Dreptul Afacerilor

Conf. univ. dr. Maria Dumitru Lector univ. dr.
Camelia Ignătescu
Universitatea Universitatea
„Petre Andrei" din Iaşi „Ştefan cel Mare" din Suceava
Dreptul afacerilor
Raportul juridic de drept al afacerilor.
Contractul
Cuprins
Capitolul I. Noţiuni generale despre drept __________________________ 1

1.1. Accepţiunea termenului „drept” _________________________ 1
1.2. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă
de celelalte ramuri de drept _______________________________ 6
1.2.1. Noţiune _______________________________________ 6
1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept ____________ 6
1.3. Norma juridică _______________________________________ 7
1.3.1. Noţiune________________________________________ 7
1.3.2. Structura normei juridice __________________________ 8
1.3.3. Clasificarea normelor juridice _______________________ 8
1.4. Aplicarea legii_______________________________________ 10
1.4.1. Aplicarea legii în timp ____________________________ 10
1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu ___________________________ 11
1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor __________________ 11
1.5. Interpretarea legii ___________________________________ 11
1.5.1. Noţiune_______________________________________ 11
1.5.2. Clasificarea interpretării legii ______________________ 12
1.6. Izvoarele dreptului afacerilor ___________________________ 15
1.6.1. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor ___________ 15
1.6.2. Izvoarele interpretative ale dreptului afacerilor _______ 19
1.6.3. Ordinea aplicării normelor de drept _________________ 20
Capitolul II. Raportul juridic de drept al afacerilor __________________ 22

2.1. Noţiune. Premise ____________________________________ 22
2.1.1. Noţiune ______________________________________ 22
2.1.2. Premise ______________________________________ 22
2.2. Caracterele raportului juridic de drept al afacerilor ________ 24
2.3. Structura raportului juridic de drept al afacerilor ___________ 25
2.3.1. Subiectele raportului juridic de drept privat.
Subiecte specifice dreptului afacerilor ___________________ 25
2.3.1.1. Categorii de subiecte de drept privat ___________ 25
2.3.1.2. Subiecte specifice dreptului afacerilor __________ 26
2.3.1.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea
subiectelor _____________________________________ 28
2.3.1.4. Capacitatea subiectelor raportului juridic _______ 35
VIII Dreptul afacerilor
2.3.2. Conţinutul raportului juridic _______________________ 38

2.3.2.1. Drepturile subiective________________________ 38
2.3.2.2. Obligaţia civilă_____________________________ 44
2.3.3. Obiectul raportului juridic ________________________ 50
2.3.3.1. Noţiunea de obiect juridic şi noţiunea
de obiect material _______________________________ 50
2.3.3.2. Obiectele materiale ale raporturilor
juridice civile - bunurile şi clasificarea lor ______________ 50
Capitolul III. Profesioniştii ______________________________________ 58

3.1. Comercianţii________________________________________ 59
3.1.1. Cadrul conceptual ______________________________ 59
3.1.2. Comerciantul persoană fizică ______________________ 60
3.1.2.1. Aspecte generale privind comerciantul
persoană fizică __________________________________ 60
3.1.2.2. Regimul juridic al persoanei fizice
autorizate ______________________________________ 63
3.1.2.3. Regimul juridic al întreprinzătorului
persoană fizică titular al întreprinderii
individuale _____________________________________ 65
3.1.2.4. Regimul juridic al întreprinderii
familiale _______________________________________ 66
3.1.3. Societăţile reglementate de Legea
nr. 31/1990 privind societăţile _________________________ 68
3.1.3.1. Sediul materiei. Noţiune şi forme ______________ 68
3.1.3.2. Consecinţele personalităţii juridice
a societăţii _____________________________________ 72
3.1.3.3. Constituirea societăţilor _____________________ 76
3.1.3.4. Funcţionarea societăţilor ____________________ 86
3.1.3.5. Modificarea societăţilor _____________________ 93
3.1.3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor ____________ 102
3.1.4. Societăţile cooperative__________________________ 110
3.1.5. Grupurile de interes economic____________________ 112
3.2. Entităţi colective fără personalitate juridică
titulare ale unei întreprinderi ____________________________ 113
3.2.1. Asociaţia în participaţiune _______________________ 113
3.2.2. Grupul de societăţi _____________________________ 114
Capitolul IV. Profesioniştii necomercianţi ________________________ 115

4.1. Persoana fizică autorizată să desfăşoare o altă
activitate decât comerţul ______________________________ 115
4.2. _____________________________________________
Cuprins IX
Societăţile civile ________________________________________ 115

4.3. _____________________________________________
Asociaţiile şi fundaţiile ___________________________________ 116
Capitolul V. Fondul de comerţ ________________________________ 118

5.1. Noţiunea de fond de comerţ _________________________ 118
5.2. Elementele fondului de comerţ _______________________ 120
5.3. Patrimoniul de afectaţiune profesională ________________ 124
Capitolul VI. Teoria generală a contractului ______________________ 127

6.1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor __________ 127
6.1.1. Definiţia contractului ___________________________ 127
6.1.2. Clasificarea contractelor_________________________ 128
6.1.3. Contracte negociate. Contracte de adeziune.
Contracte forţate __________________________________ 134
6.1.4. Contracte simple. Contracte complexe.
Grupuri de contracte _______________________________ 137
6.2. Încheierea contractului ______________________________ 139
6.2.1. Încheierea contractului prinnegociere ______________ 139
6.2.2. Încheierea contractului prin ofertă urmată
de acceptare ______________________________________ 140
6.2.3. Conţinutul contractului _________________________ 142
6.3. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului _______ 143
6.3.1. Capacitatea de a contracta_______________________ 143
6.3.2. Consimţământul _______________________________ 145
6.3.2.1. Noţiune _________________________________ 145
6.3.2.2. Viciile de consimţământ ____________________ 146
6.3.3. Obiectul contractului ___________________________ 152
6.3.4. Cauza în contracte _____________________________ 154
6.4. Forma contractului _________________________________ 155
6.5. Nulitatea contractului _______________________________ 157
6.5.1. Regimul juridic al nulităţii contractelor _____________ 157
6.5.2. Salvarea contractului ___________________________ 159
6.5.3. Efectele nulităţii contractului _____________________ 161
Capitolul VII. Executarea obligaţiilor _____________________________ 164

7.1. Executarea de bunăvoie a obligaţiilor (plata)_____________ 164
7.1.1. Noţiuni generale_______________________________ 164
7.1.2. Subiectele plăţii _______________________________ 166
7.1.2.1. Subiectul pasiv (solvens) ____________________ 166
7.1.2.2. Subiectul activ (accipiens) ___________________ 168
7.1.3. Condiţiile de valabilitate a plăţii ___________________ 171
X Dreptul afacerilor
7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii.

Excepţii _________________________________________ 174
7.1.5. Locul plăţii ___________________________________ 175
7.1.6. Data plăţii ____________________________________ 177
7.1.7. Dovada plăţii _________________________________ 178
7.1.8. Imputaţia plăţii ________________________________ 179
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor după
obiectul lor _________________________________________ 181
7.2.1. Executarea obligaţiei de a da _____________________ 182
7.2.2. Executarea obligaţiilor de a face şi de a
nu face __________________________________________ 184
Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

contractuale ____________________________________________ 185
8.1. Generalităţi _______________________________________ 185
8.2. Punerea în întârziere a debitorului (termenul
suplimentar de executare a obligaţiilor) ____________________ 187
8.2.1. Reglementare. Noţiune. Justificare ________________ 187
8.2.2. Punerea în întârziere la cererea creditorului _________ 188
8.2.3. Întârzierea de drept a debitorului în
executarea obligaţiei _______________________________ 190
8.2.4. Punerea în întârziere în materia dobânzii
compuse _________________________________________ 192
8.3. Răspunderea contractuală (executarea prin
echivalent a obligaţiilor) ________________________________ 193
8.3.1. Noţiuni generale privind răspunderea
contractuală ______________________________________ 193
8.3.2. Răspundere contractuală sau executare
prin echivalent? Natura juridică a daunelor-interese _______ 196
8.3.3. Condiţiile angajării răspunderii contractuale _________ 199
8.3.4. Întârzierea creditorului__________________________ 207
8.3.5. Exonerări de răspundere contractuală ______________ 208
8.3.6. Convenţii asupra răspunderii _____________________ 209
8.4. Evaluarea daunelor-interese __________________________ 210
8.4.1. Noţiunea de daune-interese _____________________ 210
8.4.2. Evaluarea legală _______________________________ 211
8.4.3. Evaluarea convenţională a daunelor-interese
(clauza penală) ____________________________________ 220
8.4.3.1. Definiţia, caracterele şi natura juridică a
clauzei penale __________________________________ 220
8.4.3.2. Reducerea clauzei penale ___________________ 222
Cuprins XI
8.4.3.3. Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei

penale________________________________________ 224
8.4.4. Evaluarea judiciară a daunelor-interese _____________ 225
8.5. Excepţia de neexecutare a contractului __________________ 226
8.6. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului ___________________ 229
8.6.1. Sediul materiei ________________________________ 229
8.6.2. Tipurile de rezoluţiune __________________________ 229
8.6.3. Efectele rezoluţiunii sau rezilierii __________________ 235
Bibliografie _______________________________________________ 239

Capitolul I. Noţiuni generale
despre drept
1.1. Accepţiunea termenului „drept"

Omul, ca fiinţă socială, se intersectează în viaţa cotidiană cu norma de
drept, chiar şi în situaţii în care nu conştientizează acest fapt. Astfel,
achiziţionarea unui bilet de călătorie cu un mijloc de transport în comun, de
exemplu, naşte un raport juridic de natură contractuală între transportator şi
călătorul ce urmează a beneficia de serviciile acestuia.
Atât în sarcina transportatorului, cât şi în sarcina călătorului se nasc
obligaţii şi drepturi de natură a clarifica obiectul raportului juridic astfel creat.
Ne referim aici la dreptul călătorului de a beneficia de condiţii optime de
transport, de a fi dus la destinaţia corespunzătoare traseului afişat şi de a
solicita, în urma plăţii, eliberarea tichetului de călătorie. În mod echivalent, şi
firma prestatoare a serviciilor de transport are dreptul de a încasa preţul, de
a solicita călătorului o conduită civilizată şi de a-i interzice acestuia
deteriorarea logisticii specifice. Acestor drepturi le corespund, în mod firesc,
şi obligaţiile corelative.
În egală măsură, în toate domeniile vieţii sociale, economice, financiare şi
profesionale individul se confruntă cu dreptul, definit ca totalitatea normelor
juridice impuse de stat, în vigoare la un moment dat. Acesta este aşa-numitul
drept pozitiv, se aplică tuturor şi mai poartă denumirea de drept obiectiv 111.
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa recunoscută de lege unei

persoane de a avea o anumită conduită şi/sau a pretinde celorlalţi o anumită
conduită1 2. Dreptul subiectiv reprezintă o personalizare a dreptului obiectiv,
persoanele fizice şi juridice devenind subiecte de drept şi titulare ale
drepturilor subiective, drepturi ce urmează a fi exercitate în raport cu dreptul
pozitiv. De pildă, dreptul de proprietate este consacrat atât în Constituţia
României, cât şi în normele Codului civil, aceste reguli fiind parte a dreptului
obiectiv.
1
C.T. UNGUREANU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 1.
2
GH. MIHAI, Inevitabilul Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 215.
2 DREPTUL AFACERiLOR
Dreptul de proprietate al lui X ce are ca obiect un autoturism reprezintă

dreptul subiectiv al acestuia, drept care-i conferă posibilitatea de a pretinde
de la toţi ceilalţi să nu fie tulburat în niciun fel în exercitarea prerogativelor
recunoscute de lege pentru proprietarii de autoturisme.
Norma juridică reprezintă o regulă generală şi abstractă, instituită sau

recunoscută de puterea publică, ce reglementează conduita subiectelor de
drept şi a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
Gruparea de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare (categorie
omogenă de relaţii sociale omogene) se numeşte instituţie juridică. Pentru a
înţelege fenomenul dreptului, este important a se reţine că instituţiile
juridice definite de ştiinţa dreptului se referă la grupări unitare ce
reglementează aspecte legate de proprietate, căsătorie, contract etc. În
consecinţă, vom vorbi despre instituţia proprietăţii, instituţia căsătoriei,
instituţia contractului ş.a.m.d.
Ramura de drept este formată prin gruparea instituţiilor juridice pe

criterii: obiect de reglementare, metodă de reglementare (egalitate sau
subordonare juridică), calitatea subiectelor (se solicită o anumită calitate),
caracterul normelor juridice (dispozitive sau imperative), caracterul
sancţiunilor, principii. De exemplu: drept penal, drept administrativ, drept
civil, drept comercial, dreptul profesioniştilor, dreptul procesual civil.
Disciplina juridică are o sferă mai largă decât cea a ramurii de drept. Ea
cuprinde părţi din ramurile de drept care s-au dezvoltat atât de mult ca
importanţă economică şi/sau socială încât au impus abordarea lor ştiinţifică,
în mod distinct de ramura de drept mamă. De exemplu: dreptul societar,
dreptul asigurărilor, dreptul transporturilor.
Aşa cum arătam, norma juridică reglementează numeroase aspecte,

plecând de la organizarea statului, raporturile dintre autorităţile publice şi
alte tipuri de raporturi juridice de subordonare a persoanei fizice şi juridice în
raport cu statul. Totalitatea acestor reguli formează dreptul public, care
include dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, dreptul
internaţional public.
Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat îşi subsumează toate
normele juridice care sunt edictate pentru protejarea intereselor private,
precum şi cele ce reglementează raporturile particulare dintre persoane
fizice, dintre persoane juridice sau dintre persoane fizice şi persoane juridice,
aflate pe o poziţie de egalitate juridică. Acesta include dreptul civil, dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul profesioniştilor, dreptul
I. NOTiUNi GENERALE DESPRE DREPT 3
internaţional privat. De menţionat că graniţa dintre dreptul public şi dreptul

privat nu este clar trasată, cele mai numeroase raporturi de drept privat
privind şi interesul public şi interesul privat.
Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice normative în

vigoare dintr-un stat, indiferent dacă este vorba de un stat naţional unitar
sau stat federativ3.
Dreptul internaţional cuprinde totalitatea normelor înscrise în tratate,

pacte, acorduri încheiate între state suverane şi egale în drepturi, prin care se
reglementează conduita acestor state între ele. Dreptul internaţional se
divide în dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.
Dreptul Uniunii Europene este format din dreptul primar, respectiv

dreptul originar constituit din tratatele elaborate de Uniunea Europeană
care, odată ratificate de un stat membru, devin parte componentă a
sistemului de drept şi dreptul derivat, constituit din actele cu efect
obligatoriu elaborate în cadrul Uniunii Europene de instituţiile acesteia
(regulamente, directive şi decizii).
Articolul 5 C. civ., cu denumirea marginală „Aplicarea prioritară a
dreptului Uniunii Europene”, prevede că, în materiile reglementate de Codul
civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar,
indiferent de calitatea sau statutul părţilor.
Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Codul civil şi Codul de

procedură civilă prevăd explicit că în materia drepturilor omului, tratatele
internaţionale se aplică prioritar. Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia,
Declaraţia universală a drepturilor omului, pactele şi celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,
şi dispoziţiile
Codului civil, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile.
Principalele sisteme de drept

Sistemul romano-germanic are la bază doi piloni: sistemul juridic francez
şi sistemul juridic german. El îşi are originea în dreptul roman şi dreptul
cutumiar germanic, care a preluat şi adaptat la condiţiile economice
moderne şi relaţiile sociale noi instituţiile, conceptele şi tehnicile romane.
3
GH. MIHAI, Teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 39.
Specificitatea acestui sistem de drept constă în aceea că legea este cel

mai important izvor de drept, şi nu precedentul judiciar. În România, potrivit
art. 5 alin. (4) C. proc. civ., îi este interzis judecătorului ca prin hotărârile pe
care le pronunţă în cauzele care îi sunt deduse spre soluţionare să stabilească
dispoziţii general obligatorii.
Sistemul common law (anglo-saxonic) este total diferit de sistemul

romano-germanic, caracterizându-se prin faptul că jurispruden- ţa
(precedentul judiciar) reprezintă principalul izvor de drept, în sensul că
deciziile pronunţate de o instanţă se impun cu obligativitate în soluţionarea
viitoarelor speţe atât judecătorilor instanţei respective, cât şi instanţelor
inferioare. Acest sistem a apărut în Marea Britanie, fiind exportat în toate
coloniile, inclusiv Statele Unite ale Americii - cu excepţia Louisianei şi a
provinciei Québec din Canada.
În ultimii 50 de ani se observă că totala separare şi intangibili- tate a
celor două sisteme s-a mai estompat, atât legea, cât şi precedentul judiciar
începând să îşi facă loc în sistemul common law, respectiv romano-germanic,
datorită existenţei dreptului comunitar şi regulilor acestuia.
Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în statele

comuniste. Caracteristic acestui sistem a fost impunerea unui drept
colectivist, în contradicţie cu viziunea individualistă a sistemelor occidentale
romano-germanic sau anglo-saxonic.
Acest sistem a preluat de la sistemul romano-germanic împărţirea pe
ramuri, însă fost profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist-leninistă, sistemul socialist a
conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens,
principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate, constituind
proprietatea întregului popor.
Dreptul comercial era practic inexistent, în condiţiile în care economia
statului era planificată la un înalt grad de centralizare, raporturile juridice
dintre întreprinderile de stat şi cele cooperatiste fiind cuprinse în dreptul
economic.
Deşi sistemul de drept socialist era bazat pe norme legale, printre care
Codul civil sau Codul penal, factorul politic conducător avea un rol primordial
în aplicarea dreptului, acesta apelând frecvent la noi legi şi legiferări. Actele
normative adoptate exprimau, de fapt, voinţa şi interesele partidului statal.
Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei şi Americii Latine o
influenţă considerabilă a avut sistemul juridic sovietic. În prezent, s-au
produs masive schimbări în ţările ex-socialiste, fiecare creându-şi dreptul
naţional în conformitate cu dreptul continental.
În ceea ce priveşte ţările cu guvernare comunistă din prezent, acestea au
aplicat multiple modificări sistemelor lor juridice, ca rezultat al schimbărilor

orientate spre economia de piaţă şi al reformelor în materia drepturilor
omului. Cu toate acestea, diferenţe majore pot fi constatate, în special în
materia dreptului de proprietate, de exemplu în China proprietatea privată
asupra terenurilor agricole fiind încă neaccesibilă.
Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin faptul că

normele lor nu se aplică fiecărei persoane dintr-un anumit stat, ci tuturor
celor care, având o anumită religie, indiferent de statul în care locuiesc, au un
statut personal supus preceptelor acelei religii.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă dreptul islamic, al cărui izvor
principal de drept îl constituie Coranul, care într-o unitate de norme practic
inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană cuprinde reguli de drept
civil, reguli de drept penal, raporturi internaţionale, proceduri jurisdicţionale,
dreptul public şi economico-fiscal şi regulile pe care trebuie să le respecte
fiecare credincios (Sharia - calea de urmat).
În prezent, dreptul islamic a suferit numeroase influenţe din partea
sistemului de drept romano-germanic şi a celui anglo-saxon.
De asemenea, şi dreptul hindus este un sistem de drept religios, dar şi
bazat pe cutumele tradiţionale. Acest sistem nu reprezintă doar un set de
reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă. Este răspândit în India şi în
alte ţări din Asia de Sud-Est, precum şi din Africa.
1.2. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă de celelalte ramuri de
drept
1.2.1. Noţiune
Dreptul afacerilor reprezintă o ştiinţă pluridisciplinară ce are ca obiect de
studiu normele juridice ce reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii
din momentul înfiinţării ei şi până la momentul desfiinţării, respectiv relaţiile
care se stabilesc între stat, pe de o parte, şi comerciant, pe de altă parte
(dreptul administrativ, fiscal, penal) dar şi relaţiile de drept privat, ceea ce
înseamnă aplicarea unor dispoziţii de drept civil (regimul juridic al bunurilor,
protecţia consumatorului), de dreptul muncii (contractul de muncă, jurisdic-
ţia muncii) şi, nu în ultimul rând, de drept comercial (profesioniştii, fondul de
comerţ, contractele comerciale etc.)4.
Dreptul afacerilor, ca ramură de drept, este constituit din totalitatea
normelor juridice ce reglementează raporturile sociale care apar în sfera
afacerilor.
Ca disciplină de studiu, dreptul afacerilor reprezintă o pluridisci- plină
4
S.L. CÎRSTEA, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 22.
juridică care are ca obiect de studiu totalitatea normelor care reglementează

viaţa de afaceri.
1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept

Delimitări faţă de dreptul comercial. Dreptul comercial este un ansamblu
de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice la care
participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti ai activităţii
comerciale5.
Prin urmare, dreptul comercial cuprinde doar componente de drept
privat, reglementând activităţile de producere a mărfurilor, de circulaţie a
acestora, precum şi de executare de lucrări şi prestare de servicii, spre
deosebire de dreptul afacerilor, care reglementează un domeniu mult mai
larg, aflat şi sub influenţa dreptului public (fiscalitate, dreptul muncii, drept
penal al afacerilor, protecţia consumatorilor, drepturile de proprietate
industrială).
Astfel, între dreptul comercial şi dreptul afacerilor există o relaţie
parte-întreg, primul reprezentând o componentă esenţială a celui de-al
doilea.
Delimitări faţă de dreptul civil. Corelaţia dintre dreptul afacerilor şi
dreptul civil rezultă cu claritate din art. 3 alin. (1) C. civ., care prevede că
„dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti,
precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil”. Din
această dispoziţie putem deduce că prevederile Codului civil constituie
dreptul comun şi în raporturile de dreptul afacerilor.
Este cert că dreptul afacerilor se sprijină pe pilonii dreptului civil: teoria
generală a obligaţiilor şi patrimoniul, persoana juridică şi bunurile. Totodată,
cuprinde însă şi normele care reglementează instituţii specifice: actele de
comerţ, societăţile comerciale, titlurile de credit, procedura insolvenţei,
concurenţa etc., norme al căror câmp de aplicare nu este întotdeauna identic
şi a căror totalitate este mai curând o juxtapunere decât un ansamblu.
Mai mult, dreptul afacerilor are un caracter dinamic, modificările
legislative fiind mult mai frecvente în această ramură de drept, spre
deosebire de dreptul civil.
Delimitări faţă de Dreptul internaţional al afacerilor. Raporturile

reglementate de dreptul afacerilor şi dreptul internaţional al afacerilor sunt
asemănătoare sub aspectul esenţei lor, însă dreptul afacerilor priveşte
raporturile de drept intern între profesionişti români, în timp ce dreptul
5
ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 11.
internaţional al afacerilor reglementează raporturile juridice specifice cu

elemente de extraneitate.
Aceste două categorii de raporturi sunt guvernate în parte de aceeaşi
reglementare legală. În acest sens, raporturile juridice stabilite de
profesioniştii români cu parteneri străini pot fi guvernate de legea română,
dacă, potrivit convenţiei părţilor, aceasta este legea aplicabilă. De asemenea,
raporturile din sfera dreptului internaţional al afacerilor sunt guvernate de
anumite convenţii internaţionale la care România este parte.
1.3. Norma juridică

1.3.1. Noţiune
Norma juridică reprezintă o regulă universală de conduită, generală,

impersonală şi obligatorie, care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie,
apelând la forţa de coerciţie statală.
1.3.2. Structura normei juridice
Norma juridică cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi

sancţiunea.
Ipoteza stabileşte condiţiile în care devine incidenţă respectiva regulă de
conduită. De exemplu, în cazul art. 1350 alin. (1) C. civ. - „Orice persoană
trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat” -, pentru ca această
dispoziţie să se aplice trebuie să ne aflăm în cazul unei obligaţii contractuale
asumate în mod valabil.
Dispoziţia indică care este comportamentul pe care trebuie să îl aibă
destinatarii normei juridice respective. În exemplul de mai sus, norma
impune debitorului să execute obligaţia pe care şi-a asumat-o prin contract.
Sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării normei/ încălcării
dispoziţiei şi sancţiunea care se aplică. De exemplu, norma cuprinsă în art.
1357 alin. (1) C. civ. - „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare” - instituie pentru
debitorul care a cauzat o pagubă unei alte persoane printr-o faptă contrară
legii, pe care a săvârşit-o cu vinovăţie, sancţiunea plăţii de despăgubiri pentru
acoperirea pagubei.
1.3.3. Clasificarea normelor juridice
a) După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în

norme imperative şi norme dispozitive.
Normele imperative impun/interzic destinatarilor o anumită conduită de
la care nu se pot abate. Acestea pot fi onerative, când impun o anumită
conduită [de exemplu: toate donaţiile se fac prin act autentic - art. 1011 alin.
(1) C. civ.6], sau prohibitive, când interzic o anumită conduită (de exemplu:
art. 1654 C. civ., care instituie incapacităţi speciale în materia
vânzării-cumpărării)7.
Normele dispozitive instituie conduite de la care părţile pot să deroge.
Acestea pot fi permisive, când permit ca părţile să aleagă o anumită conduită
[de exemplu: art. 1662 alin. (1) C. civ. - „Preţul poate fi determinat şi de către
una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor”] sau
supletive, prin care legiuitorul vine să suplinească lipsa de diligenţă a părţilor
în stabilirea prevederilor contractuale (de exemplu: art. 2015 C. civ. - „Dacă
părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de
la încheierea lui”).
b) După interesul protejat, normele juridice se clasifică în norme de

ordine publică şi norme de ordine privată.
Normele de ordine publică sunt norme imperative prin a căror edictare
s-a dorit protejarea interesului general.
Normele de ordine privată urmăresc protejarea unui interes particular.
Spre exemplu, art. 1207 alin. (1) C. civ., care prevede că partea care, la
momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială, poate cere
anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că
faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului.
c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice se împart în

norme generale şi norme speciale.
Normele generale sunt normele aplicabile în toate cazurile şi în toate
materiile, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel. În acest sens este norma
cuprinsă în art. 1232 C. civ., cu denumirea marginală „Determinarea
obiectului de către un terţ”, care în alin. (1) prevede că, atunci când preţul
sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ,
acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul
nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest
6
Art. 1011 alin. (1) C. civ. prevede că: „Donaţia se încheie prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute”.
7
Art. 1654 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: a) mandatarii, pentru
bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1.304 alin. (1)
rămâne aplicabilă; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici, judecătorii- sindici,
practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar
putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect
bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul

sau elementul nedeterminat de către părţi.
Normele speciale îşi găsesc aplicarea numai în situaţiile expres prevăzute
de lege.
Norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială
reprezintă excepţia. Abrogarea unei norme speciale nu se poate face decât
expres printr-o normă generală ulterioară. Spre exemplu, potrivit art. 2523 C.
civ., ca regulă, prescripţia începe să 8 curgă de la data când titularul dreptului
la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
De la această regulă există şi excepţii, instituite de art. 2532 C. civ., potrivit
căruia „prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se
suspendă (...) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe
cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost
ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie”.
1.4. Aplicarea legii
1.4.1. Aplicarea legii în timp

O lege se aplică între momentul intrării ei în vigoare şi data ieşirii ei din
vigoare. Potrivit art. 6 alin. (1) C. civ., legea civilă este aplicabilă cât timp este
în vigoare; ea nu are putere retroactivă.
Intrarea în vigoare a legii. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, legea intră
în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau
la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituţia României).
Ieşirea din vigoare a legii. O normă juridică iese din vigoare prin
abrogare, care, după modul de manifestare, poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă, la rândul său, poate fi directă, când într-un nou act
normativ se nominalizează actul normativ vechi care se abrogă, sau indirectă,
când actul normativ nou menţionează că dispoziţiile anterioare, contrare
dispoziţiilor lui, se abrogă, fără a nominaliza actul normativ vechi pe care îl
abrogă.
Abrogarea tacită are loc atunci când legea nouă nu abrogă în mod expres
legea veche, dar conţine dispoziţii care derogă de la vechea reglementare.
Principii privind aplicarea legii în timp. Principiile care guvernează
aplicarea în timp a legii sunt: principiul neretroactivităţii legii şi principiul
aplicării imediate a legii noi.
Potrivit principiului neretroactivităţii, o lege se aplică numai actelor
juridice, faptelor juridice şi situaţiilor care se ivesc după intrarea în vigoare a
8 Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea

relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută’.
acesteia. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Principiul aplicării imediate a legii noi impune ca, de îndată ce a intrat în
vigoare o lege, ea se va aplica tuturor situaţiilor juridice ce vor apărea după
intrarea sa în vigoare, aplicarea legii vechi fiind exclusă. Potrivit art. 6 alin.
ultim C. civ., dispoziţiile noului Cod civil sunt de asemenea aplicabile şi
efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a
acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie,
adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate,
inclusiv regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Există situaţii de excepţie când legea veche se aplică în continuare, altfel
spus, când legea veche ultraactivează. Pentru aceasta este necesar ca în
corpul legii noi să se găsească o dispoziţie expresă în acest sens.
1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu
Principiul care domină materia aplicării legii în spaţiu este cel al

teritorialităţii acesteia, potrivit cu care legea se aplică doar în limitele
teritoriale ale statului de la a cărui putere legiuitoare emană.
Nu trebuie neglijat faptul că dreptul Uniunii Europene este izvor de drept
de la data aderării României la Uniunea Europeană.
În raporturile juridice de drept internaţional privat în care apar elemente
de extraneitate se pot întâlni situaţii de aplicare extrateritorială a legii.
Determinarea legii civile aplicabile acestor raporturi se face ţinându-se seama
de normele de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a VII-a din Codul
civil.
1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor
În principiu, normele juridice se adresează tuturor persoanelor fizice şi

juridice. Există, în acelaşi timp, atât norme cu vocaţie generală, cât şi norme
cu vocaţie specială, acestea din urmă având însă o adresabilitate punctuală,
interesând numai anumite categorii de persoane.
1.5. Interpretarea legii

1.5.1. Noţiune
Interpretarea legii civile reprezintă operaţiunea logico-raţională prin care

se lămureşte conţinutul şi sensul unei norme juridice civile, în vederea
aplicării ei la un caz concret.
Interpretarea este necesară în primul rând datorită generalităţii normei,
dar necesitatea ei mai rezultă şi din specificul limbajului juridic, din dinamica
finalităţii dreptului şi din contradicţiile inerente sistemului juridic, precum şi
din faptul că acest sistem prezintă în mod necesar lacune9.
1.5.2. Clasificarea interpretării legii

A. În funcţie de forţa juridică a interpretării
a) Interpretarea oficială este cea făcută de un organ al statului (puterea
legislativă, executivă sau judecătorească). La rândul său, interpretarea
oficială poate fi:
- autentică, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care a
edictat actul normativ şi ia forma unei norme interpretative. Aceasta are un
caracter obligatoriu şi aceeaşi forţă juridică ca şi actul normativ pe care îl
interpretează. Conform art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă
este competent să facă şi interpretarea ei oficială;
- jurisdicţională, dată de instanţa judecătorească, cu prilejul aplicării
unei norme de drept pentru rezolvarea unui caz concret. Aceasta are forţă
doar pentru cauza respectivă, nu şi pentru alte litigii asemănătoare. Potrivit
art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii de către instanţă se face numai în
scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
b) Interpretarea neoficială (doctrinară) este cea dată de oamenii de
ştiinţă din domeniul dreptului, prin articole, studii, cursuri şi de avocaţi în
pledoariile lor în faţa instanţei de judecată. Aceasta nu este obligatorie,
reprezentând doar opiniile unor persoane.
B. în funcţie de metoda de interpretare folosită

a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei norme
juridice civile cu ajutorul regulilor gramaticale, luându-se în considerare
înţelesul cuvintelor folosite şi realizându-se analiza morfologică şi sintactică a
textului.
În ce priveşte înţelesul cuvintelor, se face distincţie între termenii
obişnuiţi din vorbirea curentă şi termenii din limbajul juridic. Astfel, există
cuvinte doar în limbajul juridic (de exemplu: ipotecă, gaj, dol, prescripţie
extinctivă), cuvinte cu acelaşi sens în limbajul obişnuit şi în cel juridic (de
exemplu: „părinţii” sunt „tatăl şi mama minorului”) şi cuvinte cu sens diferit
în drept decât în limbajul obişnuit (de exemplu: termenul „solidar"’ înseamnă
în limbajul obişnuit „unit”, iar în limbaj juridic se referă la „calificarea unui
raport de obligaţie”).
b) Interpretarea logică constă în folosirea legilor logicii formale şi a
9
D.C. DĂNIŞOR, I. DOGARU, GH. DĂNIŞOR, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck,
argumentelor pentru stabilirea înţelesului unei norme juridice şi se bazează

pe raţionamente inductive şi deductive.
În procesul interpretării logice s-au stabilit câteva reguli tradiţionale a
căror constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub forma unor adagii
(dictoane):
- excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis et aplicationis). De exemplu, potrivit art. 1653
alin. (1) C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii,
grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea. Prin urmare, interdicţia nu se aplică
şi unui absolvent de drept;
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus). De exemplu, art. 92 alin. (1) C. civ.
prevede că domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la
care locuieşte în mod statornic, fără a face distincţie între minorul cu vârsta
sub 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani;
- legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel al
neaplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), adică
în sensul în care ar putea produce efecte. Astfel, potrivit art. 1268 alin. (3) C.
civ., clauzele contractului se interpretează în sensul ce pot avea un efect, nu
în acela ce n-ar putea produce niciunul.
Folosirea legilor logicii formale în interpretarea normelor juridice civile a
dus la formularea unor argumente de interpretare:
- argumentul per a contrario: ori de câte ori un text prevede un anumit
lucru, este de presupus că neagă contrariul. De exemplu, art. 11 C. civ.
prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de
la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. Per a
contrario, se poate deroga prin contracte sau acte juridice unilaterale de la
celelalte legi;
- argumentul a fortiori (cu atât mai mult): aplicarea unei norme de
drept, care este edictată pentru o anumită situaţie, se poate extinde şi la un
caz nereglementat expres, deoarece raţiunile avute în vedere la adoptarea
normei se regăsesc şi mai evident în cazul dat;
- argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): se de-
monstrează că o anumită soluţie, care se desprinde prin interpretare, este
singura posibilă şi că adoptarea alteia ar duce la consecinţe absurde şi
inadmisibile. Acest argument este folosit în rezolvarea unor probleme
controversate din literatura juridică, pentru a combate argumentele invocate
în sprijinul opiniilor contrare.
c) Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei norme
juridice civile determinând locul pe care aceasta îl ocupă în întregul sistem de

drept, în cadrul ramurii de drept şi în cadrul actului normativ din care face
parte.
Această interpretare presupune determinarea faptului că norma juridică
civilă face parte dintr-o lege generală sau dintr-una specială, apoi analiza
titlului, capitolului şi a secţiunii legii din care face parte norma juridică civilă.
În materia interpretării contractelor, clauzele se interpretează unele prin
altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, potrivit
art. 1267 C. civ.
d) Interpretarea istorică presupune descoperirea adevăratului sens al
normei juridice civile stabilind împrejurările sociale sau politice care au
determinat elaborarea normei.
În acest scop se folosesc materialele premergătoare ale organului
legislativ, expunerea de motive a legii şi dezbaterile purtate asupra
proiectului de lege.
e) Interpretarea teleologică constă în stabilirea înţelesului unei norme
juridice civile având în vedere scopul urmărit de legiuitor în momentul
elaborării normei.
C. În funcţie de rezultatul interpretării legii civile

a) Interpretarea literală (declarativă): conţinutul real al normei juridice
civile coincide întru totul cu textul în care este formulată. În acest caz,
interpretarea nu aduce nimic nou, ci doar întăreşte textul legii. Interpretarea
literală o exclude pe cea extensivă şi pe cea restrictivă.
b) Interpretarea extensivă: conţinutul real al normei juridice civile este
mai larg decât formularea ei textuală. Această interpretare este inadmisibilă
când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate
aplica. De exemplu, în Codul civil se reglementează răspunderea comitentului
pentru prejudiciul cauzat de prepuşii săi în funcţiile care le-au fost
încredinţate. Printr-o interpretare extensivă a textului de lege, instanţele au
considerat că răspunderea comitentului este angajată şi în cazul exercitării
abuzive a funcţiei de către prepus.
c) Interpretarea restrictivă, formularea normei juridice civile este mai
largă decât conţinutul său real şi se aplică unui număr mai restrâns de cazuri.
1.6. Izvoarele dreptului afacerilor
În sens larg, izvoarele dreptului reprezintă condiţii socio-economice care

au determinat apariţia unor anumite norme juridice, în funcţie de tipul de
societate existent într-o perioadă istorică dată. Acest termen ne răspunde la
întrebările de ce, unde, când, cum şi pentru ce raţiuni a apărut acea normă
juridică. Aceste izvoare se numesc izvoare normative.
Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ., sunt izvoare ale dreptului civil legea,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Pentru prima dată se
nominalizează expres prin legea civilă calitatea de izvor de drept a uzanţelor
şi a principiilor generale ale dreptului (civil). Cum cea mai mare parte a
normelor specifice dreptului afacerilor provin din dreptul privat, guvernat ca
drept comun de dreptul civil, apreciem că enumerarea de mai sus este
aplicabilă şi în materia noastră.
Pe lângă izvoare normative sunt recunoscute şi anumite izvoare
interpretative ale dreptului, cu rol important în interpretarea actelor cu
caracter normativ. Acestea sunt doctrina şi practica judiciară.
În sens restrâns, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forme de
exprimare a normelor specifice acestei ramuri.
1.6.1. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor
A. Legea
Emanând de la Parlament, are o forţă juridică superioară faţă de celelalte
izvoare de drept care îi sunt subordonate şi trebuie să nu contravină acesteia.
Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi speciale.
a) Constituţia României, ca lege fundamentală a ţării, reglementează
principiile de organizare a activităţii economice.
Potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o economie de
piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
b) Legile organice reglementează o serie limitată şi expresă de domenii
şi se adoptă cu votul majorităţii membrilor de pe listele fiecărei camere a
Parlamentului. Uneori, legile organice se prezintă ca un ansamblu de norme
juridice, organizate sistematic, purtând denumirea de coduri (exemple de legi
organice - izvoare de drept civil: Codul civil, Codul de procedură civilă -
referitor la probele din procesul civil).
Legea organică ce prezintă un interes special pentru dreptul afacerilor
este Codul civil, ce reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Aşa cum prevede art. 3 C. civ., dispoziţiile acestuia se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice
alte subiecte de drept civil.
Potrivit art. 5 C. civ., în materiile reglementate, normele dreptului Uniunii
Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul
părţilor.
c) Legile speciale sunt legi organice care au în vedere anumite aspecte
ale activităţii comerciale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Legea nr. 31/1990
privind societăţile, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.

26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările
ulterioare, Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, Legea nr. 85/2006
privind insolvenţa, Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, Legea
nr. 59/1934 privind cecul.
d) Hotărârile de Guvern, Ordonanţele de Guvern şi Ordonanţele de
Urgenţă ale Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele se emit în temeiul
unei legi speciale de abilitare din partea Parlamentului, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta. Legea de abilitare stabileşte domeniul
(numai domenii care nu fac obiectul legilor organice) şi data până la care se
pot emite ordonanţele.
e) Acte normative emise de administraţia publică centrală şi locală
(ordinele miniştrilor, hotărârile Consiliului Local, dispoziţiile primarului,
ordinele prefectului) sunt izvoare de dreptul afacerilor în măsura în care
conţin dispoziţii de dreptul afacerilor.
f) Reglementările internaţionale (convenţiile şi tratatele internaţionale
la care România este parte) constituie izvoare de dreptul afacerilor în măsura
în care conţin dispoziţii de dreptul afacerilor şi se aplică în ţara noastră în
baza legii de ratificare emise de Parlament.
g) Actele normative ale Uniunii Europene: regulamente, directive,
decizii.
Regulamentul produce efecte direct pe teritoriul statelor membre ale
UE, fără să fie nevoie să fie transpuse în legislaţia internă a statului respectiv.
Directiva nu produce efecte în mod direct, ci trebuie transpusă în
legislaţia internă a statelor membre, în termenul indicat în corpul său.
Deciziile se aplică direct şi integral, similar regulamentelor, putând viza
un anume stat membru sau chiar o anumită persoană fizică sau juridică.
Ca o noutate faţă de vechea reglementare, în art. 4 şi art. 5 C. civ. se
consacră expres aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene şi a
tratatelor internaţionale privind drepturile omului.
Astfel, în materiile reglementate de noul Cod civil, normele dreptului
Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau
statutul părţilor, iar dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor
fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia universală
a drepturilor omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte,
iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi noul Cod
civil, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
noul Cod civil conţine dispoziţii mai favorabile.
B. Uzanţele
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de

vechime, repetabilitate sau stabilitate aplicată unui număr nedefinit de
comercianţi.
Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege obiceiul şi uzurile
profesionale [art. 1 alin. (6) C. civ.].
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială,
folosită timp îndelungat şi însuşită ca normă juridică obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exercitarea
unei anumite profesii, care sunt aplicate ca şi când ar fi norme legale.
În sistemul românesc de drept până la intrarea în vigoare a actualului
Cod civil uzanţele nu constituiau izvoare formale de drept, nu aveau caracter
normativ, de reglementare. Situaţia s-a schimbat, art. 1 C. civ. enumerând
expres printre izvoarele dreptului civil uzanţa.
De altminteri, în relaţiile de afaceri sunt din ce în ce mai prezente uzurile
(uzanţele) comerciale 10 , fie sub forma unor contracte sau clauze
standardizate de genul „condiţiilor generale de afaceri”, fie sub forma unor
reguli „de bună practică”.
Incidenţa uzanţelor ca izvoare de drept este limitată însă. Aplicarea
uzanţelor este supusă unor restricţii. Astfel, în materiile reglementate prin
lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres
la acestea. Doar dacă legea nu prevede se va aplica uzanţa.
Aşa cum este firesc, doar uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor
moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
Sarcina probei existenţei, dar şi a conţinutului uzanţelor, incumbă părţii
interesate, care a invocat uzanţa. Pentru a facilita sarcina probei se instituie o
prezumţie legală referitoare la existenţa uzanţelor publicate în culegeri
elaborate de către entităţile sau organismele autorizate. Prezumţia este
relativă, putând fi răsturnată prin proba contrară.
C. Principiile generale ale dreptului

Principiile dreptului sunt consacrate ca izvor distinct de drept prin
dispoziţiile art. 1 C. civ. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar
în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului civil.
Pentru prima dată se nominalizează expres prin legea civilă calitatea de
izvor de drept a uzanţelor şi a principiilor generale ale dreptului (civil).
Pentru raporturile juridice ce se stabilesc în materia dreptului afacerilor,
prezintă o mare importanţă şi principiile rezultate din normele aplicabile
raporturilor la care participă profesioniştii activităţii comerciale.
10
GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 75.
Principiile dreptului afacerilor provin din doctrina ce abordează

principiile dreptului comercial, şi sunt următoarele:
- în afaceri, actele juridice sunt acte cu titlu oneros;
- în comerţ, totdeauna banii sunt frugiferi;
- în actele juridice de afaceri, în caz de dubiu, se aplică regula care
favorizează circulaţia mărfurilor;
- contractarea în favoarea celui de-al treilea este ceva obişnuit.
1.6.2. Izvoarele interpretative ale dreptului afacerilor
A. Doctrina
Doctrina nu este, în general, admisă ca izvor de drept, însă constituie un
instrument important de interpretare şi aplicare a actelor normative privind
activitatea în afaceri.
Noua legislaţie a fost fundamentată şi prin preluarea de către legiuitor a
unora din soluţiile doctrinare.
B. Jurisprudenţa
Precedentul judiciar (jurisprudenţa) poate să fie şi el, uneori, un izvor de
drept în privinţa anumitor raporturi juridice11. Hotărârile anumitor instanţe,
în anumite condiţii, pot avea valoarea unui izvor de drept, dar mai degrabă a
unui izvor interpretativ, asemănător uzurilor, decât a unuia normativ.
Este cazul hotărârilor pronunţate de instanţele europene în soluţionarea
chestiunilor prejudiciale. În cazul în care în aplicarea prevederilor dreptului
european - inclusiv cele din materia societăţilor comerciale - instanţele
naţionale au nelămuriri cu privire la aplicabilitatea sau înţelesul unor
prevederi din actele normative europene, judecătorul naţional are obligaţia
de a sesiza instanţa europeană pe calea unei chestiuni prejudiciale pentru a
interpreta norma europeană respectivă. Soluţia dată de judecătorul
european în soluţionarea chestiunii prejudiciale are valoare obligatorie atât
pentru instanţele naţionale ale statului care a sesizat instanţa europeană, cât
şi pentru ale celorlalte state membre, chiar şi în situaţia în care ar fi contrară
dreptului naţional.
Obligatorii sunt şi hotărârile Curţii Europene de Justiţie care nu privesc
chestiuni prejudiciale.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) sunt şi ele
obligatorii. În măsura în care se referă la chestiuni ce constituie obiect al
dreptului afacerilor, şi C.E.D.O. poate pronunţa hotărâri în acest domeniu, ele
fiind izvoare de drept.
Dintre hotărârile pronunţate de instanţele naţionale, valoarea de izvor
de drept le este recunoscută doar deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
11
GH. PIPEREA, op. cit., p. 76.
date în judecarea recursurilor în interesul legii şi în soluţionarea chestiunilor

de drept prealabile, precum şi deciziilor Curţii Constituţionale date în
soluţionarea excepţiilor de neconsti- tuţionalitate privind dispoziţii ale legilor
şi ordonanţelor.
Astfel, soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe de la data
publicării acestora în Monitorul Oficial al României. Pentru asigurarea
interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa asupra problemelor de drept care
au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, prin decizii, printr-o
procedură reglementată de dispoziţiile art. 514-518 C. proc. civ.
De asemenea, atunci când în cursul judecăţii, un complet de judecată
învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune
de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei
respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a
statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de
soluţionare, el va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe
o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu
care a fost sesizată. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie
pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar
pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României. Aceasta procedură este reglementată de dispoziţiile art. 519-521
C. proc. civ.
Curtea Constituţională, atunci când admite o excepţie de necon-
stituţionalitate, pronunţă o hotărâre care are efecte erga omnes, dispoziţia
legală declarată ca fiind neconstituţională nemaifiind aplicabilă nici în
procesul în care a fost invocată şi nici în alte situaţii identice sau similare.
1.6.3. Ordinea aplicării normelor de drept
Codul civil instituie o anumită ordine a aplicării normelor ce constituie

izvoare de drept, ordine de la care nu se poate deroga.
Cu întâietate se va aplica legea, în sens larg. În interiorul categoriei legi,
în caz de conflict între normele dreptului intern şi dreptul Uniunii Europene,
normele dreptului Uniunii Europene se vor aplica în mod prioritar, indiferent
de calitatea sau statutul părţilor (TFUE12, directivele, regulamentele etc.). De
asemenea se vor aplica cu prioritate tratatele internaţionale privind
drepturile omului, mai puţin întâlnite în materia dreptului afacerilor.
Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul
12
Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat
în JO C nr. 326 din 26 octombrie 2012, p. 47-201.
unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile
expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dacă legea nu prevede se vor aplica uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Dacă o anumită
materie este reglementată de lege, uzanţele nu sunt în principiu aplicabile
direct în măsura în care există o dispoziţie expresă a legii care reglementează
materia. Dacă trimiterea la uzanţe se face printr-o dispoziţie expresă a
contractului, atunci dispoziţia se aplică chiar dacă există şi o dispoziţie legală,
dar supletivă. Dacă materia este nereglementată de lege, atunci uzanţele
devin aplicabile, fiind izvor subsidiar.
Capitolul II. Raportul juridic
de drept al afacerilor
2.1. Noţiune. Premise
2.1.1. Noţiune
Raportul juridic este o relaţie socială stabilită între două sau mai multe
persoane, fizice sau juridice, reglementată de o normă juridică specifică (de
exemplu: vânzarea-cumpărarea, schimbul de bunuri, prestarea de servicii,
executarea de lucrări etc.).
Având în vedere particularităţile dreptului afacerilor, considerăm că,
dintre definiţiile raportului juridic întâlnite în literatura de specialitate, o
foarte mare adaptabilitate pentru definirea şi a raportului juridic de drept al
afacerilor este cea conform căreia raportul juridic este o relaţie socială prin
care se urmăreşte satisfacerea unor interese materiale sau de altă natură,
reglementată de norma juridică, în care părţile apar ca titulare de drepturi, şi
corelativ, de obligaţii reciproce, realizate, la nevoie, cu sprijinul forţei
publice13 14.
Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice, acestea
devenind raporturi juridice de drept al afacerilor.
2.1.2. Premise
Formarea oricărui raport juridic este condiţionată de existenţa

concomitentă a următoarelor premise: norma juridică, subiectele de drept şi
faptele juridicd2]. Primele două sunt considerate premise generale sau
abstracte, iar cea de-a treia, respectiv existenţa faptului juridic, este
considerată premisă specială, concretă sau minoră.
Normele juridice reglementează conduita subiectelor, fie cu titlu de
conferire a unui drept, fie cu titlu de instituire a unei obligaţii. Astfel, norma
juridică are o contribuţie majoră la formarea raportului juridic de drept al
afacerilor, determinând capacitatea subiectelor de drept participante,
drepturile şi obligaţiile acestora şi împrejurările în care raportul juridic se
declanşează.
13
R.P. VONICA, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.
473.
14
D. MAZILU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 277.
II. RAPORTUL juRiDic DE DREPT AL AFACERiLOR 23
Raportul juridic presupune realizarea unei conexiuni între planul general

şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii, în care părţile
sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii, bine individualizatei
Subiectele de drept sunt reprezentate de persoanele fizice şi juridice care
participă la raportul juridic, titulare de drepturi şi obligaţii şi având capacitate
juridică. Pentru formarea unui raport juridic, este necesară participarea a cel
puţin două persoane care devin astfel titulare de drepturi şi obligaţii în cadrul
raportului respectiv. În general, în dreptul privat, titularul drepturilor este
denumit creditor, în timp ce titularul obligaţiilor poartă denumirea de
debitor. Pot exista şi raporturi juridice caracterizate prin aceea că unul dintre
subiecte este titularul exclusiv al drepturilor, iar celalalt devine titularul
exclusiv al obligaţiilor. De menţionat aici raporturile de dreptul afacerilor
formate în domeniul fiscalităţii, în care întotdeauna creditor este organul
fiscal, care are dreptul de a percepe impozite şi taxe, iar debitor este
contribuabilul, care este obligat să plătească impozitele şi taxele.
Un raport juridic de drept al afacerilor nu se poate naşte doar prin
existenţa subiectelor de drept între care acesta se formează şi a normelor
juridice care îl reglementează. Formarea unui asemenea raport juridic
depinde şi de un fapt juridic, respectiv de existenţa unei împrejurări care să îl
declanşeze.
O astfel de împrejurare poate să depindă de voinţa subiectelor raportului
juridic (acţiuni umane) sau să fie independente de aceasta (evenimente).
Acţiunile umane se clasifică în acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce
efecte juridice, adică de a crea, modifica sau a stinge un raport juridic (acte
juridice - încheierea unui contract, înregistrarea unei societăţi etc.) şi acţiuni
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care legea leagă
totuşi producerea unor asemenea efecte. Faptele juridice pot fi la rândul lor
fapte juridice licite (de exemplu crearea unei opere ştiinţifice care dă naştere
unui drept de autor) sau fapte juridice ilicite.
Evenimentele reprezintă faptele produse în absenţa oricărei voinţe
umane, dar cărora legea le conferă semnificaţie juridică, de producerea lor
legându-se naşterea unor raporturi juridice. În doctrină, evenimentele sunt
subclasificate în fapte biologice (naşterea, de- 15 cesul, împlinirea unei vârste
de către persoana fizică) şi fapte fizice (inundaţii, cutremure, trăsnete,
deplasări de pământ)[1].
2.2. Caracterele raportului juridic de drept al afacerilor

Raportul juridic are caractersocial, în sensul că acesta poate fi stabilit
15
I. CETERCHI, I. CRAIOVAN, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,
doar între persoane fizice, între persoane juridice sau între persoane fizice şi
persoane juridice.
Nu toate relaţiile sociale sunt raporturi juridice, întrucât nu toate sunt
reglementate de norme juridice. Cu titlu de exemplu, menţionăm că relaţiile
religioase, politice, de prietenie sau colegialitate nu se înscriu în această
categorie.
Chiar dacă este supus normei juridice, raportul juridic îşi păstrează
caracterul social, având în vedere că norma juridică are tocmai rolul de a
orienta conduita umană.
Raportul juridic are caracter dublu voliţional, întrucât, pe de o parte,
acesta este reglementat de o normă edictată în baza voinţei statului
exprimată de organul legiuitor, iar, pe de altă parte, raportul juridic se naşte
din voinţa uneia sau a tuturor părţilor, în măsura în care aceştia îşi manifestă
voinţa de a da naştere, modifica sau stinge acest raport.
Spre exemplu, un raport juridic având ca premisă un contract de
vânzare-cumpărare se va naşte ca urmare a manifestării exprese, atât a
voinţei concordante a cumpărătorului şi a vânzătorului, cât şi a voinţei
statului, exprimată în normele juridice incidente în materie. Voinţa părţilor
trebuie să fie, însă, pe deplin concordantă cu voinţa statului exprimată în
norma de drept.
Raportul juridic de dreptul afacerilor se caracterizează prin aceea că
părţile pot avea o poziţie de egalitate juridică, atunci când ne referim la relaţii
guvernate de normele dreptului privat, în situaţiile în care se încheie, se
modifică sau se desfiinţează raporturi de afaceri (spre exemplu, contracte).
Totodată, într-un raport juridic de dreptul afacerilor putem vorbi despre
o poziţie de subordonare juridică a părţilor, atunci când ne referim la relaţiile
guvernate de dreptul public, respectiv în cadrul raporturilor juridice în care
una dintre părţi este statul sau organele reprezentative ale acestuia (Oficiul
Registrului Comerţului, Administraţia Fiscală etc.). 16
Spre exemplu, profesionistul comerciant persoană fizică sau persoană
juridică nu poate să exploateze legal o întreprindere sau să-şi înceapă
activitatea fără a se înscrie în registrul comerţului, fără să se înregistreze
fiscal şi să achite taxele şi impozitele generate de activitatea sa de afaceri.
Tot astfel, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între anumite
societăţi comerciale cu statut special şi autorităţi publice, administrative, de
reglementare, supraveghere şi control, înfiinţate în domeniile de specialitate,
precum Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care are ca atribuţii
autorizarea şi supravegherea societăţilor de asigurări, Comisia Naţională a
16
S. NECULAESCU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Valorilor Mobiliare, care este o autoritate competentă în domeniul pieţei de

capital sau Banca Naţională a României.
2.3. Structura raportului juridic de drept al afacerilor

