea facturilor sale, beneficiind de capitalul necesar pentru
desfăşurarea activităţii comerciale, de afaceri şi, implicit, de o
creştere a cifrei de afaceri) şi de instrument de gestiune comercială
(aderentului rămânându-i numai să ţină evidenţa contului de
factoring).
§ 5.5. Natura juridică a contractului de factoring:
Contractul de factoring constituie un contract original şi
complex, care prezintă elemente comune cu cesiunea de creanţă şi cu
subrogaţia convenţională, dar şi asemănări cu împrumutul, mandatul
comercial, scontul şi operaţiunea de asigurare a creditului.

51
 Totuşi, contractul de factoring nu poate fi identificat cu nici una
dintre aceste operaţiuni menţionate. Astfel, în timp ce mandatarul se
obligă să transmită mandantului numai sumele încasate efectiv, în
cazul contractului de factoring, factorul se obligă să plătească
întreaga valoare a creanţelor aderentului asupra clienţilor săi. De
asemenea, spre deosebire de mandatar, factorul îşi asumă riscul
insolvabilităţii debitorilor. În cazul operaţiunii de scont, se cedează o
creanţă izolată, iar terţul este întotdeauna solvabil, împrumutatul
garantând acest fapt, în timp ce în cazul contractului de factoring, de
regulă este stipulată o clauză de exclusivitate pentru toate
operaţiunile (cel puţin pentru cele dintr-o anumită ţară), iar factorul
suportă riscul insolvabilităţii debitorilor. De asemenea, dacă, în cazul
scontului, împrumutatul garantează succesul operaţiunii, în cazul
contractului de fatoring, acesta nu garantează decât existenţa
creanţelor.
În aceste condiţii, factoring-ul se dovedeşte a fi un contract
comercial sui -generis care utilizează tehnici moderne, de natură a
facilita expansiunea comerţului internaţional.
Relaţiile de afaceri în contextul globalizării activităţilor
economice şi de schimburi de bunuri, mărfuri şi servicii între
naţiunile lumii au cunoscut o evoluţie galopantă generată de nevoia
de progres şi de expansiune în toate domeniile vieţii umane.

6. Contractul de leasing 48
* leasingul este unul dintre cele mai răspândite mijloace de
realizare a finanţărilor, utilizat şi în plan internaţional (legislaţia
comercială internaţională);
* este leasingul un contract comercial în sensul clasic al
cuvântului sau este mai degrabă un ansamblu de contracte – de
închiriere, de vânzare în rată, de locaţie viageră?
*opinia dominantă în privinţa naturii juridice a contractului de
leasing: modalitate contractuală de finanţare la termen;
*caractere juridice ale contractului de leasing ca un
complex de contracte:
1. contract de vânzare-cumpărare – prin care se
achiziţionează bunul solicitat de utilizator;
2. contract de mandat – prin care sunt stabilite elementele
vânzării şi concomitent se realizează operaţiunile tehnice şi
formalităţile administrative necesare;
3. contract de locaţie – cu durata şi ratele determinate din
cota parte din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing
(leasingul financiar) şi din cota de amortizare calculată conform
reglementărilor în vigoare, şi un beneficiu stabilit de către părţile
contractante (leasingul operaţional);
4. o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea utilizatorului.
*concluzie: leasingul este un contract propriu de finanţare,
fiind o fuziune de tehnici juridice.
*teminologia corectă:
– pentru operaţiuni de leasing: – totalitatea raporturilor tripartite
implicate;

48
A se vedea OG.nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, M. Of.
nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cap2, (cu modificările şi completările ulterioare esenţiale prin Legea nr.287/2006,
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing, M. Of. nr. 606 din 13 iulie 2006),.
52
 –pentru contractul de leasing:-actul încheiat între finanţator şi
utilizator.
* caractere juridice ale contractului de leasing:
1. contract bilateral (sinalagmatic) – dă naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi- locator- finanţator şi utilizator ( spre deosebire
de operaţia de leasing bazată pe o relaţie trilaterală: furnizor-
finanţator, utilizator) ;
2. contract cu titlu oneros – prin încheierea contractului,
ambele părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial ;
3. contract cu executare succesivă- obiectul contractului se
consideră a fi îndeplinit, după parcurgerea etapelor prevăzute în
contract, având ca finalitate achiziţionarea bunului finanţat prin
contract şi transferarea dreptului de proprietate de la finanţator la
utilizator, care devine proprietar, odată cu achitarea ultimei rate din
contract;
4. contract « intuitu personae » ;
5. contract consensual – ia naştere prin simplul acord de
voinţă al părţilor semnatare.

7. Contracte de transfer de tehnologie: contractul de franciză,

contractul de licenţă, contractul de know-how, contractul de
consulting- engineering
7.1. Contractul de franciză
*reglementare, noţiune şi caractere juridice
*Sediul materiei în dreptul intern: O.G.nr.52/1997 privind
regimul juridic al francizei, aprobată prin Legea nr. 79/ din 9 aprilie
1998, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997 privind
regimul juridic al francizei, Monitorul Oficial nr. 147 din 13 aprilie
1998.
* sediul materiei în dreptul comunitar: Regulamentul nr.
4087/88 care fără să stabilească un cadru juridic complet, face
referire la diferite forme ale francizei.
* definiţie: franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între persoane' fizice sau juridice, independente
din punct de vedre financiar, prin care o persoană denumită francizor,
acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata
sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
*caracterele juridice ale contractului de franciză sunt
următoarele: consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă,
„intuitu personae” şi de adeziune.
* categorii de franciză: cele mai cunoscute forme de franciză
sunt:
- franciza de producţie sau industrială; franciza de distribuţie,
franciza de servicii şi master franchise sau franciza principală
1. Franciza industrială vizează producţia de bunuri şi constă
în autorizarea francizatului de către francizor, prin mijlocirea unei
licenţe, să fabrice sub marca francizorului produsele acestuia.
Francizorul acordă consultanţă managerială pregăteşte personalul,
oferă asistenţă tehnică şi comercială, know-how-ul , dreptul de a
folosi marca şi alte drepturi de proprietate industrială şi intelectuală.
2. Franciza de distribuţie dă dreptul francizatului să vândă
diferite produse sub marca, fie a producătorului, fie a angrosistului.

53
 3. Franciza de servicii este cea mai răspândită şi este franciza
prin care francizorul, care a pus la punct o metodă sau o tehnică
specifică de prestare de servicii, autorizează pe francizat să utilizeze
aceste metode şi tehnici în prestarea aceluiaşi gen de servicii.
4. Franciza principală (master franchise) este franciza în care
francizorul principal acordă altei persoane, subfrancizor, în schimbul
unei compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul de a
exploata o franciză în vederea încheierii de contracte de franciză cu
terţi francizati.
*efectele contractului de franciză : contractul de franciză
generează drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante.

7.2. Contracte de licenţă

*definiţie:
În accepţiunea largă a cuvântului, contractul de licenţă este o
înţelegere scrisă între două părţi, prin care una, numită titular, se
angajează să-i cedeze celeilalte, numită beneficiar, dreptul de a folosi
brevete de invenţie, procedee tehnice, documentaţii tehnice, scheme
operatorii de producţie, metode de exploatare a maşinilor, metode de
tratare a produselor, mărci de fabrică, mărci de comerţ şi mărci de
serviciu, contra unui preţ, în condiţii şi pe perioade determinate.
În concluzie, prin contractul de licenţă se înţelege
transmiterea de către titularul unui brevet, numit licenţiator, a
dreptului de folosinţă al unei invenţii sau inovaţii unui beneficiar,
numit licenţiat.
*caractere juridice ale contractului de licenţă:
- consensual, sinalagmatic, „intuitu personae”, incesibil în lipsa
unei prevederi exprese, (care nu poate fi cedat),
*obiectul contractului: autoritatea sau acordarea dreptului ca o
licenţă să fie folosită de partener,
* Contractul de licenţă nu implică deci un act de dispoziţie
asupra dreptului exclusiv din brevet. Licenţiatul transmite numai
folosinţa dreptului de exploatare, care poate fi totală sau parţială.
*formele contractului- în funcţie de întinderea drepturilor care
se atribuie prin contract, poate fi de două feluri:
a) licenţa exclusivă, prin care licenţiatorul renunţă la
posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, licenţiatul având un drept
exclusiv de utilizare a invenţiei.
b) licenţa neexclusivă sau simplă, prin care licenţiatorul are
dreptul de a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi
invenţia în condiţiile convenite.
* a) după caracterul lor, licenţele exclusive prezintă mai multe
forme:
a.1.) licenţe nelimitate sau depline (licenţiatorul beneficiază
de exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului)
a.2.) licenţe nelimitate (dreptul de folosire a invenţiei, este
exclusiv, prezintă unele îngrădiri).
* b) licenţele neexclusive pot fi:
b.1.) licenţe neexclusive depline;
b.2.) licenţe neexclusive limitate.
* Efectele contractului: obligaţii pentru licenţiator şi pentru
licenţiat

54
 - obligaţii pentru licenţiator: are obligaţia de a asigura
beneficiarului o exploatare optimă a invenţiei şi de a garanta existenţa
dreptului acordat.
- obligaţii pentru licenţiat: care este ţinut să folosească invenţia
în condiţiile stabilite şi să plătească preţul. Preţul se poate plăti prin
folosirea mai multor modalităţi: - o sumă forfetară integrală;
- o sumă globală iniţială;
- un procent royally, aplicat la valoarea producţiei sau a
vânzărilor.
* În caz de respectare a obligaţiilor contractuale, în raport de
gravitatea încălcării, partea prejudiciată poate cere plata de
compensaţii sau anularea contractului.
* Încetarea contractului de licenţă:
- prin expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
- prin intrarea investiţiei în domeniul liberei concurenţe, după
perioada stabilită de lege.

7.3. Contractul de know-how

*definiţie: „Contractul de know-how este contractul prin care
una dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numită
beneficiar, contra unei redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile
sau brevetabile, dar nebrevetate, necesare pentru fabricarea,
funcţionarea, întreţinerea sau comercializarea unor mărfuri ori pentru
elaborarea şi punerea în lucrare a unor tehnici sau procedee.”
* cunoştintele tehnice care alcătuiesc know-how – ul pot avea
ca suport obiecte, elemente tehnice sau instrucţiuni.
* dacă părţile nu stipulează altfel, furnizorul know-how – ului
îşi păstrează deopotrivă dreptul de a transmite terţelor persoane
cunoştinte ce-i formează obiectul şi dreptul de a le utiliza el însuşi.
Beneficiarul dintr-un contract anterior este îndreptăţit să se prevaleze
de condiţiile mai favorabile acordate de furnizor beneficiarilor
subsecvenţi. Clauza de exclusivitate nu poate fi opusă furnizorului
know-how – ului, dacă părţile nu prevăd contrariul în contract.
* în absenţa unei stipulaţii exprese în sens contrar, know-how –
ul nu poate fi transmis de beneficiar. Îndreptăţirea beneficiarului de a
utiliza cunoştinţele transmise de furnizor priveşte orice aplicaţie a
acestora.
* ca o aplicaţie specifică principiului colaborării părţilor dintr-
un contract comercial internaţional, contractanţii know-how – ului au
obligaţia de a-şi comunica reciproc toate aplicaţiile acestuia pe care
nu le-au prevăzut la data încheierii contractului, dar pe care le
consideră posibile şi intenţionează să le înfăptuiască.
* natura juridică a contractului de know-how:
1. contractul de know how nu este un contract de licenţă a
unui brevet:
- prima precizare care se impune este înlăturarea confuziei
care se face între acest contract şi contractul de licenţă asupra unui
brevet. Aceasta confuzie provine din faptul ca know-how – ul este
greşit considerat un drept de proprietate industrială, adică un drept
exclusiv, privativ, un monopol de exploatare, caracter pe care Legea
îl recunoaşte exclusiv titularului unui brevet.
* posesorul de know-how nu are un drept de proprietate
industrială, terţii putând utiliza cunoştintele ce-i formează obiectul
dacă le dobândeşte prin experienţă proprie.

55
 * în consecinţă, în timp ce contractul de licenţă transmite unei
alte persoane dreptul de a exploata invenţia brevetată, ceea ce implică
obligaţia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de
interdicţie pe care Legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva terţilor,
contractul de know-how transmite dreptul la cunoştintele furnizorilor
către beneficiar cu efectele relative (res inter alios acta).
* dacă prin contractul de licenţă titularul brevetului îşi asumă o
obligaţie de a nu face, posesorul contractului de know-how dă
naştere, dimpotrivă, în persoana furnizorului, la o obligaţie de a face.
2. contractul de know how se deosebeşte de contractul de
vânzare-cumpărare sau locaţia de lucruri.
- contractul de know-how se deosebeşte şi de contractul de
vânzare – cumpărare sau de locaţie de lucruri, deoarece el nu poate
transmite cu efecte „erga omnes” proprietatea sau folosinţa
elementelor încorporate pe care le presupune în mod necesar. El
trebuie diferenţiat şi de contractul de antrepriză, deoarece obligaţia pe
care o creează în sarcina furnizorului de know-how nu este o
obligaţie de rezultat, cum este aceea a antreprenorului, ci una de
mijloace.
* caracterizare: elementele care determină conţinutul
contractului de kow how sunt:
1. Abilitatea tehnică
2. Experienţa tehnică
3. Cunoştinţele tehnice
4. Procedee şi mijloace tehnice de aplicare
5. Ansamblul de cunoştinţe know-how
1. Abilitatea tehnică – abilitatea include atât “mechanical skill”
(abilitatea naturală a specialistului), cât şi “additional skill” sau
“superior skill” (dexteritatea sau abilitatea pe care specialistul a
dobândit-o în procesele tehnice).
2. Experienţa tehnică – experienţa dobândită de specialist –
rezultat al unei practici îndelungate în domeniul tehnic respectiv.
3. Cunoştintele tehnice – se referă la cunoştintele dobândite în
tehnica curentă, cunoştinte rezultate din asimilarea progresului
tehnic, cunoştinte privind administrarea întreprinderii etc..
4. Procedee şi mijloace tehnice de aplicare – se referă la o
grupare de operaţii tehnice dispuse într-o anumită ordine vizând
finalizarea operaţiunii principale.
5. Ansamblul de cunoştinte know-how, determinate prin cele
patru elemente, nu sunt brevetate, fie datorită faptului că nu au atins
un grad suficient de noutate, fie datorită lipsei de interes.
* clasificarea contractelor de know-how se face în funcţie de:
a) Complexitatea acţiunii. În funcţie de complexitatea acţiunilor
de efectuat sunt:
1.Contracte prin care se transferă o tehnologie sau un
procedeu tehnic determinat, prin acte simple.
2. Contracte având acelaşi obiect, transferat prin acte
complexe şi succesive (care sunt stabilite în mai multe faze).
3. Contracte prin care se transferă procedee tehnice sau
produse rezultate din cercetări proprii.
b) Interferarea cu alte operaţiuni. În funcţie de gradul de
interferare cu alte operaţiuni sunt:

56
 1. Contracte de know-how pur, când suntem în prezenţa unui
transfer care nu e condiţionat de o altă operaţiune.
2. Contracte de know-how combinat, când transferul e un
accesoriu ori o consecinţă a altor operaţiuni.
3. Contractul de know-how complementar, atunci când
condiţiile de transfer „necesare realizării unor convenţii distincte, se
stabilesc separat”.
* încetarea contractului de know-how:
- expirarea termenului stipulat;
- denunţarea;
- rezilierea.

7.4. Contractul de consulting-engineering

Noţiuni: Consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru

un anumit beneficiar, a posibilităţilor tehnice şi comerciale, în baza
stadiului actual al ştiinţei şi practicii, într-un anumit domeniu şi
acordarea corespunzătoare de asistenţă tehnică. Ca activitate de
acordare a consultaţiilor, cuprinde o sferă largă de operaţiuni,
activitate ce se suprapune cu interesele beneficiarului, consultantul
propunând doar soluţii, fără a putea lua decizii.
Engineering-ul este un complex de operaţiuni prealabile sau
concomitente de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi
executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv.
Operaţiunile de engineering se realizează în cadrul a două
faze şi anume:
• faza de studii, care include cercetările în baza cărora se
elaborează un proiect, studii preliminare sau prestudii;
• faza de execuţie şi anume lansarea comenzilor, procurarea
materialelor, montaj, construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.
Consulting-engineering-ul este o activitate de natură
intelectuală care se concretizează, în principal, în furnizarea de soluţii
sau studii tehnice, acestea reprezentând rezultatul unor cercetări
raţionale (operation research), oferind partenerului contractual
posibilitatea de a lua decizii obiective şi eficiente.
Noţiunile de consulting şi engineering se folosesc împreună
dar şi separat, fiecare activitate în parte reprezentând trăsături proprii.
În principal, aceste activităţi se desfăşoară de către ingineri şi
tehnicieni care sunt grupaţi în societăţi sau organizaţii de specialitate.
Astfel ei sunt grupaţi în :
Societăţi autonome, care sunt organizaţii sau cabinete de
ingineri – consultanţi, gradul lor de autonomie fiind determinat de
aportul adus de băncile sau firmele industriale care participă la
capitalul social.
Societăţi integrate care depind nemijlocit de firmele industriale,
fiind filiale sau servicii de studii ce lucrează pentru terţi. Prin
activitatea lor, societăţile integrate îndeplinesc şi serviciile care sunt
premergătoare încheierii operaţiunilor comerciale internaţionale.
Clasificare:
În funcţie de obiectul lor, societăţile se pot grupa în modul
următor:
-societăţi de proiectare şi construcţii;
-societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderilor,
-societăţi de cercetare

57
 Contractul de engineering
* definiţia activităţii de engineering: Prin engineering se înţelege
o activitate complexă cuprinzând operaţiile cele mai diverse, de la
prestaţiile de servicii de ordin intelectual – transmiterea de idei,
concepţii, planuri, schiţe etc., executări de lucrări, cuprinzând realizări de
instalaţii şi punerea lor în funcţiune – până la furnizări de materiale
necesare executării acestor lucrări de construcţii, montaje etc.
* etimologia cuvântului: - termen american: engineering în
traducere = inginerie,
- conform doctrinei franceze originea cuvântului şi definiţia
ingineriei (engineering), ingineria ca atare, este neologismul oficial
pentru care s-a optat în 1973, derivat din inginer, pentru a traduce
cuvântul american engineering.
* Engineering – activitate intelectuală. Continuând cercetarea
naturii activităţii de engineering, dincolo de o simplă definiţie
lapidară s-ar părea că este vorba, la bază, de o activitate intelectuală,
fundamentată pe cunoaştere, experienţă, efort intelectual, inteligenţă
şi imaginaţie. Este un demers raţional, motivat de un scop precis şi
organizat de manieră sistematică.
* Engineering – activitate rentabilă. Engineering este cert o
activitate intelectuală, dar ea nu este deloc depersonificată.
Dimpotrivă, ea este o puternică pârghie de optimizare a investiţiilor.
“Gândirea economiseşte acţiunea” (J. Fourastie). Aceasta apare ca o
evidenţă pentru elaborarea sau alegerea proceselor tehnice, realizând
şi gestionarea lor.
* Engineering – activitate ce contribuie la progresul tehnic.
Dezvoltările precedente lasă să se ghicească rolul activităţii de
engineering în progresul tehnic. O întreprindere care se consacră în
exclusivitate activităţii sale de producţie nu este în stare să cunoască
progresele tehnice survenite în alte domenii, şi care ar putea fi
transpuse în domeniul sau cu preţul unei adaptări.
* la cererea sa o societate de engineering în calitate de „păzitor
tehnologic” după expresia profesioniştilor, poate aviza asupra
noutăţilor utilizabile şi să-şi asume, dacă este cazul, transformările
necesare.

8. Contractul de asigurare 49- a se vedea cursul tiparit, cap.

5, subsectiunea 7 50
§ 8. 1. Sediul materiei şi definiţie: Sediul materiei : Codul
Comercial şi Legea nr. 136/1995, până la apariţia noului Cod Civil.
Odată cu apariţia legii 287/2009, contractul de asigurare este
reglementat în Cartea a V-a – Despre obligaţii-Capitolul al XVI-lea.
Definiţie: Contractul de asigurare este acel contract prin care
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se
obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la
termenele convenite (art.9, lg. 136/1995)

49
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Oana Oniciuc, Ruxandra Mitran, Gabriela Popescu,
Contractul de asigurare, Colecţia Naţională, nr. 29, Bucureşti, 2000
50
Roxana – Daniela Păun, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011
58
 Definiţia conform Codului Civil: art 2199 defineşte contractul
de asigurare astfel:
”(1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau
asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din
urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o
indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau
terţului păgubit.
(2) Contractantul asigurării este persoana care încheie
contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană ori
pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător
să plătească prima de asigurare.”
§ 8. 2. Caractere juridice ale contractului de asigurare:
- caracter consensual ( contractul de asigurare se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de o formă
solemnă de manifestare a voinţei). Condiţia formei scrise trebuie
îndeplinită pentru a putea proba drepturile şi obligaţiile ce decurg
din contractul de asigurare, condiţie prevăzută imperativ în art. 2200.
Existenţa şi conţinutul contractului nu pot fi dovedite prin martori,
chiar dacă există început de dovadă scrisă, în condiţiile prevăzute de
Codul Civil.
- contract sinalagmatic (părţile având obligaţii reciproce şi
interdependente una faţă de cealaltă. În principal, asigurătorul se
obligă ca, la producerea unui risc asumat prin contractul de
asigurare, să plătească o despăgubire (în cazul asigurării de bunuri
sau de răspundere civilă) sau suma asigurată (indemnizaţia de
asigurare) în cazul asigurării de persoane. Asiguratul se obligă să
plătească o primă de asigurare în schimbul protecţiei oferite de
asigurător pe o perioadă determinată. Fiecare parte este creditor şi
debitor al celeilalte.
- contract unic, chiar dacă se presupune o împărţire pe
termene periodice. Fracţionarea are în vedere doar modul de plată a
primei, neputându-se înţelege că se divizează contractul în câte
perioade de asigurare ar fi prevăzute.
- Contract cu executare succesivă (presupune mai multe
prestaţii pe perioada de valabilitate a sa. Asigurătorul continuă să
acorde protecţie asiguratului prin acoperirea riscului, iar asiguratul
este obligat să plătească primele de asigurare la termenele
prevăzute).
§ 8. 3. Consecinţele executării succesive a contractului de
asigurare
- sunt aplicabile regulile rezilierii ce îşi produce efecte numai
pentru viitor, primele datorate şi încasate până în momentul rezilierii
partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contrapretaţia
contractantului, până la desfiinţarea contractului.
- dispariţia obiectului asigurat, prin efectul unui alt risc decât
acela avut în vedere la momentul încheierii asigurării, duce la
rezilierea de drept a contractului de asigurare.
Poliţa de asigurare conform art 2201 Cod Civil trebuie să
indice cel puţin :
a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor
contractante, precum şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta
nu este parte la contract;

59
 b) obiectul asigurării;
c) riscurile ce se asigură;
d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii
asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.
(2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă poliţa de
asigurare se stabilesc prin norme adoptate de organul de stat în a
cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din
domeniul asigurărilor.

