Sunteți pe pagina 1din 113

Statistică economică

Capitolul 1
Indicatorii sintetici ai economiei naţionale......................................................8

1.1. Economia naţioanală – sistem cibernetic....................................................8


1.2. Clasificări şi nomenclatoare utilizate în activitatea economică..................9
1.3. Rolul sistemului de indicatori ce caracterizează economia naţională.........10
1.3.1. Structura sistemului de indicatori macroeconomice....................11
1.4. Sistemul Conturilor Naţioanale – instrument de analiză a
activităţii economice................................................................................14

Capitolul 2
Indicatorii statistici ai potenţialului economic................................................15

2.1. Avuţia naţională – indicator al potenţialului economic..............................15


2.1.1. Evaluarea avuţiei naţionale şi sursele de date..............................16
2.2. Indicatorii statistici ai potenţialului uman...................................................17
2.2.1. Indicatorii resurselor de muncă....................................................18
2.2.2. Indicatorii forţei de muncă...........................................................18
2.2.3. Indicatorii utilizării timpului de muncă........................................23
2.2.4. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului uman........................26
2.3. Indicatorii statistici ai capitalului fix...........................................................32
2.3.1. Evaluarea fondurilor fixe.............................................................33
2.3.2. Structura mijloacelor fixe.............................................................34
2.3.3. Indicatorii stării fizice a mijloacelor fixe.....................................34
2.3.4. Indicatorii “mişcării” mijloacelor fixe.........................................35
2.3.5 Indicatorii sintetici ai eficienţei utilizării mijloacelor fixe............36
2.4. Indicatorii statistici ai capitalului circulant.................................................39
2.4.1. Mărimea capitalului circulant......................................................39
2.4.2. Structura mijloacelor circulante...................................................39
2.5. Indicatorii resurselor naturale.....................................................................42
2.5.1. Indicatorii fondului funciar..........................................................43
2.5.2. Indicatorii resurselor minerale.....................................................44
2.6. Indicatorii resurselor spirituale...................................................................44

Capitolul 3
Rolul indicatorilor micro si macroeconomici în procesul de
analiză economică...............................................................................................46

3.1. Statistica rezultatelor factorilor de producţie la nivel microeconomic.......46


13.1.1. Indicatorii statistici la nivelul agentului economic......................46
13.1.2. Aspecte ale analizei rentabilităţii.................................................50
13.2. Măsurarea rezultatelor la nivel macroeconomic.........................................53
13.3. Analiza structurii şi dinamicii economiei naţionale....................................59

Capitolul 4
Indicatorii nivelului de trai...............................................................................61

4.1. Sistemul de indicatori ai nivelului de trai...................................................61


4.2. Indicatorii veniturilor populaţiei.................................................................61
4.2.1. Salariul real şi indicele salariului real..........................................61
4.2.2. Veniturile reale ale populaţiei......................................................66
4.3. Indicele preţului de consum........................................................................68
4.4. Indicatorii consumului populaţiei...............................................................72
4.4.1. Consumul final de bunuri şi servicii............................................72
4.4.2. Structura consumului...................................................................73
4.4.3. Indicatorii consumului final al populaţiei....................................74
4.5. Indicatorii sintetici ai dezvoltării umane.....................................................77

Capitolul 5
Indicatorii financiari-monetari, rolul acestora în cadrul
mecanismului economic.....................................................................................80

5.1. Capacitatea şi necesarul de finanţare..........................................................80


5.2. Rolul sectorului guvernamental în determinarea nivelului de echilibru
al venitului................................................................................................81
5.3. Politici discreţionare....................................................................................81
15.3.1. Stabilizatorii automaţi ai economiei.............................................81
5.4. Indicatorii bugetului public.........................................................................82
5.4.1. Indicatorii veniturilor bugetare....................................................82
5.4.2. Indicatorii cheltuielilor bugetare..................................................83
5.4.3. Indicatorii deficitului bugetar.......................................................86
5.4.4. Indicatorii datoriei publice...........................................................87
5.4.5. Indicatorii datoriei externe...........................................................89
5.5. Indicatorii monetari.....................................................................................90
5.5.1. Concluzii pentru politica monetară..............................................93

Capitolul 6
Statistica indicatorilor bursieri.........................................................................95

6.1. Piaţa bursieră – premise ale apariţiei, importanţă.......................................95


6.2. Funcţiile şi structura pieţei bursiere............................................................96
5
6.3. Sistemul de indicatori ai bursei...................................................................101
6.4. Indicii bursieri.............................................................................................103
6.4.1. Indicele Bursei de Valori Bucureşti.............................................104
6.4.2. Indicele Dow Jones......................................................................105
6.4.3. Indicele Financial Times..............................................................105

Capitolul 7
Proporţii şi corelaţii macroeconomice..............................................................107

7.1. Principalele variabile macroeconomice şi corelaţiile din acestea...............107

7.1.1. Corelaţia dintre ritmul de creştere al produsului intern brut şi


rata şomajului..........................................................................................108
7.1.2. Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului.............................110
7.1.3. Corelaţia dintre ritmul de creştere al produsului intern brut şi
rata inflaţiei..............................................................................................110
7.2. Corelaţii de bază ale creşterii economice....................................................111

Bibliografie..........................................................................................................115

6
CUVÂNT ÎNAINTE

Profundele transformări petrecute în ţara noastră în ultimi ani sub toate


aspectele: economic, politic, social şi cultural, pun în faţa formatorilor, tuturor
celor care “prelucrează” materia cenuşie, necesitatea pregătirii viitorilor specialişti
în conformitate cu cerinţele impuse de schimbările realizate în ţara noastră, dar şi
cu cerinţele impuse de condiţiile aderării tării noastre la structurile Uniunii
Europene.
În acest context, ţării noastre îi revin, prin factorii ei de decizie, la nivel
micro şi macroeconomic sarcini importante în atingerea dezideratelor care stau în
faţa ei. Să nu uităm însă, că în acest proiect de mare anvergură, rolul decisiv îl are
factorul uman.
Omul mileniului trei trebuie să posede cunoştinţele necesare care să îi
asigure acea mobilitate, supleţe în gândire, ingeniozitate, care conduc în ultimă
instanţă la crearea valorilor incontestabile, durabile în orice domeniu de activitate.
Munca susţinută şi eficientă, pragmatismul, flexibiliatea şi creativitatea trebuie să
fie în permanenţă imperativele omului nou.
Într-o societate aflată în continuă schimbare, cum este cea românească,
omul modern nu poate şi nu trebuie să fie unidirecţionat, dimpotrivă trebuie să
aibă acea capacitate extrem de dezvoltată de adaptare la diferitele modificări, efect
realizabil printr-o multidirecţionare.
Cursul se adresează studenţilor de la facultăţilor cu profil economic, dar el
este deosebit de util şi studenţilor de la alte facultăţi, statistica, fiind o disciplină
care pune la dispoziţia decidenţilor din toate domeniile: economic, social, juridic,
tehnic, medical etc. metode, tehnici şi instrumente de prelucrare a informaţiilor şi
de prognozare a fenomenelor şi proceselor de cercetare.
Acest curs se doreşte a fi util studenţilor din toate formele de învăţământ:
zi, frecvenţă redusă sau învăţămân la distanţă, dar şi celor care sunt înscrişi în
forme avansate de învăţământ superior: masterat sau doctorat, deoarece aduce o
serie diversificată de metode de analiză prezente în cadrul unor aplicaţii care se
bazează pe date reale sau convenţionale, care facilitează înţelegerea şi însuşirea
instrumentarului statistic.
Cursul este structurat în două părţi. Prima parte cuprinde statistica
teoretică care are ca obiect elaborarea principiilor, tehnicilor şi metodelor folosite
în procesul cercetării statistice şi care constituie fundamentul metodologic pentru
celelalte discipline statistice. În a doua parte este cuprinsă statistica economică,
care permite măsurarea variabilelor la nivel micro şi macroeconomic.
Autoarea este conştientă că lucrarea în manieră nouă de abordare este
susceptibilă de îmbunătăţiri şi va fi recunoscătoare celor care vor binevoi a-i face
observaţii, sugestii şi propuneri, care să ducă la ridicarea nivelului calitativ al
demersului didactic.

Autoarea
7
STATISTICĂ ECONOMICĂ

INDICATORII SINTETICI AI ECONOMIEI NAŢIONALE

1.1. Economia naţională – sistem cibernetic

Economia naţională este un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de


elemente între care există o mulţime de relaţii.
Un sistem economic este caracterizat de trei categorii de procese:
a) procese tehnologice
b) procese economice
c) procese sociale
altfel spus:
S = {E; R}
unde:
E = {e1, e2, ..., en} – mulţimea elementelor ce formează sistemul economic.
R = mulţimea conexiunilor existente între aceste elemente R C E x E
Orice sistem, implicit şi cel economic este caracterizat de intrări şi ieşiri.
Intrările în sistemul economiei naţionale notate X = {x 1, x2, ..., xn} pot fi
de natură umană, materială, financiară şi informaţională.
Ieşirile sistemului economiei naţionale, notate Y = {y1, y2, ..., yn} pot fi de
aceiaşi natură. Între cele trei se poate stabili următoarea relaţie: Z = f(X,S), unde:
S = {s1, s2, ..., sn} – stările sistemului economiei naţionale
Practic prin intermediul fluxurilor de intrare şi a fluxurilor de ieşire,
sistemul se conectează cu modul în care funcţionează, în sensul că prin fluxurile X
mediul acţionează asupra sistemului, iar prin fluxurile Y sistemul acţionează
asupra mediului.
Sistemul economiei naţionale este un sistem cibernetic1 ce poate fi definit
prin interacţiunea dintre structură, comportament şi funcţionalitate.
Caracteristic pentru sistemul cibernetic este faptul că el se autoreglează,
adică, îşi dirijează comportamentul pe baza unor decizii, astfel încât să parcurgă o
traiectorie prestabilită.
Capacitatea de autoreglare a economiei naţionale provine din proprietatea
comună a tuturor sistemelor naturale, economice şi sociale complexe, de a-şi
controla în permanenţă atât intrările cât şi ieşirile şi, printr-un sistem adunat de
comunicare şi comandă, să-şi păstreze starea de echilibru caracteristică.
Sistemul economiei naţionale este un sistem complex având în
componenţa sa toate subsistemele ce funcţionează în spaţiul economiei naţionale,
rolul major revenindu-i subsistemului agenţilor economici.
Studierea economiei naţionale, exprimarea statistică a dimensiunii,
structurii şi a ritmului de dezvoltare, impun ca elementele sale structurale să fie

1
Cuvântul „cibernetică” îşi are originea în cuvântul grecesc „kybernon”, care înseamnă „a
conduce”, iar cibernetica este ştiinţa care studiază legile comune ale funcţionării sistemului de
legături, comandă şi control în maşini şi în organismele vii.
8
ordonate în grupe omogene de activitate. Din acest punct de vedere, economia
naţională este formată din ramuri şi subramuri, ce cuprind ansamblul activităţilor
social – economice formate şi structurate în procesul diviziunii sociale a muncii.

1.2. Clasificări şi nomenclatoare utilizate în activitatea economică

Complexitatea ridicată a studierii economiei naţionale impune ca în analizele


cu caracter statistic să se utilizeze un sistem de clasificări şi nomenclatoare.
Se utilizează următoarele clasificări:
1. Clasificarea după criteriul instituţional a subiecţilor economici2 dă
posibilitatea realizării fluxurilor monetare şi stabilirea agregatelor
macroeconomice3 ce cuantifică rezultatele economice.
Potrivit acestei clasificări nefinanciare:
- societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare;
- instituţii financiare;
- instituţii de asigurări;
- statul (guvernul);
- organizaţii nonprofit.
Criteriul după care se apreciază apartenenţa unei instituţii la economia
naţională sau „străinătate” (restul lumii) este sediul unităţii. Pe baza acestui
criteriu unităţile se cuprind în economie pentru care se face calculul dacă au sediul
în interior, chiar dacă aparţin agenţilor străini.
2. Clasificarea bunurilor presupune ca orice produs sau serviciu să aparţină
unei singure clase.
Încadrarea în clase se face în funcţie de: apartenenţa la anumite sortimente,
de utilizarea bunurilor şi serviciilor sau de încadrarea în regulile de tarif vamal.

3. Clasificarea activităţilor social – economice (CAEN) vizează gruparea


unitară a tuturor activităţilor economiei naţionale în funcţie de natura şi
funcţiile acestora în sistemul diviziunii sociale a muncii.
CAEN este un nomenclator aliniat clasificărilor internaţionale ale ONU şi
UE, fiind structurat pe următoarele secţiuni:
- agricultură, silvicultură, exploatare forestieră şi economia vânatului;
- industria extractivă;
- industria prelucrătoare;
- energie electrică, termică, gaze şi apă;
- construcţii;
- comerţ cu ridicata şi cu amănuntul;
- repararea şi întreţinerea autovehiculelor;
- hoteluri şi restaurante;

2
Includ persoanele juridice (naţionale şi internaţionale) şi fizice, care pe baza unei independenţe
economice crează produse sau prestează servicii.
3
Indicatorii macroeconomici obţinuţi prin agregarea (cuantificarea) mai multor indicatori cu
caracter economic.
9
- transport şi depozitare;
- poştă şi telecomunicaţii;
- activităţi financiar-bancare şi de asigurări;
- tranzacţii imobiliare;
- închirieri şi servicii prestate întreprinderilor;
- administraţia publică şi apărare;
- învăţământ, sănătate şi asistenţă socială;
- alte activităţi de servicii colective, sociale şi personale;
- activităţi ale personalului angajat în gospodării personale;
- activităţii ale organizaţiilor şi organismelor extrateritoriale.
Pentru cuprinderea activităţilor social – economice pe ramuri se pleacă de
la unităţile organizatorice unde îşi desfăşoară activitatea.
Astfel, se realizează registrul agenţilor economici, care cuprinde o listă a
unităţilor implicate în activitatea social – economică. Fiecărui agent i se atribuie o
activitate principală preponderentă stabilită în funcţie de valoarea producţiei
realizate sau numărul de angajaţi ocupaţi în diverse domenii de activitate.
Alte nomenclatoare utilizate sunt:
- Nomenclatorul unităţilor teritorial – administrative care are la bază
împărţirea administrativă a teritoriului în judeţe, municipii, oraşe, comune
şi sate.
- Nomenclatorul profesiilor şi ocupaţiilor elaborat în vederea analizei
structurale forţei de muncă.
4. Clasificarea unitară a produselor şi serviciilor detaliate pe patru trepte în
funcţie de conţinutul acestora.
5. Clasificarea şi gruparea fondurilor fixe se realizează în funcţie de diferite
criterii, astfel încât să permită analiza structurală a acestora atât la nivel
micro, cât şi macroeconomic.

1.3. Rolul sistemului de indicatori ce caracterizează economia


naţională

Caracterizarea statistică a economiei naţionale, a proporţiilor şi corelaţiilor


dintre diferitele ramuri ale acesteia, impun ca numeroasele procese economice să
fie măsurate, sistematizate şi agregate astfel încât să permită reflectarea într-o
formă concisă a întregului mecanism economic.
Măsurarea acestor procese constituie domeniul statisticii economice,
alcătuită din: statistica microeconomică, statistica macroeconomică şi statistica
menajelor private. În acest scop statistica economică şi-a elaborat propriul sistem
de indicatori ai economiei naţionale.
Pornind de la faptul că economia naţională este un sistem format din mai
multe subsisteme de: ramură, unităţi economice şi teritorial – administrative, între
care există multiple conexiuni, este necesar ca sistemul de indicatori să fie

10
conceput şi elaborat într-o viziune sistemică, în care fiecare subsistem să reflecte
aspectele esenţiale ale realităţii din domeniul pe care îl caracterizează.
Sistemul de indicatori este un instrument care stă la baza cunoaşterii
dimensiunilor, structurii şi dinamicii economiei naţionale.
Sistemul de indicatori trebuie să fie fundamentat pe o serie de principii
ştiinţifice care să-i asigure un conţinut pertinent, adecvat realităţii pe care o
reflectă la un moment dat.
În practica statistică, sistemul de indicatori trebuie să răspundă unor
cerinţe, ca de exemplu:
a) să furnizeze informaţii care să caracterizeze potenţialul tehnic de producţie
al unei ţări, sub aspectul: mărimii, structurii şi folosirii componentelor sale
la nivelul unităţilor economice, ramurilor şi economiei naţionale;
b) să caracterizeze resursele umane şi forţa de muncă din punct de vedere al:
mărimii, structurii şi dinamicii acesteia la nivel micro şi macroeconomic;
c) să evalueze rezultatele economice obţinute din activitatea economică ca
urmare a valorificării potenţialului economic;
d) să mediatizeze informaţiile privind: nivelul de trai şi calitatea vieţii
populaţiei, calitatea mediului înconjurător, precum şi aspectele esenţiale
legate de gradul de dezvoltare umană la un moment dat;
e) să dea posibilitatea analizării participării ţării noastre la schimburile
economice internaţionale.
Concepţia unitară a sistemului de indicatori este asigurată prin conţinutul
unitar al categoriilor economice măsurate şi prin metodologia de calcul aplicată, a
modalităţilor de agregare al indicatorilor elaboraţi la nivelul unităţilor economice,
ramurilor şi economiei naţionale.

1.3.1. Structura sistemului de indicatori macroeconomici

Sistemul de indicatori trebuie să ţină seama de două principii de bază, şi


anume:
1. Categoriile economice cuantificate pe baza indicatorilor macroeconomici
se definesc pe baza teoriei economiei de piaţă. Acest principiu se
realizează în România din 1990 şi are la bază sistemul Conturilor
Naţionale.
2. Asigurarea compatibilităţii în timp a indicatorilor între diferite ţări. În
ultimii ani, în acest sens prin Comisia de Statistică a ONU şi prin
EUROSTAT (Oficiul European de Statistică), au fost concepute şi utilizate
metodologii unitare, folosite de către toate statisticile naţionale ale ţărilor
care fac parte din aceste organisme, printre care şi România.
Potrivit ultimilor reglementări, structura sistemului de indicatori
macroeconomici se prezintă astfel:

I. Indicatorii potenţialului economic:


11
A. Indicatorii resurselor de muncă:
- indicatori ai mărimii, structurii şi calităţii forţei de muncă şi a folosirii
acesteia;
- indicatori ai mărimii, structurii şi calităţii rezervelor de muncă.
B. Indicatorii avuţiei naţionale (potenţialul tehnico-material al societăţii):
- indicatori ai mărimii, structurii, stării fizice şi utilizării fondurilor fixe;
- indicatori ai mărimii, structurii şi folosirii stocurilor de materiale;
- indicatori ai resurselor naturale şi spirituale ale societăţii.
II. Indicatorii rezultatelor obţinute, consecinţă a utilizării potenţialului economic:
- indicatori ai produsului final realizat (produsul intern brut şi net, produsul
naţional brut şi net);
- indicatori ai veniturilor factorilor de producţie;
- indicatori ai produsului final consumat (consumul populaţiei, consumul
public, formarea brută de capital).
III. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului economic:
- indicatori globali ai eficienţei economice;
- indicatori ai eficienţei folosirii forţei de muncă;
- indicatori ai eficienţei folosirii fondurilor fixe;
- indicatori ai eficienţei folosirii bunurilor materiale circulante.
IV. Indicatori ai nivelului de trai al populaţiei:
- indicatori ai veniturilor populaţiei şi ai puterii de cumpărare a acesteia;
- indicatori ai mărimii, structurii şi evoluţiei consumului populaţiei;
- indicatori ai nivelului cultural, ai gradului de instruire şi ai sănătăţii
populaţiei.
V. Indicatorii gradului de participare la circuitul de valori internaţionale:
- indicatorii importului şi exportului;
- balanţa de plăţi externe.
VI. Indicatori financiari – monetari:
- indicatori ai bugetului de stat;
- indicatori ai datoriei publice;
- indicatori ai datoriei externe;
- indicatori ai circulaţiei monetare.
Cuantificarea indicatorilor macroeconomici are la bază sistemul Conturilor
Naţionale, sistem ce corespunde cerinţelor internaţionale ale ţărilor cu economie
de piaţă.

1.4. Sistemul Conturilor Naţionale – instrument de analiză a activităţii


economice

În statistica internaţională, după cel de-al doilea război mondial, au început să


fie folosite tot mai frecvent, aşa-numitele „conturi naţionale” sau „contabilitatea
naţională”; ele reprezentând o metodă de evidenţă a economiei naţionale.

12
Sistemul Conturilor Naţionale a fost adoptat şi de către ţara noastră în anul
1990, înlocuind astfel Sistemul Producţiei Materiale utilizat până atunci de către
ţările foste socialiste.
Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) are ca obiectiv reprezentarea
cantitativă, agregată, simplificată, complexă şi coerentă a activităţii economice:
- este o metodă de înregistrare care descrie cifric şi explicit activitatea
economică;
- este o reprezentare simplificată şi agregată deoarece din multitudinea de
elemente le selectează pe cele esenţiale, obţinându-se agregate care dau o
imagine sintetică a economiei naţionale;
- este o reprezentare cantitativă întrucât sub formă monetară exprimă o serie
de fluxuri care se realizează în cursul unei perioade;
- are ca obiect numai activitatea economică, nu întreaga activitate umană.

Elementele care se măsoară prin contabilitatea naţională sunt:


- fluxurile de bunuri şi servicii;
- fluxurile de venituri şi cheltuieli;
- stocurile de bunuri şi valori financiare existente la un moment dat.
Teoria factorilor de producţie stă la baza concepţiei privind activitatea
productivă, respectiv evaluarea rezultatelor se bazează pe veniturile factorilor care
au participat la activităţile economice: capitalul, munca, natura (pământul),
abilitatea întreprinzătorului.
S.C.N. foloseşte tehnica dublei înregistrări, orice tranzacţie înregistrându-
se ca o resursă dar şi consum al acesteia.
Diversitatea agenţilor economici impune structurarea lor pe grupe
omogene. Agregarea agenţilor economici se poate face în funcţie de două criterii:
A. Agregarea instituţională constă în agregarea agenţilor în funcţie de
comportamentul de bază în ceea ce priveşte formarea şi utilizarea
veniturilor şi a patrimoniului. Sectoarele instituţionale utilizate sunt:
întreprinderile (firmele), guvernul (statul), gospodăriile (menajele) şi
străinătatea (restul lumii).
B. Agregarea funcţională este utilizată pentru estimarea componentelor
produsului intern brut.
Operaţiunile între agenţii economici, agregate în funcţie de natura lor sunt:
a) operaţiuni cu bunuri şi servicii
b) operaţiuni de repartiţie
c) operaţiuni financiare
Operaţiunile cu bunuri şi servicii descriu originea (producţie, import) şi
utilizarea bunurilor şi serviciilor (consum intermediar, consum final, variaţia
stocurilor etc.) într-o perioadă de timp.
Operaţiunile de repartiţie sunt formate din două mari categorii de
operaţiuni: operaţiuni de repartiţie a veniturilor şi transferuri de capital.

13
Operaţiunile financiare cuprind variaţiile resurselor şi angajamentelor
monetare sau alte creanţe.
În Sistemul Conturilor Naţionale se utilizează patru conturi naţionale
(conturi sintetice) şi anume:
- Contul producţie în debit sintetizează venitul brut realizat în activitatea
productivă (valoarea adăugată), iar în credit destinaţia producţiei (vânzări
pentru consum, vânzări pentru investiţii, export net).
- Contul consum în debit reflectă cheltuielile pentru cumpărarea de bunuri
de consum şi transferurile curente către restul lumii, iar în credit
evidenţiază veniturile factorilor de producţie provenite din activitatea
productivă (venitul brut) şi din transferuri de la restul lumii (străinătatea).
Soldul debitor al contului reprezintă veniturile nete.
- Contul acumulare exprimă formarea capitalului. În debit se evidenţiază
cheltuielile pentru bunurile de investiţii (capitalul fix şi creşterea
stocurilor), iar în credit sunt cuprinse sursele pentru formarea capitalului
(economiile nete şi deprecierea capitalului). Soldul debitor exprimă
capacitatea de finanţare.
- Contul străinătatea (restul lumii) evidenţiază în debit exporturile, iar în
credit importurile şi necesarul de finanţare.
Măsurarea rezultatelor în Sistemul Conturilor Naţionale au la bază o serie
de principii şi anume:
a) La măsurarea rezultatelor activităţii în contabilitatea naţională nu se admit
înregistrări repetate;
b) La determinarea rezultatelor se ţine seama de teritoriul unde îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici;
c) Indicatorii de rezultate se pot exprima în preţurile pieţei (preţurile
cumpărătorilor) sau preţurile factorilor (preţurile producătorilor);
d) Indicatorii de rezultate se pot exprima ca indicatori nominali – în preţuri
curente sau ca indicatori reali – în preţuri comparabile.
Prin urmare contabilitatea naţională răspunde la întrebări privind
comportamentul agenţilor economici.

Întrebări:
1.Explicaţi de ce economia naţională poate fi privită ca un sistem
cibernetic.
2. Arătaţi care sunt principalele nomenclatoare utilizate la noi în ţară.
3. Precizaţi care este rolul sistemului de indicatori din economie.
4. Descrieţi structura sistemului de indicatori din ţara noastră.
5. Explicaţi de ce Sistemul Conturilor Naţionale este un instrument de
analiză a activităţii economice.

14
INDICATORII STATISTICI AI POTENŢIALULUI ECONOMIC

2.1. Avuţia naţională – indicator al potenţialului economic

În cadrul sistemului de indicatori elaboraţi şi analizaţi de statistica


economică, un loc importantă îl ocupă indicatorii care exprimă avuţia naţională.
Aceştia permit să se analizeze baza materială şi potenţialul tehnico – productiv al
societăţii, posibilităţile de dezvoltare a economiei şi de creştere a nivelului de trai
al populaţiei. Avuţia naţională constituie condiţia materială a desfăşurării
proceselor economice.
Calculul avuţiei naţionale diferă de la o ţară la alta, deoarece nu există o
unitate de opinie privind definirea avuţiei. Cu toate diferenţierile se pot remarca
trei utilizări fundamentale ale conceptului, şi anume:
- este o sursă de venit care stă la baza formării patrimoniului;
- este factor de producţie;
- este un element care conferă putere.
Din punct de vedere teoretic avuţia naţională reprezintă totalitatea
produselor muncii omeneşti stocate la un moment dat, inclusiv valoarea resurselor
naturale regenerabile şi neregenerabile. Deci, ea reprezintă totalitatea bunurilor de
care dispune o naţiune şi care cuprinde de regulă bunuri materiale acumulate în
decursul anilor, bunuri nemateriale, resurse naturale, resurse umane şi mijloace
financiare. Ele pot fi prezentate valoric pe total naţiune şi pe sectoare
instituţionale: agenţi privaţi, agenţi publici, instituţii financiare, gospodării
(menaje).
Marea majoritatea a acestor elemente componente se regăsesc în fluxul de
producţie. Fluxul de producţie este important din mai multe puncte de vedere:
spre exemplu – nivelul produsului naţional brut, volumul ocupării forţei de
muncă, rata de creştere – vor depinde direct de nivelul fluxului de producţie
totală. Practic, nivelul nostru de viaţă în calitate de consumatori va depinde în
mare măsură de partea din fluxul de producţie care va merge la consumul
particular sau public.
Avuţia naţională se poate caracteriza prin următoarele:
1. din avuţia naţională fac parte bunurile tehnico – materiale cu caracter
reproductiv care pot spori fizic şi valoric prin investiţii;
2. resursele naturale utilizabile prin exploatare nu sunt reproductibile,
prezentând un caracter limitat, motiv pentru care reduc avuţia naţională;
3. resursele spirituale formate din valorile cultural – artistice ale ţării, precum
şi gradul de instruire educaţională a populaţiei sunt greu de evaluat.
Avuţia naţională se poate structura astfel:
1. Avuţia acumulată cuprinde la rândul ei:
15
a. Capitalul fix
b. Stocurile de materiale
c. Bunurile de folosinţă îndelungată aflate la populaţie
d. Poziţia netă faţă de străinătate
2. Resursele naturale:
a. Pământul
b. Pădurile
c. Resursele minerale
3. Resursele spirituale
În analizele macroeconomice un concept utilizat este avuţia naţională
acumulată şi care cuprinde totalitatea bunurilor tehnico – materiale existente la un
moment dat în societate, cât şi a resurselor de aur şi devize.
În avuţia naţională se cuprind indicatorii care se exprimă valoric, dar şi în
unităţi naturale.
În prezent, din motive practice în calculul curent al avuţiei naţionale sunt
considerate numai bunurile materiale acumulate (reproductibile) şi poziţia netă în
raport cu străinătatea, deci numai avuţia acumulată.
Caracteristicile acestui mod de calcul se reflectă astfel:
 avuţia naţională este rezultatul acumulării an de an a unei părţi din venitul
naţional;
 bunurile materiale sunt disponibile pentru a fi consumate;
 avuţia naţională se determină după două principii. Principiul teritorial ce
cuprinde elementele componente situate pe teritoriul ţării pentru care se
face calculul. Principiul naţional potrivit căruia sunt cuprinse bunurile
materiale de naţionalitatea ţării respective situate pe teritoriul său sau în
străinătate, din care se exclud bunurile ţărilor străine situate pe teritoriul
naţional.