Raportul juridic de drept al afacerilor cuprinde următoarele elemente:
Subiectele raporturilor juridice sunt reprezentate de persoanele titulare
de drepturi şi obligaţii între care se stabilesc aceste raporturi. Subiectele pot
fi persoane fizice (fiecare individ) sau persoane juridice (colective de indivizi,
care au o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un scop în
acord cu interesele generale ale societăţii).
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor
subiective şi al obligaţiilor pe care le au subiectele raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic constă în conduita părţilor, adică în acţiunile
sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau sunt obligate părţile.
2.3.1. Subiectele raportului juridic de drept privat. Subiecte specifice

dreptului afacerilor
2.3.1.1. Categorii de subiecte de drept privat
În cadrul unui raport juridic pot participa două categorii de subiecte de

drept: persoanele fizice şi persoanele juridice.
Calitatea de persoană fizică o are omul, privit individual, ca titular de
drepturi şi obligaţii.
Pe lângă acestea, subiecte ale raportului juridic pot fi şi colectivităţile de
indivizi, adică persoanele juridice. De exemplu, societăţile (foste comerciale)
constituite în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile, instituţiile de stat din
domeniul învăţământului sau al culturii, partidele politice, sindicatele.
Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoană juridică,
trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele trei condiţii:
a) să aibă o organizare de sine stătătoare, adică să i se precizeze
structura internă, modul de alcătuire a organelor de conducere, de
administrare şi de control, precum şi atribuţiile acestora, modul în care ia
fiinţă şi în care poate fi desfiinţată ca subiect de drept;
b) să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor fizice ce
compun persoana juridică;
c) să aibă un scop determinat, licit şi moral, în acord cu interesul
general, care corespunde obiectului de activitate al persoanei juridice.
2.3.I.2. Subiecte specifice dreptului afacerilor

Până la data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a actualului Cod
civil, principalele subiecte de drept al afacerilor erau comercianţii, aşa cum

erau definiţi de art. 7 C. com.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod civil, legiuitorul extinde
sfera subiectelor de dreptul afacerilor, principala categorie de participanţi la
viaţa de afaceri fiind în prezent profesioniştii.
În accepţiunea art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti „toţi
cei care exploatează o întreprindere”, iar potrivit alin. (3), „constituie
exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Prin afacere înţelegem orice activitate economică organizată sau
întâmplătoare, exercitată în scopul obţinerii de profit.
În noţiunea de afacere lato sensu intră atât afacerile organizate
propriu-zise („întreprinderile de afaceri”), inclusiv anumite întreprinderi ale
unor profesionişti necomercianţi (liber-profesionişti), dar şi afaceri ocazionale
care nu se desfăşoară în formă organizată şi cu caracter de continuitate.
Stricto sensu, prin afacere înţelegem numai acele întreprinderi
economice făcute cu scopul obţinerii de profit. Ca urmare, excludem de aici
activitatea organizaţiilor neguvernamentale (asociaţii
şi fundaţii), afacerile ocazionale şi, discutabil, întreprinderile liber-
profesioniştilor.
Având în vedere dificultatea utilizării criteriului legal de determinare a
sferei profesioniştilor, legiuitorul, prin Legea nr. 71/2011 de aplicare a
Codului civil, indică principalele categorii de profesionişti.
Categorii de profesionişti
Având în vedere importanţa identificării exacte a profesioniştilor, în art. 8
alin. (1) Legea nr. 71/2011 de aplicare a Codului civil sunt enumerate
exemplificativ categoriile subsumate noţiunii de „profesionist” prevăzută de
art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici, precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege.
După cum se observă, legiuitorul român indică o gamă foarte variată de
categorii de profesionişti, sfera profesioniştilor având un conţinut mult mai
larg decât cea a comercianţilor.
Cea mai importantă categorie a profesioniştilor este cea a comercianţilor,
a căror tipologie este indicată de art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Din coroborarea acestor texte
de lege rezultă că sunt consideraţi comercianţi cei care au obligaţia de
înscriere în registrul comerţului, şi anume: persoanele fizice care exercită
comerţul cu titlu de profesiune, individual sau în cadrul unei întreprinderi
individuale ori familiale, societăţile (foste comerciale), regiile autonome,

societăţile cooperatiste, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de
interes economic cu caracter economic.
Dar profesioniştii nu se rezumă doar la categoria comercianţilor. Un
exemplu este dat de profesiile liberale (sau reglementate) rezervate prin lege
persoanelor autorizate să practice asemenea profesii (avocaţi, notari,
practicieni în insolvenţă, mediatori, medici, consultanţi fiscali, experţi
contabili, arhitecţi etc.). Aceste profesii şi ocupaţii sunt întreprinderi, iar
titularii lor sunt profesionişti, în sensul Codului civil.
În categoria profesioniştilor sunt incluse şi „orice alte persoane autorizate
să desfăşoare activităţi economice sau profesionale’, inclusiv cele care nu au
caracter lucrativ. Ca urmare, se regăsesc în categoria profesioniştilor şi
întreprinderile care nu au scop lucrativ:
O.N.G.-urile (asociaţiile şi fundaţiile), cluburile sportive, cultele religioase,
societăţile profesionale cu personalitate juridică, entităţi cu sau fără
personalitate juridică ce exercită profesii liberale. Aceste entităţi pot fi
angajatori, pot fi supuse (majoritatea) procedurii in- solvenţei, pot fi subiecte
ale dreptului concurenţei şi ale dreptului consumatorilor, asemenea unui
comerciant.
În categoria profesioniştilor sunt incluse nu numai persoanele fizice sau
juridice, ci şi anumite entităţi fără personalitate juridică, precum asociaţiile în
participaţie sau grupurile de interes economic, societăţile civile fără
personalitate juridică.
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprindere, pot fi:
a) persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent, respectiv comercianţii - persoane fizice autorizate,
întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii din
cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită profesii
liberale sau reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale),
societăţi cooperative, regii autonome, societăţi civile cu personalitate
juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără personalitate
juridică (fonduri de pensii, fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari,
executori judecătoreşti), grupurile de societăţi17.
2.3.I.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor
17
M. DUMITRU, Drept civil. Teoria generală a contractului profesional, Ed.
Institutul European, Iaşi, 2011, p. 49.
A. Determinarea subiectelor raportului juridic

Individualizarea subiectelor raportului juridic presupune cunoaşterea sau
determinarea părţilor participante la un raport juridic.
Majoritatea covârşitoare a raporturilor juridice care apar în mediul de
afaceri sunt raporturi juridice patrimoniale, adică raporturi care au un
conţinut evaluabil în bani, raporturile juridice nepatrimoniale (al căror
conţinut nu este evaluabil în bani) fiind mai rar întâlnite.
Raporturile juridice patrimoniale se clasifică în raporturi juridice reale şi
raporturi juridice obligaţionale.
Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ, iar cel titular de
obligaţii se numeşte subiect pasiv. Subiectul activ în cadrul unui raport de
obligaţii mai poartă denumirea de creditor, iar subiectul pasiv, cea de debitor
sau datornic.
În majoritatea raporturilor juridice, părţile sunt determinate, cunoscute
chiar din momentul stabilirii raportului juridic. Există însă şi raporturi juridice
civile în cadrul cărora este individualizată o singură parte, şi anume subiectul
activ. Individualizarea subiectelor raportului juridic de drept al afacerilor va
diferi după cum raportul juridic se încadrează în una din categoriile anterior
amintite.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi absolute -
un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de
servitute, dreptul de superficie etc.) sau un drept nepatrimonial (dreptul la
viaţă, dreptul la intimitate, dreptul la demnitate etc.) - este determinat doar
subiectul activ al raportului juridic, titularul dreptului subiectiv. Subiectul
pasiv (debitorul) în cadrul acestor raporturi este nedeterminat, fiind format
din toate celelalte persoane (terţii), care îşi asumă obligaţia generală şi
negativă de a nu aduce cu nimic atingere dreptului subiectului activ. Astfel, în
cazul unui raport juridic de proprietate este cunoscut doar proprietarul
(subiectul activ), subiectul pasiv, neindividualizat, fiind format din toate cele-
lalte persoane, care au obligaţia de a nu-l stânjeni pe proprietar în exercitarea
dreptului său.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative
(drepturi de creanţă), şi care se numesc raporturi obligaţiona- le, atât
subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt determinate.
Creditorul poate pretinde debitorului o anumită conduită concretă, adică îi
poate pretinde să dea, să facă sau să nu facă ceva, creditorul fiind îndreptăţit
să obţină din partea debitorului acel comportament apelând, în ultimă
instanţă, la forţa de constrângere statală.
De exemplu, dacă o persoană a împrumutat alteia un lucru, la termenul
stabilit ea are dreptul să pretindă persoanei împrumutate restituirea bunului,
împrumutătorul având în cadrul acestui raport juridic civil calitatea de subiect
activ (creditor), iar împrumutatul calitatea de subiect pasiv (debitor).
În numeroase raporturi juridice ambele părţi sunt titulare atât de

drepturi, cât şi de obligaţii, având în acelaşi timp şi calitatea de creditor şi pe
aceea de debitor. Astfel, în cazul contractului de vân- zare-cumpărare,
creditor este atât vânzătorul, care are dreptul de a solicita de la cumpărător
plata preţului, dar şi cumpărătorul, care are dreptul de a solicita vânzătorului
predarea bunului. De asemenea, ambele părţi au calitatea de debitor,
vânzătorul pentru predarea bunului, iar cumpărătorul pentru plata preţului.
B. Pluralitatea subiectelor raportului juridic
Raportul juridic de drept al afacerilor se stabileşte în mod obişnuit între
două persoane, un creditor şi un debitor. Acest raport juridic poartă
denumirea de raport juridic simplu.
Raporturile juridice se pot stabili şi între mai multe persoane, numindu-se
în acest caz raporturi juridice complexe.
Astfel, sunt raporturi juridice în care există mai mulţi creditori şi un
debitor, situaţie în care ne aflăm în faţa unei pluralităţi active. De exemplu,
mai multe persoane împrumută o sumă de bani unei alte persoane. În cadrul
altor raporturi juridice civile există mai mulţi debitori şi un singur creditor,
situaţie numită pluralitate pasivă. De exemplu, proprietarul unui imobil îl
închiriază către două persoane. În sfârşit, există raporturi juridice civile în
care sunt şi mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori, caz în care intervine o
pluralitate mixtă.
a) Pluralitatea subiectelor în cadrul raporturilor juridice reale. În ceea ce

priveşte raporturile juridice reale, în conţinutul cărora este inclus dreptul de
proprietate sau celelalte drepturi reale, există întotdeauna o pluralitate
pasivă formată din toate celelalte persoane care îşi asumă obligaţia generală
de a nu aduce cu nimic atingere drepturilor subiectului activ.
Creditor în cadrul acestor raporturi poate fi o singură persoană sau mai
multe, existând aşadar şi posibilitatea unei pluralităţi active.
În cazul existenţei unui singur titular al dreptului de proprietate,
proprietatea este exclusivă, iar dacă sunt mai mulţi titulari, proprietatea este
comună.
Există trei forme de proprietate comună:
- coproprietatea (proprietatea comună pe cote-părţi) (art. 634666 C.
civ.) - situaţia în care mai multe persoane (numite coproprietari) deţin în
proprietate unul sau mai multe bunuri, fiecare dintre ei având o cotă-parte
ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, care nu este determinată însă şi
în substanţa materială a bunului.
Astfel, A şi B sunt cumpărătorii unei suprafeţe de teren, fiecare dintre ei
fiind titularul unei cote-părţi de 1/2 din dreptul de proprietate asupra
terenului. Ei nu cunosc efectiv pe care anume parte din teren o au efectiv în
proprietate, aspect ce va fi determinat cu ocazia efectuării partajului.
- indiviziunea (art. 1146 C. civ.) este situaţia în care există mai mulţi
proprietari ai unei mase de bunuri, ai unei universalităţi, fiecare dintre ei
având o parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra
universalităţii, fără însă ca această cotă sa fie determinată în materialitatea
ei.
Deosebirea dintre coproprietate şi indiviziune constă în faptul că starea
de indiviziune priveşte o masă de bunuri, o universalitate, în timp ce
coproprietatea se poate referi şi la un bun determinat. De exemplu, situaţia
în care A şi B sunt moştenitorii legali ai lui C până la efectuarea partajului
succesoral.
- devălmăşia (proprietatea în devălmăşie) (art. 667, art. 668
C. civ.) este o formă a proprietăţii comune în care codevălmaşii nu cunosc
nici măcar cota-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate ce le
aparţine şi nici bunul sau bunurile ce le revin. Cele două elemente (cota-parte
din dreptul de proprietate şi bunurile ce le revin corespunzător acesteia) vor
fi individualizate cu ocazia efectuării partajului, în raport cu contribuţia
fiecăruia la dobândirea bunurilor comune.
Este cazul proprietăţii soţilor asupra bunurilor comune dobândite în
timpul căsătoriei în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale de
bunuri. În prezent, în România soţii pot alege să fie supuşi, în ceea ce priveşte
bunurile dobândite în timpul căsătoriei, regimului separaţiei de bunuri,
regimului comunităţii convenţionale sau regimului comunităţii legale.
Opţiunea se realizează apelând la convenţia matrimonială, reglementată în
premieră în România prin dispoziţiile art. 329-338 C. civ.
b) Pluralitatea subiectelor în cadrul raporturilor juridice de obligaţii.

Raporturile juridice de obligaţii cu pluralitate de subiecte pot fi de trei feluri:
1. Raporturile de obligaţii conjuncte (divizibile) 111 sunt cele care se
stabilesc între mai mulţi creditori (pluralitate activă) sau mai mulţi debitori
(pluralitate pasivă) şi în cadrul cărora creanţa sau datoria se divide între
creditori, respectiv între debitori. Astfel, dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare
dintre ei nu poate solicita decât partea care i se cuvine din creanţă, iar dacă
sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre aceştia nu poate fi obligat decât pentru
partea sa de datorie.
De exemplu, dacă A şi B împrumută lui C suma de 200 lei, fiecare dintre
creditori nu poate solicita şi obţine de debitor la scadenţă 18 decât suma de
18
Potrivit art. 1422 C. civ., obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când
aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi
constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie, respectiv
obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate
să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
100 lei, în lipsa unei prevederi exprese contrare. În ipoteza în care A

împrumută lui B şi C suma de 400 lei, fiecare dintre debitori nu poate fi
obligat, în lipsa unei prevederi exprese contrare, să restituie creditorului la
scadenţă decât suma de 200 lei.
Prin art. 1423 C. civ. se instituie prezumţia de egalitate: dacă prin lege ori
prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi
faţă de creditor în părţi egale; această regulă se aplică, în mod similar, şi în
privinţa creditorilor.
Divizibilitatea reprezintă regula în cadrul raporturilor de obligaţii cu
pluralitate de subiecte, fiind prezumată prin dispoziţiile art. 1424
C. civ. Ea se va aplica în toate situaţiile, cu excepţia cazurilor în care se
prevede în mod expres că obligaţia este solidară sau indivizibilă.
2. Raporturile de obligaţii solidare reprezintă o altă categorie de

raporturi juridice obligaţionale cu pluralitate de subiecte. În cadrul acestora,
dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare dintre ei poate solicita debitorului
întreaga datorie (solidaritate activă), iar plata făcută unuia dintre creditori, îl
liberează pe debitor faţă de toţi ceilalţi creditori solidari. Creditorul care a
primit întreaga creanţă are obligaţia de a o împărţi cu ceilalţi creditori
solidari[1]. Solidaritatea activă se poate naşte numai dintr-un act juridic civil19
20 21
.
Spre exemplu, A şi B - creditori şi C - debitor au prevăzut solidaritatea
activă în contractul de împrumut al sumei de 400 lei. Aceasta presupune că
oricare dintre creditori, fie A, fie B poate solicita debitorului C, la scadenţă,
întreaga sumă, de 400 lei. Dacă C restituie întreaga sumă către A, el este
liberat şi faţă de B. La rândul său, A este obligat să împartă cu B suma primită.
În situaţia în care în cadrul raporturilor de obligaţii solidare sunt mai
mulţi debitori, creditorul poate solicita oricăruia dintre ei plata întregii
datorii, situaţie în care ne aflăm în prezenţa solidarităţii pa- sivă3]. Plata
efectuată de către unul dintre debitori îi liberează şi pe ceilalţi debitori
solidari faţă de creditor. Cel care a făcut plata are drept de regres faţă de
ceilalţi codebitori, adică are dreptul de a solicita celorlalţi debitori solidari
19
Conform art. 1434 C. civ., „(1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul
de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. (2)
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe
debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari'.
20
Potrivit art. 1435 C. civ., „Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este
stipulată în mod expres".
21
Art. 1443 C. civ. prevede că „Obligaţia este solidară între debitori atunci când
toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat
pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi
liberează pe ceilalţi faţă de creditor'.
(codebitori) partea datorată de fiecare dintre ei. Obligaţia celorlalţi debitori

faţă de debitorul care a plătit integral datoria este divizibilă, şi nu solidară.
Altfel spus, debitorul care a efectuat plata nu se bucură de solidaritate în
raport cu ceilalţi codebitori. Solidaritatea există numai în raporturile dintre
creditor şi codebitorii solidari. Odată efectuată plata, solidaritatea se
„sparge”, între creditori obligaţia devenind divizibilă. Spre deosebire de soli-
daritatea activă, care poate lua naştere numai dintr-un act juridic,
solidaritatea pasivă poate izvorî fie dintr-un act juridic (caz în care trebuie
prevăzută în mod expres), fie din lege22.
Astfel, dacă A împrumută lui B, C, D suma de 600 lei, A poate solicita
oricăruia dintre debitori restituirea întregii sume de 600 lei. Dacă B restituie
întreaga sumă de bani, îi liberează faţă de A şi pe C şi pe D. Însă B, care a
restituit integral suma împrumutată, poate solicita şi obţine de la C, respectiv
D, doar câte 200 lei de la fiecare. El nu poate obţine de la C sau de la D
întreaga sumă de 400 de lei pe care a plătit-o în plus faţă de ceea ce datora
el. Cu alte cuvinte, el nu se mai bucură de solidaritate în raport cu C şi D.
Altfel spus, B are drept de regres împotriva lui C, respectiv lui D, doar pentru
200 de lei de la fiecare.
3. Raporturile de obligaţii indivizibile sunt raporturile în cadrul cărora nici

creanţele şi nici datoriile nu pot fi împărţite între creditori (indivizibilitate
activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă), având în vedere fie natura
obiectului obligaţiei, fie voinţa părţilor.
Indivizibilitatea poate fi:
- naturală - când imposibilitatea de împărţire derivă din natura
obiectului. În această situaţie, oricare ar fi numărul de creditori sau de
debitori, fiecare creditor poate solicita oricăruia dintre debitori doar plata
integrală a datoriei23. Executarea integrală a prestaţiei de către unul dintre
debitori îi eliberează pe toţi ceilalţi debitori.
De exemplu, B şi C se obligă faţă de A să-i predea un automobil. Natura
bunului îi împiedică pe debitori să predea, fiecare dintre ei, câte 1/2 din
automobil, ceea ce înseamnă că A poate solicita predarea automobilului de la
oricare dintre B şi C.
- convenţională - în cazul în care, deşi obiectul obligaţiei este divizibil prin
22
Art. 1445 C. civ. stabileşte că „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă; ea nu
există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege''.
23
Potrivit art. 1425 C. civ., „(1) Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori, între
creditori şi nici între moştenitorii acestora. (2) Fiecare dintre debitori sau dintre
moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi,
respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere exe-
cutarea integrală’.
natura lui, părţile convin ca obligaţia să fie executată ca una indivizibilă.

Astfel, dacă A şi B se obligă faţă de C să predea o suprafaţă de teren, deşi
bunul este divizibil, părţile pot stabili prin convenţie ca C să poată solicita
oricăruia dintre A şi B predarea întregii suprafeţe de teren.
C. Schimbarea subiectelor raportului juridic

În ceea ce priveşte raporturile nepatrimoniale, schimbarea subiectelor nu
este posibilă, pe de o parte, deoarece subiectul activ nu poate înstrăina
drepturile sale personale nepatrimoniale (ele fiind inalienabile), iar pe de altă
parte, în cadrul acestor raporturi, subiectul pasiv este format din toate
celelalte persoane, adică nu este determinat.
În privinţa raporturilor patrimoniale care au în conţinutul lor drepturi
reale, poate fi schimbat doar subiectul activ, subiectul pasiv fiind
nedeterminat. În cadrul acestor raporturi, subiectul activ poate fi schimbat
prin diferite moduri de transmitere a drepturilor reale: succesiunea,
convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia achi- zitivă (uzucapiunea),
legea şi ocupaţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când ea
este translativă de proprietate prin ea însăşi.
În ceea ce priveşte raporturile patrimoniale care au în conţinutul lor
drepturi de creanţă, poate fi schimbat atât subiectul activ, cât şi subiectul
pasiv.
În cazul subiectelor persoane fizice, subiectul activ (creditorul) poate fi
schimbat prin următoarele operaţiuni juridice, prevăzute de Codul civil:
a) cesiunea de creanţă (art. 1566-1592 C. civ.) reprezintă convenţia prin
care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit,
cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. În urma cesiunii, locul creditorului
iniţial, cedentul, este luat de cesionar. Cesionarul dobândeşte creanţa aşa
cum aceasta era anterior cesiunii: creanţa transmisă îşi păstrează natura,
valoarea, garanţiile şi toate celelalte accesorii;
b) subrogaţia (art. 1593-1598 C. civ.). Persoana care plăteşte în locul
debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului plătit. Persoana care a
efectuat plata înlocuieşte creditorul iniţial, fără însă a putea dobândi mai
multe drepturi decât avea acesta;
c) novaţia prin schimbarea de creditor [art. 1609 alin. (3) C. civ.]. Novaţia
are loc atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este
substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel
obligaţia veche;
d) moştenirea.
Subiectul pasiv (debitorul) poate fi schimbat prin următoarele operaţiuni
juridice:
a) novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un debitor nou
îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stin- gându-se astfel
obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul

debitorului iniţial [art. 1609 alin. (2) C. civ.];
b) preluarea datoriei;
c) moştenirea.
În cazul subiectelor persoane juridice, atât subiectul activ, cât şi subiectul
pasiv pot fi schimbate prin reorganizare, adică prin comasare, divizare sau
transformare.
23.1.4. Capacitatea subiectelor raportului juridic

Pentru a putea participa la raporturile juridice, persoanele fizice şi
persoanele juridice trebuie să posede capacitate, care exprimă calitatea
persoanelor fizice şi a persoanelor juridice de a fi subiecte ale raporturilor
juridice.
Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este recunoscută tuturor
persoanelor. Astfel, se conferă fiinţei umane calitatea de a fi subiect de drept.
A. Capacitatea persoanei fizice

Capacitatea este formată din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este definită ca fiind
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Este o calitate a
tuturor persoanelor.
Durata capacităţii de folosinţă este stabilită în art. 35 C. civ., potrivit
căruia capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează
odată cu moartea acesteia.
De la regula dobândirii capacităţii de folosinţă din momentul naşterii
există o excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 36 C. civ., potrivit căruia
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă el se
naşte viu.
Ca urmare, copilul conceput, dar nenăscut, este chemat la moştenirea
tatălui său, dacă acesta a încetat din viaţă înaintea naşterii copilului. Timpul
legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută
optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Copilul conceput poate dobândi capacitate de folosinţă anticipată numai
dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele două condiţii:
- copilul să se nască viu;
- să fie vorba de drepturi, nu şi de obligaţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează în momentul
decesului sau în momentul rămânerii definitive a hotărârii de declarare
judecătorească a morţii (în situaţia în care moartea biologică a persoanei nu
poate fi constatată).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este aptitudinea acesteia de

a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, personal şi singur, încheind
acte juridice civile.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în momentul în care
persoana fizică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Pentru motive temeinice, minorul (de sex masculin sau feminin, fără
distincţie) care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui
aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu
autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are
domiciliul. Astfel, prin căsătoria la vârsta de 16 ani, minorii dobândesc
anticipat capacitate deplină de exerciţiu.
Actualul Cod civil reglementează şi capacitatea de exerciţiu anticipată
prin emanciparea persoanei. Pentru motive temeinice, instanţa de judecată
(de tutelă) poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină de exerciţiu.
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu
restrânsă. Ei pot participa personal la încheierea actelor juridice, însă nu le
pot încheia decât cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, sau, după caz, a
tutorelui sau a curatorului special, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent
şi care se execută la data încheierii lor.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii care nu au împlinit vârsta
de 14 ani şi interzişii judecătoreşti. Deoarece aceste persoane au capacitate
de folosinţă, dar nu îşi pot exercita drepturile şi nu îşi pot asuma obligaţiile,
actele juridice sunt încheiate în numele lor de reprezentanţii lor legali
(părinţi, tutore sau curator special).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează în următoarele
situaţii:
- deces sau declarare judecătorească a morţii (moment în care
încetează şi capacitatea de folosinţă);
- punerea sub interdicţie judecătorească;
- anularea căsătoriei încheiate înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, nu
şi pentru minorul de bună-credinţă, conform art. 39 alin. (2) C. civ.
Capacitatea delictuală a persoanei fizice. Capacitatea delictuală

reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a răspunde pentru faptele sale
ilicite, prin care cauzează altora prejudicii.
Aşa cum prevede Codul civil, orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de
toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa,
precum şi de ruina edificiului.
Potrivit art. 1366 C. civ., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau
persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul
cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în
afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data
săvârşirii faptei.
B. Capacitatea persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea
acesteia de a avea drepturi şi obligaţii.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice,
potrivit art. 205 C. civ., persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc
capacitate de folosinţă de la data la care sunt înregistrate. Celelalte persoane
juridice (nesupuse înregistrării) dobândesc capacitate de folosinţă din
momente diferite, în funcţie de modul lor de înfiinţare: de la data actului de
înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii
oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.
Pentru persoana juridică capacitatea anticipată de folosinţă se
dobândeşte, înainte de data înregistrării sau de data îndeplinirii altor cerinţe
ale legii, şi anume chiar de la data actului de înfiinţare, însă numai pentru
drepturile şi obligaţiile necesare pentru a lua fiinţă în mod valabil.
Ca o excepţie, dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică
poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de
înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare
pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea
acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte
juridice prin organele sale de administrare.
Referitor la începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, art. 209
C. civ. prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează în momentul
încetării existenţei acestui subiect de drept, prin constatarea ori declararea
nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare
ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
2.3.2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor subiective şi
al obligaţiilor care aparţin subiectelor participante la raportul juridic.
Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului raportului
juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani
şi aparţin acesteia.
2.3.2.1. Drepturile subiective

Dreptul subiectiv civil este prerogativa recunoscută de lege subiectului
activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde subiectului pasiv o
anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva) şi de a apela, în caz de
nevoie, la forţa de constrângere a statului24.
Dreptul subiectiv constituie conceptul-cheie prin care se realizează
„trecerea de la identic, la similar” pentru alcătuirea unui „ansamblu juridic,
coerent şi eficient”25. Totodată, dreptul subiectiv reprezintă mijlocul tehnic
prin care starea de fapt este convertită în stare de drept26.
Drepturile subiective se clasifică în:
A. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile

relative
Această clasificare este întemeiată pe criteriul gradului de opozabilitate şi
după cum titularul unui drept şi-l poate realiza sau nu singur.
Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în virtutea căruia titularul
poate avea o anumită conduită fără a avea nevoie de concursul unei alte
persoane pentru a-l exercita (de exemplu: dreptul la viaţă, dreptul de
proprietate, dreptul la nume) şi are următoarele caractere:
- subiectul activ poate fi o persoană sau mai multe persoane
determinate, în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat în momentul
stabilirii raportului juridic (fiind vorba despre toate celelalte persoane), el
individualizându-se în momentul în care dreptul absolut este încălcat;
- dreptul absolut poate fi invocat faţă de toate celelalte persoane,
24
A se vedea S. POPESCU, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 234; L. BARAC, Teoria generală a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994, p. 71; GH.
BOBOŞ, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 223; I. HUMĂ, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,
1993, p. 93.
25
FR. GENY, Science et technique en droit privé positif, tom I, Paris, 1922, p. 157.
26
T. IONAŞCU, E.A. BARASCH, Despre relativa independenţă a unor aspecte ale
formei în drept, S.C.J. 1964, nr. 2, p. 180.
opozabilitate numită erga omnes;

- obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate celelalte
persoane, este o obligaţie generală de abţinere, respectiv de a nu face nimic
care să-l împiedice pe titular în exercitarea dreptului său.
Dreptul subiectiv civil relativ este dreptul în virtutea căruia titularul -
subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată - să
dea, să facă sau să nu facă ceva, conduită fără de care dreptul său nu se
poate realiza (de exemplu: drepturile care izvorăsc din contractele civile) şi
are următoarele caractere:
- subiectul pasiv este determinat;
- este opozabil doar părţilor participante şi succesorilor lor, opo-
zabilitate numită inter partes;
- obligaţia corelativă a subiectului pasiv diferă de la un raport juridic la
altul şi poate consta, după caz, într-o acţiune (a da sau a face) sau într-o
inacţiune (a nu face ceva).
B. Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile

nepatrimoniale
Această clasificare foloseşte drept criteriu natura conţinutului
drepturilor.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acel drept care are un conţinut
economic, evaluabil în bani (de exemplu: dreptul de proprietate, drepturile
care izvorăsc din contractele civile sau din faptele ilicite cauzatoare de
prejudicii).
Dintre aceste drepturi, unele sunt absolute şi sunt opozabile erga omnes
(de exemplu, dreptul de proprietate), iar altele sunt relative şi sunt opozabile
inter partes (drepturile izvorâte din contractele civile).
Folosind drept criteriu natura obligaţiei şi efectele drepturilor pa-
trimoniale, acestea se împart în:
- drepturi reale (jus in re) - drepturi în virtutea cărora titularul îşi poate
exercita în mod direct prerogativele asupra unui lucru determinat, fără
intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale fac parte din categoria
drepturilor absolute;
- drepturi de creanţă (jus ad personam) - drepturi în virtutea cărora
subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să
dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile reale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în timp ce
drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. Astfel, în art. 551 C. civ. sunt
enumerate drepturile reale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie,
dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă,
drepturile reale de garanţie şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest
caracter.
Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes, dreptul de
creanţă este un drept relativ, opozabil inter partes. În cazul drepturilor reale,
titularul îşi poate exercita dreptul asupra bunului în mod direct, fără
concursul unei alte persoane, iar în cazul drepturilor de creanţă, titularul nu
îşi poate realiza dreptul fără intervenţia unei alte persoane.
În cazul drepturilor reale, doar subiectul activ este determinat, cel pasiv
fiind format din toate celelalte persoane, în timp ce în cazul drepturilor de
creanţă atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt
determinate chiar din momentul naşterii raportului juridic.
Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor celorlalte
persoane de a nu le aduce vreo atingere, iar drepturilor de creanţă le
corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face sau a nu face ceva.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este dreptul strâns legat de
existenţa şi individualitatea persoanei, fără un conţinut economic şi
neevaluabil în bani. În această categorie intră:
- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală a
persoanei (dreptul la viaţă, sănătate, onoare, reputaţie, familie, demnitate
etc.);
- drepturi privind individualizarea persoanei fizice şi juridice (de
exemplu: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la stare civilă, dreptul la
denumire, dreptul la sediu);
- drepturi privind creaţia intelectuală (de exemplu: drepturile de autor
şi drepturile conexe, dreptul de inventator, dreptul asupra programelor de
calculator, dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale).
Toate drepturile numite „nepatrimoniale” au şi o latură patrimonială, mai
mult sau mai puţin pregnantă, în funcţie de natura dreptului respectiv. Astfel,
valorificarea unei opere literare sau ştiinţifice, prin publicarea acesteia, dă
naştere unei remuneraţii. Obţinerea unui brevet de invenţie sau inovaţie dă
naştere unui drept la recompensă. Din încălcarea drepturilor personale
nepatrimoniale ale unei persoane izvorăsc nu numai prejudicii morale, dar şi
patrimoniale. De exemplu, încălcarea dreptului la libertate sau integritate
fizică al unei persoane dă naştere la dreptul de a solicita încetarea încălcării
acestui drept pentru viitor, dar şi la un drept la despăgubire.
C. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile

accesorii
Această clasificare a drepturilor subiective civile se face după criteriul
dependenţei dintre drepturi în exercitarea lor.
Dreptul subiectiv civil principal este dreptul care are o existenţă de sine
stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este dreptul care nu are o existenţă de
sine stătătoare, soarta sa fiind dependentă de soarta dreptului principal pe

lângă care există.
Această clasificare are la bază principiul potrivit căruia accesoriul
urmează principalul (accesorium sequitur principale) şi se referă doar la
drepturile patrimoniale şi în principal, dar nu numai, la drepturile reale.
Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă de sine
stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi reale sau de creanţă.
Sunt drepturi reale principale:
a) Dreptul de proprietate sub ambele sale forme - dreptul de proprietate
publică (având ca titulari statul şi unităţile administrativ- teritoriale) şi dreptul
de proprietate privată (având ca titulari persoanele fizice, persoanele juridice,
statul şi unităţile administrativ- teritoriale).
Titularul unui drept de proprietate are trei prerogative: jus uten- di (usus)
- dreptul de a se folosi de bunul aflat în proprietatea sa, jus fruendi (fructus) -
dreptul de a-i culege fructele şi jus abutendi (abusus) - dreptul de a dispune
de bunul respectiv.
b) Dezmembrămintele dreptului de proprietate, care sunt:
- dreptul de uzufruct - dreptul real ce conferă titularului prerogativa
folosinţei şi a culegerii fructelor unor bunuri aflate în proprietatea altei
persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia de a le conserva substanţa;
- dreptul de uz - dreptul real ce conferă titularului prerogativa folosinţei
şi a culegerii fructelor naturale şi industriale unui bun aflat în proprietatea
altei persoane, doar pentru necesităţile sale şi ale familiei;
- dreptul de abitaţie - dreptul real ce conferă titularului prerogativa
folosinţei unei locuinţe aflate în proprietatea altei persoane. Dreptul de
abitaţie este practic un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă;
- dreptul de servitute - dreptul real ce conferă titularului unui drept de
proprietate asupra unui bun imobil (numit fond dominant) prerogativa
folosinţei unui alt imobil (numit fond aservit) aflat în proprietatea altei
persoane (de exemplu: servitutea de trecere). Servitutea este definită de
Codul civil ca o sarcină care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar;
- dreptul de superficie - dreptul real ce constă în dreptul de a avea sau
de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui
teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.
c) Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, care sunt
următoarele:
- dreptul de administrare, care aparţine regiilor autonome sau, după
caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii
publice de interes naţional, judeţean ori local.
- dreptul de concesiune prin care concesionarul are dreptul şi, în acelaşi
timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru

o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a
contractului de concesiune;
- dreptul de folosinţă cu titlu gratuit care se acordă, cu titlu gratuit, pe
termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică;
- dreptul de preempţiune în virtutea căruia titularul dreptului de
preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.
Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de pre- empţiune legal sau
convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a
neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor.
Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop garantarea unui drept
de creanţă, existenţa sa depinzând de existenţa dreptului pe care îl
garantează.
Sunt drepturi reale accesorii următoarele:
a) Dreptul de ipotecă - drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executării unei obligaţii, prin care se garantează obligaţia debitorului
faţă de creditor şi nu presupune deposedarea debitorului. Ipotecile pot fi
legale sau convenţionale.
Contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică de către
notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ipoteca asupra unui bun
imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă
autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
b) Dreptul de gaj - drept de garanţie reală mobiliară, prin care se
garantează obligaţia debitorului faţă de creditor şi presupune remiterea
bunului mobil al debitorului către creditor. Gajul poate avea ca obiect bunuri
mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată şi se
constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin
păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul
garantării creanţei.
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin
deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare.
c) Privilegiul - drept conferit unui creditor, decurgând din calitatea creanţei
sale, de a fi preferat celorlalţi creditori ai debitorului, chiar dacă aceştia sunt
ipotecari.
Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale, opozabilă terţilor fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de
publicitate, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul privilegiat este preferat
celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise
mai înainte.
d) Dreptul de retenţie - drept în virtutea căruia deţinătorul unui bun mobil

sau imobil - proprietatea altei persoane - are posibilitatea de a nu-l restitui
proprietarului, până când acesta nu-i satisface creanţa în legătură cu bunul
respectiv.
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât
timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau,
după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare
şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i
le-a cauzat. Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita
un drept de retenţie.
Clasificarea drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se poate

aplica şi drepturilor de creanţă.
Sunt drepturi de creanţă accesorii acele drepturi care nu au o existenţă de
sine stătătoare, precum:
a) dreptul creditorului de a pretinde debitorului dobânda aferentă
(dreptul accesoriu) unei creanţe (dreptul principal);
b) dreptul de a pretinde penalităţile care are au ca izvor clauza penală;
c) dreptul de a pretinde arvună;
d) dreptul subiectiv care are ca izvor fideiusiunea.
2.3.2.2. Obligaţia civilă

A. Noţiune
La fel ca unele coduri civile moderne, vechiul Cod civil nu definea obligaţia
civilă. Actualul Cod civil defineşte obligaţia în textul art. 1164: „Obligaţia este o
legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”.
Reprezentând opusul dreptului subiectiv, obligaţia juridică poate fi
definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o
anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ constând în a
da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de
constrângere a statului27.
O obligaţie poate fi înţeleasă ca o legătură juridică, o realitate relaţională,
un raport juridic între doi subiecţi distincţi de drept. Cel care este ţinut de
obligaţie, respectiv persoana care datorează un anumit comportament
juridic, se numeşte debitor. Cel care beneficiază de obligaţie, având dreptul
corelativ de a cere debitorului comportamentul la care s-a îndatorat, se
numeşte creditor. Acesta acordă credit debitorului, are încredere în persoana
27
A se vedea S. POPESCU, op. cit., p. 242; L. BARAC, op. cit., p. 72, GH. BELEIU, Drept
civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic,
debitorului că va executa ceea ce a promis.

Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia se prezintă ca un drept
subiectiv numit creanţă. Din perspectiva debitorului obligaţia, relaţia dintre
ei, apare ca o datorie. Deci, din perspectiva exclusivă a fiecăruia din cele două
subiecte, obligaţia apare simultan ca un drept, respectiv ca o datorie. Unul
dintre subiectele obligaţiei, debitorul, este ţinut, dator sau obligat la o
anumită prestaţie concretă al cărei beneficiar este celălalt subiect al
obligaţiei, creditorul.
Comportamentul datorat este unul concret, în sensul că debitorul trebuie
să facă ceva anume, determinat pentru creditor: să dea, să facă sau să nu
facă ceva precis determinat.
Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului, iar datoria
debitorului îi creşte pasivul patrimonial. Deci raportul obligaţi- onal este o
legătură juridică între două patrimonii. Orice obligaţie, indiferent de prestaţia
care constituie obiectul ei concret, poate fi evaluată în bani.
Sensurile cuvântului „obligaţie”

În prezent, termenul de „obligaţie” are mai multe sensuri.
Astfel, prin obligaţie se înţelege raportul juridic civil (obligaţional) în
temeiul căruia una dintre părţi, numită creditor, pretinde celeilalte părţi,
numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, şi care este îndatorat să
execute prestaţia datorată sub sancţiunea constrângerii de către stat. Deci,
din perspectiva creditorului, raportul obligaţional este un drept subiectiv
patrimonial, respectiv o creanţă.
Obligaţia mai poate desemna datoria pe care o are debitorul, în cadrul
unui raport juridic de obligaţii, de a săvârşi faţă de creditor o prestaţie
determinată (a da, a face, a nu face), prestaţie care constituie obiectul
dreptului de creanţă al creditorului. Din acest unghi ea reprezintă o datorie,
un debit şi reflectă latura pasivă a obligaţiei.
Prin obligaţie mai înţelegem înscrisul constatator al existenţei
conţinutului unui raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de
dovadă a acestuia. Termenul consacrat şi încetăţenit este cel vechi, de
„obligaţiune”, care este forma arhaică pentru obligaţie. Dar în jargonul juridic
de astăzi obligaţiunea desemnează un titlu de valoare emis de anumite
societăţi comerciale, în schimbul unor sume de bani de la terţi împrumutaţi.
Deci, obligaţiunea reprezintă o creanţă specială, rezultată din împrumutul
luat de o societate comercială.
Cuvântul obligaţie mai desemnează însă şi alte obligaţii decât cele de
natură civilă (obligaţii morale, obligaţia de a satisface serviciul militar etc.).
B. Clasificarea obligaţiilor
1. După obiectul lor, obligaţiile se subdivid în:
- Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului de a transfera sau

de a constitui, în folosul creditorului, un drept real asupra unui bun
(proprietar, uzufructuar etc.);
- Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului de a săvârşi anumite
fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Este o conduită pozitivă care nu este o
prestaţie de a da. Această obligaţie poate fi instantanee, când se execută
dintr-o dată (de exemplu: restituirea bunului împrumutat) sau succesivă,
adică se execută în timp (de exemplu: întreţinerea unei persoane);
- Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se abţine
de la săvârşirea unuia sau mai multor acte sau fapte determinate, la care ar fi
fost îndreptăţit în lipsa angajamentului asumat (de exemplu: vânzătorul este
obligat să nu tulbure posesia cumpărătorului, obligaţia de a nu face publică
opera o anumită perioadă de timp, obligaţia vânzătorului unui fond de
comerţ de a nu deschide o nouă afacere identică cu cea înstrăinată în aceeaşi
localitate sau în acelaşi cartier). 28 realizeze un scop determinat. Potrivit art.
1481 alin. (1) C. civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să
procure creditorului rezultatul promis”. De exemplu, sunt considerate
obligaţii de rezultat: obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la destinaţie
sau de a transporta o persoană sănătoasă şi nevătămată într-un anumit loc;
obligaţia de a restitui bunul împrumutat la termen; obligaţia constructorului
de a edifica o anumită construcţie; obligaţia antreprenorului de a preda o
lucrare contractată;
- Obligaţii de mijloace (de diligenţă). Potrivit art. 1482 alin. (2)
C. civ., „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească
toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”. Obligaţia de
mijloace sau diligenţă este obligaţia în care debitorul este ţinut să depună
diligenţele şi să manifeste strădania pe care o reclamă urmărirea unui anumit
scop sau obţinerea unui rezultat, fără ca însuşi rezultatul urmărit să constituie
obiectivul obligaţiei sale (de exemplu, obligaţia medicului de a trata un
bolnav în scopul însănătoşirii; obligaţia profesorului de a pregăti un elev în ve-
derea unui examen, obligaţia avocatului de a pune în valoare toate diligenţele
şi cunoştinţele pentru a câştiga procesul etc.). Debitorul nu garantează
creditorului că rezultatul urmărit va fi obţinut, aşa cum se întâmplă în cazul
obligaţiilor de rezultat, ci că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat.
Pentru ca debitorul să răspundă contractual, creditorul trebuie să facă
dovada că debitorul este în culpa de a nu fi depus diligenţele necesare şi de a
nu fi folosit mijloacele adecvate care ar fi putut duce la obţinerea acelui
28 După obiectul prestaţiei, obligaţiile se subdivid în:

- Obligaţii de rezultat (determinate) sunt acele obligaţii în care
debitorul este ţinut să procure creditorului un anumit rezultat, să
rezultat. 29 declaraţia de acceptare sau de renunţare la succesiune; revocarea

mandatului de către mandant; rezilierea unilaterală de către locatar a
contractului de închiriere a unei locuinţe etc.).
- Obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu - sunt raporturi
juridice de obligaţii care se nasc din conduitele oamenilor (acţiuni sau
inacţiuni), care pot fi licite (îmbogăţirea fără just temei, gestiunea de afaceri,
plata nedatorată) sau ilicite (fapte juridice cauzatoare de prejudicii).
- Obligaţiile născute din fapte care nu sunt conduite umane, în acele
situaţii în care legea le acordă o asemenea semnificaţie juridică, cum sunt:
unele fenomene ale naturii, defectele produselor, sperietura unui animal,
ruina edificiului, explozia unui cazan sau a unui cauciuc.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă într-un act de conduită prin
săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în societate. Fapta
ilicită se poate manifesta printr-o acţiune pozitivă sau printr-o omisiune (de
exemplu: distrugerea unui bun; neefectuarea reparaţiilor de întreţinere la un
edificiu iar ruina acestuia prejudiciază o altă persoană etc.). Fapta ilicită mai
poartă denumirea de delict.
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic prin care o persoană (gerant)
săvârşeşte din proprie iniţiativă (fără împuternicire) acte juridice sau fapte
materiale, în folosul sau interesul altei persoane (numit gerat). De exemplu,
gerantul repară instalaţia de apă a vecinului plecat din localitate, pentru a
împiedica pătrunderea apei şi în celelalte apartamente.
Plata nedatorată este o aplicaţie a principiului general al îmbogăţirii fără
just temei, în baza căruia persoana care, din eroare, crezându-se debitor, a
plătit o datorie inexistentă.
29 După izvorul lor. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,

gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
Izvorul obligaţiilor îl constituie faptele de care legea leagă naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic civil. În sens larg, fapta
juridică are în vedere atât faptele (în sens restrâns), cât şi actele
juridice.
- Obligaţiile născute din acte juridice (contracte, acte juridice
unilaterale)
Contractul este un act juridic şi constă în acordul de voinţă încheiat
între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau
stinge raporturi juridice.
Actul juridic unilateral este acel act juridic ce constă în manifestarea
de voinţă a unei singure persoane (de exemplu: testamentul;
Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345

C. civ., potrivit căruia cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă
cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii
patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita
propriei sale îmbogăţiri. 30
- Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au întotdeauna ca obiect
prestaţia de a remite sau de a plăti o sumă de bani creditorului.
Între cele două categorii există importante deosebiri de regim juridic,
obligaţiilor pecuniare aplicându-li-se anumite reguli speciale.
5. O altă clasificare a obligaţiilor are loc după sancţiunea juridică care le

este proprie. Astfel, deosebim între obligaţiile civile propriu- zise sau perfecte
şi obligaţiile civile imperfecte.
- Obligaţiile civile propriu-zise sau perfecte sunt cele care beneficiază de
sancţiune, deci pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forţei de coerciţie
statală;
- Obligaţiile civile imperfecte (naturale) sunt cele care nu au sancţiuni
juridice. Ele sunt raporturi juridice obligaţionale pentru executarea cărora
creditorul nu poate apela la sprijinul organelor de constrângere ale statului,
neavând drept la acţiune în justiţie - în sens material - care să le asigure
executarea forţată, îndeplinirea lor fiind lăsată exclusiv la voinţa debitorului.
În acest sens, odată ce obligaţia naturală a fost executată, debitorul nu mai
poate solicita ulterior restituirea. Obligaţiile naturale sunt limitate numeric.
De exemplu, obligaţiile care şi-au pierdut, prin prescripţie extinctivă, dreptul
la acţiune. În cazul obligaţiilor naturale, atât timp cât plata a fost făcută de
către debitor de bunăvoie, el nu mai poate cere restituire ei. Practic, o
obligaţie naturală nu poate fi executată decât voluntar. 31 multe ori de drept
30 Deşi orice obligaţie are o natură patrimonială, după forma lor

de expresie, care poate diferi, se poate deosebi între obligaţii băneşti
sau pecuniare şi obligaţii în natură.
- Obligaţiile în natură se concretizează în orice prestaţie, mai puţin
în una de a da o sumă de bani (de exemplu, a edifica o construcţie).
31 După opozabilitatea lor, obligaţiile se clasifică în:
- Obligaţii obişnuite - sunt acele obligaţii civile care incumbă
debitorului faţă de care s-au născut. Obligaţia obişnuită este o obligaţie
opozabilă „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă;
- Obligaţii reale (propterrem) - sunt îndatoriri ce corespund unor
drepturi de creanţă care, fiind strâns legate de anumite drepturi reale
sau de posesia unor lucruri, au opozabilitate mai largă, caracterizân-
du-se prin absenţa unei legături stricte cu persoana debitorului iniţial
administrativ (amenda contravenţională), aplicată, dar nu în beneficiul unui

creditor, ci al unei autorităţi publice;
- Obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem) - sunt acele obligaţii
strâns legate de posesia bunului, creditorul neputându-şi satisface dreptul
său decât doar dacă posesorul actual va respecta dreptul. Este acea obligaţie
care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei
terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului
respectiv. Specific este faptul că executarea lor poate fi cerută şi unei alte
persoane decât debitorul iniţial. Fiind legate de lucru, obligaţiile scriptae in
rem însoţesc bunul, care, trecând dintr-o mână în alta, îşi schimbă stăpânul,
care va fi ţinut să execute aceeaşi prestaţie la care era ţinut antecesorul său
(de exemplu, în cazul înstrăinării imobilului ce constituie obiectul locaţiunii,
noul proprietar este obligat, în anumite condiţii, să respecte contractul de
locaţiune încheiat de vechiul proprietar).
2.3.3. Obiectul raportului juridic

2.3.3.1. Noţiunea de obiect juridic şi noţiunea de obiect material
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care

subiectul activ le poate pretinde de la subiectul pasiv, respectiv pe care
acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică conduita sau prestaţiile
părţilor32.
Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport, iar bunul
(lucrul) la care se referă conduita părţilor este obiectul material (derivat).
Deşi în mod frecvent prestaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic civil
se referă la bunuri, nu orice raport juridic are şi un obiect material, un bun.
2.3.3.2. Obiectele materiale ale raporturilor juridice civile - bunurile şi

clasificarea lor
Bunul reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin
determinat (de exemplu, obligaţia stabilită prin lege deţinătorilor de

pământ să execute anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare sau să ia
măsuri pentru conservarea calităţii solului). Ele apar ca sarcini (reale)
impuse celor ce stăpânesc un bun, în special proprietarilor, care sunt
ţinuţi de o anumită conduită tocmai pentru că stăpânesc un bun
(obligaţia de a cultiva terenul). La aceste obligaţii nu se poate
determina un creditor propriu-zis, sancţiunea lor fiind de cele mai
32
I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti,
1989, p. 327.
simţurile omului, adică are o existenţă materială. Bunurile sunt lucrurile utile
omului pentru satisfacerea nevoilor materiale şi culturale, susceptibile de
apropriere sub forma drepturilor patrimoniale33.
Bunurile sunt definite în art. 535 C. civ. ca fiind lucrurile, corporale sau
necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter patrimonial ce aparţin unei persoane.
Bunurile au fost clasificate în funcţie de diferite criterii:

a) După modul de percepere, acestea se împart în bunuri corporale şi
bunuri incorporale:
- bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind
uşor perceptibile prin simţurile umane;
- bunurile incorporale sunt valori economice care au o existenţă ideală,
abstractă (acţiuni, obligaţiuni, titluri de valoare, drepturi de creanţă).
b) După regimul de circulaţie a bunurilor, acestea se împart în bunuri

aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil:
- bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite
sau înstrăinate prin acte juridice civile.
Această categorie de bunuri poate fi subclasificată în:
- bunurile care pot circula în mod liber, putând fi dobândite sau
înstrăinate de orice persoană (de exemplu: bunurile de uz casnic, bunurile de
consum). Această categorie reprezintă regula în materie;
- bunurile supuse unui regim special de circulaţie, restricţiile în
circulaţie privind persoanele care le pot dobândi sau înstrăina ori condiţiile în
care se pot încheia actele juridice (de exemplu: armele, muniţiile şi materiile
explozive; deşeurile toxice; produsele şi substanţele stupefiante; metalele,
pietrele preţioase şi semipreţioase; obiectele de cult; documentele din fondul
arhivistic naţional; bunurile din patrimoniul cultural-naţional);
- bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face
obiectul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
Din această categorie fac parte bunurile aparţinând proprietăţii publice,
enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituţie: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valorificabil şi cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de lege. Potrivit art. 136 alin. (4) din
Constituţie, acestea pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Sunt, de asemenea,
33
GH. BELEIU, op. cit, p. 94.
scoase din circuitul civil terenurile care fac parte din domeniul public,
conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.
Se consideră că nu sunt în circuitul civil nici bunurile care, prin natura lor,
nu pot face obiectul unei aproprieri, precum aerul sau lumina soarelui.
Importanţa acestei clasificări priveşte consecinţele nerespectării
prevederilor legale referitoare la aceste bunuri, sub forma nulităţii absolute a
actelor încheiate şi, uneori, a răspunderii administrative sau penale.
c) După posibilitatea de individualizare, de determinare a bunurilor,

acestea se împart în bunuri individual determinate şi bunuri generic
determinate:
- bunurile individual determinate (bunurile certe) sunt acele bunuri care
se deosebesc prin însuşirile lor specifice, proprii, de alte bunuri din aceeaşi
categorie (de exemplu: unicatele, dar şi bunurile care au anumite caractere
specifice, cum ar fi o casă situată pe o anumită stradă, la un anumit număr,
aflată într-o anumită localitate, o suprafaţă de teren situată într-o anumită
zonă);
- bunurile generic determinate (bunurile de gen) sunt acele bunuri care
se caracterizează prin însuşiri comune genului, categoriei din care fac parte
(de exemplu: banii, alimentele, combustibilii) şi se individualizează prin
numărare, cântărire, măsurare.
Clasificarea prezintă interes din punctul de vedere al momentului
transmiterii dreptului real, care, în cazul bunurilor individual determinate,
coincide cu momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu s-a
predat, iar în cazul bunurilor generic determinate, coincide cu momentul
individualizării bunurilor prin măsurare, cântărire sau numărare [1678 C. civ.].
d) După posibilitatea de înlocuire a bunurilor, unele cu altele, în

executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt fungibile sau nefungibile:
- bunurile fungibile sunt bunurile care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea unei obligaţii civile;
- bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea unei obligaţii, debitorul nefiind liberat prin predarea altui
bun decât cel datorat.
De regulă, bunurile individual determinate sunt bunuri nefungibile, iar
bunurile generic determinate sunt bunuri fungibile. Însă caracterul de fungibil
sau nefungibil depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunului, ci şi de
voinţa părţilor, prin act juridic un bun fungibil prin natura sa putând fi
considerat ca nefungibil.
Exemplul clasic în materie îl constituie împrumutul unei cărţi. Fiind un
bun generic determinat şi fungibil, cartea poate fi înlocuită în momentul
restituirii ei cu o alta, de acelaşi autor, cu acelaşi titlu şi din aceeaşi ediţie.
Însă, prin convenţia părţilor, împrumutătorul poate pretinde să i se restituie

exact aceeaşi carte, deoarece poartă o dedicaţie a autorului, caz în care bunul
respectiv devine un bun individual determinat şi deci, nefungibil.
Importanţa acestei clasificări se manifestă pe planul executării obligaţiilor
civile. Dacă bunul este fungibil, debitorul este liberat dacă predă creditorului
un alt bun de acelaşi fel, iar dacă bunul este nefungibil, debitorul nu se
poate libera decât dacă predă exact bunul respectiv.
e) După criteriul consumării substanţei bunurilor la prima întrebuinţare,

bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile:
- bunurile consumptibile sunt bunurile care la prima lor întrebuinţare îşi
consumă substanţa sau sunt înstrăinate (de exemplu: alimentele,
combustibilii, banii);
- bunurile neconsumptibile sunt bunurile care pot fi folosite în mod
repetat, fără a-şi consuma substanţa sau a fi înstrăinate, chiar dacă folosirea
lor îndelungată presupune un anumit grad de uzură (de exemplu: clădirile,
terenurile, maşinile, obiectele de îmbrăcăminte).
f) După criteriul producerii de fructe de către bunuri, acestea se împart

în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere:
- bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic dau naştere
altor produse, numite fructe, fără să-şi consume substanţa.
Conform art. 548 alin. (1) C. civ., fructele reprezintă acele produse care
derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia. În art. 548 C.
civ. sunt enumerate trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le
produce de la sine (de exemplu: fructele de pădure) producţia şi sporul
animalelor;
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun,
obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel (de
exemplu: fructele şi legumele de cultură);
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o
altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile,
venitul rentelor şi dividendele.
Fructele nu trebuie confundate cu productele, care sunt produsele
obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia,
precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea.
- bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot da naştere altor
produse în mod periodic, fără ca prin aceasta să nu-şi consume substanţa.
g) După posibilitatea împărţirii bunurilor fără ca acestea să-şi schimbe

destinaţia, bunurile sunt divizibile sau indivizibile:

- bunurile divizibile sunt bunurile care pot fi supuse divizării, fără ca prin
aceasta să-şi schimbe destinaţia lor economică. În principiu, orice bun este
divizibil, însă ceea ce interesează este dacă divizarea lui are sau nu consecinţe
cu privire la destinaţia sa economică. De regulă, bunurile generic determinate
sunt bunuri divizibile. Astfel, o cantitate de cereale poate fi împărţită, fără
să-şi schimbe destinaţia economică;
- bunurile indivizibile sunt bunurile care prin divizare îşi schimbă
destinaţia economică.
Bunurile individual determinate sunt, de regulă, indivizibile. Un tablou,
un automobil sau un obiect de vestimentaţie nu poate fi comod împărţit în
natură, fără ca destinaţia lui economică să fie afectată.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat
indivizibil.
h) După legătura dintre bunuri, acestea se împart în bunuri principale şi

bunuri accesorii:
- bunurile principale sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod
independent, nefiind destinate a servi la întrebuinţarea altor bunuri;
- bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la întrebuinţarea
unor bunuri principale (de exemplu: cureaua pentru ceas, cheile pentru lacăt,
beţele pentru schi, caloriferele pentru un imobil).
Bunurile pot fi principale sau accesorii prin natura lor, dar şi prin voinţa
părţilor participante la un raport juridic civil.
Această clasificare prezintă importanţă în ceea ce priveşte regimul juridic
al bunurilor accesorii, care îl urmează pe cel al bunurilor principale, în sensul
că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal (accesorium
sequiturprincipale), inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului
principal, dacă legea sau părţile nu au prevăzut altfel. Aşadar, atunci când se
datorează un bun, debitorul va fi obligat să predea atât bunul principal, cât şi
bunul accesoriu.
i) După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile:

- bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă (de
exemplu: terenurile, construcţiile, plantaţiile).
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în
rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine
situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent;
- bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot deplasa dintr-un loc în
altul, fie prin ele însele, fie cu ajutorul unei forţe străine (de exemplu:
animalele şi toate lucrurile care nu sunt fixate de sol).