§ 8. 4. Elementele contractului de asigurare:

a. riscul asigurat
b. prima de asigurare, ce reprezintă preţul asigurării
c. prestaţia asigurătorului în cazul producerii evenimentului
asigurat
A. Riscul asigurat: Dintre cele trei elemente ale asigurării,
riscul este cel mai important, determinându-le pe celelalte (calculul
primei şi acordarea despăgubirii). În literatura de specialitate, riscul
are trei accepţiuni:
- riscul ca eventualitate a producerii unui eveniment
aleatoriu. Această accepţiune este cea mai importantă, riscul fiind un
eveniment incert, care va constitui faptul generator al unui caz de
forţă majoră (incendiu, catastrofă naturală, deces). Este un eveniment
incert pentru că poate privi îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului, referindu-se la apariţia efectivă a sinistrului sau la
data producerii acestuia ( în asigurările de deces, moartea asiguratului
reprezintă un eveniment care se va produce cu certitudine, dar la o
dată necunoscută).
Riscul fiind un eveniment viitor, posibil şi incert, în cazul în
care riscul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a contractului,
contractul va fi reziliat.
Riscul asumat de asigurător trebuie să existe la momentul
încheierii contractului şi să fie precizat în contract, iar producerea
riscului să nu fie la latitudinea asiguratului (în caz contrar dispare
elementul aleatoriu).
- riscul ca eventualitate a producerii unei daune.
Contractele de asigurare nu disting întotdeauna între conceptul de
eveniment şi cel de daună. În jurisprudenţa franceză se afirmă că dacă
evenimentul se produce înainte de încheierea contractului, există
totuşi alea (element întâmplător), atâta timp cât întinderea pagubei
este incertă.
- Riscul ca obiect al asigurării. Determinarea riscurilor asigurate
se face în funcţie de obiectele asigurate în caz de forţă majoră. La
momentul încheierii contractului, este un angajament condiţional al
asigurătorului, sub influenţa evenimentului incert alea, la producerea
sinistrului asigurarea reprezintă obligaţia asigurătorului.
Caracterele riscului
- riscul trebuie să fie aleatoriu (caracterul aleatoriu al riscului
rezultă în principiu din incertitudinea evenimentului).
- riscul trebuie să fie real (caracterul real al riscului
condiţionează existenţa contractului, astfel încât, dacă riscul nu
există, contractul de asigurare devine nul, neavând obiect.

60
 - riscul trebuie să fie licit (caracterul licit al riscului face ca
obiectul contractului să nu fie contrar ordinii publice neputând fi
asigurate operaţiuni de contrabandă, de trafic de droguri, vânzarea
bunurilor furate).
B. Prima de asigurare (art. 2206 cod civil)
Prima de asigurare este reprezentată de suma de bani pe care
trebuie să o achite asiguratul, ca preţ al asigurării, către asigurător.
Această sumă este alcătuită din prima netă (necesară formării
fondului din care se vor achita despăgubirile sau suma asigurată) şi
prima adaos (ce constă în acoperirea cheltuielilor realizate de
asigurător, plătibilă pe unităţi de timp, de regulă un an. În această
perioadă îşi produce efectele principiul indivizibilităţii primei,
cuantumul ei nefiind recalculat chiar dacă contractul încetează pentru
asigurat înainte de termenul avut în vedere la încheierea sa. Valoarea
primei este calculată în funcţie de risc, fiind determinată pe bază de
date statistice.
Din prima de asigurare se constituie fondul de rezervă, din care
se achită despăgubirile sau sumele asigurate şi se acoperă cheltuielile
legate de administrarea asigurărilor. Din primele percepute societatea
trebuie să obţină un profit. Potrivit art. 16 din lg. 47/1991, societăţile
de asigurare şi reasigurare au obligaţia să constituie, potrivit
obiectului lor de activitate, rezeve de prime şi de daune pentru
celelalte feluri de asigurări şi reasigurări. Rezerva de prime pentru
asigurări se stabileşte în baza calculelor actuariale şi se administrează
separat, iar rezervele de daune se constituie în baza estimărilor, a
datelor statistice sau a calculelor actuariale privind plăţile de efectuat
în viitor.
C. Prestaţia asigurătorului în cazul procedurii evenimentului
asigurat
Asigurătorul va achita asiguratului sau beneficiarului
contractului de asigurare o sumă de bani cu titlu de despăgubire sau
sumă asigurată la apariţia cazului asigurat.
În cazul asigurărilor de daune, despăgubirea se plăteşte numai
în limita daunei daunei de asigurare şi nu poate depăşi valoarea
bunului din momentul producerii evenimentului asigurat.
§ 8.5. Durata contractului de asigurare
Contractul de asigurare este un contract de execuţie succesivă,
astfel încât trebuie să se precizeze perioada de timp la care se referă
drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceste precizări sunt cuprinse în
poliţa de asigurare emisă de asigurător (data la care asiguratul trebuie
să plătească ratele de primă – dacă prima nu este unică – şi perioada
de timp în care asiguratorul este obligat să acorde prima de
asigurare).
Durata contractului de asigurare se stabileşte de comun acord
de către părţile contractante. Denunţarea unilaterală a contractului de
asigurare se realizează conform art. 2209 Cod Civil, de către una
dintre părţi, numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin
20 zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.
§ 8. 6. Proba contractului de asigurare- poliţa de asigurare
Înscrisul probant este reprezentat de polita de asigurare, care
constată angajamentul reciproc al asigurătorului şi asiguratului.

61
 Poliţa de asigurare este documentul semnat de părţi, care atestă
existenţa contractului de asigurare. Potrivit art.10 din Legea
nr.136/1995 poliţa de asigurare trebuie să cuprindă numele sau
denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, obiectul
asigurării, riscurile ce se asigură, momentul începerii şi cel al
încetării răspunderii, primele de asigurare, sumele de asigurare.
Poliţa de asigurare este sub forma unui imprimat stabilit de
asigurător la care se anexează un ansamblu de clauze comun tuturor
contractelor de o anumită categorie şi care se numesc condiţii
generale.
Interpretarea contractului de asigurare se face pe baza
următoarelor reguli: dacă prevederile sunt clare, precise, licite, ele
trebuie aplicate întocmai. Dacă există contradicţie între clauzele
generale şi cele speciale, cele speciale sunt mai importante, ţinându-
se cont de acestea.
Dacă unele clauze sunt echivoce, contradictorii, judecarea lor se
va face interpretându-se în interesul asiguratului, conform
principiului “in dubio pro reo”.
Tipurile de asigurări sunt reglementate distinct începând cu art.
2214- 2241, pe asigurări de bunuri, de credite şi garanţii şi asigurări
de pierderi financiare, asigurare de răspundere civilă, de persoane,,
coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea.
§ 8. 7. Încetarea contractului de asigurare- condiţii generale
intervenite în rezilierea contractului:
Contractul de asigurare încetează să-şi mai producă efectele ca
urmare a:
• expirării termenului de valabilitate;
• imposibilităţii de a fi derulat prin tacita reconducţiune;
• rezilierii de către asigurător pentru neplata primei de
asigurare;
• exercitării dreptului de reziliere al asiguratului;
• rezilierii pentru neplata de către asigurat a modificărilor
esenţiale intervenite pe parcursul contractului de asigurare în legătură
cu riscul asigurat, în considerarea căruia s-a încheiat un anumit tip de
contract de asigurare.
Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a contractului
de asigurare în cazul în care una dintre părţile contractante nu îşi
îndeplineşte obligaţiile asumate în mod culpabil. Conform art. 1020
Cod civil: “Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în
contractele sinalagmatice, în cazul în care una din părţi nu
îndeplineşte angajamentul său.”
Noţiunea de reziliere este utilizată în Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările din România în art 17, 21 şi 36
astfel:
Art. 17: “ Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare
se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de
primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.
Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre
consecinţele neplăţii primei la termenul de plată pentru cazul
prevăzut la alin. 1 şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de
asigurare.”

62
 Art 21: “În cazul în care contractul de asigurare este
modificat prin acordul părţilor, denunţat sau reziliat, plata ori, după
caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare
sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”
Art. 36: “În asigurările la care se constituie rezerve de prime,
asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine
contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând
restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare.”
Condiţii generale intervenite în rezilierea contractului :
neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi,
vinovăţia părţii respective,
cauzarea unui prejudiciu prin neexecutare/executare,
inexistenţa unei clauze de nerăspundere.

Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 3

Rezumat: Această parte a materiei îşi propune familiarizarea studenţilor cu principalele tipuri de
contracte utilizate în relaţiile de afaceri, insistând pe asimilarea principalelor caracteristici ale fiecărui
tip de contract, dar şi pe distincţia dintre ele. Alături de clasicele tipuri de contracte, cum ar fi
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de cont curent, contractul de comision, contractul de
mandat etc, apariţia unor tipuri moderne de contracte din relaţiile de afaceri, cum ar fi contractele de
transfer de tehnologie, vin odată în plus să demonstreze că şi lumea afacerilor s-a adaptat fenomenului
globalizării, atât de mediatizat şi controversat, cu avantajele şi dezavantajele lui.

63
 TEST DE EVALUARE
1. Între contractele de transfer de tehnologie se regăsesc:
a) contractul de franciză, contractul de licenţă, contractul de comision;
b) contractul de licenţă, contractul de know-how, contractul de leasing, contractul de
cont curent;
c) contractul de know-how, contractul de leasing, contractul de cont curent, contractul
de franciză ;
d) contractul de franciză, contractul de licenţă, contractul de know-how, contractul de
engineering.
Răspuns:

2. Caracterele juridice ale contractului de comision sunt:

a) contract bilateral (sinalagmatic), contract cu titlu oneros, contract consensual;
b) contract cu titlu oneros, contract consensual, contract comutativ;
c) contract comutativ, contract bilateral (sinalagmatic), contract cu titlu oneros, contract
« intuitu personae »;
d) contract consensual, contract comutativ, contract cu titlu oneros, contract « intuitu
personae ».
Răspuns:

3. Contractul de cont curent poate fi încheiat de către un comerciant angrosist şi unul

detailist pentru toată seria continuă de vânzări comerciale intervenite între ei; între un
comerciant şi un comisionar; între un comerciant şi reprezentantul său. (A)
Răspuns:

4. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare sunt:

a) contract cu titlu oneros, contract comutativ, contract consensual;
b) contract bilateral (sinalagmatic), contract cu titlu oneros, contract « intuitu
personae »;
c) contract bilateral (sinalagmatic), contract cu titlu oneros, contract comutativ, contract
consensual;
d) contract comutativ, contract consensual.
Răspuns:

5. Cele mai cunoscute forme de franciză sunt:

a) franciza agricolă, franciza de distribuţie, franciza industrială;
b) franciza comercială, franciza de distribuţie, franciza principală;
c) franciza de producţie sau industrială; franciza de distribuţie, franciza de servicii şi
master franchise sau franciza principală.
Răspuns:

64
 Bibliografie recomandată:

Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de

Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica - Drept comercial, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Oana Oniciuc, Ruxandra Mitran, Gabriela
Popescu, Contractul de asigurare, Colecţia Naţională, nr. 29, Bucureşti, 2000

65
 Unitatea de învăţare 4

MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ ÎN CONTEXTUL DREPTULUI

COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ŞI AL DREPTULUI AFACERILOR- REGLEMENTĂRI
COMUNITARE ÎN MATERIE

Cuprins::
• Reglementări naţionale privind relaţiile de muncă în Romania
• Reglementări comunitare privind relaţiile de munca în firmele cu element de extraneitate,
• Momente cheie în domeniul politicii de ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europeană,
etape, istoricul reglementărilor europene în materie.

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: reglementări naţionale şi comunitare,
europene privind relaţiile de muncă, politica de ocupare a forţei de
muncă, combaterea şomajului pe termen scurt şi lung, contractul
individual de muncă;
prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de învăţare, repere şi evoluţii legislative;
analizarea prevederilor noului Cod al Muncii, comparativ cu
precedentul act normativ în materie, corelat cu elementele
caracteristice şi componente semnificative vizând şi legislaţia
europeană în materia relaţiilor de muncă;
analiza importanţei reglementărilor privind relaţiile de
muncă din perspectiva angajatului şi angajatorului – elemente
caracteristice şi componente semnificative;

Competente specifice:
•formarea capacităţii de analiză şi sinteză a reglementărilor
comunitare în materia relaţiilor de muncă cu fixarea importanţei
cunoaşterii reglementărilor atât de către angajator cât şi de către
angajat pentru o afacere rentabilă din punct de vedere economic, dar
fără încălcarea drepturilor angajatului
•formarea capacităţii de a reflecta critic asupra noilor
reglementări ale codului muncii comparativ cu reglementările
comunitare
•exersare capacităţii de a comunica concluziile şi
raţionamentele care au stat la baza acestora

66
 Timpul alocat temei: 3 ore

Mediul de afaceri- modificări legislative interne ale Codului

Muncii referitoare la raporturile de muncă, (Legea nr. 53/2003
cu completările şi modificările ulterioare) si Legea 40/2011
privind modificarea Legii 53/2003 - Codul Muncii, fiind publicată
în Monitorul Oficial nr. 225/31 martie 2011 ;
Capitolul 2 - Executarea contractului individual de muncă din Legea
nr. 53/2003 Codul Muncii modificata prin Legea 40/2011 privind
modificarea Legii 53/2003 - Codul Muncii, prevede la art. 37
următoarele drepturi şi obligaţii ale părţilor implicate în contractul de
muncă: angajator şi salariat astfel:
Art. 37: “Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă
dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în
cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale
de muncă.”
Art. 38: “Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt
recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte
renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea
acestor drepturi este lovită de nulitate.”
Art. 39: “(1) Salariatul are, în principal, următoarele
drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea
condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
n) (litera introdusa prin Legea 40/2011) alte drepturi
prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile.
(2) Salariatului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a
îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;

67
 c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul
intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în
contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea
atribuţiilor de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a
muncii în unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
g) (litera introdusa prin Legea 40/2011) alte obligatii
prevazute de lege sau de contractele colective de munca aplicabile.
Art. 40: “(1) Angajatorul are, în principal, următoarele
drepturi:
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) (litera modificată prin Legea 40/2011) să stabilească
atribuţiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condiţiile legii;
c) (forma anterioară modificării prin Legea 40/2011;
modificată anterior prin OUG 65/2005, şi apoi prin Legea de
aprobare 371/2005) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru
fiecare salariat, în condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului
colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de
ramură de activitate sau de grup de unităţi;
d) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub
rezerva legalităţii lor;
e) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a
sarcinilor de serviciu;
f) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice
sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de
muncă aplicabil şi regulamentului intern.
g) (litera introdusă prin Legea 40/2011) să stabilească
obiectivele de performanţă individuală, precum şi criteriile de
evaluare a realizării acestora.
(2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele
obligaţii:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra
elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice
avute în vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile
corespunzătoare de muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din
contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale
de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi
financiară a unităţii, cu excepţia informaţiilor sensibile sau secrete,
care, prin divulgare, sunt de natură să prejudicieze activitatea unităţii.
Periodicitatea comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul
colectiv de muncă aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii
salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial
drepturile şi interesele acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina
sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate
de salariaţi, în condiţiile legii;
g) să înfiinţeze Registrul General de Evidenţă a salariaţilor şi să
opereze înregistrările prevăzute de lege;
68
 h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă
calitatea de salariat a solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
salariaţilor.

Relaţiile de muncă în legislaţia naţională şi comunitară

Sediul materiei în dreptul intern: Relaţiile de muncă sunt
reglementate de Codul Muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003.
Principiile fundamentale sunt reglementate încă din art. 3:
Alin.(1) Libertatea muncii este garantată prin Constituţie.
Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.
Alin.(2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă
şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.
Alin. (3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu
muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie,
oricare ar fi acestea.
Alin. (4) Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea
dispoziţiilor alin. (1) - (3) este nul de drept.
Pe lângă reglementările clasice care au fost dintotdeauna vizate
de legiutor apar şi instituţii noi cum ar fi de exemplu: „Munca prin
agent de muncă temporară” reglementată distinct în cap. 7 începând
cu art. 87.
ART. 87 – Definire- (modificat prin Legea 40/2011)
(1) Munca prin agent de muncă temporară este munca prestată
de un salariat temporar care a încheiat un contract de muncă
temporară cu un agent de muncă temporară şi care este pus la
dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea şi
conducerea acestuia din urmă.
(2) Salariatul temporar este persoana care a încheiat un contract
de muncă temporară cu un agent de muncă temporară, în vederea
punerii sale la dispoziţia unui utilizator pentru a lucra temporar sub
supravegherea şi conducerea acestuia din urmă.
(3) Agentul de muncă temporară este persoana juridică,
autorizată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, care
încheie contracte de muncă temporară cu salariaţi temporari, pentru
a-i pune la dispoziţia utilizatorului, pentru a lucra pe perioada
stabilită de contractul de punere la dispoziţie sub supravegherea şi
conducerea acestuia. Condiţiile de funcţionare a agentului de muncă
temporară, cât şi procedura de autorizare se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
(4) Utilizatorul este persoana fizică sau juridică pentru care şi
sub supravegherea şi conducerea căreia munceşte temporar un
salariat temporar pus la dispoziţie de agentul de muncă temporară.
(5) Misiunea de muncă temporară înseamnă acea perioadă în
care salariatul temporar este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a
lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestuia, pentru
executarea unei sarcini precise şi cu caracter temporar.
(forma anterioară modificării articolului prin Legea 40/2011)
(1) Munca prin agent de muncă temporară, denumită în
continuare munca temporară, este munca prestată de un salariat
temporar care, din dispoziţia agentului de muncă temporară,
prestează munca în favoarea unui utilizator.

69
 (2) Salariatul temporar este persoana încadrată la un angajator
agent de muncă temporară, pus la dispoziţie unui utilizator pe durata
necesară în vederea îndeplinirii unor anumite sarcini precise şi cu
caracter temporar.
(3) Agentul de muncă temporară este societatea comercială
autorizată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, care pune
provizoriu la dispoziţie utilizatorului personal calificat şi/sau
necalificat pe care îl angajează şi îl salarizează în acest scop.
Condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de
autorizare a agentului de muncă temporară se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
(4) Utilizatorul este angajatorul căruia agentul de muncă
temporară îi pune la dispoziţie un salariat temporar pentru
îndeplinirea unor anumite sarcini precise şi cu caracter temporar.

Sediul materiei în dreptul european 51:

• Reglementări comunitare/ europene în domeniul muncii şi
securităţii sociale privind egalitatea sexelor:
Principiul plăţii egale pentru muncă egală;
plata egală pentru munca de valoare egală;
principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei;
principiul tratamentului egal în materia securităţii sociale
• Tratate şi alte documente comunitare/european
relevante în domeniul ocupării şi securităţii sociale:
Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale
ale muncitorilor (1989)
Tratatul de la Amsterdam (1997)
Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2012)
Strategia Lisabona şi modelul social european (2000)
Proiectul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru
Europa (2004)
o Carta Comunităţii privind drepturile sociale
fundamentale ale lucrătorilor (1989)
Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor
Uniunii Europene, în special cele ale lucrătorilor, atât salariaţi cât şi
independenţi. În fapt, se confirmă drepturi deja înscrise fie în Tratat
(libera circulaţie, dreptul la formare profesională, egalitatea sexelor),
fie în Carta Socială Europeană sau în convenţiile Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.
1) Dreptul la liberă circulaţie (art. 1-3)
Acest drept permite cetăţenilor Comunităţii Europene să se
stabilească şi să exerseze orice profesie în toate statele membre în
aceleaşi condiţii care se aplică cetăţenilor ţării de primire.