2.1.1. Evaluarea avuţiei naţionale şi sursele de date

Bunurile care compun avuţia naţională nu pot fi agregate direct pentru


elaborarea unor indicatori care să caracterizeze: mărimea, structura şi dinamica
acestor componente, motiv pentru care sunt exprimate în formă bănească prin
intermediul preţurilor.
Metodele de evaluare a avuţiei naţionale utilizate sunt:
A. Metoda valorilor istorice, care necesită evaluarea la preţurile de achiziţie,
bunurile incluzându-se în valoarea avuţiei naţionale la preţul de intrare în
momentul achiziţiei. Se utilizează când preţurile sunt constante în timp.
Evaluarea în preţuri constante presupune utilizarea preţurilor curente ale
unui an utilizat ca bază de comparaţie.
B. Metoda valorilor actuale are în vedere cheltuielile necesare realizării unui
bun în condiţii actuale de preţ, motiv pentru care utilizează preţurile
actuale, adică valoarea de înlocuire a bunurilor.
16
În practica economică, actualizarea valorii bunurilor se realizează
orientativ, prin utilizarea indicilor de inflaţie pe perioada dorită.
Relaţia folosită pentru actualizarea la inflaţie a valorilor trecute este
următoarea:
Bt  B0  I t / 0 , unde:
Bt – valoarea bunului actualizat la momentul t
B0 – valoarea iniţială a bunului
It/0 – indicele inflaţiei între cele două perioade.
Actualizarea la valoarea veniturilor viitoare, presupune ca veniturile
prezente să fie aduse la valorile viitoare, care vor fi mai mare, ca de exemplu
valoarea pământului.
Relaţia folosită pentru actualizarea la inflaţie a valorilor viitoare este
următoarea:
Bt n  Bt  I t n / t , unde:
Bt+n – valoarea bunului în viitor
Bt – valoarea bunului actualizat la momentul t
It+n/t – indicele inflaţiei prognozat între cele două perioade.
În practica economică avuţia materială reproductivă se calculează la:
preţurile de achiziţie, la preţurile de înlocuire şi la preţurile constante.
În ceea ce priveşte sursele de date acestea pot fi:
- surse directe, respectiv de la proprietatea bunurilor, din datele de bilanţ şi
anexele acestuia, cât şi prin realizarea de anchete selective.
- surse indirecte, respectiv metoda cumulativă aplicată în cazul bunurilor de
capital fix.

2.2. Indicatorii statistici ai potenţialului uman

Populaţia ocupă un loc important în fluxul circular din economie; pe de o


parte ea acţionează în calitate de consumator, pe de altă parte, în calitate de forţă
de muncă, ea reprezintă un factor esenţial în desfăşurarea procesului de producţie.
Potenţialul uman, al unei ţări influenţează dezvoltarea sa economică şi
socială în strânsă legătură cu potenţialul tehnico – material.
Pentru a realiza o imagine cât mai completă asupra utilizării acestei
resurse, statistica economică urmăreşte:
- resursele de muncă
- forţa de muncă
- utilizarea timpului de muncă
- analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
- analiza eficienţei utilizării potenţialului uman (productivitatea muncii,
productivitatea socială a muncii).

17
2.2.1. Indicatorii resurselor de muncă

Resursele de muncă reprezintă numărul persoanelor capabile de muncă,


respectiv acea parte a populaţiei care dispune de ansamblul capacităţilor fizice şi
intelectuale necesare desfăşurării unei activităţi sociale utile.
Calculul resurselor de muncă se face pornind de la următorii indicatori:
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă (A);
- populaţia cuprinsă în limitele vârstei de muncă, dar inapte de muncă (B);
- populaţia în afara limitei vârstei de muncă dar care lucrează (C).
RM = A – B + C
În concordanţă cu ultimele reglementări, în România, limitele vârstei apte
de muncă se consideră a fi cuprinse între 14 – 62 de ani pentru femei şi 14 – 65 de
ani pentru bărbaţi. Determinarea numărului populaţiei în vârstă de muncă se
realizează pe baza datelor înregistrate la recensământul din 18 martie 2002.
Numărul persoanelor în vârstă de muncă, dar incapabile de muncă şi a celor în
afara vârstei de muncă, dar care lucrează, se determină pe baza datelor cuprinse în
sistemul informaţional curent şi evidenţele Ministerului Muncii şi Protecţiei
Sociale.
Caracterizarea nivelului resurselor de muncă se realizează cu ajutorul
„Balanţei resurselor de muncă”.
Balanţa cuprinde următorii indicatori sintetici:
Tabelul 12.1
Resurse de muncă Utilizarea resurselor de muncă
1. Resurse de muncă RM 2. Populaţia ocupată
 populaţia aflată în limitele vârstei 3. Rezerve de muncă RZM
de muncă PVM  elevi şi studenţi în vârstă de
 populaţia aflată în limitele vârstei muncă care nu lucrează
de muncă dar inapte de muncă  militari în termen
PVMIM  persoane casnice
 populaţia în afara limitelor vârstei  şomeri
de muncă dar care lucrează
PAVML
Rm = PVM – PVMIM + PAVML
Ecuaţia de balanţă este:
RM = PO + RZM

2.2.2. Indicatorii forţei de muncă

Forţa de muncă se caracterizează prin următorii indicatori:


- populaţia activă
- populaţia ocupată
- populaţia activă neocupată (şomeri)
18
- numărul salariaţilor
Populaţia activă (PA) cuprinde toate persoanele de 14 ani şi peste, care în
perioada de referinţă a constituit forţa de muncă disponibilă, utilizată sau
neutilizată. Aceasta cuprinde atât populaţia ocupată, cât şi pe cea neocupată
(şomerii).
În statistica ONU populaţia activă se determină în două variante, ca:
- populaţie obişnuit activă – determinată cu ocazia recensământului
populaţiei şi are ca perioadă de referinţă anul calendaristic
- populaţie curent activă – determinată pe baza anchetelor şi are ca perioade
de referinţe de obicei o săptămână.
De exemplu o persoană pensionată în luna septembrie va figura ca
persoană obişnuit activă, întrucât opt luni din an a fost activă, iar dacă ancheta se
efectuează în luna noiembrie va figura la populaţia inactivă ca pensionar.
Populaţia activă poate fi structurată astfel:
1. După sexe – arată ponderea bărbaţilor şi a femeilor în totalul populaţiei
active;
2. După vârstă – permite calculul unor indicatori ca: vârsta medie a
populaţiei active, mediana şi modulul repartiţiei populaţiei active pe grupe
de vârstă;
3. Pe sectoare de activitate, se iau în considerare cele trei sectoare: sectorul
primar (agricultură, silvicultură, economia vânatului şi pescuitului),
sectorul secundar (industrie şi construcţiile) şi sectorul terţiar (serviciile);
4. Pe ramură de activitate arată locul ramurilor pe ansamblul economiei din
punct de vedere al populaţiei active;
5. Pe categorii socio–profesionale foloseşte următoarele categorii:
agricultori particulari, membrii ai asociaţiilor agricole, salariaţi agricoli,
patroni, liber profesionişti, salariaţi cu ocupaţii agricole, meseriaşi şi
comercianţi particulari, personal al cooperaţiei meşteşugăreşti şi de
consum.
În analizele economice şi în comparaţiile internaţionale populaţia activă
este corelată cu populaţia totală sau cu anumite segmente ale acesteia.
Pe baza populaţiei active se pot determina o serie de rate şi anume:
a) Rata generală de activitate (RGA), calculată ca raport între populaţia
activă (PA) şi numărul total al populaţiei (P).
PA
RGA 100
P
În România există tendinţa de scădere a ratei, întrucât s-a redus populaţia
activă ca urmare a procesului de îmbătrânire demografică a populaţiei.
b) Ratele specifice de activitate determinate:
- pe sexe ca raport între numărul populaţiei active masculine/feminine şi
numărul total al populaţiei masculine/feminine.

19
PAm PAf
RAm  100 RAf  100
Pm Pf
- pe medii ca raport între persoanele active din mediu urban/rural în totalul
populaţiei urbane/rurale.
PAu PAr
RAu  100 RAr  100
Pu Pr
- pe grupe de vârstă ca raport între numărul populaţiei active de vârsta „i” în
totalul populaţiei de vârsta „i”.
PAi
RAi  100
Pi
c) Rata de activitate a populaţiei în limitele vârstei apte de muncă
PA
R AM  100 PA – populaţia activă
PAM
PAM – populaţia totală aptă de muncă
d) Rata de dependenţă economică reprezintă raportul dintre populaţie în afara
limitelor de vârstă apte de muncă şi populaţia în limitele vârstei apte de
muncă.
e) Rata de întreţinere calculată ca raport între populaţia aflată în afara limitei
de vârstă apte de muncă şi populaţia totală
Populaţia totală constituie segmentul principal al populaţiei active.
Populaţia ocupată în mod curent reprezintă în general persoanele de peste
14 ani care timp de cel puţin o zi sau o săptămână din perioada de referinţă, au
desfăşurat o muncă socială utilă în vederea obţinerii de venituri salariale, plata în
natură sau alte beneficii.
În ţările mai puţin dezvoltate, limitele de vârstă minime sunt mai scăzute,
în timp ce în ţările dezvoltate economic limita minimă este mai ridicată (şcoala
obligatorie fiind pe o perioadă mai mare), iar limita maximă mai ridicată, întrucât
durata medie de viaţă este mai ridicată.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care în perioada de referinţă au
lucrat pe baza unui contract de muncă, a unei convenţii sau în mod independent şi
au în vedere:
- salariaţii civili – persoane încadrate pe baza unui contract şi au salariu ca
sursă de venit;
- patron – persoană cu unul sau mai mulţi salariaţi care conduce propria
unitate;
- lucrător pe cont propriu – persoane ce exercită activitatea în unitatea
proprie şi nu au salariaţi;
- lucrător familial neremunerat – persoana care desfăşoară o activitate în
cadrul gospodăriei din care face parte, nu primeşte remuneraţie în bani sau
natură (gospodăria ţărănească agricolă);
- membrii asociaţiei cooperatiste şi meşteşugăreşti;
- militarii de carieră şi în termen
20
Populaţia ocupată (PO) se calculează ca diferenţa dintre populaţia activă
(PA) şi şomeri (S).
PO = PA – S
O variantă a indicatorului o reprezintă populaţia ocupată civilă, care
include populaţia forţelor armate (A) şi salariaţii organizaţiilor politice şi obşteşti
(O).
POc = PO – A – O
Structurarea populaţiei ocupate se poate face în funcţie de: sexe, vârstă,
sectoare de activitate, pe ramuri, medii, forme de proprietate etc.
Pe baza indicatorului populaţie ocupată se poate calcula:
a) Rata de ocupare a resurselor de muncă ca raport între populaţia ocupată şi
resursele de muncă
PO
RORM  100
RM
b) Rata brută de ocupare calculată ca raport între populaţia ocupată şi
populaţia totală
PO
RBO  100
P
Populaţia activă neocupată (şomerii) reprezintă un segment al populaţiei
active, aflate în limitele vârstei apte de muncă, dar care din diferite motive la un
moment dat nu lucrează.
Şomerii reprezintă persoane care:
- se află în căutarea unui loc de muncă
- se află în căutarea primului loc de muncă
Ocuparea deplină a forţei de muncă reprezintă un obiectiv important al
politicii economice la nivelul întregii economii naţionale.
Prin ocuparea forţei de muncă se înţelege situaţia când rata şomajului
prezintă un nivel acceptat în cele mai multe cazuri de 4%.
Indicatorii numărului de şomeri cei mai utilizaţi sunt:
1. Numărul şomerilor, conform Biroului Internaţional al Muncii se consideră
şomeri persoanele peste 14 ani care întrunesc simultan următoarele condiţii:
- nu au un loc de muncă;
- au fost în căutarea unui loc de muncă;
- au fost disponibile, gata să înceapă lucrul în următoarele 15 zile dacă ar fi
găsit un loc de muncă
Se încadrează la şomeri: persoanele concediate, persoanele în căutarea
primului loc de muncă (absolvenţi de învăţământ liceal, profesional şi universitar),
femeile care au întrerupt cândva activitatea şi solicită reluarea acesteia,
persoanele cu activitate sezonieră care doresc un serviciu permanent etc.
2. Numărul şomerilor înregistraţi este format din totalitatea persoanelor care
în perioada de referinţă au fost înregistraţi la Agenţia de Ocupare a Forţei de
Muncă şi primeau sau nu ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin, spre exemplu, ca
urmare a recesiunii economice un segment mai mare sau mai mic al populaţiei
21
ocupate este afectat de reducerea numărului de ore prestate, fără a fi cuprinşi în
categorii şomerii, când de fapt ei sunt în şomaj parţial. Ca atare, pentru
cuantificarea în întregime a şomajului se utilizează indicatorul – timp de muncă
disponibil neutilizat – care însumează timpul de muncă neutilizat de către şomeri
şi timpul de muncă neutilizat de către o parte a populaţiei ocupate aflate în şomaj
parţial.
3. Rata generală a şomajului calculată ca raport între numărul şomerilor şi
populaţia activă civilă
S
RGS  100
PAC
4. Rata parţială de şomaj determinată ca raport între numărul şomerilor dintr-
o categorie „i” şi populaţia activă civilă din categoria respectivă
S
RS i  i 100
PACi
Se pot calcula rate parţiale de şomaj pe sexe, medii, grupe de vârstă,
unităţi teritorial – administrative, categorii socio–profesionale.
5. Rata integrală de şomaj, determinată ca raport între timpul de muncă
disponibil neutilizat al populaţiei neocupate şi în stare de şomaj parţial şi timpul
de muncă disponibil total.
TM n
RIS  100
TM t
Indicatorii numărului de salariaţi

1. Numărul salariaţilor cuprinde personalul încadrat pe bază de contract de


muncă şi care figurează în evidenţele unităţii luate în calcul până în momentul
încetării contractului de muncă.
2. Numărul mediu al salariaţilor ( T ) se calculează ca o medie aritmetică
simplă a numărului zilnic al lucrătorilor (Ti), corespunzător zilelor calendaristice
din perioada de calcul:
n
 Ti
T i 1

n
3. Numărul mediu lunar de salariaţi ( T e ) se determină raportând numărul
total de zile–om din luna respectivă (inclusiv zilele de repaus şi sărbători legale)
( Tz ) la numărul zilelor calendaristice ale lunii.
T (total .om  zile.lucrate )
Te  z
Zc
Pentru perioade mai mari de o lună numărul mediu se determină ca o
medie aritmetică simplă a numărului mediu lunar din perioada respectivă.
4. Numărul efectiv al salariaţilor cuprinde numărul de personal care este
prezent în unitate la un moment dat, indiferent de numărul orelor lucrate.
22
5. Numărul mediu efectiv ( Tef ) se stabileşte prin raportarea numărului de
zile-om lucrate într-o anumită perioadă (Tz ef) la numărul de zile lucrătoare din
perioada respectivă (Ze)
Tzef
Tef 
Ze
Acest indicator serveşte la măsurarea gradului de utilizare a timpului de
lucru.
6. Numărul mediu admisibil de salariaţi ( Ta ) se determină ponderând
numărul mediu planificat de personal ( T pl ) cu indicele îndeplinirii planului
( I1Q/ pl ).
Ta  Tpl  I1Q/ pl
O altă categorie de indicatori, o reprezintă cei ai mişcării forţei de muncă
şi anume:
a) Coeficientul intensităţii intrărilor (Cii) se determină prin raportarea numărului
celor veniţi în unitate (Tin) la numărul mediu scriptic ( T )
T
Cii  in 100
T
b) Coeficientul intensităţii plecărilor (Cip) determinat ca raport între numărul celor
plecaţi din unitate (Tpl) şi numărul mediu scriptic ( T )
T pl
Cip   100
T
c) Coeficientul mişcării totale
 Tin   T pl
Cmt  100
T
2.3. Indicatorii utilizării timpului de muncă
De regulă, timpul de muncă se urmăreşte numai pentru muncitori şi se
exprimă în ore – om sau zile – om. La nivelul macroeconomic timpul de muncă se
calculează prin agregarea informaţiilor cuprinse în „Balanţa Utilizării Timpului de
Muncă elaborată de către unităţile economice.
Balanţa Utilizării Timpului de Muncă Tabelul 12.2
Resurse de timp de muncă Utilizarea timpului de muncă
1. Fond de timp calendaristic (FTC) 1. Fond de timp efectiv lucrat (TEL)
2. Repaus săptămânal şi sărbători legale 2. Fond de timp nelucrat (TN) din care:
(ZLSL) - concedii boală;
3. Concedii legale de odihnă (CO) - concedii fără plată;
4. Fond de timp maxim disponibile - absenţe nemotivate;
(FTMD) - concedii de maternitate;
FTMD = FTC – (ZLSL + CO) - întreruperi de activitate
- greve etc.
Balanţa prezintă ecuaţia de legătură

23
FTMD = TEL + TN
Pe baza balanţei timpului de muncă se pot calcula o serie de indicatori
analitici:
1. Gradul de folosire a fondului de timp calendaristic
FTMD
GFTC  100
FTC
2. Gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil
TEL
GFTMD  100
FTMD
indicatorul arată ponderea fondului de timp maxim disponibil în timpul efectiv
lucrat.
Cei doi indicatori se pot exprima atât în ore – om, cât şi în zile – om.
3. Durata medie efectivă a zilei de lucru ( Dz ), calculată ca raport între
numărul de ore – om efectiv lucrate (Th) şi numărul de zile – om lucrate în
perioada respectivă (Tz)
T
Dz  h
Tz
4. Gradul de utilizare a zilei de lucru (Guz) exprimă ponderea duratei medii a
zilei de lucru în durata normală a zilei de lucru (8 ore)
D
Guz  z 100
Dnz
5. Durata medie efectivă a lunii de lucru ( De ) arată numărul mediu de zile
lucrate într-o lună
T
De  z , T - numărul mediu scriptic al salariaţilor
T
6. Gradul de utilizare a lunii de lucru (Gul) exprimă ponderea duratei medii a
lunii de lucru în durata normală a lunii de lucru.
Dl
Gul  100
Dnl
7. Fondul de timp pierdut datorită folosirii incomplete a zilei de lucru sau a
lunii de lucru
Th  ( Dnz  Dz )TELz Tz  ( Dnl `Dl )T
unde: TELz – timp efectiv lucrat exprimat în zile – om.
8. Fondul total de timp pierdut
T  th  8Tz
9. Sporul de producţie (∆P) ce s-ar putea obţine prin folosirea integrală a
timpului de muncă
∆P = ∆T Wh unde Wh – productivitatea orară a muncii.
Exemplul 1. Într-o subramură a industriei uşoare se cunosc date pentru
luna mai a anului 2002:
24
Tabelul 12.3
Indicatorul Simbol UM Date pe luna mai
2002
1. Numărul mediu lunar al Tl Pers. 40000
salariaţilor
2. Numărul salariaţilor TCO Pers. 3000
aflaţi în CO
3. Timpul efectiv lucrat TELh Ore-om 6600000
TELz Zile-om 880000
4. Productivitatea orară a Wh Lei/oră 440000
muncii
1. Să se elaboreze balanţa utilizării timpului de muncă;
2. Să se calculeze indicatorii utilizării timpului de muncă.

Rezolvare:
1. Balanţa utilizării timpului de muncă
Tabelul 12.4
Resurse de timp de muncă Utilizări ale timpului de muncă
1. FTC = Tl  Z c 1. TEL
2. ZLSL  Tl  Z l 2. TN
3. CO  TCO  Z lucr.
4. FTMD  FTC  (ZLSL  CO)
Ecuaţia de balanţă va fi:
FTMD = TEL + TN
Indicatorii balanţei se vor calcula atât în ore-om, cât şi în zile-om.
FTC - 40000  31 8  9920000 ore-om
FTC - 40000  31  1240000 zile-om
ZLSL - 40000  9  8  2880000 ore-om
ZLSL - 40000  9  360000 zile-om
CO - 3000  23  8  552.000 ore-om
CO - 3000  23  69.000 zile-om
FTMD - 9920000  (2880000  552000)  6488000 ore-om
FTMD - 1240000  (360000  69000)  811000 zile-om
Din ecuaţia de balanţă se va determina timpul nelucrat.
FTMD = TEL + TN → TN = FTMD – TEL
TN - 6488000  6600000  112000 ore-om
TN - 811000  880000  69000 zile-om
Verificarea
6488000 = 6600000 – 112000 ore-om
811000 = 880000 – 69.000 zile-om
2. Principalii indicatori ai utilizării timpului de muncă sunt:
25
a) gradul de folosire a fondului de timp maxim disponibil
TELh 6600000
GFTMD  100  100  101,72%
FTMDh 6488000
b) durata medie efectivă a zilei de lucru
TELh 6600000
Dz    7,5ore / zi
TELz 880000
c) gradul de utilizare a zilei de lucru
D 7,5
Guz  z 100  100  93,75%
Dnz 8
d) durata medie efectivă a lunii de lucru
TELz 880000
Dl    22 zile/salariat
T 40000
e) gradul de utilizare a lunii de lucru
D 22
Gul  l 100  100  108,50%
Dnl 20,275
FTMDz 811000
Dnl    20,275%
Tl 40000
f) fondul de timp pierdut datorită folosirii incomplete a zilei sau lunii de lucru
Th  ( nz   z )  TELz  (8  7,5)  880000  440000 ore – om
Tz  ( nl   l )  T  (20,275  22)  40000  69000 zile - om
g) fondul total de timp pierdut
T  Th  8Tz  440000  8(69000)  440000  552000  112000
ore-om
h) sporul de producţie care s-ar fi obţinut prin utilizarea completă a timpului de
muncă.
P  T  Wh  112000  440000  49,280 mld.lei

2.2.4. Indicatorii eficienţei utilizării potenţialului uman


(productivitatea muncii)

Caracterizarea gradului de utilizare a resurselor de muncă, a economisirii


muncii şi a creşterii economice se realizează în cea mai mare parte cu ajutorul
productivităţii muncii.
Productivitatea se măsoară fie prin cantitatea de producţie obţinută într-o
unitate de timp de muncă, fie prin consumul de timp de muncă necesar pentru
obţinerea unei unităţi de producţie.
Categoria economică de productivitate exprimă eficienţa utilizării
factorilor de producţie, respectiv a muncii sau a capitalului.
În acest context productivitatea se calculează ca raport între efect şi efort.
26
Astfel, se poate calcula:
1. Productivitatea globală – dacă surprinde ansamblul factorilor de producţie
y
Wg 
kL
y – efect
k – capital
L - munca
2. Productivităţile parţiale dacă se calculează separat pe fiecare componentă
y y
Wk  WL 
k L
3. Productivitatea medie directă ( W ) exprimă efectul pe unitate de forţă de
muncă consumată
y
W
L
1
4. Productivitatea medie inversă ( ) exprimă volumul de forţă de muncă
W
consumat pe unitate de efect.
L 1
W 
y W
5. Productivitatea marginală (Wm) obţinută ca raport între creşterea
producţiei realizate şi creşterea forţei de muncă
DY
Wm 
DL
Atât productivitatea medie, cât şi cea marginală se pot calcula la nivel
microeconomic, dar şi macroeconomic.
Productivitatea muncii se poate determina prin metodele:
a) metoda unităţilor naturale utilizată în cazul unei producţii omogene;
b) metoda unităţilor natural – convenţionale folosită când producţia este
neomogenă, dar asemănătoare din punct de vedere al procesului tehnologic
sau destinaţiei. În acest caz se folosesc coeficienţi de echivalenţă;
c) metoda unităţilor valorice utilizată când producţia este eterogenă şi
presupune exprimarea acesteia în preţuri comparabile;
d) metoda unităţilor de timp de muncă, aplicată numai în cazul în care se ţine
evidenţa consumului specific de timp de muncă pe unitate de produs sau
categorie de lucrare;
În mod curent, atât la nivel micro, cât şi macroeconomic se pot calcula
indicatorii:
1. Productivitatea orară a muncii (Wh) obţinută prin raportarea valorii
adăugate brute la timpul efectiv lucrat exprimat în ore-om
VAB
Wh 
TELh
27
2. Productivitatea zilnică a muncii (Wz) obţinută ca raport între valoarea
adăugată brută şi timpul efectiv lucrat exprimat în zile-om
VAB
Wz  sau Wz  Wh  Dz
TELz
3. Productivitatea lunară a muncii (Wl) se calculează prin raportarea valorii
adăugate brute la numărul mediu lunar de salariaţi
VAB
Wl  sau Wl  Wz  Dl  Wh  Dz  Dl
Tl
4. Productivitatea medie anuală a muncii ( Wa ) calculată ca raport între
valoarea adăugată brută şi numărul mediu anual de salariaţi
VAB
Wa 
Ta
Nivelul productivităţii muncii la nivel macroeconomic poartă denumirea
de productivitatea socială a muncii şi se determină astfel:
a) La nivelul economiei naţionale ca raport între produsul intern brut şi
populaţia totală ocupată
PIB
Ws 
PO
b) La nivelul fiecărei ramuri – ca raport între valoarea adăugată brută din
ramura analizată şi populaţia ocupată în ramura respectivă
VABi
Wi  , i = 1, n
POi
c) La nivelul mai multor ramuri se obţine prin agregarea productivităţilor
sociale la nivel de ramură, fiind o medie aritmetică ponderată a acestora
VABi
Wi  , i = 1, n
 POi
Dinamica productivităţii muncii la nivel micro şi macroeconomic se
analizează cu ajutorul indicilor
a) La nivelul economiei naţionale
PIB1
W PO1 PIB1 PO0 PIB1 PO0 1 I
I1Ws/ 0  S1       I PIB   PIB
WS 0 PIB0 PO1 PIB0 PIB0 PO1 I PO I PO
PO0
I
deci I1Ws/ 0  PIB
I PO
Pentru creşterea productivităţii sociale a muncii I Ws , este necesar ca
indicele produsului intern brut să devanseze indicele populaţiei totale ocupate.
Pentru realizarea unui calcul corect este necesar ca produsul intern brut să
fie calculat în preţuri comparabile.
28
b) La nivelul ramurilor se pot utiliza mai multe modele de analiză care pun în
evidenţă influenţa factorilor calitativi şi cantitativi asupra productivităţii
sociale a muncii, şi anume:
A. Modelul de analiză bazat pe doi factori utilizează indicii de structură. În
constituirea modelului se porneşte de la următoarele relaţii:_
VABi
Wi   VABi  Wi  POi (1)
POi
înlocuind (1) în relaţia de calcul a productivităţii sociale a muncii la
nivelul ramurilor, se obţine:
VABi Wi  POi
Wi    Wi  PO *i (2)
 POi  POi
unde:
Wi – productivităţile pe ramurile luate în calcul şi constituie factorul calitativ
POi* - reprezintă ponderea populaţiei ocupate a fiecărei ramuri în totalul ramurilor
luate în calcul şi reprezintă factorul cantitativ sau structural
Analiza pe baza indicilor de structură utilizează relaţia (2), şi anume:
a) Indicele cu structură variabilă oglindeşte influenţa ambilor factori calitativ
şi cantitativ
Wi1 POi1 Wi 0 POi 0 Wi1
I1W/ 0i (WiPOi )  : 
 POi1  POi 0 Wi 0
b) Indicele de structură fixă se utilizează când se măsoară numai influenţa
variaţiei valorilor individuale ale factorului calitativ.
Wi1 POi1 Wi 0 POi1 Wi1 PO *i1
I1W/ 0i (Wi )  : 
 POi1  POi1 Wi 0 PO *i1
c) Indicele de variaţie a structurii (ai modificării structurale) se foloseşte
pentru a stabili numai influenţa distribuţiei factorului cantitativ
Wi 0 POi1 Wi 0 POi 0 Wi 0 PO *i1
I1W/ 0i ( POi )  : 
 POi1  POi 0 Wi 0 PO *i 0
Între cei trei indici există următoarea relaţie:
I1W/ 0i (WiPOi )  I1W/ 0i (Wi)  I1W/ 0i ( POi )
B. Un alt model de analiză bazat pe doi factori ia în considerare influenţa
eficienţei utilizării fondurilor fixe şi înzestrarea muncii cu fonduri fixe.
La nivelul ramurilor
VABi I
Wi  sau I1Wi/ 0  VAB (1)
POi I PO
VABi I
Ef i  1000 sau I1Ef/ 0  VAB (2)
Ff i I Ef

29
Ff i I Ff
Zi  sau I1z/ 0  (3)
POi I PO
Între cele trei există următoarea relaţie scrisă cu ajutorul indicilor:
I I I Ff
I1Wi/ 0  VAB  VAB   I Ef  I z , deci
I PO I Ff I PO
I1Wi/ 0  I1Ef/ 0  I1z/ 0 (4)
Prin metoda substituirii factorilor se determină influenţa fiecărui factor,
astfel:
a) Modificarea totală
DWi  ( Ef1  Z1 )  ( Ef 0  Z 0 )
b) Influenţa factorului calitativ
DWi ( Ef )  ( Ef1  Ef 0 )  Z1
c) Influenţa factorului cantitativ
DWi (Z )  (Z1  Z 0 )  Ef 0
C. Modelul de analiză bazat pe trei factori are următoarea formă:
Wi   Ef i  Z i  POi* , i  1, n
unde:
Efi - eficienţa utilizării fondurilor fixe în ramurile luate în calcul
Zi – înzestrarea muncii pe fiecare ramură
POi* - ponderea populaţiei ocupate din fiecare ramură în totalul populaţiei ocupate
D. Modelul de analiză bazat pe patru factori se prezintă astfel:
Wi   Ef i  Ff i*  Z i  POi*
unde: Ffi* - ponderea fondurilor fixe din fiecare ramură în totalul fondurilor fixe
din ramurile luate în calcul.
Exemplul 2. La nivelul unei ramuri din industria prelucrătoare se cunosc,
date pe luna septembrie pentru doi ani consecutivi. Datele se prezintă astfel:
Tabelul 12.5
Indicatorul Simbol Date pe luna septembrie
2002 2003
1. Productivitatea orară Wh 400000 460000
lei/oră
2. Durata medie efectivă a Dz 7,9 7,5
zilei de lucru
3. Durata medie efectivă Dl 20,35 19,07
lunii de lucru
1. Să se determine indicii productivităţii orare, zilnice şi lunare;
2. Să se interpreteze rezultatele obţinute.