Ca o noutate, se precizează expres în actualul Cod civil că sunt bunuri
mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia
de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană
şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei
acestora.
j) După criteriul tipului de proprietate, bunurile aparţin domeniului

public şi domeniului privat.
Această clasificare priveşte numai statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, care pot fi titulari ai dreptului de proprietate publică sau ai
dreptului de proprietate privată, după cum bunurile care le aparţin sunt
incluse în domeniul public de interes naţional, domeniul public de interes
local sau în domeniul privat al acestora.
Domeniul public include bunurile care sunt destinate să servească
folosinţei tuturor persoanelor.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe). Articolul 136 alin. (3) din
Constituţie enumeră bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii
publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite în
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege.
În acest sens, Legea nr. 18/1991 prevede că aparţin domeniului public
terenurile afectate unei utilităţi publice şi cele pe care sunt amplasate
construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi
parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră,
albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor
maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv
plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale,
monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele
naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care,
potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau
interes public.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale
include bunuri pe care acestea le folosesc şi care produc venituri şi pot fi
înstrăinate prin acte juridice.
Deosebirea faţă de bunurile din patrimoniul persoanelor fizice şi juridice
priveşte titularul dreptului de proprietate, care este statul sau unităţile
administrativ-teritoriale.
k) După posibilitatea bunurilor de fi urmărite şi executate silit pentru

plata datoriilor vom deosebi între bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile:
- bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot face obiectul executării
silite a debitorului. Majoritatea bunurilor fac parte din această categorie (de
exemplu: bunurile mobile şi cele imobile ale debitorului);
- bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot face obiectul
executării silite pentru plata unei datorii a debitorului. Codul de procedură
civilă prevede în art. 726 bunurile ce nu pot fi urmărite şi vândute pentru
datorii 34
- bunurile mijloace circulante - bunuri ce se consumă integral într-un
singur proces de producţie şi îşi transmit în întregime valoarea asupra
produselor (de exemplu: materiile prime, combustibilii).
Produsele sunt bunurile care rezultă din procesul de producţie, având ca
destinaţie circuitul civil.
- bunurile de consum sunt bunurile destinate să servească necesităţilor
materiale şi spirituale ale oamenilor.
m) După criteriul valorii intrinseci, distingem între bani şi titluri de

valoare:
- banii reprezintă un echivalent general al tuturor bunurilor şi, în acelaşi
timp, o categorie specială de bunuri. Ei sunt folosiţi la executarea obligaţiilor
ce au ca obiect o sumă de bani sau ca echivalent al executării unei obligaţii în
natură, imposibil de executat din vina debitorului.
Caracteristic banilor este faptul că nu au o valoare prin ei înşişi, ci
valoarea înscrisă pe monedă sau pe bancnotă;
- titlurile de valoare (titlurile de credit) atestă existenţa unei datorii şi
îmbracă forma înscrisurilor întocmite într-o anumită formă, pe o hârtie
filigranată, similară biletelor de bancă (de exemplu: obligaţiunile, cecul
nominal, cambia, acţiunile).
Acestea nu au o valoare prin ele însele, ci valoarea care este prevăzută în
titlu şi poartă denumirea de titluri de valoare deoarece nu numai că probează
existenţa unor drepturi evaluabile în bani, dar şi pentru că drepturile nu pot fi
34 După destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri mij-

loace de producţie şi bunuri mijloace de consum:
- bunurile mijloace de producţie sunt bunurile care servesc la
producerea altor bunuri.
Acestea se împart, la rândul lor, în:
- bunurile mijloace fixe - bunuri folosite un timp îndelungat în
procesul de producţie, transmiţându-şi valoarea în mod treptat asupra
produselor (de exemplu: uneltele, utilajele, maşinile, clădirile);
realizate decât prin prezentarea titlului.

Având în vedere criteriul circulaţiei lor, titlurile de valoare pot fi împărţite
în:
- titluri la purtător - în care sunt încorporate anumite drepturi de
creanţă, fără determinarea titularului acestor drepturi (de exemplu:
obligaţiunile, cecul la purtător, acţiunile). Persoana care prezintă un titlu la
purtător are dreptul de a încasa de la emitent suma de bani prevăzută în titlu;
- titluri la ordin - în care se menţionează că sunt emise la ordinul unei
anumite persoane (de exemplu: biletul la ordin, cambia, cecul). Ele pot fi
transmise de titularul din ordinul căruia au fost emise unei alte persoane,
prin gir.
Capitolul III. Profesioniştii
Având în vedere importanţa identificării exacte a profesioniştilor, în art. 8

alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a Codului civil sunt enumerate
exemplificativ categoriile subsumate noţiunii de „profesionist” prevăzute de
art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici, precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege.
Cea mai importantă categorie a profesioniştilor este cea a comercianţilor,
a căror tipologie este indicată de art. 6 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Din coroborarea acestor texte
de lege rezultă că sunt consideraţi comercianţi cei care au obligaţia de
înscriere în registrul comerţului, şi anume: persoanele fizice care exercită
comerţul cu titlu de profesiune, individual sau în cadrul unei întreprinderi
individuale ori familiale, societăţile (foste comerciale), regiile autonome,
societăţile cooperatiste, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de
interes economic cu caracter economic. Dar profesioniştii nu se rezumă doar
la categoria comercianţilor. Un exemplu este dat de profesiile liberale (sau
reglementate) rezervate prin lege persoanelor autorizate să practice
asemenea profesii (avocaţi, notari, practicieni în insolvenţă, mediatori,
medici, consultanţi fiscali, experţi contabili, arhitecţi etc.).
În categoria profesioniştilor sunt incluse şi „orice alte persoane autorizate
să desfăşoare activităţi economice sau profesionale’’, inclusiv cele care nu au
caracter lucrativ. Ca urmare, se regăsesc în categoria profesioniştilor şi
întreprinderile care nu au scop lucrativ: organizaţiile neguvernamentale -
O.N.G.-urile (asociaţiile şi fundaţiile), cluburile sportive, cultele religioase,
societăţile profesionale cu personalitate juridică, entităţi cu sau fără
personalitate juridică ce exercită profesii liberale. Aceste entităţi pot fi
angajatori, pot fi supuse (majoritatea) procedurii insolvenţei, pot fi subiecte
ale dreptului concurenţei şi ale dreptului consumatorilor asemeni unui
comerciant.
În categoria profesioniştilor sunt incluse nu numai persoanele fizice sau
juridice, ci şi anumite entităţi fără personalitate juridică, precum asociaţiile în
participaţiune sau grupurile de interes economic, societăţile civile fără
personalitate juridică.
III. PROFESiONiŞTii 59
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprindere, pot fi:

a) persoane fizice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent, respectiv comercianţii - persoane fizice autorizate,
întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii din
cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită profesii
liberale sau reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale),
societăţi cooperative, regii autonome, societăţi civile cu personalitate
juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără personalitate
juridică (fonduri de pensii, fonduri de investiţii, societăţi de avocaţi, notari,
executori judecătoreşti), grupurile de societăţi35.
3.1. Comercianţii
3.1.1. Cadrul conceptual

Anterior intrării în vigoare a Codului civil, comerciantul era definit de art.
7 C. com. Potrivit acestui text de lege, comercianţi erau toţi cei care exercitau
comerţul ca o profesie şi societăţile comerciale. De asemenea, art. 1 alin. (2)
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului definea drept comercianţi
persoanele fizice şi asociaţiile familiale care efectuează în mod obişnuit acte
de comerţ, societăţile (foste comerciale), companiile naţionale şi societăţile
naţionale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter
comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter comercial şi
organizaţiile cooperatiste.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, art. 7 C. com. a fost
abrogat, iar în privinţa noţiunii de comerciant art. 6 alin. (1) din Legea de
aplicare arată că în cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în
vigoare a Codului civil, referirile la comercianţi se consideră a fi făcute la
persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în
registrul comerţului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului. Simultan a fost modificat şi conţinutul art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, astfel încât, în prezent, acesta
are următorul conţinut: „Înainte de începerea activităţii economice, au
obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul
comerţului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, societăţile,
companiile naţionale şi societăţile naţionale, societăţile europene, regiile
autonome, grupurile de interes economic, grupurile europene de interes
35
M. DUMITRU, op. cit., p. 49.
economic cu sediul principal în România, societăţile cooperative, organizaţiile

cooperatiste, societăţile cooperative europene, precum şi alte persoane fizice
şi juridice prevăzute de lege”. Prin legea de aplicare sunt enumerate
exemplificativ categoriile de comercianţi fără a se da o definiţie
comerciantului. De asemenea, textele de lege nu lămuresc prin ceea ce se
diferenţiază comerciantul faţă de alţi profesionişti.
3.1.2. Comerciantul persoană fizică

3.1.2.1. Aspecte generale privind comerciantul persoană fizică
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului, O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea
activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale, Legea nr. 359/2004 privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi acelor
activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi reglementată prin
legi speciale.
Persoanele fizice pot desfăşura activităţile economice:
a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate (PFA);
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Activitatea economică este activitatea industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi
exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele
organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul
obţinerii unui profit.
A. Condiţii necesare pentru ca persona fizică să poată desfăşura

activităţi economice
Pentru ca o persoană să poată accede la calitatea de persoană fizică
autorizată, întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale, membru sau
reprezentant al unei întreprinderi familiale, aceasta trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii.
a) Condiţii care vizează persoana fizică:
- să fie cetăţean roman, cetăţean străin sau apatrid;
- să nu fi fost sancţionată printr-o hotărâre definitivă pentru săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea financiară, vamală şi disciplina financiar-fiscală
de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
- să aibă pregătirea sau experienţa profesională necesară pentru
activitatea avută în vedere;

- să aibă cel puţin 18 ani împliniţi, respectiv cel puţin 16 ani împliniţi în
cazul membrilor întreprinderii familiale care nu au calitatea de reprezentant.
b) Condiţii referitoare la activitatea economică:
- să opteze pentru desfăşurarea unei activităţi cuprinse în Codul CAEN[1]
care nu face obiectul unei regim special de exercitare sau al unor restricţii;
- să îndeplinească toate condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al protecţiei mediului şi
protecţiei muncii.
B. Etapele privind modul de dobândire a calităţii de persoană fizică

autorizată, întreprinzător titular al unei întreprinderi individuale, membru sau
reprezentant al unei întreprinderi, în- treprinzător[2]
a) Procedura de înregistrare în registrul comerţului şi cea de autorizare a
funcţionării presupune completarea modelului cerere de înregistrare în
registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării şi depunerii acestuia,
însoţit de un set de documente doveditoare, la Oficiul registrului comerţului
(ORC) în a cărui rază teritorială urmează să aibă sediul profesional.
Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a
întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei
motivate a directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal.
Dacă socoteşte îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, directorul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal va dispune înregistrarea în
registrul comerţului şi autorizarea funcţionării per- 36 37 soanei fizice
autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale.
Rezoluţiile directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal cu privire la înmatriculare şi orice alte înregistrări în registrul
comerţului, se execută de îndată, în baza lor efectuându-se înregistrările
dispuse prin acestea, fără nicio altă formalitate.
Împotriva rezoluţiei directorului Oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal se poate formula plângere în termen de 15 zile de la
pronunţare sau de la comunicare, după caz. Plângerea se depune la
judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului
şi se judecă în condiţiile dreptului comun.
b) Înregistrarea fiscală presupune o primă etapă ce se desfăşoară
concomitent cu înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea
funcţionării. Din motive de protecţie a terţilor şi în principal, de protecţie a
consumatorilor, prin diferite acte normative se impune obţinerea de
36
Clasificarea Activităţilor din Economia Naţională.
37
Pe larg despre aceste condiţii, a se vedea A.-T. STĂNESCU, Desfăşurarea de
activităţi în mod independent, în C.J. nr. 1/2011, p. 15 şi urm.
autorizaţii administrative de exercitare a comerţului, pe lângă înregistrarea în

registrul comerţului înainte de începerea oricărui comerţ. Legea nr. 359/2004
reuneşte într-o procedură unică înmatricularea şi autorizarea funcţionării
societăţilor comerciale, ea aplicându-se, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008, şi
persoanelor fizice. Prin rezoluţia directorului registrului comerţului se
dispune şi înregistrarea în registrul comerţului a declaraţiei-tip pe propria răs-
pundere date conform prevederilor Legii nr. 359/2004 referitoare la
autorizarea funcţionării.
Oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal va elibera certificatul
de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, certificatul constatator
emis în baza declaraţiei pe propria răspundere, precum şi alte acte prevăzute
de lege.
Certificatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, este
documentul care atestă înregistrarea în registrul comerţului, autorizarea
funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către autoritatea fiscală
competentă.
Schimbarea sediului profesional, a obiectului principal de activitate sau
deschiderea punctelor de lucru se înregistrează în registrul comerţului, cu
aplicarea corespunzătoare a procedurii de mai sus.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi
reprezentantul întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în partidă
simplă, potrivit reglementărilor privind organizarea şi conducerea evidenţei
contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea de
contribuabil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.
3.I.2.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

Persoană fizică autorizată (PFA) este persoana fizică autorizată să
desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în
principal forţa sa de muncă.
Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, PFA intră în
categoria entităţilor care înainte de începerea activităţii are obligaţia de a se
înregistra în registrul comerţului.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane
fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru
efectuarea unei activităţi economice. În această situaţie, PFA nu va fi
considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
PFA poate angaja, în calitate de angajator, terţe persoane cu contract
individual de muncă. La rândul ei, o persoană poate cumula calitatea de

persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe persoane.
Pentru desfăşurarea activităţii sale PFA poate să îşi constituie un
patrimoniu de afectaţiune profesională. Patrimoniul profesional este alcătuit
din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate
afectate scopului exercitării unei activităţi economice, constituit ca o
fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, separată de
gajul general al creditorilor personali ai acestora.
Constituirea patrimoniului de afectaţiune este o facultate pentru PFA, şi
nu o obligaţie. Patrimoniul de afectaţiune se realizează, în prezent, potrivit
dispoziţiilor Codului civil, la care se adaugă, acolo unde este cazul, dispoziţii
din legi speciale38. Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod
individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular,
cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege. În
mod similar se va proceda şi în cazul şi în cazul măririi sau micşorării
patrimoniului profesional individual.
Articolul 2324 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căruia cel care
este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile,
prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.
În cazul PFA, legiuitorul instituie un regim special în privinţa patrimoniului
de afectaţiune, a limitelor răspunderii PFA şi a ordinii de urmărire a bunurilor
acesteia.
Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercitarea profesiei
sale sunt bunuri care nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
comerciantului^.
Articolul 2324 alin. (4) C. civ. pare că, în opoziţie cu prevederile legii
speciale, limitează răspunderea PFA pentru obligaţiile asumate în cadrul
exercitării profesiei (comerţului). Textul din Codul civil invocat arată clar că
bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului
unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror
creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.
În schimb, nici aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale
debitorului în cazul în care din valorificarea bunurilor şi drepturilor aflate în
patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi vor putea realiza creanţa. Cu
alte cuvinte, răspunderea PFA pentru obligaţiile sale profesionale este în
limita patrimoniului profesional. Creditorii vizaţi de art. 2324 alin. (4) C. civ.
includ şi statul, şi organele fiscale.
În consecinţă, obligaţiile asumate de PFA în cursul exercitării activităţii
profesionale sunt garantate doar cu patrimoniul afectat exercitării profesiei
38
În cazul patrimoniului de afectaţiune reglementat de Statutul profesiei de avocat.
dacă un asemenea patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afectaţiune

reprezintă limita răspunderii PFA pentru obligaţiile sociale.
În caz de insolvenţă, PFA va fi supusă procedurii simplificate a insolvenţei
prevăzute de Codul insolvenţei, dacă are calitatea de comerciant. Creditorii
îşi vor executa creanţele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu are
calitatea de comerciant.
PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comerţului în
următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acesteia; 39
c) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, în condiţiile art. 25
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului [1].
3.1.2.3. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al
întreprinderii individuale
Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică.
Întreprinzătorul este o persoană fizică care organizează o întreprindere
economică.
Prin înregistrarea în registrul comerţului întreprinderea individuală nu
dobândeşte personalitate juridică. În schimb, din acest moment,
întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este
considerat comerciant.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinzătorul
persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe
persoane cu contract individual de muncă şi poate colabora cu persoane
fizice autorizate, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori
cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice. În
acest caz, întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale
poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane 40 care
39
În cazul comerciantului căsătorit, bunurile care fac obiectul profesiei acestuia sau
servesc exerciţiului profesiei sale nu sunt bunuri comune ale soţilor şi nici supuse împărţelii
de după divorţ, ci sunt bunuri proprii ale comerciantului căsătorit.
40
Art. 25 din Legea nr. 26/1990 prevede că „(1) Orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului
are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu plivire la
anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile
funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate

economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală.
În privinţa răspunderii persoanei fizice titulară a întreprinderii
individuale, pentru obligaţiile asumate în cursul exercitării profesiei sunt
valabile cele menţionate la răspunderea PFA.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale îşi
încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului în următoarele
cazuri:
a) prin deces; în acest caz moştenitorii pot continua întreprinderea,
dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în termen de 6 luni de
la data dezbaterii succesiunii; în acelaşi termen îşi vor desemna un
reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca întreprindere
familială;
b) prin voinţa acestuia;
din Legea nr. 26/1990.
3.I.2.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără per-
sonalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună
cu familia sa.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi membri ai
unei familii. Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau
titulari ai unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi
calitatea de salariat al unei terţe persoane. În schimb, întreprinderea familială
nu poate angaja terţe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte
au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza în-
registrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească
nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului. (2) Cererea se depune şi se
menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului.
În termen de 3 zile de la data depunerii oficiul registrului comerţului înaintează
cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului, iar în cazul
sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, tribunalului din acel judeţ. (3) Tribunalul se
pronunţă asupra cererii cu citarea oficiului registrului comerţului şi a comerciantului.
(4) Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu
recurs, iar termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la
comunicare, pentru părţile lipsă. (5) Oficiul registrului comerţului va efectua radierea
şi va publica hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop, instanţa va
comunica oficiului registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie
legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile” (definitivă, conform art. 8 din Legea
nr. 76/2012, n.n.).
personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului. Membrii

întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în registrul comerţului.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, în-
treprinderea familială poate colabora cu persoane fizice autorizate,
întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau
juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.
În cazul întreprinderii familiale este necesară încheierea unui acord de
constituire ce trebuie să respecte condiţiile de validitate, de fond şi de formă,
prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008. Întreprinderea familială se constituie
printr-un acord de constituire, încheiat de membrii familiei în formă scrisă, ca
o condiţie de validitate. Acordul de constituire va stipula numele şi
prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui
membru la întreprindere, condiţiile participării, cotele procentuale în care vor
împărţi veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii
întreprinderii familiale şi condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii
absolute. Împuternicirea reprezentantului întreprinderii familiale pentru a
gestiona interesele întreprinderii familiale implică, de asemenea, respectarea
condiţiilor de valabilitate la momentul emiterii procurii speciale, condiţii
prevăzute de Codul civil sau O.U.G. nr. 44/2008. Reprezentantul desemnat
prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii familiale în
temeiul unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot
stipula constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. În acest caz, prin acordul
de constituire sau printr-un act adiţional la acesta se vor stabili cotele de
participare a membrilor la constituirea patrimoniului de afectaţiune. Dacă
membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participare pot fi
diferite de cele prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile
întreprinderii.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se iau de
către reprezentantul întreprinderii familiale.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprinderii
familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor întreprinderii,
cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul proprietarului bunului
care va face obiectul actului.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii
familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă a membrilor,
dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu depăşeşte 50% din
valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii şi a sumelor de bani
aflate la dispoziţia întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt
coproprietatea membrilor în cotele prevăzute în acordul de constituire.
Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 44/2008, membrii întreprinderii familiale

răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în
exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de
participare.
Având în vedere dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C. civ. şi cele expuse în
privinţa răspunderii PFA pentru obligaţiile asumate în exercitarea profesiei
(comerţului), considerăm că în prezent membrii întreprinderii familiale
răspund limitat. Ei vor răspunde solidar şi indivizibil pentru datoriile
contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii doar cu patrimoniul
de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată din
registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere;
din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
3.1.3. Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile
3.1.3.1. Sediul materiei. Noţiune şi forme

Sediul materiei. Legea nr. 31/1990 privind societăţile (L.S.), care
reglementează cu caracter general constituirea, organizarea, funcţionarea,
modificarea şi încetarea societăţilor ce beneficiază de personalitate juridică 41,
numite în continuare societate (societăţi). În afara acesteia mai există
reglementări speciale pentru anumite tipuri de societăţi, cum sunt cele din
domeniul asigurărilor, din domeniul financiar bancar sau cel al pieţei de
capital etc.
Noţiune. În literatura de specialitate societatea a fost definită ca
reprezentând o grupare de persoane constituită în baza unui contract de
societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să
pună în comun anumite bunuri, pentru desfăşurarea de activităţi economice,
în scopul realizării şi împărţirii profitului realizat42.
Forme. Legea restricţionează formele sub care se pot asocia persoanele
41
M. DUMITRU, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Institutului European, Iaşi, 2011,
p. 17.
42
ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 156; R. MOTICA, L. BERCEA, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005, p. 90; N. ŢĂNDĂREANU, Aspecte teoretice şi practice privind definiţia şi
caracteristicile societăţii comerciale, în R.D.C. nr. 4/2003, p. 75 şi urm.
fizice sau juridice indicând limitativ şi imperativ, în art. 2 din Legea nr.
31/1990 privind societăţile, cele cinci forme juridice pe care le poate îmbrăca
o societate, şi anume: societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi societatea
cu răspundere limitată.
1. Societatea în nume colectiv. Societăţile în nume colectiv sunt societăţi
intuitu personae, constituite dintr-un număr mic de persoane între care există
relaţii de încredere.
Legea nu prevede un minimum de capital social, dar se pot apor- ta
bunuri de orice fel: numerar, natură sau creanţe. Capitalul social al acestor
societăţi este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interes”, de
valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi în principiu
sunt netransmisibile.
Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui
asociat operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în
mod expres această posibilitate.
Asociaţii din aceste societăţi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
sociale, astfel încât acestea sunt garantate cu patrimoniul social, dar şi cu
patrimoniul asociaţilor. Răspunderea lor este solidară, în sensul că, dacă
patrimoniul social nu este suficient pentru plata datoriilor societăţii, creditorii
pot solicita şi obţine de la oricare dintre asociaţi plata întregii creanţe,
urmând ca cel care a făcut plata să aibă drept de regres împotriva celorlalţi
asociaţi corespunzător participării lor la beneficii şi pierderi. Răspunderea
asociaţilor este şi nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru
datoriile sociale inclusiv cu bunurile proprii.
În aceste tipuri de societate conducerea revine adunării generale, care
adoptă hotărârile cu unanimitate de voturi. Administrarea şi reprezentarea
societăţii în relaţiile cu terţii se face de către unul sau mai mulţi
administratori, asociaţi sau terţi, iar controlul activităţii eco-
nomico-financiare, de regulă, se realizează de către asociaţi, aceştia având
posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate fi determinată atât de cauze
generale, dar şi de cauze specifice, precum moartea, incapacitatea,
falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat. 43 în societate, fără a
43 Societatea în comandită simplă. Specifică societăţii în coman-

dită simplă este existenţa a două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditaţi, care au aceeaşi răspundere ca şi asociaţii
din societatea în nume colectiv, adică răspund solidar şi nelimitat
pentru obligaţiile sociale, inclusiv cu patrimoniul propriu; ei lucrează sub
comanda comanditarilor şi sunt cei ce administrează efectiv societatea
participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului

acesteia.
Celelalte caracteristici prezentate pentru societatea în nume colectiv
sunt valabile şi pentru această formă de societate.
3. Societatea pe acţiuni. Societatea pe acţiuni este o societate de

capitaluri, elementul esenţial nefiind calitatea persoanei asociate, ci capitalul
aportat de aceasta.
Pentru constituirea societăţii este necesar un număr de minim 2
acţionari, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 90.000 lei şi se poate
constitui numai în bani şi natură. Guvernul va putea modifica, cel mult o dată
la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb,
astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000
euro.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni este împărţit în acţiuni re-
prezentate prin titluri negociabile, transmisibile atât pe pieţele financiare
organizate - bursele de valori - cât şi pe pieţe neorganizate. Acţiunile se
transmit prin acte între vii şi prin acte mortis causa, fără să fie necesar
acordul celorlalţi acţionari.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la
valoarea acţiunilor pe care le deţine fiecare, obligaţiile sociale fiind garantate
numai cu patrimoniul societăţii.
Conducerea societăţii se realizează de către adunarea generală şi se face
pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor.
Administrarea societăţii se realizează în funcţie de sistemul de
administrare ales - unitar sau dualist - de către un consiliu de administraţie
sau administratorul unic, respectiv de Directorat sub controlul Comitetului de
Supraveghere.
Controlul activităţii se realizează în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori sau de către auditori.
Dizolvarea societăţii poate avea loc atât din cauze generale, cât şi din
cauze speciale (scăderea numărului de asociaţi sau a capitalului sub minimul
prevăzut de lege). 44
şi o reprezintă în relaţiile cu terţii;

- asociaţii comanditari, care răspund numai în limita aportului la
capitalul social; ei finanţează societatea, au puterea de comandă
44 Societăţile în comandită pe acţiuni. La fel ca la societatea în
comandită simplă, asociaţii sunt împărţiţi în două categorii - coman-
ditaţii şi comanditarii. Pentru datoriile sociale ei au o răspundere
similară asociaţilor din societatea în comandită simplă.
5. Societatea cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere limitată

este o formă intermediară, mixtă, între societăţile de persoane şi cele de
capitaluri, împrumutând trăsături de la ambele.
La baza constituirii acestei societăţi stă încrederea între asociaţi şi de
aceea părţile sociale nu sunt liber transmisibile, ci supuse agrementului
celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi sub
forma unei societăţi unipersonale, cu asociat unic.
Capitalul social al acesteia este de minim 200 lei şi se divide în părţi
sociale, de valoare egală, de minimum 10 lei şi care nu sunt titluri
negociabile. Răspunderea asociaţilor este limitată numai la aportul la
capitalul social, plata datoriilor sociale fiind garantate numai cu patrimoniul
social.
Conducerea societăţii cu răspundere limitată este asigurată de adunarea
generală a asociaţilor, iar hotărârile acesteia se adoptă cu o dublă majoritate:
majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, afară de cazul în care ar
exista o prevedere specială diferită în actul constitutiv.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau a mai
multor administratori, iar controlul este asigurat fie direct de către asociaţii
care nu au calitatea de administratori, fie de către cenzori când numărul
asociaţilor este mai mare de 15.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât din cauze generale, cât
şi din cauze specifice.
Societăţile comerciale trebuie diferenţiate de alte forme asociative cu
care prezintă elemente comune, cum ar fi societatea civilă, asocierea în
participaţiune ori asociaţiile şi fundaţiile.
Conform art. 41 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, societatea
dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul
comerţului.
Momentul naşterii personalităţii juridice este identic cu cel al dobândirii
calităţii de comerciant, indiferent dacă societatea exercită sau nu activităţile
comerciale pe care şi le-a propus. Calitatea de comerciant a societăţii
încetează la momentul radierii ei din registrul comerţului, dată la care
încetează şi personalitatea juridică a acesteia.
Dobândirea personalităţii conferă societăţii calitatea de subiect de drept
distinct, de sine stătător, adică de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. În
această calitate ea beneficiază de atribute de identificare proprii (sediu,
denumire, naţionalitate); o voinţă proprie pe care o exercită prin organele
În schimb, capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni este

împărţit în acţiuni, ceea ce conferă societăţii în comandită pe acţiuni
puncte comune cu societatea pe acţiuni.
proprii; un patrimoniu propriu şi o răspundere proprie; capacitate juridică

proprie distinctă de cea a asociaţilor. Datorită personalităţii juridice, participă
în nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.
3.I.3.2. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii

A. Elementele de identificare a societăţii
Elementele de individualizare a societăţii ca subiect de drept sunt:
a) Firma - reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant îşi exercită activitatea şi sub care semnează.
Regimul juridic al firmei, ca şi al celorlalte elemente de identificare a unei
societăţi, este conturat de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
b) Sediul - numit şi sediul social - este indicat în actul constitutiv al
societăţii. El se raportează la locul unde se exercită administrarea societăţii, şi
nu la locul unde se desfăşoară conţinutul principal al activităţii comerciale;
c) Naţionalitatea - determină legea aplicabilă persoanei juridice.
Orice societate care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României
are naţionalitate română şi este supusă Legii nr. 31/1990 privind societăţile.
B. Voinţa socială (voinţa proprie a societăţii)

Societatea are propria sa voinţă, care se exprimă prin administratorii săi.
Deşi este purtătorul acestei „voinţe colective”, administratorul o manifestă
imprimându-i o notă personală.
Fiind o persoană juridică, societatea are o voinţă proprie, diferită de cele
individuale, ale asociaţilor, acestea din urmă stând totuşi la baza voinţei
colective, prin manifestarea lor în cadrul adunării generale. La baza formării
voinţei sociale stă principiul majorităţii. Voinţa majorităţii fiind voinţa
societăţii, ea este obligatorie şi hotărâtoare pentru viaţa socială. Ea este
obligatorie chiar pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală
sau au votat contra.
Cât priveşte formarea voinţei sociale, Legea nr. 31/1990 cuprinde
dispoziţii diferite în funcţie de forma societăţii:
- la societăţile de persoane asociaţii pot lua hotărâri valabile cu
majoritatea absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor de modificare a
actului constitutiv în care este necesar acordul tuturor asociaţilor;
III. PROFESiONiŞTM 72
- la societăţile de capitaluri condiţiile de cvorum şi de majoritate diferă

în funcţie de tipul de adunare, majoritatea fiind raportată de fiecare dată la
capitalul social, şi nu la numărul de asociaţi;
- la societatea cu răspundere limitată se cere o dublă majoritate: a
părţilor sociale şi a asociaţilor, afară de cazul în care în actul constitutiv se
prevede altfel, iar pentru modificarea societăţii comerciale este impus votul
tuturor asociaţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 din L.S., hotărârile adunărilor generale ale
asociaţilor pot fi atacate în justiţie, solicitându-se anularea lor, dacă acestea
sunt contrare actului constitutiv sau legii, atât sub aspectul conţinutului, cât
şi al procedurii de adoptare.
Pentru societăţile în comandită simplă şi societăţile în nume colectiv,
nefiind consacrată legislativ existenţa adunării generale, nu este prevăzută
nici calea de atac împotriva hotărârilor pe care le adoptă asociaţii. Se
consideră însă că dispoziţiile articolului mai sus amintit sunt incidente şi în
cazul acestor societăţi.
Acţiunea este de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are
sediul societatea şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 132 şi art. 133 din L.S.,
completate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, dreptul comun în
materia soluţionării litigiilor.
C. Capacitatea juridică a societăţii

Societatea reglementată de Legea nr. 31/1990 are capacitate juridică
proprie, distinctă de cea a asociaţilor, putând fi purtătoare de drepturi şi
obligaţii proprii.
Societatea participă la raporturi juridice în nume propriu, prin
reprezentanţii săi legali, putând fi parte în proces pentru recunoaşterea
drepturilor şi obligaţiilor sale.
Este reglementată în absenţa unor dispoziţii speciale de prevederile art.
205-211 C. civ., avându-se în vedere şi specificul societăţilor reglementate de
Legea nr. 31/1990 privind societăţile.
Capacitatea de folosinţă. În vechea reglementare realizată prin Decretul
31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice - abrogat la 1
octombrie 2011 - persoanele juridice, inclusiv societăţile comerciale, aveau o
capacitate de folosinţă limitată: ele puteau avea doar acele drepturi şi îşi
puteau asuma doar acele obligaţii necesare atingerii scopului lor statutar.
Încălcarea acestui principiu, cunoscut drept principiul capacităţii de folosinţă
a persoanei juridice, atrăgea sancţiunea nulităţii absolute 45. În prezent, art.
vind legalitatea operaţiunilor de creditare între societăţile comerciale, în Dreptul nr.

8/2011, p. 45-57.
206 alin. (1) C. civ. prevede că o persoană juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanei fizice, sub sancţiunea nulităţii absolute 46.
Societăţile pot avea toate drepturile şi îşi pot asuma toate obligaţiile
necesare atingerii scopului lor şi desfăşurării activităţii lor. Spre deosebire de
situaţia persoanei fizice, capacitatea de exerciţiu „deplină” se dobândeşte
simultan cu dobândirea capacităţii de folosinţă, adică de la data înmatriculării
societăţii şi durează până la încetarea persoanei juridice, adică până la
radierea ei.
Capacitatea de exerciţiu. Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor
societăţii se realizează prin organele sale. Ca urmare, actele juridice efectuate
de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite,
sunt considerate ca acte ale însăşi persoanei juridice. De asemenea, faptele
licite sau ilicite săvârşite de organele sale dau naştere unor obligaţii în sarcina
persoanei juridice dacă aceste fapte au fost comise cu prilejul exercitării
funcţiilor. Faptele ilicite săvârşite în condiţiile de mai sus atrag şi răspunderea
personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă
de terţi.
Cel prejudiciat în orice mod de o societate poate solicita de la aceasta
daune-interese pe temeiul dispoziţiilor răspunderii delictuale sau a
răspunderii contractuale. În ceea ce priveşte răspunderea penală a societăţii,
ea este reglementată în aceleaşi condiţii care sunt prevăzute în cazul
săvârşirii de către orice persoană juridică a uneia dintre infracţiunile
incriminate de Codul penal sau prin legi speciale. Articolul 59 C. pen. prevede
următoarele pedepse aplicabile persoanei juridice: amenda, ca pedeapsă
principală; dizolvarea, ca pedeapsă complementară, alternativ cu
suspendarea activităţii sau închiderea unor puncte de lucru ori interzicerea
participării la achiziţii publice ori interzicerea accesului la unele resurse
financiare sau afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul
Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.
D. Patrimoniul societăţii
Fiind un subiect distinct de drept, o persoană autonomă, societatea
comercială are patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor şi diferit de
capitalul social.
Capitalul societăţii este constituit din totalitatea aporturilor asociaţilor. El
poate fi majorat sau redus pe parcursul funcţionării societăţii, cu respectarea
procedurilor legale.
46
Alin. (2) al art. 206 C. civ. prevede că „Persoanele juridice fără scop lucrativ pot
avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut’.
Patrimoniul include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor societăţii. El

coincide cu capitalul social doar la momentul înmatriculării societăţii, pe
parcursul desfăşurări activităţii comerciale fiind fluctuant în funcţie de
operaţiunile juridice pe care le desfăşoară comerciantul.
Existenţa a două instituţii diferite - capital social şi patrimoniu -
generează o serie de consecinţe:
a) bunurile aportate de asociat ies din patrimoniul lui şi intră în
patrimoniul societăţii, asociatul pierzând orice drept asupra bunu- lui47;
b) bunurile aduse ca aport de către asociaţi formează obiectul garanţiei
generale a creditorilor sociali, creditorii personali ai asociatului neputând
urmări bunurile societăţii pentru realizarea creanţelor lor. Ei pot să îşi
exercite drepturile doar asupra părţii din beneficii care se cuvin asociaţilor
după bilanţul contabil pe durata societăţii, iar la dizolvarea societăţii, asupra
părţii care s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare. De la această regulă sunt
exceptaţi creditorii personali ai acţionarilor care pot sechestra şi vinde
acţiunile debitorului, întrucât acţiunile sunt bunuri mobile proprietatea
acţionarului debitor;
c) creanţele societăţii faţă de o terţă persoană nu se pot compensa cu
obligaţiile aceleiaşi persoane faţă de asociat;
d) aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte numai
patrimoniul societăţii;
e) moştenitorii unui asociat nu pot pretinde niciun drept asupra
bunurilor din patrimoniul societăţii, acestea nefiind incluse în masa
succesorală48.
E. Răspunderea pentru datoriile sociale

Societatea răspunde pentru toate obligaţiile sale patrimoniale cu propriul
patrimoniu, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea societăţilor.
Ca regulă generală, creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor societăţii
de către asociaţi şi nu pot urmări silit bunurile acestora, ei neputând intra în
concurs cu creditorii personali ai asociatului. De la această regulă există mai
multe excepţii49:
a) în societăţile de persoane, asociaţii cu răspundere nelimitată sunt
solidar şi nelimitat răspunzători pentru datoriile societăţii, dacă societatea
pusă în întârziere nu le-a achitat în termen de 15 zile de la această dată;
47
Această consecinţă este mai puţin percepută de către asociatul unic al unei
societăţi, care adeseori consideră patrimoniul societăţii ca fiind tot al lui, utilizând bunurile
societăţii în interesul lui propriu şi finanţând operaţiunile societăţii cu banii lui.
48
I. TURCU, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck,
49
b) dacă societatea este declarată nulă, asociaţii societăţi nule răspund

solidar şi nelimitat faţă de creditorii sociali;
c) în situaţia societăţilor fictive, societatea neexistând în realitate,
creditorii sociali sunt în realitate creditori personali ai „asociaţilor”;
d) în cazul în care este incident art. 2371 din L.S., în condiţiile prevăzute
de acest articol asociaţii pot răspunde solidar şi nelimitat pentru datoriile
sociale. În situaţia în care un asociat care răspunde limitat pentru datoriile
societăţii a abuzat de limitarea răspunderii şi a cauzat confuzie de patrimonii
între sine şi societate, poate în cazul lichidării societăţii să răspundă nelimitat
faţă de creditorii societăţii;
e) în condiţiile Codului de procedură fiscală se admite, potrivit art. 27, că
răspunderea pentru obligaţiile fiscale depăşeşte limitele răspunderii
plafonate la valoarea contribuţiei la capitalul social. Asociaţii sau
administratorii acestora, în anumite condiţii, răspund solidar pentru plata
datoriilor fiscale.
Răspunderea pentru datoriile sociale subzistă până la achitarea lor sau
până la radierea societăţii, indiferent care ar fi motivul acestei radieri. Prin
efectul încetării personalităţii juridice a societăţii, inclusiv în cazul închiderii
procedurii insolvenţei, asociaţii societăţii radiate pot deveni proprietari ai
bunurilor din patrimoniul fostei societăţi dacă toate datoriile sociale au fost
acoperite, iar bunurile respective nu au fost lichidate la data radierii.
3.I.3.3. Constituirea societăţilor

Constituirea unei societăţi presupune parcurgerea a două etape. O primă
etapă constă în încheierea actelor constitutive ale societăţii, contract de
societate şi/sau statut. A doua etapă constă în parcurgerea unei proceduri
legale de autorizare a constituirii de către judecătorul-delegat la registrul
comerţului.
Procedura înmatriculării societăţilor în registrul comerţului, înregistrarea
fiscală a acestora şi autorizarea funcţionării acestora sunt reglementate de
Legea nr. 31/1990 privind societăţile, de Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului şi de Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor de
înregistrare în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora precum şi autorizarea
funcţionării acestor persoane juridice.
După aceeaşi procedură are loc orice înregistrare în registrul comerţului:
înmatricularea, înscrierea de menţiuni, precum şi înregistrarea oricăror alte
operaţiuni care potrivit legii se menţionează în registrul comerţului.
A. Actele constitutive ale societăţii. Elementele esenţiale ale

contractului de societate
Contractul de societate prezintă trei elemente specifice, esenţiale, care îl
particularizează faţă de alte contracte sinalagmatice: existenţa unui

fond/capital social constituit prin aporturile asociaţilor, intenţia de a
desfăşura în comun o activitate comercială - affectio societatis - şi
participarea la beneficii şi pierderi.
A. 1. Aportul asociaţilor
Definiţie
Aportul este bunul pe care fiecare asociat se obligă să-l transmită
societăţii comerciale, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, în vederea
formării sau majorării capitalului social şi în schimbul unor acţiuni sau părţi
sociale50.
Prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui care
aportează în patrimoniul societăţii sau chiar prestarea unui serviciu 51. În
contraprestaţie, asociatul va primi acţiuni sau părţi sociale.
Momentul asumării obligaţiei de aport se numeşte subscriere şi este
momentul semnării contractului de societate (actului constitutiv), iar
momentul executării se numeşte vărsarea capitalului (efectuarea
vărsământului).
Obiectul aportului
Aportul în numerar reprezintă o sumă de bani pe care asociatul se obligă
să o transmită societăţii. Este obligatoriu pentru toate formele de societate şi
nu este purtător de dobânzi.
Aportul în natură poate consta în bunuri imobile şi mobile, corporale şi
incorporale şi este permis la toate tipurile de societăţi.
Aportul în natură se realizează prin transferarea drepturilor co-
respunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor în stare de utilizare,
conform art. 16 alin. (2) din L.S. Se poate transmite fie dreptul de proprietate,
fie dreptul de folosinţă.
Dacă aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal şi se
transmite dreptul de proprietate, raporturile dintre societate şi asociatul
transmiţător sunt guvernate de reguli asemănătoare cu cele de la
vânzare-cumpărare.
Proprietatea nu se transmite nici în momentul încheierii contractului de
societate, nici în momentul transferării dreptului către societate, nici în
momentul predării efective a bunului ci, aşa cum precizează art. 65 din L.S.,
bunurile devin proprietatea societăţii din momentul înmatriculării ei în
registrul comerţului, înmatriculare care se face în baza unei încheieri a
judecătorului delegat după efectuarea controlului de legalitate a constituirii
50
A se vedea şi I. BĂCANU, Aporturile în creanţe, în R.D.C. nr. 2/1999, p. 42 şi urm.
51
S. ANGHENI, M. VOLONCIU, C. STOICA, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
societăţii.
În cazul în care bunul care a constituit obiectul aportului a fost adus în
folosinţă, raporturile dintre societate şi asociat sunt guvernate de regulile de
la locaţiune.
Aportul în creanţe nu este permis la societăţile cu răspundere limitată,
societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică şi societăţile
în comandită pe acţiuni. Este admis la societăţile în nume colectiv sau în
comandită simplă, precum şi la societăţile pe acţiuni care se constituie prin
subscrierea simultană şi integrală a capitalului social.
Regulile care guvernează raporturile dintre societatea cesionară şi
asociatul cedent sunt cele din materia cesiunii de creanţă reglementate de
Codul civil cu unele derogări, obligaţiile asociatului fiind mai întinse decât cele
din dreptul civil.
Aporturile în creanţe se consideră vărsate numai în momentul încasării
efective a sumei de către societate, potrivit art. 84 din L.S.
Aportul în muncă (industrie) constă în munca sau activitatea pe care
asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi
calificarea sa, deci de a desfăşura o muncă în contul societăţii sau de a presta
un serviciu, inclusiv diligenţele sau demersurile făcute de fondatori în timpul
constituirii societăţii.
III. PROFESiONiŞTM 78
Acest tip de aport este permis numai în societatea în nume colectiv şi

asociaţilor comanditaţi din societăţile în comandită. Prestaţiile în muncă nu
pot constitui aport la formarea şi majorarea capitalului social; ele reprezintă
un aport social pentru care asociatul care îl prestează va participa, conform
actului constitutiv, la împărţirea beneficiilor şi a activului social, în temeiul
art. 14 din L.S.
Capitalul social
Prin reunirea aporturilor asociaţilor se formează capitalul social al
societăţii.
Capitalul social subscris reprezintă totalitatea aporturilor la care s-au
obligat asociaţii la constituirea societăţii şi coincide cu capitalul social.
Capitalul social vărsat este constituit din aporturile efectuate şi care au intrat
în patrimoniul societăţii.
Capitalul social se divide în fracţiuni egale denumite în funcţie de tipul de
societate: părţi de interes, părţi sociale, acţiuni.
Întrucât capitalul social este fix pe durata societăţii, în cazul în care
activul social se diminuează sub o anumită limită, datorită folosirii sale în
desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîntregirii activului sau
reducerii capitalului social, mai înainte de a se face vreo distribuire sau
repartizare de beneficii.
A. 2. Exercitarea în comun a activităţii comerciale - affectio societatis
În principiu52, prin affectio societatis se înţelege acea voinţă comună a
asociaţilor de a participa la realizarea obiectului de activitate şi de a obţine
beneficii în urma acesteia53.
Aceasta nu presupune obligatoriu un grad egal de implicare pentru toţi
asociaţii, deoarece în toate formele de societate este posibil ca numai unii
dintre asociaţi să fie învestiţi cu dreptul de reprezentare şi administrare, dar
şi ceilalţi au, în principiu, dreptul de a participa la luarea deciziilor privind
activitatea societăţii.
A. 3. Participarea la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor
Un alt element definitoriu, specific societăţii comerciale, îl reprezintă
dreptul asociaţilor de a participa la beneficiile şi pierderile societăţii.
Cota-parte din profit ce se plăteşte fiecărui asociat constituie dividend.
Dividendul este orice distribuire în bani sau în natură, în favoarea asociaţilor,
din profitul stabilit pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierderi. Societatea este obligată să achite aceste sume în termenul prevăzut
52
C. SASSU, S. GOLUB, Affectio societatis, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 74 şi urm.; M.
COZIAN, D. DEBOISSY, A. VIANDIER, Droit des sociétés, ed. a 23-a, Litec, 2010, p. 64 şi urm.
53
ST.D. CĂRPENARU, S. DAVID, C. PREDOIU, GH. PIPEREA, Legea societăţilor comerciale.
Comentariu pe articole, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 23.
de hotărârea adunării generale a asociaţilor, dar nu mai târziu de 6 luni de la

data aprobării situaţiilor financiare ale societăţii, sub sancţiunea plăţii de
daune-interese egale cu dobânda legală54 la suma datorată, potrivit art. 67
alin. (2) din L.S.
a) Condiţii de repartizare a profitului. Pentru a se distribui dividende,

profitul trebuie să fie real, însemnând ca societatea să fi înregistrat un
excedent, adică o sumă mai mare decât capitalul social, deoarece nu se pot
distribui dividende din capitalul social. De asemenea trebuie să fie util, adică
să fie rămas după întregirea capitalului social dacă a fost cazul (când activul
patrimonial s-a micşorat în cursul exerciţiului financiar) şi după constituirea
fondului de rezervă.
Dacă potrivit situaţiei financiare nu există profit, nu se pot distribui
dividende asociaţilor; ele ar avea un caracter fictiv şi distribuirea lor ar atrage
răspunderea penală şi civilă a administratorilor.
În cazul în care dividendele au fost distribuite cu încălcarea acestor
reguli, societatea are o acţiune în restituire împotriva asociaţilor care au
cunoscut sau în împrejurările date ar fi trebuit să cunoască neregularitatea
distribuirii. Acţiunea este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data
distribuirii.
b) Criterii de împărţire a profitului. Repartizarea beneficiilor se face

proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, aşa cum a fost
stabilită prin actul constitutiv. Părţile pot deroga de la această regulă şi stabili
alte proporţii.
Stabilirea dividendelor este de competenţa exclusivă a adunării generale
a asociaţilor.
În cazul prestaţilor în muncă cu titlu de aport social, unii asociaţi nu au
dreptul la un dividend suplimentar, ci vor avea dreptul la o cotă din profit sau
54
Art. 3 din O.G. nr. 13/2011 prevede că „(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se
stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care
este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Cons iliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare
1
se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (2 ) În
raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda
legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte
procentuale. (3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprin-
deri cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1),
respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin
grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică
monetară se va modifică’.
pierderi egală cu a asociatului care a adus în societate cota de capital cea mai
mică, dacă în actul constitutiv nu s-a prevăzut altceva.
c) Plata dividendelor. Dacă din situaţia financiară anuală rezultă că

societatea a realizat profit, acesta va fi repartizat de către adunarea
asociaţilor pe destinaţii legale: reîntregirea capitalului social, formarea
fondului de rezervă, reinvestirea prin majorarea capitalului social, distribuirea
de dividende etc.
Obligaţia de plată a dividendelor55 devine exigibilă fie la data stabilită de
adunarea generală pentru plata acestora, fie la data expirării termenului de 6
luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului
financiar încheiat.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor la
scadenţă, ea va plăti o penalitate egală cu dobânda penalizatoare calculată
conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi
penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012,
dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor
care a aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu
s-a stabilit o dobândă mai mare sau daune-interese în cuantum mai mare.
Dividendele pot fi solicitate de asociatul creditor de la societate, pe calea
acţiunii în justiţie, în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data
scadenţei56.
A. 4. Actul constitutiv
Potrivit art. 5 din L.S., societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită simplă se constituie numai prin contract, iar societatea pe acţiuni,
societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată se
constituie prin contract şi statut. Acestea pot fi întocmite fie sub forma a
două înscrisuri distincte, fie sub forma unui singur înscris numit act
constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată constituită prin manifestarea de
voinţă a unei singure persoane se întocmeşte numai statutul, acesta purtând
denumirea tot de act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea
pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. În cuprinsul L.S. dar şi al
prezentei lucrări, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic,
55
Cu privire la natura juridică a obligaţiei de plată a dividendelor, a se vedea F.
GÂRBACI, Natura juridică a obligaţiei de plată a dividendelor, în Juridica nr. 7-8/2001, p.
308 şi urm.
56
V. TIMOFTE, În legătură cu prescripţia dreptului la cauţiune pentru plata divi-
dendelor, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 209 şi urm.
cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii.

În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie acte
distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi
clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii.
Cuprinsul contractului de societate

Legiuitorul stabileşte în art. 7 din L.S. - pentru societăţile în nume
colectiv, societăţile în comandită simplă şi societăţile cu răspundere limitată57
- respectiv în art. 8 - pentru societăţile pe acţiuni şi societatea în comandită
pe acţiuni - care sunt clauzele contractului de societate [1].
Contractul de societate trebuie să cuprindă:
a) clauze referitoare la elementele de identificare a părţilor - persoane
fizice sau juridice;
b) clauze privind elementele de identificare a viitoarei societăţii
(denumirea sau firma societăţii, forma juridică a acesteia, sediul societăţii şi
emblema acesteia - dacă este cazul);
c) clauze privind caracteristicile societăţii (durata societăţii, obiectul de
activitate, capitalul social, participarea fiecărui asociat la capitalul social);
d) clauze privind funcţionarea societăţii;
[1]
Art. 8. din L.S. prevede că „Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în co mandită pe
acţiuni va cuprinde: a) datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe
acţiuni vor fi menţionaţi şi asociaţii comanditaţi; b) forma, denumirea şi sediul social; c)
obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d)
capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital autorizat,
cuantumul acestuia; e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul
57
Art. 7 din L.S. are următorul conţinut: „Actul constitutiv al societăţii în nume
colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde: a) datele de
identificare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta şi asociaţii
comanditaţi; b) forma, denumirea şi sediul social; c) obiectul de activitate al societăţii,
cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d) capitalul social, cu menţionarea
aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi
modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite
fiecărui asociat pentru aportul său; e) asociaţii care reprezintă şi administrează so-
cietatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au
1
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; e ) în cazul socie-
tăţilor cu răspundere limitată, dacă sunt numiţi cenzori sau auditor financiar, datele
de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor financiar; f) partea
fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; g) sediile secundare - sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se
înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă
se are în vedere o atare înfiinţare; h) durata societăţii; i) modul de dizolvare şi de
lichidare a societăţii”.
de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le -a
adus ca aport; f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt
1
nominative sau la purtător; f ) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea
2
nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni; f ) orice restricţie cu privire la
transferul de acţiuni; g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de
1
administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere; g ) puterile
conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi
dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; h) datele de identificare a primilor
cenzori sau a primului auditor financiar; i) clauze privind conducerea, administrarea,
funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor
consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr; j) durata so cietăţii; k)
modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor; l) sediile secundare -
sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără per sonalitate juridică -,
atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; m) orice avantaj special acordat, în
momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în care societatea este autorizată să îşi
înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii ori la
tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea beneficiarilor
unor astfel de avantaje; n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe
acţiuni; o) cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii'.
Pentru toate tipurile de societăţi, art. 8 1 din L.S. prevede că „Datele de identificare
1
prevăzute la art. 7 lit. a), e) şi e ), respectiv la art. 8 lit. a), g) şi h), includ: a) pentru
persoanele fizice: numele, prenumele, codul numeric personal şi, dacă este cazul,
echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data naşterii, domiciliul
şi cetăţenia; b) pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de în registrare, potrivit legii naţionale
aplicabile”.
e) clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor;
f) clauze privind sediile secundare ale societăţii;
g) clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii;
h) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
B. Procedura constituirii societăţilor reglementate de Legea nr.