51
Secţiune realizată conform> Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii- reglementări interne şi comunitare,
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, Nicolae Voiculescu Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2005, Andrei Popescu, Drept internaţional al muncii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, Marin Voicu,
Jurisprudenţa comunitară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005
70
 Se vizează, în special, beneficiul liberei circulaţii, al liberei
stabiliri în altă ţară, al egalităţii de tratament, ca şi al garantării
condiţiilor de muncă şi protecţie socială în aceleaşi condiţii cu ale
cetăţenilor ţării de primire.
Dreptul implică, totodată, realizarea armonizării condiţiilor de
rezidenţă, în special în ceea ce priveşte regruparea familială, ca şi
înlăturarea obstacolelor ce rezultă din neechivalarea diplomelor.
2) Dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6)
Se recunoaşte oricărui cetăţean al Uniunii dreptul la libera
alegere a unei ocupaţii şi angajări, precum şi la o justă remunerare.
Dreptul la remunerare vizează, între altele, stabilirea unui
salariu de bază decent, beneficiul unui salariu just, garantarea unui
salariu de referinţă echitabil pentru lucrătorii care nu sunt angajaţi cu
normă întreagă şi pe durată nedeterminată şi asigurarea unor mijloace
de subzistenţă suficiente în cazul reţinerii salariului.
3) Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă (art.
7-9)
Acest drept, care este strâns legat de desăvârşirea Uniunii, în
care un rol principal îl are piaţa muncii, vizează apropierea la niveluri
cât mai ridicate a condiţiilor de viaţă şi muncă pe care le au cetăţenii
diferitelor state membre.
El priveşte, în principal, fixarea şi flexibilitatea timpului de
muncă (lucru cu program parţial, munca cu durată determinată,
munca provizorie, munca în week-end, munca prin corespondenţă,
munca de noapte, concediu anual, repausul săptămânal etc.), ca şi
apropierea diferitelor reglementări ale muncii în vigoare în Uniune.
4) Dreptul la protecţie socială (art. 10)
Se menţionează necesitatea asigurării unei protecţii sociale
adecvate pentru toţi cetăţenii Uniunii, indiferent de statutul lor, prin
garantarea unui venit minim pentru lucrători, ca şi o asistenţă socială
adecvată pentru persoanele ieşite din piaţa muncii sau celor care nu
dispun de mijloace de subzistenţă suficiente.
5) Dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă (art.
11-14)
Se recunoaşte oricărui lucrător şi angajator al Comunităţii
dreptul de a se afilia la organizaţii profesionale.
Totodată, cuprinde recunoaşterea libertăţii de a negocia, de a se
încheia convenţii colective între partenerii sociali, ca şi de a recurge,
în cazul conflictelor de interese, la acţiuni colective, cum este, de
exemplu, greva.
Tratatul de la Maastricht a introdus posibilitatea încheierii de
contracte colective de muncă între sindicatele şi patronatele
reprezentative la nivel european. Contractele pot fi puse în practică
odată cu adoptarea lor de către Consiliul Uniunii Europene.
6) Dreptul la pregătirea profesională (art. 15)
Fiecare lucrător al Uniunii are dreptul să-şi perfecţioneze
pregătirea profesională de-a lungul întregii sale vieţi active.
Acest drept implică, cu deosebire, instituirea de concedii de
pregătire pentru a permite cetăţenilor să se recicleze sau să se
perfecţioneze, beneficiind de instituţiile de pregătire continuă şi
permanentă pe care puterile publice, întreprinderile şi partenerii
sociali sunt invitaţi să le instituie.

71
 7) Dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei (art.
16)
Este vorba nu numai de o simplă egalitate a salariilor femeilor
şi bărbaţilor pentru o muncă identică. Se vizează, în acelaşi timp, să
se asigure egalitatea în privinţa accesului la profesie, la protecţia
socială, educaţie, formare şi evoluţie profesională.
8) Dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-18)
Se înscrie în această parte dreptul lucrătorilor, în special al celor
care sunt angajaţi în întreprinderi cu filiale în mai multe state
membre, de a fi informaţi şi chiar consultaţi cu ocazia evenimentelor
importante care privesc soarta întreprinderii şi care au implicaţii
asupra condiţiilor de muncă sau asupra menţinerii nivelului de
angajare.
In acest sens, în decembrie 1990, s-au creat aşa numitele
consilii europene ale muncii (“European works councils”) pentru
informarea şi consultarea lucrătorilor din companiile europene
transnaţionale.
9) Dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de
muncă(art. 19)
Prin adoptarea acestui principiu, se recunoaşte oricărui lucrător
dreptul de a beneficia de condiţii satisfăcătoare de sănătate şi
securitate.
Aceasta implică luarea de măsuri adecvate în vederea obţinerii
de progrese în armonizarea condiţiilor existente în statele membre.
Totodată, de-a lungul timpului, a fost adoptat un număr impresionant
de directive vizând sănătatea şi securitatea la locul de muncă.
10) Dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23)
Vârsta minimă de admitere la muncă este fixată la 15 ani,
recunoscându-se tinerilor angajaţi dreptul de a primi o remuneraţie
echitabilă, acela de a beneficia de o legislaţie care să ţină seama de
specificul lor şi, totodată, de a urma la sfârşitul perioadei obligatorii
de şcolarizate o pregătire profesională suficientă.
11) Dreptul persoanelor în vârstă (art. 24-25)
Orice persoană care a atins vârsta pensionării are dreptul de a
primi o pensie care să-i asigure un nivel de viaţă decent.
Pentru cei care au vârsta pensionării, dar nu întrunesc condiţiile
necesare acordării unei pensii, se prevede dreptul de a beneficia de un
venit minim, de protecţie socială, ca şi de asistenţă medicală.
12) Dreptul persoanelor cu dizabilităţi (art. 26)
Se recunoaşte oricărei persoane cu dizabilităţi dreptul de a
beneficia de măsuri specifice, în special în domeniul formării,
integrării şi readaptării profesionale şi sociale.
Punerea în aplicare a Cartei
Realizarea prevederilor Cartei Comunităţii privind drepturile
sociale fundamentale ale lucrătorilor depinde, în principal, de statele
membre sau de instituţiile lor care au atribuţii în domeniul social, ca
şi de partenerii sociali în măsura în care încheie convenţii colective
atât la nivelul naţional, regional sau sectorial, cât şi la nivelul
unităţilor propriu-zise.
Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii permite Uniunii să
acţioneze atunci când obiectivele pot fi mai uşor realizate la nivelul
său decât la cel al statelor membre.

72
 Totodată, Comisia redactează, anual, un raport privind
aplicarea prevederilor Cartei de către statele membre, ca şi de către
Uniunea Europeană în ansamblul său.
Aşa după cum am subliniat mai înainte, Carta comunitară nu
are valoarea juridică a unui regulament, ea doar enunţă drepturile
fundamentale. În comparaţie cu Carta Socială Europeană a
Consiliului European, Carta respectivă este considerată chiar "un
regres" pe planul reglementărilor europene. Desigur pot fi date mai
multe explicaţii. Ea este rezultatul negocierilor, al unor compromisuri
făcute pe parcursul elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din
plin, aplicarea principiului subsidiarităţii, căci politica socială revine,
în cea mai mare măsură, fiecărui stat membru.
Reglementările Cartei sunt coroborate cu cele din Art. 15-
Libertatea de alegere a ocupaţiei şi dreptul la muncă din CARTA
DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE,
(2012) 52 care prevăd în mod expres că:
(1) Orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o
ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber.
(2) Orice cetăţean al Uniunii are libertatea de a-şi căuta un loc de
muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat
membru.
(3) Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe
teritoriul statelor membre au dreptul la condiţii de muncă echivalente
acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.
Nu trebuie neglijat nici art. 16 din acelaşi act normativ, privind
libertatea de a desfăşura o activitate comercială, care stipulează
”libertatea de a desfăşura o activitate comercială este recunoscută în
conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile
naţionale.”. Această reglementare permite europenilor să desfăşoare
activităţi comerciale şi de afaceri în România, în confomitate cu
legislaţia naţională (armonizată cu normele UE), dar şi cu ”practicile
naţionale”.
o Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat
în vigoare la 1 mai 1999, marchează o etapă importantă permiţând, pe
de o parte, consolidarea mecanismelor stabilite prin Tratatul de la
Maastricht, iar, pe de altă parte, stabilirea unei serii de orientări
sociale prioritare pe plan comunitar, în special în materie de ocupare,
care devine "o problemă de interes comun"(art. 2 al Tratatului CE).
Noul obiectiv este de a atinge un nivel de ocupare ridicat fără
însă a afecta competitivitatea. Pentru a se atinge acest obiectiv se
vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare.
Elementul cheie al acestei strategii este constituit din liniile
directoare comune, definite după modelul celor adoptate la Consiliul
european de la Essen.
Titlul VIII privind ocuparea, nou introdus (cuprinzând noile
articole 125-130), cu recomandarea de aplicare imediată, precizează
aceste obiective şi mijloace de a le atinge. El prevede, totodată
crearea unui Comitet de Ocupare.

52
A se vedea http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/-?uri=CELEX:12012P/TXT&from=RO
73
 De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam, a fost integrat în
Tratatul CE (la capitolul 1 al Titlului IX, noile articole 136-145)
Protocolul asupra Politicii Sociale ce figura doar ca Anexă la Tratatul
de la Maastricht.
Rolul fundamental al partenerilor sociali este reconfirmat, atât
la nivel naţional pentru că statele pot încredinţa punerea în aplicare a
directivelor (art.137 par.4), cât şi la nivel comunitar luând în
considerare obligaţia Comisiei de a promova consultarea partenerilor
sociali. Cu ocazia acestor consultări, partenerii sociali pot decide să
trateze subiectul în cauză prin negocieri la nivelul Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam a pus egalitatea între bărbaţi şi femei
printre obiectivele prioritate ale Uniunii, prevăzând în mod explicit
că, în toate acţiunile sale, trebuie să urmărească eliminarea
inegalităţilor şi promovarea egalităţii depline.
Noul articol 141 al Tratatului CE implică o întărire a egalităţii
de tratament între bărbaţi şi femei şi a egalităţii de şanse. Într-adevăr,
vechiul articol 119 se limita la problemele privind egalitatea de
remunerare între cele două sexe pentru aceeaşi muncă.
În plus, noua dispoziţie permite Consiliului să adopte, după
consultarea Comitetului Economic şi Social şi urmând procedura
co-deciziei, măsuri pozitive vizând aplicarea acestui principiu.
o Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene
(2012)
La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptată Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene cu scopul de a se întări protecţia
drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului
social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
O serie de articole ale Cartei privesc drepturile fundamentale
ale cetăţenilor legate de regimul raporturilor de muncă. Astfel, după
ce articolul 5 interzice sclavia şi munca forţată, iar articolul 23
impune principiul egalităţii între bărbaţi şi femei, inclusiv în
domeniul angajării, al muncii şi remunerării, Capitolul IV, intitulat
“solidaritate“, enumeră o serie de drepturi fundamentale în domeniul
muncii, cum sunt:
• dreptul la informarea şi la consultarea lucrătorilor în cadrul
întreprinderii (art.27);
• dreptul la negociere şi la acţiuni colective (art.28);
• dreptul accesării (gratuit) a serviciilor de plasament (art.29) ;
• protecţia în cazul licenţierii nejustificate (art.30);
• condiţii de muncă juste şi echitabile (art.31)
• interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă
(art.32);
• securitatea socială şi ajutorul social art.34).
Dizpoziţiile Cartei se adresează instituţiilor şi organelor
Uniunii, ca şi statelor membre atunci când fac aplicarea dreptului
comunitar.
o Strategia Lisabona şi modelul social european (2000) 53

53
A se vedea detaliile de la capitolul 6 „Mediul de afaceri şi relaţiile de muncă în contextul dreptului
comerţului internaţional”, secţiunea consacrată Strategiei Lisabona
74
 Consiliul European de la Lisabona, desfăşurat în perioada 23-24
martie 2000, a fixat 4 mari priorităţi ale activităţii comunitare la nivel
social. Acestea se referă la :
- locuri de muncă mai multe şi mai bune;
- educaţie şi formare profesională adaptate la societatea bazată
pe cunoaştere;
- incluziunea socială;
- modernizarea sistemului de asigurări sociale.
Statele membre şi-au propus ca în anul 2010 o cotă de 70% din
persoanele în vârstă productivă să fie activi pe piaţa muncii,
transformând economia europeană în cea mai performantă la nivel
mondial. S-ar atinge astfel un obiectiv deosebit de ambiţios, şi anume
acela al deplinei ocupări a forţei de muncă.
Comisia Europeană a adoptat recomandări specifice de ţară
privind implementarea Programelor Naţionale de Reformă –
Strategia Lisabona (30.01.2009)
În baza evaluărilor specifice de ţară, adoptate de Comisia
Europeană, Departamentul pentru Afaceri Europene va coordona
analizarea în detaliu, împreună cu instituţiile care implementează
Programul Naţional de Reformă, a recomandărilor pentru România şi
va propune un set de măsuri adecvate, care să vină în întâmpinarea
acestora.

Recomandările pentru România ale Comisiei Europene au

rămas practic identice cu cele formulate în decembrie 2007 şi
adoptate de Consiliul European din martie 2008. Acestea vizează
următoarele domenii:
a) Îmbunătăţirea eficienţei, eficacităţii şi a gradului de
independenţă a administraţiei publice atât la nivel central, cât şi local,
prin consolidarea capacităţii de control şi aplicare a reglementărilor;
b) Restrângerea politicii fiscale (în sensul limitării cheltuielilor)
şi implementarea de urgenţă a unui cadru financiar pe termen mediu
(programare bugetară multi-anuală), revizuirea structurii cheltuielilor
bugetare şi orientarea lor către domenii ce asigură creştere
economică;
c) Implementarea măsurilor prin care să se reducă substanţial
procedurile administrative şi întârzierile întâmpinate de mediul privat
în procedurile de obţinere a autorizaţiilor, pentru a îmbunătăţi mediul
de afaceri şi a elimina sursele de corupţie;
d) Asigurarea calităţii şi a corelării cu nevoile pieţei de muncă a
sistemului educaţional şi de formare profesională, diminuarea
fenomenului de abandon şcolar şi facilitarea accesului persoanelor
tinere la piaţa forţei de muncă.
Pe baza acestei evaluări, Comisia Europeană recomanda
României implementarea cât mai rapidă a reformelor structurale
prevăzute de Strategia Lisabona, pentru a asigura o competitivitate
economică bazată pe productivitate ridicată, inovare şi cunoaştere.
Comisia Europeană a adoptat la data de 28 ianuarie 2009,
evaluările specifice de ţară referitoare la Implementarea reformelor
structurale în cadrul Strategiei Lisabona în contextul Planului
european de redresare economică. 54

54
Documentele pot fi consultate la adresa de e-mail http://ec.europa.eu/growthandjobs/index_en.htm.
75
 Acestea au fost adoptate de către şefii de stat şi de guvern în
cadrul reuniunii Consiliului European din luna martie 2009.
o Proiectului Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa (2004) 55
Proiectul Constituţiei Uniunii Europene precizează la art. 3,
intitulat «Obiectivele Uniunii», că Uniunea acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică
echilibrată, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând
ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel
de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. De asemenea,
combate excluderea socială şi discriminările, promovează justiţia şi
protecţia socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copilului.
Totodată, Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
În plus, Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării
politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în
special prin adoptarea liniilor directoare ale acestor politici (art. 14).
În ceea ce priveşte partenerii sociali, Uniunea recunoaşte şi
promovează rolul acestora la nivelul Uniunii, luând în considerare
diversitatea sistemelor naţionale. În plus, Uniunea facilitează dialogul
dintre aceştia, respectându-le autonomia (conform art. 47).
Proiectul „Constituţiei Uniunii Europene” a inclus în
Partea a II-a Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii care
reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor Uniunii,
precum şi a principiului subsidiarităţiii, drepturile care rezultă în
special din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale
comune ale statelor membre, din Convenţia Europeană privind
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din cartele
sociale adoptate de către Uniune şi de către Consiliul Europei,
precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a
Curţii Europene a drepturilor Omului.
Art. II-15 statuează libertatea profesională şi dreptul la muncă,
în temeiul cărora orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a
exercita o profesie aleasă sau acceptată în mod liber, precum şi
libertatea pe care o are fiecare cetăţean sau cetăţean al Uniunii de a-şi
căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a-şi oferi
serviciile în orice stat membru.
În Titlul IV al Cărţii a II-a a Constituţiei Uniunii Europene,
intitulat « Solidaritatea », regăsim drepturile pe care le cuprindea
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
De asemenea Capitolul III (Secţiunea 1 şi 2) al Titlului III al
Părţii a III-a detaliză politica specifică a Uniunii în domeniul
ocupării forţei de muncă şi al politicii sociale. În acest sens, Uniunea
şi statele membre urmăresc să elaboreze o strategie coordonată de
ocupare a forţei de muncă, şi, în special, să promoveze o mână de
lucru calificată, formată şi adaptabilă, precum şi pieţe ale muncii care
să poată reacţiona rapid la evoluţia economiei (art. III- 97).
Obiectivul atingerii unui înalt nivel de ocupare a forţei de
muncă este luat în considerare la definirea şi punerea în aplicare a
politicilor şi acţiunilor Uniunii (art. III- 99).

55
Deşi acest document nu a fost aprobat, trebuie analizat succint, pentru a înţelege argumentat evoluţia
reglementărilor ulterioare, întrucât unele din reglementările din proiectul constituţional european au fost preluate
în tratatele ulterioare.
76
 Consiliul European examinează în fiecare an situaţia ocupării
forţei de muncă, iar pe baza concluziilor acestuia Consiliul de
Miniştri, la propunerea Comisiei, adoptă în fiecare an linii directoare
de care statele membre ţin cont în politicile lor de ocupare a forţei de
muncă (art. III-100).
Propunându-şi să acţioneze ţinând cont de diversitatea
practicilor naţionale, în special în domeniile relaţiilor contractuale,
precum şi de necesitatea de a menţine competitivitatea economiei
Uniunii, aceasta susţine şi completează acţiunea statelor membre
într-o serie de domenii, enumerate la art. III-104:
a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de lucru, pentru a
proteja sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
b) condiţiile de muncă;
c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
d) protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă;
e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi
patronatului, inclusiv co-gestionarea;
g) condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe
care îşi au reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii;
h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa
muncii şi tratamentul la locul de muncă;
j) combaterea excluziunii sociale;
k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.
În acest scop, se pot adopta legi sau legi-cadru europene care
pot stabili măsuri destinate să încurajeze cooperarea între statele
membre prin stabilirea unor cerinţe minime aplicabile progresiv,
ţinând cont de condiţiile şi reglementările tehnice existente în fiecare
din statele membre.
Legile şi legile-cadru europene nu aduc atingere facultăţii
recunoscute statelor membre de a defini principiile fundamentale ale
sistemului lor de securitate socială şi nu trebuie să afecteze în mod
semnificativ echilibrul lor financiar.
Este important de subliniat că pct. 6 final al art. III-104 exclude
în mod expres din câmpul aplicării sale remuneraţiile, dreptul de
asociere, dreptul la grevă şi dreptul la lock-out, a căror reglementare
rămâne, astfel, în responsabilitatea exclusivă a statelor membre.
Pe de altă parte, art. III-7 enumeră şi el o serie de domenii în
care Comisia încurajează cooperarea între statele membre şi
facilitează coordonarea acţiunii lor în toate domeniile politicii
sociale, şi anume:
a) ocuparea forţei de muncă;
b) dreptul muncii şi condiţiile de lucru;
c) formarea şi perfecţionarea profesională;
d) securitatea socială;
e) protecţia împotriva accidentelor şi a bolilor profesionale;
f) igiena muncii;
g) dreptul sindical şi negocierile colective dintre angajatori şi
lucrători.
În sfârşit, Consiliul de Miniştri adoptă o decizie europeană de
instituire a unui Comitet de protecţie socială cu caracter consultativ,
pentru a promova cooperarea în materie de protecţie socială între
statele membre şi între acestea şi Comisie (art.III-111).
77
 Este de reţinut faptul că mare parte dintre prevederile
proiectului Tratatului Constituţional au fost preluate în Tratatul de la
Lisabona, fapt care impune analiza acestor prevederi chiar dacă în
final “Constituţia pentru Europa” a rămas doar în formă de proiect,
nefiind, după cum bine se ştie, aprobată în final.
Momente cheie în domeniul politicii de ocupare a forţei de
muncă
Dacă între anul 1957 şi 1971 instrumentul utilizat a fost Fondul
Social European, ulterior apar şi alte acte normative, strategii,
programe şi instrumente care îşi pun amprenta asupra direcţiei
dezvoltării acestei politici. Construcţia modelului social european a
fost marcată astfel de evenimente care au contribuit la definirea şi
apoi dezvoltarea unei politici sociale şi de ocupare europene, a
strategiilor adecvate, a unor noi instrumente şi parteneriate pentru
atingerea obiectivelor acestora.
Carta Socială Europeană
Toate Statele Membre, cu excepţia Marii Britanii, au adoptat în
1989, printr-o declaraţie, Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale
Angajaţilor 56, cunoscută sub numele de Carta Socială. Carta
constituie un instrument politic care conţine “obligaţii morale” 57 al
căror obiect este acela de a garanta că într-o anumită ţară sunt
respectate anumite drepturi sociale. Acestea se referă în primul rând
la piaţa muncii, formarea profesională, egalitatea şanselor, mediul de
lucru. Carta conţine, de asemenea, o cerere explicită adresată
Comisiei de a înainta propuneri pentru a transpune conţinutul Cartei
Sociale în legislaţie. Carta Socială a fost urmată de programe de
acţiune socială.
Acordul de Politică Socială 58
Acordul de Politică Socială este anexat la Protocolul de Politică
Socială, anexat la rândul său la Tratatul asupra Uniunii Europene.
Semnat de 14 State Membre (mai puţin Marea Britanie), acesta
stabileşte obiectivele de politică socială trasate şi în Carta Socială din
1989: promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor
de muncă şi viaţă, combaterea excluderii sociale, dezvoltarea
resurselor umane etc.
Acordul de Politică Socială stabileşte procedura pentru
adoptarea măsurilor de politică socială şi recunoaşte rolul vital jucat
de dialogul dintre conducere şi angajaţii în politică socială. Carta
Verde din 1993 ce stabileşte direcţiile de acţiune şi apoi Carta Albă
din 1994 insistă pe rolul pregătirii şi formării profesionale, în care
regăsim două coordonate, una verticală şi cealaltă orizontală. Pe
direcţia verticală, care trebuie să asigure coeziune economică şi
socială, regăsim politicile active de ocupare, egalitate de şanse,
educaţie şi training în meserii, forţă de muncă calificată care să
răspundă unor cerinţe mereu în schimbare, ce permit accesul femeilor
pe piaţa muncii.