30
Rezolvare:
1.
Wh1 460000
/0 
I1Wh   1,15 100  115%
Wh0 400000
Wz  Wh  Dz
WZ 0  400000  7,9  3160000 ore – om
WZ1  460000  7,5  3450000 ore - om
WZ 1 3450000
/0 
I1Wz   1,091100  109,1%
WZ 0 3160000
Wl  WZ  Dl
Wl 0  3160000  20,35  64306000
Wl1  3450000 19,07  65791500
Wl1 65791500
I1Wl/ 0    1,023 100  102,3%
Wl 0 64306000
2. Se observă că
I Wh  I Wz  I Wl
ceea ce înseamnă că în perioada de calcul s-au înregistrat atât pierderi de
ore, cât şi de zile în cadrul lunii analizate.
Exemplul 3. La nivelul macroeconomic se cunosc date pentru doi ani
consecutivi în ramurile comerţ şi transporturi:
Tabelul 12.6
Ramura Productivitatea muncii Structura populaţiei ocupate
mil.lei/pers.
2003 2004 2003 2004
Comerţ (A) 1975 2000 80,0 80,5
Transporturi 1605 1680 20,0 19,5
(B)
1. Să se determine creşterea productivităţii muncii pe fiecare ramură;
2. Să se calculeze productivitatea socială a muncii şi indicele acesteia;
3. Să se analizeze influenţa factorilor calitativ şi cantitativ.
Rezolvare:
1.
WA1 2000
/0 
I1WA   1,012 100  101,2%
WA0 1975
WB1 1680
/0 
I1WB   1,046 100  104,6%
WB0 1605
Productivitatea muncii a crescut în cele două ramuri cu 1,2% în A şi cu
4,6% în B.

31
2. Pentru calculul productivităţii sociale a muncii se va utiliza modelul de analiză:
Wi  Wi  POi*
W0  W0  PO0*  1975  0,8  1605  0,2  1901mil.lei / pers.
W1  W1  PO1*  2000  0,805  1680  0,195  1938mil.lei / pers
W1 1938
I1W/ 0    1,019 100  101,9%
W0 1901
Pe ansamblul celor două ramuri productivitatea medie a crescut cu 1,9%.
3. a) Influenţa factorului calitativ
W1 PO1 W0 PO1 W1 PO *1 1938
I1W/ 0(W )  :    1,018 100  101,8%
 PO1  PO1 W0 PO *1 1903
W0 PO *1  1975  0,805  1605  0,195
Productivitatea medie a muncii pe baza factorului calitativ a crescut doar
cu 1,8 %.
b) Influenţa factorului cantitativ
W0 PO1 W0 PO0 W0 PO1 1903
I1W/ 0( PO )  :    1,001100  100,1%
 PO1  PO0  PO0 1901
Productivitatea medie a muncii pe seama factorului cantitativ a crescut cu
0,1 %.
Verificarea relaţiei dintre cei trei indici
I1W/ 0  I1W/ 0(W )  I1W/ 0( PO )
1,019  1,018 1,001

2.3. Indicatorii statistici ai capitalului fix

Caracterizarea statistică a avuţiei acumulate presupune calcularea şi


analiza unor indicatori care să permită evidenţierea: mărimii, structurii, dinamicii
şi utilizării componentelor acesteia.
Capitalul fix (mijloacele fixe, fondurile fixe) reprezintă principala
componentă a avuţiei naţionale acumulate şi cuprinde bunuri care se folosesc timp
îndelungat, păstrându-şi în acelaşi timp forma fizică iniţială.
Sunt considerate mijloace fixe numai acele bunuri materiale care au o
durată de întrebuinţare mai mare de un an şi o valoare de inventar mai mare decât
limita minimă stabilită prin lege.
Statistica economică caracterizează fondurile fixe din punct de vedere al:
valorii, structurii, stării fizice, mişcării şi gradului de folosire al acestora.

32
2.3.1. Evaluarea fondurilor fixe

Evaluarea asigură posibilitatea corelării fondurilor fixe cu alţi indicatori


calculaţi la nivel micro şi macroeconomici. Evaluarea se face în preţuri curente şi
în preţuri constante pe baza următoarelor valori:
1. Valoarea iniţială completă (VIC) reprezintă valoarea de inventar/înregistrare
şi cuprinde totalitatea cheltuielilor făcute cu construirea sau achiziţionarea,
transportul şi punerea în funcţiune a fondului fix respectiv. Această valoare
rămâne neschimbată între două recalculări indiferent de starea fizică a mijlocului.
Valoarea iniţială serveşte la calcularea amortizării, caracterizează: structura,
dinamica şi eficienţa utilizării fondurilor fixe.
2. Valoarea rămasă (VR) reprezintă partea din valoarea iniţială care nu a fost
transferată asupra producţiei prin intermediul amortizării. Se stabileşte ca
diferenţă între valoarea iniţială şi amortizarea calculată până în momentul
efectuării analizei.
VR = VIC – Amt, Amt - amortizarea la momentul t
Pentru a recupera valoarea mijloacelor fixe prin amortizare agenţii
economici pot alege una dintre variatele de amortizare:
a) amortizarea liniară constă în includerea uniformă în cheltuielile de
exploatare a unor sume fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai
duratei normale de funcţionare a mijlocului fix respectiv;
b) amortizarea degresivă se realizează prin multiplicarea cotelor de
amortizare liniară cu un coeficient cuprins între 1,5 şi 2,5, în funcţie de
durata normală de utilizare a mijlocului fix;
c) amortizarea accelerată constă în includerea în primul an de funcţionare în
cheltuielile de exploatare a unei amortizări de până la 50% din valoarea
iniţială a mijlocului fix.
Valoarea rămasă caracterizează starea fizică a mijloacelor fixe, eficienţa
folosirii lor şi permite fundamentarea obiectivelor privind politica de investiţii.
3. Valoarea de înlocuire (VÎ) se stabileşte cu ocazia reevaluării periodice a
mijloacelor fixe pentru a pune de acord valoarea la care figurează în evidenţă cu
preţurile în vigoare existente în momentul reevaluării.
Cu ocazia reevaluării se stabilesc valori de inventar unitare pentru toate
mijloacele fixe de acelaşi fel, indiferent de momentul punerii în funcţiune
al acestora.
4. Valoarea medie anuală de inventar ( F f ) se calculează ca o medie aritmetică
a valorilor lunare (VIt)
12
 VI t
F f  t 1 , VIt – valoarea de inventar a mijloacelor fixe
12
Valoarea medie anuală se calculează deoarece în analizele economice este
necesar ca mijloacelor fixe exprimate sub formă de stoc (la un moment dat) să se
coreleze cu alţi indicatori care se referă la o perioadă de timp (indicator de flux).
5. Valoarea medie anuală rămasă ( Fr )

33
VR1  VR2
Fr  F f 
VI 1  VI 2
unde: VR1; VR2 – valoarea rămasă la începutul şi sfârşitul anului
VI1; VI2 – valoarea de inventar la începutul şi sfârşitul anului

2.3.2. Structura mijloacelor fixe

Structural mijloacele fixe se pot calcula şi analiza în funcţie de diferite


criterii, în funcţie de care aceste se pot grupa astfel:
1. După locul de funcţionare, mijloacele fixe se pot grupa pe ramurile
principale ale economiei naţionale. Gruparea oferă informaţii utile despre
potenţialul tehnico – productiv din fiecare ramură, modificările intervenite
în structura pe ramuri a mijloacelor fixe, ca şi înzestrarea tehnică a muncii
şi utilizării eficientă a acestora.
2. După componenta materială mijloacele fixe se împart în şapte categorii:
- clădiri, construcţii speciale;
- maşini de forţă şi utilaje energetice;
- maşini, utilaje şi instalaţii de lucru;
- aparate şi instalaţii de măsură şi control;
- mijloace de transport, de transmisie;
- animale, plantaţii;
- dispozitive, accesorii de producţie şi inventar gospodăresc.
Gruparea permite determinarea amortizărilor.
3. După durata de serviciu mijloacele fixe se pot grupa în:
- mijloace fixe noi;
- mijloace fixe în funcţiune la care durata de serviciu consumată este sub
durata normală;
- mijloace fixe în funcţiune la care durata de serviciu consumată este peste
durata normală.
Structura mijloacelor fixe se analizează cu ajutorul mărimilor relative de
structură pe baza relaţiei:
Ff
g i  r i 100 , i  1, r grupe supuse analizei
Ff

 Ff i
i 1

2.3.3. Indicatorii stării fizice a mijloacelor fixe

Starea fizică a mijloacelor fixe este analizată cu ajutorul indicatorilor


1. Indicatorul uzurii (Iuz) exprimă proporţia uzurii în valoarea iniţială
completă.
UZ
IUZ  , UZ – uzura este exprimată prin nivelul amortizării.
VIC
34
IUZ  [0,100], cu cât valoarea indicatorului se apropie de zero cu atât
starea fizică a mijlocului fix este mai bună
2. Indicatorul stării de utilitate (ISUT) reflectă proporţia mijloacelor fixe la
valoarea rămasă în valoarea iniţială a acestora, la un moment dat.
VR
ISUT 
VIC
ISUT  [0,100], cu cât valoarea indicatorului se apropie de 100 cu atât
starea fizică a mijlocului fix este mai bună
Indicatorii se pot calcula şi procentual prin gradul uzurii, respectiv stării de
utilitate.
Informaţiile furnizate de cei doi indicatori servesc la: fundamentarea
programului de investiţii şi analiza eficienţei analizării mijloacelor fixe.

2.3.4. Indicatorii „mişcării” mijloacelor fixe

„Mişcarea” mijloacelor fixe se analizează pe baza a doi indicatori şi


anume:
1. Indicatorul de înnoire cu mijloace fixe calculat ca raport între mijloacele
fixe nou puse în funcţiune la totalul mijloacelor fixe existente la sfârşitul
perioadei
Ff
IFf  n , unde: Ffn – fonduri fixe nou puse în funcţiune
Ff sf
Ffsf – fonduri fixe la sfârşitul perioadei
2. Indicatorul scoaterii de funcţiune a mijloacelor fixe calculat ca raport între
mijloacele fixe scoase din funcţiune şi totalul mijloacelor fixe existente la
începutul perioadei (unui an)
Ff
SFf  s , unde: Ffs – fonduri fixe scoase din funcţiune
Ff i
Ffi – fonduri fixe existente la începutul
perioadei
Caracterizarea şi analiza mijloacelor fixe se realizează cu ajutorul
„Balanţei mijloacelor fixe”, care pune în evidenţă:
- gruparea mijloacelor fixe pe categorii
- mijloacele fixe existente la începutul anului
- mişcarea mijloacelor fixe
din care
- intrări (total din care prin investiţii)
- ieşiri (total, din care scoase din funcţiune)
- mijloace fixe existente la sfârşitul anului
- amortizarea anuală

35
2.3.5. Indicatorii sintetici ai eficienţei utilizării mijloacelor fixe

Indicatorii de rezultate sunt indicatori de flux şi se exprimă în preţuri


curente, ca indicatori nominali precum şi în preţuri comparabile ca indicatori reali.
Dinamica fondurilor fixe şi a eficienţei utilizării fondurilor fixe la nivel
micro şi macroeconomic se analizează cu ajutorul indicilor şi a modelelor de
analiză cu doi, trei sau patru factori.
a) La nivelul economiei naţionale se calculează eficienţa medie a utilizării
fondurilor fixe pe baza relaţiei:
PIB
Ef  , PIB – produsul intern brut
Ff
Ff - valoarea medie anuală a fondurilor fixe
Indicele eficienţei va fi:
Ef 1 PIB1 Ff 0 PIB1 Ff 0 1 I
I1Ef/ 0       I PIB   PIB
Ef 0 Ff 1 PIB0 PIB0 Ff 1 I Ff I Ff
ca urmare:
I
I1Ef/ 0  PIB
I Ff
Pentru o evoluţie favorabilă a eficienţei utilizării fondurilor fixe este
necesar indicele produsului intern brut să devanseze indicele fondurilor fixe
I PIB  I Ff
Structura fondurilor fixe pe ramuri influenţează eficienţa economică
generală astfel: dacă creşte ponderea fondurilor fixe în ramurile cu o eficienţă
ridicată, eficienţa economică generală creşte, după cum aceasta scade, atunci când
creşte ponderea fondurilor fixe în ramurile care au o eficienţă sub media naţională.
b) La nivelul unei ramuri eficienţa utilizării fondurilor fixe se determină pe
baza relaţiei:
VABi
Ef i  1000 i = 1,n
Ff i
c) La nivelul mai multor ramuri, eficienţa se calculează ca o medie aritmetică
ponderată a eficienţelor din fiecare ramură, pe baza relaţiei:
VABi
Ef i  1000
 Ff i
Modele pe baza cărora se poate analiza eficienţa utilizării fondurilor fixe
sunt:
1. Modelul bazat pe doi factori de influenţă. În elaborarea modelului se
porneşte de la relaţiile:
VABi Ef  Ff i
Ef i  1000  VABi  i (1)
Ff i 1000

36
Ef i  Ff i

VABi 1000 1000   Ef i  Ff i   Ef  Ff *i
Ef i  1000  i = 1, n
 Ff i  Ff i  Ff i
i

unde:
Efi – eficienţa utilizării fondurilor fixe în ramurile luate în calcul
Ff*i – ponderea fondurilor fixe din fiecare ramură în totalul fondurilor fixe luate în
calcul.
Dinamica se poate studia cu ajutorul indicilor de structură: cu structură
variabilă, cu structură fixă şi de modificare a structurii.
2. Un alt model bazat pe doi factori este acela care pune în evidenţă
necesarul de fonduri fixe la nivelul ramurilor analizate. În construirea
modelului se porneşte de la relaţiile:
Ff i
NFf i   Ff i  NFf i VABi
VABi
 Ff i  NFf i VABi
NFf i     NFf i VAB *i
VABi VABi
unde:
NFfi – necesarul de fonduri fixe din ramura i
Ff i - valoare medie anuală a fondurilor fixe din ramura i
VAB*i – ponderea valorii adăugate brute din ramura i în totalul valorii adăugate
brute din ramurile luate în calcul.
3. Modelul bazat pe trei factori de influenţă ia în considerare influenţa
fondurilor fixe active şi are următoarea formă:
Ef i   EFa i  Fa *i  Ff i*
unde:
Efai – eficienţa fondurilor fixe active din ramura i
Fa*i – ponderea fondurilor fixe active din ramura i în totalul fondurilor fixe din
ramurile luate în calcul
Exemplul 4. Pentru doi ani consecutivi se cunosc date pentru trei ramuri
industriale. Datele se prezintă astfel: Tabelul 12.7
Ramuri ale industriei Fonduri fixe (mld.lei) Valoarea adăugată
brută (mld.lei preţ
comp.)
2003 2004 2003 2004
Extractivă (A) 150000 175000 67500 84000
Prelucrătoare (B) 185000 220000 108225 130900
Energie electrică şi 200000 210000 81000 89250
termică, gaze şi apă (C)
Total 535000 605000 256725 304150

37
1. Să se calculeze eficienţa utilizării fondurilor fixe şi dinamica
acestora pe fiecare ramură;
2. Să se calculeze eficienţa medie a utilizării fondurilor fixe şi
dinamica acesteia.

Rezolvare:
1.
VABi
Ef i  1000
Ff i
Pentru perioada de bază
67500
(A) Ef 0  1000  450 lei VAB/1000 lei Ff
150000
108225
(B) Ef 0  1000  585 lei VAB/1000 lei Ff
185000
81000
(C) Ef 0  1000  405 lei VAB/1000 lei Ff
200000
Pentru perioada curentă
84000
(A) Ef 1  1000  480 lei VAB/1000 lei Ff
175000
130900
(B) Ef 1  1000  595 lei VAB/1000 lei Ff
220000
89250
(C) Ef 1  1000  425 lei VAB/1000 lei Ff
210000
Indicii pe fiecare ramură
480
I AEf   1,067 100  106,7%
450
595
I BEf   1,017 100  101,7%
585
425
I CEf   1,049 100  104,9%
405
Eficienţa utilizării fondurilor fixe a crescut în perioada curentă faţă de
perioada de bază cu 6,7% în ramura A, 1,7% în ramura B şi 4,9% în ramura C.

2. Eficienţa medie pe ansamblul ramurilor


VABi
Ef i  1000
 Ff i
256725
Ef 0  1000  498,86 lei VAB/1000 lei Ff
535000

38
304150
Ef 1  1000  502,73 lei VAB/1000 lei Ff
605000
Ef 502,73
I1Ef/ 0  1   1,048 100  104,8%
Ef 0 479,86
Eficienţa utilizării Ff pe ansamblul celor trei ramuri a crescut cu 4,8%.

2.4. Indicatorii statistici ai capitalului circulant

Asigurarea mijloacelor materiale circulante în volumul şi structura cerute


de procesul de producţie constituie un factor important al creşterii producţiei şi
eficienţei economice.
Caracterizarea statistică a acestei componente a potenţialului material
trebuie să pună în evidenţă aspecte cum sunt: volumul, structura, dinamica şi
consumul de mijloace materiale circulante.

2.4.1. Mărimea capitalului circulant

Mărimea capitalului circulant se exprimă ca stoc de mijloace circulante


existent la un moment dat, iar pentru o perioadă se exprimă ca stoc mediu calculat
cu ajutorul mediei cronologice.
Sursele de date pentru obţinerea acestor indicatori o constituie bilanţul
contabil şi/sau inventarierea stocurilor materiale.
Volumul mijloacelor circulante se exprimă în unităţi fizice, pe categorii
ale acestora, cât şi valorice. Exprimarea în unităţi fizice dă posibilitatea
cunoaşterii nivelului de asigurare a producţiei cu mijloacele circulante necesare,
determinate de volumul producţiei şi consumul unitar de mijloace circulante.
Exprimarea valorică dă atât posibilitatea determinării volumului total de
mijloace circulante, cât şi corelarea acestora cu celelalte componente economico-
financiare.

2.4.2. Structura mijloacelor circulante

Structura se determină utilizând diferite criterii de grupare: pe activităţi, pe


faze ale activităţii economice unde se află.
În funcţie de faza activităţii economice unde se află mijloacele materiale
circulante concretizate în stocuri se grupează în:
- stocuri pentru producţie (materii prime, materiale, combustibili, ambalaje,
obniecte de inventar de mică valoarea şi scurtă durată, piese de schimb);
- mijloace materiale circulante în producţie – producţia neterminată,
semifabricate;
- mijloace materiale circulante în sfera circulaţiei – produse finite.

39
Cunoaşterea structurii mijloacelor circulante este importantă pentru
iniţierea măsurilor care să conducă la mărirea vitezei de rotaţie a mijloacelor
circulante.
Analiza statistică a consumului de materii prime şi materiale se poate
urmări sub două aspecte:
- consumul total de materii prime şi materiale (M)
- consumul specific (m)
Consumul total de materii prime într-o anumită perioadă se determină în
unităţi fizice, pe categorii de materii prime şi materiale sau valoric pe ansamblul
acestora.
Comparaţiile se pot realiza în două variante: corelat sau necorelat cu
volumul producţiei realizate.
1. Analiza necorelată:
- ritmul modificării consumului total (RM)
M
RM  1 100  100
Mp
- modificarea absolută a consumului total (DM)
DM  M 1  M p
Informaţiile furnizate în acest caz sunt nerelevante pentru deciziile
economice, datorită faptului că nu ţin cont de îndeplinirea nivelului prevăzut al
producţiei. De aceea este necesar ca analiza să se facă şi în corelaţie cu indicele de
realizare al producţiei.
- ritmul modificării consumului total (RM)
M1
RM  100  100
M p  I1Q/ p
- modificarea absolută a consumului total (DM)
DM  M 1  M p  I1Q/ p
Consumul total de materii prime şi materiale este determinat atât de
consumul specific m (cantitatea de materii prime şi materiale consumate pentru o
unitate de produs), cât şi de volumul producţiei (q).
În funcţie de natura materiilor prime şi materialelor precum şi a produselor
fabricate, analiza modificării consumului total se poate realiza în următoarele
variante:
Cazul I. Se consumă un singur fel de materie primă sau material pentru
realizarea unui singur produs.
M Mq
iM  1  1 1
M 0 M 0 q0
Cazul II. Se consumă un singur tip de materii prime pentru realizarea mai
multor tipuri de produse.

40
 M 1  m1q1
IM  
 M 0  m0 q0
Cazul III. Se consumă mai multe tipuri de materii prime şi materiale
pentru realizarea unui singur produs – intervin preţurile.
q  m1 p1
IM  1
qo  m0 p0
Cazul IV. Se consumă mai multe tipuri de materii prime şi materiale
pentru realizarea mai multor produse.
  q1m1 p1
IM 
  qo m0 p0
Modificarea absolută va fi:
D M    q1m1 p1    q0 m0 p0
Influenţa celor trei factori de risc care determină consumul total sunt puse
în evidenţă cu ajutorul următoarelor relaţii:
- influenţa modificării volumului fizic:
  q1m0 p0
I M (q) 
  qo m0 p0
D M ( q )    q1m0 p0    qo m0 p0
- influenţa modificării consumurilor specifice
  q1m1 p0
I M ( m) 
  q1m0 p0
D M ( m )    q1m1 p0    q1m0 p0
- influenţa modificării preţurilor de aprovizionare
  q1m1 p1
I M ( p) 
  q1m1 p0
D M ( p )    q1m1 p1    q1m1 p0
Relaţia dintre indici
I M  I M ( q )  I M ( m)  I M ( p )
Relaţia dintre modificările absolute
D M  D M ( q )  D M ( m)  D M ( p )
Exemplul 5. Pentru realizarea a două produse A şi B, se consumă două
materiale a şi b. Datele se prezintă astfel: Tabelul 12.8
Produsul Cantitatea produsă Consumul specific din material
(mii buc.) a (kg/buc.) b (m/buc.)
q0 q1 m0 m1 m0 m1
A 15 17 1,4 1,1 0,5 0,4
B 20 22 4,0 4,1 1,2 1,0
Preţ unitar 10 12 20 25
p0 p1 p0 p1
41
Să se analizeze consumul total de materiale pentru cele două produse.
Rezolvare:
Tabelul 12.9
Materialul Produsul q0 m0 p0 q1 m1 p1 q1 m0 p0 q1 m1 p0
a A 210,0 224,4 238,0 187,0
B 800,0 1082,4 880,0 902,0
Total a 1010,0 1306,8 1118,0 1089,0
b A 150,0 170,0 170,0 136,0
B 480,0 550,0 528,0 440,0
Total b 630,0 720,0 698,0 576,0
Total 1640,0 2026,8 1816,0 1665,0
general
Indicele consumului total
  q1m1 p1 2026,8
IM    1,2359 100  123,59%
  q0 m0 p0 1640,0
D M    q1m1 p1    q0 m0 p0  2026,8  1640,0  386,8mil.lei
Consumul total de materiale a crescut în perioada curentă faţă de perioada
de bază cu 386,8 mil.lei, respectiv cu 23,59%.
Influenţa modificării volumului fizic
  q1m0 p0 1816,0
I M (q)    1,1073 100  110,73%
  q0 m0 p0 1640,0
D M ( q )    q1m0 p0    q0 m0 p0  1816,8  1640,0  176mil.lei
Influenţa modificării consumurilor specifice
  q1m1 p0 1665,0
I M ( m)    0,9169 100  91,69%
  q1m0 p0 1816,0
D M ( m )    q1m1 p0    q1m0 p0  1665,0  1816,0  151mil.lei
Influenţa modificării preţurilor
  q1m1 p1 2026,8
I M ( p)    1,2173 100  121,73%
  q1m1 p0 1665,0
D M ( p )    q1m1 p1    q1m1 p0  2026,8  1665,0  361,8mil.lei
Deci, consumul total de materiale a crescut datorită creşterii preţurilor
(+361,8 mil. lei) şi ca urmare a creşterii cantităţii de producţie realizată (+176 mil.
lei). Reducerea consumurilor specifice (-151 mil .lei) a determinat o reducere a
consumurilor totale.

2.5. Indicatorii resurselor naturale

Resursele naturale atrase în circuitul economic sunt componente ale


avuţiei naţionale. În cadrul resurselor naturale sunt cuprinse:

42
- fondul funciar;
- fondul forestier;
- resursele minerale utilizabile;
- rezervele de apă.
Resursele naturale pot fi exprimate în unităţi fizice pe tipuri de resurse şi
unităţi valorice.

2.5.1. Indicatorii fondului funciar

Fondul de terenuri (fondul funciar) cuprinde totalitatea terenurilor,


indiferent de destinaţia acestora, aflate în limitele unui teritoriu administrativ sau
ale zonei.
Fondul funciar este format din diferite suprafeţe de teren, denumite
categorii de teren sau de folosinţă.
Categoriile de folosinţă reprezintă acele suprafeţe de teren funciar cărora li
se dă o anumită destinaţie economică, în funcţie de însuşirile naturale ale solului
şi de condiţiile pe care i le creează omul.
Principalele categorii de terenuri care se urmăresc statistic în ţara noastră
sunt:
- suprafaţa arabilă Sa;
- păşuni naturale Sp;
- suprafaţa cu fâneţe naturale Sf;
- vii şi pepiniere viticole Sv;
- livezi, pepiniere pomicole Sl;
- păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră Spvf;
- ape curgătoare, lacuri, bălţi şi stufăriş Salbs;
- alte terenuri Sat.
St = Sa + Sp + Sf + Sv + Sl + Spvf + Salbs + Sat
În funcţie de destinaţia economică fondului funciar se grupează în:
- terenuri agricole (suprafaţă agricolă)
- terenuri neagricole (suprafaţă neagricolă)
St = Sag + Snag
Fondul funciar reprezintă principalul mijloc de producţie în agricultură şi
silvicultură. Statistica trebuie să evidenţieze: mărimea, structura şi dinamica
schimbărilor intervenite la nivelul întregii ţări sau al unităţilor administrativ-
teritoriale, aspecte necesare pentru stabilirea deciziilor privind folosirea optimă şi
naţională a terenurilor agricole.
Oficiul de Cadastru Funciar este un organism al statului care asigură
evidenţa şi urmărirea fizică a diferitelor categorii de terenuri.
Statistica economică utilizează în procesul de analiză economică ca şi în
comparaţiile internaţionale o serie de indicatori derivaţi, ca de exemplu: fondul
funciar/locuitor, suprafaţa agricolă/locuitor, suprafaţa arabilă/locuitor, fondul
forestier/locuitor sau densitatea populaţiei calculată ca raport între fondul funciar
43
şi populaţia medie şi suprafaţa construită totală în mediul urban şi rural pe
locuitor.

2.5.2. Indicatorii resurselor minerale

Resursele minerale reprezintă un factor esenţial al creşterii economic, ele


fiind analizate ca: volum, structură şi calitate.
Resursele minerale, ca resurse naţionale pot fi grupate în trei trepte şi
anume:
- treapta I, cuprinde substanţele minerale care constituie patrimoniul naţional
mineral. Prezintă două componente:
a) patrimoniul cuantificat are în vedere resursele exploatabile în prezent şi
resursele posibile de exploatat în viitor;
b) patrimoniul necuantificat are în vedere resursele ipotetice. Este util pentru
fundamentarea programelor de cercetare geologică.
- treapta a II-a, are în vedere substanţele minerale utile recuperabile din zăcăminte
şi care fac parte din avuţia naţională minerală primară.
- treapta a III-a, cuprinde substanţele minerale valorificabile ca materii prime
brute şi formează avuţia naţională minerală acumulată.
Resursele minerale pot fi evaluate în unităţi fizice pe categorii de resurse
minerale şi în unităţi valorice pe baza preţurilor exprimate în lei/valută
convertibilă.
Datele statistice privind resursele minerale sunt utile fundamentării
măsurilor de politică economică şi pentru stabilirea strategiilor viitoare privind
creşterea economică.

12.6. Indicatorii resurselor spirituale

Resursele spirituale influenţează indirect activitatea economică şi se referă


la:
- gradul de pregătire şcolară;
- gradul de cultură;
- capacitatea de cercetare ştiinţifică;
- operele cultural – artistice,
de care dispune un popor la un moment dat.
În calculul avuţiei naţionale în practică, nu sunt avute în vedere resursele
spirituale din cauza dificultăţilor de cuantificare.
Se pot cuantifica unii indicatori cum sunt:
- stocul de învăţământ;
- numărul de invenţii şi inovaţii;
- numărul lucrărilor ştiinţifice, artistice.
Stocul de învăţământ reprezintă suma anilor de studii parcurşi de întreaga
populaţie la un moment dat.
44
Se poate calcula:
- stocul brut de învăţământ (SBI) se determină prin însumarea numărului de ani de
şcoală a fiecărei persoane
SBI   p  t
unde:
p – persoanele care au parcurs perioade de şcolarizare
t – numărul de ani şcolarizaţi

- stocul ponderat de învăţământ (SPI) are în vedere diferenţele calitative care


există între nivelele de şcolarizare
SPI   k  p  t
unde:
k – coeficient de ponderare care exprimă diferenţele calitative între nivele de
şcolarizare.

Întrebări:

1. Definiţi avuţia naţională şi arătaţi care sunt componentele ei.


2. Caracterizaţi din punct de vedere statistic resursele de muncă şi forţa de
muncă.
3. Definiţi capitalul fix şi arătaţi care sunt modalităţile lui de exprimare.
4. Definiţi capitalul circulant şi arătaţi care este structura lui.
5. Precizaţi care este rolul resurselor spirituale.

45
ROLUL INDICATORILOR MICRO ŞI MACROECONOMICI ÎN
PROCESUL DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

3.1 Statistica rezultatelor factorilor de producţie la nivel


microeconomic

În decursul unei perioade de timp agentul economic desfăşoară o serie de


activităţi:
- produce bunuri şi/sau prestează servicii;
- cumpără de la alte firme bunuri nedurabile şi servicii care sunt consumate
în procesul de producţie sau modifică stocurile de astfel de bunuri;
- cumpără mijloace de producţie durabile (clădiri, utilaje) care măresc
valoarea patrimoniului;
- îşi diminuează stocurile;
- plăteşte salarii, impozite, dobânzi;
- cumpără sau vinde hârtii de valoare care îi modifică patrimoniul;
- vinde produsele obţinute din producţia proprie a perioadei curente sau din
stocurile existente, îşi măreşte stocurile existente sau îşi măreşte stocurile
de produse din producţia proprie curentă etc.
Pentru a caracteriza toate aceste procese care au loc în cadrul
întreprinderii, ca şi caracterizarea rezultatelor acesteia impune utilizarea unui
sistem de indicatori de rezultate.