31/1990
Procedura înmatriculării societăţilor în registrul comerţului, înregistrarea
fiscală şi autorizarea funcţionării acestora sunt reglementate de Legea nr.
31/1990 privind societăţile, de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului
şi de Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor de înregistrare în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor
juridice, înregistrarea fiscală a acestora precum şi autorizarea funcţionării
acestor persoane juridice.
După aceeaşi procedură are loc orice înregistrare în registrul comerţului:
înmatricularea, înscrierea de menţiuni precum şi înregistrarea oricăror alte
operaţiuni care potrivit legii se menţionează în registrul comerţului.
B. 1. Autorizarea constituirii societăţii (controlul de legalitate)

Solicitarea efectuării înregistrării în registrul comerţului se face la biroul
unic din cadrul Oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal de către

fondatori, administratori sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea cererii de înregistrare.
În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, sub
sancţiunea acţiunii în regularizare, fondatorii, primii administratori sau, dacă
este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori
un împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul
comerţului în a cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea.
Cererea va fi însoţită de actul constitutiv al societăţii, întocmit cu
respectarea condiţiile mai sus amintite şi de dovada efectuării vărsămintelor
în condiţiile actului constitutiv.
Este necesară dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei şi
emblemei, dacă este cazul. Dovada rezervării şi a disponibilităţii firmei, în
prealabil obţinute de la Oficiul registrului comerţului, vor fi prezentate la
autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă a
acestuia şi vor fi ataşate cererii de înmatriculare. Şi declaraţia pe proprie
răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o societate cu
răspundere limitată este necesară pentru admiterea cererii de înmatriculare.
În privinţa sediului, art. 17 alin. (3) din L.S. prevede că la înmatricularea
societăţii şi la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul Oficiului
registrului comerţului o serie de documente. În cazul în care constată că sunt
îndeplinite cerinţele legii, judecătorul-delegat, prin încheiere, va dispune
autorizarea constituirii societăţii şi înmatricularea acesteia în registrul
comerţului.
În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de
lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau
când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii,
judecătorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane interesate, va
respinge cererea prin încheiere, motivat, în afară de cazul în care asociaţii
înlătură asemenea neregularităţi.
Încheierea judecătorului-delegat privitoare la înmatriculare sau la orice
alte înregistrări în registrul comerţului este executorie de drept şi este supusă
numai apelului.
Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistrării în
registrul comerţului a încheierii judecătorului-delegat prin care s-a dispus
autorizarea constituirii şi înmatricularea, dacă legea nu dispune altfel.
B. 2. Publicitatea constituirii societăţii

Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se asigură
opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, afară de cazul în care legea
prevede condiţia cumulativă a publicării în Monitorul Oficial. Este şi cazul
înmatriculării societăţii, odată cu efectuarea înmatriculării un extras al
încheierii judecătorului-delegat fiind comunicat din oficiu Monitorului Oficial.

Constituirea societăţii este adusă la cunoştinţa terţilor prin îndeplinirea
unor formalităţi de publicitate: înmatricularea în registrul comerţului (care
are şi efect constitutiv) şi publicarea încheierii jude- cătorului-delegat, în
extras, în Monitorul Oficial, ea putând fi publicată şi în întregime la solicitarea
societăţii şi pe cheltuiala acesteia.
B. 3. Autorizarea funcţionării societăţii

După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea are obligaţia să
ceară autorizarea funcţionării.
Demersul este necesar dacă doreşte să înceapă desfăşurarea activităţii.
În caz contrar, reprezentantul societăţii va da o declaraţie pe proprie
răspundere că societatea nu desfăşoară activitate, obli- gându-se totodată să
solicite autorizarea funcţionării la momentul la care societatea va desfăşura
activitatea comercială.
3.I.3.4. Funcţionarea societăţilor

Regulile care reglementează funcţionarea societăţilor sunt cuprinse în
art. 65-203 din Titlul III din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, atât sub
forma unor dispoziţii comune tuturor formelor de societate, cât şi sub forma
unor reglementări specifice fiecărei forme de societate.
Elementul decizional al unei societăţi este adunarea generală a
asociaţilor58, cel executiv (de gestiune) este reprezentat de administratori
(organizaţi sau nu în organe colegiale), iar cenzorii sau auditorii interni sau
asociaţii neadministratori sunt cei care se ocupă cu controlul societăţii.
A. Adunarea generală
Adunarea generală este organul suprem de conducere al societăţii, fiind
depozitara voinţei sociale, este organul de deliberare şi decizie. Ea este cea
care numeşte celelalte organe, stabileşte limitele în care ele urmează să-şi
desfăşoare activitatea şi exercită controlul asupra acestora.
Adunarea generală este compusă din totalitatea asociaţilor care participă
la formarea voinţei, în proporţie cu valoarea aportului la constituirea
capitalului social.
Voinţa socială ia naştere în cadrul adunărilor generale ale asociaţilor fie
în temeiul principiului unanimităţii, fie în conformitate cu principiul
58
În literatura de specialitate, adunarea generală a asociaţilor este considerată
parlamentul societăţii comerciale, care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul a două
structuri de conducere societare: adunarea generală ordinară şi extraordinară. A se vedea
M. HACMAN, Dreptul comercial comparat. Dreptul societăţilor comerciale. Dreptul
titlurilor de valoare, vol. II, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1932, p. 253256.
majorităţii în cazul societăţilor de capitaluri.

Diferenţiindu-se prin atribuţii, cvorum şi periodicitatea întâlnirilor,
adunările generale pot fi adunări generale ordinare, adunări generale
extraordinare şi adunări constitutive59.
A. 1. Adunarea ordinară
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult 5 luni
de la încheierea exerciţiului financiar şi ori de câte ori se iveşte o problemă în
care este necesară decizia ei60.
Locul tinerii adunării generale este reglementat de o normă dis- pozitivă.
În acest sens art. 110 alin. (2) din L.S. arată că, dacă în actul constitutiv nu se
prevede altfel, ele se vor ţine la sediul societăţii şi în localul ce se va indica în
convocare.
Competenţele stabilite prin lege în favoarea adunării generale ordinare,
respectiv extraordinare sunt, în principiu, imperative.
În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea
generală este obligată:
- să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale
(bilanţul, contul de profit şi pierderi, politici contabile şi note explicative), pe
baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de
directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori sau, după caz, de
auditorul financiar, şi să fixeze dividendul;
- să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, şi cenzorii;
- în cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate, să
numească sau să demită auditorul financiar şi să fixeze durata minimă a
contractului de audit financiar;
- să fixeze remuneraţia cuvenită membrilor consiliului de administraţie
pentru exerciţiul în curs, respectiv membrilor consiliului de supraveghere şi
cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv. Dacă adunarea
generală nu decide în acest sens, remuneraţia va fi stabilită de către instanţă;
- să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv
directoratului; este singura în drept să dea descărcare de gestiune membrilor
consiliului de supraveghere, respectiv ai directoratului;
- să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz, programul
de activitate, pe exerciţiul financiar următor;
59
Aceasta este consacrată în materia societăţilor pe acţiuni constituite prin
subscripţie publică şi nu constituie o veritabilă adunare a asociaţilor. A se vedea I.N.
FINŢESCU, Curs de drept comercial, vol. I, Ed. Al.Th. Doicescu, Bucureşti, 1929, p. 256.
60
Termenul de 5 luni a fost calificat ca un termen sui generis, el neputând fi calificat
nici ca termen de prescripţie nici ca unul de decădere. A se vedea, în acest sens, ST.D.
CĂRPENARU, S. DAVID, C. PREDOIU, GH. PIPEREA, op. cit., p. 393.
- să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau a mai

multor unităţi ale societăţii şi, cu atât mai mult, înstrăinarea.
Această enumerare are caracter enunţiativ, în competenţa ei putând fi
date şi alte probleme, cu excepţia celor care intră în competenţa exclusivă a
adunării generale extraordinare şi a celor de ordine publică, în sensul că
atribuţiile prevăzute mai sus nu pot fi date prin clauză statutară în
competenţa altui organ61.
Articolul 70 din L.S. arată că se pot institui anumite restricţii: „ad-
ministratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire
a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul
constitutiv”.
A. 2. Adunarea generală extraordinară

Potrivit art. 113 din L.S., adunarea generală extraordinară se întruneşte
ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru:
- schimbarea formei juridice a societăţii. Este necesară îndeplinirea
condiţiilor de fond şi de formă a convocării corespunzătoare ambelor forme
ale societăţii: a celei iniţiale dar şi condiţiile convocării corespunzătoare
viitoarei forme ale societăţii comerciale. În caz contrar, operaţiunea de
schimbare a formei societăţii comerciale este lovită de nulitate62;
- schimbarea sediului societăţii;
- schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
- înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare: sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede altfel;
- prelungirea duratei societăţii;
- majorarea capitalului social;
- reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi
acţiuni;
- fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
- dizolvarea anticipată a societăţii;
- conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a acţiunilor
la purtător în acţiuni nominative;
- conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
- conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau în acţiuni;
- emisiunea de obligaţiuni;
- oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâre
pentru care este cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
61
Pentru detalii, a se vedea E. CÂRCEI, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All
Beck, Bucureşti, 1999, p. 234.
62
C.S.J., s. com., dec. nr. 157/1996, în R.D.C. nr. 9/1996, p. 155.
Legea poate stabili şi alte competenţe în sarcina adunării generale

extraordinare.
Pe de altă parte, potrivit art. 114 din L.S., exercitarea unora dintre
competenţele adunării generale extraordinare poate fi delegată consiliului
de administraţie, respectiv directoratului, prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor.
A. 3. Adunarea specială
Aceste adunări privesc societatea pe acţiuni şi societatea în comandită
pe acţiuni. Legea se referă la mai multe tipuri de adunări speciale. Astfel,
potrivit art. 96 din L.S., titularii fiecărei categorii de acţiuni se reunesc în
adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv al societăţii. Orice
titular al unor asemenea acţiuni poate participa la aceste adunări.
O astfel de adunare este cea a titularilor de acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot.
Conform art. 95 din L.S., se pot emite acţiuni preferenţiale cu dividend
prioritar fără drept de vot, ce conferă titularului:
a) dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneficiului
distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte prelevări;
b) drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, inclusiv
dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia dreptului de vot.
Potrivit art. 94 alin. (1) din L.S., acţiunile trebuie să fie de valoare egală şi
acordă posesorilor drepturi egale. De la această regulă, prin următorul
alineat al aceluiaşi articol, se instituie şi excepţii, arătân- du-se că se pot
emite totuşi în condiţiile actului constitutiv categorii de acţiuni care conferă
titularilor drepturi diferite.
A. 4. Hotărârile adunării generale

Potrivit art. 132 din L.S., hotărârile luate de adunarea generală în limitele
legii şi ale actului constitutiv sunt obligatorii chiar şi pentru acţionarii care nu
au luat parte la adunare sau au votat contra, hotărârea impunându-se cu
forţa unei legi[1].
Hotărârea adunării generale poate fi supusă controlului de legalitate,
instanţa nefiind îndreptăţită să se pronunţe asupra oportunităţii celor decise
de acţionari deoarece, procedând în acest mod, instanţa s-ar subroga
organelor societăţii.
Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi
atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte
[1]
I.N. FINŢESCU, op. cit., p. 213.
la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze

aceasta în procesul-verbal al şedinţei.
Această dispoziţie de principiu se aplică pentru toate formele de
societăţi 63 . Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea,
reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat. Dacă
hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi
reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere. Acţiunea se va
introduce la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are sediul societatea.
B. Administrarea societăţii
O societate, indiferent de forma acesteia - societate de persoane,
societate de capitaluri, societate intermediară - poate fi administrată de unul
sau mai mulţi administratori, persoane fizice sau juridice, asociaţi sau
neasociaţi.
În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face distincţie între:
- societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi
societatea cu răspundere limitată - în care pluralitatea de administratori nu
este organizată, nu formează un organ colegial care să lucreze împreună şi să
ia decizii împreună;
- societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni - în care
pluralitatea este organizată sub forma unor organe colegiale de
administraţie.
Administratorii societăţilor pe acţiuni sunt organizaţi sub forma a două
sisteme de administrare europene:
- sistemul unitar sau tradiţional, care cuprinde consiliul de ad-
ministraţie şi directorii;
- sistemul dualist sau modern, care este alcătuit din consiliul de
supraveghere şi directorat64.
Poate fi administrator al unei societăţi o persoană fizică, dar poate fi
numită sau aleasă şi o persoană juridică.
Ca regulă generală, primii administratori, asociaţi sau neasociaţi, sunt
numiţi prin actul constitutiv al societăţii comerciale şi poartă denumirea de
administratori statutari. Administratorii ulteriori sunt aleşi prin votul
asociaţilor în cadrul adunării generale.
63
O. CĂPĂŢÂNĂ, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 321;
I. TURCU, op. cit., p. 563.
64
N. DOMINTE, Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti,
[1]
GH2008, p. 242.
. PIPEREA, op. cit., p. 213.
Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, în cererea de

înmatriculare trebuie să se arate administratorii societăţii şi puterile
acestora, cu precizarea celor care au puterea de a reprezenta societatea.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu
reprezentarea societăţii au obligaţia să depună, la registrul comerţului,
semnăturile lor.
Principalele atribuţii ale administratorilor sunt atribuţia de gestiune
internă a afacerilor societăţii şi atribuţia de reprezentare legală a societăţii în
relaţiile cu terţii[1]. Cele două atribuţii sunt distincte prin voinţa asociaţilor,
administratorului putându-i fi conferite una sau ambele prerogative.
Gestiunea internă a societăţii constă în îndeplinirea tuturor actelor
juridice, operaţiuni, pe care le presupune desfăşurarea activităţii societăţii şi
realizarea obiectului de activitate.
Administratorul are putere de decizie deplină în privinţa acestor
operaţiuni, afară de cazul în care prin actul constitutiv există o serie de
restricţii. Limitele puterilor administratorului sunt stabilite prin actul
constitutiv, lege şi hotărârile adunării generale a asociaţilor. În aceste limite,
el este îndreptăţit să încheie actele de conservare, de administrare şi de
dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii.
În afara acestor puteri referitoare la administrarea internă a societăţii şi
care reflectă raporturile existente între administratori şi asociaţi,
administratorii mai au atribuţia de a reprezenta societatea comercială în
raporturile cu terţii.
Potrivit art. 73 din L.S., administratorii răspund faţă de societate pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi, adică pentru
depunerea diligenţelor în vederea executării obligaţiei de aport;
b) existenţa reală a dividendelor plătite. Potrivit art. 67 din L.S., nu se
vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii,
încălcarea acestei interdicţii atrăgând răspunderea solidară a
administratorilor;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. Este vorba
atât de registrele consacrate de Legea societăţilor, dar şi de Legea
contabilităţii.
d) exacta îndeplinire a obligaţiilor care le incumbă potrivit hotărârilor
adunărilor generale, legii sau actului constitutiv.
De asemenea, administratorii mai au şi următoarele obligaţii:
- de a îndeplini formalităţile necesare pentru constituirea societăţii;
- de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul în care au
fost desemnaţi ca reprezentanţi ai societăţii;
- de a prelua şi de a păstra documentele privind constituirea societăţii;
- de a administra societatea, adică de a face toate operaţiunile cerute

pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de
restricţiile arătate în actul constitutiv.
- să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi
la organele de conducere similare acestora.
Tragerea la răspundere a administratorului pentru prejudiciile cauzate
societăţii se realizează după o procedură specială ce poate fi declanşată fie
pe baza hotărârii adunării generale - art. 155 din L.S. - fie de acţionarii
minoritari - art. 1551 din L.S.
Acţiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor sau a
membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere pentru daune cauzate
societăţii prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate aparţine adunării
generale ordinare. Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate
persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
Acţiunea aparţine în principal adunării generale, dar dacă adunarea
generală refuză să-l acţioneze în răspundere pe administrator datorită
influenţei pe care acesta o are asupra adunării, legea pune la dispoziţie şi
acţionarilor minoritari acţiunea în răspundere contra administratorului.
Răspunderea penală. În titlul VIII al L.S. sunt incriminate ca infracţiuni o
serie de fapte ale administratorilor.
Acţiunea penală este o acţiune a procurorului, şi nu a societăţii. Însă,
acţiunea civilă care se alătură acţiunii penale în procesul penal, respectiv
constituirea ca parte civilă în procesul penal, se face în condiţiile mai sus
arătate pentru exercitarea acţiunii în răspundere civilă.
C. Controlul gestiunii societăţii

În cazul societăţilor de persoane controlul se exercită de toţi asociaţii, cu
excepţia celor care au calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi cu răspundere limitată controlul se exercită
de persoane specializate: auditorii şi cenzorii.
[1]
Auditul constă în colectarea şi evaluarea unor probe privind informaţiile

în scopul determinării şi raportării gradului de conformitate a informaţiilor
respective cu o serie de criterii prestabilite[1].
Cenzorii, pe de altă parte, verifică modul în care este administrat
patrimoniul societăţii, întocmesc rapoarte şi le prezintă adunării generale (o
dată pe an), primesc lunar de la administraţia societăţii situaţii privind mersul
operaţiunilor societăţii şi îndeplinesc orice alte atribuţii stabilite prin actul
constitutiv.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să verifice
dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele,
dacă acestea din urmă sunt ţinute regulat şi dacă evaluarea elementelor
patrimoniale s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare. Adunarea generală poate aproba situaţiile
financiare anuale numai dacă acestea sunt însoţite de raportul cenzorilor
sau, după caz, al auditorilor financiari.
Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de
administrare sunt supuse auditului financiar.
La societăţile ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse, potrivit
legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În toate cazurile,
numărul cenzorilor trebuie să fie impar.
În actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată se poate stipula
alegerea unuia sau mai multor cenzori. Dacă numărul asociaţilor este mai
mare de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
3.I.3.5. Modificarea societăţilor

Sediul materiei privind modificarea societăţii comerciale se află în Titlul
IV al L.S. (art. 204-221) intitulat „Modificarea actului constitutiv” şi în Titlul V
(art. 222-226) intitulat „Excluderea şi retragerea asociaţilor”.
Condiţiile de fond ale fiecărei modificări sunt distinct reglementate în
L.S. pentru fiecare tip de societate, iar condiţiile de formă sunt reglementate
prin dispoziţiile art. 204 din L.S.
A. Căile modificării actului constitutiv
Actul constitutiv poate fi modificat prin:
1. Hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii;
2. Decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;
3. Hotărârea judecătorească, în condiţiile excluderii sau retragerii unui
asociat.
Ca regulă, actul modificator trebuie să îmbrace formă scrisă, ca şi actul
[1]
GH. PIPEREA, op. cit., vol. II, p. 265.
constitutiv.
Actul modificator - înscrisul sub semnătură privată - dobândeşte dată
certă şi prin depunere la Oficiul registrului comerţului. Prin excepţie, forma
autentică a actului modificator adoptat de asociaţi este obligatorie atunci
când are ca obiect:
1. Majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui
imobil;
2. Modificarea formei juridice a societăţii într-o societate în nume
colectiv sau în comandită simplă;
3. Majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
În cazul în care anumite modificări ale societăţii afectează interesele
asociaţilor, legea prevede dreptul acestora de a se retrage din societate.
B. Procedura înregistrării actului modificator

După fiecare modificare a actului constitutiv, administratorii, respectiv
directoratul, vor depune la registrul comerţului actul modificator şi textul
complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi
înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului delegat. Excepţie fac situaţiile
în care modificarea societăţii se referă la excluderea sau retragerea
asociatului, caz în care înregistrarea va fi efectuată pe baza hotărârii de
excludere sau de retragere.
Actul modificator al actului constitutiv este supus, întocmai ca şi actul
constitutiv, unui control de legalitate efectuat de judecătorul delegat de la
registrul comerţului. Procedura de înscriere în registrul comerţului a
menţiunii privind modificarea actului constitutiv este aceeaşi ca procedura
de înregistrare a constituirii societăţii, ca procedura înmatriculării societăţii
comerciale.
În acest scop, actul modificator se depune la registrul comerţului, este
supus controlului de legalitate iar, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de lege, judecătorul delegat va pronunţa o hotărâre judecătorească - o
încheiere - prin care va admite cererea de înscriere a menţiunii de modificare
a actului constitutiv.
După înregistrarea în registrul comerţului, actul modificator se trimite,
din oficiu, către Monitorul Oficial, spre publicare, de către registrul
comerţului.
Dacă asociaţii, atunci când sunt nemulţumiţi de hotărârile adunării
generale luate cu încălcarea dispoziţiilor legale sau ale actului constitutiv, au
la îndemână acţiunea în anulare, creditorii nemulţumiţi de modificarea
societăţii, când modificarea le cauzează un prejudiciu, au ca mijloc juridic
pentru apărarea drepturilor lor opoziţia la modificarea societăţii.
Opoziţia este reglementată de dispoziţiile art. 61 şi art. 62 din L.S. Pentru
modificarea constând în prelungirea duratei unei societăţi în comandită

simplă, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată, este consacrată o
formă particulară de opoziţie reglementată de art. 206 din L.S. Aspecte
particulare ale opoziţiei sunt consacrate şi în cazul reducerii capitalului social
prin dispoziţiile art. 208 din L.S.
De asemenea, creditorii sociali şi orice parte interesată au dreptul de a
face opoziţie la hotărârea de revenire asupra unei hotărâri iniţiale de
dizolvare. Un alt caz special de opoziţie este întâlnit şi în materia fuziunii şi
divizării.
De curând, a fost consacrată expres o altă situaţie în care creditorii
sociali şi orice alte persoane prejudiciate pot formula opoziţie. Este cazul
hotărârii asociaţilor dintr-o societate cu răspundere limitată privitoare la
transmiterea părţilor sociale.
În cazul cererii de opoziţie formulată împotriva hotărârii de cesionare a
părţilor sociale se poate solicita instanţei judecătoreşti să oblige, după caz,
societatea sau asociaţii, la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă
este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi
cedeze părţile sociale.
Odată cu introducerea opoziţiei, reclamantul poate cere preşedintelui
instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actului
modificator împotriva căruia s-a exercitat opoziţia. Preşedintele, admiţând
cererea, poate obliga la darea unei cauţiuni. Împotriva ordonanţei de
suspendare se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare,
potrivit art. 996-999 C. proc. civ.
C. Majorarea capitalului social

În situaţia în care o societate are nevoie de fonduri, pe lângă
posibilitatea de a recurge la credite, inclusiv prin emiterea de obligaţiuni, ea
le poate obţine şi prin majorarea capitalului social, cale care este totuşi mai
puţin oneroasă decât celelalte.
C. 1. Metodele prin care se majorează capitalul social:
a) Majorarea capitalului social prin noi aporturi. Capitalul social se
poate mări fie prin emisiunea de acţiuni noi, fie prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar
şi/sau în natură. Acţiunile emise de societate pentru mărirea capitalului
social vor fi oferite spre subscriere în primul rând acţionarilor existenţi,
proporţional cu numărul acţiunilor pe care le posedă.
Exercitarea dreptului de preferinţă se va putea realiza numai în interiorul
termenului hotărât de adunarea generală sau de consiliul de administraţie,
respectiv directorat, în cazul capitalului autorizat, dacă actul constitutiv nu
prevede alt termen. În toate situaţiile, termenul acordat pentru exercitarea
drepturilor de preferinţă nu poate fi mai mic de o lună de la data publicării

hotărârii adunării generale, respectiv a deciziei consiliului de
administraţie/directoratului, în Monitorul Oficial. După expirarea acestui
termen, acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului.
Acţionarii au un drept de preferinţă şi atunci când societatea emite
obligaţiuni convertibile în acţiuni.
b) Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, cu excepţia

rezervelor legale. Rezervele sunt sume de bani prelevate din beneficiul
societăţii care au destinaţii prevăzute de lege.
Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu în cazul societăţilor pe
acţiuni şi a societăţii cu răspundere limitată prin prelevarea din profitul
societăţii în fiecare an a cel puţin 5% până ce fondul atinge minim a cincea
parte din capitalul social, aşa cum prevede art. 183 din L.S.; ele sunt
destinate acoperirii pierderilor din capital în perioadele deficitare.
Rezervele statutare se constituie în condiţiile şi cu destinaţia stabilite prin
actul constitutiv. Ele pot constitui sursa acordării de dividende în anii în care
nu se realizează profit.
Rezervele facultative se constituie şi au destinaţia dată de adunarea
generală a asociaţilor.
Acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia
rezervelor legale. Fiind liberate contra unor sume de bani ce aparţineau
societăţii - rezervele -, noile acţiuni vor fi oferite vechilor acţionari,
proporţional cu participarea lor la capitalul social.
Majorarea capitalului social pe această cale se realizează efectiv printr-o
operaţiune contabilă de transfer a sumei de bani corespunzătoare din contul
„rezerve” în contul „capital”.
c) Majorarea capitalului social prin încorporarea profitului sau a

primelor de emisiune. În locul sumelor care li s-ar fi cuvenit cu titlu de
dividende, acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate. Altfel spus,
dividendele li se plătesc prin acţiuni, şi nu prin numerar.
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emisiune şi
valoarea nominală a acţiunilor pe care trebuie să o suporte noii acţionari şi
este destinată acoperirii cheltuielilor emisiunii, precum şi a diminuării valorii
intrinseci a acţiunilor vechi.
d) Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asupra

societăţii cu acţiuni ale acesteia. Conversiunea obligaţiunilor în acţiuni. Pentru
sumele de bani cuvenite, în baza creanţelor lichide şi exigibile pe care le au
faţă de societate, creditorii primesc acţiuni ale societăţii65. Astfel, ei se
transformă din creditori ai societăţii în acţionari. O formă a conversiei
datoriilor în acţiuni este şi conversia obligaţiunilor.
Ultimele modalităţi de majorare a capitalului se realizează printr-o
operaţiune contabilă de virare a unor sume de bani între conturi de pasiv,
fără ca acesta să se modifice.
D. Reducerea capitalului social

În funcţie de cauza care determină reducerea capitalului, în art. 207 din
L.S. sunt stabilite mijloacele prin care se poate realiza reducerea capitalului.
1. Dacă reducerea este cauzată de pierderi, capitalul social poate fi

micşorat prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale, cu păstrarea valorii
nominale, micşorându-se în mod proporţional numărul de acţiuni sau de
părţi sociale deţinute de fiecare asociat;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale; noua
valoare se va inscripţiona cu o ştampilă aplicată pe vechile acţiuni sau părţi
sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod
excepţional, este permisă dobândirea de către societate a unui număr
determinat de acţiuni proprii, integral liberate, când se face cu scopul de a
reduce capitalul social, prin anularea unui număr de acţiuni proprii de o
valoare corespunzătoare reducerii.
2. Când reducerea nu este motivată de pierderi, reducerea capitalului
social se poate face prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate,
65
F. ŢUCA, Creanţe contra acţiuni sau utopia unui proiect, în R.D.C. nr. 9/1999, p.
71-73.'
subscrise, dar nevărsate. În această situaţie, reducerea capitalului social se

poate face numai după ce au fost îndeplinite formalităţile prevăzute lege:
somaţia colectivă, urmărirea, anularea acţiunilor nominative. În societatea cu
răspundere limitată, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită
simplă se poate realiza excluderea asociatului care nu a efectuat obligaţia de
aport, după care se poate realiza, eventual, o reducere a capitalului social;
b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, proporţională
cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru fiecare acţiune sau
parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege. De exemplu, retragerea sau
excluderea asociatului poate motiva reducerea capitalului social. Nu trebuie
să se procedeze la reducere atunci când acţiunile sau părţile sociale deţinute
de asociatul retras sau exclus sunt preluate de o altă persoană, situaţie care
credem că trebuie să aibă întâietate în scopul protejării creditorilor sociali şi
societăţii.
Procedura reducerii capitalului social. Pentru reducerea capitalului social

este necesar să existe o hotărâre a adunării asociaţilor constatată printr-un
înscris care să îmbrace forma prevăzută de lege.
Hotărârea de reducere a capitalului social se depune la registrul
comerţului, aceasta este verificată de judecătorul-delegat care încuviinţează
publicarea în Monitorul Oficial, fiind menţionate în registrul comerţului
depunerea acesteia şi publicarea.
Hotărârea va trebui să respecte minimul de capital social, atunci când
legea îl fixează, să arate motivele pentru care se face reducerea şi procedeul
ce va fi utilizat pentru efectuarea ei. Este necesar un raport al
administratorilor privind motivele care au determinat reducerea capitalului,
deşi legea nu cere expres acest lucru.
După ce a fost publicată în Monitorul Oficial, împotriva hotărârii de
reducere a capitalului social se poate face opoziţie de către orice creditor al
societăţii, a cărui creanţă este anterioară publicării hotărârii. Opoziţia se
efectuează în condiţiile art. 62 din L.S. Pentru ca opoziţia să fie admisă,
creditorul va trebui să dovedească faptul că este lezat prin reducerea
capitalului social, în sensul că în capitalul astfel redus creanţa sa nu mai are o
acoperire suficientă.
La cererea creditorilor societăţii, ale căror creanţe sunt anterioare
publicării hotărârii, instanţa poate obliga societatea la acordarea de garanţii
adecvate dacă, în mod rezonabil, se poate aprecia că reducerea capitalului
social afectează şansele de acoperire a creanţelor iar societatea nu a acordat
garanţii creditorilor la solicitarea acestora.
E. Prelungirea duratei societăţii

Este posibil ca o societate să se constituie pe o perioadă determinată,
posibilitate care rezultă din dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din L.S. care prevăd că în
actul constitutiv se va arăta durata pentru care se constituie societatea. La
împlinirea duratei, societatea se dizolvă de drept, fără îndeplinirea unei
formalităţii şi intră în lichidare. Pentru a evita această situaţie, legea impune
administratorilor obligaţia de a consulta pe asociaţi, cu cel puţin 3 luni înainte
de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În
lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin
încheiere, efectuarea consultării, conform art. 119 din L.S.
Hotărârea adunării generale, în forma impusă de lege, se depune şi se
menţionează în registrul comerţului şi se publică în Monitorul Oficial, aceste
demersuri trebuind să se realizeze în întregime înainte de împlinirea
termenului pentru care a fost constituită societatea.
Deoarece această prelungire poate afecta drepturile creditorilor
personali ai asociaţilor, care îşi văd astfel amânată posibilitatea realizării
creanţei lor, legea le recunoaşte dreptul de a exercita opoziţie. Astfel, potrivit
art. 206 din L.S., creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume
colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie, în
condiţiile dreptului comun în materia opoziţiei, adică ale art. 62 din L.S. Ei pot
exercita opoziţie împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a
duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite
printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.
F. Schimbarea formei societăţii

Schimbarea formei juridice se poate realiza prin modificarea actului
constitutiv în condiţiile art. 204 din L.S. Totodată, pentru realizarea
operaţiunii trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma în
care se va transforma societatea. Prin schimbarea formei nu este afectată
personalitatea juridică, societatea iniţială continuându-şi existenţa, dar
într-un cadru juridic nou.
G. Excluderea asociatului din societate
În cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate faţă de
societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor societăţii, L.S.
reglementează posibilitatea excluderii din societate a asociatului.
G.1. Cazurile de excludere

Un asociat poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată pentru următoarele motive:
a) neefectuarea aportului. Poate fi exclus asociatul care, pus în
întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) supunerea asociatului procedurii falimentului sau incapacitatea
asociatului cu răspundere nelimitată;

c) imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor societăţii şi
săvârşirea unor acte de concurenţă de către asociatul cu răspundere
nelimitată cu încălcarea dispoziţiile art. 80 şi art. 82 din L.S. pot conduce la
excluderea asociatului culpabil66.
d) săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare
pentru societate. Poate fi exclus asociatul administrator care comite fraudă în
dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social
în folosul lui sau al altora.
Excluderea unui asociat din societatea în nume colectiv se pronunţă prin
hotărâre judecătorească, supusă apelului şi recursului. Excluderea se face la
cererea societăţii sau a oricărui asociat.
Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data
excluderii, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.
Asociatul exclus va avea dreptul la profit şi va suporta pierderile, până în
ziua excluderii sale. El nu va putea cere însă lichidarea lor până când acestea
nu vor fi repartizate potrivit prevederilor contractului de societate.
Asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părţii sale de interes. Legea
prevede că asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din
patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea
acesteia.
H. Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din
societate, având consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia. Ca urmare
a retragerii, asociatul are dreptul la partea sa de interes, iar capitalul social al
societăţii se reduce în mod corespunzător, prin modificarea actului
constitutiv.
Potrivit art. 226 din L.S., un asociat se poate retrage:
66
Art. 80 din L.S. prevede că „Asociatul care, fără consimţământul scris al ce-
lorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său
sau în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au
rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate’, iar art. 82 din L.S. are
următorul conţinut; „(1) Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată,
în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă
operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul ase-
mănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi. (2) Consimţământul se socoteşte
dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare actului constitutiv au fost cu-
noscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor. (3) În caz de
încălcare a prevederilor alin. (1) şi (2), societatea, în afară de dreptul de a exclude pe
asociat, poate să decidă că acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri. (4)
Acest drept se stinge după trecerea a 3 luni din ziua când societatea a avut
cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărâre”.
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

b) în cazurile prevăzute la art. 134 din L.S.67;
c) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
d) prin hotărârea tribunalului. În lipsa unor prevederi în actul constitutiv
sau când nu se realizează acordul unanim, asociatul se poate retrage pentru
motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai
recursului.
Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea de asociat.
Drepturile asociatului retras, cuvenite prin părţile sale sociale, se
stabilesc prin acordul asociaţilor. Legea permite şi desemnarea de către
asociaţi a unui expert, care să stabilească aceste drepturi.
În caz de neînţelegere, tribunalul va fi cel care va stabili care sunt drepturile
asociatului retras.
În cazul retragerii pronunţate de instanţă, instanţa judecătorească va
dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul
social a celorlalţi asociaţi.
3.I.3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor

Încetarea existenţei societăţii impune, de regulă, parcurgerea a două
faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Etapa dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc
încetarea existenţei societăţii. În această fază, personalitatea juridică a
societăţii nu este afectată, însă dizolvarea pune capăt activităţii normale a
societăţii.
Dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii lichidării.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiile de lichidare a patrimoniului
67
Art. 134 din L.S. are următorul conţinut: „(1) Acţionarii care nu au votat în
favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi
de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva
hotărâre a adunării generale are ca obiect: a) schimbarea obiectului principal de
activitate; b) mutarea sediului societăţii în străinătate; c) schimbarea formei socie-
tăţii; d) fuziunea sau divizarea societăţii. (2) Dreptul de retragere poate fi exercitat în
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)c), şi de la
data adoptării hotărârii adunării generale, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. d). (3) Ac-
ţionarii vor depune la sediul societăţii, alături de declaraţia scrisă de retragere,
acţiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatele de acţionar emise potrivit art.
97. (4) Preţul plătit de societate pentru acţiunile celui care exercită dreptul de
retragere va fi stabilit de un expert autorizat independent, ca valoare medie ce re-
zultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în
vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul-delegat în conformitate
cu dispoziţiile art. 38 şi 39, la cererea consiliului de administraţie, respectiv a direc-
toratului. (5) Costurile de evaluare vor fi suportate de societate".
societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi. În această

fază, societatea continuă să îşi păstreze personalitatea juridică, dar este
subordonată cerinţelor lichidării.
De la regula parcurgerii celor două faze pentru încetarea personalităţii
unei societăţi există şi excepţii. Este cazul societăţilor care încetează fără
lichidare (cum este cazul societăţii absorbite în cazul procesului de fuziune)
sau când cele două faze se contopesc. O asemenea situaţie este
reglementată de art. 235 din L.S. pentru societăţile în nume colectiv, în
comandită simplă şi cu răspundere limitată, când asociaţii pot hotărî, odată
cu dizolvarea, şi modul de lichidare a societăţii68.
A. Dizolvarea societăţilor
A. 1. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor
Cauzele de dizolvare a societăţilor sunt cele reglementate de lege sau
stabilite în actul constitutiv.
Potrivit art. 227 din L.S., societatea se dizolvă prin:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz,
dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a fi necesară vreo
formalitate, ca o expresie a voinţei părţilor exprimată încă de la constituirea
societăţii.
b) Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia.
Obiectul de activitate al unei societăţi este afacerea obişnuită stabilită de
asociaţi în actul constitutiv. O societate îşi realizează obiectul de activitate
atunci când se constituie cu un singur obiectiv, cum ar fi, de exemplu,
construirea unui pod.
c) Declararea nulităţii societăţii. Aşa cum prevede art. 58 din L.S., la data
la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit definitivă,
societatea încetează fără efect retroactiv şi, ca urmare a dizolvării, intră în
lichidare. Dizolvarea societăţii poate fi evitată dacă, până se pun concluzii în
fondul cauzei referitoare la nulitatea societăţii, cauza de nulitate este
68
Art. 235 din L.S. are următorul conţinut: „(1) În societăţile în nume colectiv, în
comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, o dată cu
dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului con-
stitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului
sau regularizarea lui în acord cu creditorii. (2) Prin votul unanim al asociaţilor se
poate hotărî şi asupra modului în care activele rămase după plata creditorilor vor fi
împărţite între asociaţi. În lipsa acordului unanim privind împărţirea bunurilor, va fi
urmată procedura lichidării prevăzută de prezenta lege. (3) Transmiterea dreptului
de proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii
societăţii din registrul comerţului. (4) Registrul va elibera fiecărui asociat un certificat
constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia
asociatul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în cartea funciară”.
înlăturată, posibilitate expres consacrată de legiuitor.

d) Hotărârea adunării asociaţilor. Aşa cum au avut libertatea de a decide
constituirea societăţii, asociaţii pot hotărî încetarea acesteia, fiind necesară
îndeplinirea unor formalităţi similare cu cele de la constituirea societăţii.
e) Hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii.
f) Falimentul societăţii. Deschiderea procedurii insolvenţei - forma
generală - nu duce la dizolvarea societăţii debitoare, aceasta continuându-şi
activitatea. Doar deschiderea (sau trecerea la) procedurii insolvenţei în forma
simplificată a falimentului atrage dizolvarea societăţii, dizolvare dispusă de
judecătorul sindic prin încheierea prin care a decis trecerea la faliment.
g) Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii.
Articolul 237 din L.S. reglementează anumite cazuri de dizolvare -
sancţiune. Potrivit acestui articol, o societate se dizolvă de către tribunal la
cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului în cazurile în care:
a) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot
întruni.
b) Societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu
îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori
nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa cunoscută.
c) Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile le-
gii69.
69
Art. 237 din L.S. are următorul conţinut: „(1) La cererea oricărei persoane in-
teresate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea
pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe
statutare sau acestea nu se mai pot întruni;b) abrogată; c) societatea ş i-a încetat
activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la
sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
1
cunoscută; c ) societatea s-a aflat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anun-
ţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului; termenul de 3 ani curge de la
data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea de inactivitate
temporară a societăţii; d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile
legii. (2) Dispoziţiile alin. (1) lit. c) nu sunt aplicabile în cazul în care societatea a fost
în inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul
comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani. (3) Hotărârea tribunalului prin
care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se comunică
direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului
cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii. (4) În cazul
mai multor hotărâri judecătoreşti de dizolvare, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1),
publicitatea se va putea efectua în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în
forma unui tabel cuprinzând: codul unic de înregistrare, denumirea, forma juridică şi
A. 2. Cauzele speciale de dizolvare a societăţilor

1. Pentru societatea pe acţiuni, art. 228 din L.S. prevede şi alte cazuri de
dizolvare:
a) Societatea pe acţiuni se poate dizolva prin hotărârea adunării
generale extraordinare atunci când, în urma unor pierderi, stabilite prin
situaţiile financiare anuale aprobate conform legii, activul net al societăţii,
determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a
diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social subscris, sau
chiar în cazul unei diminuări mai puţin semnificative, dacă s-a stabilit astfel în
actul constitutiv70.
sediul societăţii dizolvate, instanţa care a dispus dizolvarea, numărul dosarului,

numărul şi data hotărârii de dizolvare. În aceste cazuri, tarifele de publicare în Mo-
nitorul Oficial al României, Partea a IV-a, se reduc cu 50 %. (5) Orice persoană
interesată poate face numai apel împotriva hotărârii de dizolvare, în termen de 30 de
zile de la efectuarea publicităţii potrivit prevederilor alin. (3) şi (4). Apelantul va
depune o copie a apelului la oficiul registrului comerţului la care este înregistrată
societatea a cărei dizolvare a fost pronunţată. (6) La data la care hotărârea judecă-
torească de dizolvare rămâne definitivă, persoana juridică intră în lichidare, potrivit
prevederilor prezentei legi. (7) Dacă în termen de 3 luni de la data la care hotărârea
judecătorească de dizolvare a rămas definitivă nu se procedează la numirea lichi-
datorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un
lichidator de pe Lista practicienilor în reorganizare şi lichidare, remunerarea acestuia
urmând a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei
acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul prevederilor art. 4 alin. (6) din
Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare. (7) Hotărârile judecă-
toreşti pronunţate în condiţiile alin. (7) se comunică lichidatorului numit, se publică pe
pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi se afişează la
sediul oficiului registrului comerţului în care este înmatriculată societatea comercială
dizolvată. (8) Dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat, în condiţiile alin. (7), cu nicio
cerere de numire a lichidatorului în termen de 3 luni de la expirarea termenului
prevăzut la alin. (7), persoana juridică se radiază din oficiu din registrul comerţului,
prin încheiere a judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al
Registrului Comerţului, cu citarea părţilor, conform dreptului comun. (9) Încheierea
de radiere se înregistrează în registrul comerţului, se comunică persoanei juridice la
sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe cale electronică, şi se afi-
şează pe pagina de Internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, în raza căruia societatea îşi are
înregistrat sediul. (10) Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din
registrul comerţului, în condiţiile alin. (8) şi (9), revin acţionarilor’.
70
Potrivit art. 15324 alin. (4) din L.S., „Dacă adunarea generală extraordinară nu
hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la
încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi
sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la reducerea capitalului social cu un
cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve,
dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei
valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social’.
Aceeaşi cauză specială de dizolvare îşi găseşte aplicabilitatea şi în cazul

societăţilor cu răspundere limitată.
b) Societatea pe acţiuni se poate dizolva şi în cazul reducerii numărului
acţionarilor sub minimul legal. Potrivit art. 10 alin. (3) din L.S., numărul
acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2. În cazul în care
societatea are mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni,
orice persoană interesată poate solicita instanţei dizolvarea societăţii.
c) Dizolvarea societăţii pe acţiuni intervine şi în cazul reducerii
capitalului social sub minimul legal. Potrivit art. 10 alin. (1) din L.S. capitalul
social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate
fi mai mic de 90.000 lei.
În cazul încălcării acestor dispoziţii, orice persoană interesată se poate
adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi
dizolvată dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de
lege.
2. Cauze speciale de dizolvare pentru societăţile în nume colectiv şi
societăţile cu răspundere limitată. În principiu aceste cauze sunt
reglementate de art. 229 din L.S. Societăţile în nume colectiv sau cu
răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. De la regula anterioară se
exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei
societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Din aceleaşi motive are loc şi dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni
şi a societăţii în comandită simplă, dacă cauzele privesc singurul asociat
comanditat sau comanditar.
În societăţile în nume colectiv, dacă un asociat decedează şi dacă nu
există convenţie contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se cuvine
moştenitorilor, după ultimul bilanţ contabil aprobat, în termen de 3 luni de la
notificarea decesului asociatului, dacă asociaţii rămaşi nu preferă să continue
societatea cu moştenitorii care consimt la aceasta.
În acelaşi mod se procedează şi în cazul societăţilor în comandită simplă
la decesul unuia dintre asociaţii comanditaţi, în afară de cazul când
moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în această calitate.
A. 3. Căile dizolvării societăţii

Hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de adunarea
asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional, dizolvarea societăţii se
produce în temeiul legii.
a) Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept a
societăţii, dizolvarea se produce de plin drept la împlinirea unei anumite

condiţii. Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este necesară nicio
manifestare de voinţă a asociaţilor şi nicio formalitate de publicitate. L.S.
reglementează dizolvarea de drept a societăţii în cazul expirării duratei
societăţii sau în cazul falimentului societăţii, ambele cazuri fiind consacrate
de art. 227 din L.S.
b) Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Dizolvarea unei societăţi
poate fi decisă prin hotărârea adunării generale, posibilitate prevăzută de art.
227 alin. (1) lit. d) din L.S. Hotărârea adunării generale privind dizolvarea, în
forma cerută de lege, se depune la Oficiul registrului comerţului pentru a se
menţiona în registru, după care se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial,
spre publicare.
c) Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea poate fi
dizolvată prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru
motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii, posibilitate consacrată de art. 227 alin. (1) lit. e) din
L.S.
A. 4. Efectele dizolvării societăţii

Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul,
nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi
solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse. Societatea îşi păstrează
personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea
acesteia, când va fi radiată din Registrul comerţului.
B. Lichidarea societăţilor
B. 1. Aspecte generale privind lichidarea societăţilor
Ca efect al dizolvării, în principiu societatea intră în lichidare.
Lichidarea societăţii constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca
scop terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării
societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea bunurilor societăţii în
bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea activului net între asociaţi 71.
Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt realizate de
persoane anume învestite - lichidatori - care sunt practicieni în insolvenţă.
Intrarea în faza de lichidare generează o serie de consecinţe importante:
Societatea nu îşi va mai continua activitatea sa obişnuită. Obiectul
activităţii societăţii se restrânge; activitatea societăţii se limitează la
71
ST.D. CĂRPENARU, Drept comercial român, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2001, p. 255.
realizarea operaţiunilor comerciale aflate în derulare în momentul dizolvării

societăţii şi la desfăşurarea doar acelor operaţiuni necesare desfiinţării
societăţii, adică lichidării sale. Toate actele emanând de la societate trebuie
să arate că aceasta este în lichidare.
Administratorii societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatori. Până la preluarea
funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, respectiv membrii
directoratului, continuă să îşi exercite atribuţiile, iar adunarea generală a
asociaţilor îşi încetează existenţa. Operaţiunile de lichidare a societăţii şi, în
general, administrarea societăţii în lichidare, nu se realizează de
administratori, ci de către lichidatori. Lichidatorii sunt datori, îndată după
preluarea funcţiei, ca împreună cu directorii şi administratorii, respectiv cu
membrii directoratului societăţii, să facă un inventar şi să încheie un bilanţ,
care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii, şi să le
semneze. În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea
prevede o obligaţie specială a administratorilor. Aceştia trebuie să prezinte
lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cuprinsă între
data ultimului bilanţ aprobat şi data începerii lichidării.
Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite acestora
sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior care ar aduce
schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile conferite trebuie depuse la
Oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în
Monitorul Oficial. Lichidatorii intră în funcţie numai după îndeplinirea
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege şi depunerea specimenului de
semnătură în registrul comerţului.
În art. 255 din L.S. sunt prevăzute pentru lichidatori următoarele
competenţe:
a) să reprezinte societatea în faţa instanţei de judecată72;
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare;
c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a
societăţii;
d) să facă tranzacţii;
e) să lichideze (să stabilească cuantumul) şi să încaseze creanţele
societăţii;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi
să îndeplinească orice alte acte necesare.
În afară de puterile conferite de lege lichidatorilor, asociaţii, cu aceeaşi
majoritate cerută pentru numirea lor, vor putea să le confere atribuţii.
72
E. CÂRCEI, op. cit.; A. SAVIN, R. LESE, O. CĂPĂŢÂNĂ, Probleme referitoare la
dizolvarea unor societăţi comerciale, în R.D.C. nr. 3/1998, p. 126.
Uneori, pentru anumite operaţiuni, lichidatorul are nevoie de autorizarea

instanţei de judecată. De exemplu, în lipsa unor dispoziţii speciale în actul
constitutiv sau în actul lor de numire, lichidatorii nu pot să constituie ipoteci
asupra bunurilor societăţii, dacă nu sunt autorizaţi de instanţă.
B. 2. Lichidarea activului şi pasivului societăţii
În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să depună la
Oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului, un
raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă, potrivit raportului,
debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschiderea procedurii simplificate
de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia de a solicita deschiderea acestei
proceduri.
Procedura lichidării presupune stabilirea şi realizarea activului social,

stabilirea şi plata pasivului social şi împărţirea între asociaţi a activului net
astfel determinat.
O primă etapă se referă la transformarea bunurilor mobile şi imobile ale
societăţii în bani. Ca măsură de protecţie, legea interzice vânzarea în bloc a
bunurilor societăţii, adică vânzarea bunurilor societăţii pe un preţ forfetar
(global), bunurile putând fi vândute doar individual.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii, fiind
obligaţi să îi acţioneze în instanţă în caz de refuz de plată din partea acestora.
Acţiunile lichidatorilor. Articolul 257 din L.S. prevede ca lichidatorii care

probează, prin prezentarea situaţiei financiare anuale, că fondurile de care
dispune societatea nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil trebuie să
ceară sumele necesare asociaţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au
efectuat integral vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi, potrivit formei
societăţii, să le procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru văr-
sămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociaţi.
Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor societăţii
către creditorii săi.
Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerciale.

Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nicio sumă în contul părţilor ce li s-ar
cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii. Împotriva deciziei
lichidatorilor privind repartizarea sumelor de bani pentru satisfacerea
drepturilor asociaţilor, creditorii societăţii pot face opoziţie la instanţa
judecătorească, în condiţiile dreptului comun, adică ale art. 62 din L.S.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului
societăţii, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia financiară finală
pentru a constata rezultatele lichidării, precum şi proiectul de repartizare a
activului net între asociaţi.
Lichidatorii trebuie să propună repartizarea activului între asociaţi, în
cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere

limitată, respectiv partea ce se cuvine fiecărei acţiuni din repartizarea
activului societăţii, în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei financiare
finale de lichidare şi a proiectului de repartizare. Opoziţia se face la tribunal
în termen de 15 zile de la data notificării, respectiv în termen de 30 de zile de
la data publicării, a situaţiei financiare finale şi a proiectului de repartizare.
La terminarea lichidării, lichidatorii vor depune la registrul comerţului
cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii.
3.1.4. Societăţile cooperative
Cadrul general de organizare şi funcţionare a cooperaţiei este stabilit prin

Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei73.
Cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei, care funcţionează
prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel
teritorial şi naţional.
Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane fizice
şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului liber exprimat
de acestea, în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale
ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în comun şi controlată democratic
de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste.
Societăţile cooperative sunt organizaţii voluntare care se constituie pe
baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoanelor capabile să
utilizeze serviciile lor şi care sunt de acord să îşi asume responsabilităţile
calităţii de membru cooperator. Societatea cooperativă ia fiinţă în scopul
promovării intereselor economice şi culturale ale membrilor cooperatori.
Societăţile cooperative sunt organizaţii democratice care sunt controlate
de către membrii cooperatori care participă la stabilirea politicilor şi
adoptarea deciziilor. Persoanele care activează ca reprezentanţi aleşi sunt
răspunzătoare în faţa membrilor cooperatori. În societăţile cooperative
constituite de către persoane fizice şi înregistrate în conformitate cu
prevederile Legii nr. 1/2005, membrii au drepturi egale de vot, fiecare având
un singur vot, indiferent de numărul părţilor sociale deţinute.
Membrii contribuie în mod echitabil la constituirea proprietăţii societăţii
cooperative, exercitând asupra acesteia un control democratic. Cel puţin o
parte a acestei proprietăţi este indivizibilă.
Patrimoniul societăţii cooperative are o parte divizibilă - partea
73
Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, publicată în M.
Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.
patrimoniului care cuprinde valoarea părţilor sociale emise în schimbul

aportului membrilor cooperatori la capitalul social precum şi dividendele
cuvenite membrilor cooperatori.
Partea indivizibilă a patrimoniului societăţii cooperative este partea
acumulată de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea divizibilă, care
nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între membrii cooperatori.
Capitalul social al societăţii cooperatiste este împărţit în părţi sociale.
Părţile sociale, în cazul societăţilor cooperative, sunt diviziuni ale capitalului
social, nominative, emise în formă materială, de valoare egală, indivizibile,
nenegociabile şi care nu sunt purtătoare de dobânzi.
Membrii cooperatori primesc, de regulă, o compensaţie limitată în bani
sau în natură, din profitul stabilit pe baza situaţiei financiare anuale şi a
contului de profit şi pierdere, proporţional cu cota de participare la capitalul
social. Membrii cooperatori alocă din profitul net al societăţii cooperative
sumele necesare realizării următoarelor scopuri: dezvoltarea societăţii
cooperative, recompensarea membrilor cooperatori în raport cu participarea
la activitatea societăţii cooperative sau sprijinirea altor activităţi aprobate de
către membrii cooperatori.
Între societatea cooperativă şi membrul cooperator pot exista
următoarele categorii de raporturi:
a) patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului cooperator de a
depune părţile sociale şi/sau aporturi în natură;
b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital,
în temeiul contractului individual de muncă sau al convenţiei individuale de
muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă al cărei
membru este;
c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse şi prestările de
servicii efectuate de membrul cooperator pentru societatea cooperativă în
calitate de agent economic independent.
În numeroase rânduri, în cuprinsul Legii nr. 1/2005 găsim reluate
prevederi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile sau găsim trimiteri la acest
act normativ. Aspectele relevante de practica judiciară şi de doctrina sunt
aceleaşi, mai cu seamă că litigiile privitoare la societăţile cooperative erau în
competenţa materială şi teritorială a fostelor secţii comerciale organizate în
cadrul instanţelor judecătoreşti.
3.1.5. Grupurile de interes economic
Sediul materiei în privinţa grupurilor de interes economic (GIE) este

constituit de Titlul V din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, şi are la
bază instituţia similară din sistemul de drept francez.