56
Community Charter of Fundamental Rights for Workers
57
www.ccir.ro
58
Ibidem
78
 În plan orizontal, este vorba de angajare pe plan local, egalitate
de şanse şi societatea bazată pe servicii, adică parteneriate locale care
să asigure climatul favorabil spiritului antreprenorial al unor « poli de
cunoaştere » care este transferată spre sectoarele noi. Mai multe
fonduri sunt astfel activate. În cadrul acestora Fondul de Dezvoltare
Regională, Fondurile Structurale cu cele trei obiective specifice sunt
cele mai cunoscute. După alegerea noului guvern laburist, în mai
1997, Marea Britanie a anunţat că intenţionează să ia parte la politica
socială şi de ocupare.
Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, a încorporat Acordul
de Politică Socială – cu prevederi sporite – în Capitolul Social din
Tratatul asupra Comunităţii Europene. S-a creat o bază legală pentru
egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi la locul de muncă şi se fac
precizări legate de măsuri împotriva excluderii sociale. În final, o
referire la drepturile fundamentale a dat o nouă dimensiune
obiectivelor politicii sociale.
Tratatul de la Maastricht din anul 1992 a avut rolul de a integra
Carta Socială în tratatul semnat, cu excepţia Marii Britanii, care îl va
semna ulterior în cadrul Acordului Social.
Tratatul de la Amsterdam include politica socială şi de ocupare,
realizând pactul necesar pentru stabilitate şi creştere economică,
asigurând echilibrul între integrarea economică şi politica de ocupare
a forţei de muncă. Acesta cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea
integrării atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a unor domenii
ce erau cuprinse în aria cooperării interguvernamentale cât şi prin
dezvoltarea politicilor şi obiectivelor Uniunii Europene. Sunt
cuprinse astfel prevederi referitoare la politica de asigurare a locurilor
de muncă şi de protecţie socială. Conform acestor dispoziţii, statele
membre vor promova o politică de coordonare a creării de locuri de
muncă în vederea dezvoltării capacităţii de elaborare a unei strategii
comune privind nivelul de angajare.
Se urmăreşte, de asemenea, eliminarea discriminărilor şi
asigurarea unui tratament optim în ceea ce priveşte condiţiile de
muncă şi ocupare a posturilor, dezvoltarea politicilor comune în
domeniul protecţiei mediului, al sănătăţii publice şi protecţiei
consumatorilor. Astfel, a fost adoptată “Strategia europeană de
ocupare a forţei de muncă”, prin introducerea în tratat a Titlului VIII.
Procesul de coordonare a acţiunilor privitoare la ocuparea forţei de
muncă în cadrul Uniunii a fost lansat de către Consiliul Europei la
Luxemburg în noiembrie 1997 la “Job Summit”.
- În funcţie de priorităţile identificate, strategia este structurată
pe patru piloni, fiecare reprezentând câte un domeniu de acţiune a
cărui dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forţei de muncă la
nivel comunitar:
- angajabilitatea – reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării
forţei de muncă şi se referă la adaptabilitatea de a fi angajat,
contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la
combaterea şomajului pe termen lung;
- antreprenoriatul – promovează crearea de noi locuri de muncă
prin încurajarea dezvoltării locale;
- adaptabilitatea – are în vedere modernizarea organizării
muncii şi promovarea contractelor de muncă flexibile;

79
 - asigurarea de şanse egale – se referă la adoptarea de măsuri
speciale pentru ca femeile să aibă parte de aceleaşi oportunităţi ca şi
bărbaţii.
Pentru a se asigura coordonarea la nivel european a strategiei,
anual se parcurg anumite etape, după cum urmează:
- stabilirea unor “Direcţii în ocuparea forţei de muncă”
(Employment Guidelines), document elaborat pe baza propunerii
Comisiei Europene, care mai apoi este discutat şi aprobat de către
Consiliul European;
- elaborarea de către fiecare stat membru în parte a “Planurilor
Naţionale de Acţiune” (National Action Plans - NAP’s), planuri ce
descriu modul de aplicare a Direcţiilor de ocupare a forţei de muncă
şi a recomandărilor specifice fiecărei ţări;
- Comisia şi Consiliul examinează împreună aceste planuri şi
elaborează un “Raport comun asupra ocupării forţei de muncă” (Joint
Employment Report)
- în urma analizării acestui Raport, se elaborează noile Direcţii
şi recomandări pentru anul următor.
Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare
a politicilor de ocupare a forţei de muncă este cunoscută ca “metoda
deschisă de coordonare” 59.
Principiile ce susţin această metodă sunt următoarele:
- principiul subsidiarităţii - constă în stabilirea/ împărţirea
responsabilităţilor între nivelul comunitar şi cel naţional prin
stabilirea obiectivelor la nivel comunitar şi responsabilizarea statelor
membre în privinţa măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea
acestora la nivel naţional;
- principiul convergenţei – constă în urmărirea obiectivelor
comune prin acţiuni corelate;
- managementul pe bază de obiective – se referă la
monitorizarea şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori
comuni pentru toate statele membre;
- monitorizarea pe ţară (country surveillance) – constă în
elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul şi identifică
posibilele “bune practici” la nivelul statelor membre;
- abordarea integrată – presupune extinderea direcţiilor
politicilor pieţei muncii în sfera altor politici (sociale, educaţionale,
antreprenoriale, regionale şi de impozitare).
La lansarea în 1997, Strategia Europeană de Ocupare a Forţei
de Muncă avea ca obiectiv ca, în următorii cinci ani, să se
înregistreze progrese simţitoare în combaterea şomajului. Pentru a se
verifica acest scop, Strategia a fost evaluată prima dată în anul 2000,
pentru ca mai apoi, în anul 2002, să se realizeze o evaluare de impact.
Rezultatele acestor evaluări au arătat progrese în direcţia creării unui
cadru integrat al politicilor naţionale, creşterii transparenţei politicilor
de ocupare şi a numărului de factori implicaţi atât la nivel comunitar
cât şi la nivelul statelor membre. De asemenea au fost identificate şi
aspecte sensibile ale politicii de ocupare a forţei de muncă şi au fost
trasate priorităţile perioadei următoare.

59
The Open Method of Coordonation – a fost iniţiată în cadrul Strategiei de Ocupare a Forţei de Muncă
80
 Temele identificate pentru reforma Strategiei Europene de
Ocupare a Forţei de Muncă au fost:
- stabilirea unor obiective mai clare;
- simplificarea Direcţiilor de acţiune (fără a reduce din
eficacitatea acestora);
- întărirea rolului parteneriatului social în aplicarea Strategiei;
- creşterea coerenţei şi complementarităţii cu alte procese
comunitare 60.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluţia politicii
sociale prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy),
prin care este stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, şi
anume “ de a deveni cea mai competitivă şi dinamică economie din
lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică
sustenabilă, cu mai multe şi mai bune locuri de muncă şi o mai
bună coeziune socială” 61.
Consiliul European a decis că trebuie create condiţiile necesare
pentru ocuparea totală a forţei de muncă şi a stabilit un nivel al ratei de
ocupare a forţei de muncă de 70% şi o rată a ocupării femeilor de 60%,
ţinte ce trebuie atinse până în anul 2010.62 Strategia de la Lisabona a fost
creată pentru a ajuta Uniunea Europeană să-şi recapete condiţia de
ocupare totală a forţei de muncă şi de a întări coeziunea socială până în
anul 2010.
Obiectivele Strategiei de la Lisabona în privinţa politicii de
ocupare a forţei de muncă, au fost:
- creşterea calitativă şi cantitativă a locurilor de muncă;
- anticiparea şi capitalizarea schimbărilor pieţei muncii prin
crearea unui nou echilibru între flexibilitate şi securitate;
- lupta împotriva sărăciei şi a tuturor formelor de excludere socială
şi discriminare;
- modernizarea serviciilor de securitate socială;
- promovarea egalităţii între sexe;
- sporirea importanţei aspectelor sociale ale extinderii şi ale
relaţiilor externe ale Uniunii Europene.
Noua Agendă Socială (Strategia Lisabona)
„New Social Agenda” 63 din 9 februarie 2005, prezentată la
Bruxelles, se orientează spre asigurarea de locuri de muncă pentru
cetăţenii Uniunii, prin acordarea de şanse egale tuturor. Priorităţile
Agendei sunt legate de:
- adaptarea legislativă referitoare la relaţiile de muncă cu un
continuu dialog social;
- monitorizarea evoluţiei sărăciei cu ajutorul unui „Green Paper”
care să urmărească evoluţia demografică a populaţiei şi a relaţiilor
viitoare dintre generaţii;

60
Communication from the Commission to the Council, The European Parliament, the Economic and
Social Committee and the Committee of Regions on “Taking Stock of Five Years of the European Employment
Strategy” COM (2002) 416 final– pag 4
61
Consiliul European de la Lisabona, Martie 2000
(http:// www.europa.eu.int/comm/employment_social/employment_strategy/index_en.htm.
62
Consiliul European de la Stockholm din martie 2001 a adăugat două obiective intermediare: rata
ocupării forţei de muncă trebuie să crească per total la 67% şi rata ocupării femeilor trebuie să ajungă la 57%
până în anul 2005. A fost adăugat un obiectiv nou şi anume rata ocupării pentru vârstnici să ajungă la 50% până
în 2010.
63
http://www.europa.eu.int/comm/employment_social/news/2005/feb/social_agenda
81
 - piaţa europeană a muncii în care lucrătorii să beneficieze de
acordarea unei pensii sau de protecţie socială.
În aprilie 2005 Comisia a publicat un document cu privire la
Implementarea Strategiei de la Lisabona, aşa cum este ea în urma
revizuirilor din anul 2003. 64
În această lucrare se subliniază importanţa asumării responsa-
bilităţilor comunitare de către fiecare stat membru, acest lucru
reflectându-se în viitoarele Programe Naţionale de Reformă (National
Reform Programme). În realizarea acestor planuri trebuie să se ţină
seama de liniile directoare principale (the guidelines). Planurile vor fi
orientate pe trei direcţii, în funcţie de priorităţi: priorităţi macro-
economice; priorităţi microeconomice şi priorităţi ale ocupării forţei
de muncă. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, aceste
planuri vor înlocui Planurile Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă
actuale, prin integrarea lor în Programele Naţionale Lisabona
(National Lisbon Programmes). La aliniatul 4 din Decizia
Consiliului “privind liniile directoare pentru politicile de ocupare a
forţei de muncă pentru statele membre” 65 sunt stabilite noile direcţii
de acţiune în cea ce priveşte ocuparea forţei de muncă. Aceste linii
directoare sunt stabilite pentru un interval de trei ani, iar reînnoirea
lor în această perioadă este strict limitată. În continuare, sunt
prezentate liniile directoare integrate pentru creştere economică şi
locuri de muncă.
a) Liniile directoare macroeconomice:
- securitarea stabilităţii economice;
- salvgardarea sustenabilităţii economice prin promovarea alocării
eficiente de resurse;
- promovarea unei coerenţe sporite între politicile macro-
economice şi cele structurale;
- dezvoltarea veniturilor salariale ce contribuie la stabilitatea
macroeconomică şi la creşterea economică;
- contribuirea la obţinerea unei EMU dinamice şi funcţionale.
b) Liniile directoare microeconomice:
- adâncirea şi extinderea pieţelor interne;
- asigurarea existenţei unor pieţe deschise şi competitive;
- crearea unui mediu favorabil afacerilor;
- promovarea unei culturi a antreprenoriatului şi crearea unui
mediu propice IMM-urilor ;
- lărgirea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene şi finalizarea
proiectelor transfrontaliere prioritare deja aprobate;
- creşterea şi îmbunătăţirea investiţiilor în cercetare şi
dezvoltare;
- facilitarea accesului la inovaţii şi creşterea dezvoltării TIC;
- încurajarea folosirii înţelepte a resurselor şi întărirea sinergiei
dintre protecţia mediului înconjurător şi creşterea economică;
- formarea unei baze industriale solide.

64
10 SEC (2005) 622/2 COMMISSION STAFF WORKING PAPER – “Working together for growth and
jobs. Next steps in implementing the revised Lisbon strategy”
65
„Integrated guidelines for growth and jobs (2005-2008)” - 2005/ 0057(CNS)
82
 c) Linii directoare pentru ocuparea forţei de muncă
- implementarea politicilor de ocupare stabilite pentru ajungerea
la ocuparea deplină a forţei de muncă, îmbunătăţirea calităţii şi a
productivităţii muncii şi întărirea coeziunii sociale şi teritoriale;
- promovarea unei abordării a muncii etapizate de-a lungul
întregii vieţi;
- asigurarea integrării pe piaţa forţei de muncă a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă şi a grupurilor dezavantajate;
- îmbunătăţirea corelării cererii de pe piaţa forţei de muncă cu
oferta existentă;
- combinarea flexibilităţii de pe piaţa muncii cu securitatea
locului de muncă şi totodată reducerea segmentării pieţei;
- asigurarea unui sistem favorabil stabilirii corecte a veniturilor
şi a altor costuri legate de dezvoltare;
- creşterea volumului şi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în
capitalul uman;
- adaptarea sistemului educaţional şi de dezvoltare la noile
cerinţe.
Aceste direcţii integrate de acţiune pentru ocuparea forţei de
muncă, enumerate mai sus, pot fi cuprinse în trei mari linii directoare
care au fost stabilite în mare parte şi în anul 2003, la evaluarea
strategiei de la Lisabona. Liniile directoare generale sunt:
I. Atragerea unui număr cât mai mare de persoane în
câmpul muncii (şi menţinerea acestora pe piaţa muncii) şi
modernizarea sistemului de protecţie socială (cuprinde liniile
directoare integrate 16, 17, 18, 19).

În momentul de faţă este vital să se atingă ţinta ocupării totale

şi reducerea şomajului şi a inactivităţii, prin creşterea cererii şi ofertei
de pe piaţa muncii. Acest obiectiv s-a menţinut şi în documentele
viitoare ale UE privind reformele care trebuie înfăptuite de către toate
statele membre şi care au ca finalitate creşterea nivelului de trai în
toate statele membre.
Acest scop trebuie conjugat cu creşterea atractivităţii slujbelor
şi cu cea a calităţii şi productivităţii muncii. Creşterea nivelului de
ocupare a forţei de muncă este cel mai eficient mod de a genera
creştere economică sustenabilă şi de a promova incluziune socială pe
de o parte şi, pe de altă parte, este calea de a-i susţine pe cei ce sunt
incapabili să muncească. Abordarea dintr-un nou punct de vedere al
muncii - cel numit” abordare cu privire la întreg ciclu al vieţii active
“ lifecycle approach to work 66 şi modernizarea sistemelor de protecţie
socială vor avea un rol important în viitor, când se preconizează
scăderea numărului populaţiei cu vârstă de muncă. O atenţie sporită
trebuie acordată problemei diferenţelor de ocupare dintre femei şi
bărbaţi şi cea a ratelor de ocupare scăzute în rândul oamenilor
vârstnici şi a tinerilor.
O altă direcţie importantă este cea referitoare la persoanele în
căutarea unui loc de muncă. Pentru această categorie este important
să se faciliteze accesul la locurile de muncă vacante, să existe o bună
informare asupra pieţei forţei de muncă, toate acestea pentru a creşte
capacitatea lor de angajare.

66
Încercarea de a stabili direcţii (pathways) în ceea ce priveşte ocuparea tinerilor şi de a reduce rata
şomajului în rândul tinerilor
83
 Protecţia socială şi incluziunea socială în Uniunea
Europeană 67
UE coordonează şi sprijină acţiunile guvernelor naţionale
care îşi propun
• să combată sărăcia şi excluderea socială;
• să revizuiască sistemele de protecţie socială prin schimbul de
cunoştinţe şi prin identificarea celor mai eficiente politici în diverse
domenii (combaterea sărăciei şi a excluderii sociale, pensii, sănătate
şi îngrijiri pe termen lung);
• să facă faţă noilor provocări reprezentate de schimbările
demografice şi de efectele îmbătrânirii populaţiei, concentrându-se pe
oportunităţile care apar în aceste domenii;
• să prezinte periodic date care pot fi comparate la nivelul UE.
Comisia Europeană finanţează studii şi analize care abordează
teme precum combaterea sărăciei şi a excluderii sociale, pensiile,
sănătatea şi îngrijirile pe termen lung.
Monitorizare la nivelul UE
Comisia Europeană publică Rapoarte privind situaţia socială
din UE şi progresele înregistrate în anumite domenii, însoţite de date
statistice – rapoartele Comisiei privind situaţia socială.
Observatorul european al situaţiei sociale analizează tendinţele
sociale şi demografice, sprijinind Comisia Europeană în moni-
torizarea situaţiei sociale. Dispune de trei reţele multidisciplinare
internaţionale care monitorizează
•distibuţia veniturilor şi condiţiile de viaţă
•schimbările demografice
•starea de sănătate a populaţiei, situaţia asistenţei medicale şi
a îngrijirilor pe termen lung.

Strategia „UE 2020”- soluţia salvatoare? 68

Documentul Comisiei Europene „Europa 2020 - O strategie
europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă
incluziunii" propune o imagine de ansamblu a economiei sociale de
piaţă a Europei în următorul deceniu, menită să conducă la ieşirea din
criza economică şi financiară şi la transformarea Uniunii într-o
economie inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii, cu niveluri
ridicate de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi de coeziune
socială. Cadrul general al strategiei a fost adoptat de către şefii de stat
şi/sau guvern la Consiliul European din 25-26 martie 2010, urmând
ca strategia însăşi să fie andosată final la Consiliul European din 17
iunie. (conform http://www.dae.gov.ro/)
Strategia „UE 2020” va constitui pilonul central al proceselor
de reformă şi modernizare la nivel naţional şi comunitar pentru
următoarea decadă, fiind necesară întărirea mecanismelor
instituţionale pentru implementarea acesteia la nivel naţional. pentru
reuşita procesului, a fost apreciată necesară asigurarea unei bune
coordonări a noii strategii cu celelalte iniţiative majore ale uniunii
europene: politica de coeziune, strategia europeană de dezvoltare
durabilă., etc.

67
A se vedea pentru detalii: http://ec.europa.eu/social/main.jsp?langId=ro&catId=750
68
adoptată de Consiliul European în iunie 2010. A se vedea pentru detalii:
http://www.dae.gov.ro/articol/962/strategia-europa-2020-la-nivel-european
84
 La 24 noiembrie 2009, Comisia Europeană a publicat
documentul de lucru. „Consultare cu privire la viitorul Strategiei UE
2020”, lansând un amplu proces de consultare publică cu privire la
priorităţile Uniunii Europene pentru deceniul următor. Consultarea a
fost finalizată la 15 ianuarie 2010, contribuţiile provenind de la
diferiţi actori interesaţi: Statele Membre (inclusiv România),
organizaţii comunitare şi naţionale, parteneri sociali, autorităţi
regionale şi locale, mediul de afaceri şi cel academic, ONG-uri etc.
Rezultatele finale ale consultării au fost publicate pe 4 martie 2010.
La Consiliul European Informal 11 februarie 2010 a fost
definit cadrul general al Strategiei Europa 2020. Au fost prezentate
atât viziunea Preşedintelui Comisiei Europene, dl. José Manuel
Durão Barroso, asupra noii strategii, cât şi punctul de vedere al
Preşedintelui Consiliului European, dl. Herman van Rompuy.
La data de 3 martie 2010, COM a publicat Comunicarea
EUROPA 2020 - o strategie pentru creştere inteligentă, ecologică şi
favorabilă incluziunii, având rolul de a ghida dezvoltarea economică
a UE în următorii zece ani. Potrivit documentului, Strategia
EUROPA 2020 va avea ca obiectiv general transformarea UE într-o
economie inteligentă, sustenabilă şi incluzivă, pentru a oferi un nivel
ridicat al ocupării forţei de muncă, al productivităţii şi pentru a
asigura coeziunea economică, socială şi teritorială. Documentul
COM propune o abordare tematică a reformelor, concentrată pe 3
priorităţi reprezentative:
(1) dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare -
creştere inteligentă;
(2) promovarea unei economii mai ecologice şi mai
competitive, bazata pe utilizarea mai eficienta a resurselor - creştere
sustenabilă şi
(3) promovarea unei economii cu grad înalt de ocupare, care să
genereze coeziune socială şi teritorială - creştere incluzivă.
Sunt propuse cinci seturi de obiective principale care vizează
atingerea următoarelor ţinte la nivel european, la orizontul anului
2020:
(I) o rată de ocupare a populaţiei cu vârsta între 20 - 64 de
75%;
(II) o rată a investiţiilor în cercetare şi dezvoltare de 3% din
PIB-ul UE;
(III) realizarea obiectivului „20/20/20" în materie de energie
şi schimbări climatice;
(IV) o reducere a ratei părăsirii timpurii a şcolii la sub 10%
şi ponderea tinerilor cu vârste între 30 şi 34 ani, absolvenţi ai
unei forme de învăţământ terţiar, să ajungă la cel puţin 40%
(V) numărul cetăţenilor europeni expuşi riscului sărăciei să
scadă cu 20 de milioane.
Pentru atingerea acestor obiective sunt propuse 7 iniţiative
emblematice: „O Uniune a inovării", „Tineretul în mişcare", „O
agenda digitală pentru Europa", „O Europă eficientă din punctul de
vedere utilizării resurselor", „O politică industrială adaptată erei
globalizării", „O agendă pentru noi competenţe şi locuri de muncă"
şi „Platforma europeană de combatere a sărăciei".