3.1.1 Indicatorii statistici la nivelul agentului economic

Indicatorii de rezultate cuprind atât indicatori exprimaţi în unităţi fizice,


cât şi indicatori valorici.
A. Indicatorii exprimaţi în unităţi fizice
1. Producţia fizică (PF) măsoară rezultatele obţinute în procesul de producţie în
expresie fizico-naturală (unităţi de lungime, suprafaţă, volum, greutate, capacitate
etc.), natural convenţională (CP) sau unităţi de timp de muncă.
Deci, producţia fizică exprimă cantităţile diferite de bunuri materiale şi
nemateriale realizate de agenţii economici în decursul unei perioade de timp (de
obicei 1 an).
La nivelul agenţilor economici, producţia fizică îndeplineşte o serie de
funcţii şi anume:
- permite formularea precisă a sarcinilor de producţie, evidenţa şi controlul
îndeplinirii lor;
- asigură caracterizarea corelaţiilor cu alţi indicatori naturali, cu indicatori
financiari – băneşti;
- permite determinarea necesarului de materii prime, materiale, energie şi
timp de muncă, a calculului productivităţii fizice a muncii;

46
- asigură corelarea acestui indicatori cu fondul de salarii, cu consumul şi
costurile, determinându-se costul pe unitate de produs;
- stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe produse şi
pe grupe de produse.
Indicatorul prezintă o serie de limite:
a) nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,
neincluzând, de exemplu soldul producţiei neterminate, care la unităţile cu
ciclu lung de fabricaţie are valori însemnate;
b) nu diferenţiază rezultatele în funcţie de nivelul calitativ al produselor;
c) nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor activităţii
economice la nivelul agenţilor economici.
O soluţie pentru înlăturarea acestor limite o constituie utilizarea
indicatorilor de rezultate în expresie valorică.

B. Indicatorii exprimaţi în unităţi valorice


Indicatorii valorici de rezultate sunt calculaţi în concepţia sistemului
Conturilor Naţionale (S.C.N.)
La nivel microeconomic principalii indicatori valorici de rezultate sunt:
1. Producţia brută (PB) reprezintă volumul valoric al producţiei realizate de
către un agent economic într-o anumită perioadă de timp şi cuprinde valoarea
bunurilor şi serviciilor produse în perioada de calcul.
Producţia brută se determină ca sumă a următoarelor elemente:
a) venituri din activitatea de bază;
b) venituri realizate din alte activităţi;
c) subvenţii pentru diferenţe de preţuri şi tarife;
d) alte venituri.
- variaţia de stocuri (+):
Indicatorul producţia brută mai poartă denumirea de „producţia
exerciţiului” sau „producţia globală”.
2. Cifra de afaceri (CA) reprezintă suma tuturor veniturilor obţinute din
activitatea comercială în perioada de calcul.
3. Producţia marfă fabricată (PM) reprezintă producţia obţinută în perioada de
calcul şi destinată livrării. Cuprinde:
- valoarea produselor finite şi a semifabricatelor destinate vânzării;
- valoarea lucrărilor executate şi a serviciilor prestate.
4. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă la preţurile pieţei, valoarea brută a
bunurilor şi serviciilor finale produse în perioada de calcul.
Se poate calcula prin două metode:
a) ca diferenţă între valoarea producţiei brute (PB) şi consumul intermediar
(CI)
VAB = PB – CI
Consumul intermediar (CI) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor
achiziţionate de firmă, prelucrate şi intrate integral în componenţa bunurilor şi
47
serviciilor produse de firmă. Din acest punct de vedere se poate spune că VAB nu
cuprinde înregistrări repetate.
b) ca sumă a următoarelor elemente:
- amortizarea mijloacelor fixe;
- salarii, prime, adaosuri, compensaţii etc. (fără impozit)
- contribuţii la asigurările sociale;
- contribuţii la fondul de şomaj;
- cheltuieli care se scad din venituri (taxe pentru cercetare, fondul de rezervă
şi alte fonduri speciale);
- impozite şi taxe datorate;
- venituri financiare (se scad);
- cheltuieli financiare;
- profit impozabil.
5. Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată de către agentul
economic în perioada de calcul. Se exprimă în preţul factorilor:
VAN = VAB – Am – Iind + Sbv
unde: Am – amortizarea capitalului fix
Iind – impozite indirecte
Sbv – subvenţii
6. Excedentul brut de exploatare (EBE) rezultă dacă din VAB se elimină
impozitele indirecte nete şi remunerarea factorului muncă
EBE = VAB – Iindnete – Rfm
7. Excedentul net de exploatare (ENE) reprezintă diferenţa dintre excendentul
brut de exploatare şi amortizarea capitalului fix.
ENE = EBE - Am
8. Profitul (Pr) este un indicator final al activităţii economice obţinut ca diferenţă
între excedentul net de exploatare şi dobânzi, rente etc.
Pr = ENE – DRT
Indicatorii prezentaţi mai sus pot fi analizaţi şi în dinamică cu ajutorul
indicilor.
Cu ajutorul indicilor diferiţilor indicatori valorici de rezultate se pot
formula o serie de concluzii privind calitatea activităţii economice desfăşurate, şi
anume:
ICA > IPM indică o reducere a imobilizărilor în stocuri
IPM > IPB indică reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a
consumului intern;
IVAN > IPB indică reducerea ponderii cheltuielilor materialelor în producţia
brută.
Exemplul 1. Pentru o societatea comercială producătoare de subansamble
pentru autoturisme, se cunosc următoarele date pentru doi ani consecutivi, privind
indicatorii valorici:

48
Tabelul 13.1
Indicatorii Perioada de bază Perioada curentă (mii lei)
(mii lei) Prevăzut Realizat
1. Cifra de afaceri 570000 585500 588950
2. Producţia marfă fabricată 725000 740800 744650
3. Producţia globală 755000 761300 762000
4. Valoarea adăugată brută 497500 501250 502760
5. Amortizarea capitalului 37000 39100 39920
fix

1. Să se determine indicii sarcinii de plan, ai îndeplinirii planului şi ai


dinamicii;
2. Să se calculeze pentru fiecare perioadă valoarea adăugată netă;
3. Pe baza indicilor calculaţi să se analizeze calitatea activităţii economice
depuse de societatea comercială în perioada de calcul.
Rezolvare:
1. Relaţiile generale de calcul pentru indici sunt următoarele:
a) indicii sarcinii de plan
x pl
I *pl / 0  100
x0
b) indicii îndeplinirii planului
x
I1*/ pl  1  100
x pl
c) indicii dinamicii
x
I1*/ 0  1  100
x0
Datele se prezintă în următorul tabel:
Tabelul 13.2
Indicatorii Perioada Perioada curentă Indicii %
de bază (mii lei)
(mii lei) Prevăzut Realizat pl/0 1/pl 1/0
Cifra de afaceri 570000 585500 588950 102,71 100,58 103,22
Producţia de marfă 725000 740800 744650 102,17 100,51 102,71
fabricată
Producţia globală 755000 761300 762000 100,83 100,09 100,92
Valoarea adăugată 497500 501250 502760 100,75 100,30 101,05
brută
Amortizarea 37000 39100 39920 - - -
capitalului
Val. adăugată netă 460500 462150 462840 100,35 100,14 100,50

49
2. VAN = VAB - Am
3. Societatea comercială a realizat o creştere a valorii tuturor indicatorilor
faţă de perioada precedentă, şi anume:
- o creştere de 3,32 % la cifra de afaceri
- o creştere de 2,71 % la producţia marfă fabricată
- o creştere de 0,92 % la producţia globală
- o creştere de 1,05 % la valoarea adăugată brută
- o creştere de 0,50 % la valoarea adăugată netă
În ceea ce priveşte corelaţiile dintre indicatorii valorici s-au constatat
următoarele aspecte:
1. ICA > IPM , 103,32 > 102,71 ceea ce indică reducerea producţiei stocate
2. IPM > IPG , 102,71 > 100,92 arată o diminuare a imobilizărilor în producţia
neterminată şi a consumurilor interne
3. IVAB > IPG , 101,05 > 100,92 indică creşterea ponderii cheltuielilor cu
amortizarea
În ceea ce priveşte încadrarea în nivelul proporţiilor prevăzute în program
se constată următoarele: reducerea stocurilor de produse finite s-a realizat întrucât
ICA (100,58) > IPM , (100,51) ceea ce înseamnă că producţia suplimentară a avut
desfacerea asigurată.
S-a realizat reducerea consumurilor interne şi a stocurilor de producţie
neterminată deoarece
IPM (100,51) > IPG (100,09)
Ponderea cheltuielilor materiale s-a redus şi implicit costurile deoarece
IVAB (100,30) > IPG (100,09).
În concluzie se poate spune că activitatea economică a societăţii a fost bine
direcţionată şi calitativă.

3.1.2 Aspecte ale analizei rentabilităţii


Rentabilitatea este o formă sintetică de caracterizare a eficienţei
economice la nivel microeconomic. Ea se poate exprima atât în mod absolut –
prin mărimea profitului – cât şi relativ, prin rata rentabilităţii, care exprimă gradul
în care capitalul sau folosirea resurselor agentului economic aduc profit.
Caracterizarea ratei rentabilităţii necesită explicarea următoarelor
concepte:
Rezultatul exploatării se determină ca diferenţă între veniturile din
exploatare şi cheltuielile de exploatare.
Veniturile din exploatare cuprind:
- cifra de afaceri;
- venituri din producţia stocată;
- venituri aferente producţiei imobilizate
- alte venituri.

50
Cheltuielile de exploatare include toate cheltuielile ciclului de exploatarea
atât cele determinate de desfăşurarea activităţii de producţie, cât şi cele
determinate de activitatea comercială.
Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între
veniturile financiare şi cheltuielile financiare.
Veniturile financiare cuprinde:
- venituri din alte imobilizări financiare;
- venituri din creanţe imobiliare;
- venituri din titluri de plasament cedate;
- venituri din diferenţe de curs valutar;
- venituri din dobânzi;
- alte venituri.
Cheltuielile financiare include:
- pierderi din creanţe legate de participaţii;
- cheltuieli privind titluri de plasament cedate;
- cheltuieli din diferenţa de curs valutar;
- cheltuieli privind dobânzile;
- alte cheltuieli financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca
diferenţă între veniturile curente (venituri din exploatare şi financiare) şi cheltuieli
curente (cheltuieli din exploatare şi financiare).
Rezultatul excepţional al exerciţiului (profit sau pierdere) este un rezultat
cu caracter întâmplător, se determină ca diferenţă între veniturile excepţionale şi
cheltuielile excepţionale.
Veniturile excepţionale cuprind:
- venituri din despăgubiri şi penalităţi;
- venituri din cedarea activelor;
- subvenţii pentru investiţii virate la venituri;
- alte venituri excepţionale.
Cheltuielile excepţionale includ:
- despăgubiri, amenzi şi penalităţi;
- donaţii şi subvenţii acordate;
- pierderi din debitori diverşi;
- cheltuieli privind activele cedate;
- alte cheltuieli excepţionale.
Rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (profit brut total sau pierdere)
se determină ca diferenţă între veniturile totale (de exploatare, financiare şi
excepţionale) şi cheltuieli totale.
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net) se determină după ce se
elimină impozitul pe profit din indicatorul precedent (profit brut).
Rata rentabilităţii poate fi analizată astfel:

51
- rata rentabilităţii economice (RE) definită ca raport între rezultatul
exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor financiare (dobânzi şi impozite)
(PTB) şi capitalul permanent (propriu şi împrumutat) (KP)
PTB
RE  100
KP
sau
PE
RE  100
AE
unde: PE – profitul exploatării
AE – activele economice aferente exploatării
Reflectă performanţa întreprinderii, independent de modul de finanţare şi
de sistemul fiscal.
- rata rentabilităţii financiare (RF) se determină ca raport între profitul net
(PN) şi capitalul propriu (KPR)
PN
RF  100
KPR
- rata rentabilităţii capitalului avansat sau ocupat (RA) se determină ca
raport între rezultatul curent (RC) al exerciţiului şi capitalul avansat
RC
RA  100
AF  AC
unde: AF – active fixe
AC – active circulante
Indică performanţa economică a întreprinderii fiind util pentru investitori.
- rata rentabilităţii comerciale (RC) se determină ca raport între profitul
aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri evaluată în preţuri de vânzare,
exclusiv TVA.
- rata rentabilităţii resurselor avansate şi consumate (RAC)
PM CA Pr
RAC    100
AF  AC PM CA
unde:
PM
- reprezintă producţia ce se obţine la 1 leu (1000 lei) capital avansat,
AF  AC
deci eficienţa economică a resurselor avansate
CA
- reprezintă gradul de realizare a producţiei marfă fabricată.
PM
Raportul pune în evidenţă influenţa stocurilor de produse nevândute.
Pr
- rata rentabilităţii comerciale
CA
Rata rentabilităţii resurselor avansate prezintă importanţă pentru analizele
economice deoarece pune în legătură eficienţa utilizării capitalului avansat cu

52
gradul de realizare a producţiei fabricate şi a stocurilor şi cu rata rentabilităţii
comerciale.
Analiza rentabilităţii trebuie adâncită cu determinarea şi analiza
rentabilităţii pe produs. De asemenea, este necesară determinarea pragului de
rentabilitate atât pe produse, cât şi pe întreaga activitate a agentului economic.

3.2 Măsurarea rezultatelor la nivel macroeconomic

Indicatorii macroeconomici permit cuantificarea rezultatelor obţinute la


nivelul economiei naţionale într-o perioadă de timp determinată.
Cu ajutorul indicatorilor agregaţi se caracterizează şi analizează mărimea
şi structura producţiei naţionale, precum şi dinamica ei în timp.
Prin corelarea indicatorilor macroeconomici între ei se calculează şi
analizează eficienţa valorificării potenţialului economic la nivelul economiei
naţionale.
Indicatorii macroeconomici agregaţi se calculează şi analizează după
Sistemul Conturilor Naţionale, sistem care corespunde cerinţelor economiei de
piaţă.
Agregatele macroeconomice pot fi determinate cu ajutorul următoarelor
metode:
1. Metoda de producţie constă în eliminarea din valoarea totală a
producţiei a consumurilor intermediare (în cazul produsului intern şi naţional brut)
respectiv a consumurilor intermediare şi a consumurilor de capital fix (în cazul
produsului intern şi naţional net).
2. Metoda agregării cheltuielilor totale presupune însumarea
următoarelor elemente:
a) cheltuielile gospodăririi (menajelor) pentru bunuri şi servicii de consum;
b) cheltuielile guvernului (instituţiilor) pentru bunuri şi servicii;
c) cheltuielile cu bunuri de investiţii;
d) exportul net.
Metoda mai poartă denumirea de metoda utilizării producţiei finale.
3. Metoda veniturilor constă în însumarea componentelor privind
compensarea factorilor de producţie, alocaţia pentru consumul de capital fix,
impozite indirecte nete.
În funcţie de componentele luate în calcul indicatorii sunt de natură brută,
când se cuprinde în producţia finală şi consumul de capital fix şi netă, când se
elimină din agregatul de rezultate alături de consumul intermediar şi consumul de
capital fix. Atât indicatorii de natură brută, cât şi cei de natură netă pot fi evaluaţi
în funcţie de scopul analizei la preţurile pieţei şi/sau la preţurile factorilor de
producţie.
Indicatorii macroeconomici care măsoară rezultatele activităţii economice
cu largă utilizare în statistica internaţională sunt:

53
1. Produsul Intern Brut (PIB) măsoară valoarea brută de piaţă a
bunurilor şi serviciilor finale produse în cursul perioadei de calcul, de agenţii
economici care îşi desfăşoară activitatea economică în interiorul ţării.
Se poate determina prin metodele:
a) Metoda utilizării valorii adăugate (metoda de producţie) se utilizează
când interesează contribuţia fiecărui agent economic la producţia de
bunuri finale şi servicii. Ea constă în măsurarea şi evidenţierea valorii
adăugate brute în unităţile din interiorul ţării şi agregarea acesteia pe
ramuri şi la nivelul economiei naţionale.
Valoarea adăugată brută se calculează ca diferenţă între produsul global
brut şi consumul intermediar.
Calculul se face pe ramuri. Din produsul global al fiecărei ramuri se
elimină valoarea consumului intermediar.
VABi  PGi  CI i i = 1, n ramuri
iar
n
PIB pp  VABi
i 1
b) Metoda utilizării producţiei finale presupune însumarea componentelor
care exprimă folosirea bunurilor şi serviciilor ce formează producţia finală
respectiv; consumul personal (privat) (Cpv), consumul public (Cpb),
investiţiile brute (Ib) şi exportul net (Expnet).
PIB pp  C pv  C pb  I b  Expnet
Consumul privat (Cpv) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor de
consum destinate satisfacerii nevoilor oamenilor.
La măsurarea consumului privat se poate pleca de la două concepte:
Conceptul de piaţă (restrâns) care determină includerea în consumul privat
numai a bunurilor şi serviciilor cumpărate, deoarece informaţiile privind vânzările
către populaţie se obţine relativ uşor. Prezintă dezavantajul că nu cuprinde o serie
de componente ale consumului menajelor ca: autoconsumul fermelor agricole,
consumul din producţia casnică etc.
Conceptul de piaţă (larg) determină includerea în consumul privat a tuturor
bunurilor şi serviciilor care sunt folosite pentru satisfacerea necesităţilor. În
practică acest criteriu este costisitor deoarece ar trebuie evaluate unele elemente
cum ar fi: cadourile, producţia casnică (spălatul, pregătirea mâncării etc.). Totuşi
s-a realizat o îmbinare între cele două concepte, astfel consumul privat cuprinde
bunurile şi serviciile cumpărate dar şi bunurile din producţie proprie care au fost
consumate.
Consumul public (al statului) (Cpb) exprimă cheltuielile investiţiilor
guvernamentale ocazionate de cumpărarea de bunuri şi servicii. Sectorul public
produce, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale, o diversitate de bunuri şi servicii
(şosele, diguri, şcoli, parcuri, servicii juridice, de apărare etc.) care în mod normal
nu se produc în sectorul privat sau se produc în cantităţi insuficiente.
54
Producerea bunurilor şi serviciilor guvernamentale presupune consumarea
unor resurse.
Cheltuielile efectuate de sectorul guvernamental cu cumpărarea acestor
bunuri şi servicii exprimă partea din PIB utilizată în acest sector.
Prin urmare, nu se cuprind în calculul consumului statului decât
cheltuielile care sunt însoţite de flux de bunuri şi servicii excluzându-se cele care
nu sunt însoţite de un flux invers de bunuri şi servicii ca: plata pensiilor, plata
ajutoarelor de şomaj, plata asigurărilor sociale, alocaţiile etc.
Investiţiile brute (Ib) cuprind formarea brută a capitalului fix şi variaţia
stocurilor.
Formarea brută a capitalului fix reprezintă valoarea bunurilor destinate
altor scopuri decât cele militare, cu o valoare mai mare decât o anumită limită
admisă şi durată mai mare de un an, precum şi valoarea serviciilor încorporate în
bunurile de capital fix.
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa între intrările în stocuri şi ieşirile
din stocuri în cursul perioadei considerate. Stocurile cuprind toate bunurile care
nu fac parte din capitalul fix şi care se găsesc la un moment dat, în posesia
unităţilor productive rezidente.
Exportul net (Expnet) reprezintă diferenţa dintre valoarea bunurilor şi
serviciilor exportate şi valoarea celor importate.
Dacă exportul este mai mare decât importul, diferenţa poate fi considerată
un adaos la celelalte categorii de cheltuieli, dacă exportul este mai mic decât
importul, diferenţa urmează să fie scăzută din suma celorlalte categorii de
cheltuieli.
c) Metoda veniturilor constă în însumarea elementelor care exprimă
compensarea factorilor de producţie concretizată în veniturile primite de
proprietarii acestora (sub formă de salarii, dobânzi, rente, profituri) în
alocaţiile pentru consumul de capital fix şi în impozite indirecte.
Compensarea factorilor de producţie sau preţul factorilor exprimă plăţile
efectuate de producători în scopul asigurării serviciilor factorilor de producţie, a
căror utilizare face posibilă producerea bunurilor şi serviciilor.
Alocaţiile pentru consumul de capital fix exprimă deprecierea fizică a
capitalului fix în decursul unui an şi se măsoară prin suma alocată anual pentru a
acoperi deprecierea şi pierderile de capital fix.
Impozitele indirecte nete reprezintă diferenţa dintre impozitele indirecte
plătite de firme guvernului şi subvenţiile plătite de guvern acestora.
Impozitele percepute de guvern (stat) sunt împărţite în două mari categorii:
directe, stabilite asupra veniturilor – salarii, dobânzi, dividente, chirii, profituri şi
indirecte, suportate de cumpărător şi consumator, stabilite fie de cifra de afaceri,
fie pe valoarea activelor de proprietate, fie pe unele produse (ţigări, băuturi etc.)
Subvenţiile de exploatare reprezintă în Sistemul Conturilor Naţionale, ca şi
în contabilitatea naţională sumele virate de gurven firmelor private şi corporaţiilor

55
publice cu menirea de completa veniturile provenite din vânzarea bunurilor şi
serviciilor. Aceste sume reprezintă opusul impozitelor indirecte.
În concluzie se poate spune că PIB calculat după această metodă cuprinde:
- compensarea factorului muncă (salarii, impozite pe salarii, CAS etc.)
- dobânzi şi rente
- alocaţii pentru consum de capital fix
- impozite indirecte
- profitul proprietarilor
- profitul corporaţiilor format din: impozit pe profit, dividende, profit
nedistribuit.
2. Produsul Naţional Brut (PNB) denumit şi Venit Naţional Brut (evaluat
la preţurile factorilor) sau Cheltuieli Naţionale Brute (evaluat la preţurile
pieţei). Este definit ca valoare curentă de piaţă a tuturor bunurilor şi serviciilor
finale produse de agenţii naţionali într-o perioadă de un an. Mărimea PNB se
estimează pornind de la PIB, dacă se dispune de informaţii privind producţia
finală brută a agenţilor naţionali ce îşi desfăşoară activitatea în străinătate
(care se adaugă) şi cea a agenţilor străini ce îşi desfăşoară activitatea în
interiorul ţării pentru care se face calculul (se scade), astfel se determină
soldul de valoare adăugată brută în raport cu străinătatea (SVAB).
PNBpp = PIBpp + SVABSpp
În cazul în care soldul este negativ se va scădea din PIB.
3. Produsul Intern Net (PIN) este definit ca valoarea netă totală de piaţă a
bunurilor şi serviciilor finale, produse de agenţii interni într-o perioadă de timp.
Dacă PIN se exprimă la preţurile factorilor, el evidenţiază valoarea netă a
produsului final din punct de vedere al producătorului, iar la preţurile pieţei
reflectă aceiaşi producţie, din punct de vedere al consumatorului.
Produsul Intern Net se estimează în mod obişnuit pornind de la Produsul
Intern Brut, din care se scad amortizările (alocaţiile pentru consum de capitl fix).
PINpp = PIBpp - Am
PINpf = PINpp - Iindnete
4. Produsul Naţional Net (PNN) exprimă valoarea netă a bunurilor şi
serviciilor finale, produse de agenţii economici naţionali într-o perioadă
determinată de timp.
Se calculează pornind de la PIN care este corectat cu soldul dintre
veniturile din activitatea economică şi din patrimoniu ale agenţilor economici
naţionali care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi cele ale agenţilor străini pe
teritoriul ţării (SVANS).
PNNpp = PINpp + SVANS
PNNpf = PNNpp - Iindnete
Evaluat la preţurile factorilor PNN poartă denumirea de venit naţional.
Produsul Naţional Net mai poate fi estimat şi pornind de la PNB şi PIB
astfel:
PNNpp = PNBpp - Am
56
PINpp = PIBpp + SVABSpp - Am
PNNpf = PIBpp - Iindnete + SVABS - Am
5. Venitul naţional (VN) este un indicator fundamental care pe de o parte
pune în evidenţă veniturile încasate de proprietarii factorilor de producţie în
schimbul resurselor furnizate unităţilor productive din economie sau veniturile din
muncă şi din proprietate, iar pe de altă parte reflectă utilizarea veniturilor
provenite din activitatea productivă pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi
pentru economisire.
Mărimea venitului naţional se calculează pornind de la fluxurile de
venituri şi de la fluxurile de cheltuieli. Se poate aplica:
- metoda însumării veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea
bunurilor şi serviciilor;
- metoda însumării cheltuielilor.
6. Venitul personal (VP) exprimă veniturile curente ale persoanelor
provenite din activitatea productivă şi din transferuri de la guvern şi
întreprinderi.
Venitul menajelor reprezintă sursa consumului de bunuri şi servicii şi al
economiilor gospodăriilor. Prin urmare are implicaţii asupra dimensiunii cererii
finale de bunuri şi servicii de consum şi de bunuri şi investiţii.
Uzual mărimea venitului personal este estimată pornind de la venitul
naţional, eliminând toate veniturile care nu revin menajelor (persoanelor) şi
adăugând veniturile de la guvern şi întreprinderi care nu provind din participarea
la activitatea economică.
Impozit pentru asigurări sociale Transferuri de la guvern
VP= - Profituri nedistribuite ale + şi întreprinderi
VN societăţilor Dobânzi primite de
Impozite pe veniturile societăţilor populaţie
7. Venitul personal disponibil (VPD) rezultă prin eliminarea impozitelor
personale ale populaţiei din venitul personal.
VPD = VP - Ipop
Ipop – impozitele populaţiei
Exprimă veniturile menajelor care pot fi folosite pentru acoperirea
cheltuielilor personale (cumpărarea de produse şi servicii etc.) şi pentru
economisire.

57
Exemplul 2. Se cunosc următoarele date macroeconomice la nivelul anului
2003. Date se prezintă astfel:
Tabelul 13.3
Indicatorul Simbol Date pe anul 2003
(mld. lei)
1. Producţia brută – PBpf 505000
preţul factorilor
2. Consum intermediar – CIpf 252000
preţul factorilor
3. Amortizarea Am 24100
capitalului fix
4. Impozite indirecte nete Iindnete 15000
5. Valoarea adăugată VABRS 30000
brută a agenţilor naţionali
din străinătate
6. Valoarea adăugată VABSR 90000
brută a agenţilor străini
din România
7. Soldul valorii adăugate SVANS -55000
nete în raport cu
străinătatea
8. Elemente ale Vfact 25000
veniturilor factorilor de
producţie ce nu revin
populaţiei
9. Impozite pe venituri şi Ipop 75000
proprietate plătite de
populaţie
10. Transferuri către Tpop 90000
menaje
Să se calculeze:
1. Produsul Intern Brut (PIB) şi Produsul Intern Net (PIN) la preţurile pieţei şi
preţurile factorilor.
2. Produsul Naţional Brut (PNB) şi Produsul Naţional Net (PNN) la preţurile
pieţei şi preţurile factorilor.
3. Venitul naţional (VN), venitul personal al menajelor (VPM) şi venitul
disponibil al menajelor (VDM).
Rezolvare:
1.
PIB pp  VABi  I ind nete
 ( PB pf  CI pf )  I ind
nete
 (505000  252000)  15000  268.000
mld. lei
PIB pf  PIB pp  I ind
nete
 268000  15000  253.000 mld.lei
58
PIN pp  PIB pp  Am  268000  24100  243900 mld.lei
PIN pf  PIN pp  I ind
nete
 243900  15000  228900 mld.lei
2.
PNB pp  PIB pp  SVABS  268000  60000  208000 mld.lei
SVABS  VAB RS  VABSR  30000  90000  60000 mld.lei
PNB pf  PNB pp  I ind
nete
 208000  15000  193000 mld.lei
PNN pp  PIN pp  SVANS  243900  55000  188900 mld.lei
PNN pf  PNN pp  I ind
nete
 188900  15000  173900 mld.lei
3.
VN  PNN pf  173900 mld.lei
VPM  VN  V fact  Tpop  173900  25000  90000  238900 mld.lei
VDM  VPM  I pop  238900  75000  163900 mld.lei

3.3 Analiza structurii şi dinamicii economiei naţionale

Agregatele macroeconomice stau la baza calculelor şi analizelor la nivelul


economiei naţionale. Pe baza lor se determină o serie de indicatori derivaţi care
permit urmărirea unor aspecte esenţiale ale unor activităţi economice cum ar fi:
structura şi dinamica economiei naţionale, eficienţa utilizării factorilor de
producţie, analiza legăturii dintre componentele economiei naţionale sau
compararea indicatorilor din România cu cei din alte ţări.
Structura economiei naţionale se poate determina cu ajutorul mărimilor
relative de structură, combinate cu următorii indicatori: valoarea adăugată brută,
populaţia ocupată sau fondurile fixe. Se poate astfel calcula:
VABi
- structura produsului intern brut pe ramuri: VABi*  100
PIB
POi
- structura populaţiei ocupate pe ramuri: PO *  100
 POi
Ff i
- structura fondurilor fixe pe ramuri: Ff *  100
 Ff i
Structurile menţionate pot fi analizate şi în dinamică punându-se în
evidenţă rolul fiecărei ramurii în economia naţională.
Analiza economiei naţionale se bazează pe indicatorii macroeconomici
care pot fi exprimaţi în preţuri comparabile sau constante întrucât preţurile curente
nu sunt semnificative în evidenţa modificărilor în timp. Pentru a înlătura acest
aspect se transformă indicatorii exprimaţi în preţuri curente în preţuri comparabile
cu ajutorul indicelui deflator de preţ.
59
Indicii deflatori sunt indici de preţuri de tip Paasche de forma:
q p
 q1 p0   q1 p1  q1 p1
1 0
sau
q p
 q1 p0   q1 p1  q1 p0
1 1
unde;
 q1 p0 - indicatorul valoric din perioada curentă în preţurile perioadei de
bază
q p1 1 - indicatorul valoric din perioada curentă în preţurile perioadei
curente
q p1 1
- indicele de preţ deflator
q p1 0

Dinamica produsului intern brut se analizează în preţuri comparabile


astfel:
PIB0crt  PIB0comp
PIB1crt
PIB1comp  D
I PIB

Calculul se poate realiza şi pe componente ale produsului intern


brut(metoda utilizării producţiei finale) prin raportarea fiecărui element al acestuia
în preţuri curente la indicii de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei
componente.
După calculul produsului intern brut în preţuri comparabile se poate trece
la stabilirea dinamici agregatului respectiv prin calculul indicelui PIB:
PIB1comp
I PIB  100
PIB0comp
Indicele PIB nu este influenţat de modificarea preţurilor aşadar el indică o
evoluţie reală a agregatului analizat. Când indicatorii de rezultate sunt exprimaţi
în preţuri constante analiza în dinamică se poate realiza cu ajutorul seriilor
cronologice.
Întrebări:
1.Definiţi producţia fizică şi arătaţi modalitatea ei de calcul.
2. Arătaţi care sunt principalii indicatori valorici şi care sunt relaţiile lor de
calcul.
3. Explicaţi principalele corelaţii dintre indicii indicatorilor valorici.
4. Caracterizaţi principalii indicatori macroeconomici şi explicaţi rolul lor
5. Precizaţi care este rolul indicelui deflator PIB.