Grupul de interes economic reprezintă o asociere între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în
scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum
şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.
Potrivit Legii nr. 161/2003, GIE este persoană juridică cu scop
patrimonial, dobândind personalitate juridică de la data înmatriculării sale în
registrul comerţului, indiferent de obiectul său de activitate, comercial sau
necomercial.
Scopul GIE este de a înlesni sau dezvolta activităţile economice ale
membrilor săi, precum şi de a îmbunătăţi rezultatele activităţii respective,
fiind interzisă distribuirea de dividende între membrii GIE. Activitatea GIE
trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă
doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital. În
cazul în care se hotărăşte dotarea cu un capital social, aporturile membrilor
nu trebuie să aibă o valoare minimă şi pot avea orice natură: bani, bunuri,
clientelă, prestaţii profesionale, acţiuni, drepturi de proprietate intelectuală.
Membrii grupului de interes economic răspund nelimitat pentru
obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii
co-contractanţi. Prin derogare de la această regulă, atunci când actul
constitutiv o permite, un membru nou al grupului poate fi exonerat de
obligaţiile acestuia, născute anterior aderării sale. Hotărârea de exonerare
este opozabilă terţilor de la data menţionării în registrul comerţului şi a
publicării în Monitorul Oficial.
Organizarea şi funcţionarea GIE sunt similare cu cele referitoare la
societăţile în nume colectiv.
3.2. Entităţi colective fără personalitate juridică titulare ale unei

întreprinderi
3.2.1. Asociaţia în participaţiune

Asociaţia în participaţiune este consacrată prin dispoziţiile art. 1949-1954
C. civ., dispoziţii care se completează cu dreptul comun al societăţii civile.
Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o
persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi
pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde.
Asocierea în participaţiune este un contract intuitu personae şi nu
constituie o persoană juridică de sine stătătoare. Nu are patrimoniu propriu,
dar poate fi considerată o întreprindere. Terţul nu are niciun drept faţă de
asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.
Asocierea în participaţie se poate proba doar prin înscris. Convenţia

părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii,
precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.
Asociaţii sunt reprezentantul, adică asociatul care intră în raporturi
contractuale cu terţii, faţă de care se obligă personal şi nelimitat şi asociaţii
sau participanţii, care rămân de obicei oculţi, fiind ignoraţi de terţi.
Profitul şi eventualele pierderi rezultate din derularea afacerii vor fi
partajate între cei doi asociaţi. Orice clauză care stabileşte un nivel minim
garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este considerată
nescrisă.
În privinţa bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei, asociaţii rămân
proprietarii bunurilor, afară de o stipulaţie contrară care ar transforma aceste
bunuri în proprietate comună a asociaţilor.
De asemenea, bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în tot sau în
parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului
asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea formalităţilor
de publicitate prevăzute de lege. Cu privire la aceste bunuri, asociaţii pot
stipula redobândirea lor în natură la încetarea asocierii.
Asocierea în participaţie este o asociere, în genere ocultă, dar poate fi şi
ostensibilă. Asociaţia în participaţie nu are personalitate juridică şi nici nu
poate fi supusă procedurii insolvenţei.
Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează
în nume propriu faţă de terţi. Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în
această calitate faţă de terţi, sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare
dintre ei.
Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de
oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a
contractat, afară de cazul în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la
momentul încheierii actului.
3.2.2. Grupul de societăţi
Grupul de societăţi este format din două sau mai multe societăţi teoretic
autonome, dar supuse, în fapt, unei singure direcţii economice şi financiare.
Ceea ce dă unei colectivităţi de societăţi caracteristica de grup este controlul
care poate fi unic sau comun şi riscul unic determinat de desfăşurarea
complexului de întreprinderi pe care le controlează societatea dominantă a
grupului74. Controlul se poate exercita prin aceeaşi administraţie (control
directorial sau prin aceiaşi acţionari majoritari).
74
Problema clasică a grupului de societăţi este de a concilia interesele

grupului de societăţi în ansamblul lui şi interesele proprii ale filialei.
Administratorii filialei trebuie să apere filiala împotriva oricărui abuz de
majoritate sau contract lezionar încheiat în favoare societăţii dominante.
Legislaţia germană a definit expres şi a reglementat grupul de societăţi
(societăţi legate). În cadrul grupului societatea dominantă determină politica
economică a grupului. Legislaţia românească a neglijat problematica grupului
de societăţi, mărginindu-se la reglementarea participaţiilor, a fuziunilor şi
divizărilor. Un răspuns original la această problematică l-a constituit
reglementarea GIE, dar fără succesul scontat.
Grupul de societăţi nu are personalitate juridică75. Cu toate acestea,
Codul civil permite interpretarea că grupul, ca entitate colectivă, poate fi
titularul unei întreprinderi complex constituite din totalitatea întreprinderilor
exploatate de societăţile din grup76.
75
Idem, p. 56.
76
GH. PIPEREA, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck,
Capitolul IV. Profesioniştii
necomercianţi
4.1. Persoana fizică autorizată să desfăşoare o altă activitate decât

comerţul
Persoana fizică ce exercită o altă profesie decât comerţul este un

profesionist (avocat, notar, expert contabil, practician în insol- venţă,
mediator, medic, evaluator, arhitect, consultant fiscal etc.). Toate profesiile
liberale sau reglementate pot fi exercitate doar de persoanele care sunt
autorizate sau licenţiate de un organism profesional să exercite o astfel de
ocupaţie sau profesie77. Este vorba de profesiile reglementate sau liberale,
rezervate prin lege persoanelor autorizate (notari, avocaţi, medici, contabili).
Nu intră în această categorie comercianţii pentru care legea nu impune nicio
restricţie de autorizare a funcţionării, cu excepţia celor general valabile
pentru comercianţi rezidenţi în România.
Profesioniştii, alţii decât comercianţii, nu pot avea calitatea de
comercianţi, mai ales datorită faptului că legile speciale care le re-
glementează activitatea impun în mod expres separarea calităţii de avocat,
notar - liber-profesionist - de calitatea de comerciant.
4.2. Societăţile civile

În România există unele societăţi civile cu cifre de afaceri uriaşi: fondurile
de investiţii, fondurile de pensii, marile societăţi de avocaţi. Ele sunt prezente
şi totodată foarte greu de ignorat în lumea afacerilor, iar soluţia lipsirii de
personalitate juridică alături de excluderea de la procedura insolvenţei este
anacronică.
În concepţia Codului civil, considerăm că societatea constituită pe baza
contractului de societate poate fi considerată un profesionist, ca şi o entitate
colectivă care exploatează o întreprindere.
77
GH. PIPEREA, Introducere în dreptul contractelor profesionale, p. 29.
4.3. Asociaţiile şi fundaţiile
În marea categorie a persoanelor juridice fără scop lucrativ sau

non-profit, care pot fi atât de drept public, cât şi de drept privat, sunt incluse
asociaţiile şi fundaţiile, reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii.
Amintim că persoanele juridice se clasifică, după modul de înfiinţare, în
persoane juridice de drept public, înfiinţate de stat, şi persoane juridice de
drept privat, înfiinţate de particulari, iar după scopul lor, în persoane juridice
cu scop lucrativ şi persoane juridice fără scop lucrativ sau non-profit.
Categoria care ne interesează aici, a persoanelor juridice fără scop lucrativ, se
împarte, aşa cum rezultă chiar din titulatura O.G. nr. 26/2000, în asociaţii şi
fundaţii.
Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe
persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept de
restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă, pentru
realizarea unor activităţi în interes general, în interesul unor colectivităţi sau,
după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane
care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie
un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de
interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
Deosebirea dintre cele două categorii o găsim în natura actului
constitutiv şi în anumite elemente de funcţionare:
- în timp ce asociaţia se constituie printr-un act de natura contractului
de societate, revocabil, şi este condusă, ca for suprem, de adunarea generală
a membrilor societari, fundaţia se constituie printr-un act de fundaţie,
irevocabil, asemănător actului de donaţie, şi este condusă de un comitet sau
consiliu numit de fondatori;
- fundaţia nu are adunare generală, deoarece nu are membri, fondatorii
având alt statut juridic decât acela al membrilor, datorită, în esenţă,
caracterului irevocabil al actului de fundaţie.
Amintim, de asemenea, criteriul de diferenţiere între persoanele cu scop
lucrativ şi cele fără scop lucrativ. În cazul persoanelor juridice cu scop
lucrativ, profitul net realizat se împarte membrilor societari în principal sub
formă de dividende, constituind o sursă de venit al acestora, iar în cazul
dizolvării şi lichidării activul net se împarte aceloraşi membri, proporţional cu
aportul constituit la înfiinţare. În cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ,
profitul net are în mod obligatoriu destinaţia reinvestirii pentru dezvoltarea
persoanei juridice, pentru realizarea scopului caritabil etc., neputând să
constituie o sursă de venit al membrilor asociaţi sau al celor care lucrează în
fundaţie, iar în caz de dizolvare şi lichidare activul net se atribuie altei
IV PRQFESiONIŞTII NECOMERCiANTi 117
persoane juridice de acelaşi tip, iar în ultimă instanţă se face venit la bugetul
de stat.
Persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea calitatea de
comerciant, deoarece se constituie cu acest scop sau obiect de activitate:
desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor
colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial.
Aceasta nu înseamnă că persoanele juridice de drept public şi cele fără
scop lucrativ nu pot încheia sau participa la acte de comerţ sau nu pot
desfăşura activităţi economice sau profesionale organizate sub formă de
întreprindere. Potrivit O.G. nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile pot înfiinţa
societăţi ce desfăşoară activitate economică, fiind interzisă repartizarea de
dividende între membrii asociaţiei sau fundaţiei. Dividendele obţinute din
activităţile acestor societăţi, dacă nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi, se
folosesc în mod obligatoriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei
sau federaţiei.
Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi economice
directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strânsă legătură cu
scopul principal al persoanei juridice. Desfăşurarea acestor activităţi
economice este organizată sub formă de întreprindere al căror titular nu este
altcineva decât asociaţia sau fundaţia, putând fi considerată un profesionist.
Capitolul V. Fondul de comerţ
5.1. Noţiunea de fond de comerţ

A. Definiţie
Incidenţa normelor dreptului afacerilor este indisolubil legată de
conceptul de „fond de comerţ”.
Deşi este o creaţie a dreptului comercial, existenţa şi importanţa sa
practică, ca realitate, fiind de necontestat, totuşi expresia „fond de comerţ”
este foarte rar utilizată de legiuitor şi există puţine dispoziţii legale care să
reglementeze fondul de comerţ. Mai mult, el nu a avut o definiţie legală până
la apariţia Legii nr. 298/2001 care modifică Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale. Potrivit acesteia, fondul de comerţ este
ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale ( mărci,
firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate de un
comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
În prezent, art. 541 C. civ., cu denumirea marginală, „Universalitatea de
fapt” prevede posibilitatea constituirii unei universalităţi de fapt dintr-un
ansamblu de bunuri care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie
comună prin voinţa acesteia sau prin lege. Bunurile care alcătuiesc
universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte
sau raporturi juridice distincte.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt, constituită de comerciant
prin afectarea unei mase de bunuri pentru exercitarea comerţului.
Intră în componenţa fondului de comerţ: clădiri, utilaje, maşini, materii
prime, materiale, mărfuri rezultate din activitatea, drepturi care privesc
firma, emblema, vadul comercial, brevetele de invenţie sau mărci. Însă
fondul de comerţ este mai mult decât o alăturare întâmplătoare a mijloacelor
economice ale comerciantului. Prin această reunire se creează o valoare
nouă, mai mare decât totalitatea valorilor bunurilor componente. Este ceea
ce se numeşte potenţialul de afacere al unei întreprinderi, adică aptitudinea
fondului de comerţ de a atrage clientela.
Unitatea organică a complexului de bunuri este dată de voinţa
comerciantului care le pune în serviciul comerţului său în vederea obţinerii
unui profit.
V FONDUL DE COMERŢ 119
Pentru a contura regimul juridic al fondului de comerţ este necesară

delimitarea de alte noţiuni cu care se aseamănă şi cu care ar putea fi
confundat.
B. Deosebiri între fondul de comerţ şi patrimoniul de afec- taţiune

Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiu- ne. Atunci
când este constituit un patrimoniu de afectaţiune, fondul de comerţ
preexistent acestuia devine o parte din patrimoniul de afectaţiune 78. Chiar
afectate exercitării aceluiaşi comerţ, aceleiaşi profesii, fondul de comerţ este
o parte a patrimoniului de afectaţiune. În acesta din urmă se vor găsi pe
lângă fondul de comerţ şi datoriile şi creanţele născute în legătură cu
exercitarea acelui comerţ.
Fondul de comerţ este o parte a patrimoniului comerciantului şi se
diferenţiază de patrimoniul de afectaţiune.
Fondul de comerţ există numai în cazul în care profesionistul care a
reunit bunurile ce constituie fondul de comerţ are calitatea de comerciant.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt79.
Izvorul fondului de comerţ este voinţa comerciantului care, în calitate de
întreprinzător, afectează o multitudine de bunuri activităţii lucrative pe care
o iniţiază.
Fondul de comerţ, fiind un ansamblu de bunuri, nu conţine nici creanţele,
nici datoriile comerciantului; sau fondul de comerţ înglobează numai activul,
deşi face parte din patrimoniul comerciantului. Când se vinde afacerea, în
evaluarea acesteia se ţine seama şi de creanţe şi datorii, deoarece se
evaluează şi se înstrăinează o parte a patrimoniului. Când se înstrăinează
fondul de comerţ acestea nu sunt cuantificate, chiar dacă acele creanţe şi
datorii se regăsesc în patrimoniul comerciantului şi au legătură cu fondul de
comerţ respectiv, în sensul că sunt generate de acesta. Excepţia o constituie
cazul în care părţile au prevăzut expres cesionarea creanţelor şi a datoriilor.
Fondul de comerţ poate să constituie, ca şi întreg, obiectul unor acte
între vii - vânzare, cesiune, gajare, locaţiune; patrimoniul persoanelor fizice şi
juridice, fiind indisolubil legate de acestea, nu poate fi înstrăinat global.
Din punct de vedere contabil bilanţul unei societăţi nu comportă o
rubrică „fond de comerţ”; elementele corporale apar în diferite elementele
de activ (stocuri, materiale), în timp ce elementele incorporale ale fondului
78
L.V. HEROVANU, Fondul de comerţ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 26;
L.E. SMARANDACHE, Aspecte privind fondul de comerţ al comerciantului persoană
fizică, în P.R. nr. 1/2011, p. 66.
79
ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 78.
(emblema, clientela) nu apar decât în mod excepţional80.

O societate poate avea mai multe fonduri de comerţ, în funcţie de
activităţile sale, dar întotdeauna are un singur patrimoniu.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt creată prin voinţa
titularului său şi în limitele acestei voinţe. Calitatea de a fi o universalitate de
fapt dă naştere la dificultăţi în ceea ce priveşte stabilirea locului său în cadrul
celorlalte bunuri deoarece Codul civil, sediul materiei, nu cunoaşte decât
categorii de bunuri: toate bunurile sunt mobile şi imobile. Universalităţile nu
sunt recunoscute ca bunuri distincte şi, pentru aplicarea a numeroase
dispoziţii de drept, este necesar să se stabilească dacă fondul de comerţ
aparţine unei categorii sau alteia. S-a considerat că între bunurile mobile şi
imobile prevalente sunt cele dintâi, iar între cele corporale şi incorporale,
prevalează cele din urmă, cu o vocaţie de statornicie mai pronunţată (dreptul
asupra firmei) şi, în consecinţă, fondul de comerţ este un bun mobil
incorporal. La momentul actual se consideră că fondul de comerţ este un
drept de proprietate incorporală81. Acest caracter se menţine şi dacă există
bunuri imobile incluse în fondul de comerţ, numai că acestea rămân supuse
unor reguli speciale cu privire la transmiterea, publicitatea acestora,
constituirea garanţiilor, gradul de prioritate al acestora, executarea silită.
5.2. Elementele fondului de comerţ

Elementele fondului de comerţ sunt grupate în elemente corporale şi
elemente incorporale.
A. Elementele corporale
Acestea pot fi:
- imobile: prin natura lor (clădirea în care se desfăşoară activitatea) sau
prin destinaţie (maşini, utilaje);
- mobile: materii prime, materiale destinate a fi prelucrate şi produsele
(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
B. Elementele incorporale
Elementele incorporale sunt acele drepturile care privesc: firma,
emblema, vadul comercial (clientela), brevetele de invenţii, mărcile de
fabrică, de comerţ, de serviciu, indicaţiile geografice sau drepturile de
80
I.L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.
516-521; O. CĂPĂŢÂNĂ, Dreptul concurenţei comerciale - partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 411-427.
81
Potrivit altor opinii, fondul de comerţ ca natură juridică este un drept de creaţie
industrială, întrucât organizarea factorilor de producţie, de către întreprinzător pe riscul
său este o muncă de creaţie deoarece organizarea elementelor fondului de comerţ pentru
atragerea clientelei constituie o creaţie intelectuală asemănătoarei celei ştiinţifice, literale.
proprietate industrială, dreptul de autor, know-how (savoir faire) etc. Sunt

numite şi drepturi privative, conferind comerciantului dreptul exclusiv de a le
exploata exclusiv în folosul său, având o valoare economică. Ele sunt
protejate de lege.
a) Firma. Regimul juridic al firmei şi emblemei comerciale este stabilit

de dispoziţiile art. 30-43 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
Firma este un atribut de identificare a comerciantului în cadrul activităţii
comerciale. Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează, cu acesta fiind înscris
în registrul comerţului. Emblema este semnul sau denumirea care
deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi gen. Emblema, întocmai ca
şi firma, constituie un element de identificare a comerciantului, numai că,
spre deosebire de firmă, care individualizează persoana fizică sau juridică în
calitate de comerciant, emblemele individualizează comercianţii care
desfăşoară activitate comercială de acelaşi fel.
b) Vadul comercial şi clientela. Vadul comercial reprezintă aptitudinea

fondului de comerţ de a atrage publicul. Clientela este rezultatul mai multor
factori: amplasare, conduita personalului comerciantului în relaţiile cu terţii,
politica de preţuri, calitatea mărfurilor şi a serviciilor, reclama comercială etc.
Clientela este definită ca totalitatea persoanelor fizice şi juridice care
apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al
acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii. Clientela, deşi reprezintă
o masă neorganizată şi fluctuantă de oameni, are valoare economică, astfel
încât clientela ataşată unui fond de comerţ are valoare economică pentru
titularul fondului de comerţ.
Clientela reprezintă un drept de proprietate intelectuală al co-
merciantului, putând fi luată în calcul la evaluarea fondului de comerţ atunci
când acesta este vândut sau dat în garanţie. Clientela şi vadul comercial, fiind
strâns legate de fondul de comerţ, nu pot fi transmise separat, ci numai
împreună cu fondul de comerţ.
c) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de

proprietate industrială se împart în două categorii:
- creaţii noi: invenţiile, know-how, desenele şi modelele industriale;
- semne noi: mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denumirile de
origine şi indicaţiile de provenienţă.
Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la
deosebirea produselor sau serviciilor unui comerciant de cele identice sau
similare aparţinând altui comerciant.
Brevetul de invenţie reprezintă titlul de protecţie a invenţiei şi conferă
titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a

acestuia.
Desenele şi modelele industriale sunt situate la limita dintre dreptul de
autor şi dreptul de proprietate industrială.
d) Drepturile de autor. Decurg din creaţia ştiinţifică, literară, şi artistică.

Sunt reglementate de Legea nr. 8/1996. Titularul fondului de comerţ ca
dobânditor al drepturilor patrimoniale decurgând din drepturile de autor are
dreptul de a reproduce şi difuza opera, de reprezentare şi folosire şi implicit
la foloasele patrimoniale care decurg din aceste activităţi. Exploatarea
acestor drepturi se face cu respectarea prevederilor speciale ale legii
drepturilor de autor.
e) Creanţele şi datoriile. Dacă în cazul patrimoniului - fiind o uni-

versalitatea juridică - creanţele şi datoriile sunt incluse în acesta şi se transmit
după anumite reguli în funcţie de tipul de transmisiune (cu titlu particular, cu
titlu universal sau transmisiune universală în cazul fondului de comerţ - care
nu este decât un ansamblu de bunuri, o universalitate faptică), creanţele şi
datoriile comerciantului nu sunt incluse în cadrul fondului de comerţ. În
consecinţă, în caz de înstrăinare a fondului de comerţ, ele nu se transmit
dobânditorului, cu excepţia unor drepturi şi obligaţii decurgând din contracte
strâns
legate de fondul de comerţ: contractele de muncă, contractele de furnizarea
a energiei electrice, a apei, contractele de telefonie etc.
Se poate stipula expres că se transmit şi datoriile şi creanţele, însă în
această situaţie nu ne aflăm în faţa unei transmisiuni universale, ca elemente
ale fondului de comerţ, ci ele vor fi operaţiuni distincte: cesiune de creanţă,
respectiv cesiunea (preluarea) de datorie, operaţiuni reglementate de Codul
civil.
Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ ca bun unitar, precum şi componentele sale pot
constitui obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, donaţie, locaţiune,
garanţie reală, aport, succesiune legală sau testamentară, operaţiuni ce vor fi
realizate în conformitate cu dispoziţiile generale ale Codului civil.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ trebuie să în-
deplinească formalităţile de publicitate cerute pentru a asigura opo-
zabilitatea actului juridic faţă de terţele persoane şi în mod special protejarea
drepturilor creditorilor cedentului fondului de comerţ82.
82
Potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului „În registrul
comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la: a) donaţia, vânzarea, locaţiu- nea
5.3. Patrimoniul de afectaţiune profesională

Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani
şi aparţin acesteia. Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile
sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Patrimoniul este considerat o universalitate juridică sau de drept,
deoarece este reglementat de lege. Este o entitate juridică distinctă de
elementele care îl compun, astfel încât drepturile şi obligaţiile care îl
alcătuiesc, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări fără a afecta
existenţa autonomă, de sine stătătoare a patrimoniului.
Orice persoană are un patrimoniu, iar un patrimoniu nu poate fi
conceput fără un titular. Patrimoniul este unic, dar nu neapărat unitar sau
indivizibil.
În prezent, prin mai multe legi speciale, dar şi dispoziţiile art. 31
C. civ., cu denumirea marginală „Patrimoniul. Mase patrimoniale şi
patrimonii de afectaţiune”, se consacră expres posibilitatea constituirii
patrimoniilor de afectaţiune sau divizării patrimoniului. Patrimoniul poate
face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Legiuitorul exemplifică tipuri de patrimonii de afectaţiune: masele
sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt
act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care face să
înceteze firma ori fondul de comerţ; b) numele şi prenumele, cetăţenia, codul
numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi numărul paşaportului, pentru
cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a reprezentantului fiscal,
dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală,
menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala, semnătura
împuternicitului/reprezentantului fiscal va fi dată în forma prevăzută la art. 18 alin. (2)
şi (3); c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile
de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra
cărora societatea comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau
comerciantul persoană fizică sau asociaţie familială are un drept; d) convenţia
matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclusiv modificarea
acesteia, hotărârea judecătorească privind modificarea judiciară a regimului
matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii căsătoriei,
acţiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei
matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exer-
citării activităţii economice; e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului
sau de instituire a curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste
măsuri; f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după
caz, precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare; g) hotărârea de condamnare
a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte penale care îl fac
nedemn sau incompatibil să exercite această activitate; h) orice modificare privitoare
la actele, faptele şi menţiunile înregistrată’.
patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate,

precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta, în
cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de
lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase
patrimoniale. Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială
în alta nu constituie o înstrăinare.
Pentru desfăşurarea activităţii sale, un profesionist (comerciant sau
necomerciant) poate să îşi constituie un patrimoniu de afectaţi- une.
Patrimoniul de afectaţiune este alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor
şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale
sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei
activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului
persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau
membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
Articolul 2324 C. civ., prin alin. (4), consacră o limitare a răspunderii
persoanei fizice pentru obligaţiile asumate în cadrul exercitării profesiei
(comerţului). Astfel, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului
afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de
creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă.
Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercitarea profesiei
sale sunt bunuri care nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
comerciantului. Textul din Codul civil invocat arată clar că bunurile care fac
obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii
autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au
născut în legătură cu profesia respectivă. Ca urmare, oricare alt creditor al
titularului patrimoniului, altul decât cei ale căror creanţe au legătură cu
activitatea profesională, nu va putea urmări niciodată bunurile din
patrimoniul profesional. Aceste bunuri sunt scoase astfel în afara dreptului
de urmărire a celorlalţi creditori. Totodată, nu servesc garantării comune a
creditorilor unei persoane, nu constituie obiectul dreptului de garanţie
comună al creditorului şi nu pot face obiectul dreptului de urmărire.
În schimb, nici aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale
debitorului în cazul în care din valorificarea bunurilor şi drepturilor aflate în
patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi vor putea realiza creanţa. Cu
alte cuvinte, răspunderea persoanei fizice pentru obligaţiile sale profesionale
este în limita patrimoniului profesional. Creditorii vizaţi de art. 2324 alin. (4)
C. civ. includ şi statul şi organele fiscale.
Datorită acestei separaţii de patrimonii, creditorii personali ai
comerciantului nu pot să sechestreze bunurile din patrimoniul personal de
afectaţiune.
Din perspectiva creditorilor, legiuitorul le acordă o favoare, în sensul că
niciun alt creditor al persoanei fizice autorizate nu poate urmări această
parte a patrimoniului debitorului lor. În contrapartidă, pentru beneficiul
acordat le impune şi o restricţie: ei pot urmări doar această parte.
Din punctul de vedere al debitorului, limitarea impusă dreptului de
urmărire al creditorului constituie o măsură de protecţie, o limitare a
răspunderii persoanei fizice autorizate, pentru obligaţiile asumate în cursul
exercitării comerţului, doar la o anumită parte a patrimoniului său.
Obligaţiile asumate în cursul exercitării activităţii profesionale sunt
garantate doar cu patrimoniul afectat exercitării profesiei dacă un asemenea
patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afectaţiu- ne reprezintă limita
răspunderii persoanei pentru obligaţiile sociale.
În cazul în care desfăşurarea profesiei nu este autorizată de lege, în
sensul că profesia sau comerţul este desfăşurat clandestin, ilegal,
profesionistul nu se va bucura de această măsură de protecţie, respectiv de
limitarea răspunderii sale doar la bunurile afectate exercitării profesiei.
Potrivit art. 151 din Legea de aplicare a Codului civil, dispoziţiile art. 2324
alin. (4) C. civ. se vor aplica în toate cazurile în care profesionistul îşi operează
diviziunea patrimoniului, dar numai cu privire la drepturile şi obligaţiile
născute după intrarea în vigoare a Codului civil.
Capitolul VI. Teoria generală
a contractului
6.1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor
6.1.1. Definiţia contractului

Potrivit art. 1166 C. civ. „Contractul este acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic”. Observăm că această definiţie nu este decât o reiterare a art.
942 din vechiul Cod civil. Contractul este sinonim cu convenţia, deoarece
ambele au aceeaşi semnificaţie. De altfel, practica judiciară foloseşte termenii
de „contract” şi „convenţie” cu acelaşi înţeles.
Contractul unilateral şi actul juridic unilateral

Contractul unilateral generează obligaţii doar în sarcina uneia din părţi. El
este un act juridic bilateral, deoarece este încheiat prin acordul de voinţă a
cel puţin două persoane. Marea majoritate a contractelor gratuite sunt
unilaterale: donaţia, fidejusiunea, comodatul, depozitul, gajul.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure
persoane (de exemplu: testamentul, gestiunea de afaceri, renunţarea la un
drept sau la o garanţie, declaraţia de acceptare sau renunţare la succesiune
etc.). S-a considerat însă că şi alte obligaţii pot izvorî dintr-un act juridic
unilateral: obligaţia ofertantului de a menţine oferta un anumit timp, stabilit
expres sau tacit; obligaţia cuprinsă într-un titlu la purtător; obligaţia
promitentului faţă de terţul beneficiar într-o stipulaţie pentru altul. Aceste
din urmă obligaţii au fost considerate aplicaţiuni ale angajamentului
unilateral de voinţă.
Ceea ce trebuie însă reţinut: a nu se confunda contractul unilateral cu
actul juridic unilateral. Aşa cum am văzut, contractul unilateral este un act
bilateral care dă naştere obligaţiei numai în sarcina uneia din părţi, iar
contractul bilateral sau sinalagmatic este un act bilateral, care dă naştere la
obligaţii interdependente şi reciproce în sarcina ambelor părţi. Actul
unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi, iar un asemenea
act nu este niciodată un contract.
Consacrat în alte sisteme de drept ca izvor de obligaţii, actul juridic

unilateral nu avea o asemenea calitate sub vechiul Cod civil. Contestat de unii
doctrinari, susţinut de alţii, legiuitorul a optat pentru consacrarea expresă a
actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Astfel, art. 1324 C. civ. prevede
că „este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă
a autorului său”.
Regimul juridic al actului juridic unilateral este conturat de dispoziţiile
aplicabile în materia contractului, afară de cazul în care prin lege nu se
prevede altfel.
Efectele pe care le produc actele juridice unilaterale. Deşi a luat naştere în
mod valabil, producerea efectelor de către actul juridic unilateral poate fi
condiţionată sau nu de comunicarea acestuia. În mod uzual, pentru a
produce efecte actul juridic unilateral nu este supus comunicării. El leagă pe
autorul manifestării de voinţă doar prin simpla manifestare de voinţă. În
schimb, nu generează drepturi şi obligaţii în sarcina altor persoane, precum
destinatarul ofertei.
Cu toate acestea, potrivit art. 1326 C. civ., actul unilateral este supus
comunicării:
- atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului;
- ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii
actului.
Modalitatea efectuării actului juridic este lăsată la aprecierea
emitentului, care, în funcţie de împrejurări, va comunica actul juridic
unilateral într-o modalitate adecvată. Astfel, comunicarea se poate face prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, fax, mijloace electronice
(e-mail), prin înmânare sub semnătură sau în orice altă manieră care să
asigure comunicarea textului şi să permită dovedirea comunicării.
În anumite situaţii legea poate supune această comunicare unor condiţii
suplimentare, unei maniere particulare de realizare.
Actele juridice unilaterale supuse comunicării vor produce efecte din
momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a
luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
6.1.2. Clasificarea contractelor
Există o varietate de specii de contracte, iar delimitarea fiecărei specii

prezintă importanţă nu numai teoretică, însă şi practică. De exemplu, ştiind
că un contract se încadrează în categoria contractelor sinalagmatice,
înseamnă că i se vor aplica toate regulile comune contractelor sinalagmatice.
Autorii au prezentat variate criterii de clasificare generală a contractelor.
Ierarhizarea criteriilor a fost făcută după cele mai diverse considerente
(politice, economice sau sociale). Unele categorii de contracte rezultă în mod
VI. TEORiA GENERALĂ A CONTRACTULUi 129
expres din Codul civil (art. 1171-1177

C. civ.), altele rezultă implicit din Cod, iar autorii au propus şi alte criterii de
clasificare, având în vedere evoluţia vieţii, evoluţie care este indispensabilă şi
dreptului.
A. Contractele sinalagmatice (bilaterale) şi contracte unilaterale

Potrivit art. 1171 C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz
contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Contractul este întotdeauna un act bilateral, însă din punctul de vedere al
obligaţiilor pe care le generează, el poate fi şi unilateral. Deci clasificarea
contractelor în sinalagmatice şi unilaterale are în vedere efectele lor, adică
obligaţiile pe care le nasc. Codul desemnează contractele bilaterale şi prin
termenul de sinalagmatice. Specificul contractului sinalagmatic constă în
caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor. Contractul
bilateral generează drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi contractante,
fiecare din acestea având o dublă calitate, de creditor şi debitor (de exemplu:
contractele de vânzare-cumpărare; contractele de închiriere; contractele de
societate etc.).
În cazul contractelor unilaterale se nasc obligaţii numai pentru una din
părţile contractante (de exemplu: donaţia, depozitul sau mandatul gratuit,
împrumutul, fideiusiunea etc.). Fiecare dintre părţi are doar calitate de
creditor sau debitor. Am văzut cum nu trebuie să se confunde contractul
unilateral cu actul juridic unilateral.
B. Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit

Clasificarea are în vedere scopul vizat de părţi la încheierea unor
asemenea contracte.
Articolul 1172 C. civ. prevede: „Contractul prin care fiecare parte
urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu
titlu oneros. Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure
celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu
titlu gratuit’ (s.n.).
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care fiecare parte
urmăreşte să obţină un folos, un echivalent, o contraprestaţie, în schimbul
obligaţiei ce-şi asumă. Cauza juridică a obligaţiei fiecărei părţi include, ca
element esenţial, reprezentarea contraprestaţiei la care se obligă cealaltă
parte. Prin esenţa lor, unele contracte sunt oneroase: vânzare-cumpărare,
locaţiune etc., pe când altele nu pot fi oneroase (de exemplu, comodatul).
Dacă la un împrumut de folosinţă s-ar stipula un preţ pentru folosinţa
bunului, ne-am găsi în prezenţa unui contract de locaţiune.
Prin acordul lor de voinţe, părţile pot da caracter oneros sau gratuit unui
contract. Un mandat sau un depozit poate fi oneros sau gratuit, conform
înţelegerii părţilor.
Contractul gratuit este acel contract prin care una din părţi se obligă să
procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb. Există
unele contracte care prin esenţa lor sunt gratuite: donaţia, comodatul,
fideiusiunea etc., iar altele nu pot avea niciodată caracter gratuit (contractele
de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune).
Contractele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi contracte dez-
interesate. Liberalitatea este acel contract gratuit prin care debitorul îşi
asumă obligaţia de a da creditorului un bun, fără a primi în schimb niciun
echivalent. Prin astfel de contracte, patrimoniul debitorului se diminuează.
Cel mai concludent exemplu de libertate este donaţia.
Contractul dezinteresat este acel contract gratuit prin care debitorul îşi
asumă obligaţia de a face creditorului un serviciu neremunerat, fără a-şi
diminua prin aceasta patrimoniul său. Sunt asemenea contracte: mandatul,
comodatul, depozitul etc.
Este important să nu se confunde contractele unilaterale şi sina-
lagmatice cu contractele cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
C. Contracte comutative şi contracte aleatorii

Potrivit art. 1173 C. civ., este comutativ contractul în care, la momentul
încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă. Contractul
comutativ este acel contract oneros, la încheierea căruia părţile cunosc
întinderea prestaţiilor la care se obligă şi pot aprecia valoarea acestora ca
fiind echivalentă. Marea majoritate a contractelor oneroase sunt comutative.
Alineatul (2) al art. 1173 C. civ. arată că este aleatoriu contractul care,
prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa
unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert. Contractul aleatoriu este acel contract oneros, la
încheierea căruia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a
avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract, fiindcă au
înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert, denumit alea,
care comportă, pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de
pierdere. Sunt considerate contracte aleatorii: contractele de rentă viageră şi
de întreţinere (elementul aleatoriu constituindu-l data decesului
beneficiarului rentei sau întreţinerii), contractele de asigurare, de loterie,
pariul etc.
D. Contracte numite şi contracte nenumite

După cum sunt sau nu reglementate de legea civilă şi calificate prin
denumiri speciale, contractele se împart în contracte numite şi contracte

nenumite. Existenţa acestei clasificări se deduce, la nivelul textelor legale, din
prevederile art. 1168 C. civ., care stabileşte ce drept comun este aplicabil
contractelor „nereglementate”, adică nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte al căror conţinut esenţial este
expres reglementat prin norme de drept, imperative sau supletive, şi a căror
denumire corespunde operaţiei economice la care se referă. Sunt contracte
numite: contractul de vânzare-cum- părare, contractul de mandat, contractul
de antrepriză, contractul de depozit, mandatul, contractul de societate,
ipoteca, contractul de gaj, întreţinere etc.
Contractele nenumite sunt acele contracte care sunt lipsite de o
denumire legală şi al căror conţinut nu este expres reglementat prin norme
de drept, ci este stabilit de către părţi, fie prin combinarea unor elemente
specifice diferitelor contracte numite, fie prin stabilirea unor elemente noi,
independent de orice contract numit. Contractele nenumite sunt o
consecinţă a libertăţii de voinţă a părţilor, care pot recurge la diferite forme
de contracte. Un asemenea contract este o creaţie a părţilor şi putem
exemplifica: contract de asistenţă, de hotelărie etc.
E. Contracte consensuale, solemne şi reale

După modul de formare valabilă, contractele se împart în contracte
consensuale, solemne şi reale.
Contractul consensual este contractul care se încheie valabil prin simplul
acord de voinţă al părţilor - solo consensu - fără îndeplinirea vreunei
formalităţi. Marea majoritate a contractelor sunt consensuale. De exemplu,
dacă o parte a acceptat să vândă, iar cealaltă să plătească preţul, contractul
de vânzare-cumpărare a fost încheiat.
În dreptul nostru acţionează principiul consensualismului, adică
încheierea contractelor are loc prin simplul acord de voinţă al părţilor. El este
consacrat de art. 1178 C. civ.: „Contractul se încheie prin simplul acord de
voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru
încheierea sa valabilă”. Acelaşi consensualism îl regăsim reluat în materia
vânzării, în art. 1674 C. civ.: „Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă
din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a
fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”.
Dacă, în dreptul civil, consensualismul este principiul, contractele
solemne şi reale sunt excepţia.
Contractul solemn este acel contract care se încheie valabil numai prin
exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită formă solemnă sau
trebuie să fie însoţit de anumite solemnităţi prevăzute de lege. Dacă părţile
s-au învoit ca un contract să fie încheiat într- o anumită formă, pe care legea
nu o cere, contractul se socoteşte valabil, chiar dacă forma nu a fost

respectată.
Forma solemnă este cerută pentru însăşi valabilitatea contractului.
Formei solemne i se mai spune forma ad validitatem sau ad solemnitatem.
Încălcarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului. Este,
astfel, lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în
chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. Exemple:
donaţia, contractul de ipotecă imobiliară, vânzarea imobilelor, contractele
prin care se strămută sau se transferă drepturi reale care urmează să fie
înscrise în cartea funciară. Toate donaţiile trebuie încheiate în formă
autentică, cu excepţia donaţiei de bunuri mobile - solemnitatea care trebuie
îndeplinită în acest caz fiind remiterea bunurilor de la donator la donator -,
precum şi donaţiile indirecte şi donaţiile deghizate.
Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
remiterea bunului. Contractul real este acel contract pentru a cărui încheiere
valabilă consimţământul părţilor trebuie să fie materializat în predarea
lucrului la care se referă. Vom include în categoria contractelor reale
contractele de împrumut (de folosinţă şi de consumaţie), depozit, gaj,
precum şi contractele de transport de mărfuri. Particularitatea acestor
contracte este că unele dintre obligaţiile care alcătuiesc conţinutul
contractului nu iau naştere sau nu devin exigibile decât în momentul predării
lucrului.
F. Contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă
O asemenea clasificare se face în funcţie de modul de executare a
contractelor.
Contractul cu executare imediată este acel contract care are ca obiect
una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată.
Contractul cu executare succesivă este acel contract în care obligaţiile
părţilor (sau cel puţin ale uneia din ele) se execută în timp, printr-o serie de
prestaţii repetate la anumite intervale. O prestaţie continuă vom avea, de
exemplu, în cazul asigurării folosinţei lucrului, în contractul de locaţiune, iar
prestaţii repetate, la intervale de timp, vom avea în cazul plăţii lunare a
chiriei. Sunt contracte cu executare succesivă: contractul de muncă,
contractul de societate, contractul de asigurare etc.
Suspendarea executării obligaţiilor este posibilă doar la contractul cu
executare succesivă. De asemenea, în cazul celor două forme de contracte, în
mod diferit se va pune şi problema riscurilor contractuale.
G. Contracte principale şi contracte accesorii

Contractul principal este acel contract care are o valoare juridică de sine
stătătoare şi nu depinde de niciun alt contract.
Contractul accesoriu este acel contract care nu are o existenţă şi o
valoare juridică de sine stătătoare, ci depinde de existenţa unui alt contract

principal.
Un contract accesoriu poate fi încheiat concomitent cu contractul
principal sau ulterior. El poate fi cuprins într-o clauză specială în chiar
cuprinsul contractului principal, dar poate fi încheiat şi printr- un act distinct.
Întotdeauna soarta contractului accesoriu depinde de soarta contractului
principal (accesorium sequiturprincipale). În mod obişnuit, contractele
accesorii sunt încheiate pentru garantarea executării contractului principal
(contractul de ipotecă, gaj, fideiusi- une, clauza penală, clauza de arvună
etc.).
H. Concepţia clasică liberală a impus contractul ca fiind opera a două

părţi egale, care decid asupra naturii şi conţinutului acestuia. Se afirmă însă
că, practic, acordul ar fi doar opera exclusivă a uneia dintre părţi, cealaltă
parte având doar libertatea să adere sau nu la acel contract. Această situaţie
este întâlnită foarte frecvent în cazul contractelor profesioniştilor, adică a
acelor contracte prin care profesionistul îşi realizează obiectul de activitate,
realizează activitatea specifică întreprinderii sale. De exemplu, în cazul în care
comerciantul are drept obiect de activitate furnizarea de bunuri, contractul
său principal este contractul de furnizare de bunuri. Contractul prin care un
arhitect îşi realizează activitatea sa este contractul de proiectare. Celelalte
contracte ale sale sunt auxiliare; ca finalitate ele servesc atingerii scopului
profesionistului, dar pe lângă contractul principal.
Ca urmare, în sfera activităţii profesioniştilor, rolul voinţei părţilor în
formarea contractelor este diferit, criteriu potrivit căruia contractele pot fi
clasificate în:
- contracte negociate, contracte forţate, contracte de adeziune;
- contracte în formă simplificată (ofertă urmată de acceptare; comandă
urmată de executare), contracte complexe sau grupuri de contracte, în cazul
cărora existenţa sau executarea unui contract determină existenţa sau
derularea unuia sau altora, toate contractele din grup conlucrând la
realizarea scopului general al părţilor în cadrului grupului de contracte 83.
6.1.3. Contracte negociate. Contracte de adeziune. Contracte forţate

A. Contractele negociate
Contractul negociat este tipul tradiţional de contract, el fiind rezultatul
discuţiilor dintre părţile contractante care se poartă în aşa numita perioadă
precontractuală. Părţile care negociază au libertatea să pună capăt discuţiilor
pe care le-au început în vederea ajungerii la realizarea acordului de voinţă;
83
GH. PIPEREA, Introducere în dreptul contractelor profesionale, op. cit., p. 70.
această libertate aparţinând fiecărui participant la negociere. Libertatea

contractuală presupune posibilitatea participanţilor la circuitului contractual
de a purta discuţii paralele şi de a compara diversele propuneri sau oferte,
optând pentru cea mai avantajoasă.
Actualul Cod civil, spre deosebire de cel anterior, reglementează expres
regulile referitoare la negocierea contractelor, instituind şi sancţiuni pentru
nerespectarea lor84.
B. Contractele de adeziune
Deşi oamenii sunt egali în drepturi, ei nu sunt egali în fapt. Ca urmare, cei
puternici sau bogaţi au libertatea de a impune celor slabi sau săraci condiţiile
contractuale. Unele mărfuri şi servicii pot fi procurate doar de la anumiţi
profesionişti care impun clienţilor lor contracte tip (contracte tipizate) sau
contracte de adeziune - aşa cum au fost ele intitulate în actualul Cod civil. În
legislaţia anterioară datei de 1 octombrie 2011 nu exista reglementat un
contract cu o asemenea denumire, deşi în practică era foarte des întâlnit. In-
clus în prevederile legale, acest tip de contract s-a transformat din contract
nenumit în contract numit, având denumire consacrată şi reglementare de
sine stătătoare.
Contractul de adeziune este definit în art. 1175 C. civ. ca fiind acel
contract ale cărui clauze esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una
dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le accepte ca atare85. În acest tip de contract, ale
cărui clauze sunt stabilite numai de una dintre părţi, cealaltă parte nu are
posibilitatea de a le discuta sau negocia, ci doar facultatea de a adera la
contract, acceptându-l ca atare, sau de a nu contracta.
De exemplu, într-un contract de furnizare de energie electrică
consumatorul trebuie să încheie contractul, având interesul de a beneficia de
energie electrică; similar, producătorul are interes de a comercializa energia
pe care o produce, încheind contractele corespunzătoare. Mai mult, în
contractele de furnizare de utilităţi, de cele mai multe ori consumatorul nu
are nici posibilitatea de a-şi alege partenerul contractual, deoarece există un
singur furnizor pentru serviciul respectiv.
Multe din contractele profesionale sunt contracte de adeziune. Ele sunt
84
Pentru o analiză referitoare la contractual de negociere, sub denumirea de „acord
de principiu”, a se vedea J. GOICOVICI, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002, p. 47 şi
urm.
85
În Codul civil din Québec, acest contract este prevăzut în articolul 1379 şi este
numit „le contrat d’adhésion”. Dispoziţiile legale au aceeaşi esenţă: „les stipulations
essentielles qu'il comporte ont été imposées par l’une des parties ou rédigées par
elle, pour son compte ou suivant ses instructions, et qu’elles ne pouvaient être
librement discutées’; a se vedea I. BOŢI, Codul civil din Quebec: sursă de inspiraţie în
procesul de recodificare a dreptului civil român, în S.U.B.B. nr. 1/2011, p. 5 şi urm.
foarte frecvente în prezent: contractele de asigurare, contractele de

furnizarea a utilităţilor (apă, gaz, electricitate), contractele de telefonie fixă
sau mobilă, contractele de transport, contractele de servicii de televiziune
prin cablu, contractele bancare (care cuprind o parte nenegociabilă impusă
clientului sub forma unor clauze standard denumite „condiţii generale”),
contractele încheiate pe baza caietelor de sarcini (care sunt parte
componentă din contractul încheiat), contracte de leasing, contracte de
franciză.
Specificul acestor contracte constă în faptul că ele nu se încheie în urma
discuţiilor sau negocierilor libere, la fel ca în dreptul privat clasic, ci prin
adeziune a părţii contractante mai slabe din punct de vedere economic la
proiectul de contract al cărui conţinut este prestabilit de către partea
contractantă mai puternică. Ele derivă din inegalitatea economică care există
între părţile contractante.
Într-o mare parte din contractele încheiate de profesionişti una din
părţile contractante este consumatorul, iar contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori sunt de multe ori contracte de adeziune.
Valabilitatea acestora este supusă prevederilor legislaţiei referitoare la
protecţia consumatorului. Pentru protecţia consumatorilor, a părţii căreia i
s-au impus condiţiile contractuale fără posibilitatea de negociere, art. 1177 C.
civ. arată expres că acest tip de contract rămâne supus legilor speciale şi doar
în completare se vor aplica dispoziţiile Codului civil.
Contractele de adeziune au o parte predeterminată, nenegociabilă, care
se impune uneia din părţi sub forma condiţiilor generale, preţuri sau tarife
minimale ori clauze standard.
Clauzele standard sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi
pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract
fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
În ideea de a proteja partea slabă, anumite clauze standard, impuse părţii
slabe sunt valabile şi produc efecte doar dacă respectă prevederile art. 1203
C. civ. referitoare la clauzele neuzuale.
Pentru ca aceste clauze să producă efecte este necesar să fie acceptate,
în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
C. Contractele forţate sau impuse

Libertatea de contracta se concretizează şi în alegerea partenerului
contractual şi în dreptul de a nu contracta. Cu toate acestea, de foarte multe
ori încheierea sau executarea unor contract este impusă de lege.
Este cazul contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru
accidente de circulaţie necesare pentru a putea circula pe drumurile publice
cu autoturismul, contractul de asigurare a locuinţei pentru unele riscuri
(inundaţie, cutremur etc.). Pentru exercitarea unor profesii reglementate sau
autorizate este necesar să se încheie un contract de asigurare de răspundere

profesională (avocat, practician în insolvenţă, medic). Contractul de muncă
este un contract pe care trebuie să îl închei dacă doreşti să desfăşori
activitate în calitate de salariat86. Intră în această categorie şi contractele pe
care trebuie să le încheie medicii de familie cu casele de sănătate pentru a li
plăti serviciile medicale prestate.
Neîndeplinirea obligaţiei legale de a încheia aceste contracte atrage
sancţionarea celui care nu s-a conformat. De obicei sancţiunea este
administrativă (amendă, suspendarea permisului de conducere) dar poate fi
şi civilă (amenzi cominatorii, daune cominatorii).
6.1.4. Contracte simple. Contracte complexe. Grupuri de contracte

După structura lor, contractele se clasifică în contracte simple, contracte
complexe şi grupuri de contracte.
A. Contractele simple
Majoritatea contractelor sunt contracte simple, adică realizează o singură
operaţiune juridică. De exemplu, prin intermediul contractului de
vânzare-cumpărare se realizează transferul dreptului de proprietate de la
vânzător la cumpărător.
B. Contractele complexe
Contractele complexe sunt acelea prin intermediul cărora se realizează
două sau mai multe operaţiuni juridice. Ele au o structură complexă şi rezultă
din combinarea a două sau mai multe contracte simple.
Contractul complex poate fi privit ca o alăturare a contractelor
componente, fiecare supus regimului său juridic propriu, care va fi aplicabil în
continuare în mod distinct fiecărui contract component. De asemenea, poate
fi considerat ca un unic contract original prin care se realizează o operaţiune
juridică originală; contractul original împrumută trăsături de la componentele
din a căror îmbinarea a rezultat, fără să i se aplice însă regimul juridic al
acestora, regimul juridic propriu fiind şi el unul original.
Un exemplu de acest gen este contractul de leasing, în prezent un
contract numit, reglementat de O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de
leasing.
C. Grupuri de contracte
Prin grup de contracte înţelegem două sau mai multe contracte strâns
legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi
86
Contractul de muncă este şi un contract de adeziune, deoarece o mare parte din
clauze sunt prestabilite de angajator, iar o parte este reglementată prin lege.
87
obiect final, contracte care însă îşi conservă propria individualitate .
Deosebirea esenţială faţă de contractele complexe este aceea că în
grupul de contracte, contractele componente nu se contopesc, nu îşi pierd
individualitatea şi nu generează o operaţiune juridică originală, un hibrid.
În principiu, toate aceste tipuri de contracte pot fi încheiate de
profesionişti fie în realizarea activităţii întreprinderii lor, fie în mod similar de
un neprofesionist. De exemplu, încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare în care un profesionist persoană fizică achiziţionează
produse de papetărie pentru el şi familia sa.
Grupul de contracte cu structură lineară constă într-o înlănţuire de
contracte de aceeaşi natură care are acelaşi obiect material. De exemplu,
seria de vânzări succesive, toate având acelaşi obiect: producătorul vinde
angrosistului care, la rândul său, vinde detailis- tului, care, la rândul său, vinde
acelaşi bun consumatorului.
Grupul de contracte cu structură radiantă constă în aceea că două sau
mai multe subcontracte se grefează pe un contract principal al cărui obiect se
urmăreşte a fi realizat prin executarea tuturor contractelor88 (contractul de
proiectare a unui edificiu în care proiectantul general subcontractează
proiectarea părţilor de arhitectură, a părţii de structură de rezistenţă, partea
de instalaţii electrice, instalaţii termice şi de ventilaţie etc.). Toate contractele
au aceeaşi natură, numai că unul este principal, iar celelalte îi sunt
subordonate şi sunt dependente de cel principal.
În sfera grupului de contracte s-a dezvoltat teoria răspunderii
contractuale pentru fapta altuia ca răspundere autonomă distinctă faţă de
răspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat contractual în mod
direct de creditor. Debitorul va răspunde contractual faţă de creditorul său
pentru faptele terţelor persoane pe care el le-a introdus sau antrenat în
executarea contractului, cum ar fi: proprii prepuşi, subcontractanţii,
partenerii din contractele accesorii etc. Astfel, antreprenorul va fi
răspunzător faţă de clientul său pentru faptele subantreprenorilor cărora le-a
încredinţat executarea unei părţi din contract. Acest tip de răspundere nu era
consacrată în legislaţia din România în vigoare înainte de 1 octombrie 2011.
87
G. VINEY, P. JOURDAIN, Traité de droit civil. Les effets de la responsabilité, ed. a
2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 1033 şi urm.; G. VINEY, Introduction à la responsabilité, ed. a
3-a, LGDJ, Paris, 2008, p. 490-527, p. 563-611 şi urm.; L. POP, Tratat de drept civil.
Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 133, 134; I.
DELEANU, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 43 şi urm.; L. POP, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta
altuia, în Dreptul nr. 11/2003, p. 66 şi urm.; I. DELEANU, Grupurile de contracte şi
principiul relativităţii efectelor contractului - răspunderea contractuală pentru fapta
altuia, în Dreptul nr. 3/2002, p. 15 şi urm.
88
L. POP, op. cit., p. 133.
În prezent, art. 1519 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea pentru

fapta terţilor”, arată că, în lipsă de stipulaţie contrară, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale89.
6.2. Încheierea contractului
Legiuitorul român, în Secţiunea a 3-a intitulată „Încheierea contractului’

din Titlul II - „Izvoarele obligaţiilor’- al Cărţii a V-a - „Despre obligaţii’ - a
Codului civil, a inclus în conceptul de „încheierea contractului” atât elemente
de fond legate de validitatea contractului, cât şi elemente formale, legate de
mecanismul propriu-zis de formare a acordului de voinţă, adică de ofertă şi
acceptare.
În cele ce urmează, mai întâi vom analiza care este mecanismul de
formare a acordului de voinţă, adică modalitatea prin care oferta şi
acceptarea sunt în consens, pentru ca mai apoi să prezentăm care sunt
condiţiile pe care voinţa părţilor trebuie să le respecte pentru a fi valabilă.
Contractul este acordul între două sau mai multe persoane (art. 1166 C.
civ.). Nu este posibilă încheierea unui contract în absenţa acordului de voinţe.
Acordul de voinţă al părţilor se realizează prin ofertă şi acceptare.
Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., contractul se încheie prin negocierea lui
de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
6.2.1. Încheierea contractului prin negociere
Contractul se poate încheia prin negocierea lui de către părţi. Este

suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale
acestuia, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite
ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.
Totuşi, atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la
un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme,
contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea,
potrivit art. 1185 C. civ.
Dacă părţile sunt de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului,
dar nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia
i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la
cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor.
Purtarea unor tratative îndelungi în vederea încheierii unui contract este
89
M. DUMITRU, Drept civil. Teoria generală a contractului profesional, op. cit., p.
123.
frecvent întâlnită în materia raporturilor juridice la care participă

profesioniştii. Până la actuala reglementare negocierea încheierii contractului
şi regulile după care se purtau negocierile nu erau normate. Doctrina a
discutat însă de multe ori pe marginea acestor proceduri prealabile încheierii
contractului care totuşi generau efecte pentru părţile participante la discuţii.
În mod expres legiuitorul, preluând opinia doctrinară unanimă, a
consacrat libertatea deplină a părţilor în iniţierea, desfăşurarea şi ruperea
negocierilor. Iar pentru a nu exista vreo îndoială, a prevăzut expres că nicio
răspundere nu poate fi reţinută în sarcina părţilor pentru eşecul negocierilor.
În sarcina părţilor nu se naşte obligaţia de a contracta, ci de a negocia.
Deşi părţile care negociază nu sunt răspunzătoare de eşecul negocierilor,
totuşi iniţierea, continuarea sau ruperea negocierile contrar bunei-credinţe
sau încălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage răspunderea părţii în
culpă.
Răspunderea este una delictuală, şi nu contractuală. Repararea
prejudiciului va fi supusă principiului reparării integrale, legiuitorul indicând
expres o serie de elemente de care se va ţine seama la stabilirea acestui
prejudiciu: cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către
cealaltă parte la alte oferte şi orice împrejurări asemănătoare90.
6.2.2. Încheierea contractului prin ofertă urmată de acceptare
O altă modalitate de realizare a acordului de voinţe şi de încheiere a

contractului este oferta urmată de acceptarea fără rezerve a ofertei.
A. Oferta
Vom defini oferta ca fiind propunerea pe care o face o persoană altei
persoane sau publicului în general, de a încheia un anumit contract în condiţii
determinate. Ea a mai fost denumită şi policitaţiune.
Înainte de intrarea în vigoarea a actualului Cod civil, principiul libertăţii
contractuale a determinat pe autorii Codului civil să nu impună nicio condiţie
specială de formă pentru valabilitatea ofertei, soluţie care ni se părea a fi
optimă. În prezent, dacă pentru încheierea valabilă a contractului este cerută
o anumită formă, potrivit art. 1187 C. civ., oferta şi acceptarea trebuie emise
în forma cerută de lege pentru încheiere valabilă a contractului. Ni se pare o
condiţie greoaie, gândindu-ne la încheierea unui contract solemn sau a unui
contract real. În însăşi definiţia ofertei se precizează că aceasta trebuie să
conţină suficiente elemente pentru formarea contractului, urmând ca
aspectele referitoare la formă să fie ulterior îndeplinite.
Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen. Importanţa termenului
90
L. POP, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, op. cit., p. 111; G.
VINEY, op. cit., p. 545-557.
apare în ceea ce priveşte efectele obligatorii ale ofertei. Oferta fără termen
de acceptare adresată unei persoane absente trebuie menţinută un termen
rezonabil91, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze şi să expedieze acceptarea, potrivit art. 1193 C. civ.
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente
rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată, afară de cazul ofertei
transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la
distanţă.
Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un
anumit termen. Declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce
niciun efect.
Oferta trebuie să întrunească următoarele condiţii pentru a produce
efecte juridice92:
- să fie neechivocă, certă şi definitivă, adică să fie făcută fără rezerve;
- să fie fermă, cu intenţia clară a ofertantului de a se angaja juridic;
- să fie precisă şi completă, în sensul de a conţine suficiente elemente
ale contractului precum şi clauzele acestuia pentru a permite prin simpla ei
acceptare încheierea contractului.
B. Acceptarea ofertei
Vom defini acceptarea ca fiind o manifestare a voinţei juridice a unei
persoane de a încheia un contract în condiţiile prevăzute în oferta ce i-a fost
adresată. În acest scop, Codul civil, în art. 1196, formulează în termeni
generali că orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă astfel cum aceasta
a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei.
Acceptarea poate fi expresă (scris sau verbal, inclusiv printr-un semn
specific, în cazul licitaţiilor publice) şi tacită (când rezultă din acţiuni sau
atitudini care pot fi interpretate ca acceptare). Tăcerea destinatarului sau
inacţiunea nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege
(de exemplu, în cazul ofertelor de purgă), din acordul părţilor, din practicile
statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
Acceptarea se va adresa numai ofertantului şi va fi pură şi simplă, în
sensul că va trebui să nu conţină propuneri de modificare a clauzelor, rezerve
91
Cu privire la noţiunea de „rezonabil” din Codul civil, a se vedea B. V IULEŢ, Despre
rezonabilitate în noul Cod civil, în C.J. nr. 11/2010, care relativ la acest subiect afirmă că
„Nevoia de modernizare a noului Cod civil a supralicitat gradul de maturizare a societăţii
româneşti, instituind în mod prematur un sistem de evaluare a unor situaţii juridice bazat
pe un grad ridicat de subiectivism şi relativitate, pe care practicienii nu îl vor putea gestiona
în mod just, generând astfel premisele unor soluţii injuste şi inacceptabile”.
92
144.
etc.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la
destinatar. Este necesar ca acceptarea să ajungă la ofertant în termenul de
acceptare. Dacă acceptarea ajunge la ofertant după împlinirea termenului -
deci este o acceptarea tardivă - ea va produce efecte doar dacă autorul
ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.
Dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau dacă
destinatarul o refuză, oferta rămâne fără efecte.
6.2.3. Conţinutul contractului

Părţile sunt libere să stabilească conţinutul contractului, putând stabili
orice clauze pe care le consideră potrivite. Condiţia este ca acestea să nu
contravină normelor de ordine publică şi bunelor moravuri.
Părţile pot cuprinde în conţinutul contractului şi clauze standard,
omniprezente în cazul contractelor de adeziune, sau a contractelor forţate.
Clauzele standard sunt stipulaţii stabilite în prealabil de una dintre părţi
pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract
fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
În contracte, mai ales în contractele de adeziune, se pot regăsi anumite
clauze pe care legiuitorul le califică drept clauze neuzuale. Este vorba de
clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune: limitarea
răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda
executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi:
decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a
opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane,
reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau
prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor jude-
cătoreşti. Sunt clauze omniprezente în contractele de credit bancar, de
furnizare de utilităţi, de leasing în general, în contractele încheiate între
profesionişti şi profani şi care sunt propuse şi impuse de profesionist.
Clauzele neuzuale nu produc efecte decât dacă sunt acceptate în mod
expres, în scris, de cealaltă parte. Ca urmare, pentru încheierea contractelor
ce includ clauze din categoriile amintite este necesară, pe lângă exprimarea
consimţământului în general, şi exprimarea unui consimţământ special,
suplimentar, pentru fiecare clauză neuzuală. Mai mult, pentru clauzele
neuzuale se impune şi o condiţie de formă pentru exprimarea
consimţământului, şi anume forma scrisă.
6.3. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului

Potrivit dispoziţiilor art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru
validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul
părţilor, un obiect determinat şi licit, precum şi o cauză licită şi morală.