85
 La nivel naţional, se va face o evaluare, de către Statele
Membre şi Comisia Europeană, a tuturor barierelor care stau în calea
creşterii economice şi atingerii obiectivelor strategiei.
În ceea ce priveşte mecanismul de guvernanţă şi monitorizare,
una dintre deficienţele majore ale Strategiei Lisabona a constituit-o
lipsa deplinei asumări politice la nivel naţional a acesteia. Din acest
punct de vedere, progresele în implementarea Strategiei EUROPA
2020 vor fi monitorizate, la intervale regulate, de către şefii de stat
sau de guvern pe parcursul summit-urilor europene. Consiliului
European îi va reveni un rol crucial în acest proces. De asemenea,
Parlamentul European şi societatea civilă vor fi implicate mai mult în
implementarea strategiei.
Consiliul European de primăvară din 25 - 26 martie 2010 a
aprobat cadrul general al acesteia (priorităţi, obiective, guvernanţă) şi
a convenit ca aspectele referitoare la valorile de referinţă ale
obiectivelor privind îmbunătăţirea nivelului educaţiei şi promovarea
incluziunii sociale să fie discutate şi agreate la Consiliul European de
vară. Tot cu această ocazie vor fi adoptate liniile directoare integrate
care vor ghida procesul de implementare a noii strategii, după
consultarea Parlamentului European.
Poziţia României cu privire Strategia „UE 2020” 69
Strategia Lisabona pentru creştere economică şi ocupare a forţei
de muncă, iniţiată în anul 2000 şi revizuită în 2005, s-a încheiat în
2010. Pentru a reuşi în competiţia globală, Uniunea Europeană (UE)
are nevoie de o nouă strategie care să definească obiectivele şi
priorităţile strategice prin care să poată răspunde provocărilor şi să
consolideze competitivitatea europeană pe pieţele globale.
România consideră că provocările, mai ales cele pe termen
lung, şi incertitudinile generate de actuala criză economică justifică
necesitatea continuării implementării reformelor structurale iniţiate în
contextul Strategiei Lisabona şi subliniază importanţa elaborării unei
noi viziuni asupra dezvoltării UE în următorul deceniu.
Documentul de lucru al Comisiei Europene
Având în vedere efectele generate de criza economică şi
financiară, este importantă definirea, la nivel comunitar, a unui cadru
care să ofere stabilitate şi care să permită UE să gestioneze eficient
eventualele crize viitoare.
Documentul Comisiei Europene cu privire la strategia UE 2020,
lansat la 24 noiembrie 2009, surprinde principalele dimensiuni ale
unei strategii comunitare pentru reluarea creşterii economice în
condiţiile respectării obiectivelor de mediu şi de incluziune socială.
România împărtăşeşte abordarea COM cu privire la modul în care
se pot asigura perspective mai bune pentru economia UE şi susţine
asigurarea convergenţei eforturilor comunitare şi ale statelor membre în
efortul comun de a depăşi actuala criză şi de a defini un cadru de
consolidare a competitivităţii europene pentru următorul deceniu.
În acelaşi timp, România consideră că definirea corectă a
priorităţilor-cheie ale UE pentru orizontul 2020 precum şi analiza
atentă a constrângerilor (mai ales a celor fiscal-bugetare) şi a
nivelului diferenţiat de dezvoltare a statelor membre sunt extrem de
importante pentru asigurarea succesului noii strategii.

69
A se vedea http://www.dae.gov.ro/
86
 Priorităţile Strategiei „UE 2020”
Principalele provocări ale perioadei de după 2010 sunt deja
conturate: creşterea şomajului, deficitele bugetare ale majorităţii SM,
globalizarea, reducerea resurselor naturale, îmbătrânirea populaţiei şi
migraţia internaţională, schimbările climatice şi asigurarea securităţii
energetice.
La aceste provocări ar mai putea fi adăugate: ameninţarea
economiilor emergente, necesitatea unei reforme a pieţelor financiare
la nivel global şi accentuarea protecţionismului comercial.
În acest context, Strategia UE 2020 poate constitui cadrul
strategic pentru promovarea reformelor pe termen lung, necesare
consolidării competitivităţii economiei europene şi asigurării
premiselor creşterii calităţii vieţii, în condiţiile menţinerii obiectivelor
actuale privind creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă.
Mai buna coordonare a politicilor - atât la nivel comunitar cât şi
la nivelul SM - şi alocarea eficientă a tuturor resurselor (mai ales a
celor financiare) pot acţiona drept factori catalizatori pentru
realizarea de investiţii-cheie, fapt de natură să contribuie la relansarea
dinamismului economic. În acest sens, este esenţială asigurarea
coerenţei între diversele politici comunitare şi naţionale, Strategia UE
2020 putând produce rezultatele aşteptate numai prin crearea de
sinergii şi complementarităţi cu aceste politici.
România consideră că cele trei priorităţi-cheie definite în
documentul de lucru al COM, concordante cu recomandările
Consiliului European din 2006, pot asigura cadrul de acţiune atât pe
termen scurt, pentru ieşirea din criză şi reluarea creşterii economice,
cât şi pe termen lung, pentru atingerea obiectivelor de competitivitate
bazată pe cunoaştere, inovare, eco-eficienţă şi coeziune socială şi
teritorială.
Dezvoltarea capitalului uman reprezintă obiectivul major pentru
punerea în practică a viitoarei agende privind ocuparea forţei de
muncă, prin implementarea unor politici integrate de incluziune
activă în domeniile ocupării forţei de muncă, protecţiei sociale şi
educaţiei destinate grupurilor aflate în risc de excluziune socială.
Reconcilierea între cerinţele de flexibilitate şi cele de securitate ale
pieţei muncii trebuie să fie implementată simultan cu modernizarea
sistemelor naţionale de protecţie socială, pentru a garanta accesul la
servicii de calitate pentru toţi cetăţenii. Adaptarea competenţelor
lucrătorilor la cerinţele pieţei muncii şi autoangajarea (self-
employment) pot reprezenta soluţii în vederea combaterii segmentării
pieţei muncii.
Rolul politicii de coeziune trebuie să rămână decisiv pentru
reducerea disparităţilor de dezvoltare socio-economică între regiunile
Uniunii Europene şi pentru îmbunătăţirea competitivităţii regiunilor.
Învăţarea pe tot parcursul vieţii şi modernizarea sistemelor
naţionale de educaţie şi formare profesională vor constitui elemente-
cheie pentru prevenirea şomajului pe termen lung şi creşterea
mobilităţii ocupaţionale.
Este necesară corelarea ofertei educaţionale cu profilul cererii
de forţă de muncă, atât la nivel naţional cât şi european. Pentru
aceasta, reforma sistemelor educaţionale naţionale trebuie să asigure
competenţe de bază pentru toţi, o mobilitate educaţională sporită la
toate nivelurile şi îmbunătăţirea calităţii evaluării actului educaţional.

87
 Totodată, se simte nevoia unei susţineri mai puternice a
cercetării în universităţile europene, pentru a le transforma în
adevăraţi poli de creştere şi inovare, competitivi pe plan mondial.
Cunoaşterea şi inovarea constituie cheia succesului într-o
economie globală, fapt recunoscut de UE cu mult timp în urmă.
Investiţiile în dezvoltarea tehnologică şi inovare rămân elemente
decisive pentru redresarea economică şi abordarea schimbărilor
climatice. Ca urmare, stimularea creativităţii va trebui să se
regăsească în centrul politicilor de dezvoltare economică durabilă.
România susţine stimularea parteneriatului în cadrul
triunghiului cunoaşterii şi consolidarea, în continuare, a potenţialului
de cercetare, dezvoltare şi inovare, prin dezvoltarea Spaţiului
European pentru Cercetare.
Valorificarea deplină a oportunităţilor oferite de piaţa internă,
îmbunătăţirea accesului la achiziţii publice, standardizarea, accesul la
reţelele şi serviciile economiei digitale, dezvoltarea parteneriatului
public-privat în domeniul investiţiilor-cheie, precum şi utilizarea
eficientă, adecvată şi oportună a ajutorului de stat pot contribui la
imprimarea unui nou dinamism în ceea ce priveşte potenţialul de
creştere la nivelul UE. În plus, este necesară o nouă abordare a
politicii industriale pentru a promova sectoarele eco-eficiente şi
pentru a reduce presiunea asupra resurselor tradiţionale.
În acelaşi context, reducerea sarcinilor administrative şi
promovarea unor reglementări mai bune sunt de natură să asigure
climatul necesar pentru dezvoltarea afacerilor şi consolidarea
întreprinderilor, în special a IMM-urilor.
În vederea asigurării securităţii energetice la nivel comunitar,
dar şi pentru a răspunde provocărilor reprezentate de schimbările
climatice, promovarea trecerii către o economie eco-eficientă ar
trebui să se situeze printre priorităţile strategice ale UE pentru
deceniul următor. Este necesară susţinerea investiţiilor majore în
infrastructura energetică, de mediu şi de transport, în surse curate de
energie, inclusiv în sectorul nuclear, în creşterea ponderii surselor
regenerabile de energie şi a tehnologiilor eco-eficiente.
Guvernanţă şi metode de lucru
Structura Strategiei UE 2020 trebuie să se focalizeze pe un
număr restrâns de domenii care să acopere priorităţile definite în
documentul de consultare publică al COM şi pentru care să fie
elaborate linii directoare clare. De asemenea, recomandările specifice
de ţară trebuie să se bazeze pe analize detaliate ale factorilor specifici
şi pe impactul real al reformelor implementate.
Obiectivele naţionale ce urmează să fie stabilite trebuie
adaptate condiţiilor specifice şi să conducă la realizarea obiectivelor
globale asumate la nivelul UE.
România apreciază ca oportună abordarea COM referitoare la
stabilirea de obiective naţionale pe o perioadă de 5 ani, în funcţie de
situaţia economică a fiecărui stat membru, aceasta contribuind la o
mai bună orientare a politicilor pe termen mediu, dar şi la ajustarea
adecvată a politicilor de reformă economică.
Parteneriatul pentru progres UE-SM trebuie să rămână în
centrul viitoarei Strategii UE 2020.

88
 Mecanismul de monitorizare la nivelul COM ar trebui unificat
sub o singură entitate, care elaborează şi diseminează criterii clare de
evaluare a reformelor SM şi dispune şi de mijloace de presiune
adecvate cu privire la implementarea strategiei atât la nivel
comunitar, cât şi la nivelul statelor membre.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare de noua strategie
este cel al implicării mult mai active a partenerilor sociali şi a
autorităţilor regionale şi locale, atât in procesul de evaluare, cât şi în
etapele de elaborare şi implementare a viitoarei strategii UE 2020.

Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 4

Această unitate de învăţare îşi propune o incursiune sintetică în reglementările naţionale şi
europene în privinţa legislaţiei muncii din perspectiva angajatului şi a angajatorului, relaţie
reglementată distinct în fiecărui stat membru. În aceste condiţii devine o prioritate cunoaşterea
legislaţiei fiecarul stat membru cu care un om de afaceri intenţionează să aibă relaţii de afaceri şi/sau
angajaţi din respectivele state. Parcurgând această unitate de învăţare studentul va observa lesne,
completându-şi cunoştinţele şi cu cel din manualul tipărit, capitolul consacrat relaţiilor de muncă, ca
legislaţia naţională a fiecărui stat este în concordanţă cu directivele europene care reglementează
relaţiile de muncă, respectând şi reglementările privind drepturile omului şi principiile generale
privind egalitatea în munca între diferitele categorii sociale, fără discriminări, precum şi protecţia unor
categorii sociale defavorizate.
Analizând la rece toate aceste informaţii, inclusiv cele privind Strategia „Europa 2020”
studentul este îndreptăţit să-şi pună întrebări precum:
1.„Oare acest document programatic va avea altă soartă decât precedentul document?
(Strategia de la Lisabona)
2. Va putea oare Europa să recupereze problemele economice generate de recesiunea
generalizată şi de acutizarea crizei economice mondiale în state dezvoltate, care până acum nu
avuseseră probleme?
Încercând un răspuns pozitiv, optimist se naşte o întrebare retorică:... pentru că.... există oare
altă şansă decât repornirea motoarelor economiilor europene şi relansarea economică, care să oprească
în acest fel tendinţa de emigrare a forţei de muncă din statele membre UE mai puţin dezvoltate către
cele dezvoltate, care, chiar aflate în criză se descurcă mai bine decât celelalte?
Răspunsul îl va afla fiecare student parcurgând această temă completată cu bibliografia
suplimentară indicată la început.

89
 TESTE DE EVALUARE

1. Care sunt drepturile şi obligaţiile salariaţilor ca urmare a completărilor aduse Codului

muncii de Legea nr 40/2011 privind modificarea Legii 53/2003 - Codul Muncii?
Răspuns:

2. Enumeraţi Tratatele şi documentele comunitare/europene relevante în domeniul

ocupării şi securităţii sociale.
Răspuns:

3. Cănd a fost adoptatăa Strategia „UE 2020”?

Răspuns:

Bibliografie recomandată:

Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de

Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica - Drept comercial, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Oana Oniciuc, Ruxandra Mitran, Gabriela Popescu,
Contractul de asigurare, Colecţia Naţională, nr. 29, Bucureşti, 2000
90
 Unitatea de învăţare 5

TITLURILE DE VALOARE (TITLURI DE CREDIT)- MIJLOACE DE PLATĂ

Cuprins
• Titlurile comerciale de valoare (titluri de credit), ca mijloace de plată- noţiune, sediul materiei,
caracteristici
• Cambia
• Biletul la ordin,
• Cec-ul,

Obiectivele temei:

definirea conceptelor: Titlurile comerciale de valoare (titluri

de credit), ca mijloace de plată, cambia, biletul la ordin, Cec-ul, gir,
aval, cec-ul circular;
prezentarea componentelor fiecărei noţiuni utilizate în
această unitate de învăţare;
însuşirea elementelor esenţiale privind fiecare titlu de credit
utilizat în relaţiile financiar-bancare implicate în orice afacere

Competente specifice:
• dobândirea cunoştinţelor privind conţinutul şi forma titlurilor
comerciale de valoare
• exersarea capacităţii de completare a unei cambii, unui Cec,
unui bilet la ordin.
• exersarea capacităţii de a analiza importanta utilizării
titlurilor comerciale de valoare în relaţiile de afaceri

Timpul alocat temei: 1,5 ore

91
 Titlurile comerciale de valoare (titluri de credit), ca
mijloace de plată
Noţiune, sediul materiei, caracteristici
* desemnează titluri care încorporează anumite valori
patrimoniale;
* termenul de titluri de credit este utilizat în dreptul neolatin,
iar termenul de titlu de valoare în dreptul german (wertpapiere);
*unii autori analizează „titlurile de credit” 70;
* unele titluri nu implică o creditare, în consecinţă, opinia
împărtăşită de doctrinari foloseşte ca noţiune de gen, denumirea de
„titluri comerciale de valoare”. 71;
* definiţie: înscris denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul
său legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul
arătat în înscris.
* sediul materiei: unele titluri de credit sunt reglementate de
Codul Comercial (conosamentul), altele prin legi speciale 72: cambia,
biletul la ordin, cec-ul ori poliţa de asigurare.
*titluri de valoare improprii: bilete de călătorie cu mijloacele
de transport, bilete de loterie, bilete pentru staţiuni de odihnă, bilete
de intrare la teatru etc.
* caracteristici 73: caracter constitutiv, caracter formal, caracter
literal, înscrisul conferă un drept autonom,
Clasificare şi criterii: după conţinutul lor, după modul în care
circulă, în funcţie de cauza lor.
1. după conţinutul lor: titluri comerciale de valoare:
efectele de comerţ numite şi „moneda comercianţilor” (cambia,
biletul la ordin, cecul), valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni),
titluri reprezentative ale mărfurilor (conosamentul, recipisa de
depozit, warantul, care se numesc reprezentative deoarece înlocuiesc
mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.)
2. după modul în care circulă: titluri nominative, titluri la
ordin, titluri la purtător.
3. în funcţie de cauza lor: titluri cauzale, titluri abstracte.

70
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, ed. a III-a ed. ALL Beck,
Bucureşti, 2004, cap XI, Titluri de credit, p 441- 444
71
St. D. Cărpenaru, Drept commercial roman, ed. a5-a, ed. ALL Beck, Bucureşti, 2004, cap. VII, Titluri
comerciale de valoare, p. 506- 510.,
72
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, nr. 58/1934 şi Legea cecului nr. 59/1934, cu modificările şi
completările ulterioare.
73
O Căpăţână, Brânduţa Ştefănescu , op cit. Vol. II, p. 74, V. Luha “Trăsături generale ale titlurilor de
credit”, în “Revista de drept comercial, nr. 7-8, /1998 p 160 şi următ. “Asupra distincţiei faţă de titlurile de
creanţă civile, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol II, ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, p 82-87.
92
 Cambia- Sediul materiei şi condiţii de valabilitate- de fond
şi de formă:
Sediul materiei: Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei
şi biletului la ordin, Cartea a VII-a –Dispoziţii de drept internaţional
privat- Cambia, biletul la ordin şi cec-ul din Legea 287/2009 privind
Codul Civil, reglementări privind Legea aplicabilă.(art. 2647- art.
2658)
Condiţiile de valabilitate ale cambiei- condiţii de fond:
Cambia cuprinde:
1. Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată.
3. Numele aceluia care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea scadenţei.
5. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
6. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie
făcută.
7. Arătarea datei şi a locului emiterii.
8. Semnătura celui care emite cambia (trăgător).
* Titlul căruia îi lipseşte vreunul dintre elementele arătate mai
sus nu are valoarea unei cambii, cu excepţia situaţiilor expres
prevăzute de lege, după cum urmează:
Cambia fără arătarea scadenţei este socotită plătibilă la
vedere,
În lipsa unei prevederi speciale, locul arătat lângă numele
trasului este socotit loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al domiciliului
trasului,
Cambia care nu arată locul unde a fost emisă se socoteşte
semnată în locul arătat lângă numele trăgătorului,
Dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată,
posesorul cambiei o va putea prezenta pentru acceptare sau plată la
oricare din aceste locuri.
Modalităţi de tragere a cambiei: Cambia poate fi:
trasă la ordinul trăgătorului însuşi,
trasă asupra trăgătorului însuşi,
trasă pentru contul unui terţ.
Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anume timp de la
vedere, trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de
dobândă. În orice altă cambie această stipulaţiune se socoteşte
nescrisă. Cifra dobânzii va trebui să fie arătată în cambie; în lipsa
acestei arătări stipulaţiunea se socoteşte nescrisă. Dobânda curge de
la data emisiunii cambiei, dacă o altă dată nu este arătată.
Condiţii de formă:
Dacă cambia poartă:
* semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin
cambie;
*semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare
ori
* semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cambia sau în numele cărora ea a fost
semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile.

93
 Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă numele şi
prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi valabilă
semnătura în care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin
iniţială.

Cine pune semnătura sa pe cambie, ca reprezentant al unei

persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra, e ţinut
personal în temeiul cambiei şi, dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe
care le-ar fi avut pretinsul reprezentant. Aceeaşi regulă se aplică
reprezentantului care a depăşit împuternicirea sa.
Avalul- caracteristici:
* Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru
întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanţie
poate fi dată de un terţiu sau chiar de un semnatar al cambiei.
* Avalul se dă pe cambie sau pe adaus. El se exprimă prin
cuvintele "pentru aval" sau prin orice altă formulă echivalentă şi este
semnat de avalist.
* Avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a
avalistului pusă pe faţa cambiei, afară numai dacă semnătura este a
trasului sau a trăgătorului.
* Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei
arătări se socoteşte dat pentru trăgător.
* Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a
garantat.
* Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a
garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viţiu de formă.
* Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile
izvorând din ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora
care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei.
Clasificarea cambiilor şi plata acestora
Clasificarea cambiilor după scadenţă: O cambie poate fi
trasă:
La vedere; este plătibilă la prezentare, trebuie prezentată
spre plată în termen de un an de la data sa; trăgătorul poate reduce
sau prelungi acest termen. Aceste termene pot fi reduse de giranţi.
La un anume timp de la vedere;
La un anumit timp de la data emisiunii;
La o zi fixă.
• Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt nule.
• Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este
determinată, fie de data acceptării, fie de aceea a protestului.
• În lipsa protestului, acceptarea nedată este socotită faţă de
acceptant ca fiind făcută în ultima zi a termenului prevăzut pentru
prezentare spre acceptare.
• Scadenţa unei cambii trasă la una sau mai multe luni de la
data emisiunii sau de la vedere, e socotită la data corespunzătoare din
luna în care plata trebuie să fie făcută. În lipsă de dată
corespunzătoare, scadenţa va fi în ultima zi a acestei luni.
• Când o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi
jumătate de la dată sau de la vedere, se socotesc mai întâi lunile
întregi şi apoi jumătatea.
• Când o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde
calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data
scadenţei se consideră fixată după calendarul locului de plată.

94
 • Când o cambie trasă între două locuri, având calendare
deosebite, este plătibilă la un anume timp de la data emisiunii,
scadenţa se stabileşte socotindu-se din ziua care, potrivit calendarului
locului de plată, corespunde zilei de emisiune.

• Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit

regulelor alineatului precedent.
• Aceste reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei
sau numai din simplele arătări ale titlului, rezultă intenţiunea de a se
adopta reguli deosebite.
Plata cambiei:
Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa
indicată în cambie.
În lipsa arătării unei adrese cambia trebuie să fie prezentată
pentru plată:
1. La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie
să plătească pentru el.
2. La domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al
persoanei desemnate în cambie să plătească pentru acesta.
3. La domiciliul celui indicat la nevoie.
Biletul la ordin- sediul materiei şi caracterizare succintă
Sediul materiei: art 104 – art. 107 din Legea nr. 58 din 1 mai
1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, precum şi Cartea a VII-a –
Dispoziţii de drept internaţional privat- Cambia, biletul la ordin şi
cec-ul din Legea 287/2009 privind Codul civil, reglementări privind
Legea aplicabilă.(art. 2647- art. 2658). Regim juridic asemănător
cambiei.
Biletul la ordin cuprinde:
a) denumirea de bilet la ordin trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
b) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
c) arătarea scadenţei;
d) arătarea locului unde plata trebuie făcută;
e) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie
făcută;
f) arătarea datei şi a locului emiterii;
g) semnătura emitentului.
* Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiunile arătate la
articolul precedent nu va fi socotit bilet la ordin, afară de cazurile
arătate în alineatele ce urmează.
* Biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată, este socotit
plătibil la vedere.
* În lipsa unei arătări speciale, locul emisiunii titlului este
socotit loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al domiciliului emitentului.
* Dacă biletul la ordin nu arată locul unde a fost emis, se
socoteşte semnat în locul arătat lângă numele emitentului. 74

74
Sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu,
dispoziţiunile relative la cambie, privind: girul (art. 13 - 23); scadenţa (art. 36 - 40); plata (art. 41 - 46); acţiunea
sau executarea cambială (art. 47), şi regresul în cazul de neplată (art. 48 - 55 şi 57 - 65); protestul (art. 66 -
73); plata prin intervenţiune (art. 74 şi 78 - 82); copiile (art. 83 şi 86); alterările (art. 88); prescripţiunea (art. 94);
zilele de sărbătoare legală, calendarul termenelor şi inadmisibilitatea termenului de graţie (art. 95 - 98);
subscrierea prin punere de deget (art. 99); acţiunea decurgând din îmbogăţire fără cauză (art. 65); anularea şi
înlocuirea titlului (art. 89 - 93).
95
 * Sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispoziţiile
privind cambia plătită de un al treilea sau într-o localitate alta decât
aceea a domiciliului trasului (art. 4 şi 30), stipulaţiunea de dobândă
(art. 5), deosebirile în indicarea sumei de plată (art. 6), efectele unei
semnături puse în condiţiunile arătate la art. 7, efectele semnăturii
unei persoane care lucrează fără împuternicire sau depăşind
împuternicirea (art. 10) şi cambia în alb (art. 12).
* Sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispoziţiunile
privitoare la aval (art. 33 - 35), în cazul prevăzut de ultimul alineat al
art. 34, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, el se socoteşte dat
pentru emitent.
* Emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca
acceptantul unei cambii.
* Biletele la ordin plătibile la un anume timp de la vedere,
trebuiesc prezentate spre viză emitentului în termenele fixate la art.
26. Termenul de la vedere curge de la data vizei subscrise de emitent
pe biletul la ordin. Refuzul emitentului de a pune viza datată se
constată prin protest (art. 28), a cărui dată serveşte ca punct de
plecare pentru termenul de la vedere.
CEC-ul- Sediul materiei: Legea nr. 59 din 1 mai 1934 asupra
cecului şi Cartea a VII-a –Dispoziţii de drept internaţional privat-
Cambia, biletul la ordin şi cec-ul din Legea 287/2009 privind Codul
civil, reglementări privind Legea aplicabilă.(art. 2647- art. 2658)
Condiţii de fond: Cecul cuprinde:
1. Denumirea de cec trecută în însuşi textul titlului şi exprimată
în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani.
3. Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
5. Arătarea datei şi a locului emiterii.
6. Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
• Titlul căruia îi lipseşte una din condiţiile arătate mai sus nu
va fi socotit cec, cu excepţiile prevăzute expres de lege după cum
urmează:
- În lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele
trasului este socotit loc de plată. Dacă mai multe locuri sunt arătate
lângă numele trasului, cecul este plătibil la primul loc arătat.
-În lipsa acestora, sau a oricăror alte arătări, cecul este plătibil
la locul unde trasul are principalul său stabiliment.
- Cecul care nu arată unde a fost emis se socoteşte semnat la
locul arătat lângă numele trăgătorului.
Condiţii de formă: Dacă cecul poartă:
- semnăturile unor persoane incapabile de a se obliga prin cec,
- semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori
- semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cecul, sau în numele cărora a fost semnat,
obligaţiunile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile.
- Cecul nu poate fi tras decât asupra unui bancher. Excepţie:
Cu toate acestea cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec
chiar dacă trasul nu este bancher.

96
 - Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la
tras, disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe
baza unei convenţiuni exprese sau tacite. Titlul emis fără observarea
acestor condiţiuni valorează totuşi ca cec.
- Cecul nu poate fi acceptat. Menţiunea de acceptare trecută pe
cec se socoteşte nescrisă. Orice menţiune de certificare, vedere sau
alta echivalentă, scrisă pe titlu şi semnată de tras, are numai efectul
confirmării existenţei disponibilului şi împiedică pe trăgător de a-l
putea retrage înainte de a fi trecut termenul de prezentare.
Modalităţi de plată a CEC-ului: Cecul poate fi stipulat
plătibil 75:
- Unei anumite persoane cu sau fără clauza expresă "la ordin".
- Unei anumite persoane cu clauza "nu la ordin", sau o
expresiune echivalentă "La purtător".
- Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu menţiunea
"sau la purtător", ori o altă expresiune echivalentă, este socotit cec la
purtător.
- Cecul fără arătarea beneficiarului este socotit cec la purtător.
- Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi.
- Cecul poate fi tras pentru contul unui terţ.
- Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, în afară de
cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale aceluiaşi trăgător.
În acest caz cecul nu poate fi la purtător.
Cecul circular- definiţie şi caracteristici
• Definiţie: conform art. 79: “Cecul circular este un titlu de
credit la ordin, emis de o bancă sau un alt institut de credit, anume
autorizate, pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor
în momentul emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile
arătate de emitent.
• Caracteristici:
• Banca sau institutul de credit, autorizate a emite cecuri
circulare, vor trebui să depună la Banca Naţională a României, cel
mai târziu până a doua zi de la emitere, o cauţiune în titluri de stat,
garantate de stat, sau lombardabile la Banca Naţională, socotite la
cursul zilei, de 40% din valoarea cecurilor circulare emise zilnic,
cauţiune asupra căreia posesorii unor asemenea cecuri au un
privilegiu special.
• Cauţiunea nu se va putea elibera de Banca Naţională decât
contra prezentării cecului respectiv, cu menţiunea "achitat".
• Elementele cecului circular: “Cecul circular cuprinde:
1. Denumirea de "cec circular" în cuprinsul titlului;
2. Promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită
sumă de bani;
3. Numele şi prenumele primitorului;
4. Arătarea datei şi locului în care cecul circular a fost emis;
5. Semnătura băncii sau instituţiunii emitente.
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiunile mai sus arătate
nu are valoare de cec circular.

75
Dacă într-un cec suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz de deosebire suma de plată este cea
scrisă în litere.
Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în cifre, în caz de deosebire suma de
plată este cea mai mică.
97
 • Posesorul decade din dreptul de regres, dacă nu prezintă
titlul la plată în termen de 30 de zile de la emisiune.
• Acţiunea contra emitentului se prescrie prin trecere de 3 ani
de la data emisiunii.
• Girul în favoarea emitentului stinge cecul.
• Banca sau institutul de credit poate încredinţa emiterea de
cecuri circulare unui bancher corespondent cu condiţia însă ca cecul
emis să poarte viza băncii sau institutului autorizat, iar
corespondentul să semneze ca reprezentant al acelei bănci sau
institut.
• Sunt aplicabile cecului circular, în măsura în care nu se
derogă prin prezenta lege şi nu sunt necompatibile cu aceasta, toate
dispoziţiunile din Legea cambială referitoare la gir, plată, protest,
regres, prescripţie cum şi cele relative la titlurile cu semnături false
sau ale unor persoane incapabile.
• De asemenea se vor aplica cecului circular dispoziţiile
necontrarii referitoare la cecul barat, numai în cont, netransmisibil şi
de călătorie.
• În procedura de anulare şi înlocuirea cecului circular se vor
aplica dispoziţiile art. 67, cu următoarele modificări:
Cererea trebuie adresată preşedintelui tribunalului unde
emitentul are un stabiliment.
Notificarea ordonanţei se va face de unul din
stabilimentele cele mai apropiate emitentului care, pe cheltuiala
petiţionarului va înştiinţa de îndată despre aceasta toate
stabilimentele locurilor de plată unde cecul este plătibil.
Opoziţia se va face la instanţa care a dat ordonanţa,
comunicându-se petiţionarului şi reprezentantului emitentului copie
de pe opoziţie odată cu citaţia.
Emitentul care a plătit cecul circular, cu toată înştiinţarea
despre pierderea sau sustragerea cecului, nu răspunde de plata făcută
înainte de notificarea ordonanţei de anulare. De asemenea, emitentul
care a plătit un cec circular chiar după primirea notificării, nu este
responsabil dacă plata a fost făcută de un stabiliment căruia, dintr-un
fapt neimputabil emitentului, nu i-a putut ajunge la cunoştinţă
notificarea ordonanţei de anulare.
•În caz de pierderea, sustragerea sau distrugerea unui cec
circular netransmisibil nu se va putea folosi procedura de anulare,
însă primitorul are dreptul de a obţine, după 20 de zile de la
înştiinţare, plata cecului de la stabilimentul la care s-a făcut
înştiinţarea.

98
 Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Această temă îşi propune o prezentare sintetică a tilurilor de valoare cunoscute şi sub numele de
titluri de credit, care sunt utilizate de foarte mulţi ani în relaţiile de afaceri, ca modalităţi de plată mult
mai uşoare decât metoda utilizată în anticihitate, a platii cash. Dovada stă anul reglementarii acestor
instrumente de plată “moderne” şi facile... Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin şi Legea nr. 59 din 1 mai 1934 asupra cecului.

TEST DE EVALUARE

1. Definiţi titlurile de valoare.

Răspuns:

2. Definiţi cec-ul circular

Răspuns:

3. Cum se efectuează plată cambiei?

Răspuns:

99
 Bibliografie recomandată:
Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice

100
 Unitatea de învăţare 6

BURSELE DE MĂRFURI ŞI BURSELE DE VALORI

Cuprins:
• Bursele de mărfuri, noţiuni generale, istoric şi evoluţii
• Bursele de valori, noţiuni generale, istoric şi evoluţii

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: bursa, bursele de mărfuri, bursele de
valori, Piaţa Naţională a Valorilor Mobiliare RASDAQ, broker,
societăţile de brokeraj, tranzacţionarea pe bursă, Bursa electronică
RASDAQ;
prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de învăţare;

Competente specifice:
• formarea capacităţii de analiză comparativă a burselor de
mărfuri şi de valori în evoluţia lor istorică.
• exersarea abilităţii de a identifica importanţa înfiinţării şi
dezvoltării burselor şi a pieţei de capital pentru lumea afacerilor din
România.
• dezvoltarea capacităţii de analiza sintetică a procedurilor de
tranzacţionare pe bursă.
• consolidarea capacităţii de ierarhizare a condiţiilor de
înfiinţare a burselor de mărfuri.

Timpul alocat temei: 3 ore

101
 Bursele de mărfuri:

*sediul materiei: Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri,

Monitorul Oficial nr. 1115 din 9 decembrie 2005, Decizia din 7 iulie
2006 a Camerei de Comerţ şi Industrie a României, de aprobare a
Regulamentului privind avizarea, supravegherea, controlul şi
sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, Monitorul Oficial nr.753
din 5 septembrie 2006,
* Regulamentul privind avizarea, supravegherea, controlul şi
sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, reglementează avizarea
burselor de mărfuri, în art. 7, astfel: „Înainte de înfiinţare, fondatorii
societăţilor comerciale organizatoare ale unei burse de mărfuri, prin
reprezentanţii lor special desemnaţi în acest scop, vor solicita avizul
prealabil de legalitate şi de oportunitate al Comisiei.”
* ulterior, în capitolul 3 sunt stabilite Regulamentele bursei de
mărfuri: „art. 14- „Sunt considerate regulamente operaţionale acele
regulamente ale unei burse de mărfuri care sunt opozabile membrilor,
clienţilor bursei şi terţilor în activitatea desfăşurată pe pieţele
administrate de acea bursă.”
* documentele necesare avizării de legalitate sunt prevăzute de art 15
astfel: „art. 15- În vederea avizării de legalitate a unui regulament
operaţional, societatea organizatoare a acelei burse de mărfuri va
transmite Comisiei, prin grija administratorilor săi, următoarele
documente:
a) cerere de avizare, în baza hotărârii adoptate de consiliul de
administraţie al bursei de mărfuri;
b) proiectul de regulament operaţional pentru care se solicită avizul;
c) dovada achitării tarifului de avizare.”
* capitolul 5 reglementează Supravegherea şi controlul, în art. 24, “în
exercitarea atribuţiilor de supraveghere şi control Comisia poate
solicita accesul la documentele prevăzute la art. 27 din Legea nr.
357/2005 privind bursele de mărfuri.”
* capitolul 6 reglementează situaţiile în care membrii Comisiei sau ai
Colegiului se află în conflict de interese. Art. 25: “Un membru al
Comisiei şi al Colegiului, care are un interes material sau care se află
într-un conflict de interese, este obligat să se abţină de la votul asupra
oricărei probleme legate de activitatea unei anumite burse de mărfuri,
fiind însă considerat prezent la stabilirea cvorumului necesar luării
unei decizii.”
* Art. 26: “În sensul prezentului regulament, un membru al Comisiei
şi al Colegiului are un interes material sau se află în conflict de
interese în orice situaţie care se referă la patrimoniul sau interesele
personale ori ale familiei acestuia (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor
până la gradul al II-lea inclusiv), dacă decizia ce urmează a fi
adoptată îl priveşte în mod direct sau indirect pe el ca persoană fizică
ori persoană juridică ale căror activităţi le reprezintă.”
* tot regulamentul stabileşte în cap 10 situaţiile de retragere a
102
avizului prealabil şi de oportunitate. Art. 31: “Comisia va putea
retrage avizul prealabil şi de oportunitate acordat unei burse de
mărfuri în următoarele situaţii:
a) nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile care au stat la baza
avizării;
b) societatea se află în curs de reorganizare judiciară sau în faliment;
c) în orice altă situaţie, la cererea societăţii.”
* Legea 357/2005 privind bursele de mărfuri stabileşte modul de
înfiinţare, organizare şi funcţionare a burselor de mărfuri, care, la
înfiinţare, solicită avizul prealabil şi de oportunitate al Colegiului de
Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României,
* Colegiul de conducere al C.C.I.R. este definit în lege ca fiind
autoritatea abilitată să avizeze, să supravegheze, să controleze şi să
sancţioneze bursele de mărfuri.
*caracteristici ale bursei de mărfuri: definite în art. 2 din lege,
astfel:
1. bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;
2. bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de auto-
reglementare;
3. bursa de mărfuri, ca organism cu putere de autoregle-
mentare, are dreptul să reglementeze, cu respectarea prevederilor
prezentei legi, propriile activităţi în legătură cu pieţele pe care le
administrează, activităţile desfăşurate de membri şi clienţi pe pieţele
administrate de bursa de mărfuri şi să asigure respectarea propriilor
reglementări.
*alte caracteristici: art. 4:
«Bursele de mărfuri administrează pieţe la disponibil, pieţe mixte,
pieţe ale licitaţiilor şi pieţe ale creanţelor, precum şi orice alte tipuri
de pieţe, dacă bursa de mărfuri îndeplineşte condiţiile prevăzute în
legislaţia specifică acestora.»
«Bursa de mărfuri poate să desfăşoare şi activităţi secundare, fără a se
limita la acestea, cum ar fi: realizarea, administrarea şi
comercializarea sistemelor informatice specifice burselor de mărfuri,
organizarea de seminarii şi cursuri în scopul pregătirii participanţilor
în domeniul burselor de mărfuri»
* definiţie: « Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni
având ca obiect principal de activitate administrarea pieţelor
organizate, potrivit prezentei legi. »
* condiţii pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, care trebuie
îndeplinite cumulativ , pe toată durata funcţionării sale (art. 5):
a) să se constituie ca societate comercială pe acţiuni, conform
prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
b) obiectul principal de activitate să fie administrarea pieţelor
dezvoltate de bursa de mărfuri;
c) să emită numai acţiuni nominative;
d) acţionarii să fie numai persoane juridice;
e) capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a
cel puţin 1.000.000 euro, stabilit pe baza cursului de referinţă al pieţei
valutare, comunicat de Banca Naţională a României, din data
subscrierii;
f) capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în numerar
la momentul înfiinţării;

103
 g) actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină
direct sau prin persoane juridice interpuse mai mult de 5% din
drepturile de vot;
h) actul constitutiv să nu permită nici unui membru al
consiliului de administraţie al bursei de mărfuri să deţină participări,
de orice fel ar fi acestea, într-o altă bursă de mărfuri;
i) actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării
regulamentelor şi procedurilor specifice activităţii bursei de mărfuri;
j) actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării
regulamentelor de către Colegiul de Conducere al C.C.I.R.

Bursele de valori-

*sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,

Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004, HG nr. 65/1991 privind
împuternicirea Băncii Naţionale a României de a organiza Bursa de
Valori, Monitorul Oficial nr. 20 din 28 ianuarie 1991,
* conform prevederilor HG 65/1991, Banca Naţională a României
este împuternicită să organizeze Bursa de Valori ca societate pe
acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Înfiinţarea Bursei de Valori din Bucureşti se va face astfel încât
aceasta să poată desfăşura operaţiunile specifice imediat ce vor fi
îndeplinite condiţiile tehnice şi formele de funcţionare.
*Obiectul de activitate al Bursei de Valori din Bucureşti va fi
crearea condiţiilor de funcţionare şi implementare a pieţei secundare
de capital, în cadrul mai larg al pieţei de capital din România.
* În acest scop, Bursa de Valori va acţiona pentru crearea cadrului
legislativ, instituţional şi organizatoric privind operaţiunile de pe
piaţa de capital din România şi va asigura, într-o perioada viitoare,
vânzarea acţiunilor societăţii în vederea trecerii Bursei de Valori în
proprietate privată.
* Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, nr. 2 din
26 august 2002, privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ,
Monitorul Oficial nr. 712 din 1 octombrie 2002, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte în cap. 1 art. 3 - categoriile de
listare astfel: “Pe piaţa RASDAQ se tranzacţionează acţiuni care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt emise de societăţi deţinute public şi sunt sub formă
dematerializată;
b) sunt înregistrate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare;
c) emitentul acţiunilor are contract de furnizare de servicii cu o
societate de registru independent autorizată de C.N.V.M.
* ulterior, prin Regulamentul nr.2 /2004 de modificare şi completare
a Regulamentului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.
2/2002 privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ, sintagma
"piaţa RASDAQ" se înlocuieşte cu sintagma "bursa electronică
RASDAQ", denumită prescurtat BER..

Bursa electronică RASDAQ S.A.:

Misiunea RASDAQ:
RASDAQ se doreşte a fi o piaţă eficientă, cu reguli corecte,
atractivă şi compatibilă cu standardele europene, care să devină factor

104
de influenţă a tendinţelor economice şi instituţionale şi să se
constituie într-un mediu de dezvoltare şi iniţiativă antreprenorială
prin oferirea de servicii, mecanisme şi norme pentru mobilizarea,
atragerea şi alocarea eficientă a resurselor financiare, în condiţii de
trasparenţă şi siguranţă.
A fost lansată oficial la 25 octombrie 1996, ca Piaţă Naţională de
Valori Mobiliare RASDAQ, pentru a răspunde necesităţii existenţei
unui mediu instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru
tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în cadrul Programului de
Privatizare în Masa. RASDAQ este rezultatul direct al cooperării
româno-americane, legiferată prin semnarea în 1994 a unui
Memorandum de Înţelegere de către guvernele României şi SUA,
prin care Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite
(USAID) se obligă să deruleze în România proiectul „Dezvoltarea
pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de
reformă al Guvernului României. Guvernul României s-a obligat la
rândul său, să promoveze o orientare către sectorul privat al
instituţiilor pieţei de capital şi să asigure valorile mobiliare într-un
volum care să justifice asistenţa acordată de USAID.
Sistemul ales – NASDAQ – s-a considerat a fi cel mai potrivit, având
în vedere caracteristicile noii pieţe româneşti de capital: număr mare
de societăţi listate, condiţii mai puţin restrictive de listare, sistem cu
formatori de piaţa (market makers) – oferind lichiditate şi vizibilitate
emitenţilor - şi, nu în ultimul rând, număr extrem de mare de
acţionari distribuiţi arbitrar în teritoriu – lucru ce impunea un sistem
pentru vânzare/cumpărare uşor, accesibil de la distanţă, din orice
oraş. Succesul arhitecturii concepute pentru sistemul RASDAQ este
dovedit de contribuţia importantă adusă la procesul de concentrare a
acţionariatului, măsurată prin faptul că pe parcursul primilor 6 ani de
existenţă, prin această piaţă au fost încheiate peste 1,7 milioane de
tranzacţii cu 11 miliarde de acţiuni emise de un număr de
aproximativ 5000 de emitenţi, în valoare totală de aproape 1,8
miliarde de dolari, într-un mediu de tranzacţionare eficient, fiind, prin
numărul emitenţilor şi al acţionarilor, piaţa cu cea mai mare
dimensiune din Europa şi una dintre primele pieţe din lume. Prin
amploarea şi implicaţiile sale, RASDAQ s-a identificat cu economia
românească şi a parcurs împreună cu aceasta toate suişurile şi
coborâşurile tranziţiei, a resimţit toate crizele financiare şi politice şi
a marcat pozitiv fiecare moment de creştere.
Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem electronic de
mare capacitate şi performanţă. Este un sistem de negociere, în care
participanţii afişează cotaţii de cumpărare şi/sau vânzare pentru
fiecare valoare mobiliară în care sunt interesaţi (tip "quote-driven").
În prezent, circa 3.000 de societăţi comerciale – societăţi mici, în
dezvoltare, dar şi companii mari, care au devenit nume de referinţă –
au posibilitatea de a-şi tranzacţiona acţiunile la Bursa Electronică
RASDAQ.

RASDAQ operează folosind tehnologie de înaltă clasă într-un sistem

în care formatorii de piaţă se află în competiţie pentru a oferi cele mai
bune preţuri de vânzare şi cumpărare. În prezent sunt înregistraţi ca
participanţi direcţi 67, dintre care 66 de societăţi de servicii de
investiţii financiare şi o bancă.