60
INDICATORII NIVELULUI DE TRAI

4.1. Sistemul de indicatori ai nivelului de trai

Calitatea vieţii depinde de puterea de dezvoltare a unei naţiuni, de politica


socială prin care se asigură veniturile populaţiei pentru consum, pentru asigurarea
cheltuielilor social – culturale.
Cunoaşterea bunăstării populaţiei necesită calculul unor indicatori de
sinteză care să cuantifice nivelul, structura şi calitatea vieţii.
Conceptul de nivel de trai este de mare complexitate, motiv pentru care
necesită utilizarea unui sistem de indicatori, grupaţi astfel:
1. Indicatorii generali ai nivelului de trai – măsoară potenţialul de
asigurare a calităţii vieţii, dar nu prezintă o evaluare semnificativă a nivelului de
trai ca de exemplu Produsul Intern Brut, Produsul Naţional pe locuitor, mărimea,
structura şi evoluţia avuţiei naţionale.
2. Indicatori direcţi ai nivelului de trai cum sunt:
- consumul de bunuri şi servicii de către populaţie;
- veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei;
- nivelul cultural al populaţiei;
- nivelul de urbanizare;
- calitatea mediului înconjurător;
- modul de folosire a timpului liber.
3. Indicatori ai efectelor nivelului de trai cuprind: indicatori
demografici: rata natalităţii, rata mortalităţii, sporul demografic, durata medie a
vieţii.
Cele trei grupe de indicatori dau posibilitatea cuantificării corecte a
nivelului de trai dintr-o ţară, precum şi realizarea comparaţiilor internaţionale.

4.2. Indicatorii veniturilor populaţiei

Venitul naţional se repartizează celor care l-au produs. De aceea în primul


rând sunt compensaţi angajaţii prin salariile ce se plătesc.
Proprietarilor le revine venitul din activităţi indirect productive. Altor
categorii de persoane le revin veniturile provenind din rente, cum ar fi venitul din
proprietatea asupra unor patente (drepturi de autor), venitul brut provenit din rente
ale persoanelor ce locuiesc în casele personale (echivalent cu valoarea unei chirii
corespunzătoare ce ar trebui plătită dacă nu ar poseda locuinţa).

4.2.1. Salariul real şi indicele salariului real

De-a lungul timpului s-au dat mai multe explicaţii cu privire la


semnificaţia salariului. Unii autori îl consideră ca o plată pentru închirierea forţei
de muncă sau pentru muncă, alţii ca preţ pentru cumpărarea mărfii forţei de
61
muncă, iar o a treia categorie de autori susţine că este o sumă plătită celui care îşi
„închiriază serviciile”.
Salariul reprezintă suma de bani, pe care o primeşte cel care depune o
muncă socială utilă, în calitatea sa de factor de producţie.
Salariul este o mărime permanent supusă unor procese contradictorii de
diferenţiere de la o persoană la alta. Diferenţierea are la bază mai întâi calităţile,
aptitudinile foarte diferite de la individ la individ ale salariaţilor, la care se adaugă
caracterul muncii.
Evoluţia societăţii arată că atât mărimea salariului, cât şi diferenţele dintre
salarii, trebuie astfel stabilite încât să păstreze permanent vie incitaţia la muncă şi
aspiraţia la ridicarea pregătirii profesionale.
Din punct de vedere al salariatului, suma de bani pe care o primeşte atunci
când lucrează reprezintă salariului nominal.
Salariul nominal se prezintă ca salariul brut şi net.
Salariul nominal brut (Snb) reprezintă suma de bani primită de angajat
pentru munca prestată şi cuprinde:
- sume băneşti şi drepturi în natură ce revin salariaţilor pentru munca
prestată;
- sporurile şi indemnizaţiile acordate ca procent din salariu sau ca sume
fixe;
- sumele aferente timpului nelucrat (indemnizaţii pentru concediile de
odihnă şi studii, sumele aferente concediilor medicale);
- premii plătite din fondul de salarii din profitul net.
Salariul nominal net (Snn) reprezintă salariul nominal brut diminuat cu
reţinerile pentru impozitul pe salariu, contribuţia pentru pensia suplimentară,
contribuţia la fondul de şomaj. Cantitatea de bunuri şi servicii de orice fel, care
poate fi cumpărată la un moment dat cu salariul nominal reprezintă salariul real.
Acesta diferă şi el de la o persoană la alta, de la o piaţă la alta.
Nivelul salariului real depinde de doi factori: nivelul salariului nominal net
şi indicele preţurilor de consum (IPC) faţă de perioada de referinţă.
Pentru perioada de referinţă (0)
Sr0 = Sn0
Sn0 - salariul nominal în perioada de referinţă (0)
Pentru perioada de referinţă (1)
Sn
Sr1  1 , Sn1 – salariul nominal în perioada curentă
IPC
IPC – indicele preţurilor de consum
Indicele salariul real (Isr) arată schimbarea puterii a salariului nominal (Sn)
S I
I sr  r1 100 sau I sr  sn 100 când:
Sr 0 IPC
Isnn > IPC → o creştere a puterii de cumpărare
Isnn = IPC → puterea de cumpărare va fi aceeaşi

62
Isnn < IPC → va avea loc o diminuare a puterii de cumpărare
La nivelul agentului economic sau la nivelul de ramură se calculează
salariul mediu lunal ( S nl ), salariul mediu trimestrial ( S nt ) şi salariul mediu anual
( S na ):
FS l
a) S nl 
,
Tl
unde: FSl – fondul de salarii lunar
Tl - numărul mediu lunar de salariaţi
4
 FS t
FS t1  FS t 2  FS t 3  FS t 4 t 1
b) S nt  
Ttrim T trim
12

FS1  FS 2  ...  FS12 i 1  FS i


c) S na   unde:
Ta Ta
FSt1-4 – fondul de salarii trimestrial
FSi - fondul de salarii pe fiecare lună
Ttrim - numărul mediu trimestrial de salariaţi
Ta - numărul mediu anual de salariaţi
În practica economică statistică, salariul mediu brut nominal şi real se
calculează luna prin anchete realizate în urma sondajelor şi a unei metodologii
bine fundamentate.
Din cauza creşterii numărului de agenţi economici s-a renunţat din anul
1991 la înregistrările exhaustive, folosindu-se un eşantion de agenţi economici
care sunt reprezentativi pe ramuri de activitate. Probabilitatea ca un agent
economic să fie inclus în eşantion este proporţională cu ponderea numărului său
de salariaţi în ansamblul salariaţilor din ramura respectivă. Din cauza frecvenţelor
schimbărilor organizatorice subeşantioanele se actualizează periodic.
La nivelul economiei naţionale, salariul mediu nominal brut şi net se
determină ca o medie aritmetică ponderată, prin ponderea salariilor medii pe
ramură cu numărul salariaţilor din fiecare ramură.
Pornind de la relaţia
FS
Sn   FS  S n  T (1)
T
La nivelul ramurilor
 FS i
S ni  cu i  1, n (2)
 Ti
Înlocuind (1) în relaţia (2) obţinem

63
 S ni  Ti
S ni    S ni  Ti i  1, n (3)
*

 Ti
S-a ajuns la un model de analiză cu doi factori, calitativ (salariul mediu
nominal) şi cantitativ (structura numărului de salariaţi).
S ni - salariul mediu nominal pe ramurile luate în calcul
Ti * - structura numărului de salariaţi în ramurile luate în calcul
Mărimea şi dinamica salariului sunt influenţate de numeroşi factori, mai
ales cu caracter indirect cum sunt:
- gradul de organizare în sindicate şi capacitatea sindicatelor de a obţine
câştig de cauză pentru revendicările salariaţilor;
- capacitatea salariaţilor de a se organiza şi dialoga cu patronatul sau/şi cu
organele specializate ale statului cu prilejul desfăşurării acordurilor
colective;
- migraţia internaţională a forţei de muncă;
- legislaţia cu privire la mişcarea grevistă şi revendicativă din fiecare ţară.
În mod practic, salariul este reajustat prin indexare. Când reajustările se
realizează lunar, puterea de cumpărare este stabilă, dacă reajustările se realizează
la perioade mai mari de timp, puterea de cumpărare a salariilor scade.
Exemplul 1. Pentru doi ani consecutivi se cunosc următoarele date
referitoare la fondul de salarii, modificarea preţurilor şi structura cheltuielilor de
consum ale unei familii de salariaţi. Datele se prezintă astfel:
Tabelul 14.1
Indicatorul Simbol Date pentru anul
2003 2004
1. Fondul de salarii (mld.lei) Fbs 325.000 357.300
2. Greutatea specifică a impozitului pe gimp 21,3 21,7
salarii în fondul brut de salarii
3. Greutatea specifică a cotizaţiilor gcs 5,0 5,0
sociale
4. Numărul mediu al salariaţilor (mii T 5600 55000
pers.)
5. Structura cheltuielilor de consum ale 100,0
t
familiilor de salariaţi Cs x
- mărfuri alimentare Csalim 43,0 x
nealim
- mărfuri nealimentare Cs 45,0 x
- servicii Csserv 12,0 x
6. Indicatorii preţurilor şi tarifelor x x
serviciilor IPC
- mărfuri alimentare IPCalim x 127,0
nealim
- mărfuri nealimentare IPC x 121,0
- servicii IPCserv x 124,0

64
Să se determine:
1) Indicatorul preţurilor de consum pe total IPC;
2) Salariul mediu nominal anual şi lunar şi indicii acestora;
3) Salariul mediu real şi indicele acestuia.

1. Indicele preţurilor de consum se determină ca un indice de tip


Laspeyres, după relaţia:
 i p  q 0 p 0  i p  c0
IPC     i p  c0*
 q0 p0  c0
IPC  127  0,43  121 0,45  124  0,12  123,94%
În perioada curentă faţă de perioada de bază preţurile au crescut cu
23,94%.

2. Salariul nominal se determină în general pe baza relaţiei:


F
S n  ns , unde Fns – fondul net de salarii
T
T - numărul mediu de salariaţi
Fns  Fbs  I mp  CAS
Fns0  325.000  (325.000  0,213)  (325.000  0,05)  325.000  69225  16250  239525mld .lei
Fns1  357.300  (357.300  0,217)  (357.300  0,05)  357.300  77534  17865  261901mld .lei
Fns0 239.525 109
S na0    42772321lei / an
T0 5600 103
F 261.901109
S na1  ns1   47618364lei / an
T1 5600 103
S na0 42772321
S nl0    3564360lei / luna
12 12
S na1 47618364
S nl1    3968197lei / luna
12 12
S na1 47618363
I sna    1,113 100  111,3%
S na0 42772321
În perioada de referinţă salariul nominal a crescut cu 11,3%.

3. S r 0  S n0  3564360lei / luna
S n1 3968197
S r1    3201708lei / luna
IPC 1,2394

65
S r1 3201708
I sr    0,898 100  89,8%
S r 0 3564360

Rezultă că în perioada de referinţă, datorită faptului că IPC a crescut într-


un ritm mai alert decât indicele salariului nominal (1,2394 > 1,113), indicele
salariului real, deci puterea de cumpărare a salariaţilor s-a diminuat cu aproape 10
%.

4.2.2. Veniturile reale ale populaţiei

Venitul personal (VP), parte din venitul naţional (VN) reflectă venitul
primit efectiv de sectorul individual, inclusiv transferurile de proprietăţi, iar
mărimea lui este factorul determinant al înclinaţiei pentru consum şi pentru
economii.
Veniturile populaţiei se pot grupa astfel:
1. Veniturile din muncă şi din proprietate:
- salariul din activitatea de bază
- venituri din activităţi pe cont propriu
- venituri din activităţi suplimentare
- venituri din vânzarea produselor agroalimentare
- contravaloarea produselor consumate realizate în gospodăria proprie
- venituri din patrimoniu: chirii, dividende, dobânzi
2. Venituri din transferuri sociale: pensii, ajutoare de şomaj, alocaţii copii,
burse etc.
Structura veniturilor depinde de statutul capului de gospodărie şi de
mediul de rezidenţă (urban sau rural), astfel: în mediul urban al cărui cap de
familie este salariat, veniturile salariale reprezintă 70% din totalul veniturilor, în
timp ce în mediul rural acestea au o pondere de 49 %.
În practica statisticii din ţara noastră, veniturile populaţiei se determină pe
baza Anchetei Integrate în Gospodării (AIG), care este o anchetă statistică anuală
asupra câştigurilor salariale şi câştigului forţei de muncă realizată în unităţile
economico-sociale din sectoarele public, privat, mixt, cooperatist şi obştesc.
Ancheta Integrată în Gospodării este o cercetare multifuncţională
permanentă, ce permite colectarea informaţiilor privind: componenţa
gospodăriilor, veniturile, cheltuielile şi consumul acestora şi alte aspecte ale
nivelului de trai al populaţiei. Ancheta se realizează pe un eşantion naţional,
cuprinzând într-un an aproximativ 36.000 de gospodării. Cercetarea se efectuează
în cadrul a 501 centre de cercetare amplasate în 365 localităţi urbane şi rurale din
toate judeţele ţării şi municipiul Bucureşti.
Includerea unei gospodării într-o anumită categorie socio-economică s-a
făcut pe baza statutului ocupaţional principal al capului gospodăriei. În categoria
ţărani s-au inclus gospodăriile de locuitori pe cont propriu în agricultură şi

66
membrii ai asociaţiei agricole. În cadrul gospodăriilor de pensionari s-au inclus şi
pensionarii agricoli.
Veniturile personale ale menajelor (VPM) se determină pe baza relaţiei:
VPM = Vmp + Tpop
unde:
Vmp - venituri din muncă şi din proprietăţi
Tpop - transferuri curente către populaţie

Veniturile disponibile ale menajelor se determină pe baza relaţiei:

VDM = VPM - Ipop


Ipop – impozitele plătite de populaţie

Pe baza veniturilor disponibile se determină veniturile reale ale populaţiei

VRM0 = VDM0
VDM 1
VRM 1 
IPC
Se calculeză pe baza:
- veniturilor totale nete şi reale ale populaţiei;
- venitului mediu net şi real pe o familie care se grupează după statutul
socio-profesional al capului de familie (salariat, pensionar, ţăran, şomer,
patron);
- venitul mediu net şi real pe o persoană
În România 96% din venituri sunt utilizate pentru consum şi numai 4%
pentru economisire.
Exemplul 2. Se cunosc date pentru doi ani consecutivi privind veniturile
populaţiei şi modificările de preţuri.
Datele se prezintă astfel:
Tabelul 14.2
Indicatorul Simbol Date pentru anul
2002 2003
1. Venitui din muncă şi din proprietate (mld.lei) Vmp 1480000 1670000
2. Veniturile populaţiei din transferuri curente Tpop 347000 370500
(mld.lei)
3. Transferuri curente suportate de populaţie(mld.lei) Ipop 201000 240000
4. Indicii preţurilor de consum IPC x x
- mărfuri alimentare IPCsalim x 128,0
- mărfuri nealimentare IPCsnealim x 120,0
- servicii IPCsserv x 124,0
5. Cheltuieli de consum ale unei familii (mii lei) 20000 x
ΣC
- mărfuri alimentare Calim 8900 x
- mărfuri nealimentare Cnealim 6700 x
- servicii Cserv 4400 x
67
Să se calculeze:
1) Indicele preţurilor de consum al populaţiei IPC;
2) Veniturile disponibile ale menajelor VDM şi indicele acestora;
3) Veniturile reale ale menajelor VRM şi indicele acestora.

1.
 i p  q0 p0  i p  c0 1,28  8900  1,2  6700  1,24  4400
IPC    
 q0 p0  c0 20000
24888
  1,244 100  124,4%
20000
Preţurile au crescut în anul curent (1) faţă de anul de bază (0) cu 24,4 %

2. VDM = Vmp + Tpop - Ipop


VDM 0  1480000  347000  201000  1626000mld .lei
VDM1  1670000  370500  240000  1800500mld .lei
VDM 1 1800500
I1VDM
/0    1,107 100  110,7%
VDM 0 1626000
Veniturile disponibile ale populaţiei au crescut cu 10,7%.

3. VRM0 = VDM0 = 1626000 mld.lei


VDM 1 1800500
VRM 1    1447347mld .lei
IPC 1,244
VRM 1 1447347
/0 
I1VRM   0,890 100  89%
VRM 0 1626000
Veniturile reale ale populaţiei s-au redus cu 11% deoarece indicele
preţurilor de consum a crescut într-un ritm mai rapid decât cel al veniturilor
disponibile.
IPC > IVDM (1,244 > 1,107)

4.3. Indicele preţurilor de consum IPC

Spre deosebire de factorul de deflaţie care este calculat pentru toate


produsele şi serviciile realizate în economie, indicele preţurilor de consum este un
indice al preţurilor bunurilor ce constituie „coşul de cumpărături” strict necesare
pe care îl procură de obicei majoritatea cumpărătorilor urbani, coş care este
aproximativ acelaşi în fiecare an.
În practica statistică românească sursele de date pentru determinarea
preţurilor de consum şi tarifelor sunt cercetările selective realizate pe un eşantion
reprezentativ de produse şi puncte de culegere (magazine, pieţe şi unităţi
prestatoare de servicii).

68
Indicele preţurilor de consum măsoară evoluţia de ansamblu a preţurilor
mărfurilor cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie într-o
anumită perioadă (denumită curentă) faţă de o altă perioadă (denumită perioada de
bază sau de referinţă).
Preţurile se culeg cu periodicitate constantă în timpul lunii, de către
anchetatori statistici specializaţi, eşantionul punctelor de culegere cuprinde circa
5300 magazine de vânzare cu amănuntul şi unităţi prestatoare de servicii,
amplasate în toate judeţele ţării. Ponderile, reprezentând importanţa relativă a
fiecărui articol în consumului populaţiei, se obţin pe baza cercetării bugetelor de
familie.
Indicele se calculează ca medie aritmetică ponderată a preţurilor pe baza
formulei Laspeyres (formulă utilizată de către toate ţările europene şi organismele
internaţionale).
Până în anul 1993, în calculul indicelui preţurilor de consum, s-a utilizat ca
sistem de ponderare, structura cheltuielilor de consum din cercetarea bugetelor de
familie din anul 1990; începând cu luna ianuarie 1994 se utilizează structura
acestor cheltuieli din anul 1993. Din anul 1999, calculul indicilor lunari se
realizează în preţurile medii din anul 1997 (anul 1997 = 100) şi ponderile din
acelaşi an, determinate pe baza cheltuielilor medii înregistrate în Anchetele
Integrate în Gospodării (AIG). Începând cu ianuarie 2000, calculul indicilor lunari
cu bază fixă se realizează cu preţurile medii din anul 1998 şi ponderile din acelaşi
an, determinate pe baza cheltuielilor din AIG.
Pentru a nu se întrerupe seria indicilor de preţuri atunci când se trece de la
o bază la alta, s-a construit un „coeficient de racordare” care permite realizarea
legăturii dintre serii cu baze diferite, de exemplu seria de indici cu bază veche şi
cea cu bază nouă.
Coeficientul de racordare la începutul anului 2000 s-a determinat prin
raportarea indicelui Laspeyres calculat pentru luna decembrie 1999 în vechea bază
(1997 = 100) şi un altul tot pentru luna decembrie 1999 însă în noua bază (1998 =
100).
Această metodologie se aplică în ţările Uniunii Europene.
Indicele preţurilor de consum, determinat ca un indice de tip Laspeyres are
o serie de calităţi; dă posibilitatea realizării unor serii de date pe durate de timp
mai îndelungate şi exprimă variaţiile nete ale preţurilor. Prezintă dezavantajul
(care nu este totuşi un inconvenient), că nu este influenţat de schimbările
intervenite în structura şi calitatea producţiei.
Din schimbul de experienţă realizat cu Institutul Naţional de Statistică şi
Studii Economice din Franţa, în România s-a optat pentru un indice de tip
Laspeyres, cu formula generală:
n Pi
 1i  c0i  i p  c i
n

i 1 P 0
IPC  0
 i 1 i
 c0i
 c0

69
în care:
q0i p0i
c0i  - ponderea unei componente de cheltuieli din perioada de
 q0i p0i
bază (poate fi exprimată în procente, promile sau sub formă de coeficienţi).
q0i p0i - cheltuieli de consum la nivelul sortimentului
 q0i p0i - volumul total al cheltuielilor de consum
p0i , p1i - preţul sortimentului i.
Metoda nu necesită cunoaşterea cantităţilor fizice, ale mărfurilor sau
serviciilor consumate, ci numai structura cheltuielilor ce revin în medie pe o
familie.
Indicele preţurilor de consum se obţine prin agregare, potrivit metodei
contribuţiilor, în următoarea succesiune:
a) Indicele de preţ la nivel de varietate.
Varietatea este unitatea de observare propriu-zisă.
p vi
i1vi/ 0  1vi 100
p0
unde:
p1vi - preţul varietăţii “i” din perioada curentă;
vi
p 0 - preţul varietăţii “i” din perioada de bază ce reprezintă de obicei preţul mediu
al unei perioade (de exemplu preţul mediu al anului 1997), aferent varietăţii “i” la
punctul de culegere.
Unui sortiment îi corespund mai multe varietăţi.

b) Indicele sortimentului este obţinut ca o medie aritmetică simplă a


indicilor de preţ la nivel de varietate, adică a indicilor înregistraţi în cele
68 de centre de observare notate în formula de mai jos cu “n”.
 i vi
i1si/ p  1 / 0 , n < 68
n
Sortimentul este selectat în cadrul unui post de cheltuieli potrivit criteriului
că, sortimentul este esenţial pentru satisfacerea nevoilor de consum din postul de
cheltuieli.
Unui post de cheltuieli îi corespund mai multe sortimente.
c) Indicele agregat la nivel de post de cheltuieli.
Prin post de cheltuieli se înţeleg cheltuielile efectuate de consumatori
pentru satisfacerea unor nevoi concrete de consum de bunuri.
Indicele se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor de
sortiment care fac parte din postul de cheltuieli, potrivit relaţiei:
 IPC si  g 0si
i1 / p 
pci

 g 0si
70
unde: g 0si - ponderea sortimentului de cheltuieli “si” în cadrul postului de
cheltuieli
 g 0si - ponderea postului de cheltuieli
Ponderea postului de cheltuieli este mai mare sau cel mult egală cu suma
ponderilor sortimentelor componente din cadrul postului.

d) Indicele agregat la nivel de grupă de mărfuri şi servicii – se calculează


ca o medie aritmetică ponderată a indicilor la nivel de post de cheltuieli
care fac parte din grupa de mărfuri şi servicii:
 IPC PCi  g 0PCi
i1Gr/ p 
 g 0PCi
unde: g 0PCi - ponderea postului de cheltuieli în cadrul grupei
 g 0PCi - ponderea cheltuielilor grupei de mărfuri şi servicii.

e) Indicele agregat la nivel general, respectiv indicele preţurilor de consum


total se calculează ca o medie aritmetică ponderată a indicilor la nivel de
grupe de cheltuieli:
 i1Gr/ p  g 0ci
IPC 
 g 0ci
g 0ci
unde: - ponderea categoriei de cheltuieli “i” în totalul cheltuielilor luate în
 g 0ci
calcul.
Exemplul 3. Să se studieze pentru doi ani consecutivi influenţa indicelui
preţurilor de consum asupra salariului real.
Datele se prezintă astfel:
Tabel nr.14.3
Indicatorul Simbol Valoarea indicatorilor
2003 2004
1. Fondul net de salarii (mld.lei) Fns 237840 261315
2. Numărul mediu al salariaţilor (mii pers.) T 5300 5150
3. Structura cheltuielilor de consum ale Cs 100,0 -
familiilor de salariaţi:
- mărfuri alimentare Csalim 46,0 x
- mărfuri nealimentare Csnealim 42,0 x
- servicii Csnealim 12,0 x
4. Indicatorii preţurilor şi tarifelor % IPC - -
- mărfuri alimentare IPCalim - 128,0
- mărfuri nealimentare IPCnealim - 122,0
- servicii IPCserv - 125,0
71
Rezolvare:
Pentru a studia influenţa indicelui preţurilor de consum asupra salariului
real se parcurg următorii paşi:
1. Se calculează salariul mediu nominal şi indicele acestuia:
Fns
Sn 
T
237840 109
S n0   44875472 lei/an
5300 103
261315 109
S n1   50740777 lei/an
5150 103
S n1 50740777
I sn    1,242 100  124,2%
S n 0 44875472
Salariul mediu nominal a crescut în perioada de referinţă cu 24,2 %.
2. Salariul real se determină astfel:
S r 0  S n 0  44875472 lei
S n1 50740777
S r1    40553690 lei
IPC 1,2512
unde:

 i p  q 0 p 0  i p  c0
IPC     i p  c0  128  0,46  122  0,42  125  0,12  125,12
*

 q0 p 0  c0

Indicele preţurilor de consum a crescut de 1,25 ori sau cu 25,12 %.


Modificarea salariului real se analizează cu ajutorului indicelui
S 40553690
I sr  r1   0,903 100  90,3%
S r 0 44875472
Salariul real a înregistrat o reducere de 9,7% în perioada de referinţă,
aceasta deoarece, indicele preţurilor de consum a înregistrat o creştere mai rapidă
decât indicele salariului mediu nominal.

4.4. Indicatorii consumului populaţiei

4.4.1. Consumul final de bunuri şi servicii

Consumul reprezintă împreună cu producţia şi investiţiile, un concept


economic fundamental.
Consumul unui bun este cantitatea în care acest bun, prin uzură sau
distrugere, permite satisfacerea directă a nevoilor agenţilor economici.

72
Consumul populaţiei nu vizează decât consumul final de bunuri şi servicii
şi nu are în vedere consumul intermediar. Consumul final la nivelul unei ţări
regrupeză consumul menajelor (gospodăriilor) al administraţiilor publice şi al
administraţiilor private. Relaţia dintre acestea se poate scrie:
Consumul final = Consumul menajelor + Consumul administraţiilor
publice + Consumul public
Cum însă: Consumul privat = Consumul menajelor + Consumul administraţiei
private
rezultă
Consumul final = Consumul Privat + Consumul public
Consumul se aplică bunurilor şi serviciilor vândute şi nu celor destinate
vânzării care includ şi bunurile şi serviciile nevândute.
Nu trebuie confundate cheltuielile totale ale populaţiei cu cheltuielile ei
totale de consum.
Cheltuieli totale ale populaţiei cuprind:
- cheltuieli băneşti indiferent de destinaţia lor (pentru consum curent, impozite
şi alte plăţi obligatorii, cumpărări de animale, imobile şi terenuri, alte
cheltuieli de investiţii etc.);
- contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi serviciilor) gratuite sau cu reducere
de preţ de la agenţii economici;
- contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare)
din resurse proprii.
Cheltuieli totale de consum însă cuprind doar:
- cheltuielile băneşti pentru cumpărarea produselor alimentare, mărfurilor
nealimentare şi plata serviciilor;
- contravaloarea prestaţiilor (mărfurilor şi serviciilor) gratuite sau cu reduceri de
preţ de la agenţii economici;
- contravaloarea consumului de produse agricole (alimentare şi nealimentare)
din resurse proprii.

4.4.2. Structura consumului

În practica macroeconomică se obişnuiesc a fi utilizate trei descompuneri


ale consumului, redate în continuare:
a) Descompunerea după durabilitate
Această descompunere vizează durata de viaţă a bunurilor şi structurează
consumul menajelor în 4 ansambluri:
- bunuri durabile
- bunuri semidurabile
- bunuri nedurabile
- servicii
Bunurile durabile cuprind: automobile, televizoare, aparate de radio,
frigidere, maşini de spălat, mobilă, motociclete şi biciclete.
73
Bunurile semidurabile reunesc: sticlăria, articole textile, articole din plastic
şi diferite produse industriale.
În categoria serviciilor sunt cuprinse cheltuielile relative pentru reparaţii,
hoteluri, cafenele, restaurante, transporturi în comun, telecomunicaţii, locuinţe,
servicii de sănătate, asigurările şi serviciile oferite gratuit.
b) Descompunerea consumului menajelor pe grupe de produse:
- produse alimentare
- energie
- produse nealimentare
- servicii
Valoarea tuturor acestor grupe de produse constituie consumul final al
menajelor rezidente şi nonrezidente de pe teritoriul ţării.
c) Descompunerea consumului după funcţii.
Această clasificare indică natura nevoilor sau tipurile de nevoi de
satisfăcut, nevoia de a se hrăni, de a se îmbrăca, de a se spăla etc.
Structura „pe funcţii” a consumului este următoarea:
- produse alimentare, băuturi, ţigări;
- articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte;
- locuinţe, încălzit, iluminat;
- mobile, material casnic, întreţinerea curentă;
- servicii medicale şi sănătate;
- transporturi şi comunicaţii;
- timp liber, spectacole, cultură;
- alte bunuri şi servicii.
Toate aceste bunuri şi servicii evaluate şi adunate constituie ansamblul
consumului final naţional.