În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta
trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile.
6.3.1. Capacitatea de a contracta
Conform art. 1180 C. civ., poate contracta orice persoană care nu a fost
declarată incapabilă de către lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.
Capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia. Regula prevăzută de
art. 1180 C. civ. se aplică atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice.
Textele de lege care reglementează incapacitatea de a contracta sunt de
strictă interpretare.
Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale de a contracta.
A. Incapacităţi generale
Incapabilul nu poate încheia niciun contract, atunci când incapacitatea de
exerciţiu este generală.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu au capacitate de exerciţiu,
orice contract fiind posibil a fi încheiat numai prin reprezentantul lor legal.
Minorul poate încheia singur doar contracte cu o valoare patrimonială foarte
redusă. Un minor care a împlinit vârsta de 14 ani, având capacitate de
exerciţiu restrânsă, va putea încheia singur anumite acte juridice, dar numai
în măsura în care nu-i produc o leziune.
Interzisul judecătoresc este persoana pusă sub interdicţie datorită
alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale. Pe durata punerii sub interdicţie,
lipsind capacitatea de exerciţiu, persoana respectivă nu poate încheia niciun
fel de contract. dacă s-ar încheia un asemenea contract, el este lovit de
nulitate relativă. O persoana alienată mintal sau debilă mintal, dar nepusă
sub interdicţie, are capacitate de exerciţiu şi poate încheia contracte. Dacă se
va cere anularea contractului pe motiv de alienaţie sau debilitate mintala, va
trebui să se facă dovada unei asemenea incapacităţi de fapt.
B. Incapacităţi speciale
Există unele incapacităţi care constau în faptul că anumite persoane nu
pot încheia unele contracte. Articolul 950 pct. 4 din vechiul Cod civil prevedea
ca sunt incapabili de a contracta „în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit
oarecare contracte”, concluzie care poate fi dedusă şi din conţinutul art. 1180
C. civ.
Prin noul Cod civil a fost eliminată interdicţia vânzării între soţi,
consacrată de art. 1307 din vechiul Cod civil, care prevedea că soţii sunt
incapabili de a vinde unul altuia. Mai mult, în prezent, potrivit Codului civil,
soţii pot să îşi separe bunurile în timpul căsătoriei şi să îşi stabilească anual
regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei: comunitate legală,

comunitate convenţională sau separaţie de bunuri.
Incapacităţile speciale sunt următoarele:
1) Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici,
consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea, sub
sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 1653 C. civ.
2) Potrivit art. 1654 C. civ., sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă,
executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa
condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile
pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Aceste persoane nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru
un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori
exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui
administrare o supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se sancţionează cu
nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută._
6.3.2. Consimţământul
6.3.2.I. Noţiune
Prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă a părţilor la

formarea unui contract. Articolul 1179 C. civ. se referă la „consimţământul
părţiloi1’, înlăturându-se astfel formularea nefericită a fostului art. 948 pct. 2,
care avea în vedere „consimţământul valabil al parţii ce se obligă’.
Nu este posibilă încheierea unui contract în absenta consimţământul.
Potrivit art. 1204 C. civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi
exprimat în cunoştinţă de cauză.
Vom face însă distincţie între absenţa consimţământului şi viciile
acestuia. Lipsa consimţământului împiedică formarea convenţiei. De aceea
consimţământul este considerat un element esenţial pentru validitatea
contractului. Absenţa totală a consimţământului atrage nulitatea absolută a
contractului. În cazul viciilor de consimţământ, consimţământul există, dar nu
respectă anumite cerinţe impuse pentru a fi valabil, sancţiunea care intervine
fiind, în principiu, nulitatea relativă (anularea).
Potrivit art. 1240 C. civ. consimţământul, voinţa de a contracta, poate fi

exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi manifestată şi printr-un
comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite
între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare.
6.3.2.2. Viciile de consimţământ

Nu este suficient ca consimţământul să existe, se impune ca el să fie şi
valabil, adică neviciat. Potrivit art. 1204 C. civ., consimţământul părţilor
trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
A. Eroarea
Eroarea este reprezentarea falsă, inexactă, a realităţii cu ocazia încheierii
unui contract.
Potrivit art. 1207 C. civ., partea care, la momentul încheierii contractului,
se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă
parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat
eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.
Nu orice eroare însă constituie viciul de consimţământ, ci, potrivit art.
1207 C. civ., eroarea este considerată viciu al voinţei doar dacă este esenţială.
Eroarea este esenţială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei
calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de
către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a
acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Raportat la elementul real asupra căruia poartă reprezentarea falsă,
eroare poate fi de fapt (se înfăţişează ca o reprezentare inexactă a realităţii)
şi de drept (când ea se refera la existenţa sau conţinutul unui act normativ).
Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
Raportat la influenţa pe care o eroarea o exercită asupra con-
simţământului parţii, ea poate fi: eroare obstacol; eroare viciu de
consimţământ; eroare indiferentă.
Eroarea obstacol este acea eroare distructivă de voinţă, deoarece
împiedică formarea acordului de voinţă şi, în consecinţă, a contractului.
Astfel, o parte are credinţa că vinde un bun, iar cealaltă parte că i se donează.
Eroarea constituie deci un obstacol la formarea consimţământului.
Eroarea-obstacol poate viza natura juridică a contractului (error in negotio)
sau identitatea obiectului contractului (error in corpore). De exemplu, una
dintre părţi crede că vinde un lucru, iar cealaltă parte că cumpăra alt lucru.
Eroarea viciu de consimţământ nu împiedică formarea consimţământului,
dar alterarea sa duce la nulitatea relativă a contractului.
Eroarea poate exista asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra
unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale
de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
Eroarea asupra persoanei. La contractele cu titlu oneros sunt indiferente
identitatea şi calitatea persoanei cu care s-a încheiat contractul. Fac excepţie
contractele încheiate intuitupersonae, adică acele convenţii încheiate în
consideraţia persoanei (de exemplu: contractele de societate, depozit,
împrumut, mandat, contractul cu un avocat, medic, arhitect, muzician, pictor
etc.). Eroarea poate purta asupra identităţii (fizice sau civile) persoanei
cocontractantu- lui sau asupra însuşirilor substanţiale ale persoanei,
determinante la încheierea contractului.
Eroarea indiferentă nu influenţează în niciun fel consimţământul şi
contractul încheiat.
Există câteva situaţii în care eroarea nu poate fi invocată:
- eroare este nescuzabilă şi contractul nu poate fi anulat dacă faptul
asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu
diligenţe rezonabile;
- eroarea de drept. Codul civil consacră eroarea de drept ca viciu de
consimţământ doar dacă priveşte o normă juridică considerată determinantă
de părţi la încheierea contractului, ceea ce este o chestiune subiectivă şi greu
de probat. Însă nu întotdeauna eroarea de drept poate fi invocată. Este cazul
dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile, care sunt prezumate a fi
cunoscute;
- eroarea asumată. Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă
asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel
care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta;
- eroarea de calcul. Simpla eroare de calcul nu atrage anularea
contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, concreti- zându-se
într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.
Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi._
Sancţionarea erorii. Pe ideea salvării contractului anulabil legiuitorul a
găsit o soluţie remediu, care să înlocuiască soluţia anulării contractului şi să îl
menţină, sub denumirea marginală „Adaptarea contractului”, în cuprinsul art.
1213 C. civ. Este o adaptare a contractului realizată de părţile contractante, şi
nu de instanţă, mai precis de către partea care nu a fost în eroare şi care
adaptează contractul la cerinţele eronate ale părţii aflate în eroare. Aceasta
este moneda de schimb pentru ca cel care s-a aflat în eroare să renunţe la
acţiunea în anularea contractului. Eroarea este transformată în realitate prin
manifestarea de voinţă a contractantului care nu s-a aflat în eroare şi care
execută sau este pe punctul de executa contractul.

Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului
pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută
contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles
această din urmă parte. Condiţia este ca cocontractantul să dorească să
execute sau să execute contractul aşa cum l-a înţeles partea aflată în eroare.
Proba erorii se poate face prin orice mijloc de probă şi cade în sarcina
celui care o invocă.
B. Dolul
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o
eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant
asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
Este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane prin folosirea de mijloace viclene în scopul de a o determina să
încheie contractul. Dolul a mai fost denumit eroare provocată sau o
circumstanţă agravantă a erorii. Dolul conţine un element intenţionat (voinţa
de a induce în eroare) şi un element material (folosirea de mijloace viclene
pentru realizarea intenţiei de inducere în eroare). Simpla exagerare în scop
de reclamă a calităţii mărfurilor oferite spre vânzare, precum şi trecerea sub
tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul le-ar descoperi singur, nu
constituie dol (dolus bonus).
Dolul va fi principal atunci când el a fost determinant la încheierea
contractului şi incidental, când eroarea provocată nu a fost determinantă.
Tăcerea nu constituie prin ea însăşi un dol, dar poate fi constitutivă de
dol numai când reticenţa se referă la unele elemente asupra cărora partea,
dată fiind pregătirea sa tehnică şi profesională, era obligata să informeze pe
cocontractant.
Orice activitate dolosivă presupune existenţa următoarelor condiţii:
eroarea să fi fost determinantă la încheierea contractului; să provină de la
cealaltă parte; să fie anterioară încheierii contractului; dolul să fie dovedit,
căci nu se prezumă niciodată.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul,
prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. Anularea contractului este
posibilă şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar în anumite situaţii.
În caz de dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
C. Violenţa
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul
unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului
său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav
şi iminent.
Acest viciu de consimţământ constă în constrângerea sau ameninţarea
unei persoane cu un rău injust, de natură a-i insufla o temere care o
determină să încheie un act juridic pe care, altfel, nu l-ar fi încheiat. Practic, în
cazul violenţei nu ne aflăm în prezenta unei vicieri a consimţământului, ci, pur
şi simplu, în absenţa sa. Libertatea de decizie a persoanei este afectată. Dacă
n-ar fi existat constrângerea fizică sau morală, partea nu ar fi încheiat
contractul.
Violenţa presupune existenţa a două elemente: ameninţarea cu un rău
injust şi insuflarea unei temeri de natură a determina victima să încheie
contractul. Răul cu care victima este ameninţată poate prezenta forma
constrângerii fizice (omor, lovituri, privare de libertate etc.), morală (atingeri
aduse onoarei, reputaţiei etc.) sau patrimonială (distrugerea unor bunuri,
sistarea unor plaţi etc.). Răul cu care se ameninţă partea trebuie să fie
iminent şi să aibă o anumită gravitate.
Actele de violenţă pot proveni de la o parte contractantă, dar şi de la un
terţ. Atrage anularea însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost
viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de
către terţ. Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde
pentru prejudiciile ce ar rezulta.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este
îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat
violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea
acestuia la momentul încheierii contractului. Contractul încheiat de o parte
aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a
profitat de această împrejurare. Deci aprecierea violenţei va fi făcută de
judecător după criterii subiective.
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul
unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violenţă, nu atrage
anularea contractului.
Violenţa ca viciu de consimţământ va putea fi dovedită prin orice mijloc
de probă, iar sarcina probei este a celui care invocă violenţa la încheierea
contractului. Sancţiunea contractului încheiat sub violenţă este nulitatea
relativă. Dacă prin exercitarea violenţei s-a produs părţii şi un prejudiciu,
autorul va fi obligat şi la plata daunelor.
În caz de violenţă cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a
pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
D. Leziunea
Sub imperiul actualului Cod civil, leziunea este un viciu de consimţământ
cu un domeniu de incidenţă general. Ea implică, în mod cumulativ, un
dezechilibru flagrant între prestaţii şi exploatarea unuia dintre partenerii
contractuali.
Articolul 1206 alin. (2) C. civ. prevede că „de asemenea, consimţământul
este viciat în caz de leziune”. Pare vădit că, în concepţia redactorilor
actualului Cod civil, leziunea se prezintă ca un viciu de consimţământ. Mai
mult, faptul că leziunii i s-a dat o astfel de calificare juridică se desprinde şi
din art. 1221 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „există leziune atunci când una
dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa
de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Leziunea constă într-o pagubă materială pe care o suportă una dintre
părţile contractante, din cauza disproporţiei vădite de valoare între prestaţia
la care s-a obligat şi prestaţia pe care urma să o primească în schimbul ei.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă
prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Chiar dacă, în contextul actualului Cod civil, leziunea este de aplicaţie
generală, nu înseamnă că ea este compatibilă cu absolut toate contractele.
Potrivit art. 1224 C. civ., cu denumirea marginală „Inadmisibilitatea leziunii’,
nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi
alte contracte anume prevăzute de lege.
Sancţionarea leziunii. Articolul 1222 C. civ. evidenţiază sancţiunile pe care
le atrage instituţia investigată: în cazul unui contract lezionar, partea al cărei
consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la
care ar fi îndreptăţită. Înţelegem de aici că victima leziunii nu este ţinută să
distrugă contractul, ci poate opta pentru menţinerea sa, având loc

micşorarea propriei obligaţii.
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte
oferă, în mod echitabil, o reducere a creanţei sau, după caz, o majorare a
propriei obligaţii. În această situaţie se vor aplica regulile referitoare la
adaptarea contractului.
Cu excepţia leziunii asupra minorului, acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la
momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea
lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
6.3.3. Obiectul contractului

Obiectul este unul dintre elementele esenţiale pentru validitatea
contractului. Potrivit art. 1225 C. civ., obiectul contractului îl reprezintă
operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea
nulităţii absolute. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau
contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul (a da, a
face sau a nu face). Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie
determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Dacă obiectul ar lipsi, contractul ar fi inexistent.
Referindu-se la obiectul convenţiilor, Codul civil mai prevede că doar
lucrurile care se află în circuitul civil pot fi obiectul unui contract, că obligaţia
trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa, precum şi
faptul că pot forma obiectul obligaţiei şi lucrurile viitoare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului.

1. Bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să existe în
viitor. Este posibil ca lucrul să nu existe în prezent, dar el să existe în viitor.
Bunurile viitoare pot forma obiectul contractelor şi cel mai frecvent este
întâlnită vânzarea unor astfel de bunuri în raporturile comerciale.
2. Bunul să fie determinat sau determinabil la încheierea contractului.
Un asemenea bun poate fi cert (când este determinat în individualitatea sa)
sau de gen (când este determinat în specia sa). Bunurile de gen trebuie să fie
determinate în contract prin cantitatea şi calitatea lor.
3. Bunul să fie posibil din punct de vedere material şi juridic, deoarece
nimeni nu se poate obliga la imposibil. O asemenea imposibilitate trebuie să
fie absolută. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale,
una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de
cazul în care prin lege se prevede altfel.

4. Bunul să fie în circuitul civil.
5. Obiectul contractului este obligatoriu să fie un fapt personal al celui
care se obligă, deoarece nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Spre
deosebire de situaţia vechii reglementări, se recunoaşte însă valabilitatea
vânzării bunului altuia. Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ
pot face obiectul unei prestaţii. Debitorul este obligat să le procure şi să le
transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate93 94 95 96
97 98
.
Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie
determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi
echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea
sa este în mod manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va
stabili, după caz, preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în
vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi
prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un
preţ rezonabil.
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei
sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel
93
Potrivit art. 1683, cu denumirea marginală „Vânzarea bunului altuia„(1) Dacă, la data
încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află
în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. (2) Obliga-
ţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a
bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct
ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. (3) Dacă din
lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării
contractului de vânzare de către proprietar. (4) În cazul în care vânzătorul nu asigură
transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere
rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-in-
terese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior
nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă
poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţi-
onal cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în
care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
98 În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte,
în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. (referitoare la garanţia pentru
evicţiune, n.n.). Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului
cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite ram-
bursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuard’.
99 100 101 102

puţin de nivel mediu .
6.3.4. Cauza în contracte

Potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte
să încheie contractul. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Cauza constituie unul din elementele esenţiale pentru validitatea
contractului. Ea constituie motivul psihologic determinant al acestuia şi
constă în reprezentarea scopului concret în vederea realizării căruia se
consimte la asumarea obligaţiei. Nu se poate asuma o obligaţie în absenţa
unui scop. Într-un contract de vânzare, cauza obligaţiei cumpărătorului este
dobândirea bunului, iar cauza obligaţiei vânzătorului este obţinerea preţului.
Cauza este distinctă de consimţământ şi de obiectul obligaţiei.
Condiţiile de validitate a cauzei sunt următoarele:

1. Cauza să existe. În caz contrar obligaţia nu mai este valabilă. Înseamnă
că debitorul s-a obligat în credinţa greşită a existenţei cauzei (de exemplu,
cumpărătorul achită preţul, fără să ştie însă că bunul cert pe care voia să-l
cumpere a pierit anterior încheierii contractului). Lipsa cauzei atrage
anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
calificat şi poate produce alte efecte juridice.
2. Cauza obligaţiei să fie licită. Ea este ilicită când este contrară legii şi
ordinii publice. Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, adică atunci când
actul juridic este încheiat în scopul fraudării legii. Este nulă vânzarea care
ascunde o donaţie întemeiată nu pe inten-
ţia de a gratifica, ci pe o contraprestaţie cu caracter ilicit. Dovada caracterului
ilicit al cauzei se poate face prin orice mijloc de probă.
3. Cauza să fie morală, adică să nu fie contrară bunelor moravuri.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă
este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după
99
Dezacordul asupra calităţii este reglementat de dispoziţiile art. 1691 C. civ., potrivit
căruia „(1) În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care
vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru
executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi,
va desemna de îndată un expert în vederea constatării. (2) Prin aceeaşi hotărâre se
poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. (3) Dacă păstrarea bunului ar
putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea
dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
102 Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare
celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o
localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz
contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei’.
împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Chiar dacă nu a fost exprimată cauza în contract, în mod expres,
convenţia rămâne valabilă. Existenţa unei cauze valabile se prezu- mă până la
proba contrară. Înscrisul care ar constata obligaţia este valid, deşi din
conţinutul său nu rezultă cauza (de exemplu, mă oblig să plătesc o sumă de
bani, fără să menţionez în act dacă plata se face cu titlu de împrumut sau cu
altă destinaţie).
6.4. Forma contractului

Conform principiului consensualismului, manifestarea de voinţă nu este
supusă, în principiu, unor formalităţi. Aceasta înseamnă ca părţile sunt libere
să-şi manifeste consimţământul în orice formă ar dori ele.
Deşi marea majoritate a contractelor sunt consensuale, legea poate
prevedea expres o anumită formă solemnă, ca o condiţie pentru însăşi
validitatea contractului. Principiul formalismului, ca o excepţie de la cel al
consensualismului, condiţionează validitatea contractelor de exprimarea
consimţământului părţilor într-o formă solemnă.
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură
privată sau autentic. Prin excepţie, convenţiile care strămută sau constituie
drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară trebuie să fie
încheiate prin înscris autentic, în afara altor cazuri prevăzute de lege.
Sancţiunea care intervine este cea a nulităţii absolute. Contractul încheiat
în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa
valabilă, este lovit de nulitate absolută.
Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită
formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă
forma nu a fost respectată, potrivit art. 1242 C. civ.
Modificarea contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege
pentru încheierea sa, dacă prin lege nu se prevede altfel.
1. Cazurile în care forma solemnă este cerută de lege ca o condiţie de
validitate a contractului. Asemenea contracte mai sunt denumite şi solemne.
Contractul solemn se încheie valabil numai prin exprimarea
consimţământului părţilor într-o anumită formă solemnă, prevăzută ad
validitatem printr-o dispoziţie expresă a legii. Forma solemnă este un
element constitutiv al acestui contract şi o condiţie esenţială a validităţii sale.
Forma pe care o îmbracă contractul solemn este cea a unui înscris autentic.
Atât Codul civil, cât şi unele legi speciale prevăd în mod expres contractele
care trebuie să îndeplinească forma solemnă, ca o condiţie ad validitatem:
contractul de donaţie (fac excepţie darurile manuale şi donaţiile indirecte);
ipoteca imobiliară convenţională; subrogarea în drepturile creditorului,
consimţită de debitor etc.
2. Cazuri în care formalitatea este cerută de lege ca o condiţie

deprobaţiune a contractului. Uneori, legea cere forma scrisă a contractului,
dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru proba lui (ad probationem).
Forma cerută ad probationem se materializează în scris. Legea cere forma
scrisă ad probationem în cazul tranzacţiei, contractului de locaţiune,
contractului de asigurare, contractului de depozit voluntar. De asemenea, în
cazul contractului de adeziune în care se folosesc formulare tipizate forma
scrisă este cerută ad probationem.
3. Cazuri în care legea impune anumite forme de publicitate. Sunt situaţii

în care legea impune anumite tehnici juridice de natură a asigura dobândirea,
constituirea, certitudinea, evidenţa şi opozabilitatea faţă de terţi a
contractelor prin care se constituie, transmit sau se sting drepturi reale
imobiliare. Prin publicitatea imobiliara se aduce la cunoştinţa terţilor situaţia
juridică a bunurilor imobile aflate în circuitul civil; permite statului să exercite
un control eficient asupra schimbărilor ce se produc în situaţia materială a
imobilelor (prin partaj, schimbarea destinaţiei sau categoriei de folosinţă etc.)
şi în situaţia juridică a acestora (de exemplu: înstrăinare, grevare cu sarcini
etc.). 103
6.5. Nulitatea contractului
6.5.1. Regimul juridic al nulităţii contractelor
Nulitatea este o sancţiune civilă constând în desfiinţarea cu efect

retroactiv (de la data încheierii sale) a contractului încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale (de fond şi de formă). Un asemenea contract, încheiat în
dispreţul legii, nu poate produce efecte juridice.
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru
încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune. Nulitatea se aplică oricărui contract.
Dacă sub vechea reglementare nulitatea putea fi doar judiciară, adică
putea fi constată sau declarată doar de o instanţă judecătorească, în prezent
se consacră şi nulitatea amiabilă. Astfel, potrivit art. 1246 C. civ., dacă prin
lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau
declarată prin acordul părţilor. Nulitatea amiabilă poate fi însă şi un mijloc de
a frauda legea, având în vedere efectele retroactive ale nulităţii.
Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate
absolută sau relativă. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată
103 Cazul contractelor reale - în care, nefiind suficient acordul de

voinţe al părţilor la încheierea contractului, legea impune necesitatea
tradiţiunii lucrului.
nescrisă.
A. Nulitatea absolută
Aceasta intervine atunci când la încheierea contractului s-a încălcat o
dispoziţie legală instituită pentru ocrotirea unui interes general. Contractul
este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi
atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general.
Cazurile când operează nulitatea absolută sunt următoarele:
a) când contractului îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale,
structurale (consimţământul, obiectul, cauza) sau atunci când obiectul ori
cauza sunt ilicite sau imorale, în anumite situaţii. În ceea ce priveşte
consimţământul, va opera nulitatea absolută numai prin intervenţia unei
erori-obstacol sau dacă, pur şi simplu, consimţământul ar lipsi cu desăvârşire;
b) contractul a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate de
folosinţă sau încalcă o prohibiţie legală de a contracta instituită din raţiuni
sau interese publice;
c) contractul s-a încheiat fără respectarea formei solemne prevăzuta de
lege pentru însăşi validitatea lui (ad validitatem);
d) în cazul în care contractul a fost încheiat prin fraudarea legii. Frauda
constă în încălcarea intenţionată de către părţi, prin folosirea unor mijloace
viclene, a dispoziţiilor imperative ale legii cu ocazia încheierii contractului.
Astfel se poate recurge la eludarea legii (care constă în ocolirea sau evitarea
intenţionată a respectării sau aplicării întocmai a unor dispoziţii normative cu
ocazia încheierii contractului) sau simulaţia ilicită (când se urmăreşte un scop
ilicit pentru fraudarea legii sau interesele statului).
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are un interes
juridiceşte ocrotit. Pe lângă părţile contractante, succesorii acestora şi
creditorii chirografari mai pot invoca nulitatea absolută, precum şi instanţa
din oficiu.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată
oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.
Un contract lovit de nulitate absolută nu poate fi confirmat decât în
cazurile prevăzute de lege. Părţile nu pot, de comun acord, să valideze un
asemenea contract.
B. Nulitatea relativă
Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru
ocrotirea unui interes particular este anulabil. Contractul este anulabil când
au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu,
când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri
anume prevăzute de lege.
Exemple de cauze de nulitate relativă sunt următoarele:

a) consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost viciat prin
eroare, dol, violenţă ori leziune;
b) contractul a fost încheiat de persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care au
acţionat fără a respecta prevederile legale referitoare la suplinirea sau
întregirea capacităţii lor. Contractul încheiat de minorul sub 14 ani, de
alienatul mintal ori debilul mintal pus sub interdicţie judecătorească, precum
şi de reprezentantul lor legal atunci când nu a existat încuviinţarea instanţei
de tutelă când aceasta era cerută de lege, este lovit de nulitate relativă.
Aceeaşi sancţiune se va aplica şi contractelor încheiate de minorul care a
împlinit 14 ani, fără încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, când
aceasta era impusă de lege;
c) contractul încalcă o prohibiţie legală de a contracta instituită în scopul
ocrotirii unor interese personale;
d) lipsa cauzei, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat
şi poate produce alte efecte juridice.
Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de partea ori de persoana
ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului. Nulitatea relativă
nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
Acţiunea în anulare este supusă prescripţiei extinctive. Nulitatea relativă
poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit
de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului
poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare (expresă sau tacită)
de persoana care avea dreptul să o invoce. Între părţi, efectul confirmării este
acela că nulitatea dispare cu efect retroactiv. Atunci când confirmarea putea
fi făcută de mai multe persoane şi numai una dintre ele confirmă contractul
anulabil, confirmarea efectuată de aceasta nu operează şi în ceea ce-i
priveşte pe ceilalţi, care rămân în drept să invoce nulitatea relativă. Faţă de
terţi, nulitatea relativă va produce efecte pentru viitor.
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în
chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.
6.5.2. Salvarea contractului

Nulitatea parţială. În ideea salvării contractului, Codul civil prevede:
clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt
considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă
sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi
încheiat. În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt
înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile. Aceste dispoziţii se aplică în

mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale im-
perative şi sunt considerate de lege nescrise.
Nulitatea contractului plurilateral. În cazul contractelor cu mai multe

părţi - cum este cazul contractului de societate - în care prestaţia fiecărei
părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în
privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului,
afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa
contractului.
Refacerea contractului nul. Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în
parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii
lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru
viitor, iar nu şi pentru trecut.
Conversiunea contractului. Un contract lovit de nulitate absolută va

produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile
de fond şi de formă prevăzute de lege. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă
intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit
de nulitate sau reiese în chip neîndoielnic din scopurile urmărite de părţi la
data încheierii contractului.
Validarea contractului nul. Contractul afectat de o cauză de nulitate este

validat atunci când nulitatea este acoperită. Nulitatea poate fi acoperită prin
confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege. Confirmarea unui
contract anulabil rezultă din voinţa, expresă sau tacită, de a renunţa la
dreptul de a invoca nulitatea. Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.
Confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi
atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva
însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.
Adaptarea contractului. Dacă o parte este îndreptăţită să invoce

anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că
doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de
partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost
încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. În acest caz, după ce a
fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce
anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea,
cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost
notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată,
să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere
contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. Dacă declaraţia
a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul anterior sau
contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi

notificarea de mai sus este considerată lipsită de efecte104.
6.5.3. Efectele nulităţii contractului
Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi
fost niciodată încheiat.
Efectul principal al nulităţii absolute şi relative este acela că desfiinţarea
contractului se face retroactiv.
Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor
subsecvente încheiate în baza lui.
Dacă între momentul încheierii contractului şi până la anulare nu a fost
pus în executare, situaţia este simplă, deoarece părţile se află în situaţia în
care nu ar fi contractat vreodată.
În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să
restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit
prevederilor art. 1639-1647 C. civ., chiar dacă acestea au fost executate
succesiv sau au avut un caracter continuu.
Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate vor fi
restituite, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii contractului
(restitutio în integrum), cu unele excepţii.
Faţă de terţi, nulitatea contractului produce acelaşi efect retroactiv,
deoarece se consideră că părţile nu puteau transmite mai multe drepturi
decât aveau ele (nemo plus juris adalium transferre potest quam ipse habet).
Desfiinţându-se drepturile părţii contractante, în egală măsură se desfiinţează
şi drepturile dobânditorilor (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). Şi
de la această regulă există o serie de excepţii.
A. Daune-interese în cazul nulităţii contractului

În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă
menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.
În cazul unui contract lezionar, partea al cărei consimţământ a fost viciat
prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea
obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
Înţelegem de aici că victima leziunii nu este ţinută să distrugă contractul, ci
poate opta pentru menţinerea sa, având loc micşorarea propriei obligaţii.
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă
parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o
104
165.
majorare a propriei obligaţii. În această situaţie se vor aplica regulile de la

adaptarea contractului.
Cu excepţia leziunii asupra minorului, acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la
momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea
lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă
autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul
contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la
repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie.
B. Interpretarea contractelor
Articolul 1266 C. civ. referitor la interpretarea contractului prevede că
aceasta se realizează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul
literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între
altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile
statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii
contractului.
Cât priveşte clauzele îndoielnice, în art. 1268 C. civ. se arată că acele
clauze susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se
potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului. Ele se interpretează
ţinând seama, între altele, de împrejurările în care a fost încheiat, de
interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi
expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a
contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi. Clauzele destinate să
exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un
caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres
prevăzute.
În art. 1269 C. civ. sunt stabilite reguli subsidiare de interpretare: dacă,
după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă; stipulaţiile înscrise în
contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.
C. Efectele contractului
Contractul este cel mai important izvor de obligaţii. Principalul efect al
unui contract valabil încheiat este acela de a genera, modifica sau stinge
raporturi obligaţionale al căror conţinut este constituit din drepturi şi obligaţii
contractuale.
Când se vorbeşte de efectele contractului se are în vedere în primul rând
obligativitatea acestuia în raport cu părţile contractante, dar şi în raport cu
instanţă sau cu terţi oarecare.

Unul dintre principiile care guvernează efectele contractului este
principiul forţei obligatorii, consacrat în art. 1270 C. civ.: „Contractul valabil
încheiat are putere de lege între părţile contractante”. Altfel spus, contractul
este legea părţilor. Articolul reia într-o formă destul de asemănătoare
articolul 969 din vechiul Cod civil, a cărui formă era: „convenţiile legal făcute
au putere de lege între părţile contractante’.
O consecinţă a puterii obligatorii a contractului o reprezintă ire-
vocabilitatea contractului. Puterea obligatorie a contractului face ca nici una
din părţi să nu-l poată modifica unilateral. Revocarea contractului va fi
posibilă numai prin acordul de voinţă al ambelor părţi. Principiul cunoaşte
însă şi unele excepţii. Astfel, este posibilă denunţarea unilaterala a unui
contract, dar numai în cazurile prevăzute de lege. Este ceea ce afirmă şi art.
1270 alin. (2) C. civ., care prevede: „contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul părţilor şi din cauze autorizate de lege”.
Determinarea sferei persoanelor între care există legătură obli- gaţională,
precum şi problema extinderii acestei legături asupra altor persoane va fi
abordată în cadrul principiului relativităţii efectelor contractului. Potrivit
acestui principiu, consacrat în art. 1280 C. civ., contractul produce efecte
doar între părţile contractante, dacă prin lege nu se prevede altfel. El nici nu
profită nici nu dăunează celor care nu au participat la încheierea contractului.
Noul Cod civil consacră în art. 1281 principiul opozabilităţii efectelor
contractului. Potrivit textului de lege, contractul este opozabil terţilor, care
nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se
pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere
executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, deşi
un contract nu generează pentru terţi drepturi şi obligaţii (aşa cum consacră
principiul relativităţii), totuşi terţii nu pot face abstracţie de realitatea pe care
încheierea unui contract o generează şi pe care sunt ţinuţi să o respecte. Mai
mult, dacă doresc, ei pot să invoce în sprijinul drepturilor lor situaţia
nou-creată ca urmare a convenţiei încheiate.
Capitolul VII. Executarea
obligaţiilor
Orice raport juridic este încheiat cu convingerea că obligaţiile vor fi
executate voluntar, fără a se apela la constrângere.
O reluare a principiului forţei obligatorii este făcută de art. 1516 alin. (1)
C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi
la timp a obligaţiei. În cazul în care, fără justificare, debitorul nu îşi execută
obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
- să ceară sau, după caz, să se treacă la executarea silită a obligaţiei;
- să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
- să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său.
7.1. Executarea de bunăvoie a obligaţiilor (plata)

7.1.1. Noţiuni generale
Plata este tratată de Codul civil în Titlul V, intitulat „Executarea

obligaţiilor’ (art. 1469-art. 1515).
În limbajul juridic, plata are un înţeles mult mai larg decât în vorbirea
curentă, unde este considerată doar ca o predare a unei sume de bani. Deşi
termenii în care a fost definită plata diferă, nu au existat deosebiri esenţiale
în ce priveşte conţinutul ei.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea
oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiilor, indiferent de obiectul
lor (de exemplu: predarea unui bun mobil sau imobil, executarea unei lucrări
etc.).
Plata cuprinde un element material (de exemplu: prestarea unui serviciu,
remiterea lucrului datorat etc.) şi unul psihologic (convenţia dintre solvens şi
accipiens de stingere a obligaţiei). Legea cere condiţii de capacitate atât în
cazul debitorului, cât şi în cel al creditorului.
VII. EXECUTAREA oBLiGAŢULOR 165
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este

executată de bunăvoie.
Plata are ca efect stingerea atât a obligaţiei principale, cât şi a obligaţiilor
accesorii, cum ar fi fidejusiunea etc. Mai multe obligaţii pot fi stinse prin
plată, chiar dacă ar exista mai mulţi debitori sau creditori, în cazul în care
acele obligaţii au acelaşi obiect.
Orice plată presupune existenţa unei datorii, astfel că, ceea ce se plăteşte
fără a fi datorat este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este admisă în cazul
obligaţiilor naturale care au fost voluntar executate. Considerată ca o
obligaţie civilă în germene, obligaţia naturală nu produce efecte decât dacă a
fost executată de bunăvoie. Nefiind exigibile, obligaţiile naturale nu permit
compensarea. Totuşi, repetiţiunea va fi posibilă şi în cazul obligaţiilor
naturale, atunci când debitorul va face dovada că în momentul plăţii a fost în
eroare. Dacă debitorul plăteşte o datorie naturală crezând că este o obligaţie
civilă, repetiţiunea este admisibilă, deoarece nu se poate recunoaşte
existenţa unei obligaţii naturale crezând că este o obligaţie civilă.
O obligaţie se stinge pentru că ea a fost executată. O obligaţie poate fi
stinsă şi fără a fi executată, atunci când operează unul din modurile de
stingere propriu-zise ale obligaţiei (de exemplu: compensarea, prescripţia
etc.). Plata, ca modalitate a executării voluntare a obligaţiilor, trebuie tratată
distinct de modurile de stingere. Evident, plata are ca efect stingerea
obligaţiei, dar stingerea nu este decât consecinţa executării. Dacă nu ar fi
executată, obligaţia nu s-ar putea stinge.
Dacă debitorul nu execută voluntar obligaţia, creditorul va proceda la
executarea silită. Pentru aceasta, în vederea dobândirii titlului executoriu,
creditorul trebuie să se adreseze organului jurisdicţional. În contractele
sinalagmatice, în cazul refuzului uneia din părţi de a executa benevol
obligaţia, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, întemeiată pe ideea
de culpă, se pronunţă de către instanţă şi nu operează de drept.
În principiu deci, dacă o parte contractantă nu-şi execută de bunăvoie
obligaţiile, cealaltă parte va proceda la executarea silită, obţinând prin
intermediul organului jurisdicţional competent o hotărâre în acest sens. În
temeiul unei asemenea hotărâri sau al unui alt titlu executoriu, organele de
stat competente îl vor putea constrânge pe debitor să predea lucrul sau să
procedeze la vânzarea ori ridicarea lui, pentru a se plăti suma de bani
creditorului. Dar şi după obţinerea hotărârii judecătoreşti, debitorul are
posibilitatea să execute de bunăvoie obligaţia. Dacă şi în acest moment el
refuză efectuarea plăţii, creditorul va putea cere declanşarea procedurii
executării silite. Rigorile procedurii executării silite au menirea de a-l
determina pe debitor să renunţe la opoziţie. Executarea voluntară poate
interveni pe tot parcursul executării silite a obligaţiilor, punând capăt
activităţii de constrângere. În cadrul acestei proceduri, însuşi legiuitorul a
prevăzut mai multe momente când se dă posibilitatea debitorului să execute

voluntar obligaţiile. În principiu, în orice moment al procedurii executării silite
debitorul poate executa benevol obligaţia sa; dar, independent de voinţa sa,
legea a prevăzut expres anumite termene în care debitorul este invitat să-şi
execute voluntar obligaţia. Şi după împlinirea termenului de prescripţie, dacă
debitorul face plata, el nu va putea cere restituirea plăţii, indiferent dacă ştia
sau nu că se împlinise termenul de prescripţie.
7.1.2. Subiectele plăţii

7.1.2.1. Subiectul pasiv (solvens)
Potrivit art. 1472 C. civ., „Plata poate să fie făcută de orice persoană,
chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. Plata va putea fi efectuată
de următoarele persoane: debitorul, mandatarul debitorului, moştenitorii
debitorului, codebitorul solidar sau fidejusor, terţii.
A. Plata făcută de debitor

În principiu, plata se face de către debitor, aceasta fiind regula firească.
Plata făcută de debitor stinge obligaţia principală şi obligaţiile accesorii
(ipoteca, privilegii, fidejusiune etc.) care garantează datoria. În cazul
obligaţiilor intuitupersonae, creditorul fiind interesat să primească plata
numai de la debitor, el va putea refuza executarea obligaţiei de către un terţ.
Deci, în cazul obligaţiilor de a face care au caracter intuitu personae, obligaţia
nu va putea fi executată decât de debitor. Chiar dacă obligaţia poate fi
executată de o altă persoană, dar în convenţie s-a stabilit ca ea să fie
executată numai de debitor, plata nu va putea fi făcută de altă persoană.
Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea
invocând incapacitatea sa la data executării.
B. Plata făcută de mandatarul debitorului

Debitorul poate face plata prin intermediul mandatarului său.
Mandatarul este obligat faţă de al treilea numai în limitele mandatului,
personal el nedatorând nimic. Când face plata în numele man- dantului,
mandatarul este obligat să încunoştinţeze pe terţ despre acest fapt. El trebuie
să-şi îndeplinească obligaţiile fără a substitui o altă persoană, deoarece, în
cazul substituirii, el va răspunde de faptele substituitului, tot aşa cum ar
răspunde de faptele sale proprii.
C. Plata făcută de moştenitorii debitorului

O persoană poate dobândi calitatea de debitor ca urmare a deschiderii
succesiunii, ea substituindu-se persoanei defunctului pe care se consideră că
o continuă, devenind debitor personal şi obligat astfel cum era defunctul şi
nu va putea cere predarea legatului decât după achitarea în prealabil a
datoriilor. În cazul mai multor comoştenitori obligaţi să execute o obligaţie

succesorală, fiecare va plăti doar partea sa. Când obligaţia succesorală este
indivizibilă, fiecare succesor cu titlu universal va fi ţinut la plata totalului
datoriilor indivizibile, deoarece asemenea obligaţii nu pot fi divizate între
părţi.
D. Plata făcută de un codebitor solidar sau de un fidejusor

Codebitorul solidar sau indivizibil şi fidejusorul sunt obligaţi a plăti
datoria. Uneori ei fac plata voluntar, pentru a evita cheltuielile de urmărire şi
pentru a exercita un recurs util împotriva debitorului, care ar putea deveni
insolvabil. Plata făcută de asemenea persoane nu liberează pe debitor de
datoria sa; obligaţia pasivă nu se stinge, ci, după caz, ori va avea loc o
transferare (subrogaţie în drepturile creditorului), sau o transformare a ei
(novaţie prin schimbare de creditor).
Obiectul plăţii făcute de terţul interesat trebuie să fie similar cu cel
datorat de debitor. Codebitorul şi fidejusorul sunt obligaţi să facă o plată
integrală, fiindcă nu pot constrânge pe creditor să primească o plată parţială.
Interesat să facă plata creditorului ipotecar poate fi şi cumpărătorul unui
imobil ipotecat. Obligaţi solidar sunt, potrivit art. 1382 C. civ., şi autorii unei
fapte ilicite.
E. Plata făcută de un terţ neinteresat

În principiu, orice persoană poate face plata. Este posibil ca un terţ să
facă plata fără mandat; creditorul nu o poate refuza, deoarece se presupune
ca aceasta îi este folositoare şi nu ar putea invoca nici faptul că nu ar avea
niciun interes pentru debitor, pentru că legea nu permite creditorului să
invoce la plată interesul debitorului.
Când terţul acţionează în numele debitorului, dar fără mandat, ne vom
găsi în prezenţa unei gestiuni de afaceri (evident, dacă sunt întrunite
condiţiile acestui cvasicontract). Este posibil ca terţul să facă plata împotriva
voinţei debitorului şi fără intenţia de a face o liberalitate. În cazul refuzului
primirii plăţii, terţul va putea recurge la oferta reală urmată de
consemnaţiune.
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit
decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Este posibil ca terţul să facă plata în numele său propriu. În acest caz, el îl
poate sili pe creditor să primească plata, dar nu-l va putea obliga să-l subroge
în drepturile sale. Subrogaţia îi va putea fi acordată însă de debitor. Creditorul
este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea
refuz l-ar prejudicia pe creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ

decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie
executată numai de debitor.
Plata făcută de un terţ neinteresat poate avea uneori caracterul unei
liberalităţi.
Atunci când terţul plăteşte din eroare, crezându-se debitor, va face o
plată nedatorată şi va putea cere restituirea ei.
7.I.2.2. Subiectul activ (accipiens)

Potrivit art. 1475 C. civ., plata trebuie făcută creditorului, repre-
zentantului său legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori
persoanei autorizate de instanţă să o primească.
În principiu, plata trebuie făcută creditorului, deoarece acesta este
persoana faţă de care debitorul este obligat. Există însă şi alte persoane
cărora solvens-ul le poate face o plată valabilă: reprezentantului creditorului,
succesorului creditorului, cesionarului creanţei etc.
Plata se mai poate face valabil unui terţ abilitat să primească pentru
creditor, abilitare care rezultă dintr-un mandat tacit sau expres. Terţul poate
fi abilitat să primească plata fie prin justiţie, fie prin lege. Părinţii (iar în
absenţa lor, tutorele) vor primi plata pentru minorii sub vârsta de 14 ani.
Tutorele va primi plata şi pentru persoanele puse sub interdicţie din cauza
alienaţiei sau debilităţii mintale.
Creditorul poate da mandat unei persoane să primească plata.
Mandatarul poate substitui o altă persoană pentru a primi plata, dar este
necesar ca părţile, prin contract, să fi stipulat această posibilitate. Când
substituirea a avut loc cu acordul creditorului, acesta va putea cere plata
direct de la substituit. Asemenea creditorului, mandatarul poate primi plata şi
înainte de termen.
Terţul poate fi împuternicit fie de creditor să primească plata, fie poate fi
desemnat atât de creditor, cât şi de debitor prin convenţie. Plata care a fost
făcută unui terţ care nu a fost împuternicit să o primească va fi totuşi valabilă,
dacă debitorul va face dovada că a profitat creditorului.
Plata făcută moştenitorilor creditorului liberează pe debitor.
În contractul de rentă viageră, debirentierul are obligaţia de a plăti ratele
de rentă la termenele stipulate: când renta s-a constituit în favoarea mai
multor credirentieri, moartea unuia are drept urmare plata integrală a rentei,
până când încetează din viaţă ultimul supravieţuitor.
Un legat cu sarcini poate fi stipulat în interesul unui terţ, care devine
creditorul celui gratificat, având dreptul de a primi de la acesta din urmă
plata.
Când o faptă ilicită are drept urmare moartea victimei, dreptul la
despăgubire revine persoanelor care se aflau în întreţinerea victimei.
În cazul stipulaţiei pentru altul, terţul dobândeşte calitatea de creditor şi,

în consecinţă, dreptul de a primi plata.
La transmiterea obligaţiei, o altă persoană - căreia i s-a transmis obligaţia
şi calitatea de creditor - va primi plata.
În unele situaţii, plata va fi valabilă, chiar dacă nu a fost făcută
creditorului, împuternicitului sau persoanei indicate de acesta ori persoanei
autorizate de instanţă să o primească, în condiţiile prevăzute de art. 1477 C.
civ., şi anume dacă:
- creditorul ratifică plata făcută unei persoane fără calitate, renunţând
la dreptul de a invoca nulitatea plăţii;
- cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
- a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii
semnate de creditor.
Plata făcută în alte condiţii decât cele de mai sus stinge obligaţia numai în
măsura în care profită creditorului, adică dacă stinge obligaţia principală.
Dacă plata foloseşte în parte creditorului, ea va fi valabilă numai pentru
această parte. Raţiunea valabilităţii plăţii rezidă în faptul că, dacă s-ar permite
creditorului să ceară o a doua plată, s-ar îmbogăţi nejustificat în dauna
debitorului său.
Pentru a primi plata, creditorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina,
deoarece plata are ca urmare stingerea creanţei. Plata făcută unui incapabil
este lovită de nulitate relativă. Totuşi, plata făcută unui asemenea creditor va
fi valabilă, dacă ea a profitat incapabilului, iar plata făcută unui creditor care
este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care
profită creditorului.
Creditorul, pentru a putea primi plata, trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu. Condiţia capacităţii de a înstrăina este necesară şi moştenitorilor
creditorului, deoarece plata făcută unui moştenitor incapabil va fi lovită de
nulitate relativă.
Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar
dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor. Creditorul
aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
A. Oferta de plată şi consemnaţiunea

Creditorul poate refuza uneori primirea plăţii. Debitorul are interesul de a
se libera (de exemplu: pentru a împiedica curgerea dobânzilor, pentru a
libera un fidejusor, pentru a degreva un imobil de privilegii sau ipoteci etc.),
poate înfrânge rezistenţa creditorului care refuză primirea plăţii (de exemplu:
din capriciu pretinde o plată parţială; refuză să elibereze debitorului o
chitanţă etc.).
Debitorul are la îndemână mai multe mijloace juridice pentru a se elibera
de obligaţia sa ori pentru a limita efectele juridice nefaste pe care le

generează pentru el refuzul creditorului de a primi plata. Astfel:
- debitorul îl poate pune în întârziere pe creditor atunci când refuză, în
mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să
îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa
obligaţia. Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a
obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea
în întârziere. Creditorul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin
întârziere şi la acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
- debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului,
liberându-se astfel de obligaţia sa, folosindu-se de procedura ofertei reale şi a
consemnaţiunii reglementată de Codul de procedură civilă.
Oferta reală constă în prezentarea efectivă şi materială a lucrului datorat.
Prezentarea efectivă se face printr-o somaţie prin care se arată ziua, ora şi
locul predării lucrului. Nu este suficientă o simplă somaţie de primire sau o
somaţie verbală. Pentru ca oferta reală să fie valabilă, este necesar ca
creditorul să nu aibă un motiv legitim de a refuza plata.
Simpla consemnaţiune nu constituie o plată, astfel că, până în momentul
acceptării ei de către creditor, lucrul nu trece în proprietatea acestuia. Plata
presupune deposedarea debitorului şi intrarea lucrului în posesia
creditorului.
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu
a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă.
Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate celelalte accesorii ale sale din
momentul retragerii bunului.
- dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este
perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli
considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate
consemna preţul. Este necesar în prealabil însă să îl notifice pe creditor, iar
vânzarea să fie încuviinţată de instanţa judecătorească anterior demarării
vânzării.
B. Plata prin subrogaţie

Prin subrogaţie se înlocuieşte o persoană prin alta, motiv pentru care mai
este denumită şi personală; drepturile şi garanţiile creditorului trec asupra
terţului solvens, acesta devenind creditorul debitorului.
Articolul 1593 C. civ., când clasifică subrogaţia, are în vedere „subrogarea
în drepturile creditorului”, iar art. 1594 C. civ., care reglementează subrogaţia
convenţională, prevede că „atunci când creditorul primeşte plata de la un
terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea
împotriva debitorului”; când debitorul împrumută o sumă de bani pentru a-şi
plăti datoria, în temeiul art. 1595 C. civ., „subrogă pe împrumutător în
drepturile creditorului”. În consecinţă, aceleaşi garanţii care protejau creanţa

la creditor o vor proteja şi la terţul solvens.
7.1.3. Condiţiile de valabilitate a plăţii

Clasificarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat (determinate) şi obligaţii de
mijloace (sau de diligenţă) a generat şi necesitatea stabilirii unui criteriu în
ceea ce priveşte diligenţa pe care trebuie să o depună debitorul în executarea
obligaţiilor sale. Astfel, potrivit alin. (1) art. 1480 C. civ., debitorul este ţinut să
îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract
s-ar dispune altfel.
În cazul în care este vorba despre obligaţii care au legătură/sunt asumate
în legătură cu activitatea profesională, diligenta pe care trebuia să o depună
debitorul pentru executarea obligaţiei se va aprecia diferenţiat în funcţie de
natura şi specificul activităţii profesionale desfăşurate.
În cazul obligaţiilor de a da - prin care se transferă sau se constituie un
drept real - dacă la data executării debitorul nu este titularul dreptului ce
trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod
liber, obligaţia debitorului nu se stinge, el fiind obligat să procure bunul şi să îl
transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului.
Se observă că optica actualului legiuitor diferă de cea a antecesorului său
de la 1864. Astfel, sub vechiul Cod civil, una dintre condiţiile de valabilitate a
plăţii era ca aceasta să provină de la proprietarul lucrului. Pentru a putea fi
valabilă, potrivit vechiului art. 1095, plata trebuia făcută de „proprietarul
capabil de a înstrăina lucrul dat în plată”. Deci, pentru ca plata să fie valabilă,
era necesar să fie îndeplinite următoarele două condiţii: să fie făcută de
proprietarul lucrului dat în plată şi autorul plăţii să fie capabil de a înstrăina.
În prezent, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate.
Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda
lucrul şi de a-l conserva până la predare.
Obligaţiile de a da nu trebuie confundate cu obligaţiile de a face, aşa cum
este şi cazul obligaţiei de a preda bunul.
În cazul executării unei obligaţii de preda un bun individual determinat,
debitorul este liberat prin predarea acestuia în starea în care se afla la
momentul naşterii obligaţiei. Obligaţia de a preda un bun individual
determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.
Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu
îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului
restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia
datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi solicita,

dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.
Obligaţia de a da poate fi individuală sau poate avea ca accesorii obligaţii
de a face. Suntem şi noi de părere că asemenea obligaţii, având în vedere
natura lor şi indiferent de caracterul lor accesoriu, continuă să fie obligaţii de
a face. De exemplu, în ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară,
obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda
înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.
Odată cu lucrul, debitorul are obligaţia să predea creditorului şi fructele
care nu au fost percepute în momentul încheierii contractului.
Uneori, obligaţia de a da este precedată de executarea unei obligaţii de a
face. În situaţia în care debitorului îi incumbă obligaţia de a constitui o
garanţie, pentru ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, el poate
oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie
suficientă.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde
aceasta trebuie efectuată.
Obligaţia de a da o sumă de bani

Potrivit art. 1488 C. civ., debitorul unei sume de bani este liberat prin
remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Dispoziţia consacră principiul nominalismului monetar existent şi
controversat şi în legislaţia anterioară datei de 1 octombrie 2011. Potrivit
acestui principiu, indiferent de fluctuaţiile monetare, se va considera că
debitorul şi-a executat obligaţia dacă va remite creditorului doar suma
datorată.
Sumele de bani produc dobânzi remuneratorii, moratorii, resti- tutorii
etc., având o rată a dobânzii stabilită de părţi sau, în lipsă, de lege.
Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi, însă în anumite condiţii
restrictive. Este ceea ce se numeşte anatocism sau capitalizarea
dobânzilor105. Capitalizarea dobânzilor este posibilă numai atunci când legea
sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când
sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de la data
cererii de chemare în judecată.
Dispoziţiile art. 1488 şi ale art. 1489 C. civ. trebuie completate cu
prevederile O.G nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii remuneratorii şi
penalizatoare în obligaţiile băneşti şi unele măsuri financiar- contabile.
În cadrul aceluiaşi articol, în ultimul alineat este reglementată situaţia în
care pentru plata unei sume de bani este acceptat un instrument de plată.
105
M. DUMITRU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucu-
reşti, 2010, p. 269.
Este cunoscut că emiterea/remiterea unui titlu de credit nu reprezintă o

plata, acest aspect fiind surprins de legile speciale referitoare la cambie, bilet
la ordin şi cec (Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin şi Legea nr.
59/1954 privind cecul). Pentru a evita eventualele controverse în ceea ce
priveşte considerarea unei plăţi ca efectuată, se prevede expres că atunci
când creditorul acceptă un cec sau un alt instrument de plată se prezumă că
o face numai sub condiţia suspensivă ca acesta să fie onorat.
7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii. Excepţii
Obiectul plăţii îl constituie prestaţia pe care debitorul o datorează

creditorului. Debitorul nu-l poate constrânge pe creditor să primească un alt
lucru decât cel care face obiectul convenţiei şi nici creditorul nu poate obliga
pe debitor să predea un alt lucru. Creditorul nu poate fi silit să primească un
alt lucru, în schimbul celui care formează obiectul convenţiei, chiar dacă
bunul oferit are o valoare egală sau mai mare decât cel care este datorat.
Atât timp cât părţile au stabilit prin convenţia lor obiectul plăţii, creditorul sau
debitorul nu poate, în mod unilateral, modifica acest obiect. Este consecinţa
firească a caracterului puterii obligatorii a contractului.
Dacă creditorul consimte să primească altceva decât i se cuvenea, ne
aflăm în prezenţa unei dări în plată. Obligaţia se va stinge atunci când noua
prestaţie este efectuată. Prin excepţie, atunci când în locul prestaţiei iniţiale
este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei
cedate.
Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al
unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţi- unii şi de
garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării,
cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi
repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.
Creditorul nu poate fi constrâns să primească doar o parte din obiectul
plăţii, deoarece s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii.
Având în vedere regula potrivit căreia debitorul trebuie să facă plata
lucrului datorat, dacă din eroare creditorul primeşte un alt lucru, el îl va
putea restitui şi cere efectuarea plăţii lucrului datorat.
Când obiectul plăţii îl constituie un lucru cert, iar acesta piere fără culpa
debitorului, obligaţia se stinge. Dacă bunul se degradează din culpa
debitorului sau chiar din caz fortuit, creditorul va putea cere remiterea
bunului în starea în care se află şi daune-interese ca urmare a degradărilor.
Atunci când obiectul plăţii îl constituie un bun de gen, debitorul are dreptul
să aleagă bunul ce va fi predat. El nu este însă liberat decât prin predarea
unor bunuri de calitate cel puţin medie; debitorul nu poate preda lucruri de
proastă calitate, dar nici nu poate fi obligat să le predea de cea mai bună
calitate. În consecinţă, bunul trebuie predat în calitatea şi cantitatea

convenită.
Principiul indivizibilităţii plăţii are câteva excepţii:
a) Părţile prin voinţa lor pot conveni să se facă o plată parţială.
b) Când debitorul moare şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria se
împarte de drept între aceştia. Această excepţie nu-şi găseşte aplicarea când
datoria este indivizibilă.
c) Plata parţială este posibilă şi ca urmare a imputaţiei plăţilor. Un
debitor poate avea mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, datorii care au
ca obiect lucruri de aceeaşi natură; plata făcută poate să nu acopere integral
datoriile.
d) Dacă intervine compensaţia a două datorii inegale, datoria cea mai
mare se stinge până la concurenţa celei mai mici, astfel că, creditorul
obligaţiei mai mari va fi obligat să primească o plată parţială. În urma acestei
duble plăţi, rămâne ca debitorul să facă în continuare plata diferenţei.
e) Când sunt mai mulţi cofidejusori, prin efectul beneficiului de diviziune
se poate ajunge la o plată parţială. Datoria neachitată de debitor se divide
între fidejusori, deoarece fiecare dintre aceştia nu poate fi obligat să
plătească decât partea sa. Invocarea beneficiului de diviziune constituie o
facultate pentru fidejusor şi nu se poate invoca din oficiu.
f) Cel ce posedă un cec sau un bilet la ordin, nu poate refuza o plată
parţială, deoarece atunci întreaga creanţă rămâne neplătită şi eventuala
insolvabilitate a debitorului va fi suportată de semnatarii titlului, împotriva
cărora posesorul va avea recurs pentru întreaga sumă, inclusiv cea pe care ar
fi putut s-o primească.
7.1.5. Locul plăţii
De regulă, părţile stabilesc în convenţie locul unde se va face plata.