105
 Standardele foarte ridicate ale sistemului de comunicare şi ale
platformei de tranzacţionare, precum şi sistemul "quote-driven" bazat
pe activitatea formatorilor de piaţă aflaţi în competiţie, diferenţiază
RASDAQ de bursele tradiţionale. Investitorii nu se mai întâlnesc faţă
în faţă pentru a tranzacţiona valori mobiliare, beneficiind, totodată şi
de avantajele competiţiei dintre formatorii de piaţă.
Bursa Electronică RASDAQ este o piaţă electronică, iar
tehnologiile înalte utilizate – hardware, software şi telecomunicaţii –
au reprezentat un element cheie în dezvoltarea ei. Informaţiile legate
de activitatea de tranzacţionare sunt transmise simultan la peste 90 de
terminale din întreaga ţară. Bursa Electronică RASDAQ furnizează
tuturor participanţilor la piaţă acces egal la informaţiile de piaţă.
Investitorii – fie persoane fizice, fie juridice – pot beneficia de
servicii de acces vizual „query only” care le oferă posibilitatea de a-şi
plasa ordinele în conformitate cu informaţiile primite în timp real. 76

Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 6

În lumea modernă a afacerilor, bursele sunt mai actuale ca oricând. Se spune că nu exişti că
afacere serioasă, dacă acţiunile firmei pe care o conduci nu sunt tranzacţionate pe bursă. Dacă la
începuturi au fost bursele de mărfuri, în prezent bursele de valori conduc lumea. Pentru a înţelege
mecanismele pieţei, e obligatoriu să cunoşti începuturile, să ai în vedere evoluţiile, pentru a previziona
perspectivele, în funcţie de evoluţiile în plan mondial. Această temă propune studenţilor o incursiune
în lumea afacerilor dincolo de uşile închise ale burselor, analizând detaliat inclusiv în cursul tipărit de
dreptul afacerilor, capitolul 8, desfăşurarea unei şedinţe de bursă, tranzacţionarea şi încheierea
contractelor, prezentarea unei profesii de mare actualitate şi deloc uşoară, cea a brokerilor, cu atribuţii
şi interdicţii etc.

76
Sursa: http://www.rasd.ro/BER/DespreBER.aspx
106
 TESTE DE EVALUARE:

1. Definiţi RASDAQ şi misiunea RASDAQ.

Răspuns:

2. Prezentati caracteristicile bursei de mărfuri, conform art, 2 din Lege 357/2005 privind
bursele de mărfuri.
Răspuns:

3. Care sunt condiţiile pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, condiţii care trebuie
îndeplinite cumulativ, pe toată durata funcţionării, conform art 5 din lege.
Răspuns:

4. Caracteristicile bursei de mărfuri definite în art. 2 din Legea 357/2005 privind bursele
de mărfuri, sunt:
A) bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;
B) bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de autoreglementare.
C) bursele de mărfuri se pot înfiinţa şi ca societăţi în nume colectiv
D) bursa de mărfuri, ca organism cu putere de autoreglementare, are dreptul să
reglementeze, cu respectarea prevederilor prezentei legi, propriile activităţi în legătură cu
pieţele pe care le administrează, activităţile desfăşurate de membri şi clienţi pe pieţele
administrate de bursa de mărfuri şi să asigure respectarea propriilor reglementări.
a) A+B+C+D
b) A+B+D
c) B+C+D
d) A+C+D

5. « Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni având ca obiect principal de

activitate administrarea pieţelor organizate, potrivit prezentei legi. » (A)

6. Prevederile legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital se aplică instrumentelor pieţei
monetare. (F)
7. Condiţiile pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, trebuie îndeplinite cumulativ, pe toată
durata funcţionării sale, conform art. 5 al Legii 357/2005. (A)
8. Una dintre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea burselor de mărfuri este
legată de calitatea acţionarilor, care pot fi persoană fizică sau persoană juridică. (F)

Bibliografie recomandată:
Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice, cap. 8
107
 Unitatea de învăţare 7
PIAŢA DE CAPITAL

Cuprins:
• Piaţa de capital, noţiuni generale, definitie, istoric, organizare şi funcţionare.

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: piaţa de capital, supravegherea
pieţelor reglementate, sisteme alternative de tranzacţionare;
prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de învăţare;

Competente specifice:
• exersarea capacităţilor de memorare a noţiunilor esenţiale
privind piaţa de capital, privind supravegherea pieţelor
• eglementate şi a sistemelor alternative de tranzacţionare
• consolidarea capacităţii de ierarhizare a regulilor de
funcţionare a sistemului alternativ de tranzacţionare

Timpul alocat temei: 1,5 ore

Piaţa de capital:
*sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
Monitorul Oficial nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările şi
completările uterioare, care se aplică activităţilor şi operaţiunilor
desfăşurate pe teritoriul României şi care reglementează:
1.înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente
financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora,
2. înfiinţarea şi funcţionarea organismelor de plasament
colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin
intermediul investiţiilor în instrumente financiare.

*autoritatea competentă care aplică prevederile legii:

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, denumită în continuare
C.N.V.M., prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său.

108
 * Prevederile legii nu se aplică instrumentelor pieţei monetare,
care sunt reglementate de Banca Naţională a României, şi titlurilor
de stat care sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice, dacă
emitentul alege pentru tranzacţionarea acestora o altă piaţă decât cea
reglementată, definită conform art. 125. (O piaţă reglementată este
un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare, şi care:
a) funcţionează regulat;
b) este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse
aprobării C.N.V.M. definesc condiţiile de funcţionare, de acces pe
piaţă, condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument
financiar;
c) respectă cerinţele de raportare şi transparenţă în vederea asigurării
protecţiei investitorilor stabilite de prezenta lege, precum şi
reglementările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislaţia
comunitară.)
* Prevederile prezentei legi nu se aplică în cazul administrării
datoriei publice în care sunt implicate Banca Naţională a României,
băncile centrale ale statelor membre şi alte entităţi naţionale din
statele membre cu funcţii similare acestora, Ministerul Finanţelor
Publice, precum şi alte entităţi publice.

Supravegherea pieţelor reglementate:

C.N.V.M. supraveghează pieţele reglementate în scopul
asigurării transparenţei, funcţionării corespunzătoare a activităţii
de tranzacţionare şi a protecţiei investitorilor.
C.N.V.M. stabileşte reguli pentru înregistrarea şi arhivarea
datelor cu privire la tranzacţionarea instrumentelor financiare pe
pieţele reglementate, precum şi termenele şi condiţiile de
păstrare a acestor informaţii.
În exercitarea prerogativelor sale de supraveghere şi control al
pieţelor reglementate, C.N.V.M. poate numi un inspector ale
cărui principale atribuţii sunt:
a) urmăreşte respectarea reglementărilor legale incidente;
b) participă, fără drept de vot, la adunarea generală a acţionarilor şi
la şedinţele consiliului de administraţie al operatorului de piaţă,
putând formula observaţii şi putând cere ca acestea să fie incluse în
procesul-verbal al şedinţei;
c) are acces liber în toate incintele, la toate documentele, informaţiile
şi evidenţele operatorului de piaţă;
d) informează şi propune C.N.V.M. măsuri pentru orice situaţie
constatată.
Operatorul de piaţă va asigura mijloacele şi condiţiile
necesare în vederea îndeplinirii atribuţiilor inspectorului,
prevăzute de lege.

Sisteme alternative de tranzacţionare:

Sistemul alternativ de tranzacţionare poate fi administrat de
către intermediarii autorizaţi sau de către operatorul de piaţă,
denumiţi în continuare operatori de sistem.
Valorile mobiliare care nu îndeplinesc cerinţele de admitere
la tranzacţionare pe o piaţă reglementată pot fi tranzacţionate
în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare.

109
 Operatorii de sistem supun avizării C.N.V.M. intenţia de
constituire a sistemului alternativ de tranzacţionare şi solicită
aprobarea acesteia.
Se supun aprobării C.N.V.M. administrarea sistemului,
descrierea completă a caracteristicilor acestuia şi regulile de
funcţionare.

Regulile de funcţionare a sistemului alternativ de

tranzacţionare vor cuprinde cel puţin următoarele:
a) procedurile de tranzacţionare;
b) procedurile referitoare la informaţiile puse la dispoziţia
participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare;
c) tipul şi numărul participanţilor, precum şi condiţiile de acces la
sistemul alternativ de tranzacţionare;
d) instrumentele financiare tranzacţionate.
C.N.V.M. poate solicita modificarea procedurilor emise de
operatorul sistemului alternativ de tranzacţionare.
Sistemul alternativ de tranzacţionare trebuie să fie astfel
structurat încât:
a) să asigure derularea ordonată şi corectă a operaţiunilor;
b) să asigure intermediarilor acces nediscriminatoriu la sistemul
alternativ de tranzacţionare şi un tratament egal participanţilor;
c) să garanteze că procedurile aplicabile sistemului sunt în măsură să
asigure posibilitatea de a obţine cel mai bun preţ, la un moment dat;
d) să asigure suficiente informaţii cu privire la ordinele date şi tranzacţiile
încheiate, în conformitate cu standarde minime de transparenţă;
e) să respecte cerinţele C.N.V.M. cu privire la prevenirea şi
detectarea abuzurilor pe piaţă, prevenirea spălării banilor şi a
finanţării de acte de terorism.
Participanţii la sistemul alternativ de tranzacţionare vor fi
informaţi de către operatorul de sistem cu privire la obligaţiile
lor de compensare-decontare a tranzacţiilor în cadrul sistemului.
Operatorul de sistem monitorizează respectarea de către
participanţi a contractelor încheiate de aceştia.
C.N.V.M. va emite norme generale privind constituirea,
supravegherea şi funcţionarea sistemelor alternative de
tranzacţionare.
C.N.V.M. poate numi un inspector pentru delegarea puterilor de
supraveghere şi control ale sistemelor alternative de
tranzacţionare.

Operaţiunile de piaţă sunt distinct reglementate în titlul V, începând

cu art. 173-208 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital:
- Ofertele publice
- Oferta publică de vânzare
- Oferta publică de cumpărare
- Oferta publică de preluare voluntară
- Oferte publice concurente
- Ofertele publice de preluare obligatorii
* Tot Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital
reglementează în final auditul financiar, măsuri de administrare
specială şi lichidarea administrativă, precum şi răspunderi şi
sancţiuni.

110
 Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 7

Rezumat: Această temă îşi propune analizarea detaliată a Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital, cu scopul de a familiariza studenţii cu noţiunea, reglementarea, evoluţia legislativă şi practică
a pieţei de capital în România, concluzionând ca şi această instituţie este importantă în studiul
dreptului afacerilor, ţinând cont că toate câştigurile de pe piaţa de capital de regulă sunt reinvestite în
afaceri, în firmele care se respectă şi care conduc în topul celor mai performante firme în domenii
diferite ale economiei.

TEST DE EVALUARE:

1. Care este domeniul de reglementare al Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital?
Răspuns:

2. Care sunt regulile de funcţionare a sistemului alternativ de tranzacţionare?

Răspuns:

3. Enumerati cel putin patru operaţiuni de piaţă distinct reglementate în titlul V, din
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
Răspuns:

111
 Bibliografie recomandată:
Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultăţilor economice, cap 8

112
 Unitatea de învăţare 8

CONCURENTA ÎN AFACERI ŞI PROTECŢIA CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA

RELAŢIILOR DE AFACERI

Cuprins:
• Concurenţa în afaceri din perspectiva relaţiilor de afaceri
• Protecţia consumatorului din perspectiva relaţiilor de afaceri

Obiectivele temei:
definirea conceptelor: Concurenţa – definiţie, reglementare,
concurenţă loială vs neloiala, abuz de încredere, abuz de poziţie
dominantă, ajutor de stat, Protecţia consumatorului- definiţie,
reglementare, concentrarea economica- sediul materiei, reglementare;
prezentarea şi însuşirea componentelor fiecărei noţiuni
utilizate în această unitate de învăţare;
analizarea acquis-ului comunitar aferent capitolului de
negociere nr. 6, privind Concurenţa;
prezentarea evaluărilor Comisiei Europene privind ajutorul
de stat şi politica în domeniul concurenţei în România, în rapoarte
succesive;

Competente specifice:
•dezvoltarea capacităţii de analiză şi comparare a
reglementărilor naţionale cu cele europene în materie de concurenţă;
•exersarea capacităţii de a operare cu noţiunile de concurenţă
loială, neloiala, abuz de încredere, ajutor de stat, concentrare
economică, abuz de poziţie dominantă;
•dezvoltarea capacităţii de ierarhizare a acquis-ului comunitar
aferent capitolului nr 6 privind Concurenta, din perspectiva
reglementarilor internă care au fost armonizate.

Timpul alocat temei: 3 ore

113
 1. CONCURENŢA ÎN AFACERI

* definiţie- 77 ”un complex de reglementări specifice destinate

să asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale, existenţa şi
exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în lupta
pentru câştigarea , extinderea, păstrarea clientelei”.
* definiţia include toate categoriile de preocupări ale dreptului
concurenţei comerciale, ca disciplină distinctă, pluridisciplinară- care
vizează elemente de drept substanţial (fond) şi elemente de procedură
(drept procesual), şi anume: libera concurenţă, economia de piaţă,
modalităţi de realizare a concurenţei.
* sediul materiei şi acquis-ul comunitar în domeniul
concurenţei în afaceri aferent capitolului 6 –Concurenţa- 78-este
detaliat în volumul Dreptul concurenţei, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2013, p 21-30.
România a făcut progrese în transpunerea acquis-ului
comunitar în acest domeniu. Legislaţia română anti-trust este, în
mare, conformă cu cea comunitară, cadrul legislativ în materie fiind
dezvoltat prin adoptarea unei legislaţii secundare.
Autorităţile de implementare (integrator este Consiliul
Concurenţei) a acestei legislaţii au acţionat în sensul întăririi şi
respectării regulilor anti-trust, acţionând prompt în momentul
sesizării celor mai mici distorsiuni ale concurenţei.
România a adoptat normele ce privesc regimul preţurilor şi
tarifelor reglementate care se stabilesc cu avizul Oficiului
Concurenţei şi cele care modifică şi completează unele prevederi ale
legii monopolului de stat.
După adoptarea în ianuarie 2000 a noii legi a ajutorului de stat
(Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat), precum şi a legislaţiei
secundare, România trebuie să asigure aplicarea acesteia, precum şi
elaborarea unui studiu global privind diferenţierea ajutorului necesar
în diferite regiuni asistate. Comisia acordă sprijin României în
redactarea unei hărţi a regiunilor defavorizate. Acest capitol a fost
închis provizoriu, întreaga activitate fiind atent monitorizată de către
Comisia Europeană.
Astfel, printre actele normative adoptate în perioada 2003-
2005 pentru a asigura compatibilizarea legislaţiei naţionale cu
normele şi directivele europene în materie se află:
Legea nr.603/ 22 decembrie 2003, pentru modificarea şi
completarea Legii nr.143/1999 privind ajutorul de stat,
(Monitorul Oficial nr.930 din 23 decembrie 2003);
Legea nr.184/17 mai 2004, privind aprobarea Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr.121/2003 pentru modificarea şi
completarea Legii Concurenţei nr.21/1996, (Monitorul
Oficial nr.461 din 24 mai 2004);

77
O Căpăţână, „Dreptul concurenţei comerciale; Concurenţa onestă, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p16.
78
Roxana-Daniela Păun, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective. Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005, secţiunea „Evoluţii în procesul negocierilor pe capitole” pag 245-290.
114
 Legea nr.538/25 noiembrie 2004, privind modificarea şi
completarea Legii Concurenţei nr.21/1996, (Monitorul Oficial
nr.1130 din 30 noiembrie 2004);
În privinţa capitolului nr. 6 – Concurenţa- aplicarea acquis-ului
comunitar s-a realizat încă din momentul încheierii negocierilor.
Comisia Europeană este exigentă în privinţa aplicării
angajamentelor asumate, respectiv încetarea favorizării anumitor
întreprinderi sau producţia anumitori bunuri având în vedere că
aceste acţiuni pot afecta comerţul dintre statele membre.
Ajutorul de stat reprezintă problema cea mai sensibilă în relaţia
României cu Uniunea Europeană, având în vedere precedentul care a
funcţionat din 1990 până în prezent. Astfel, în ultimii 14 ani au fost
acordate ajutoare de stat în valoarea totală de 17 miliarde euro care
nu au produs efectele economice scontate.
În procesul de negociere au fost prezentate Comisiei Europene
31 proiecte de decizii în privinţa ajutoarelor de stat şi cinci evaluări
tehnice. Dintre acestea, au fost definitivate 21 decizii în cadrul
negocierilor, restul de măsuri fiind asumate suplimentar.
Activarea clauzei de salvgardare în domeniul concurenţei se
poate realiza dacă Comisia Europeană va constata o lipsă de
eficienţă în controlul exercitat de Consiliul Concurenţei asupra
oricărui potenţial ajutor de stat sau a nerespectării
angajamentelor asumate, de a nu se acorda ajutoare de stat
combinatelor siderurgice vizate în cadrul Strategiei Naţionale de
Restructurare a sectorului pe perioada 2005-2008.
În acest proces, un rol important îl ocupă şi ministerele
economice, autorităţile centrale şi locale care autorizează ajutoarele
de stat.
Astfel, Consiliul Concurenţei a autorizat în anul 2004 ajutoare
de stat în valoare de 2,6 miliarde euro, cifră care indică stadiul actual
al economiei, care încă nu poate funcţiona la capacitatea cerută de o
economie de piaţă, fără intervenţia statului.
Acest fapt este confirmat din nou de cifre, care indică faptul că
în România, ponderea ajutorului de stat este de peste 4% din P.I.B.,
în vreme ce în Uniunea Europeană, acesta nu depăşeşte 0,5-1% din
P.I.B. şi vizează preponderent domenii precum cercetarea,
dezvoltarea regională sau mediul. În România, ajutorul de stat este
îndreptat către restructurare, efeicientizare a întreprinderilor, mai
precis subvenţionarea lor pentru a putea să-şi vândă produsele. Acest
lucru nu mai este însă permis de către Uniunea Europeană, motiv
pentru care multe firme beneficiare ale ajutoarelor de stat vor fi
nevoite să returneze banii, inclusiv dobânzile aferente.
* concurenţă licită (leală 79- neloială 80)- Legea încurajează şi
ocroteşte competiţia licită: economia de piaţă presupune competiţie
corectă, onestă între producătorii de mărfuri, prestatorii de servicii,
executanţii de lucrări, între cei care asigură circulaţia bunurilor şi
distribuirea lor consumatorilor. 81

79
Termen uzitat de Yolanda Eminescu în „Tratat de proprietate industrială”, vol 3 Bucureşti, 1984, p 19.
80
Termen uzitat de legiuitorul român în reglementările speciale (Legea nr. 11/1991) privind combaterea
concurenţei neloiale.
81
O Căpăţână „Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa comercială”, în revista „Dreptul” nr. 5,
1998, p 105-111
115
 * sediul materiei: Legea nr. 21/1996- Legea concurenţei,
republicată, Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august 2005, care „are
drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui
mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor”, conform art. 1.
* nu presupune însă utilizarea concurenţei în mod discreţionar
şi arbitrar. Abuzul este intolerabil şi sancţionat de lege, fie că se
manifestă sub forma practicilor monopoliste, fie că se manifestă în
acte de concurenţa neloială, ilicită.
* practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau unui
segment determinat al pieţei de către agenţii economici cei mai
puternici într-un anumit domeniu al producţiei de mărfuri, sau
prestaţiilor de servicii. Mecanismele pieţii libere sunt astfel grav
perturbate, relaţiile oligopolitice tinzând să devină monopoliste. 82 În
acest context, este interzis abuzul de poziţie dominantă apreciată
după următoarele criterii:
1. independenţa globală de comportament pe piaţă sau pe un
sector de piaţă a agentului economic în cauză;
2. puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de
iniţiativele şi măsurile adoptate de concurenţi referitor la preţuri,
producţie şi distribuţie.
* sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de
poziţie dominantă: art. 6, Legea nr. 21/1996- Legea concurenţei,
republicată, Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august 2005, care
enumeră şi faptele anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici
abuzive şi definite de legiuitor ca fiind abuz de poziţie dominantă:
„Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante
deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa
românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la
fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect
afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor.
Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare
sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale
inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice
în dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii
inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre
ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către
parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin
natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri
de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export
sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea
unor preţuri majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt
agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi
care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente,
precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că
partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.”