4.4.3. Indicatorii consumului final al populaţiei

Indicatorii consumului pot fi exprimaţi în unităţi naturale şi unităţi


valorice.
A. Indicatorii exprimaţi în unităţi naturale
Exprimarea consumului în unităţi fizice permite realizarea unor comparaţii
internaţionale:
- Consumul (disponibil de consum) mediu anual de produse alimentare
pe locuitor, în unităţi naturale, reprezintă cantităţile de produse alimentare
destinate consumului uman, indiferent de forma sub care se consumă
(brută sau prelucrată), de sursa de aprovizionare (magazine alimentare,
piaţa liberă, consumul din resurse proprii ale producătorilor agricoli etc.)
precum şi de locul unde se consumă (gospodării individuale, restaurante,
cantine, gospodării instituţionale etc.)
- Consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi se
determină pe baza datelor privind consumul mediu zilnic, pe locuitor, de
74
produse alimentare (numai partea comestibilă) şi a compoziţiei alimentelor
exprimată în calorii şi factori nutritivi (protide, lipide, glucide).
- Înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată (exprimată la
1000 de locuitori) se determină pe baza formulei balanţiere. Astfel:
Stocul de bunuri existent la populaţie la sfârşitul anului = stocul de bunuri
existente la populaţie la începutul anului + producţia în cursul anului + importul +
stocul din industrie şi comerţ la începutul anului – (exportul + stocul în industrie
şi comerţ la sfârşitul anului + scoaterile din uz în cursul anului).
Stocul de bunuri existent la sfârşitul anului se raportează la numărul populaţiei
la sfârşitul anului.
Se pot calcula înzestrarea cu bunuri de folosinţă îndelungată (Z) raportând
stocul de bunuri existent la populaţie la sfârşitul anului (Sbsf) la numărul populaţiei
la finele anului sau la numărul de familii la sfârşitul anului.
S bsf S bsf
Z 1000 sau Z 1000
P F
Relaţia a doua este mai semnificativă, întrucât permite să se analizeze gradul
de înzestrare pe o familie.

B. Indicatorii în expresie valorică


- Consumul total al populaţiei (CP) exprimat valoric cumulează întregul
consum al populaţiei, potrivit relaţiei:
n
CP   qi pi
i 1
Evaluarea se realizează cu ajutorul preţurilor care pot fi:
- preţuri de achiziţie pentru cumpărarea de bunuri şi servicii de pe piaţă;
- preţuri de producţie în cazul produselor autoconsumate de gospodării şi
al produselor furnizate gratuit
- Consumul mediu anual ( C ) se determină pe baza relaţiei:
Q
C în care:
P
ΣQ – cantitatea totală din produsul respectiv consumată de populaţie
P - numărul mediu al populaţiei
Dinamica consumului mediu anual ( c ) se determină cu ajutorul indicilor,
pornind de la relaţia:
c
I1c/ 0  1 100
c0
- Consumul populaţiei pe grupe de bunuri şi servicii cuprinde cele trei
categorii:
o Mărfuri alimentare şi băuturi,
o Mărfuri nealimentare,
o Servicii.
75
Pe baza acestui indicator se poate calcula structura consumului populaţiei
cu ajutorul mărimilor relative de structură, pe baza relaţiei:
C
Ci*  i 100 i  1, n
CP
unde:
Ci – categoria de bunuri sau servicii luată în calcul
CP – consumul total al populaţiei.
Consumul total al populaţiei se poate analiza şi el în dinamică pornind de
la relaţia:
CP1  q1 p1
/0 
I1CP  CP   q1 p1   q0 p0
CP0  q0 p0
pe baza acestei relaţii se poate studia:
a) influenţa modificării volumului fizic al consumului populaţiei în mărimi
relative şi absolute
 q1 p0
I CP( q ) 
 q0 p0
CP( q )   q1 p0   q0 p0
b) influenţa modificării preţurilor
 q1 p1
I CP( p ) 
 q1 p0
CP( p )   q1 p1   q1 p0
Relaţia dintre cei doi indici
I CP  I CP( q )  I CP( p )
Relaţia dintre cele trei modificări absolute
CP  CP( q )  CP( p )
Studii privind consumul populaţiei se realizează cu ajutorul cercetării
selective, pe baza informaţiilor furnizate de bugetele de familie. Prin această
cercetare se obţin date referitoare la: veniturile şi cheltuielile băneşti şi în natură,
servicii, producţia gospodăriei şi destinaţia acesteia, înzestrarea cu bunuri de
folosinţă îndelungată.
Eşantionul naţional cuprinde 9000 de familii structurate astfel: 5900
familii de salariaţi, 2700 familii de ţărani şi 400 familii de pensionari de asigurări
sociale de stat. Gruparea a avut în vedere statutul social al capului de familie.
Cercetarea se realizează în 98 de localităţi urbane şi 215 localităţi rurale din toate
judeţele ţării şi din municipiul Bucureşti.
S-a urmărit prin cercetare asigurarea reprezentativităţii principalilor
indicatori, cum ar fi: membrii pe o familie, repartizarea salariaţilor pe ramuri ale
economiei, salariul şi pensia medie pe un salariat.

76
4.5. Indicatorii sintetici ai dezvoltării umane

Raportul Dezvoltării Umane elaborat de Programul Naţiunilor Unite


pentru Dezvoltare (PNUD) sesiza încă din anul 1996 sporirea inegalităţilor
veniturilor, la nivel global, dar şi în interiorul societăţilor, în perioada care s-a
scurs de la încheierea „războiului rece”.
Studiile efectuate de către ţările membre ONU au la bază informaţii
privind nivelul de trai determinate pe baza Sistemului Conturilor Naţionale.
Organizaţia Mondială a Muncii recomandă ţărilor membre utilizarea unui număr
de 280 indicatori grupaţi în 38 obiective care urmăresc bunăstarea fizică, psihică
şi social – economică a unei populaţii.
Ca evoluţie a Programului de Dezvoltare, pe plan internaţional se constată
următoarele tendinţe:
1. Realizarea cercetărilor statistice sectoriale în domenii de mare actualitate
economică şi socială, ca de exemplu: statutul femeilor, copiilor şi
persoanelor de vârsta a treia, accesul la muncă şi condiţiile de muncă,
drepturile omului, libertăţile civile, degradarea mediului înconjurător,
criminalitatea, accesul la informaţii şi controlul acestora, conflicte civile,
etnice şi de muncă.
Practic, unele din aspectele menţionate sunt greu, dacă nu aproape imposibil
de cuantificat, ca atare se pune accentul pe soluţionarea aspectelor teoretice, pe
construirea indicatorilor şi elaborarea metodologiilor de calcul.
2. Pe baza unui set limitat de indicatori s-au construit indicii sintetici de
măsurare a aspectelor calitative ale dezvoltării. Metoda a fost iniţiată în
1990 prin PNUD.
Principalii indicatori calculaţi sunt următorii:
1. Indicatorul dezvoltării umane (Human Development Index HDI) se
calculează în fiecare an din 1990, de către Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Umană (PNUD). Scopul PNUD este ca prin intermediul unui bilanţ
anual să furnizeze o măsurare mult mai pertinentă a progreselor realizate de
statele lumii în materie de dezvoltare umană decât indicatorii economici
tradiţionali.
Indicatorul Dezvoltării Umane este un indicator agregat calculat pe baza a trei
indicatori:
- longevitatea – speranţa medie de viaţă;
- nivelul educaţional măsurat prin combinaţia indicatorilor
a) rata alfabetizării (proporţia populaţiei de peste 12 ani ştiutoare de carte)
b) rata şcolarizării (gradul de cuprindere în învăţământ a populaţiei în vârstă
şcolară)
- standardul de viaţă măsurat prin PIB/locuitor calculat la paritatea puterii
de cumpărare în echivalent dolari SUA.
Pentru calculul indicatorului se parcurg următoarele etape:
i) Se stabilesc valorile maxime şi minime în funcţie de plaja valorilor reieşite
77
- Speranţa de viaţă 25 – 85 ani
- Rata alfabetizării 0 – 100 %
- Rata şcolarizării 0 – 100 %
- PIB/locuitor 100 – 40.000 dolari
ii) Pentru fiecare ţară „i” şi indicator „j” se calculează un indice individual Iij:
xij  xmin
I ij 
xmax  xmin
unde:
xij – nivelul absolut al indicatorului „j” din ţara „i”
xmax – nivelul maxim al indicatorului „j”
xmin – nivelul minim al indicatorului „j”
iii) Se calculează indicele agregat pentru fiecare ţară folosind media aritmetică
simplă a celor trei indici individuali. În funcţie de rezultatele obţinute se
ierarhizează ţările în ordinea descrescătoare a acestui indice.
La nivelul anului 2000 din cele 174 de ţări pentru care s-a calculat HDI, 46
au prezentat un nivel de dezvoltare umană ridicat HDI > 0,800; 93 un nivel mediu
0,500 < HDI < 0,790 si 35 un nivel scăzut HDI < 0,500.
Spre exemplu Canada, Norvegia şi Statele Unite sunt primele state din
clasament, în timp ce Sierra Leone, Nigeria şi Burkina Faso ocupă ultimile locuri
ale listei.
2. Indicatorul sărăciei umane (Capability Poverty Measure CPM) – măsoară
deficitele înregistrate la nivelul a patru mari aspecte ale vieţii umane:
- capacitatea de a trăi o viaţă lungă şi sănătoasă măsurată prin procentul
persoanelor care riscă să decedeze înainte de 40 de ani;
- cunoştinţele dobândite sunt reflectate de nivelul educaţional, inechitatea pe
sexe şi rata ridicată a analfabetismului la femei;
- mijloacele economice şi participarea la viaţa socială se măsoară prin:
a) nutriţia şi starea sănătăţii urmărită prin procentul copiilor cu vârsta sub 5
ani care suferă de insuficienţă ponderală moderată sau acută;
b) accesul la serviciile de sănătate urmărit prin ponderea naşterilor
nesupravegheate de personalul medical;
c) procentul persoanelor private de accesul la apă potabilă
Calculat pentru 85 de ţări, indicatorul are următoarele semnificaţii: sărăcia
umană în ţările în dezvoltare se înscrie între 3,9 % din populaţia Uruguay-ului şi
64,7% în Nigeria. Nouă ţări, printre care: Cuba, Bahrein, Chile, Panama etc., au
reuşit să depăşească o sărăcie profundă.
Pentru ţările industrializate, indicatorul este calculat în 18 ţări,
semnificaţiile măsurate fiind puţin schimbate. Spre exemplu Norvegia este ţara în
care sărăcia umană este cel mai puţin răspândită 7,3 % din populaţie. Cele mai
afectate de sărăcie sunt SUA (15,8%), Islanda (15%) şi Regatul Unit al Marii
Britanii (14,6%).

78
Astfel se constată că în unele ţări bogate se întâlnesc rate ridicate ale
analfabetismului printre care adulţi şi ale sărăciei monetare.
Spre exemplu în SUA mai mult de un adult din 5 este analfabet, mai mult
de 17 % din populaţia Statelor Unite şi de 10 % în Australia, Canada şi Regatul
Unit suferă de sărăcie monetară.
Deci valoarea ridicată a HDI nu garantează un grad scăzut de sărăcie.
3. Indicatorul de capacitate (Gender Empowerment Measure GEM) măsoară
implicarea persoanelor de sex masculin şi feminin în activităţile economice şi
politice, ca de exemplu ponderea femeilor şi a bărbaţilor în activităţi
administrative, manageriale, tehnice şi profesionale sau ponderea în
parlament.
Numit şi indicatorul „sexospecific” el a fost calculat în anul 200 pentru
143 de ţări şi pentru toate a fost inferior indicatorul HDI, având valori de 0,500
ceea ce indică faptul că femeile suferă de un dublu handicap: progres slab sub
aspectul dezvoltării umane şi un deficit în raport cu bărbaţii.
Cunoaşterea acestor indicatori la nivelul fiecărui stat permit elaborarea
strategiilor privind dezvoltarea umană.

Întrebări:

1. Precizaţi care sunt factorii de care depinde calitatea vieţii.


2. Arătaţi care sunt principalii indicatori ai nivelului de trai.
3. Explicaţi cum acţionează indicele preţurilor de consum în economia de
piaţă, asupra salariului nominal şi a veniturilor disponibile.
4. Caracterizaţi indicatorii consumului.
5. Descrieţi principalii indicatori ai dezvoltării umane.

79
INDICATORII FINANCIARI – MONETARI,
ROLUL ACESTORA ÎN CADRUL MECANISMULUI ECONOMIC

5.1. Capacitatea şi necesarul de finanţare

La nivelul economiei naţionale valoarea producţiei sau nivelul (Y) se


traduce prin venitul naţional (VN) utilizat pentru consum (C) şi economii (S). În
sens restrâns el va fi
VN = CYS (1)
În sens larg
C+I=Y=C+S (2)
Economiile reprezintă sursa principală a finanţării investiţiilor (I) între
cele două componente existând o corelaţie evidenţiată prin soldul finanţării (SF).
Astfel, vorbim de capacitate de finanţare sau excedent dacă:
S > I, SF > 0 excedent de finanţare.
Capacitatea de finanţare semnifică îmbogăţirea financiară a unui sector sau
chiar a întregii economii. Sectorul poate finanţa alte sectoare atunci când
economisirea este mai ridicată decât investirea. La nivel naţional când există
capacitate de finanţare ridicată, sursele financiare pot fi plasate în afara ţării.
Necesarul de finanţare a unui sector sau a economiei naţionale reprezintă
suma resurselor financiare ce trebuie împrumutate de la sectoarele cu
disponibilităţi, iar la nivelul economiei naţionale se apelează la resurse financiare
din străinătate.
În economie acţionează mai multe categorii de agenţi economici (subiecţi)
clasificaţi după diferite criterii. În funcţie de rezultatul bugetului lor, aceştia se
împart astfel:
- unităţi cu resurse financiare excedentare, cum este cazul gospodăriilor
(menajelor);
- unităţi cu resurse financiare deficitare, formate în principal din firme ce au
nevoie de resurse financiare suplimentare pentru a-şi putea desfăşura
activitatea în mod normal;
- unităţi cu resurse financiare alternative, uneori deficitare, alteori
excedentare cum sunt: administraţia, menajele publice şi străinătatea.
Armonizarea capacităţii de finanţare cu necesarul de finanţare se
realizează prin intermediul sectorului bancar, care, transformă activele financiare
ale agenţilor economici (acţiuni, obligaţiuni) în active lichide (numerar, depozite
la vedere, bonuri de tezaur). În acest mod se transformă economiile pe termen
scurt ale populaţiei în împrumuturi pe termen mediu şi lung acordate agenţilor
economici.
Soldul de finanţare a modificării patrimoniului este evidenţiat de soldul
modificării creanţelor şi datoriilor.

80
Capacitatea de finanţare a unui sector este reliefată prin contul de finanţare
care oferă informaţii referitoare la: creşterea masei monetare în economie,
evoluţia creditului intern şi a activelor străine.

5.2. Rolul sectorului guvernamental în determinarea nivelului de


echilibru al venitului

În orice ţară guvernul este, pe de o parte, un consumator ca oricare altul,


deoarece achiziţionează o serie de bunuri şi servicii iar, pe de altă parte, el este
acela care încasează o serie de impozite şi taxe, diminuând astfel veniturile
destinate consumului sau economisirii. De asemenea, guvernul face o serie de
transferuri către sectorul privat cu care influenţează veniturile acestui sector.
În calitatea sa de consumator, guvernul achiziţionează o serie de mărfuri,
în special echipamente militare, şi o serie de servicii, în special serviciile
funcţionarilor de stat, achiziţii care le vom nota cu G.
Venitul statului se constituie din impozite şi taxe (TA), dar se diminuează
cu transferurile (TR). În acest caz identitatea de bază pentru calculul venitului
naţional redată în ecuaţia (2), paragraful 2, C + I = Y = C + S, va deveni:
C + I + G = C + S (TA – TR) (1)
Cererea agregată exprimată cu ajutorul relaţiei (7)
AD = C + I , devine AD = C + I + G (2)
În condiţiile în care populaţia, pe de o parte, plăteşte impozite şi taxe (TA)
iar, pe de altă parte încasează transferurile făcute de guvern (TR), consumul va
depinde de venitul disponibil (YD), care este:
YD = Y + TR – TA (3)
Funcţia consumului C = C + cY, va deveni şi ea
C = C + cYD (4)
C = C + c(Y + TR – TA) (5)

Fiecare guvern, prin politica sa fiscală, stabileşte nivelul impozitelor şi


taxelor, a transferurilor şi a achiziţiilor guvernamentale.

5.3. Politici discreţionare

Există analişti care susţin că politicile guvernamentale (în special cele de


ajustare) denumite generic politici discreţionare, mai degrabă destabilizează şi
amplifică fluctuaţiile, decât stabilizează sau reduc fluctuaţiile economice.
Astfel, politicile discreţionare practicate de către guvern ar prezenta
următoarele dezavantaje:
1) politicile discreţionare se caracterizează printr-un dublu decalaj, unul între
momentul apariţiei dezechilibrului şi momentul luării măsurii de către
guvern, şi unul între momentul luării măsurii şi cel al producerii efectului

81
scontat. De aici, rezultă o inerţie mare a implementării politicii
discreţionare.
2) politicile discreţionare nu au fineţe instrumentală. Efectul produs este
întotdeauna disproporţionat în raport cu efectul necesar, ceea ce conduce
la menţinerea, amplificarea sau introducerea de noi perturbaţii.
3) efectivitatea politicii discreţionare este blocată de anticipaţiile naţionale
ale agenţilor economici. Cum într-un stat de drept politicile discreţionare
sunt transparente, agenţii economici anticipează efectul urmărit de acea
politică şi, în măsura în care aceasta le este favorabilă acţionează pentru a-
şi prezerva interesele, ceea ce va reduce sau chiar anula acţiunea publică
respectivă.

5.3.1. Stabilizatorii automaţi ai economiei

Ca alternativă la politicile discreţionare sunt propuşi stabilizatorii automaţi


(stabilizatorii fiscali), care reprezintă mecanisme autoreglatoare. În mod concret,
se fixează la nivelul bugetului de ocupare deplină, mărimea ratei de impozitare
(impozit proporţional cu venitul) şi nivelul cheltuielilor guvernamentale, la
condiţiile de echilibru bugetar. Dacă de exemplu, cheltuielile guvernamentale
cresc peste nivelul stabilit, atunci bugetul devine deficitar, ceea ce va avea ca efect
stimularea ofertei, deci a producţiei, ceea ce va reduce şomajul.
Astfel, plăţile de transfer pentru ajutorul de şomaj se vor reduce, ceea ce
înseamnă reducerea cheltuielilor guvernamentale. Deci o creştere a cheltuielilor
guvernamentale conduce în mod automat la reducerea acestora. La fel se
raţionează dacă nivelul cheltuielilor guvernamentale scad peste nivelul de
echilibru stabilit.

5.4. Indicatorii bugetului public

Instrumentul de bază prin care guvernul îşi realizează funcţiile sale este
bugetul public. Bugetul reprezintă balanţa financiară care măsoară resursele
financiare şi precizează destinaţia acestora.
În procesul de repartizare a produsului intern brut, guvernul, prin
intermediul unor instrumente specifice (impozite, taxe, transferuri publice,
alocaţia, subvenţii, transferuri bugetare) îndeplineşte funcţiile:
- funcţia de producere de bunuri publice, puse la dispoziţia colectivităţii
în mod gratuit prin finanţarea cheltuielilor cu caracter social;
- funcţia de stabilizare economică (rată scăzută a şomajului, inflaţie
scăzută, sold favorabil al balanţei de plăţi externe, rată normală de
creştere economică.
Bugetul economic cuprinde veniturile şi cheltuielile
guvernamentale pe o perioadă de un an, având următoarea
componenţă:
82
- bugetul administraţiei centrale de stat;
- bugetul administraţiei locale de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul fondurilor speciale şi extrabugetare.

5.4.1. Indicatorii veniturilor bugetare

Veniturile bugetare măsoară încasările guvernamentale provenite în


principal din impozite şi taxe. Sunt prezentate ca totaluri lunare şi anuale
exprimate în preţuri curente.
Veniturile bugetare sunt colectate în principal prin intermediul
impozitelor, al taxelor pentru servicii şi din diverse alte surse cum sunt dobânzile
la împrumuturile guvernamentale. O altă sursă de venit este reprezentată de
încasările provenind din privatizarea unor activităţi care în trecut fuseseră
realizate în sectorul public.
Impozitele au un efect important asupra activităţii economice, dar şi pentru
stabilizarea automată.
Pentru veniturile bugetare se pot calcula:
a) Valoarea totală a veniturilor bugetare (VBT) se stabileşte ca urmare
a procesului de redistribuire a produsului intern brut.
b) Structura veniturilor bugetare VB* se analizează pe surse de
provenienţă folosind mărimile relative de structură, prin raportarea
fiecărei categorii de venituri la valoarea totală a veniturilor bugetare:

VBi
VB*   100
VBi
Potrivit clasificărilor internaţionale, structura veniturilor bugetare
cuprinde:
a) venituri curente, alcătuite din:
 Venituri fiscale constituite din:
- impozite directe (pe profit, pe salarii)
- impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale)
- contribuţia la asigurările sociale, pentru pensia suplimentară, pentru
fondurile de şomaj
 Venituri nefiscale provenite din:
- dividende la capitalul social al statului de la societăţile comerciale
- vărsăminte din profitul net al regiilor autonome şi de la instituţiile
publice.
b) venituri din capital rezultate din valorificarea unor bunuri ale statului.
Analiza evoluţiei structurii veniturilor bugetare evidenţiază o serie de
tendinţe, între care cea mai importantă este aceea a cotei preponderente şi în

83
creştere a resurselor fiscale. Acest lucru se repercutează în creşterea gradului de
fiscalitate şi în sporirea „apăsării” fiscale asupra consumatorului final. Explicaţia
constă în aceea că, prin mecanismul costurilor şi al preţurilor, toate aceste
impozite sunt suportate în final de către populaţie.
c) Ponderea veniturilor statului în PIB
VBi
VB %   100
PIB
În România, ponderea veniturilor bugetului public în PIB a scăzut mult
după anul 1990, ca urmare a restrângerii rolului îndeplinit de guvern prin
intermediul bugetului.
Unul dintre instrumentele de măsurare a gradului de intervenţie a statului
în economie este şi gradul de fiscalitate (GF) sau presiunea fiscală.
d) Gradul de fiscalitate se măsoară ca aport între prelevările (P) la
dispoziţia statului şi un indicator macroeconomic, de regulă produsul intern brut
(PIB):
P
GF   100
PIB

Prelevările de ordin fiscal sunt constituite din:


- impozite pe salarii şi CAS, în cadrul retribuţiei salariaţilor;
- impozite pe profit, impozite pe dividende, impozite pe patrimoniu în
cadrul excedentului brut de exploatare;
- impozite indirecte (TVA, accize, taxe vamale) în cadrul impozitelor
legate de producţie şi import.
Gradul de fiscalitate poate fi corelat cu unii indicatori economici (de
exemplu cu ritmul creşterii economice), evidenţiind măsura în care nivelul
fiscalităţii a reprezentat un impuls pentru economie sau un element de stagnare
sau chiar de regres.

5.4.2. Indicatorii cheltuielilor bugetare

Cheltuielile bugetare măsoară cheltuielile fiecărui guvern. Afectează


cererea globală şi mărimea deficitului bugetar. Sunt prezentate ca totaluri anuale
sunt lunare exprimate în preţuri curente.
Cheltuielile guvernamentale includ servicii cum sunt: justiţia şi ordinea
publică, apărarea, educaţia şi sănătatea, drumurile. Astfel de cheltuieli reprezintă o
injecţie în fluxul circular al veniturilor şi au un efect considerabil asupra cererii
globale. Ele au o influenţă stabilizatoare în măsura în care plăţile de ajutoare
sociale cresc atunci când şomajul creşte, fapt care ajută la menţinerea cheltuielilor
de consum.
Cheltuielile bugetare se pot clasifica astfel:

84
a) după nivelul administraţiei: autorităţi locale şi centrale, autorităţi
statale sau regionale în cazul federaţiilor, fonduri de asigurări sociale
şi companiile publice.
b) după ramura economiei: agricultură, apărare, comerţ;
c) după funcţie de exemplu, servicii legate de mediu care ar putea fi
oferite de mai mult de un singur departament
d) după categoria economică – cheltuielile curente şi cheltuielile de
capital.
Cheltuielile curente includ: plata angajaţilor din sectorul public, subvenţii
pentru bunuri şi servicii, cum ar fi locuinţele de stat şi susţinerea agriculturii,
dobânzile aferente datoriei naţionale.
Cheltuielile de capital reprezintă în principal investiţii fixe în infrastructură
şi construcţia de locuinţe. Aceste cheltuieli de capital sunt incluse în categoria
investiţiilor în calculul PIB pe baza cheltuielilor.
Pentru cheltuielile bugetare se pot calcula:
a) Valoarea totală a cheltuielilor bugetare (CB), obţinută prin
însumarea diferitelor categorii de cheltuieli, ale administraţiei publice
(centrale, locale, de asigurări) din care s-au dedus sumele reprezentând
transferuri de resurse financiare între administraţiile publice.
b) Cheltuielile bugetare medii pe un locuitor indicator ce este cu atât
mai elocvent cu cât este analizat în dinamică, pe tipuri de cheltuieli.
De exemplu, cheltuielile bugetare pe un locuitor, efectuate în
domeniul ocrotirii sănătăţii sau în domeniul învăţământului.
c) Structura cheltuielilor bugetare CB* prin care este stabilită
ponderea fiecărei categorii de cheltuieli (CBi) în totalul acestora (
 CBi ).
CBi
CB*   100
 CBi
d) Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB (CB%) arată cât din
produsul intern brut este preluat de stat şi utilizat pentru satisfacerea
nevoilor sociale.
CBi
CB%   100
PIB

Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB diferă de la o ţară la alta în funcţie


de nivelul de dezvoltare economică, de condiţiile social-politicii interne, precum
şi de conjunctura internaţională. Analiza statistică pentru un număr mare de ţări
pune în evidenţă corelaţiile directe între nivelul de dezvoltare economică şi
ponderea cheltuielilor bugetare în PIB.

85
e) Dinamica cheltuielilor bugetare (ICB) arată tendinţa de creştere,
menţinere sau diminuare a efortului financiar al statului. Comparaţia
este utilă şi concludentă în măsura în care cheltuielile sunt exprimate
în preţuri comparabile, altfel ea este deformată de fenomenul
inflaţionist.
În aceste condiţii dinamica reală a cheltuielilor bugetare este dată de
relaţia:
comp

ICB  CB 1
comp
 100
CB 0
crt
comp CB
unde: CB  1
1 IP

CB0comp  CB0crt (de obicei preţurile comparabile sunt preţurile perioadei de


bază)
IP = indicele preţurilor bunurilor ce compun cheltuielile bugetare
CBcomp, crt = cheltuielile bugetare exprimate în preţurile comparabile
respectiv preţuri curente.

5.4.3. Indicatorii deficitului bugetar

Practic vorbim de: echilibru, deficit şi excedent bugetar. Toate acestea


măsoară totalul net al cheltuielilor guvernamentale minus veniturile pe parcursul
unei luni sau al unui an.
Semnificaţia lor este acela de indicator al situaţiei fiscale guvernamentale.
Se prezintă ca totalului lunare sau anuale exprimate în preţuri curente.
Echilibrele bugetare apar în situaţia când VB = CB. Un echilibru perfect
este greu de atins din cauza stabilizatorilor automaţi ai cheltuielilor şi veniturilor
bugetare.
Deficitele bugetare (CB > VB) stimulează cererea totală şi producţia totală
printr-o injecţie netă în fluxul circular al veniturilor.
Deficitele sunt mult mai frecvente decât excedentele. Spre exemplu, cel
mai mare deficit bugetar din lume este cel al S.U.A., deficit care a crescut de la 74
miliarde de dolari în anul fiscal 1900, la 340 miliarde de dolari în anul 1992.
Excedentele bugetare (VB > CB) pot fi benefice dacă guvernul realizează
un excedent mare pe baza fondului său de asigurări sociale pentru a veni în
întâmpinarea unei creşteri aşteptate a pensiilor, pe care va trebuie, să le plătească
pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte.
Există trei moduri principale de a analiza balanţa superioară. Primul este
reprezentat de coloana balanţei, care este publicată şi care depinde de definiţiile şi
practicile contabile la nivel naţional. Celelalte două sunt: cererea de împrumuturi
şi economiile nete.
86
Cererea de împrumuturi reprezintă diferenţa dintre totalul net al
cheltuielilor guvernamentale şi veniturile. Deci, reprezintă acea parte care trebuie
să fie finanţată prin împrumuturi sau care permite ca datoriile să fie rambursate.
Economiile nete indică economiile nete ale sectorului public. Prezintă
măsura în care sectorul public adaugă la sau scade din fluxul circular al
veniturilor.
Pentru deficitul bugetar se poate calcula:
a) Mărimea deficitului bugetar (DB) ca diferenţă între cheltuielile
bugetare şi veniturile bugetare.
DB  CB  VB

Mărimea deficitului bugetar diferă de la o ţară la alta în funcţie de


acutizarea unor fenomene macroeconomice a căror evoluţie poate fi influenţată de
nivelul şi structura cheltuielilor bugetare: rata inflaţiei, rata şomajului, cursul de
schimb, susţinerea reformelor economice.
b) Ponderea deficitului bugetar în PIB (DB%)
DB
DB%   100
PIB
Acest indicator este un ghid al politicii bugetare, un deficit mare (peste
4,5% din PIB) indică o politică bugetară restrictivă – concretizată în reducerea
cheltuielilor bugetare.
c) Structura finanţării deficitului bugetar când veniturile bugetare nu
acoperă cheltuielile bugetare, autorităţile sunt nevoite să apeleze la o serie de
surse de acoperire a deficitului bugetar.
- împrumuturi de stat de pe piaţa internă de la băncile comerciale şi
banca centrală, precum şi de la populaţie (prin emiterea de titluri de
stat); împrumuturi care au ca rezultat creşterea datoriei publice interne;
- împrumuturi de stat de pe piaţa externă, de la alte guverne, instituţii
internaţionale şi bănci străine, împrumuturi ce au ca rezultat creşterea
datoriei externe;
- emisiunea de bani de hârtie cu consecinţe negative asupra economiei
naţionale, prin creşterea masei monetare în circulaţie fără acoperire în
bunuri şi servicii; care au drept rezultat creşterea inflaţiei.