Convenţia va putea fi expresă (când se stabileşte locul unde se va face plata)
sau tacită (când rezultă din împrejurările cauzei). În cazul în care s-a convenit
expres sau tacit asupra locului plăţii, creditorul nu-l poate obliga pe debitor să
facă plata în alt loc şi nici debitorul nu-l va putea sili pe creditor să primească
plata în altă parte.
În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili
potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite
între părţi ori al uzanţelor, ne putem afla în următoarele cazuri:
În absenţa convenţiei, plata va trebui făcută la domiciliul debitorului, caz
în care plata va fi cherabilă. Părţile pot conveni ca plata să se facă la domiciliul
creditorului, caz în care ea va fi portabilă. Dar, ceea ce trebuie reţinut este că,
în principiu, datoriile sunt che- rabile, şi nu portabile.
Dacă s-a convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului, debitorul
va trebui să depună toate diligenţele ca bunul să ajungă la creditor, deoarece

numai în acest moment el va fi liberat. Alegerea locului va aparţine fie
debitorului, fie creditorului, după cum părţile au stabilit ca opţiunea să
aparţină fie unuia, fie altuia.
Potrivit art. 1494 alin. (1) lit. b) C. civ., dacă obiectul plăţii îl constituie un
bun cert şi locul plăţii nu a fost stabilit de părţi în convenţie, plata se va face
la locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului. Plata se va
face în acest loc chiar dacă convenţia s-a încheiat în altă parte. Dispoziţia se
referă numai la plata bunurilor mobile, deoarece se prevede ca plata să se
facă la locul unde se găsea bunul la data încheierii contractului, de unde
concluzia că bunul se putea găsi şi într-alt loc. Când obiectul plăţii îl constituie
bunuri de gen, locul plăţii va fi domiciliul debitorului.
Când s-a stipulat în convenţie ca plata să fie portabilă, fără să se indice
domiciliul creditorului, plata se va face la domiciliul actual al acestuia,
deoarece eventuala greutate a plăţii va fi suportată de debitor, care a
acceptat să nu se indice în convenţie domiciliul creditorului.
Uneori legea stabileşte locul unde urmează să fie executat contractul (de
exemplu, contractele pentru prestarea serviciilor medicale etc.). Obligaţia de
întreţinere se execută la domiciliul creditorului.
O altă excepţie de la regula că plata se face la domiciliul debitorului se
întâlneşte la obligaţiile băneşti ce trebuie executate la domiciliul sau, după
caz, sediul creditorului de la data plăţii.
În materia contractului de depozit, dacă nu s-a determinat locul unde va
fi restituit lucrul, restituirea se va face la locul unde se află depozitat bunul în
momentul restituirii. Este necesar ca transportul bunului de către depozitar în
alt loc decât cel unde se găsea în momentul încheierii contractului să se facă
cu bună-credinţă.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare cu termen, plata preţului se
va face, în lipsa unei convenţii contrare, la domiciliul cumpărătorului. Dacă
însă vânzarea este fără termen, plata efectuându-se în momentul predării
lucrului, aceasta se va face de către cumpărător la locul unde se face
predarea lucrului.
7.1.6. Data plăţii
A. Plata la termen
Stabilirea momentului când debitorul poate face plata ridică problema
exigibilităţii plăţii. În cazul obligaţiei cu executare imediată, momentul
exigibilităţii coincide cu cel al naşterii obligaţiei.
Cu titlu general, art. 1495 C. civ. prevede că în lipsa unui termen stipulat
de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între
acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată. Totuşi instanţa
poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează
să se facă plata o impune.
De regulă, obligaţiile sunt cu executare imediată. Dacă părţile au stipulat
un termen în vederea executării, oricând plata va putea fi cerută de către
creditor (face excepţie situaţia în care natura contractului impune un termen
pentru executarea obligaţiei).
În cazul obligaţiei de a da şi al obligaţiei de a face, simpla ajungere la
termen nu-l pune pe debitor în întârziere, fiind necesară notificarea
debitorului prin intermediul executorului judecătoresc. Uneori, prin simpla
ajungere la termen, debitorul este pus în întârziere (art. 1523 C. civ.).
La obligaţiile cu termen plata devine exigibilă la data stabilită de părţi.
Până la ajungerea la termen debitorul nu poate face plata. El va datora
daune-interese atunci când la termenul convenit nu mai poate executa
obligaţia în natură.
Termenul poate fi stipulat în favoarea creditorului (de exemplu, la
contractul de depozit), în favoarea debitorului (de exemplu, la contractul de
împrumut gratuit) sau în favoarea ambelor părţi (de exemplu, la contractul de
împrumut cu dobândă). Codul civil prevede că: „Termenul este presupus
totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din
stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.
Plata prin virament bancar este omniprezentă în raporturile dintre
profesionişti. Pentru a înlătura controversele existente cu privire la momentul
plăţii, legiuitorul a îmbrăţişat opinia doctrinară şi jurispru- denţială majoritară
şi a consacrat ca moment al plăţii data la care suma de bani virată a ajuns în
contul creditorului (dacă a ajuns), indiferent care a fost data la care debitorul
a dispus efectuarea plăţii.
În cazul răspunderii civile delictuale, dacă prin aceeaşi faptă ilicită s-au
produs succesiv prejudicii, creanţa se naşte în momentul producerii fiecărei
pagube în parte, moment în care creditorul poate cere efectuarea plăţii.
B. Plata anticipată
În cazul obligaţiilor pure şi simple, executarea având loc imediat, nu se
pune problema plăţii anticipate. Dacă însă părţile au stabilit în convenţie un
termen pentru executare, este necesar de a se şti dacă debitorul poate face
plata şi înaintea împlinirii termenului.
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă
părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura
contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are
un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.
C. Plata cu întârziere
Debitorul va putea face plata şi după împlinirea termenului, în cadrul

procedurii executării silite, şi chiar după împlinirea termenului de prescripţie.
Principiul este însă că plata trebuie făcută la termen, şi nu ulterior;
neexecutarea la timp a obligaţiilor îl poate prejudicia pe creditor, motiv
pentru care debitorul va datora daune moratorii. Prin efectul prescripţiei
extinctive, titularul dreptului subiectiv nu mai poate obţine executarea
obligaţiei pe calea constrângerii.
7.1.7. Dovada plăţii

Dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă, afară de cazul în care prin
lege se prevede altfel.
În privinţa dovezii plăţii, regula este că cel care plăteşte are dreptul la o
chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului
original al creanţei. În cazul în care creditorul refuză în mod nejustificat
eliberarea chitanţei, debitorul are dreptul să suspende plata.
Pentru a facilita proba plăţii, legiuitorul instituie o serie de prezumţii:
- Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să
se prezume executarea prestaţiilor accesorii.
- Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care
fac obiectul obligaţiei face să se prezume executarea prestaţiilor devenite
scadente anterior.
Prezumţiile sunt relative, ele putând fi înlăturate de creditor.
- Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei,
făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fidejusor, naşte
prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Dacă înscrisul original remis voluntar
este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că
remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei. Se
prezumă, până la proba contrară, că debitorul, fidejusorul sau codebitorul au
intrat în posesia înscrisului original al creanţei printr-o remitere voluntară din
partea creditorului.
- În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, legiuitorul instituie o
prezumţie simplă că ordinul de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia
plătitoare face dovada plăţii, până la proba contrarie. Dovada deplină a plăţii
prin virament bancar se face cu confirmarea scrisă din partea băncii
(instituţiei de credit) la care are deschis creditorul cont că suma de bani virată
a ajuns în contul creditorului.
7.1.8. Imputaţia plăţii

Este posibil ca debitorul să aibă mai multe datorii faţă de acelaşi creditor,
iar plata să nu stingă toate aceste datorii. Există deci, mai multe datorii care
au ca obiect lucruri de aceeaşi natură şi debitorul face o plată parţială, fără să
precizeze ce datorie achită. Este necesar ca datoriile să aibă ca obiect sume

de bani sau bunuri fungibile de acelaşi gen pentru a putea fi înlocuite unele
prin altele. Imputaţia plăţii nu este posibilă în cazul obligaţiilor care au ca
obiect bunuri certe şi determinate.
De regulă, imputaţia plăţii are loc prin acordul părţilor. Dacă lipseşte
convenţia părţilor, imputaţia va fi făcută fie pe cale convenţională (de debitor
sau creditor), fie pe cale legală.
A. Imputaţia convenţională
Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are
dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute.
Dreptul de opţiune al debitorului nu este absolut; el nu trebuie să-l
prejudicieze pe creditor.
Astfel, dacă o datorie este exigibilă şi una neexigibilă, în absenţa
consimţământului creditorului nu va putea imputa plata asupra datoriei
neexigibile, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti
anticipat. Totodată, este necesar ca plata să acopere integral datoria, în caz
contrar ar însemna să se încalce principiul indivizibilităţii plăţii. Dacă o datorie
este sub condiţie, debitorul nu poate imputa plata asupra acesteia, deoarece,
pendente conditio- ne, obligaţia neproducând efecte, creditorul nu poate fi
obligat să primească plata înaintea îndeplinirii condiţiei. Având în vedere că o
datorie este garantată, iar celelalte datorii nu, debitorul este liber să facă
imputaţia asupra oricărei datorii.
Atunci când creanţa produce dobânzi iar debitorul datorează atât suma
imputată, cât şi dobânzile, imputaţia se va face mai întâi asupra dobânzilor şi
apoi asupra capitalului. Dacă s-au efectuat şi cheltuieli, plata se va imputa mai
întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la final, asupra capitalului.
În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia
prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului care să arate cum se impută
suma plătită, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit
plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Aşa
cum imputaţia plăţii decisă de debitor nu trebuie să-l prejudicieze pe
creditor, nici debitorul nu trebuie să fie prejudiciat prin imputaţia
creditorului. Ca urmare, creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii
neexigibile ori litigioase.
Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este
dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.
B. Imputaţia legală
Este posibil ca niciuna din părţi să nu fi făcut imputaţia. În acest caz se va
proceda conform regulilor prevăzute de art. 1509 C. civ., respectiv:
- Când o datorie este scadentă şi alta nu este scadentă, imputaţia va

opera asupra celei scadente, chiar şi în situaţia în care debitorul ar avea
interes să o stingă pe cea nescadentă.
- Se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele
pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii.
- Când toate datoriile sunt scadente, imputaţia plăţii se face în primul
rând asupra datoriei mai oneroase pentru debitor (de exemplu, datoria
garantată de o ipotecă etc.).
- Când toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de garantate şi
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi.
- Dacă toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de garantate, oneroase
şi au aceeaşi vechime, imputaţia se va face proporţional cu valoarea
datoriilor.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de
judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în
ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă
părţile nu convin altfel.
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor după obiectul lor
În orice raport obligaţional, firesc este ca debitorul să-şi execute voluntar

obligaţia. În condiţiile în care debitorul refuză să facă plata, creditorul va
putea solicita executarea silită. Aceasta constă într-un ansamblu de proceduri
reglementate de lege, prin intermediul cărora se asigură, cu sprijinul forţei
coercitive a statului, realizarea dreptului creditorului, atunci când debitorul ar
refuză să facă plata. Alineatul (2) al art. 1516 C. civ. prevede că atunci când,
fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese dacă
i se cuvin, să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei.
Executarea silită se va face însă tot în natură, debitorul fiind obligat să
execute în mod efectiv şi real prestaţia însăşi la care s-a obligat. Prin
intermediul executării silite se realizează practic o „plată silită”. Doar când
executarea în natură nu va fi posibilă, se va proceda la executarea prin
echivalent.
Preeminenţa executării în natură este consacrată expres în art. 1527 C.
civ. Astfel, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să
execute obligaţia în natură, afară de situaţia în care o asemenea executare
este imposibilă.
Potrivit principiului executării în natură, obligaţiile trebuie îndeplinite în
natura specifică a obiectului lor, cu respectarea tuturor elementelor avute în
vedere de părţi în momentul asumării acestora106.

Prioritatea executării în natură a obligaţiilor este recunoscută în întreg
sistemul civil law, întrucât acesta este ancorat solid în principiul forţei
obligatorii a contractului. Bineînţeles că şi în common law contractul trebuie
respectat, însă prin opoziţie cu civil law, regula semnifică doar că în caz de
neexecutare voluntară în natură, debitorul va fi ţinut să plătească creditorului
daune-interese şi nu va fi obligat la executarea în natură. În common law se
consideră că executarea în natură (specific performance) reprezintă o măsură
de excepţie, în vreme ce drepturile romaniste stabilesc valoarea de principiu
şi preeminenţa executării în natură 107 . Principiile Dreptului European al
contractelor recunosc creditorului dreptul de a obţine executarea108, cu o
serie de excepţii.
Din punctul de vedere al obiectului obligaţiei, executarea în natură
prezintă aspecte diferite. Astfel, nu pot fi executate silit în natură obligaţiile
care impun o participare personală din partea debitorului. În această
categorie intră obligaţiile intuitu personae, la care se aplică principiul potrivit
căruia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt personal.
7.2.1. Executarea obligaţiei de a da
Vom distinge după cum executarea silită are în vedere o sumă de bani,
un bun determinat sau un bun de gen.
Cvasimajoritatea raporturilor contractuale, inclusiv cele la care participă
profesioniştii, includ obligaţia de a da o sumă de bani.
Obligaţiile pecuniare au ca obiect prestaţia de a preda creditorului o
sumă de bani. Chestiunea de a şti dacă ele sunt obligaţii de a da sau de a face,
controversată sub vechea reglementare, a fost tranşată de actualul Cod civil,
care intitulează art. 1488 „obligaţia de a da o sumă de bani”. Indiferent de
106
Şi despre vechiul Cod civil s-a afirmat că prin dispoziţiile art. 1073 C. civ. se
stabileşte „principiul executării reale a obligaţiei, formulare din care rezultă clar caracterul
subsidiar al executării indirecte” - D.M. FRUTH-OPRIŞAN, Executarea în natură a obligaţiei
de a face, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 9. Art. 1073 din vechiul C. civ. statua: „ creditorul are
dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări ”.
107
PH. DELEBECQUE, F.-J. PANSIER, Droit des obligations. Responsabilité civile -
Contrat, Ed. Litec, Paris, 1998, p. 159; J. FLOUR, J-L. AUBERT, Droit civil. Les obligations.
Le rapport d’obligation, Librairie Armand Colin, Paris, 1998, p. 160; FR. TERRE, PH.
SIMLER, Y. LEQUETTE, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999, p. 1110.
108
Principiile Dreptului European al contractelor utilizează termenul de „neexe-
cutare” ca un concept unitar, pentru a desemna comportamentul debitorului de a nu
respecta, într-un oarecare mod, obligaţia care decurge din contract, fie că este vorba
despre o neexecutare totală sau o executare tardivă sau defectuoasă. În dreptul englez,
breach of contract desemnează încălcarea oricărei obligaţii, situaţie similară, în prezent şi
în dreptul german şi în cel francez. Principiile anterior amintite pot fi vizualizate la adresa:
http://europa.eu.int/eur-lex.
calificarea lor, din punct de vedere al executării, obligaţiile băneşti ocupă un

loc aparte.
Executarea silită în natură este întotdeauna posibilă. Şi, mai mult, se
poate spune clar că este singura posibilă, întrucât nu poate exista alt
echivalent al banilor decât banii109.
Executarea silită în natură a sumei de bani este posibilă şi fără
participarea debitorului. În virtutea dreptului de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, creditorul va putea scoate la vânzare bunurile
debitorului şi să-şi satisfacă creanţa din preţul obţinut.
Executarea silită în natură a obligaţiei de a da cu privire la un bun
individual determinat este posibilă, doar dacă bunul respectiv se mai găseşte
la debitor. Referitor la un asemenea bun, cele două obligaţii principale ale
debitorului sunt: transferarea dreptului de proprietate sau alt drept real
asupra bunului; predarea bunului creditorului. Dacă este vorba de un bun
imobil este necesară şi predarea înscrisurilor care fac posibilă înscrierea în
cartea funciară a dreptului tabular.
Transferarea dreptului de proprietate, realizându-se prin acordul de
voinţă al părţilor, la data împlinirii acordului, presupune o executare în
natură, prin efectul legii. Acest caracter înlătură, în genere, problema
executării silite.
Predarea lucrului impune participarea debitorului şi constă într-o
obligaţie de a face, care include şi păstrarea bunului până în momentul
predării. Cât timp bunul se află la debitor, executarea silită în natură este
posibilă. Dacă bunul va fi distrus, ascuns etc., va trebui să se procedeze la
executarea silită prin echivalent.
Când bunul urmărit constituie un imobil care a fost înstrăinat de debitor,
creditorul are acţiune în revendicare împotriva terţului. Dacă bunul înstrăinat
este mobil şi terţul l-a dobândit cu bună-credinţă, dobândind proprietatea în
temeiul art. 935 C. civ.110, creditorul va trebui să recurgă la executarea prin
echivalent.
Atunci când obiectul obligaţiei îl constituie un bun de gen, dreptul de
proprietate se va transmite în momentul individualizării bunurilor. Creditorul
va putea opta: să procedeze la executare silită când este posibil; să
achiziţioneze bunuri de acelaşi fel, pe cheltuiala debitorului (executare
coactivă); să recurgă la executarea silită prin echivalent.
7.2.2. Executarea obligaţiilor de a face şi de a nu face
109
FR. TERRE, PH. SIMLER,Y. LEQUETTE, op. cit., p. 819.
110
Art. 935 C. civ. prevede că: „Oricine se află la un moment dat în posesia unui
bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate
asupra bunului’.
Posibilitatea obţinerii executării în natură, pe cale silită, este prevăzută şi

pentru obligaţiile nepecuniare: creditorul poate cere întotdeauna ca
debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în
care o asemenea executare este imposibilă.
Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la
repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia
o executare defectuoasă.
În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe
cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată
obligaţia, potrivit art. 1528 C. civ.111
Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul
poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată
cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia112.
În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere
instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu
încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre
judecătorească113.
111
O asemenea posibilitate era consacrată şi de art. 1075 din vechiul Cod civil,
care prevedea că „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în
caz de neexecutare din partea debitorului”. Această dispoziţie legală lasă să se înţeleagă
că executarea în natură, pe cale silită nu este posibilă în cazul obligaţiilor de a face şi de a
nu face. În realitate, regula cuprinsă în art. 1075 se referea numai la obligaţiile de a face
intuitupersonae, care nu pot fi executate decât de bunăvoie.
112
Faptul că celelalte obligaţii de a face pot fi executate în natură rezulta din art.
1077 din vechiul Cod civil, care prevedea că, în cazul în care asemenea obligaţii nu se
execută, instanţa poate autoriza pe creditor să aducă el la îndeplinire obligaţia, în contul
debitorului (executare coactivă). Executare coactivă era prevăzută şi de Codul comercial
în materia contractului de vânzare-cumpărare.
113
Condiţiile de exercitare a acestei prerogative sub vechea reglementare erau
prevăzute de art. 1076, care permitea creditorului să ceară instanţei să-l oblige pe debitor
să distrugă ceea ce a făcut prin încălcarea obligaţiei; instanţa îl putea însă autoriza chiar
pe creditor, ca pe cheltuiala debitorului, să distrugă ceea ce s-a realizat prin încălcarea
obligaţiei de a nu face.
Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării
obligaţiilor contractuale
8.1. Generalităţi
Raţiunile de a executa un contract sunt numeroase, fără a se limita la
existenţa sancţiunilor juridice. Ele pot fi de ordin intrinsec, precum morala,
cinstea şi onoarea sau nevoia de a nu înşela încrederea altuia. Contractul
poate fi executat pur şi simplu pentru că partea are un interes, materializat în
ideea juridică de cauză. Uneori poate interveni şi constrângerea externă
amicală, familială sau socială.
Încheierea unui contract presupune dorinţa şi voinţa părţilor de a
dobândi întocmai ceea ce li se cuvine şi de a-şi îndeplini cu exactitate
obligaţiile pe care şi le-au asumat. Atunci când acest deziderat nu se
realizează, creditorul contractual are la îndemână o multitudine de mijloace
juridice114 la care poate apela pentru a obţine ceea ce
114
Majoritatea autorilor utilizează termenul de „sancţiune" pentru desemnarea
acestor mijloace juridice. Un alt termen propus de doctrină a fi utilizat în acelaşi scop,
înlocuind expresia „sancţiunea neexecutării”, este acela de „remedii!’, cu motivarea că
sancţiunea este orientată împotriva debitorului pe când remediul este destinat să protejeze
interesele creditorului. În acest sens, a se vedea F. ROŞIORU, Consideraţii privind
executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale, în Revista de drept internaţional
privat şi drept privat comparat 2006, Ed. Sfera, Cluj-Napo- ca, 2007, p. 704; D. TALLON,
L’inexécution du contrat: pour une autre présentation, în RTDciv. 1994, p. 223. Sunt
prezentate ca intrând în categoria acestor remedii: executarea silită, rezoluţiunea,
suspendarea contractului şi reamenajarea contractului - a se vedea P. GROSSER, Les
remèdes a l’inexécution du contrat. Essai de classification, thèse, Universitatea Paris I,
2000, p. 18 şi urm. Dacă noţiunea de sancţiune nu este limitată doar la pedeapsă ci este
circumscrisă tuturor posibilităţilor juridice de constrângere, dacă se consideră că
sancţiunea poate avea ca obiectiv fie incitarea debitorului la executare fie protecţia
intereselor creditorului, atunci se poate considera că instrumentele juridice la care poate
apela creditorul pentru realizarea drepturilor sale sunt sancţiuni. În ceea ce ne priveşte
considerăm că, mai degrabă, este vorba despre instrumente oferite creditorului obligaţiei
neexecutate, pentru a soluţiona situaţia creată, care poate fi conflictuală sau nu şi că
utilizarea termenului de „sancţiune” serveşte unui interes didactic şi de comoditate a
limbajului. Relevantă sub acest aspect apare situaţia executării forţate a obligaţiei, situaţie
în care nu are loc nici îmbogăţirea creditorului nici pedepsirea debitorului, acesta fiind
obligat să plătească ceea ce datora în temeiul contractului încălcat. Rezoluţi- unea apare
mai degrabă ca o măsură menită să restabilească echilibrul patrimonial încălcat, şi nu ca o
pedeapsă aplicată debitorului. Pentru o analiză detaliată a conceptului de sancţiune, a se
vedea J. KOCSIS, Sancţiunea neexecutării obligaţiilor contractuale, teză de doctorat,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993; M. MUREŞAN, D. CHIRICĂ, Contribuţii la
studiul conceptului de sancţiune civilă (I), în S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 2/1988, p. 64 şi
urm.; M. MUREŞAN, D. CHIRICĂ, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (II),
în S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 1/1989, p. 31 şi urm.; F. R OŞIORU, Datoriile de valoare,
principiu reformator al obligaţiilor pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006, p. 700-705; V.
STOICA, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997.
i se cuvine, diversitate explicabilă prin varietatea situaţiilor juridice

întâlnite115, fără însă a exista o prezentare de ansamblu sau o sistematizare a
acestora în Codul civil sau în literatura de specialitate.
Dacă debitorul nu îşi execută obligaţiile, cocontractantul său poate să
pună în practică diverse mijloace de acţiune. El îl poate pune în întârziere în
mod formal pe debitor, uneori fiind chiar obligat să parcurgă această
procedură116. Dacă preferă menţinerea contractului, creditorul poate solicita
ca acesta să fie silit să execute în natură obligaţia, ori poate cere să fie
autorizat el sau un terţ să execute obligaţia care incumbă debitorului. În
aceeaşi ipoteză, a menţinerii contractului, creditorul poate dori ca debitorul
să execute silit obligaţia prin echivalent (sau să fie antrenată răspunderea
contractuală a debitorului), poate invoca excepţia de neexecutare a
contractului sinalagmatic ori poate solicita instanţei să pronunţe o hotărâre
care să înlocuiască executarea obligaţiei de către debitor117.
În prezent, art. 1516 C. civ. enumeră o mare parte dintre mijloacele
juridice puse la îndemâna creditorului contractual în situaţia în care acesta nu
dobândeşte întocmai, la timp şi integral prestaţia la care este îndreptăţit. În
acest sens, alin. (2) al art. 1516 C. civ. prevede că atunci când, fără justificare,
debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la
alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: să ceară
sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; să obţină, dacă
obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după
caz, reducerea propriei obligaţii corelative; să folosească, atunci când este
cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
8.2. Punerea în întârziere a debitorului (termenul suplimentar de
executare a obligaţiilor)
8.2.1. Reglementare. Noţiune. Justificare

Punerea în întârziere a debitorului nu se găseşte nominalizată printre
mijloacele juridice118 la care poate apela creditorul enumerate de art. 1516 C.
civ. - Drepturile creditorului - decât drept condiţie prealabilă a invocării
115
Cu privire la varietatea reacţiilor posibile la neexecutarea contractului, a se
vedea G. Viney, op. cit., nr. 171-173, p. 447-463; G. VINEY, P. JOURDAIN, op. cit., nr. 14-54,
p. 25-107.
116
Cu privire la punerea în întârziere în materia obligaţiilor civile şi comerciale, a se
vedea: M. DUMITRU, Punerea în întârziere în materia obligaţiilor comerciale, în Dreptul
nr. 2/2008, p. 70-89; M. DUMITRU, Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu de daune (I),
în R.D.C. nr. 1/2007, p. 56-74.
117
M. DUMITRU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, op. cit., p. 315.
118
În literatura de specialitate o parte din aceste mijloace juridice au fost calificate ca
fiind remedii, astfel cum am menţionat anterior. În acest sens, a se vedea L. POP, I.FL.
POPA, S. VIDU, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 240.
VIII. SANCTiUNEA NEEXECUTĂRii OBLiGAŢiiLOR CONTRACTUALE 187
celorlalte remedii. „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la

timp a obligaţiei. Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută
obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde
dreptul la daune- interese, dacă i se cuvin: (...)”.
În schimb, din formularea textului de lege rezultă că înainte de a apela la
orice alt mijloc juridic pentru a-şi dobândi prestaţia ce i se cuvine sau pentru
sancţionarea debitorului, este necesar ca debitorul să fie pus în întârziere.
Potrivit dreptului comun, simpla ajungere la scadenţă a obligaţiei nu este
suficientă pentru ca debitorul să se afle în întârziere în sens juridic. Pentru ca
faptul întârzierii să genereze consecinţe juridice este necesar ca el să fie pus
în întârziere în mod formal, adică să fie încunoştinţat de către creditor că
datoria sa este exigibilă şi că trebuie să-şi execute obligaţia.
Atât timp cât creditorul nu a solicitat expres debitorului executarea
obligaţiei, se presupune că această întârziere nu îl afectează. Prin punerea în
întârziere a debitorului, creditorul îşi manifestă expres voinţa de a i se realiza
creanţa. În momentul în care a solicitat executarea, în forma cerută de lege,
adică în momentul în care l-a pus în întârziere pe debitor cu respectarea
condiţiilor legale sau convenţionale, se produc toate efectele pe care legea le
leagă de îndeplinirea acestei formalităţi: se constată oficial neexecutarea
obligaţiei contractuale, pregătindu-se astfel condiţiile pentru angajarea
răspunderii debitorului; în contractele translative de proprietate are loc
transferul riscului pieirii fortuite a bunului de la înstrăinător la dobânditor şi a
suportării riscului imposibilităţii de executare a obligaţiei etc.
Punerea în întârziere a debitorului este reglementată de dispoziţiile art.
1521-1526 C. civ. Potrivit Legii nr. 71/2011 de aplicare, dispoziţiile art.
1521-1526 sunt aplicabile în cazul obligaţiilor născute după data intrării sale
în vigoare. Debitorul poate fi de drept în întârziere în executarea obligaţiei
sau poate fi pus în întârziere la cererea creditorului.
8.2.2. Punerea în întârziere la cererea creditorului
Formal, punerea în întârziere este o înştiinţare pe care creditorul o face

debitorului prin care îi aduce aminte acestuia despre existenţa unei obligaţii
exigibile cu invitaţia de a plăti obligaţia scadentă.
Substanţial, punerea în întârziere este un act juridic prin care creditorul
îşi manifestă voinţa în sensul că doreşte executarea creanţei sale de către
debitor şi că întârzierea acestuia îi provoacă pagube pe care debitorul va
trebui să le repare.
Punerea în întârziere se poate realiza fie printr-o notificare scrisă, fie prin
cererea de chemare în judecată.
Notificarea se poate comunica debitorului prin executor judecătoresc sau
prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, afară de situaţia în care
prin lege sau prin contract se prevede o manieră specială de comunicare a

notificării.
Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare
(termenul suplimentar de executare), ţinând seama de natura obligaţiei şi de
împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul
poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua
comunicării notificării.
Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior
debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa
obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost
comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de
judecată rămân în sarcina creditorului.
Efectele punerii în întârziere
De la data punerii în întârziere:
- debitorul datorează creditorului daune-interese, moratorii sau
compensatorii;
- se strămută riscul neexecutării fortuite a obligaţiei, cu excepţia
situaţiei în care cazul fortuit îl eliberează pe debitor de însăşi executarea
obligaţiei119;
- se creează dovada neexecutării obligaţiei până la acea dată şi condiţiile
premisă pentru a solicita rezoluţiunea contractului: judiciară, unilaterală şi
pact comisoriu;
- creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, invocând
excepţia de neexecutare a contractului, până la expirarea termenului de
executare, însă nu poate exercita celelalte drepturi - dreptul la rezoluţiune -
dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi
dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit
sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată;
- punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia
extinctivă poate valora întreruperea cursului prescripţiei, dacă acesta este
chemat în judecată în termen de 6 luni de la data punerii sale în întârziere,
potrivit art. 2540 C. civ.;
- potrivit art. 1526 C. civ., în cazul obligaţiilor solidare, notificarea prin
care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce
efecte şi în privinţa celorlalţi. Notificarea făcută de unul dintre creditorii
solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.
Debitorul nu este în întârziere, adică scapă de toate aceste consecinţe
119
Art. 1525 C. civ. prevede că „Debitorul răspunde, de la data la care se află în
întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care
cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţie".
nefaste pentru el dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără
a respecta formalităţile prevăzute 1510-1515
C. civ. - referitoare la punerea în întârziere a creditorului120 sau cele ce ţin
de oferta reală urmată de consemnaţiune - însă creditorul a refuzat, fără
temei legitim, să o primească.
Efectele punerii în întârziere încetează atunci când:
- obligaţia a fost executată;
- debitorul recurge la procedura ofertei reale şi a consemnării;
- creditorul refuză în mod evident primirea plăţii;
- creditorul a renunţat, expres sau tacit, la invocarea efectelor punerii în
întârziere;
- la acţiunea adresată instanţei, creditorul s-a desistat, ori a intervenit
perimarea;
- a avut loc o novaţie a obligaţiei;
- s-a acordat de creditor debitorului un nou termen pentru executare.
Executarea parţială a obligaţiei nu constituie o renunţare la punerea în
întârziere.
8.2.3. Întârzierea de drept a debitorului în executarea obligaţiei

În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, art. 1521
C. civ., având denumirea marginală „Moduri’, prevede expres formele în
care poate fi îndeplinită această formalitate: punerea în întârziere poate
opera fie de drept, fie la cererea creditorului. Altfel spus, debitorul poate fi de
drept în întârziere sau poate fi pus în întârziere. Legiuitorul se dovedeşte
neinspirat atunci când arată că „punerea în întârziere’ poate opera de drept.
Verbul „a pune” arată o acţiune ce trebuie efectuată, o atitudine activă în
opoziţie cu operarea de drept care sugerează pasivitate şi nu implică
realizarea vreunui demers. Deci, debitorul poate fi de drept în întârziere sau
poate fi pus formal în această stare.
În anumite situaţii, nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru
punerea debitorului în întârziere, debitorul aflându-se de drept în întârziere.
Debitorul se află de drept în întârziere atunci când în contract s-a stipulat
că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un
120
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă un mecanism în cadrul plăţii prin
care debitorul îl somează pe creditor să accepte executarea pe care i-o oferă. Dacă nu
este respectată această procedură, nu se produc efectele specifice ale punerii în întârziere
a creditorului (în special, preluarea de către creditor a riscului imposibilităţii fortuite de
executare a contractului şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat debitorului
respectiv, acoperirea cheltuielilor efectuate pentru conservarea bunului). Cu toate
acestea, în sfera remediilor pentru neexecutare, voinţa debitorului de a oferi, când se
cuvenea, prestaţia datorată chiar dacă nu respecta procedura, atrage imposibilitatea
invocării de către creditor a celorlalte remedii.
asemenea efect ori în anumite cazuri prevăzute de lege.

Debitorul se află de drept în întârziere şi în situaţiile prevăzute expres de
art. 1523 C. civ., şi anume atunci când:
a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp,
ce debitorul a lăsat să treacă (livrarea brazilor de Crăciun până la data de 25
decembrie), sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face (obligaţia de
neconcurenţă);
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia
de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare
succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Dispoziţia reia prevederile fostului art.
44 C. com.121
Se observă că debitorul este de drept în întârziere doar atunci când este
vorba de neexecutarea unei obligaţii pecuniare, rămânând ca pentru
obligaţiile nepecuniare să fie pus în întârziere potrivit dreptului comun, prin
procedura obişnuită. Această situaţie va continua controversele existente şi
în vechea reglementare cu privire la oportunitatea unei asemenea
reglementări în cadrul activităţii profesioniştilor122.
O altă condiţie care se solicită este ca obligaţia de a plăti suma de bani să
fie asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Per a contrario, dacă
obligaţia pecuniară este asumată de profesionist fără legătură cu activitatea
întreprinderii sale, debitorul profesionist va trebui pus în întârziere.
Codul civil mai are o altă prevedere aplicabilă în cazul neexe- cutării unei
obligaţii băneşti contractuale - art. 1535 -, care arată că, „În cazul în care o
sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii”.
Deci debitorul unei sume de bani, indiferent că este un profesionist sau
non-profesionist şi şi-a asumat obligaţia de plată în exerciţiul unei
întreprinderi sau nu, va datora de drept de la scadenţă daune moratorii,
indiferent că ele vor fi sub forma dobânzii sau sub forma penalităţilor.
Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite
de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
121
Cu privire la particularităţile obligaţiilor comerciale şi a daunelor-interese cu-
venite creditorului contractual în cazul neexecutării acestora în legislaţia anterioară datei
de 1 octombrie 2011, a se vedea M. DUMITRU, Daunele-interese în materia obligaţiilor
comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 58.
122
Pentru aceste controverse, a se vedea M. DUMITRU, Punerea în întârziere în
materia obligaţiilor comerciale, în Dreptul nr. 2/2008, p. 45.
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale

(răspunderea delictuală).
Observăm că textul reia în mare parte situaţiile de întârziere de drept din
vechea reglementare, cărora le mai adaugă pe cele consacrate de doctrină şi
practică.
8.2.4. Punerea în întârziere în materia dobânzii compuse
Codul civil, în art. 1489 alin. (2) din Titlul V „Executarea obligaţiilor’, în
Capitolul I „Plata’ , Secţiunea a 3-a „Condiţiileplăţii’ consacră posibilitatea
capitalizării dobânzii. Astfel, sub denumirea marginală „Dobânzile sumelor de
ban!’, se prevede că „dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai
atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în
lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile
curg numai de la data cererii de chemare în judecată”123.
Posibilitatea capitalizării dobânzilor, indiferent de natura lor, este
recunoscută şi în noul act normativ. Capitalizarea dobânzilor poate fi
rezultatul acordului de voinţă al părţilor sau poate să derive dintr-o dispoziţie
expresă a legii. Caracterul general al capitalizării dobânzilor este confirmat
prin aceea că, în absenţa celor două situaţii, dobânzile se pot capitaliza
apelând la instanţa de judecată.
De observat că se renunţă la condiţia anuităţii dobânzii exigibile,
conferind posibilitatea capitalizării de îndată a dobânzii scadente. Aceasta nu
înseamnă că părţile nu pot stabili condiţii mai restrictive pentru capitalizarea
dobânzii, cu privire la vechimea acesteia, la modalitatea de punere în practică
a acestei tehnici etc. Legiuitorul se îngrijeşte doar de situaţia în care părţile
nu au fost diligente să prevadă posibilitatea capitalizării şi condiţiile acesteia.
În afara dispoziţiilor derogatorii stipulate în convenţia părţilor sau a
situaţiilor speciale consacrate de acte normative, dobânda se capitalizează
„când sunt cerute în instanţă’, „de la data cererii de chemare în judecată’. În
consecinţă, va fi posibil de obţinut dobânda compusă prin formularea unei
cererii în instanţă în acest sens. Dobânda compusă va curge de la data
sesizării organului de jurisdicţie cu cererea privind obligarea debitorului la
capitalizarea dobânzii. Deci, în tăcerea legii sau a părţilor, dobânda va
produce dobândă moratorie prin cererea de chemare în judecată privind do-
bânda compusă, de la data învestirii instanţei.
În legătură cu anatocismul în temeiul convenţiei părţilor, din formularea
textului s-ar deduce că încă de la data încheierii contractului poate fi
prevăzută capitalizarea dobânzilor, fără să fie nevoie să se aştepte scadenţa
dobânzii. Deşi existentă de la data încheierii convenţiei, totuşi ea va produce
123
Art. 1489 alin. (1) C. civ. are următorul conţinut: „Dobânda este cea convenită de
părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege”.
efecte doar după ce dobânda datorată va fi scadentă.

8.3. Răspunderea contractuală (executarea prin echivalent a
obligaţiilor)
8.3.1. Noţiuni generale privind răspunderea contractuală

Există situaţii când debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia şi nici nu
se realizează executarea silită în natură a obligaţiei.
Potrivit art. 1516 C. civ. - Drepturile creditorului - creditorul are dreptul la
îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci când, fără
justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul
poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se
cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege
pentru realizarea dreptului său.
În cazul în care creditorul nu a dobândit întocmai prestaţia care i se
cuvenea, el este îndreptăţit să obţină daune-interese care să acopere
prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării, lato sensu, a obligaţiei
contractuale. Altfel spus, se va antrena răspunderea contractuală a
debitorului care nu a îndeplinit potrivit prevederilor contractuale obligaţia
asumată.
Sediul materiei: Cartea a V-a - Despre obligaţii - a Codului civil cuprinde

referiri la răspunderea civilă în două titluri:
Titlul II - Izvoarele obligaţiilor - în capitolul intitulat „Răspunderea civilă’
(art. 1350-1356) se consacră răspunderea contractuală, cauzele exoneratoare
de răspundere (aplicabile oricărui tip de răspundere) şi reguli speciale
referitoare la răspunderea contractuală.
Titlul V - Executarea obligaţiilor - în capitolul intitulat „Executarea silită a
obligaţiilor’, art. 1518 (care consacră răspunderea personală a debitorului
pentru fapta proprie), art. 1519 (care reglementează răspunderea
contractuală a debitorului pentru fapta altei persoane), art. 1530-1548 (în
care se conturează regimul juridic al răspunderii contractuale, asimilată
executării prin echivalent).
Răspunderea civilă poate fi delictuală şi contractuală.

Distincţia între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală este
catalogată ca summa divisio a dreptului răspunderii, altfel spus ca o
clasificare aptă să cuprindă ansamblul ipotezelor care ar putea genera o
obligaţie de răspundere.
Răspunderea delictuală este prevăzută de art. 1349 C. civ. - Răspunderea

delictuală - conform căruia „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu
aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să
repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub
paza sa, precum şi de ruina edificiului. (4) Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.
Răspunderea contractuală este prevăzută în art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.
- Răspunderea contractuală - conform căruia: „(1) Orice persoană trebuie să
îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare,
nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile
legii”.
Răspunderea civilă este în esenţa sa unică, adică alcătuieşte o singură
instituţie juridică şi este neunitară sub aspectul regimului său juridic, în sensul
ca se manifestă sub două forme: una delictuală de drept comun, şi alta
contractuală, specială şi derogatorie. Dacă delictul constă în neîndeplinirea
unei obligaţii contractuale, regulile speciale ale răspunderii contractuale se
vor aplica, iar niciuna din părţi „nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai
favorabile”124.
A. Regula non-cumulului. Imposibilitatea opţiunii

Articolul 1350 alin. (3) C. civ. consacră regula non-cumulului
răspunderilor. Potrivit acesteia, atunci când prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii
contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Cu alte cuvinte, în situaţia în care creditorul ar dori să invoce, pentru
avantajele pe care i le oferă, răspunderea delictuală dacă sunt întrunite
condiţiile răspunderii contractuale, el nu are un drept de opţiune, ci este
obligat să solicite acoperirea prejudiciului care i-a fost cauzat potrivit regulilor
din materia răspunderii contractuale.
Norma este de ordine publică, părţile neputând deroga de la ea. Nu se
poate crea nici o a treia formă de răspundere.
Dacă încălcarea contractului este şi un delict civil (de exemplu,
neexecutarea obligaţiei contractuale referitoare la siguranţa personală care
vizează în acelaşi timp şi asigurarea vieţii, sănătăţii şi integrităţi persoanei), va
124
Art. 1350 alin. (3) C. civ.
avea câştig de cauză răspunderea delictuală.

În materia răspunderii contractuale: regulile generale ale răspunderii
contractuale se vor aplica de plano la contractele nenumite, iar la cele numite
şi reglementate distinct, doar în măsura în care norma specială lipseşte sau
nu derogă de la dreptul comun al răspunderii contractuale (există un drept
comun al răspunderii contractuale, care ne interesează aici, dar şi reguli
legale speciale ale acestui tip de răspundere prevăzute distinct pentru
anumite specii de contracte: contractul de transport - răspunderea specială a
transportatorului de bunuri şi persoane, contractul de asigurare, contractul
individual de muncă).
B. Tipuri de răspundere contractuală

Articolul 1518 C. civ. reglementează răspunderea debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor, prevăzând că debitorul răspunde personal de
îndeplinirea obligaţiilor sale, afară de situaţia în care prin lege s-ar institui
răspunderea în sarcina altei persoane decât a debitorului.
Debitorul trebuie să îşi îndeplinească personal obligaţiile pe care şi le-a
asumat, el angajându-şi răspunderea doar dacă s-a făcut vinovat de cauzarea
unui prejudiciu creditorului său.
În materie contractuală, Codul civil prevede în art. 1519 răspunderea
pentru „fapta terţilor”, care ar putea fi considerată o răspundere
contractuală indirectă sau pentru fapta altuia (similar celei care există în
materie delictuală)125. Acest tip de răspundere poate fi angajată doar dacă
debitorul nu execută el personal obligaţiile, ci „se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale de o altă persoană”. Când există raport
de prepuşenie şi dauna se cauzează unui terţ, străin de acest raport, se poate
angaja doar răspunderea delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
În sfera grupului de contracte s-a dezvoltat teoria răspunderii
contractuale pentru fapta altuia ca răspundere autonomă distinctă faţă de
răspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat contractual în mod
direct de creditor. Debitorul va răspunde contractual faţă de creditorul său
pentru faptele terţelor persoane pe care el le-a introdus sau antrenat în
executarea contractului, cum ar fi: proprii prepuşi, subcontractanţii,
partenerii din contractele accesorii etc. Astfel, antreprenorul va fi
răspunzător faţă de clientul său pentru faptele subantreprenorilor cărora le-a
încredinţat executarea unei părţi din contract. Acest tip de răspundere nu era
consacrată în legislaţia din România în vigoare înainte de 1 octombrie 2011.
125
Art. 1519 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea contractuală pentru
fapta terţilor’, are următorul conţinut: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale”.
Răspunderea contractuală indirectă presupune ca debitorul să îşi

substituie o altă persoană în îndeplinirea obligaţiilor pe care cel dintâi şi le-a
sumat faţă de creditor, ceea ce presupune existenţa a două convenţii. Una
încheiată între creditor şi debitor (de exemplu, contractul de antrepriză),
cealaltă fiind chiar contractul al cărui scop este executarea primei convenţii
(în exemplul dat, contractul de subantrepriză) contract care a fost încheiat
între debitor şi o altă persoană denumită terţ.
Norma cuprinsă în art. 1519 C. civ. este de strictă interpretare, aplicarea
ei neputând fi extinsă la alte situaţii. Pentru a se antrena răspunderea
debitorului pentru fapta persoanelor de care s-a folosit în executarea
propriilor obligaţii contractuale, este necesar să existe un contract valabil
încheiat între debitor şi terţ, prin care cel dintâi să îşi substituie un terţ în
executarea unei obligaţii ce decurge din contractul iniţial (primar). În plus,
este necesar ca în persoana terţului să fie întrunite condiţiile răspunderii
contractuale pentru fapta proprie.
În prezent, în legislaţia română nu este reglementată şi o răspundere
contractuală pentru fapta lucrului, ci doar răspunderea contractuală pentru
fapta altei persoane.
8.3.2. Răspundere contractuală sau executare prin echivalent? Natura

juridică a daunelor-interese
Noţiunea de răspundere contractuală este utilizată ca sinonim al
executării prin echivalent, în mod incorect am spune noi, deoarece debitorul
nu execută prestaţia la care s-a obligat, obligaţia iniţială, ci el acoperă paguba
pe care a suferit-o creditorul tocmai prin faptul că nu a dobândit integral, la
timp şi întocmai prestaţia la care era îndreptăţit. Însuşi actualul legiuitor
utilizează în Codul civil cele două expresii ca fiind echivalente.
Natura juridică a dreptului la daune al creditorului în cazul nee- xecutării
unei obligaţii a generat controverse doctrinare, punându- se problema de a
şti dacă ne aflăm în prezenţa unei executări prin echivalent a obligaţiei
contractuale neexecutate în natură (iniţiale) sau este vorba de repararea
prejudiciului cauzat prin faptul neexecu- tării, adică dacă daunele-interese ce
se cuvin creditorului reprezintă o modalitate de executare a obligaţiei sau o
formă de răspundere.
Deşi la începutul Titlului II - Răspunderea civilă - legiuitorul român arată
expres că răspunderea civilă este contractuală şi delictuală, totuşi consacră şi
reglementează expres doar răspunderea delictuală (pe care o tratează şi ca
izvor distinct de obligaţii). În schimb, în cadrul titlului intitulat „Executarea
obligaţiilor’, consacră o secţiune executării prin echivalent a obligaţiei, chiar
cu această denumire. În concluzie, nici actualul Cod civil nu lămureşte această
problemă, ceea ce se constituie într-un minus al proaspetei reglementări.
O parte a doctrinei neagă existenţa răspunderii contractuale, susţinând

că daunele-interese nu reprezintă o formă de răspundere, ci dimpotrivă, o
executare prin echivalent. Aceasta conduce frecvent la confuzia între creanţa
de plată şi creanţa de daune. De aceea, ni se pare firesc să încercăm să
demonstrăm că există o creanţă de daune distinctă de creanţa principală,
creanţă care are un caracter reparatoriu, nefiind o formă de executare 126.
Pentru a putea decela însăşi existenţa, natura şi funcţiile răspunderii
contractuale, va trebui să răspundem la întrebarea dacă daunele-interese
urmăresc să asigure repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea
culpabilă a obligaţiilor sau, dimpotrivă, urmăresc să asigure creditorului un
echivalent al prestaţiei promise.
În cazul obligaţiilor băneşti, caracterul reparatoriu al daunelor- interese
este mai evident în detrimentul calificării lor ca executare prin echivalent,
comparativ cu situaţia neexecutării altor obligaţii. Regimul neexecutării
obligaţiilor monetare confirmă pe deplin existenţa răspunderii contractuale.
El pune în evidenţă existenţa unei datorii de reparaţie distinctă de obligaţia
originală pentru care creditorul poate obţine executarea forţată.
În cazul întârzierii în executare, în temeiul art. 1535 C. civ., creditorului i
se cuvin automat daune-interese egale cu dobânda legală sau convenţională,
pe lângă suma datorată cu titlu de principal. Cum ar putea fi explicată
acordarea acestei sume dacă creditorul nu ar putea fi îndreptăţit decât la
executarea prin echivalent a obligaţiei principale? Ar putea fi vorba de
executarea prin echivalent a obligaţiei de dezdăunare? În această situaţie
oricum suma cuvenită, daunele-interese ar avea natura juridică a unei
indemnităţi.
Dacă s-ar asimila daunele-interese datorate ca urmare a nee- xecutării
obligaţiei unei funcţii unice, de executare prin echivalent, aceasta ar exclude
orice altă indemnizare a creditorului unui capital, cum este cazul indexării.
Plata daunelor-interese nu poate semnifica executarea obligaţiei nici
măcar prin echivalent, căci executare însemnă a procura creditorului ceea ce
s-a convenit, a îndeplini în mod satisfăcător pentru creditor prestaţia
promisă, şi nu altceva, un echivalent; prin plata de daune-interese nu se face
altceva decât să se acopere prejudiciul suferit de creditorul contractual.
S-a afirmat şi s-a argumentat seducător că daunele-interese reprezintă o
simplă modalitate de executare prin echivalent. Se susţine că mai puţin decât
neexecutarea obligaţiei sale, întârzierea debitorului ar constitui o prorogare a
contractului, o prelungire forţată a fazei executării contractului, pentru care
debitorul ar trebui să verse o remuneraţie fixată prin lege sau de către părţi.
Ni se pare că în această susţinere se face o confuzie regretabilă între
126
M. DUMITRU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, op. cit., p. 289.
remunerarea şi indemnizarea creditorului, melanj care se întâlneşte frecvent

atât în legislaţie, cât şi în doctrină şi jurisprudenţă. Confuzia are la origini
prelungirea contestabilă a executării contractului acolo unde de fapt nu este
nimic altceva decât neexecutarea acestuia.
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutare se
detaşează de obligaţia contractuală iniţială, asumată, a cărei neexecutare
antrenează răspunderea civilă a debitorului, constituind o obligaţie nouă.
În cazul neexecutării, lato sensu, a unei obligaţii, dreptul la daune
reprezintă o formă de răspundere civilă a debitorului, şi nu o modalitate de
executare a obligaţiei iniţiale; acestuia îi incumbă o nouă obligaţie, de a
repara prejudiciul pe care l-a cauzat, creditorul fiind titularul unei creanţe noi,
care reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului pe care l-a suferit. Nu este
vorba de executarea obligaţiei iniţiale, ci a unei alte obligaţii al cărei obiect
este tocmai acela de a da o sumă de bani indiferent care a fost obiectul
obligaţiei primare, întrucât tocmai obligaţia iniţială nu se execută şi
generează în patrimoniul creditorului o pagubă ce trebuie acoperită. Suma de
bani nu reprezintă un echivalent al prestaţiei iniţiale a debitorului, ci este
menită să acopere prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutare. Acesta
poate fi mai mare, mai mic sau egal cu valoarea prestaţiei iniţiale şi poate fi
evaluat judiciar, legal sau convenţional.
Distincţia între obligaţia primitivă, iniţială şi obligaţia de reparaţie este
mai bine evidenţiată în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti: ele nu se exclud
una pe cealaltă, ci dimpotrivă, se cumulează. Dacă în dreptul comun al
răspunderii contractuale, obligaţia de reparaţie înlocuieşte obligaţia
contractuală care rămâne neexecutată, aici situaţia este diferită. În situaţia
întârzierii în executarea obligaţiilor monetare, debitorul va executa şi
obligaţia iniţială şi va datora şi daune pentru prejudiciul cauzat prin întârziere.
Analiza naturii şi obiectului răspunderii contractuale a permis operarea
unei distincţii clare între reparaţie şi executare, între răspunderea
contractuală şi executare. Dacă executarea permite creditorului să obţină
chiar obiectul prestaţiei care i-a fost promis, răspunderea contractuală are ca
obiect repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare, neputând procura
creditorului decât o compensaţie, un echivalent127.
8.3.3. Condiţiile angajării răspunderii contractuale
Orice discuţie despre răspunderea contractuală porneşte de la premisa

existenţei unui contract valid încheiat, care însă nu este executat din vina
debitorului. În caz contrar, răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei va fi
127
M. DUMITRU, Dreptul de opţiune al creditorului în cazul neexecutării
obligaţiilor contractuale, în Dreptul nr. 12/2008, p. 18.
de natură delictuală.
Dacă în speţă este un act juridic unilateral sau o figură juridică ce nu
poate fi subsumată categoriei de contract, singura răspundere care se poate
angaja este cea delictuala128. Răspunderea contractuală se angajează doar
între părţile unui contract.
Articolul 1530 C. civ., care consacră dreptul la daune-interese al
creditorului, conturează şi condiţiile în care creditorului i se cuvin
daunele-interese: creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi
necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.
Altfel spus, pentru a fi angajată răspunderea contractuală, este necesar să fie
întrunite următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu patrimonial; o faptă
ilicită constând în încălcarea unei obligaţii contractuale; raportul de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu; existenţa culpei debitorului.
Pentru a opera răspunderea contractuală mai sunt necesare respectarea
a două cerinţe speciale: debitorul să se afle în întârziere şi să nu fi fost
stipulată o clauză de nerăspundere în favoarea debitorului.
A. Fapta ilicită
Pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesar ca fapta
cauzatoare de prejudicii să consiste în neexecutarea unei obligaţii
contractuale. Neexecutarea poate să fie de orice fel: totală sau parţială,
poate să privească o obligaţie principală ori una accesorie, poate să fie o
obligaţie esenţială sau secundară. Poate fi vorba de neexecutare totală ori
executare defectuoasă, necorespunzătoare, ori o executare cu întârziere. Nu
este exclusă nici executarea necorespunzătoare cantitativ sau calitativ ori o
altă executare decât cea stabilită de către părţi etc. Toate aceste variante se
subsumează noţiunii de „neexecutare” a obligaţiei contractuale, deoarece,
potrivit art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă
şi la timp a obligaţiei.
Potrivit art. 1551 C. civ., daunele-interese pot fi acordate chiar şi pentru
„neexecutări de mică însemnătate’.
În cadrul acţiunii în răspundere contractuală, creditorul-recla- mant
trebuie să facă dovada săvârşirii faptei ilicite, cu alte cuvinte a neexecutării
obligaţiei contractuale. Concret, activitatea sa pro- batorie va diferi, după
128
Reparaţiile şi restituirile sunt ghidate de reguli proprii care sunt diferite de cele
ale răspunderii contractuale sau delictuale. Cu privire la aceste aspecte, a se vedea M.
DUMITRU, Dobânda restitutorie - Dobânda moratorie, în Dreptul nr. 12/2010, p. 124-142;
M. DUMITRU, Taxonomia dobânzilor, în volumul Studii şi Cercetări Juridice Europene, vol.
I, al Conferinţei internaţionale a doctoranzilor în drept, organizată de Centrul European de
Studii şi Cercetări juridice şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 348-352.
cum obiectul obligaţiei neexecutate constă în a da, a face sau a nu face.