82
O Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998, anexa 1, Noţiuni introductive privind practicile monopoliste, p. 438- 440.
116
 Pentru aprofundarea subiectului a se vedea si Legea nr.
12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, Republicată, Monitorul Oficial nr.133 din 20 iunie
1991- in cap 9 subsectiunea 4- „Practici monopoliste- abuzul de
poziţie dominantă- sediul materiei”
* concurenţă neleală (neloială)- definiţie şi sediul materiei:
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu
modificările şi completările ulterioare, Monitorul Oficial nr. 24 din
30 ianuarie 1991,
* definiţie şi sediul materiei: Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, cu modificările şi completările
ulterioare, Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991,
- art. 2: „Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei
legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea
comercială sau industrială.”
- obligaţia comercianţilor stipulată în art. 1 astfel:
„Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-credinţă
şi potrivit uzanţelor cinstite.”
- încălcarea acestei obligaţii atrage „răspundere civilă,
contravenţională ori penală, în condiţiile prezentei legi.”, conform
art. 3.
- enumerarea practicilor se regăseşte în art. 4 şi 5 din actul
normativ indicat.
- „Comerciantul care săvîrşeşte un act de concurenţă neloială va
fi obligat să înceteze sau să înlăture actul şi, după caz, să plătească
despăgubiri pentru daunele pricinuite.”, conform art 6.
- pentru ca un act sau fapt să fie calificat ca unul de concurenţă
neloială, nu trebuie ca acesta să fie numai unul ilicit, adică interzis
expres de un anumit act normativ, ci poate fi doar un act sau fapt
reprobabil, prin raportare la uzanţele cinstite ce trebuie practicate în
raporturile comerciale, uzanţe care sunt considerate ca fiind izvoare
de drept.
- în general, actele sau faptele de concurenţă neloială au ca scop
atragerea şi menţinerea prin mijloace necinstite a clientelei unui agent
economic rival (concurent) 83
* concurenţa neleală în relaţiile de afaceri cu elemente de
extraneitate (relaţiile de comerţ exterior)- definiţie şi sediul
materiei: HG nr.228/1992 privind protejarea producătorilor naţionali
şi a pieţei interne de competiţia neloială rezultată din importul unor
produse la preţ de dumping sau subvenţionat, precum şi de exportul
la preţuri sub nivelul celor practicate pe piaţa internă, Monitorul
Oficial nr.133 din 17 iunie 1992.
* Structuri instituţionale: Consiliul Concurenţei- reglementat
în cap.4 din Legea 21/1996 Legea concurenţei, republicată,
Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august 2005, Oficiul Concurenţei,
reglementat de HG nr.767/2003 privind organizarea şi funcţionarea
Oficiului Concurenţei în subordinea Ministerului Finanţelor Publice,
Monitorul Oficial nr. 481 din 4 iulie 2003, OUG nr.36/2001 privind
regimul preţurilor şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul
Oficiului Concurenţei, Monitorul Oficial nr. 115 din 7 martie 2001,
aprobată prin Legea nr. 205/2002.
83
A se vedea Titus Prescure, „Curs de dreptul concurenţei comerciale”, ed. Rosettim, în colecţia
„Biblioteca Universitară de Drept”, Bucureşti, 2004, p 100
117
 Definiţie: „Se înfiinţează Consiliul Concurenţei, autoritate
administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu personalitate
juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit legii, cu sediul în
municipiul Bucureşti.
* Structura organizatorică şi de personal a Consiliului
Concurenţei, atribuţiile de conducere şi de execuţie ale personalului
său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
A se vedea componenţa şi atribuţiile Consiliului Concurenţei în
cap 9, subsecţiunea 8 din manualul tipărit de Dreptul Afacerilor.
* practici anticoncurenţiale- * sediul materiei şi definiţie:
reglementate în cap.2, art. 5 din Legea 21/1996 Legea concurenţei,
republicată.
* concentrarea economică- sediul materiei şi definiţie: art.
10 din Legea 21/1996 Legea Concurenţei:
„Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic,
indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul
proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca
obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de
agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o influenţă
determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi
agenţi economici.”
“O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:
a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi,
fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel
puţin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi
economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau
mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie
prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de
activ, prin contract sau prin alte mijloace.”
“Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect
crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar
putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia.”, conform art. 12.
“Prevederile capitolului 10 din Legea 21/1996 nu se aplică
operaţiunilor de concentrare economică, atunci când cifra de afaceri
cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în
lei a 10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici
implicaţi în operaţiune, care să realizeze pe teritoriul României,
fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a
4.000.000 euro (echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb
comunicat de Banca Naţională a României, valabil pentru ultima zi a
exerciţiului financiar din anul anterior operaţiunii.)”- art. 14
Nu constituie o operaţiune de concentrare economică 84
situaţiile în care:
a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator
desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană
mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri
de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire
silită sau altă procedură similară;

84
Conform art. 11 din Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare
118
 b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi
societăţile financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare
sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală
include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul
terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent
economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp
ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel
încât să determine comportamentul concurenţial al respectivului
agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei
participări, cu condiţia ca revânzarea respectivei participări să
intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la cerere,
Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul
dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil
posibilă în termenul fixat;
c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici
menţionaţi în lege, cu condiţia ca drepturile de vot aferente
participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de
membri în organele de administrare, conducere executivă,
supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin
participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei
investiţii, fără a determina direct sau indirect comportamentul
concurenţial al agentului economic controlat;
d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri
economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a
propriilor activităţi.
Pentru stabilirea compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial
normal, operaţiunile de concentrare economică se apreciază după
următoarele criterii, conform art. 13:
a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa
românească, ţinând seama de structura tuturor pieţelor în cauză şi de
concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în
România sau în străinătate;
b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză,
puterea lor economică şi financiară;
c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori,
accesul lor la pieţe şi la surse de aprovizionare, precum şi orice
bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe
piaţă;
d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în
cauză;
e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale
consumatorilor;
f) contribuţia la progresul tehnic şi economic.
Concentrările economice care depăşesc pragurile prevăzute la
art. 14 sunt supuse controlului şi trebuie notificate Consiliului
Concurenţei 85.
*legislaţia privind ajutorul de stat (lg 143/1999)
*sediul materiei: Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat,
republicată, Monitorul Oficial nr. 744 din 16 august 2005

85
Art. 15 al Legii nr. 21/1996 – legea concurenţei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
119
 * definiţie, conform art. 1 din Legea 143/1999: „ajutorul de
stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către
unităţile administrativ-teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale
unităţilor administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care
administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale,
indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze
concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, a producţiei
anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează
comerţul dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene,
fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial normal.”
A se vedea pentru detalii analiza din Raportul Consiliului
Concurenţei pentru anul 2016, secţiunea privind ajutorul de stat p 56. 86
Contextul macroeconomic şi sectorial în anul 2016, conform
acestui raport care preia statisticile europene şi previziunile Băncii
Mondiale, creşterea economică globală a fost estimată la cel mai
redus nivel post-criză, 2,3%, pe fondul stagnării comerţului global şi
a investiţiilor modeste. Conform estimărilor Băncii Mondiale, rata de
creştere economică se va ridica la 2,7% în anul 2017, pe fondul
implementării unor stimuli fiscali şi monetari în ţările industrializate,
precum şi ca urmare a reducerii barierelor aferente activităţilor
exporturilor de mărfuri din economiile emergente.

2. PROTECŢIA CONSUMATORULUI DIN PERSPEC-

TIVA RELAŢIILOR DE AFACERI
*Noţiunea de protecţie a consumatorilor- sediul materiei şi definiţie
Sediul materiei şi definiţie: OG nr. 21/1992, privind protecţia
consumatorilor, republicată, Monitorul Oficial nr. 208 din 28 martie
2007, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte protecţia
consumatorilor, în art. 1, astfel: „Statul, prin mijloacele prevăzute de
lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori, asigurând
cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor
complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora, apărării şi
asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice
împotriva unor practici abuzive, participării acestora la fundamentarea şi
luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”
În noţiunea de protecţie a consumatorului intră: protecţia vieţii,
a sănătăţii şi a securităţii consumatorilor; protecţia intereselor
economice ale consumatorilor şi protecţia juridică,
Totodată actul normativ defineşte şi noţiunea de consumator
în art. 2, astfel: „consumator - orice persoană fizică sau grup de
persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale;”
Mai mult, Legea interzice expres producerea, importul şi
comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute, acest act
normativ aplicându-se şi în cazul: „comercializării produselor noi,
folosite sau recondiţionate şi a serviciilor destinate consumatorilor,
cu excepţia produselor care se comercializează ca antichităţi şi a
produselor necesar a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi
utilizate, cu condiţia ca operatorul economic să informeze
cumpărătorul despre aceasta.” 87

86
A se vedea http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket12/id12290/raport_cc_2016-
final.pdf
87
Conform art. 1 alin 2. al OG nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 208
din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare
120
 *Drepturile consumatorilor:
a) libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi
servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive sau care pot
favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de
natură a influenţa opţiunea acestora;
b) de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor
contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a
condiţiilor de garanţie;
c) de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au
fost solicitate, precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor,
comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor care nu au fost stipulate
iniţial în contracte sau în alte documente aferente contractelor;
d) de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele
sau serviciile care nu corespund clauzelor contractuale;
e) de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe
toată durata medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele
tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită de
părţi;
f) de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază,
sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului, tarifului,
taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor eventuale
costuri stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al
consumatorului;
g) de a sesiza asociaţiile de consumatori şi organele
administraţiei publice asupra încălcării drepturilor şi intereselor lor
legitime, în calitate de consumatori, şi de a face propuneri referitoare
la îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor;
h) de a fi notificaţi în scris cu privire la orice modificare ca
urmare a prevederilor contractuale referitoare la valoarea dobânzilor,
comisioanelor, penalităţilor sau oricăror altor costuri, cu cel puţin 30
de zile înainte de aplicarea noilor valori;
i) de a fi notificaţi cu 30 de zile înainte de data la care
contractul se prelungeşte în mod automat pentru o perioadă de timp
determinată sau nedeterminată, în vederea formulării în scris de către
consumator a unei opţiuni de prelungire a valabilităţii acestuia.
*Organele care asigură protecţia consumatorului: organe
ale administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor sunt:
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Asociaţiile de
consumatori, Consiliul Consultativ.
• Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor -
Sediul materiei:
1. art. 27- 29 din OG nr. 21/1992, privind protecţia
consumatorilor, republicată, Monitorul Oficial nr. 208 din 28
martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 27: „Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, subordonat Guvernului, coordonează şi realizează politica
Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.”
ART. 28: „(1) Atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare
ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi
relaţiile dintre aceasta şi alte organisme competente în domeniu se
stabilesc prin hotărâri ale Guvernului.

121
 (2) Guvernul va stabili reglementări în domeniul protecţiei
consumatorilor pentru organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi, respectiv, pentru unele servicii publice ale
ministerelor şi altor autorităţi ale administraţiei publice centrale,
organizate în judeţe şi în municipiul Bucureşti.
(3) Guvernul va stabili, prin hotărâri, reglementări-cadru în
domeniul protecţiei consumatorilor, inclusiv reglementări privind
modul de constituire, repartizare şi utilizare a unui fond de stimulare
a personalului Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
(4) Taxele care se percep de către serviciile sau organele
administraţiei publice, cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor,
se stabilesc conform legii, iar tarifele pentru încercările efectuate în
laboratoare proprii, subordonate sau agreate, conform actelor
normative în vigoare.”
ART. 29: „Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, în baza consultării cu alte organisme interesate ale
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi cu cele
neguvernamentale, elaborează reglementări referitoare la modalităţile
concrete de colaborare şi de sprijinire reciprocă şi le propune spre
aprobare Guvernului.”
- HG nr. 284 din 11 martie 2009 privind organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, Monitorul Oficial 182 din 24 martie 2009.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, se
organizează şi funcţionează ca este un organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în
subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului întreprinderilor
mici şi mijlocii, comerţului şi mediului de afaceri şi care coordonează
şi realizează strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei
consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi combaterea
practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor
economice ale consumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are
principalele obiective:
a) armonizarea protecţiei directe a statului cu cea oferită de
formele de protecţie asociativă pentru apărarea drepturilor
consumatorilor;
b) stimularea capacităţii de autoprotecţie individuală şi
asociativă a consumatorilor, astfel încât aceasta să devină calea
principală de protecţie;
c) eficientizarea activităţii statului în materie de protecţie
directă şi indirectă a consumatorilor prin cercetarea pieţei, informarea
şi educarea consumatorilor şi întărirea capacităţii decizionale;
d) protejarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale
incorecte şi promovarea bunelor practici comerciale.
Atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorului sunt expres reglementate de lege în art. 3 din HG nr.
284 din 11 martie 2009, privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

122
 Una dintre atribuţiile importante ale Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorului, este, cităm: “suplimentar faţă de
procesul de notificare a măsurilor naţionale care transpun directive
comunitare, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
comunică Comisiei Europene măsurile legislative adoptate în
domeniile guvernate de directivele comunitare transpuse, potrivit
domeniilor sale de responsabilitate.”
Conform art 39 (1-3) al OG 21/1992, începând cu anul 2008,
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cofinanţează
Centrul European al Consumatorilor. Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor va prevedea anual, în bugetul său, sume
destinate cofinanţării Centrului European al Consumatorilor.
Controlul asupra activităţii desfăşurate de Centrul European al
Consumatorilor, pentru sumele acordate de la bugetul de stat, se
exercită de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor.
• Asociaţiile de consumatori 88
Definiţie: „Asociaţiile de consumatori sunt considerate
organizaţii neguvernamentale, ca persoane juridice, conform legii, şi
care, fără a urmări realizarea de profit pentru membrii lor, au ca unic
scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau
ale consumatorilor, în general.”, conform art 30, capitolul 6 din lege.
Asociaţiile de consumatori pot fi parteneri sociali cu drept de
reprezentare în consiliile consultative cu rol în domeniul protecţiei
consumatorilor, în care organele administraţiei publice sunt
reprezentate, dacă îndeplinesc condiţiile prezentului act normativ.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care apără drepturile
şi interesele legitime ale consumatorilor, în general, sunt, de drept,
parteneri sociali în consiliile consultative prevăzute în prezenta
ordonanţă, dacă:
a) la nivel naţional, au cel puţin 3.000 de membri şi filiale în cel
puţin 10 judeţe;
b) la nivel judeţean şi local, dacă au desfăşurat o activitate în
domeniul protecţiei consumatorilor pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care sunt constituite
în scopul apărării intereselor numai ale membrilor lor pot deveni
parteneri sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative
cu rol în domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele
administraţiei publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800
membri (conform art. 32, 33 al OG 21/1992, privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare)
Asociaţiile de consumatori au următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei
publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;

88
Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, M. Of. nr.
899 din 28 decembrie 2007, care modifică astfel forma republicată a OG 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare,
începând cu capitolul 6, art. 30.
123
 c) de a informa autorităţile competente cu privire la prezenţa
pe piaţă a unor produse neconforme sau care pun în pericol viaţa,
sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu privire la clauze abuzive
în contracte şi practicile incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii;
d) de a solicita operatorilor economici realizarea de produse şi
servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor
consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;
e) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative,
standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi
calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
f) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra
deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum şi asupra
consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
g) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor
şi intereselor legitime ale consumatorilor;

h) de a solicita serviciilor sau organelor administraţiei publice

efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate
consumatorilor şi de a publica rezultatele.
•Consiliul Consultativ
Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor-
reglementat de capitolul 7 din OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
•La nivel central şi local - judeţ, oraş, comună - se constituie
câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Acesta
are caracter consultativ şi asigură, la nivelurile respective, cadrul
informaţional şi organizatoric necesar:
a) stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor;
b) corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei
publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în
realizarea protecţiei consumatorilor.
• Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor este
format din:
a) reprezentanţi ai tuturor serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, care au competenţe cu caracter general sau special în
domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuri organizatorice la
nivelul respectiv;
b) prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora;
c) reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori;
d) reprezentanţi ai altor organisme, după caz.
• Guvernul stabileşte, în mod concret, componenţa, atribuţiile
şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Consultativ
pentru Protecţia Consumatorilor, pe fiecare nivel în parte.
• În aplicarea prevederilor OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, conform art. 66, Guvernul va lua măsurile necesare pentru
organizarea executării prevederilor prezentei ordonanţe, precum şi
pentru elaborarea de norme metodologice privind:
a) condiţiile de realizare a expertizelor tehnice, în cazul unor
vicii ascunse, pe categorii de produse şi servicii;

124
 b) modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii
pentru produsele sau serviciile care prezintă deficienţe;
c) măsuri de prevenire şi limitare a prejudicierii consumatorilor,
precum şi condiţiile în care acestea pot fi luate de către organele
administraţiei publice prevăzute la art. 49 din prezenta ordonanţă;
d) conţinutul şi competenţa de aprobare a documentelor care
atestă nivelul calitativ al produselor şi serviciilor;
e) informarea şi educarea în domeniul protecţiei consumatorilor;
f) condiţiile în care asociaţiile de consumatori constituite legal,
pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare;
g) desfăşurarea activităţii consiliilor consultative pentru
protecţia consumatorilor;
Memorandumul de înţelegere între Guvernul României şi
Comunitatea de Învăţare Europeană privind participarea
României la cadrul general pentru finanţarea acţiunilor
Comunităţii în sprijinul politicii consumatorilor pentru anii 2004
– 2007, a fost semnat la Bruxelles la 22 octombrie 2004 şi ratificat
prin Legea nr. 105/2005, Monitorul Oficial nr. 393 din 10 mai 2005.
Acesta prevedea că România va participa la cadrul general pentru
finanţarea acţiunilor Comunităţii Europene în sprijinul politicii
consumatorilor pentru anii 2004 – 2007.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a
supravegheat realizarea activităţilor prevăzute în memorandumul de
înţelegere, în calitate de autoritate de implementare, iar Ministerul
Finanţelor Publice a încheiat cu Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor convenţii în vederea stabilirii modului în
care se va efectua finanţarea.
Astfel, Anexa 1 stabilea regulile care guvernează contribuţia
financiară a României la cadrul general pentru finanţarea acţiunilor
Comunităţii Europene în sprijinul politicii consumatorilor pentru anii
2004 – 2007, iar Anexa 2 prevedea regulile privind controlul
financiar, recuperarea şi alte măsuri antifraudă, incluzând aspecte
legate de controale şi măsuri antifraudă ale Comisiei, informare şi
consultare, măsuri administrative şi penalităţi, dar şi recuperare şi
comunicare directă.
Acest act normativ a demonstrat odată în plus colaborarea
excelentă la nivel instituţional, legislativ şi practic a instituţiilor
naţionale şi europene care gestionează politica şi mecanismele de
protecţie a consumatorilor
Reglementările concurenţiale sunt importante pentru derularea
în bune condiţii a relaţiilor de afaceri din perspectiva practicilor
anticoncurenţiale, a concurenţei neloiale, a actiunilor de tip cartel etc,
care au efecte devastatoare atât asupra afacerilor dar mai ales asupra
consumatorului, a cetăţeanului de bună credinţă care este afectat
direct. In acest sens, relevant este proiectul pilot descris în Raportul
asupra Concurenţei pe anul 2016, raport întocmit şi redactat de către
Consiliul Concurenţei 89.

89
A se vedea p 72, http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket12/id12290/raport_cc_2016-
final.pdf
125
 ”Proiectul a fost demarat ca o continuare a acţiunilor derulate
de Consiliul Concurenţei pe piaţa comerţului alimentar cu amănuntul,
respectiv monitorizarea reducerilor de TVA, iniţial la pâine şi,
ulterior, la toate produsele alimentare. Intenţia autorităţii este aceea
de a crea un instrument care să ofere consumatorului informaţiile de
care are nevoie pentru achiziţiile sale săptămânale de produse
alimentare şi, totodată, sa ajute consumatorul să facă o alegere
motivată între ofertele mai multor magazine.”
”Proiectul a început cu un program pilot, care constă într-o
variantă restrânsă a monitorului, în ceea ce priveşte numărul de
produse (64 de categorii/128 de produse - de exemplu, produse de
bază, cum ar fi ulei, zahăr, carne, lactate, băuturi etc.), zonele
monitorizate şi frecvenţa încărcării platformei (cel puţin o dată pe
săptămână). Proiectul a fost demarat la nivelul municipiului
Bucureşti şi judeţului Ilfov, în luna noiembrie 2016, incluzând peste
300 de magazine.”

Îndrumar pentru autoevaluare

Sinteza unităţii de învăţare 8

Această ultimă temă vizează o incursiune a studenţilor în lumea reală a afacerilor, unde de multe
ori, în practică: “Scopul scuză mijloacele”. Astfel, demonstrăm că legiuitorul a avut în vedere atât în
plan naţional cât şi în plan european că atât consumatorul trebuie protejat împotriva abuzurilor
comercianţilor, dar şi oamenii de afaceri serioşi trebuie protejaţi împotriva tendinţei de monopolizare a
pieţei. Concentrarea economică, abuzul de poziţie dominantă, abuzul de încredere, cartelurile sunt deja
realităţi ale mediului internaţional de afaceri, tendinţa de monopolizare a întregii vieţi economice
mondiale în mâna unui număr din ce în ce mai restrâns de oameni fiind o realitate a lumii globalizate
în care cu toţii trăim.

126
 TESTE DE EVALUARE:

1. Practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau a unui segment determinat al

pieţei de către agenţii economici cei mai puternici într-un anumit domeniu al producţiei de
mărfuri, sau prestaţiilor de servicii. (A)?
Răspuns:

2. Este permis abuzul de poziţie dominantă în anumite situaţii reglementate de lege. (F)?
Răspuns:

3. Activarea clauzei de salvgardare în domeniul concurenţei se poate realiza dacă Comisia

Europeană va constata o lipsă de eficienţă în controlul exercitat de Consiliul Concurenţei asupra
oricărui potenţial ajutor de stat sau a nerespectării angajamentelor asumate, de a nu se acorda
ajutoare de stat combinatelor siderurgice vizate în cadrul Strategiei Naţionale de Restructurare
a sectorului pe perioada 2005-2008. (A)?
Răspuns:

4. Instituţii cu atribuţii de supraveghere a concurenţei:

a) Consiliul Concurenţei, Autoritatea Internaţională pentru Protecţia Consumatorilor,
Asociaţiile de consumatori, Consiliul Consultativ
b) Consiliul Concurenţei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor,
Asociaţiile de consumatori, Consiliul Consultativ
c) Consiliul Concurenţei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor,
Răspuns: (B)

5. Legea nr. 21/1996- Legea concurenţei, republicată, „are drept scop protecţia, menţinerea
şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării
intereselor consumatorilor” (A)
Răspuns:

127
 Bibliografie recomandată:
Roxana-Daniela Păun - Dreptul afacerilor- curs universitar, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2011, manual adresat facultatilor economice, cap 9
Roxana-Daniela Păun, Uniunea economică şi monetară. Istoric. Perspective. Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, secţiunea „Evoluţii în procesul negocierilor pe capitole” pag 245-290
O. Căpăţână, „Dreptul concurenţei comerciale; Concurenţa onestă, ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1992,
O. Căpăţână „Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa comercială”, în revista
„Dreptul” nr. 5, 1998, p 105-111
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998, anexa 1, Noţiuni introductive privind practicile monopoliste, p. 438- 440.
Raportul Anual al Consiliului Concurenţei pe anul 2016
http://www.consiliulconcurentei.ro/uploads/docs/items/bucket12/id12290/raport_cc_2016-
final.pdf

128