5.4.4. Indicatorii datoriei publice

Datoria publică măsoară totalul cumulat pe termen lung al cheltuielilor


guvernamentale minus veniturile guvernamentale. Are semnificaţia transferului
între generaţii a datoriilor statului. Se prezintă ca totaluri anuale în preţuri curente.
Datoria publică reprezintă totalul cumulativ al tuturor împrumuturilor
guvernamentale, mai puţin rambursările, Este finanţată în principal de către
cetăţeni, prin aceasta deosebindu-se de datoria externă care trebuie să fie finanţată
din veniturile din exporturi.
87
Se pot calcula două categorii de indicatori şi anume:

A. Indicatorii gradului de îndatorare


a) Ponderea datoriei publice în PIB (DP%)
DP
DP%   100
PIB
Indicatorul arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an (PIB) este
grevată de datoria publică, deci cât din PIB ar trebui sacrificat dacă datoria
publică ar trebui rambursată integral în anul de referinţă.
Pragul de alarmă pentru datoria publică a unei ţări este sub 60%.
b) Datoria publică medie pe locuitor
Indicatorul trebuie analizat ţinând cont de cel puţin două elemente:
- conversia în dolari are un grad mai mare sau mai mic de aproximare
fiind influenţată de fluctuaţia cursurilor de schimb, pe de o parte, şi de
neconcordanţa dintre puterea reală de cumpărare a unei monede,
exprimată într-o altă monedă, pe de altă parte;
- comparaţiile între ţări, trebuie efectuate cu multă atenţie, deoarece
există ţări dezvoltate care au o datorie pe locuitor importantă dar care
de regulă provine din împrumuturile de pe piaţa internă de capital, în
timp ce majoritatea ţărilor slab dezvoltate au datoria publică de natură
externă.
B. Indicatorii serviciului datoriei publice (SDP)
Serviciul datoriei publice caracterizează efortul financiar anual pe care
datoria publică îl reclamă sub forma cheltuielilor cu rambursarea datoriei publice
exigibilă (ajunsă la scadenţă în anul respectiv) şi a celor legate de plata dobânzilor
aferente datoriei rămase.
Se pot calcula:
a) Mărimea absolută a serviciului datoriei publice
SDP  SDP1  SDP0
b) Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice
c) Ponderea serviciului datoriei publice în PIB
SDP
SDP%   100
PIB
d) Ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor
bugetare
SDP
g iSDP   100
 CB

88
5.4.5. Indicatorii datoriei externe

Datoria externă măsoară împrumuturile nete ale sectoarelor publice şi


privat. Reprezintă datorii care nu pot fi rambursate decât prin câştiguri din
exporturi. Se prezintă ca totaluri în bani.
Volumul datoriei externe a unei ţări nu se suprapune perfect peste volumul
datoriei publice externe, întrucât împrumuturi din străinătate nu sunt numai cele
contractate de stat sau garantate de acesta, ci şi cele contractate de persoane fizice şi
juridice. De aceea, datoria externă are o sferă mai largă decât datoria publică externă.
Se por calcula două categorii de indicatori şi anume:
A. Indicatorii gradului de îndatorare faţă de străinătate

a) Mărimea absolută a datoriei externe (Δ DE) reprezintă suma


împrumuturilor externe rămase de rambursat la un moment dat şi cuprinde datoria
publică externă (contractată sau garantată de stat) şi datoria externă contractată de
alţi agenţi economici.
Δ DE = DEstat + DEag. ec.
Datoria externă se determină prin transformarea valutelor în care aceasta a
fost exprimată, într-o singură valută (de obicei dolarul SUA)
b) Mărimea datoriei externe medii pe locuitor este un indicator des
utilizat în comparaţiile internaţionale.
c) Ponderea datoriei externe în PIB (DE%) arată cât din produsul intern
brut al anului considerat ar fi necesar pentru rambursarea acestei datorii.
DE
DE%   100
PIB
Indicatorul are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează
eşalonat, iar din PIB al unui an numai o parte poate fi utilizată pentru onorarea
angajamentelor faţă de străinătate.

B. Indicatorii serviciului datoriei externe (SDE)

Sunt indicatori ce reflectă efortul valutar efectiv antrenat de datoria externă


a unei ţări în anul respectiv, sub forma datoriei externe ajunse la scadenţe şi a
plăţilor dobânzilor aferente datoriei rămase.
Se poate calcula:
a) Mărimea absolută a serviciului datoriei externe
b) Mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei externe
c) Ponderea serviciului datoriei externe în valoarea exportului de bunuri
şi servicii realizat în anul de referinţă
SDE
SDE%   100
Exp

89
Cu cât rambursările de împrumuturi şi dobânzile aferente acestora absorb o
parte mai mare din încasările din exporturi, cu atât mai încordată va fi balanţa de
plăţi externe a unei ţări debitoare faţă de străinătate, deoarece resursele valutare
rămase pentru plata importurilor vor fi insuficiente.
Concluzii pentru politica fiscală
Politica fiscală poate fi folosită cu succes în stabilizarea economiei astfel:
- în faza de expansiune economică se poate stabiliza economia prin
majorarea impozitelor sau reducerea cheltuielilor guvernamentale;
- în faza de recesiune economică se poate reduce impozitele sau
creşte cheltuielile guvernamentale pentru a determina creşterea
producţiei.
Firesc că şi într-un caz şi în altul trebuie să se studieze efectele acestor
măsuri. Astfel, este posibil ca la măsurile de politică fiscală preconizate, sectorul
particular să întreprindă o serie de măsuri competitorii. De exemplu, nu este
exclus ca atunci când se măresc cheltuielile guvernamentale, sectorul particular
să reducă cheltuielile individuale.
De asemenea trebuie evaluat corect timpul în care măsurile preconizate noi
ar putea avea efectele scontate, pentru că o întârziere a efectelor ar face măsurile
de politică fiscală inoportune. O altă concluzie pe care o putem trage este aceea că
excedentul bugetar este un indiciu precis al efectelor politicii fiscale asupra
economiei, în sensul că, atunci când bugetul este în deficit, putem spune că
politica fiscală este expansionistă şi determină creşterea PNB.
Astfel, dacă economia intră în expansiune, creşterea activităţii economice
generează un excedent (sau un deficit redus).
Dacă economia intră în recesiune, încasările din impozite se reduc şi
bugetul înregistrează un deficit.
O politică fiscală poate genera un excedent bugetar în situaţia în care
cheltuielile private sunt mari şi poate genera un deficit atunci când aceste
cheltuieli sunt mici. Prin urmare, deficitul bugetar reprezintă o măsură a calităţii
politicii fiscale, ca fiind expansionistă sau deflaţionistă.

5.5. Indicatorii monetari

În cadrul programelor economice privind stabilizarea macroeconomică referitoare


la: creşterea economică (ritmul de creştere a PIB), reducerea inflaţiei, ocuparea
deplină a forţei de muncă.
Stabilizarea cursurilor de schimb, un rol important revine şi controlului
masei monetare aflate în circulaţie, în scopul eliminării excesului de masă
monetară din economie. Obiectivul este realizabil prin aplicarea politicilor fiscale
şi monetare restrictive.
90
Aspectele monetare ale deficitelor (excedentelor) financiar sectoriale şi pe
ansamblu economiei sunt surprinse în contul de finanţare. Echilibrele financiare
sectoriale şi la nivelul economiei naţionale sunt asigurate prin modificarea masei
monetare în circulaţie, a creditului intern şi a rezervelor nete internaţionale.
Analiza situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei diferitelor elemente ale
masei monetare constituie o componentă majoră a politicii macroeconomice, fiind
studiată în asociere cu diferite fenomene economice şi sociale: recesiunea, inflaţia
şi şomajul.
Pentru analiza situaţie monetare se pot calcula:
a) Volumul masei monetare
Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea
activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru
plata datoriilor.
Conţinutul acestui agregat diferă în general, de la o ţară la alta în funcţie
de condiţiile existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de
conceptele şi politicile care domină scena monetară.
În funcţie de gradul său de lichiditate, masa monetară poate fi tratată prin
două agregate monetare simbolizate M1 şi M2:
- Masa monetară în sens restrâns (M1) regrupează toate mijloacele de
plată sub forma monedei efective (bilete de bancă şi moneda
divizionară) şi a depunerilor curente nepurtătoare de dobânzi. Aceasta
este partea cea mai activă a masei monetare, denumită şi lichiditate
primară.
- Masa monetară în sensul larg (M2) cuprinde în plus faţă de M1,
ansamblul plasamentelor la termen în vederea economisirii,
susceptibile a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi.
Partea suplimentară peste nivelul lui M1 mai este denumită lichiditate
secundară:
- indicator de stoc, când exprimă nivelul masei monetare la sfârşitul unei
perioade (lună, trimestru, an);
- indicator de flux, când exprimă nivelul mediu al masei monetare din
perioada respectivă şi se calculează sub forma unei medii cronologice.
b) Structura masei monetare este evidenţiată cu ajutorul mărimilor
relative de structură, ce pune în evidenţă ponderea diferitelor componente
ale masei monetare în total, precum şi evoluţia acestor ponderi.
Structura masei monetare în România:
Masa monetară în sens larg
- M1- Masa monetară în sens restrâns
o Numerar în circulaţie
o Disponibilităţi la vedere
- M2 – Quasi banii
91
 Economii ale populaţiei
 Depozite în lei pe termen şi condiţionate
 Depozite în valută ale rezidenţilor
Structura masei monetare reflectă o serie de indicatori semnificativi:
a) numeralul în circulaţie indică nivelul emisiunii monetare. Emisiunea
monetară revine băncii de emisiune (BNR), care răspunde de calitatea
circulaţiei monetare dimensionând numeralul astfel încât să satisfacă
necesarul din economie;
b) economiile populaţiei constituie cel mai sensibil indicator al încrederii
în moneda naţională;
c) depozitele în valută ale rezidenţilor reflectă prin reducerea ponderii
lor un fenomen pozitiv şi anume continuarea „dedolarizării”
economiei, proces complementar celui prezent anterior, de creştere a
încrederii în moneda naţională, cu repercusiuni favorabile asupra
evoluţiei cursului de schimb leu/alte monede străine.
Dinamica masei monetare reflectă caracterul expansionist sau restrictiv al
politicii monetare şi se calculează cu relaţia:

MM 1
I MM   100
MM 0

Între dinamica masei monetare şi dinamica producţiei (exprimată prin


indicele PIB în preţuri curente) trebuie să existe o anumită corelaţie: creşterea de
masă monetară ar trebui să găsească un corespondent în valoarea bunurilor şi
serviciilor create în cadril economiei naţionale.
Când masa monetară creşte mai rapid decât valoarea producţiei:

I MM  I PIBn
se va înregistra – în general – o creştere a preţurilor. Acesta este şi motivul pentru
care emisiunea monetară şi punerea în circulaţie a monedei este monopol de stat.
Pentru a analiza corelaţia dintre masa monetară şi producţiei se porneşte
de la relaţia:
PIB
PIB  M2
M2
PIB
dar  V (2)  PIB  V  M 2
M2
unde V – viteza de circulaţie a banilor şi arată numărul mediu de rotaţii al
unei unităţi monetare într-un an, în scopul realizării tuturor tranzacţiilor din
economie
Scrisă cu ajutorul indicilor relaţia (3) devine:
I PIBn  I V  M 2

92
cum de obicei pe perioade scurte, viteza de circulaţie a banilor rămâne
relativ constantă ( V1  V0  I V  100% ) rezultă că:
I PIBcrt  I M 2
deci cei doi indici înregistrează evoluţii asemănător. Dar dinamica PIBn
depinde şi de dinamica PIBreal şi de creşterile de preţuri cuantificate prin deflatorul
PIB (D). Deci, când creşterea PIB nominal nu se reflectă şi într-o creştere
corespunzătoare a PIBreal, atunci, se va înregistra inevitabil o creştere de preţuri.

5.5.1. Concluzii pentru politica monetară

1. O expansiune monetară susţinută poate determina o creştere a


producţiei pe termen scurt. Pe termen lung însă, creşterea mai mare a
masei monetare se transformă în totalitate în inflaţie.
2. O modificare susţinută în creşterea monetară, va duce în final la
creşterea ratei dobânzii nominale cu aceeaşi valoare.
3. Pe termen scurt, sporirea creşterii monetare va conduce la o rată a
dobânzii nominale mai scăzută, dacă perspectivele se ajustează încet-
fenomen cunoscut sub denumirea de „efect lichiditate”.
4. Creşterea monetară afectează inflaţia, dar efectele au loc cu un decalaj
care nu este foarte precis. Pe termen scurt, inflaţia este afectată
pornind de la şocurile monetare, de exemplu, modificările din politica
fiscală şi şocurile de aprovizionare
5. În situaţia în care politica fiscală devine expansibilă, autorităţile
trebuie să decidă dacă să monetizeze deficitul prin emisiune de bani,
pentru a preveni o creştere a ratei dobânzii. Prin monetizarea
deficitului se riscă însă să crească rata inflaţiei.
6. Inflaţia poate fi considerată ca fiind un impozit pe masa monetară
reală. Pentru a menţine constantă puterea de cumpărare a banilor
deţinuţi, faţă de creşterea preţurilor, populaţia trebuie să adauge bani
nominali.
7. O decizie de finanţare a deficientului prin vânzarea de angajamente
astăzi, poate să însemne o rată a inflaţiei mai ridicată în viitor, dacă
guvernul trebuie să finanţeze deficitul bugetar prin emiterea de bani.
8. Guvernul poate folosi inflaţia impozitelor pentru a finanţa deficitele
spre o mărime limită. Dacă însă trebuie finanţate un deficit foarte
mare, inflaţia va exploda.
9. Între inflaţie şi deficitele bugetare, există o interacţiune în dublu sens.
Astfel, o rată înaltă a inflaţiei creşte deficitul prin reducerea valorii
reale a impozitelor şi taxelor percepute, iar o rată a dobânzii nominale
mai ridicate, creşte mărimea deficitului prin creşterea valorii
dobânzilor nominale plătite în cadrul bugetului.

93
Întrebări:

1. Explicaţi în ce constă necesarul, respectiv capacitatea de finanţare.


2. Explicaţi ce se înţelege prin stabilizatori automaţi ai economiei.
3. Descrieţi indicatorii bugetului public.
4. Arătaţi rolul indicatorilor monetari.
5. Explicaţi de ce datoria externă nu se suprapune perfect peste datoria
publică externă.

94
STATISTICA INDICATORILOR BURSIERI

6.1. Piaţa bursieră – premise ale apariţiei, importanţă

Funcţionarea normală a oricărei economii naţionale este influenţată printre


altele şi de existenţa uneia sau mai multor pieţe specializate: paiaţa bunurilor şi
serviciilor, piaţa forţei de muncă, piaţa financiară, piaţa monetară.
Pe piaţa financiară are loc transferul dintre ofertanţii de fonduri şi
mulţimea utilizatorilor în vederea satisfacerii nevoii economice.
Piaţa financiară secundară (bursa de titluri de valoare) este piaţa unde se
efectuează tranzacţii cu titluri emise anterior, la preţuri determinate de situaţia
existentă la un moment dat între cerere şi ofertă.
Termenul de bursă desemnează o instituţie a economiei de piaţă, ca formă
organizată de schimb pentru mărfuri şi valori.
Denumirea se pare că provine de la numele unei vechi familii de hangii,
van der Bursen, care a înfiinţat la Burges (Flandra) un local numit Hotel de
Bourses, în holul căruia se negociau periodic metale preţioase cât şi hărţi de
valoare.
Extinderea şi intensificarea circuitului comercial a generat tendinţa de
„dematerializare” a mărfurilor.
Procesul de dematerializare a mărfii a urcat premisele tehnice ale
dezvoltării tranzacţiilor cu „bunuri viitoare”, adică, mărfuri care sunt prezente la
încheierea contractului doar sub formă de eşantion sau prin imaginea lor abstractă.
Se realizează astfel o premisă importantă a tranzacţiei bursiere: separarea
negocierii şi încheierii contractului de livrarea efectivă a mărfii.
În procesul evolutiv ale burselor s-au ajuns la o departajare a momentului
livrării mărfii de cel al plăţii preţului, livrarea realizându-se imediat, iar plata
ulterior, luând astfel naştere creditul comercial.
Apariţia societăţilor pe acţiuni a reprezentat simbolul succesului comercial
al secolului al XVII-lea, prin Compania (Olandeză) a Indiilor Orientale (1602)
înfiinţată la Amsterdam şi celebra Companie (Engleză) a Indiilor Orientale (1599)
cu sediul la Londra.
Amsterdam şi Londra sunt considerate a fi primele pieţe reprezentative
pentru mecanismul bursier.
Bursele actuale sunt rezultatul unei evoluţii istorice îndelungate şi reflectă
modelul general al pieţei libere.

Natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici şi funcţii:


- piaţa de mărfuri şi valori. Bursele sunt locuri de concentrare a cererii
şi a ofertei pentru mărfuri sau diferite hârtii de valoare;

95
- piaţa simbolică. Bursa este o piaţă dematerializată unde se încheie
contractul dintre părţi, identificarea şi circulaţia mărfurilor şi a
valorilor realizându-se în afara acestei pieţe;
- piaţa liberă. Bursele asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii
şi a ofertei care se manifestă în mod real în economie. Deci, nu pot fi
tranzacţionate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru care există
o concurenţă liberă.
- piaţa organizată. Tranzacţiile bursiere se realizează conform unor
principii, norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi.
- piaţa reprezentativă. Bursa serveşte drept reper pentru toate
tranzacţiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care
ea constituie piaţa organizată.
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate (cursul
bursier), element esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau
operaţiunile financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul
marilor burse, în întreaga lume.
Prin urmare, bursa asigură o piaţă pentru:
 emitenţi – reprezentanţi de guvern şi societăţi comerciale interesate de
creşterea capitalului;
 investitori – persoane fizice sau juridice care doresc să îşi investească
surplusul de capital;
 intermediarii de valori imobiliare, care asigură legătura dintre primele
două categorii.
Rolul bursei este foarte important deoarece ea asigură libera circulaţie a
valorilor mobiliare la un preţ care reflectă raportul dintre cerere şi ofertă. Bursa
asigură accesul direct şi continuu al clienţilor la informaţiile de piaţă şi efectuarea
operaţiilor. Se creează astfel un cadru organizat pentru realizarea tranzacţiilor
între participanţi la circuitul economic, şi formarea unor preţuri „corecte”, reale,
pentru mărfurile şi valorile tranzacţionate în baza legii cererii şi ofertei.

6.2. Funcţiile şi structura pieţei bursiere

Prin funcţiile pe care la îndeplinesc într-o economie, bursele se împart în


trei mari categorii:
1. Bursele de mărfuri sunt pieţe unde se tranzacţionează bunuri care au
anumite caracteristici şi anume:
- sunt bunuri generice individualizate prin numărare, cântărire,
măsurare;
- sunt bunuri fungibile – adică pot fi înlocuite unele cu altele;
- au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate i împărţită în loturi
omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului în bursă;
- sunt bunuri depozitabile – au un grad redus de prelucrare ca o condiţie
de produse de masă nediferenţiat, omogen.
96
Categoriile de mărfuri care intră în această categorie sunt: produsele agro-
alimentare (grâu, porumb, orez, etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc, aur,
argint, etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr, etc.). Mai pot exista
unele mărfuri cu grad mare de perisabilitate (carne, ouă).
2. Bursele valutare au ca obiect principal de activitate tranzacţionarea
valutelor convertibile. Prin intermediul acestor burse se obţin valute solicitate de
decontările în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
3. Bursa de valori, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate
şi necesităţile economice, transformând economiile în capital. Bursele de valori
sunt centre financiare unde se tranzacţionează hârtii de valoare (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur) sau produsele noi – opţiunile şi contractele futures
pe indicii de bursă).
Prin rolul ei, bursa de valori, este implicată în piaţa primară.
Pe piaţa primară deţinătorii de fonduri pot lichida oricând titlurile lor şi
redobândi condiţiile pieţei, fondurile investite.
Bursa asigură lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea
vânzării titlurilor cumpărate anterior, deci a transformării lor în bani.
Piaţa bursieră are un rol important în reorientarea şi restructurarea
activităţilor economice. Prin intermediul acestei pieţe, distribuirea fondurilor pe
ramuri ale economiei şi firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a
titlurilor, care reprezintă o reflectare a performanţelor firmelor respective, a
gradului de rentabilitate precum şi a modului cum sunt evaluate la bursă.
Bursa reprezintă un „barometru” al vieţii economico-financiare într-o ţară
sau pe plan internaţional, un indicator al lumii de afaceri al perspectivelor pe
termen scurt ale economiei.
Indicele bursei reprezintă expresia evoluţiei de ansamblu a pieţei bursiere
în diferite locuri ale lumii: la bursa de pe Wall Streat (N.Y.S.E, New York Stock
Exchange),se utilizează indicele Dow Jones, la bursa din Tokio (T.S.E. – Tokio
Stock Exchange) indicele Nikkei, iar la bursa din Londra (L.S.E. – London Stock
Exchange), indicele F.T. – S.E. 100.
Micşorarea bursei reflectată de indice, poate indica o direcţie ascendentă (o
piaţă „sub semnul taurului”) sau o direcţie descendentă (o piaţă „sub numele
ursului”), fiecare din situaţiile respective, ca şi mişcarea zilnică a bursei având un
ecou rapid în ansamblu vieţii de afaceri.
Prin urmare piaţa primară este cea pe care se vând şi se cumpără titluri nou
emise (la constituirea sau mărirea capitalului social al unei societăţi). Această
piaţă asigură întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri, permiţând finanţarea
activităţii agenţilor economici, reprezentând astfel un mijloc de distribuire a
titlurilor de către utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri din partea
deţinătorilor de fonduri.
Pe această piaţă se regăsesc pieţele monetare şi pieţele de capital.

97
Pieţele monetare sunt specializate în efectuarea de tranzacţii cu active
monetare, cu scadenţe relativ scurte (până la un an). Ele includ:
- depozite bancare la vedere şi la termen;
- cambii;
- bilete la ordin;
- cecuri;
- certificate de depozit;
- alte titluri mobiliare pe termen scurt.
Aceste pieţe servesc la absorbţia activelor monetare ale celor care
economisesc şi care doresc să rămână într-o poziţie lichidă, având
posibilitatea de a retrage sau încasa fondurile aproape imediat.
Instituţiile care operează pe aceste pieţe sunt: băncile comerciale, brockerii
şi dealerii, banca centrală, casele de economii şi împrumuturi, companiile de
asigurări, fondurile mutuale, numite generic instituţii bancare.
Pieţele de capital, spre deosebire de cele monetare, sunt specializate în
efectuarea de tranzacţii cu active financiare cu scadenţe pe termene medii şi lungi.
Prin intermediul lor capitalurile disponibile sunt dirijate către agenţii economici
pentru care nevoile de capital depăşesc posibilităţile financiare de acoperire.
Prin pieţele de capital se asigură emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare,
ele prezentând avantajul că pot fi vândute de primii deţinători înainte de scadenţă
şi transformate în lichidităţi.
Piaţa secundară este o piaţă pentru titlurile care au fost deja emise,
titlurile fiind tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le
consacră aceste titluri (investitorii).
Această piaţă, ca şi cea primară, are rolul de concentrare a cererii şi a
ofertei de titluri, dar şi a unei cereri şi oferte derivate, care se manifestă după ce
piaţa titlurilor s-a constituit, reprezentând piaţa bursieră sau bursa în sens larg.
În concluzie, mişcarea fondurilor în economie se poate realiza prin două
modalităţi:
1) prin finanţare indirectă, prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la
bănci;
2) prin finanţare directă, prin emisiunea de titluri financiare.
Piaţa titlurilor financiare stabileşte o relaţie directă între deţinătorul şi
utilizatorul de fonduri. Acesta din urmă primeşte fonduri şi în schimb emite
titlurile financiare, urmând ca la scadenţă să le răscumpere. Această operaţie se
numeşte „dezintermediere” şi are loc când depunătorii scot fondului din contul
bancar investindu-le de exemplu în obligaţiuni.
Pe piaţa titlurilor financiare se operează cu activele financiare şi titlurile
financiare.
Activele financiare se pot clasifica în două mari categorii:
- active bancare, rezultate din operaţiunile specifice băncilor şi
instituţiilor asimilate, produc dobânzi, nu au caracter negociabil şi
prezintă un grad ridicat de siguranţă.
98
- active financiare nebancare, rezultate din operaţiuni de plasament şi
care sunt concretizate în titluri de valoare cu caracter negociabil.
În această categorie se includ:
a) activele de capital, rezultate din plasamente pe termen lung şi care dau
dreptul la obţinerea unor venituri viitoare (dividende, dobânzi) în condiţiile
asocierii deţinătorului la riscul afacerii. Ele sunt negociate pe piaţa de capital.
b) activele monetare, rezultatele din plasamente pe termen scurt şi
negociabile pe piaţa monetară, caracterizate prin grad ridicat de lichiditate şi
posibilitatea transformării operative.
Titlurile financiare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru
mobilizarea capitalului propriu (instrumente de proprietate) – acţiunile – respectiv
cele folosite pentru atragerea capitalului de împrumut (instrumente de datorie) –
obligaţiunile.
Acţiunile sunt titluri financiare emise de o companie sau societate
comercială pentru constituirea sau restructurarea capitalului propriu. Acestea se
pot clasifica astfel:
1. După forma de prezentare sunt: acţiuni nominative şi acţiuni la
purtător.
Acţiunile nominative au înscris numele deţinătorului şi pot fi transmise
unei alte persoane numai prin transcrierea tranzacţiei într-un registru la
societatea emitentă.
Acţiunile la purtător nu poartă nici un nume şi se pot transmite fără nici o
formalitate, cel care le deţine fiind necunoscut ca acţionar.
2. Din punct de vedere al drepturilor pe care le generează, acţiunile se
împart în: acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale.
Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute, ele dau deţinătorului lor legal
dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor, ceea ce conferă acestuia
participarea la managementul societăţii şi dreptul la dividend.
Acţiunile preferenţiale dau dreptul la un dividend fix, indiferent de
mărimea profitului realizat de societate în anul respectiv, dividend plătit înaintea
celui comun, nu au însă drept de vot.
Obligaţiunile (bonds) sunt titluri reprezentative ale unei creanţe a
deţinătorului lor asupra emitentului care pot fi: statul, un organism public sau o
societate comercială. Ele dau deţinătorului dreptul la încasarea unei dobânzi şi vor
fi răscumpărate la scadenţă de către emitent, investitorul recuperându-şi astfel
avansat în schimbul obligaţiunilor.
Spre deosebire de acţiuni care dau dreptul la un câştig reprezentând o parte
corespunzătoare din profitul realizat de o societate, obligaţiunile sunt purtătoare
de dobânzi fixe, plătibile de către emitentul debitor indiferent de rezultatele
obţinute.
După forma de prezentare pot fi obligaţiuni nominative şi obligaţiuni la
purtător.

99
Obligaţiunile nominative au înscris numele deţinătorului (creditorului),
transmiterea dreptului de a pretinde prestaţia la care s-a angajat emitentul având
loc prin înţelegerea dintre vechiul şi noul deţinător al titlului şi prin înmânarea
efectivă a acestuia.
Obligaţiunile la purtător sunt acelea în care creditorul este deţinătorul
nespecificat al titlului.
Pe piaţa titlurilor financiare mai pot fi găsite:
- obligaţiunea ipotecară este cea pentru care datoria este garantată cu
ipoteca pe activele firmei emitente;
- obligaţiunea cu fond de răscumpărare, când emitentul alimentează
periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile
respective;
- obligaţiunea retractabilă care poate fi răscumpărată înainte de
scadenţă de firma emitentă.
- obligaţiunea convertibilă care poate fi preschimbată cu acţiuni ale
emitentului, la opţiunea deţinătorului.
În ceea ce priveşte tranzacţiile cu titluri financiare, (acţiuni, obligaţiuni) se
pot distinge operaţiuni specifice bursei de tip american (New York, Tokio) şi
celor specifice burselor de tip european (Paris).
Pentru bursa de tip american, tranzacţiile bursiere pot fi:
a) după natură contului deschis de client la brocker:
- pe bani gheaţă (for cash) – când investitorii trebuie să acorde integral,
cu fonduri băneşti contravaloarea titlurilor financiare cumpărate;
- în marjă (on marrgin) – când investitorii primesc din partea societăţii
de bursă (brocker-ului) cu care lucrează un credit pentru încheierea
contractului de bursă, urmând să depună o sumă cash complementară
în calitate de marjă.
b) după modul executării contractului tranzacţiile pot fi:
- cu lichidare imediată (cash delivery), când plata titlurilor are loc chiar
în ziua încheierii contractului de bursă;
- cu lichidare normală – când executarea se face într-un anumit număr
de zile de bursă din momentul încheierii contractului;
- cu lichidare pe bază de angajament special (de exemplu la N.Y.S.E
nu mai mult de 60 de zile).
c) după modul de executare tranzacţiile pot fi:
- vânzări „lungi”, când clientul livrează titlurile proprii, existente în
momentul închiderii tranzacţiei în contul său la brocker.
- vânzări „scurte” – se realizează pe bază de titluri împrumutate,
clientul rămânând dator faţă de brocker cu titlurile respective, până în
momentul în care va cumpăra titlurile şi le va restitui brocker-ului.
La bursele europene (Paris) se practică următoarele categorii de tranzacţii:

100
a) la vedere – când executarea contractului are loc în câteva zile;
b) la vedere – când executarea se realizează la o dată fixă, numită ziua
lichidării;
c) operaţiunile condiţionate – se execută la termen şi dau posibilitatea
cumpărătorului să aleagă între executarea contractului sau abandonarea
acestuia prin plata unei prime către vânzător.

6.3 Sistemul de indicatori ai bursei

Analiza pieţei bursiere pe ansamblul său se realizează ca pentru orice


sector al economiei naţionale, în principal cu ajutorul indicatorilor care
sintetizează evoluţia componentelor sale. Fiecare bursă de valori are sistemul său
propriu de indicatori, dar în esenţă pe orice piaţă bursieră se urmăresc indicatorii:
- indicatorul general al activităţii bursiere: indicele bursei;
- indicatorii sintetici pentru sectoarele economiei naţionale: indicatorii
sectoriali: industrie, agricultură, sectorul bancar, companii de asigurări,
alimentaţie publică, turism, transport, etc.
- indicatorii cantitativi: numărul titlurilor cotate, numărul titlurilor
tranzacţionate, preţurile de vânzare/cumpărare, valoarea nominală,
dividendul/dobânda pe care posesorul o poate primi, volumul
tranzacţiilor, etc.
- Indicatorii calitativi: rata rentabilităţii, riscul şi volatilitatea unui titlu
mobiliar.
În practică se întâlnesc următorii indicatori utilizaţi în analizele
economice:
1. Valoarea nominală(contabilă), determinată pe baza relaţiei:
A
Vn  n
N
unde:
Vn = valoarea nominală (contabilă);
An = activele nete ale firmei;
N = numărul de acţiuni emise de societatea comercială;
2. Profitul net pe acţiune (Earnings per share - EPS), calculat conform
formulei:

RN
EPS 
N
unde: RN – rezultatul net al exerciţiului;
N – numărul de acţiuni emise.
3. Raportul preţ/profit net pe acţiune (Price Earnings Ratio) care se
calculează astfel;

101
P
PER 
EPS
unde: P – cursul de piaţă (cursul mediu după şedinţa de tranzacţionare);
PER arată cât trebuie să plătească un investitor pentru o acţiune pentru a
obţine o unitate monetară din profiturile firmei.
4. Randamentul dividendului (Dividend Yield - DY) calculat astfel:

D
DY 
P
unde: D – dividendul adus pe acţiune;
P – preţul/cursul în bursă al respectivei burse.
Pentru realizarea randamentului minim al unui plasament financiar este
indicat ca DY>d (dobânda la băncile comerciale), ceea ce înseamnă că acţiunea
este bine cotată pe piaţă, investiţia în titlu fiind rentabilă.
5. Valoarea de randament reprezintă valoarea teoretică pentru acţiune şi
se calculează astfel

D
Vr 
d
Calculul valorii de randament permite ca prin compararea cu cursul curent al
acţiunii, să se stabilească dacă titlul este subevaluat (Vr>C) sau dacă este
supraevaluat (Vr<C)
6. Randamentul curent se calculează ca raport între dobânda
obligaţiunii/cuponului (calculată prin înmulţirea ratei cuponului cu valoarea
nominală a obligaţiunii) şi preţul de cumpărare a obligaţiunii pe baza relaţiei:

C
rc  unde: rc – randamentul curent
P
7. Valoarea prezentă a unei obligaţiuni este egală cu suma actualizată a
veniturilor viitoare pe care aceasta le aduce, rata de actualizare fiind egală cu rata
curentă a dobânzii pentru titlurile similare. Pentru determinarea acestei valori se
utilizează formula;

n
V Ct
P0 
(1  d ) n
 
t 1 (1  d )
t

unde: P0 – valoarea prezentă a obligaţiunii;


t – momentul curent;
Ct – cuponul, respectiv dobânda plătită în perioada t;
V – valoarea nominală, respectiv valoarea la care obligaţiunea este
răscumpărată la scadenţă;
n – perioada până la răscumpărare, în cazul general, numărul de ani înscris
pe obligaţiune;
102
d – rata curentă a dobânzii la titlurile similare
8. Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de două componente ale
câştigului într-o astfel de investiţie, dividendul şi creşterea valorii de piaţă,
determinată cu ajutorul relaţiei:

P1  D1  P0
R1   100
P0
unde: R1 – rata rentabilităţii unei acţiuni la momentul t1;
P1 – cursul de piaţă al acţiunii la momentul t1;
P0 – cursul de piaţă al acţiunii la momentul t0;
D1 – dividendul net înregistrat la momentul t1.

6.4 Indicii bursieri

Indicii bursieri sunt mărimi care reflectă dinamica unui grup de acţiuni sau
a tuturor acţiunilor cotate la bursa respectivă. Analiza indicilor bursieri reprezintă
un mijloc de caracterizare a evoluţiei unei economii.
La construirea indicilor bursieri se parcurg următoarele etape:
E1 – selectarea eşantionului format dintr-un număr restrâns de titluri de valoare,
astfel încât acesta să fie reprezentativ pentru situaţia generală a bursei respective;
E2 – determinarea ponderii diferitelor titluri de valoare care fac parte din eşantion;
E3 – alegerea datei de referinţă şi a indexării
Indicii bursieri evidenţiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe o
anumită piaţă, respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei. Indicii sunt o măsură a
dinamicii unui grup reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor cotate la bursă.
Indicii bursieri reflectă raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa
respectivă.
Indicele bursier are două funcţii principale:
- funcţia descriptivă, de indicator al performanţei medii a pieţei bursiere
de capital sau unui segment de piaţă, ca o bază pentru deciziile
investiţionale în acea piaţă;
- funcţia operativă a indicelui, de a fi reper pentru construirea unor
instrumente financiare derivate – contractele la termen şi opţiunile pe
indicele bursier.
Metodologia de calcul a indicilor bursieri presupune respectarea a două cerinţe de
natură:
a) economică - formulă caracterizată prin simplitate, transparenţă,
uşurinţa reproducerii portofoliului. Indicele trebuie să asigure reprezentativitatea
titlurilor financiare, periodicitatea calculării şi a publicării; interpretabilitatea
intuitivă (media aritmetică ponderată şi nu cea geometrică)
b) statistică – invarianţă la schimbarea scalei, tratarea simetrică a
componentelor (indicele nu se schimbă dacă se schimbă data de referinţă) şi
invarianţă la includerea de noi acţiuni.
103
6.4.1. Indicele Bursei de Valori Bucureşti

Indicele B.E.T. (Bucharest Exchange Trading) este un indice ponderat


cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a
preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti.
Prin metodologia de calcul, reguli de selecţie şi actualizare indicele are
scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe indici. Acestea
sunt: options şi futures sau combinaţii ale acestora.
Arbitrajul pe indice presupune tranzacţionarea instrumentelor derivate pe
indici şi are drept scop acoperirea riscului investitorului în acţiunile ce compun
portofoliul indicelui.
Indicele B.E.T. se calculează ca o medie ponderată cu capitalizarea
cursurilor celor mai importante10 acţiuni lichide cotate la Bursa de Valori
Bucureşti. Valoarea preţurilor din fiecare zi este raportată la preţurile
corespunzătoare din data de referinţă (momentul t=0)
N
p

i 1
pi 0  qi 0  i1
pi 0
N

p
i 1
i0  qi 0

unde: N – numărul de acţiuni din portofoliul indicelui


p0 – cursul mediu ponderat al acţiunii „i” la momentul de referinţă t=0
(adică 19 sept 1997)
qi0 - numărul total de acţiuni emise din acţiunea „i” la momentul t=0.
Pentru a compensa orice efect artificial asupra preţului de tranzacţionare
datorat măsurilor de divizări/consolidări de acţiuni, fuzionări ale firmelor sau
orice modificări ale capitalului social alunei acţiuni aflate în portofoliul indicelui,
valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecţie „f” în ziua în care are loc
schimbarea care afectează preţul. Astfel se realizează continuitatea şi
comparabilitatea valorilor indicelui de tip Laspeyres:
N

q i0  pit
BETt  1000  f  i 1
N

q
i 1
i0  pi 0

În cazul în care există acţiuni care nu mai corespund regulilor de includere


în portofoliu indicelui, iar altele care sunt tranzacţionate corespund acestor reguli,
se procedează la o actualizare a portofoliului indicelui. În acest caz, factorul de
corecţie „f” este recalculat pentru a compensa această modificare.
În acest mod se asigură cerinţa ca indicele să reflecte zilnic schimbările
preţurilor acţiunilor faţă de preţurile aceloraşi acţiuni la un moment de referinţă.

104
Toate modificările portofoliului indicelui se fac periodic şi se decid de către
Comitetul Indicelui, care analizează şi decide trimestrial actualizarea acestuia.

6.4.2 Indicele Dow Jones

Indicele Dow Jones, denumit după cei doi specialişti americani care l-au
creat în 1884, este cel mai cunoscut indice bursier. La început Charles Dow a
calculat un curs mediu pentru 11 firme, majoritatea din domeniul financiar şi
punea în evidenţă trendul pieţei. În 1916 indicele a cuprins 20 de firma, iar în
1928 a ajuns la 30 de firma număr păstrat şi astăzi.
La început indicele se calcula ca o medie aritmetică simplă a cursurilor
acţiunilor componente, în prezent, el determinându-se prin dizolvarea sumei
cursurilor la un coeficient stabilit de New York Stock Exchange(NYSE); în ultima
perioadă coeficientul a variat între 0,75 – 0,90 funcţie de schimbările care intervin
în valoarea de piaţă a titlurilor componente ale indicelui în urma fuzionării sau
divizării firmelor(stock split). Indicele Dow Jones reflectă nivelul pieţei într-un
anumit moment în raport cu anul de referinţă, de unde şi exprimarea lui în puncte.
În prezent există următorii indici Dow Jones
a) Dow Jones Industrial Average(DJIA) – indice industrial ce cuprinde 30
de titluri care deţin 15%-20% din valoarea capitalizată la N.Y.S.E.
b) Dow Jones TransportationAverage(DJTA) – indice al transporturilor,
care cuprinde 20 de titluri de companii din domeniul transporturilor feroviare,
rutiere şi aeriene.
c) Dow Jones Utility Average(DJUA) – indice al serviciilor publice, care
în prezent cuprinde 15 acţiuni.
d) Dow Jones Composite – indice compus care reflectă cursurile celor 65
de acţiuni din indicii sectoriali de mai sus.

6.4.3 Indicele Financial Times(FT -30)

Indicele Financial Times a apărut în anul 1935, calculat de Financial News


(ulterior Financial Times) şi a luat în considerare 30 de companii reprezentative
din ramura industriei. Datorită numărului mic de acţiuni luat în calcul, acest indice
este foarte sensibil la modificările bursei faţă de alţi indici care au componenţă
mai substanţială.
Indicele se calculează ca o medie geometrică a cursului fiecărei acţiuni
împărţit la cursul din data considerată ca bază.
Considerând cursurile celor 30 de acţiuni: c1,c2,........cn, se poate determina
valoarea datei de bază(Vb):
log c1  log c2  .....  log c30
Vb  anti log( )
30
iar Financial Times – 30 se determină pe baza relaţiei:
105
c1  c2 ...c30 30 c1  c2 ...c30
FT30  30 
Vb  Vb ...Vb Vb

Acest indice este calculat la Londra, este un indice instantaneu fiind


calculat din oră în oră, începând cu ora 10.00 până la ora 17.00, negocierile
oficiale întrerupându-se la ora 15.30.

Întrebări:

1. Arătaţi care sunt caracteristicile bursei.


2. Descrieţi bursele de: mărfuri, valutare şi de valori.
3. Caracterizaţi piaţa primară şi piaţa secundară.
4. Clasificaţi acţiunile după forma de prezentare.
5. Precizaţi care sunt principalii indicatori ai pieţei bursiere.

106
PROPORŢII ŞI CORELAŢII MACROECONOMICE

7.1.Principalele variabile macroeconomice şi corelaţiile dintre acestea

Orice program economic cuprinde un set de măsuri politice destinat a


realiza principalele obiective ale politicii macroeconomice care în principal
vizează:
- creşterea economică analizată prin prisma ritmului de creştere a
produsului intern brut;
- ocuparea forţei de muncă analizată prin rata şomajului –măsurată fie ca
nivel mediu anual, fie ca nivel înregistrat la sfârşitul anului;
- stabilitatea preţurilor analizată prin rata inflaţiei, măsurată fie prin ritmul
de creştere al deflatorului PIB, fie prin ritmul mediu lunar de creştere a preţurilor
de consum;
- îmbunătăţirea balanţei de plăţi externe analizată prin soldul contului
curent al balanţei de plăţi.
Cele patru variabile obiectiv permit evaluarea principalelor dezechilibre
macroeconomice interne şi externe, ,monitorizarea schimbărilor care au avut loc
în economie şi adoptarea măsurilor corespunzătoare de redresare. Între cele patru
variabile există o importante corelaţii macroeconomice, dar şi între acestea şi alţi
indicatori macroeconomici.

7.1.1 Corelaţia dintre ritmul de creştere al produsului intern brut şi


rata şomajului

Privită la nivel teoretic legătura dintre ritmul de creştere a produsului


intern brut şi rata şomajului este următoarea: în perioada de recesiune,
caracterizată prin scăderea ritmului de creştere a produsului intern brut, rata
şomajului creşte, când are loc expansiunea economică fenomenul se produce în
sens invers.
Această corelaţie inversă (negativă) este cunoscută sub denumirea de legea
lui Okun. Analizată în condiţiile economiei din S.U.A. legea s-a concretizat în
următoarea relaţie:
RPIBt / t 1  3%  2( RS t  Rs t 1 )
Unde: RPIBt / t 1  ritmul de creştere a PIB în anul t faţă de anul t-1
3% - trendul de creştere a PIB
RS t / t 1  rata şomajului în anul t faţă de anul t-1
Dacă şomajul rămâne acelaşi, produsul intern brut real va creşte cu
cca.3%, pentru fiecare punct procentual de creştere a ratei şomajului rata
107
produsului intern brut va scădea cu 2 puncte procentuale faţă de 3%.Spre
exemplu, dacă rata şomajului creşte în perioada curentă de la 6% la 8% , atunci
ritmul de creştere al PIB real va fi;
RPIB =3 -2(8 -6) =-1%
În acest caz şomajul în perioada curentă va fi mai mare sau mai mică decât
în perioada anterioară, după cum ritmul de creştere al produsului intern brut va fi
mai mare sau mai mic decât trendul de creştere de 3%.Astfel dacă se doreşte
reducerea şomajului cu un procent este necesar ca ritmul PIB-ului să atingă 5%.
Relaţia are caracter statistic, nefiind valabilă pentru orice ţară, dar ea se
poate adapta în funcţie de condiţiile specifice parcurse de o ţară la un moment dat.
În România, legea lui Okun are o formă specifică, respectiv creşterea
ritmului produsului intern brut cu un procent peste nivelul trendului, a permis
reducerea ratei şomajului cu 0,4%. Trendul de creştere economică a fost
considerat ritmul mediu anual de creştere a PIB calculat în 1980-1989(1,4%). În
perioada 1990 -1993 nu s-a determinat nici o relaţie statistică stabilă întrucât
numărul şomerilor respectiv rata şomajului se înregistrează statistic începând din
anul 1991.Începând cu anul 1999 s-a stabilit o relaţie de tip Okun însă defazată.

7.1.2 Corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului

O coordonată majoră a politicii macroeconomice o reprezintă realizarea


unui nivel scăzut al şomajului şi o inflaţie moderată în vederea asigurării unei
creşteri economice de durată. Analiza seriilor de date statistice, în special a ţărilor
dezvoltate, a relevat faptul că până în anul 1973 când s-a produs “şocul petrolier”
exista o corelaţie inversă simplă şi stabilă între rata inflaţiei şi rata şomajului.
Altfel spus între inflaţie şi şomaj există o relaţie de compensare, ce constă în
aceea că un şomaj mai mic poate fi obţinut acceptând o inflaţie mai mare sau
inflaţia poate fi redusă acceptând un şomaj mai mare.
În dinamică relaţia dintre şomaj şi inflaţie a fost studiată pentru prima dată
de către economistul englez, născut în Noua-Zeelandă Philips cu ajutorul curbei
care îi poartă numele. Philips a observat o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata
şomajului, nivelul şomajului fiind mai mare când ritmul de creştere al salariului
nominal a fost mai lent şi mai mare când creşterile salariale au fost mai rapide.
În varianta sa originală, curba lui Philips exprimă o relaţie de
interdependenţă inversă între nivelul relativ al şomajului şi ritmurile de creştere a
salariului nominal.
ΔRSnt = f(RS)t unde: ΔRSnt – modificarea ratei salariului nominal
RS – rata şomajului

108
RI%

RNS RS%
Curba lui Philips pe termen scurt.
Fig.1
Această corelaţie inversă redată în figura 1 este valabilă numai pe termen
scurt şi are următoarea relaţie de calcul:
RIt = RIt-1 + (RSt – RNS)
Unde: RIt – rata actuală a inflaţiei
RIt-1 – inflaţia anterioară
RSt – rata şomajului actual
RNS – rata naturală a şomajului(este acea rată a şomajului care persistă în
timpul unei perioade de stabilitate macroeconomică, în care inflaţia
nici nu creşte nici nu se reduce.
 - panta descrescătoare a curbei Philips
În aceste condiţii, rata actuală a inflaţiei depinde de doi factori:
- o componentă inerţială, definită de inflaţia aşteptată, ce poate fi
substituită cu inflaţia anterioară;
- o componentă ciclică, definită de devierea şomajului actual, faţă de
rata naturală a şomajului.
Din formulă se observă că, atâta timp cât şomajul se menţine la nivelul său
natural, rata inflaţiei nu se modifică. Corespunzător, dacă rata şomajului creşte
peste nivelul său natural, atunci rata inflaţiei va înregistra o anumită reducere care
depinde de parametrul .
Modelul teoretic de analiză contemporană include şi un al treilea factor ()
şi anume şocurile resimţite în oferta agregată – modificări ale produsului intern
brut nominal, datorate de exemplu, creşterilor accentuate de preţuri la unele
produse.
RIt = RIt-1 + (RSt – RNS) + 
Există astfel posibilitatea ca pe termen lung inflaţia şi şomajul să nu
respecte în anumite perioade corelaţia inversă stabilită de Philips. Evoluţia celor
două variabile se va înscrie pe o serie de curbe Philips, trasate pe subperioade.

109
Nivelurile medii înregistrate de rata inflaţiei şi rata şomajului în România
au fost analizate prin prisma curbei lui Philips. Astfel, pe ansamblu perioadei
analizate 1993 -1996, corelaţia dintre şomaj şi inflaţie a fost inversă, coeficientul
de corelaţie atingând o intensitate moderată (-0,7).Aceasta se explică prin faptul
că relaţia lui Philips nu a fost respectată în anul 1994 curba prezentând o pantă
crescătoare.
Curba lui Philips reprezintă un instrument de fundamentare a politicilor
economice ale ofertei, ea fiind o alternativă de reprezentare a ofertei globale .Pe
baza ei se adoptă politica economică de reglementare a cererii globale ajungându-
se astfel la fundamentarea alegerii între inflaţie şi şomaj, ale cărei condiţii sunt
date de curba ofertei globale.

7.1.3 Corelaţia dintre ritmul de creştere a produsului intern brut şi


rata inflaţiei

După cum produsul intern brut se calculează în preţuri curente sau în


preţuri comparabile se poate vorbi de evoluţia nominală sau reală a acestui
indicator. Evoluţia nominală este redată de relaţiile:
PIB1crt
I PIB n

PIB0crt
RPIBn = IPIBn – 1
Evoluţia reală presupune recalcularea în preţuri în preţuri comparabile cu
ajutorul indicelui deflator PIB.
PIB crt
PIB1comp  D 1
I PIB
D
Unde: I PIB  RI  1
RI – rata inflaţiei calculată pe baza deflatorului
Evoluţia reală este redată prin relaţiile:
PIB1comp PIB1crt
I PIBr  
PIB0comp PIB0crt
RPIBn = IPIB – 1
Relaţiile de legătură între produsul intern brut nominal, cel real şi rata
inflaţiei este:
I PIBn  I PIBr  I PIB
D
(1)
Indicele deflator al produsului intern brut măsoară schimbarea medie a
preţurilor bunurilor materiale şi tarifelor serviciilor produse/prestate într-un an şi
se utilizează pentru a determina modificările reale intervenite în activitatea
productivă.
În condiţiile unei inflaţii reduse, produsul(1) înregistrează o valoare
nesemnificativă, motiv pentru care în multe cazuri se utilizează relaţia:

110
RPIBn = RPIBr + RI

7.2 Corelaţii de bază ale creşterii economice

Indicatorul sintetic care caracterizează creşterea economică îl constituie


PIB/locuitor, exprimat prin volumul şi ritmul său de creştere. În aceste condiţii,
creşterea economică, este definită ca un proces complex de sporire a
dimensiunilor rezultatelor din economia naţională, prin combinarea şi folosirea
factorilor de producţie direcţi: forţa de muncă, capitalul fix şi consumul de
mijloace materiale circulante.
Conturarea unei teorii a creşterii economice a generat ample dezbateri cu
privire la factorii creşterii, interdependenţele dintre aceştia şi contribuţia lor la
obţinerea rezultatelor. Dezvoltarea echilibrată a economiei naţionale este
condiţionată
de existenţa a trei corelaţii de bază între nivelurile şi modificările produsului
intern brut pe de o parte şi cele ale principalilor factori ai creşterii economice, pe
de altă parte. Statistica economică cuantifică contribuţia fiecărui factor la
obţinerea rezultatelor economice.
Aceste corelaţii trebuie asigurate atât pe ansamblu economiei cât şi la
nivelul fiecărei ramuri.
A. Mărimea produsului intern brut este analizată în funcţie de
volumul muncii consumate – măsurată la nivelul economiei naţionale prin
populaţia ocupată, cât şi prin calitatea şi intensitatea muncii prestate, cuantificate
cu ajutorul productivităţii sociale a muncii.
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:
PIB = W ΣPO

La nivelul unei ramuri relaţia este:

VABi = Wi POi unde: VAB – valoarea adăugată brută la


Nivelul ramurii “i”
Relaţia de produs dintre factorii enunţaţi este valabilă şi pentru indici şi
ritmurile de creştere şi anume:
I PIB  I W  I PO

RPIB  1  ( RW  1)  ( R PO  1)

Prin dezvoltare, ultima relaţie poate fi scrisă sub forma unei corelaţii între
ritmurile de creştere, astfel:
RPIB  RW  R PO  RW  R PO
 
RW – influenţa factorului intensiv
RΣPO – influenţa factorului extensiv

111
Observaţia 1 Când cel puţin unul dintre ritmurile de creştere înregistrează
un nivel scăzut, se exclude influenţa comună a celor doi factori iar relaţia devine:

RPIB  RW  R PO

B. Mărimea produsului intern brut este analizată în funcţie de


volumul fondurilor fixe şi de eficienţa medie a utilizării acestora, pe baza
următoarelor relaţii:
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:
PIB  Ef   Ff
La nivelul unei ramuri relaţia de calcul este:

VABi  Ef i  Ff i
Relaţiile de mai sus se pot scrie şi cu ajutorul indicilor şi a ritmurilor
astfel:
I PIB  I Ef  I
 Ff
RPIB  1  ( REf  1)  ( R
1)
 Ff
Prin dezvoltare, ultima relaţie poate fi scrisă sub forma unei corelaţii între
ritmurile de creştere, astfel:

RPIB  REf  R Ff  REf  R Ff


 
unde: REf  influenţa factorului intensiv
R Ff  influenţa factorului extensiv

REf  R Ff  influenţa combinată a celor doi factori, care ca şi în

cazul precedent poate dispare dacă unul dintre factori înregistrează un
nivel scăzut.
C. Mărimea produsului intern brut este analizată în legătură cu
volumul mijloacelor materiale consumate, şi de eficienţa medie a utilizării
acestora.
La nivelul economiei naţionale relaţia de calcul este:

PIB  M   C
La nivelul unei ramuri relaţia de calcul este:
VABi  M i  Ci
Ca şi în cazurile precedente relaţiile se pot scrie cu ajutorul indicilor şi a
ritmurilor de creştere astfel:
I PIB  I M  I C

112
RPIB  1  ( RM  1)  ( R C  1) relaţia devine:

RPIB  RM  R C  RM  R C
 
unde: RM  influenţa factorului intensiv
R C  influenţa factorului extensiv

RM  R C - influenţa combinată a celor doi factori

Corelaţiile prezentate se referă la un singur element al procesului de
producţie, dar cele trei resurse acţionează simultan în procesul de producţie, prin
urmare ar trebui ca şi modificarea produsului intern brut să fie rezultatul acţiunii
lor corelate. Există metode de calcul care permit măsurarea dezvoltării economiei
naţionale pe cale intensivă şi extensivă la toate cele trei resurse luate în calcul şi
anume:
RPIB  R PO  RW  I PO
 
RPIB  R Ff  REf  I Ff
 
RPIB  R C  RM  I C
 
unde: R PO , R Ff , R C  influenţa factorilor extensivi
  
RW  I PO , REf  I Ff , RM  I C  influenţa factorilor intensivi
  
Pentru a se cumula influenţele celor trei factori se va corecta fiecare influenţă de
la fiecare factor de producţie cu un coeficient CT pentru factorul muncă, CF
pentru capitalului fix şi CC pentru consumul de materiale circulante astfel încât
suma lor să fie 1 sau 100. Coeficienţii pot fi:
- ponderea valorică a masei fiecărui factor în costul total al factorilor;
- ponderea ce are în vedere o participare egală a factorilor la modificarea
rezultatelor activităţii economice;
- ponderea calculată pe baza elasticităţii fiecărui factor, elasticitate
exprimată prin raportul între creşterea relativă a PIB şi creşterea
relativă a fiecărui factor.
Astfel se poate scrie o relaţie care să cuantifice contribuţia extensivă a celor trei
resurse la creşterea produsului intern brut.

RPIB  ( R PO  RW  I PO )CT  ( R Ff  REf  I Ff )CF  ( R C  RM  I C ) 


     
RPIB  ( R PO CT  R Ff CF  ( R C CC )  ( RW  I PO CT 
   
 REf  I Ff CF  RM  I C CF )
 
Prima paranteză reprezintă influenţa extensivă totală, iar a doua paranteză
influenţa intensivă totală .Relaţiile privind eficienţa factorilor de producţie au
caracter de medie, iar factorii prezintă niveluri totalizatoare, de aceea este necesar

113
ca folosirea metodei să fie precedată de verificarea reprezentativităţii mediei,
respectiv verificarea omogenităţii care se realizează cu ajutorul coeficientului de
variaţie(v).

Întrebări:

1. Precizaţi care sunt obiectivele politicii macroeconomice pentru orice ţară.


2.Explicaţi corelaţia dintre ritmul de creştere al produsului intern brut şi rata
şomajului.
3.Explicaţi corelaţia dintre rata inflaţiei şi rata şomajului.
4. Explicaţi corelaţia dintre ritmul de creştere a produsului intern brut şi rata
inflaţiei
5. Arătaţi care sunt principalele corelaţii de bază ale creşterii economice.

114
BIBLIOGRAFIE

1. Allen R.G.D. Analiză matematică pentru economişti,


Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971
2. Anghelache C., Niculescu Breviar statistic – Indicatori şi formule de
E. calcul, Editura Economică, Bucureşti, 2000
3. Anghelache C. Măsurarea şi compararea dezvoltării
economice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984
4. Baron T., Tiţan E., Begu L. Statistică, teorie şi aplicaţii, Academia de
Ştiinţe Economice şi Comisia Naţională
pentru Statistică, Bucureşti, 1996
5. Băcescu M., Băcescu- Macroeconomie şi politici
Cărbunaru A. macroeconomice, Editura ALL
Educational, Bucureşti, 1998
6. Begu Liviu Stelian Statistică internaţională, Editura ALL
Beck, Bucureşti, 1999
7. Biji E., Baron T. Statistică teoretică şi economică, Editura
(coordonatori), Wagner P., Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
Isaic-Maniu Al., Korka M.,
Porojan D.
8. Biji E., Wagner P., Lilea E., Statistică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Petcu N., Vătui M. Bucureşti, 1999
9. Capanu I. Statistică economică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984
10. Capanu I., Wagner P., Statistică macroeconomică, Editura
Secăreanu C. Economică, Bucureşti, 1997
11. Capanu I., Wagner P., Sistemul conturilor naţionale şi Agregate
Mitruţ C. macroeconomice, Editura ALL, Bucureşti,
1994
12. Dobrotă N. Economie Politică, Editura Economică,
Bucureşti, 1997
13. Isaic-Maniu Al., Mitruţ C., Statistică pentru managementul afacerilor,
Voineagu V. Editura Economică, Bucureşti, 1995
14. Isaic-Maniu Al., Mitruţ C., Statistică, Editura Universitară, Bucureşti,
Voineagu V. 2003
15. Korka M., Begu L. S., Tuşa Bazele statisticii pentru economişti, Editura
E. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
16. Marinescu I., Moineagu Elemente de statistică matematică şi
C.Rancu N., Urseanu V., aplicaţiile ei, Editura Ştiinţifică şi
Niculescu R. Enciclopedică, Bucureşti, 1966
17. Mihoc G. şi alţii Modele de analiză statistică, Editura
115
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982
18. Moineagu C. C. Modelarea corelaţiilor în economie,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
19. Negoescu Gh., Ciobanu R., Bazele statisticii pentru afaceri, Editura
Bontaş C. A. ALL Beck, Bucureşti, 1999
20. Pivodă Dan Analiza şi actualizarea la inflaţie, Editura
Economică, Bucureşti, 2002
21. Pivodă Dan Fundamentele statisticii teoretice şi
oficiale, Editura Economică, Bucureşti,
2002
22. Pivodă Dan Introducere în statistica macroeconomică,
Editura Europolis, Constanţa, 2003
23. Popescu A., Goanţă G., Statistică – Teorie, aplicaţii, teste grile,
Neacşu G. Editura Universitară, Bucureşti, 2005
24. Rotaru T. Metode statistice aplicate în ştiinţele
sociale, Editura Polirom, Bucureşti, 1999
25. Sora V., Mihăescu C. Metode cantitative în demografie şi
statistică socială, Editura Oscat Print,
Bucureşti, 2004
26. Trebici V. Demografia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979

116