Dacă debitorul îşi asumase o obligaţie de a face, se va face diferenţă
după cum obligaţia era de rezultat (determinată) sau de diligenţe (de
mijloace). În cazul obligaţiilor de rezultat creditorul trebuie să facă dovada că
debitorul nu i-a procurat rezultatul promis. În schimb, dacă obligaţia era de
mijloace, creditorul trebuie să facă dovada că debitorul nu s-a străduit
suficient ca să ajungă la rezultatul promis. Diligenţa pe care debitorul trebuie
să o depună în executarea obligaţiilor sale, şi în raport de care se va aprecia
îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei sale, este cea pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Este posibil ca prin lege
sau prin contract să se prevadă alte criterii de referinţă în privinţa diligenţei
ce trebuia depusă de debitorul obligaţiei de mijloace. De exemplu, în cazul
unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenta se va aprecia
ţinând seama de natura activităţii exercitate de debitor.
În cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul este ţinut să dovedească
rezultatele acţiunii debitorului de la care acesta trebuia să se abţină, fiind
imposibil de dovedit în sine abstenţiunea, ci doar consecinţele acesteia.
În privinţa neexecutării unei obligaţii de a da se va ţine seama de natura
bunului. Dacă este vorba de un bun imobil şi supus înscrierii în cartea
funciară, creditorul obligaţiei va fi ţinut să probeze că debitorul nu a consimţit
la actul constitutiv sau translativ de drepturi tabulare, pe care l-a convenit
anterior cu debitorul. În cazul unui bun mobil şi nesupus la vreo formalitate
(de publicitate sau administrativă), creditorul va putea reclama doar punerea
în posesie, întrucât obligaţia de dare s-a înfăptuit solo consensu, potrivit art.
1273 C. civ.
B. Vinovăţia (culpa) debitorului

Neîndeplinirea voluntară a obligaţiei trebuie să fie culpabilă, adică să
poată fi reproşată debitorului, acesta neavând nicio justificare a neexecutării
sale.
Vinovăţia este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi preju- diciabile
faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acesteia.
Codul civil califică intenţia de a păgubi ca fiind dol (care poate fi direct
sau indirect), iar greşeala neintenţionată, culpă (sub forma imprudenţei şi
neglijenţei). Caracterizându-se prin intenţia de a provoca consecinţe
păgubitoare, dolul este mai grav în raport de culpă129.
129
Potrivit art. 16 C. civ., „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răs-
punde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă. (2) Fapta este
săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte
producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat. (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede
Fapta este săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă) atunci când autorul
doreşte şi acceptă să se producă consecinţele faptei sale.
Culpa prin imprudenţă va exista atunci când autorul prevede posibilitatea
producerii rezultatului păgubitor al faptei ilicite, dar consideră în mod
nejustificat că el nu se va produce.
Culpa prin neglijenţă există atunci când autorul faptei nu prevede
rezultatul conduitei sale, deşi avea obligaţia şi posibilitatea să-l prevadă.
Gravitatea culpei nu are, în dreptul nostru, nicio influenţă asupra
răspunderii civile. Obligaţia de reparaţiune va exista indiferent dacă la temelia
faptei ilicite se va afla dolul sau culpa, cu toate gradele ei. Culpa poate fi
gravă (lata), uşoară (levis) şi foarte uşoară (levissima). Pentru antrenarea
răspunderii debitorului nu prezintă importanţă forma vinovăţiei.
Răspunderea civilă se angajează pentru cea mai uşoară culpă.
Conceptul de vinovăţie include două elemente: intelectiv şi volitiv.
Sub aspect intelectiv, omul nu poate fi răspunzător decât dacă este
conştient de consecinţele faptei sale păgubitoare. Este culpabil pentru a fi
optat pentru o conduită neadecvată, care intră în conflict cu norma de drept.
Chiar dacă autorul n-a avut conştiinţa caracterului ilicit al conduitei sale, dar
în împrejurările date ar fi putut-o avea, el răspunde civil. Culpa presupune
reprezentarea consecinţelor conduitei.
Procesul volitiv înseamnă o deliberare şi luarea deciziei din partea
autorului. Voinţa acestuia trebuie să fie liberă, nealterată.
Răspunderea contractuală rămâne una subiectivă, care se întemeiază pe
vinovăţia debitorului, chiar dacă aceasta este prezumată legal. Acest fapt
rezultă din dispoziţiile art. 1547 C. civ.: „Debitorul este ţinut să repare
prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă” . De asemenea, art. 1530 C. civ.
prevede dreptul la daune-interese al creditorului în cazul neexecutării „fără
justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei”. Ipoteza „neexecutării fără
justificare’ a obligaţiilor ne trimite la toate cazurile de neexecutare justificată
reglementate de art. 1556-1557 C. civ.130 Neexecutarea fără justificare este
tot o executare culpabilă. Includem aici şi situaţiile în care, fără să avem o
culpă propriu-zisă, avem o atribuire a consecinţelor ne- executării în sarcina
debitorului de către legiuitor - imputabilitatea legală. Cazurile tipice sunt
reprezentate de garanţia pentru viciile ascunse ale bunului vândut sau
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie
nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când
autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai
lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când legea
condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este
îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie’.
tului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod
corespunzător’.
garanţia pentru evicţiune. Există şi situaţii în care condiţia culpei nu este

necesară, cum se întâmplă în situaţia neconformităţii lucrului vândut131.
Proba vinovăţiei nu este necesară în materie contractuală, legiuitorul
instituind nişte prezumţii în acest sens. Astfel, potrivit art. 1548
C. civ., „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin
simplul fapt al neexecutării”. Însă aplicarea acestei prezumţii depinde după
cum obligaţia neexecutată este o obligaţie de rezultat sau una de diligenţă.
Elementul vinovăţie sau culpă nu se regăseşte în ipotezele de caz fortuit
sau de forţă majoră, astfel cum sunt definite acestea de art. 1351 C. civ.132
Tocmai de aceea daunele-interese sunt un remediu inaplicabil în cazul
neexecutării fortuite a contractului. Dacă fapta terţului sau a victimei
îndeplineşte condiţiile forţei majore sau, uneori, ale cazului fortuit, poate
înlătura răspunderea contractuală, potrivit art. 1352 C. civ.133
Sarcina creditorului este doar de a face dovada că există o obligaţie
contractuală, care este conţinutul ei, urmând ca debitorul să probeze dacă
şi-a executat sau nu obligaţia. El va putea dovedi, de exemplu, că
neexecutarea se datorează unor cauze străine care nu îi sunt imputabile.
Asemenea cauze străine sunt: forţa majoră, cazul fortuit sau chiar culpa
creditorului.
C. Prejudiciul
Conform prevederilor art. 1530 C. civ., „Creditorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat
(...)”. În absenţa prejudiciului, cererea pentru plata despăgubirilor este
nejustificată.
Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială
sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor
legitime ale unei persoane.
Prejudiciul trebuie să existe, deoarece în absenţa acestuia este exclusă
orice răspundere civilă delictuală. Legislaţia, doctrina şi practica judiciară
folosesc noţiunile de prejudiciu, pagubă sau daună, termeni care sunt
131
L. POP, I.FL. POPA, S. VIDU, op. cit., p. 149.
132
Art. 1351 C. civ. arată că: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu
convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de
forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3 )Cazul fortuit este un eveniment care nu
poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar fi produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de
răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în
caz de forţă majoră’.
133
Art. 1352 C. civ. consacră: „Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului
fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit
este exonerator de răspundere.
sinonimi. Prejudiciul trebuie să fie consecinţa directă şi necesară a

neexecutării.
a) Caracterul direct al prejudiciului rezultă din conţinutul art. 1533

C. civ., potrivit căruia daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Pentru a fi direct, prejudiciul presupune existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei 134.
Admiterea prejudiciilor indirecte ar permite existenţa unor răspunderi
nelimitate. Jurisprudenţa a dispus întotdeauna ca prejudiciul să fie consecinţa
directă a faptei ilicite, în speţă a neexecutării obligaţiei contractuale.
b) Prejudiciul trebuie să fie cert. Este o condiţie prevăzută de art. 1532

C. civ. Acest caracter are în vedere atât existenţa în sine a prejudiciului, cât şi
posibilitatea de a se stabili întinderea lui. Pentru a putea fi supus reparării,
prejudiciul trebuie să fie sigur, adică cert, ceea ce se întâmplă întotdeauna cu
prejudiciul actual. Prejudiciul viitor este de asemenea supus reparării dacă
există siguranţa producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i
determina întinderea.
La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare,
atunci când acestea sunt certe. Prejudiciul viitor nu trebuie confundat cu
prejudiciul eventual, deoarece acesta din urmă este lipsit de certitudine.
Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un
avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului,
ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. Prejudiciul al
cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de
judecată.
c) Prejudiciul să fie previzibil. Debitorul răspunde numai pentru

prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a
neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care
neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia.
Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. În aceasta
situaţie se apreciază că, în materia răspunderii civile, se trece de pe tărâm
134
A nu se confunda noţiunea de „prejudiciu direct” cu cea de „prejudiciu cauzat în
mod direct”. Prejudiciul direct este cel cauzat atât printr-o legătură cauzală directă şi
nemijlocită, cât şi printr-o legătură cauzală indirectă. În primul caz se numeşte victimă
directă şi imediată, iar în cel de-al doilea se numeşte victimă indirectă sau prin ricoşeu ori
reflectare, iar prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare. De exemplu, prejudiciile patrimoniale
sau morale injust cauzate soţului şi copiilor victimei care a încetat din viaţă ca urmare a
vătămării integrităţii corporale, în materia răspunderii delictuale.
contractual pe tărâm delictual.
d) Caracterul personal al prejudiciului. Este consecinţa principiului că

fără interes nu poate să se nască dreptul la acţiune. Doar persoana fizică sau
juridică ce a suferit o pagubă poate cere repararea ei. Nu trebuie însă să
înţelegem că dreptul la acţiune pentru daune ar fi legat de persoană.
Dreptul la acţiune poate fi exercitat, în condiţiile legii, de creditorii
chirografari pe calea acţiunii oblice; dreptul poate fi exercitat şi de
moştenitorii victimei, când are conţinut patrimonial.
Pe de altă parte, o pagubă poate leza nu numai victima principală, dar şi
alte persoane (de exemplu, cei cărora victima le acordă întreţinere).
e) Caracterul material sau moral al prejudiciului. Prejudiciile materiale

sunt consecinţa atingerii unui interes patrimonial, iar prejudiciul moral este
urmarea lezării unui drept nepatrimonial. Prejudiciul material este, de
exemplu, distrugerea unui bun, uciderea unui animal etc. Prejudiciul moral
poate consta, de exemplu, în atingeri aduse atributelor personalităţii, în
vătămarea corporală sau a sănătăţii ori în prejudicii corporale generate de
executarea defectuoasă a unui contract medical etc.
Prejudiciul material se compune, din pierderea patrimonială (o diminuare
a valorilor active ale patrimoniului) şi beneficiul nerealizat (împiedicarea
activului patrimonial de o îmbogăţire care ar fi avut loc în cazul în care nu se
săvârşea fapta ilicită).
Potrivit art. 1531 alin. (3) C. civ., creditorul are dreptul şi la repararea
prejudiciului nepatrimonial, iar potrivit art. 257 C. civ., drepturile
nepatrimoniale ale persoanei juridice sunt apărate în mod egal cu cele ale
persoanei fizice, inclusiv prin acordarea de daune.
Daunele-interese fiind expresia răspunderii debitorului pentru
neexecutarea unei obligaţiei, este firesc ca, atunci când întârzierea nu îi este
imputabilă, daunele-interese să fie reduse sau înlăturate.
Articolul 1534 C. civ., cu denumirea marginală „Prejudiciul imputabil
creditorului’, consacră expres fapta culpabilă a creditorului drept cauză de
reducere (sau înlăturare) a răspunderii, fără însă ca fapta creditorului să
prezinte caracteristicile forţei majore: „Dacă, prin acţiunea sau omisiunea sa
culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile
datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător”. Această dispoziţie
se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al
cărui risc a fost asumat de creditor.
Pe lângă această consacrare expresă a faptei culpabile a creditorului, ca şi
cauză exoneratoare de răspundere, Cod civil român mai cuprinde o dispoziţie
care are drept scop diminuarea întinderii răspunderii debitorului. Este vorba
de instituirea în sarcina creditorului a unei obligaţii cu caracter general, de a
lua măsuri pentru limitarea întinderii propriului său prejudiciu. Astfel, alin. (2)
al art. 1534
C. civ., arată că „debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe
care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă”. În măsura în care
creditorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie, daunele-interese ce i se vor
cuveni vor fi diminuate. Un asemenea principiu, aplicabil în cazul întârzierii în
îndeplinirea altor obligaţii decât cele băneşti, nu va avea incidenţă în cazul
întârzierii în executarea unei obligaţii monetare. În cazul întârzierii în
executarea unui obligaţii băneşti, dispoziţiile art. 1534 C. civ. ar putea fi
invocate de debitor în apărarea sa doar atunci când s-ar solicita obligarea sa
la acoperirea integrală a prejudiciului, pentru diminuarea valorii dau-
nelor-interese corespunzătoare acoperii acestui prejudiciu.
Proba prejudiciului. Creditorul este obligat să facă dovada existenţei

prejudiciului. Codul civil consacră legislativ necesitatea îndeplinirii acestei
cerinţe în art. 1537: „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor
de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia
părţilor se prevede altfel”. Una din situaţiile în care se derogă de la această
regulă este aceea a întârzierii în executarea obligaţiilor băneşti, art. 1535 alin.
(1) C. civ. conferind expres creditorului acest beneficiu: „creditorul are
dreptul la daune moratorii, (...), fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu”.
D. Raportul de cauzalitate
Este legătura care trebuie să existe între neexecutarea obligaţiei
contractuale şi prejudiciul reclamat de creditor ca reparabil. Pentru stabilirea
existenţei raportului de cauzalitate se vor aplica criteriile consacrate de
legiuitor în materia răspunderii delictuale, întrucât în materie contractuală nu
există nicio referire la elementele în raport de care să se întreprindă un
asemenea demers.
Existenţa acestei condiţii este subliniată chiar de art. 1530
C. civ., care arată că prejudiciul, pentru a fi reparat, trebuie să fie consecinţa
directă şi necesară a neexecutării.
Actualul Cod civil nu conţine o prevedere similară celei din art. 1082 din
vechiul Cod civil, care consacra o prezumţie legală de cauzalitate între pagubă
şi neexecutarea obligaţiei contractuale. Ca urmare, creditorul va trebui să
probeze efectiv legătura dintre dauna pe care a suferit-o şi neexecutarea
contractului, altfel cererea de reparaţie i se va respinge.
8.3.4. Întârzierea creditorului

Instituţia întârzierii creditorului permite debitorului, care rămâne ţinut de
executarea obligaţiei principale, de a se elibera de curgerea
daunelor-interese moratorii prin probarea simplului fapt al întârzierii

creditorului, care împiedică astfel executarea obligaţiei chiar dacă nu este o
faptă culpabilă, fără să fie necesară probarea unei fapte ce întruneşte
caracteristicile forţei majore.
Actualul Cod civil, spre deosebire de vechiul Cod civil, dar în concordanţă
cu reglementările existente la nivel internaţional, abordează o poziţie
echilibrată asupra neexecutării contractului, acordând atenţie şi
reglementând atât neexecutarea imputabilă debitorului, dar şi consecinţele
neexecutării imputabile creditorului.
Astfel, cu titlu general, în cadrul Titlului V „Executarea obligaţiilor’, în
Capitolul al II-lea intitulat „Executarea silită a obligaţiilor’, Secţiunea 1
„Dispoziţiigenerale’’ consacră în art. 1517, cu denumirea marginală
„Neexecutarea imputabilă creditorului’, că „o parte nu poate invoca
neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este
cauzată de propria sa acţiune sau omisiune”.
Totodată, în Capitolul I „Plata’’ al aceluiaşi titlu, în cuprinsul Secţiunii a
6-a „Punerea în întârziere a creditorului’, art. 1510 prevede posibilitatea ca şi
creditorul să poată fi pus în întârziere, indicân- du-se situaţiile când poate fi
îndeplinită această formalitate. Astfel, „creditorul poate fi pus în întârziere
atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător
sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu
îşi poate executa obligaţia”. Referitor la efectele punerii în întârziere, în
privinţa daunelor-interese, art. 1511 alin. (2) C. civ. precizează obligaţia
creditorului de a „repara prejudiciile cauzate prin întârziere şi la acoperirea
cheltuielilor de conservare a bunului datorat”. Se recunoaşte deci
posibilitatea punerii în întârziere a creditorului contractual al unui capital care
credem că, în materia obligaţiilor băneşti, ar trebui să aibă drept efect oprirea
curgerii dobânzii moratorii în sarcina debitorului, chiar dacă textul nu prevede
expres acest efect. Firesc ar fi ca debitorul să nu mai fie obligat la plata
dobânzii moratorii de la data punerii în întârziere a creditorului.
8.3.5. Exonerări de răspundere contractuală
Creditorul care susţine că neexecutarea obligaţiilor convenţionale la care

era ţinut debitorul i-a produs o pagubă, va trebui să facă dovada elementelor
constitutive ale răspunderii contractuale. Dacă unul dintre acestea lipseşte
sau nu poate fi dovedit, debitorul este scutit de răspundere.
Cauzele exoneratorii de răspundere contractuală se analizează în
principiu ca şi în materia răspunderii delictuale, dar cu unele nuanţe. Oricum,
au efect exonerator cauzele străine - care înlătură raportul de cauzalitate
dintre neexecutarea obligaţiei şi prejudiciu - dar şi cazurile justificative - ce
anihilează efectul ilicit al neexecu- tării contractului.
Cauzele străine cu efect exonerator sunt forţa majoră135 şi cazul fortuit136,

fapta victimei şi fapta unui terţ.
În materie contractuală, distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit nu
îşi are rostul, întrucât debitorul este apărat de răspundere în ambele situaţii.
Fapta victimei este fapta creditorului, care poate duce la diminuarea sau
înlăturarea răspunderii debitorului, cazurile fiind reglementate de art. 1534 şi
art. 1517 C. civ.137
Cauzele justificative de la răspunderea delictuală, aplicabile şi răspunderii
contractuale, sunt starea de necesitate şi autorizarea sau ordinul de natură
legală, legitima apărare putând fi cu greu adaptată la raporturile contractuale
dintre creditor şi debitor. Starea de necesitate trebuie deosebită de
impreviziune, care poate duce chiar la încetarea contractului, în lipsa oricărei
vinovăţii a debitorului.
8.3.6. Convenţii asupra răspunderii
Normele legale referitoare la consecinţele neexecutării obligaţiei de către

debitor au caracter supletiv, de unde şi concluzia că ele vor putea fi
modificate prin convenţia părţilor.
Convenţia asupra răspunderii este o denumire generică şi suficient de
laxă, sub care se pot ascunde o varietate de clauze prin care contractanţii
urmăresc scopuri diferite, dar toate legate de condiţiile şi efectele răspunderii
contractuale.
O asemenea convenţie trebuie să intervină anterior producerii pagubei
pentru creditor. De asemenea, prin convenţie răspunderea debitorului poate
fi restrânsă, agravată sau înlăturată. Dacă o asemenea convenţie ar avea loc
după producerea pagubei, ea ar putea fi interpretată ca o iertare de
datorie138. Nu trebuie să se confunde convenţiile asupra răspunderii cu clauza
penală (convenţiile prin care se determină anticipat întinderea obligaţiei de
despăgubire).
Convenţia de nerăspundere înlătură integral răspunderea debitorului.
Încheierea unor astfel de convenţii este posibilă, situaţie în care creditorul nu
va mai putea pretinde debitorului plata despăgubirilor. Convenţiile nu produc
135
Potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
136
Art. 1351 alin. (3) C. civ. defineşte cazul fortuit ca fiind un eveniment care nu
poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs.
137
Art. 1517 C. civ. are următorul conţinut: „O parte nu poate invoca
neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată
de propria sa acţiune sau omisiune’.
138
efecte când vinovăţia debitorului va îmbrăca forma intenţiei sau a culpei

grave. Clauzele de nerăspundere operează doar raportat la daunele
materiale: răspunderea pentru prejudiciul cauzat integrităţii fizice sau psihice
sau sănătăţii nu poate fi diminuată sau înlăturată decât în condiţiile legii; ea
nu poate fi niciodată obiect al unui act juridic.
Prin convenţiile prin care se limitează răspunderea se restrânge
întinderea daunelor-interese, aşa cum se întâmplă în cazul cuantumului
despăgubirilor în contractele de transport şi de expediţie. Dar, pentru ca
acestea să producă efecte, vinovăţia debitorului trebuie să fie sub formă de
imprudenţă sau neglijenţă. Pentru unele contracte, părţile prevăd limite
maxime ale prejudiciului reparabil, dar şi limite minime, sub care reparaţia
este în sarcina victimei neexecutării. De exemplu, valoarea declarată a
bunurilor transportate sau expediate indică limita sumei pe care debitorul
serviciului de transport o datorează în caz de distrugere a bunurilor.
Există şi clauze prin care se agravează răspunderea. Prin astfel de
convenţii, debitorul se obligă să plătească despăgubirea, chiar dacă potrivit
legii el ar fi exonerat de răspundere, deci de obligaţia de a plăti despăgubiri,
cum este cazul în care neexecutarea este consecinţa forţei majore sau a
cazului fortuit. Astfel, fideiusorul se poate obliga să rămână îndatorat şi în
situaţia în care creditorul prin fapta sa nu i-ar mai asigura fideiusorului o
subrogaţie integrală în drepturile acestuia şi astfel garantul nu ar mai fi
îndreptăţit decât la o recuperare parţială a ceea ce a plătit.
Anunţurile relative la răspunderea delictuală sunt declaraţii unilaterale de
voinţă prin care se avertizează asupra existenţei unui pericol potenţial, de
care victima trebuie să ţină seama, altfel va fi considerată vinovată de
producerea prejudiciului, cu efect cel puţin parţial de exonerare 139. „Atenţie,
câine rău!” poate fi un exemplu al unui asemenea avertisment. Dacă îl ignoră,
victima ignoră de asemenea riscul să fie muşcată.
Anunţurile legate de răspunderea contractuală sunt expresia unor clauze
contractuale, prin care se face publică existenţa unei situaţii care limitează
răspunderea debitorului. „Nu răspundem de obiectele lăsate la vedere în
autovehicule” este un exemplu de afiş plasat în parcările private, prin care se
atenţionează şoferul că depozitarul nu răspunde de respectivele lucruri.
8.4. Evaluarea daunelor-interese

8.4.1. Noţiunea de daune-interese
Articolul 1530 C. civ. consacră expres dreptul la daune-interese al

creditorului. Astfel, creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
139
Idem, p. 182.
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi

necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.
Daunele-interese pot fi acordate sub forma unei sume globale în bani sau
a unor sume prestate periodic, ca şi în cazul răspunderii civile delictuale.
Prin daune-interese înţelegem despăgubirile în bani pe care debitorul
este îndatorat să le plătească în scopul reparării integrale a prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor
contractuale.
Întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani, instanţele nefiind
competente să îl oblige pe debitor la executarea unei alte prestaţii decât cea
stabilită între părţi în contract.
Daunele-interese au vocaţia de a se cumula cu celelalte remedii/
sancţiuni ale neexecutării contractului, cu excepţia situaţiei în care ar fi
incompatibile, aceasta tocmai datorită naturii lor pecuniare şi funcţiei lor
reparatorii140.
Daunele-interese sunt de două feluri:
- compensatorii - datorate de debitor pentru paguba cauzată ca urmare
a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei;
- moratorii - cuvenite creditorului pentru pagubele produse prin
întârzierea în executarea obligaţiei.
Daunele moratorii, spre deosebire de daunele compensatorii, se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei.
Există trei modalităţi de stabilire a daunelor-interese ce se cuvin
creditorului pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin
neexecutarea culpabilă a obligaţiei contractuale: evaluarea legală, evaluarea
convenţională şi evaluarea judiciară.
8.4.2. Evaluarea legală

În acest caz, stabilirea daunelor-interese se realizează de către legiuitor.
Legiuitorul evaluează daunele-interese apelând la tehnica dobânzii.
Evaluarea legală are în vedere doar stabilirea daunelor-interese pentru
întârzierea în executarea obligaţiilor, deci doar daunele-interese moratorii,
întrucât obligaţiile băneşti pot fi executate întotdeauna în natură.
În vechiul Cod civil evaluarea legală a prejudiciului suferit de creditorul
contractual se întâlnea doar în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti.
Cuantificarea acestui prejudiciu se făcea de către legiuitor apelând la tehnica
dobânzii. Astfel, potrivit art. 1088 din vechiul Cod civil, „La obligaţiile care au
de obiect o sumă oarecare, daunele- interese pentru neexecutare nu pot
cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de
140
M. DUMITRU, Regimul juridic al dobânzii legale, op. cit., p. 29.
comerţ, de fidejusiune şi societate”. Aceste daune-interese se cuveneau

creditorului fără ca acesta să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă.
Daunele-interese erau datorate doar din ziua cererii de chemare în judecată,
afară de cazurile în care, după lege, dobânda curgea de drept.
În prezent, evaluarea daunelor-interese contractuale se poate face de
către legiuitor atât în cazul neexecutării obligaţiilor pecuniare, cât şi a celor
nepecuniare, prin intermediul dispoziţiilor art. 1535 şi art. 1536 C. civ. La
acestea se adaugă şi prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi ale Legii nr.
72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obliga-
ţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
În concluzie, daunele-interese cuvenite creditorului contractual în cazul
întârzierii în executarea obligaţiilor băneşti sunt egale cu dobânda moratorie.
O precizare se impune a fi făcută pentru cazul obligaţiilor băneşti.
Creditorul contractual poate apela şi la evaluarea judiciară a prejudiciului
suferit pentru a obţine repararea integrală a prejudiciului. În cazul în care va
opta pentru stabilirea judiciară a întinderii daunelor-interese, el va trebui să
probeze îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, prezumţiile
aplicabile în cazul în care alege evaluarea legală şi care sunt menite a-i facilita
sarcina probei nemaifiind incidente141.
A. Evaluarea legală a daunelor-interese în cazul obligaţiilor băneşti

(dobânda moratorie)
Obligaţiile pecuniare pot fi executate întotdeauna în natură. Este motivul
pentru care neexecutarea obligaţiei pecuniare este de fapt o întârziere în
executarea obligaţiei, creditorul fiind îndreptăţit să obţină doar
daune-interese moratorii.
Legiuitorul evaluează daunele-interese moratorii apelând la tehnica
dobânzii.
Articolul 1535 C. civ., cu denumirea marginală „Daunele moratorii în cazul
obligaţiilor băneşti’, are următorul conţinut: „În cazul în care o sumă de bani
nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
141
Cu privire la evaluarea judiciară a daunelor-interese în cazul neexecutării
obligaţiilor băneşti, a se vedea M. DUMITRU, Evaluarea judiciară a prejudiciului în cazul
întârzierii în executarea obligaţiilor băneşti - posibilitate consacrată de noul Cod civil,
în Jurnalul Studii Juridice, Supliment la nr. 1/2011, p. 134-142.
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de

scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele
moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Dacă nu
sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul
are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea
integrală a prejudiciului suferit”.
Actul normativ care reglementează dobânda este O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar- fiscale în
domeniul bancar, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 72/2013 privind
măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a
unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi
între aceştia şi autorităţi contractante, care a intrat în vigoare la data de 5
aprilie 2013.
A.1. Definiţia dobânzii. Clasificarea dobânzilor

De o manieră generală, dobânda reprezintă suma de bani cuvenită
creditorului pentru privarea de folosirea unui capital, calculată ca o cotă
procentuală aplicată capitalului datorat. În consecinţă, întinderea creanţei de
dobândă, oricare i-ar fi cauza, depinde de trei parametri variabili: mărimea
sumei datorate, durata aşteptării şi valoarea ratei dobânzii, care poate fi
stabilită de lege sau de către părţi.
Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu,
ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă
drept echivalent al folosinţei capitalului, aşa cum consacră art. 1 alin. (5) O.G.
nr. 13/2011.
Prin O.G. nr. 13/2011 legiuitorul încearcă, fără a reuşi, o clasificare a
dobânzilor142. Astfel, potrivit actului normativ, dobânda poate fi dobândă
remuneratorie şi dobândă penalizatoare.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un
anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului
scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neînde- plinirea
obligaţiei respective la scadenţă (adică pentru întârzierea în executare) este
denumită dobândă penalizatoare, adică tocmai ceea ce Codul civil numeşte
dobândă moratorie.
142
Cu privire la clasificarea dobânzilor, a se vedea M. D UMITRU, Taxonomia do-
bânzilor, loc. cit., p. 15; M. DUMITRU, Delimitarea dobânzii moratorii de instituţiile adi-
acente: dobânda compensatorie, în R.R.D.P. nr. 4/2010, p. 18; M. DUMITRU, Com-
patibilitatea dobânzii moratorii cu mecanismele destinate a neutraliza eroziunea
monetară: valorismul, în Dreptul 9/2010.
A.2. Repararea prejudiciului moratoriu

Dispoziţiile art. 1088 din Codul civil din 1864 dezvoltau o soluţie originală
de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligaţiilor
băneşti având drept trăsătură principală caracterul forfetar şi automat al
daunelor-interese. Astfel, daunele-interese ce se cuveneau creditorului erau
invariabile, uniforme, indiferent de valoarea prejudiciului real suferit de
creditor, cuantificate de legiuitor, în absenţa stipulaţiei părţilor, întotdeauna
la nivelul ratei dobânzii legale143.
În majoritatea sistemelor de drept regula reparării forfetare a fost
înlăturată, soluţie care a fost adoptată şi în România prin dispoziţiile Codului
civil din 2011. Astfel, potrivit art. 1535 C. civ., „în cazul în care o sumă de bani
nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În
acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de
creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă nu sunt datorate
dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în
afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a
prejudiciului suferit”.
Se admite un prag minim al daunelor-interese moratorii, echivalentul
ratei dobânzii stabilite de părţi (convenţionale) sau, în subsidiar, de lege,
valoare prestabilită şi fixă care se cuvine automat creditorului. El reprezintă
valoarea prejudiciului moratoriu abstract, „preţul timpului” 144 , pe care
legiuitorul prezumă că îl suferă creditorul contractual atunci când suma de
bani care îi era datorată nu îi este remisă la scadenţă. În afara acestei sume,
dacă dobânda moratorie datorată este mai mică sau egală cu dobânda legală
(dobânda stabilită de lege), creditorul are dreptul la daune-interese
suplimentare, în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale şi în
limitele stabilite de principiile de drept comun, corespunzător valorii concrete
a prejudiciului, aşa cum va fi el stabilit în cadrul procedurilor judiciare,
dându-se eficienţă principiului reparării integrale a prejudiciului.
În acest fel, în această situaţie vor coabita sistemul reparării automate şi
forfetare cu o evaluare judiciară a prejudiciului dovedit, altfel spus, se vor
cumula dobânzile moratorii automate şi forfetare cu daunele-interese
143
M. DUMITRU, Reparaţia forfetară a prejudiciului moratoriu - un sistem ataşat
răspunderii contractuale, în volumul Sesiunii ştiinţifice a Academiei Române - Centrul de
Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.
104.
144
M. DUMITRU, Obiectul creanţei de dobândă moratorie, în S.U.B.B.
Iurisprudentia nr. 2/2010, p. 105 şi urm.
suplimentare, dacă prejudiciul suplimentar va fi dovedit145.

Posibilitatea acordării daunelor-interese suplimentare până la repararea
integrală a prejudiciului nu va fi acordată dacă dobânda moratorie datorată -
indiferent de modul în care a fost stabilită (probabil convenţional) - va fi mai
mare decât dobânda legală.
În schimb, debitorul nu poate să probeze că prejudiciul suferit de creditor
este mai mic decât valoarea dobânzii legale.
A.3. Condiţiile acordării daunelor moratorii

În privinţa probării prejudiciului, legiuitorul, prin dispoziţiile art. 1535 alin.
(1) C. civ., îl scuteşte pe creditor de a face dovada acestuia: „creditorul are
dreptul la daune moratorii, (...), fără a trebui să dovedească vreun
prejudiciu”.
În legătură cu necesitatea de a face o apreciere asupra atitudinii
subiective a debitorului contractual al unei sume de bani care nu a executat
cu punctualitate obligaţia sa, Codul civil instituie o prezumţie de culpă în
sarcina debitorului contractual, dedusă din simplul fapt al neexecutării, prin
dispoziţiile art. 1548 C. civ.
Codul civil prevede că pentru întârzierea în executarea obligaţiilor
băneşti, indiferent de izvorul lor, debitorul datorează daune-interese de drept
de la scadenţă, dacă nu plăteşte suma de bani pe care o datorează. Deci,
debitorul unei sume de bani, profesionist sau nonprofesionist, va datora de
drept de la scadenţă daune moratorii, indiferent că ele vor fi sub forma
dobânzii sau sub forma penalităţilor. De la această regulă nu este nicio
excepţie, nici măcar în cazul întârzierilor la plata unor sume izvorând din acte
cu titlu gratuit, soluţie care ni se pare a fi inechitabilă din perspectiva
gratificantului.
A.4. Tehnica dobânzii moratorii

Dobânda, oricare ar fi funcţia ei, este fixată sub forma unui procentaj
anual asupra unei sume principale, datorate, altfel spus sub forma unei rate
determinate uneori de lege (rată legală), alteori stabilită prin convenţia
părţilor (rată convenţională).
În prezent, părţile au posibilitatea de a stabili convenţional rata dobânzii,
prerogativă conferită expres prin dispoziţii legale. Potrivit art. 1 alin. (1) din
O.G. nr 13/2011 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., „Părţile sunt libere să stabilească,
în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume
de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”.
Rata dobânzii moratorii penalizatoare poate fi stabilită convenţional, de
145
M. DUMITRU, Repararea prejudiciului moratoriu - actualitate şi perspective, în
P.R. nr. 8/2010, p. 28 şi urm.
părţi, sau de către legiuitor. Cum rata legală nu este decât un procent
supletiv, cocontractanţii pot fixa cuantumul dobânzii simple sau compuse la o
rată inferioară sau superioară ratei legale. În acelaşi timp, libertatea de a fixa
convenţional rata dobânzii nu este nelimitată. În scopul asigurării unei
minime protecţii debitorului, stipularea ratei convenţionale este supusă la
două tipuri de exigenţe: unele referitoare la formă, celelalte vizând
cuantumul dobânzii.
Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte
procentuale.
În prezent (din 6 noiembrie 2013) rata dobânzii de politică monetară a
B.N.R. a fost stabilită la 4% pe an146. Rata dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României se publică în Monitorul Oficial ori de câte ori nivelul
ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile
contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei
dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi
cu scop lucrativ, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor art. 3
alin. (2), diminuat cu 20%.
B. Dobânda moratorie în cazul contractului de împrumut cu titlu oneros
Referitor la contractele de împrumut cu dobândă s-a pus întrebarea de a
şti dacă şi ce datorează debitorul pentru perioada ulterioară expirării
termenului din contractul de împrumut, fiind unanim acceptat că pe perioada
de derulare a contractului de împrumut debitorul datorează dobânda ca fruct
civil (în limitele prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 13/2011).
Actualul Cod civil soluţionează această problemă printr-o prevedere
expresă în cuprinsul art. 1535 alin. (2): care are următorul conţinut: „dacă,
înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală,
daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă”. Se
reglementează astfel situaţia în care înainte de scadenţă creanţa era
producătoare de dobândă remuneratorie, intenţia legiuitorului fiind de a
stabili prin art. 1535 alin. (2) C. civ. care vor fi natura şi valoarea sumelor de
bani datorate de debitor ulterior scadenţei.
În ceea ce priveşte momentul de la care va curge dobânda moratorie, se
vor aplica dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care consacră momentul
curgerii daunelor moratorii, în general, pentru neexecutarea oricărei
obligaţii băneşti: de la scadenţă până la momentul plăţii efective.
146
Consiliul de Administraţie al B.N.R. a decis la data de 6 noiembrie 2013 reducerea
ratei dobânzii de referinţă de la 4,25% pe an la 4% pe an.
Noul act normativ stabileşte şi valoarea dobânzii moratorii datorate

pentru creanţele monetare care înainte de scadenţă erau producătoare de
dobândă remuneratorie: dobânda moratorie va fi la nivelul dobânzii
remuneratorii, dacă aceasta era mai mare. Dacă dobânda remuneratorie era
inferioară valorii dobânzii legale se vor datora daune-interese la nivelul
dobânzii, legale sau convenţionale, după caz. În acest mod nu se încalcă
dispoziţiile alin. (1) al art. 1535
C. civ., teza finală, care instituie o prezumţie irefragabilă de prejudiciu la
nivelul minim corespunzător ratei dobânzii, legale sau convenţionale:
„debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca
urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
În concluzie, în cazul împrumutului cu dobândă, de la data la care ar fi
trebuit restituit împrumutul, se va datora dobânda la aceeaşi valoare ca şi în
perioada derulării contractului, afară de situaţia în care aceasta ar fi fost mai
mică decât dobânda, legală sau convenţională, cu titlul de daune.
C. Evaluarea legală a daunelor-interese în cazul obligaţiilor de a face
Potrivit art. 1536 C. civ., „în cazul altor obligaţii decât cele având ca
obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna
dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care
debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu
excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate
dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Sfera de aplicarea a art. 1536 C. civ. are ca obiect modalitatea de calcul a
daunelor-interese moratorii în cazul altei categorii de obligaţii decât cele care
au ca obiect plata unei sume de bani. Pentru acestea din urmă Codul civil
reglementează modalitatea de calcul a dobânzii moratorii în articolul
precedent.
Textul de lege nu modifică dreptul creditorului la executarea silită în
natură a creanţei sale, după caz, în natură sau prin echivalent
(daune-compensatorii).
Astfel, articolul analizat instituie pentru creditor posibilitatea de a fi
despăgubit cu titlu de daune moratorii cu o sumă de bani minimă pentru care
este scutit de a mai dovedi existenţa unui prejudiciu. Practic, legiuitorul
prezumă faptul că simpla întârziere în executarea unei obligaţii cauzează
creditorului un prejudiciu egal valoric cu dobânda legală calculată asupra
echivalentului în bani al obligaţiei neexecutate de către debitor. Potrivit
textului de lege, dobânda se va calcula de la data la care debitorul este în
întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale. La acel moment se impune a
se estima, pe bază de probe, doar echivalentul bănesc al însăşi obligaţiei
asumate şi neexecutate de debitor.
Cu toate acestea, evaluarea daunelor-interese moratorii, potrivit art.
1536 teza I C. civ., nu înlătură dreptul creditorului de a dovedi în mod efectiv
existenţa unui eventual prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în

executarea obligaţiei. În acest caz el, va avea dreptul la acoperirea reală a
întregului prejudiciu suferit. De asemenea, dispoziţiile legale în discuţie nu îşi
mai găsesc aplicare în ipoteza în care contractul cuprinde o clauză penală
care evaluează daunele-interese (moratorii, adăugăm noi), indiferent dacă
suma stabilită prin clauza penală ar fi mai mare ori mai mică decât întinderea
despăgubirilor moratorii determinate potrivit evaluării legale.
Referitor la soluţia legislativă propusă, manifestăm rezerve în legătură cu
punerea ei efectivă în aplicare, deoarece în practică instanţele vor întâmpina
serioase dificultăţi de probaţiune pentru
stabilirea echivalentului în bani al unei obligaţii în general, indiferent de
natura şi obiectul acesteia. Mai mult, legea nu se referă la evaluarea
obiectului material al obligaţiei, ci la evaluarea obligaţiei. Având în vedere că
se referă la obligaţii de a face şi a nu face147 148, impedimentele de evaluare a
obligaţiei (care diferă de cuantificarea obiectului obligaţiei) ni se par a fi
aproape insurmontabile^. Ca să nu mai vorbim de cazul obligaţiilor
indivizibile, al obligaţiilor cu pluralitate de subiecte etc.
Prin acest text de lege s-a dorit să se confere un avantaj, un beneficiu
creditorului unei obligaţii nepecuniare. Textul este în spiritul art. 1535 C. civ.,
dorind să asigure un prag minium acestui creditor. Teoretic, el este avantajat
atunci când nu ar exista un prejudiciu sau acesta ar fi sub valoarea dobânzii
legale. În mod real, însă, dificultăţile de evaluare fac aproape inaplicabil acest
articol. Dacă tot este necesară o evaluare judiciară, este mai util să se
evalueze întregul prejudiciu şi să se determine astfel valoarea
daunelor-interese care repară integral prejudiciul suferit de către creditorul
contractual, decât să se cuantifice valoarea obligaţiei pentru a obţine doar
daune- interese corespunzătoare dobânzii legale.
Nu înţelegem care este motivul pentru care totuşi s-a dorit, în cazul
întârzierii în executarea unei obligaţii nepecuniare să se confere, chiar în
147
Deşi denumirea marginală a art. 1536 C. civ. este „Daunele moratorii în cazul
obligaţiilor de a face’’, totuşi, pe motiv că în conţinutul articolului propriu-zis nu se face
nicio distincţie, ci se vorbeşte doar de întârzierea în executarea „altor obligaţii decât cele
având ca obiect plata unei sume de ban’, considerăm că textul se aplică atât obligaţiilor
de a face, cât şi obligaţiilor de a nu face.
148
În situaţia în care s-ar dori să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 1536 C. civ. şi s-ar
iniţia o evaluare judiciară a (obiectului) obligaţiei, atât instanţa, cât şi expertul desemnat de
instanţă, dacă este necesară părerea unui specialist, se lovesc de evidente dificultăţi
practice. Nu putem să nu ne întrebăm cum se va evalua obligaţia de a nu face sau obligaţia
de a preda un bun sau de repara un lucru ori de a edifica o construcţie (într-un contract de
antrepriză), în condiţiile în care, repetăm, nu trebuie confundat obiectul obligaţiei cu
obiectul material ce constituie obiectul prestaţiei promise. Absenţa criteriilor orientative
pentru realizarea unei asemenea evaluări pentru instanţă îngreunează, dacă nu fac
aproape imposibilă, realizarea unui asemenea demers.
absenţa unui prejudiciu, o sumă de bani creditorului contractual.

8.4.3. Evaluarea convenţională a daunelor-interese (clauza penală)
8.4.3.1. Definiţia, caracterele şi natura juridică a clauzei penale

Prejudiciul pe care îl suferă creditorul contractual ca urmare a
neexecutării lato sensu a obligaţiei poate fi cuantificat de părţi prin
intermediul clauzei penale.
Evaluarea convenţională se întâlneşte în cazul neexecutării oricărui tip de
obligaţii: obligaţii pecuniare şi obligaţii nepecuniare, obligaţii de a da, obligaţii
de a face, obligaţii de a nu face. Poate fi folosită atât pentru evaluarea
daunelor-interese cuvenite pentru întârzierea în executarea obligaţiilor
(daune-interese moratorii), cât şi pentru neexecutarea ori executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor (daune-interese compensatorii).
A. Definiţie
Clauza penală este o convenţie prin care se stabilesc anticipat cuantumul
daunelor-interese compensatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea
în culpă în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale.
Dându-i o nouă expresie, legiuitorul defineşte în art. 1538 C. civ. clauza
penală ca fiind acea clauză prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la
o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale. Rezultă că
evaluarea anticipată nu trebuie să privească neapărat o prestaţie monetară,
ci poate fi vorba de o obligaţie de a da (un alt bun cert decât cel datorat, o
cantitate de bunuri de gen altele decât banii) sau o obligaţie de a face ceva
(executarea unui anumit serviciu cu titlu echivalent). Tot clauză penală este şi
prevederea contractuală prin care se prevede dreptul creditorului ca în cazul
neexecutării să fie îndreptăţit să reţină sumele încasate până în acel moment.
Deşi din definiţia oferită de Codul civil s-ar deduce că orice prestaţie ar
putea constitui obiectul clauzei penale, practic conţinutul ei este pecuniar.
B. Caractere juridice
Chiar în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată, anterior
producerii pagubei, părţile pot stabili prestaţia pe care o va datora debitorul
în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu
întârziere a obligaţiei.
Caracterele juridice ale clauzei penale sunt următoarele:
- Este o convenţie accesorie. Validitatea obligaţiei principale constituie
o condiţie esenţială şi pentru existenţa clauzei penale. Nulitatea obligaţiei
principale se răsfrânge şi asupra clauzei penale, pe când nulitatea clauzei
penale nu influenţează obligaţia principală.
- Fixând anticipat valoarea daunelor-interese, clauza penală are valoare
practică, deoarece dispensează pe creditor de sarcina de a dovedi existenţa şi
cuantumul prejudiciului suferit în caz de neexecutare totală sau parţială a

obligaţiei. În acest sens, art. 1538 alin. (4) C. civ. prevede că se poate cere
executarea clauzei penale fără să fie necesar să dovedească vreun prejudiciu.
- Obligaţia însoţită de clauza penală nu devine, prin aceasta, alternativă,
creditorul sau debitorul neavând posibilitatea să opteze între executarea
obligaţiei principale şi clauza penală. Debitorul nu se poate libera oferind
clauza penală, iar creditorul nu-l poate obliga pe debitor să execute clauza
penală în locul obligaţiei principale. Doar în caz de neexecutare a obligaţiei,
art. 1538 C. civ. alin. (2) permite creditorului de a cere debitorului „fie
executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală’. Această
posibilitate va exista doar atunci când obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a
fost executată şi neexecutarea este culpabilă.
Articolul 1539 C. civ. reglementează cumulul penalităţii cu executarea în
natură. Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei
principale, cât şi plata penalităţii. Cu toate acestea, atunci când penalitatea a
fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit,
creditorul poate cere atât executarea obligaţiei principale, cât şi a penalităţii,
dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea
obligaţiei.
Clauza penală se va datora doar atunci când sunt îndeplinite toate
condiţiile acordării de daune-interese. Creditorul poate cere executarea
clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu. El trebuie să
dovedească doar faptul neexecutării sau executarea cu întârziere ori
necorespunzătoare a obligaţiei, iar acest fapt trebuie să fie culpabil. El nu
trebuie să ceară mai întâi rezoluţiunea contractului149. Dovada cauzei străine
la neexecutare va exonera pe debitor de plata clauzei penale. Penalitatea nu
poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din
cauze neimputabile debitorului.
C. Natura juridică a clauzei penale
Potrivit unei opinii, clauza penală are natură reparatorie, adică reprezintă
o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea
obligaţiei, o simplă evaluare convenţională anticipată a daunelor-interese
datorate de debitor.
Conform unui alt punct de vedere, clauza penală are o natură exclusiv
sancţionatorie: este o pedeapsă privată care nu are nicio legătură cu
reparaţia de drept comun. Argumentul este acela că executarea clauzei
penale se face independent de existenţa şi întinderea prejudiciului cauzat
creditorului şi chiar în absenţa oricărui prejudiciu.
Într-o altă opinie, clauzei penale îi este atribuită o natură mixtă:
149
P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 541.
reparatorie şi sancţionatorie, punct de vedere fundamentat pe dualitatea

efectelor care îi sunt tradiţional recunoscute acesteia. Prin obligarea la plata
clauzei penale se pedepseşte comportamentul culpabil al debitorului şi faptul
neexecutării, dar se acoperă şi prejudiciul cauzat creditorului prin
neexecutarea obligaţiei principale150.
8.4.3.2. Reducerea clauzei penale

În literatura de specialitate şi în actele normative, intervenţia organelor
de jurisdicţie asupra clauzei penale a primit denominaţiuni diferite: revizuire,
reductibilitate, mutabilitate, modificare, adaptare, reevaluare 151.
Anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil nu exista un text de lege
cu caracter general care să permită judecătorului ca, la cerere sau din oficiu,
în anumite condiţii, să intervină asupra clauzei penale şi să o modifice.
Dimpotrivă, existau dispoziţii cu aplicare generală care păreau a interzice
expres posibilitatea reevaluării judiciare a clauzei penale, iar prin acte
normative relativ recente, dar anterioare datei de 1 octombrie 2011, a fost
recunoscută instanţei o asemenea putere numai pentru anumite raporturi
contractuale strict determinate.
În lipsa unei dispoziţii legale care să clarifice această problemă, în
conturarea unui punct de vedere cu privire la chestiunea în discuţie, un rol
important l-a avut natura juridică atribuită clauzei penale. Subliniem că
majoritatea argumentelor exprimate în favoarea reevaluării clauzei penale au
avut ca premisă natura juridică exclusiv sau preponderent reparatorie a
clauzei penale. Recunoaşterea unei naturi sancţionatorii sau prevalent
sancţionatorie înclină balanţa în favoarea imutabilităţii clauzei penale.
Ca orice convenţie, clauza penală este obligatorie între părţi. Aceasta
înseamnă că judecătorul nu îi poate majora sau diminua cuantumul. Clauza
penală se impune părţilor şi mai ales judecătorului care nu poate, în
momentul obligării debitorului, să ia în considerare prejudiciul suferit de
creditor.
150
Clauza penală a fost calificată şi ca o garanţie a executării obligaţiilor con-
tractuale. Nu se poate nega faptul că indirect, prin ameninţarea pe care o reprezintă pentru
debitor în caz de neexecutare, clauza penală contribuie la executarea obli gaţiei. Când
vorbim însă de garanţii avem în vedere acele mijloace juridice specifice puse la îndemâna
creditorului pentru realizarea creanţei sale. Clauza penală nu este un asemenea mijloc,
întrucât creditorul nu dobândeşte prin clauza penală nici un drept special asupra
patrimoniului debitorului. Ea determină la executarea obligaţiei principale numai în măsura
în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod corespunzător, adică într-o sumă care să
fie cel puţin egală cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în lipsa
clauzei penale.
151
M. DUMITRU, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în Dreptul nr. 4/2008,
p. 128.
Cu titlu de excepţie, conform art. 1541 C. civ., se recunoaşte instanţei

dreptul de a reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a
profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut
de părţi la încheierea contractului. În acest caz, penalitatea astfel redusă
trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principale. Orice stipulaţie
contrară se consideră nescrisă.
Noul Cod civil în art. 1541, sub denumirea marginală „Reducerea
cuantumului penalităţii’ conferă instanţei posibilitatea de micşora clauza
penală atunci când aceasta este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi
prevăzut la data încheierii contractului. Se observă că singurul element de
comparaţie este prejudiciul previzibil la data încheierii contractului; raportat
doar la mărimea acestuia se cere ca valoarea clauzei penale să fie evident
disproporţionată. Interdicţia impusă de legiuitor instanţei, „ca în nici un caZ
să nu reducă clauza penală la valoarea obligaţiei principale relevă
componenta sancţi- onatorie a acesteia.
Tribunalele arbitrale au considerat că o valoare de 1% pe zi întârziere
înfrânge flagrant nivelul clauzelor penale obişnuite şi rezonabile prevăzute de
diverse dispoziţii legale, care pot fi considerate ca etalon în materie. În
practica recentă a instanţei supreme s-a considerat că o clauză penală de 6%
pe zi întârziere în materie comercială nu constituie o clauză penală excesivă.
În literatura de specialitate s-a afirmat că depăşirea prejudiciului nu
trebuie să fie mai mare de 25-30% în contractele civile şi de 30-40% în cele
comerciale în care caracterul lucrativ este mai pregnant. Potrivit altei opinii,
reducerea clauzei penale se va face la o limită rezonabilă - eventual dublul
valorii prejudiciului produs.
A. Limitele reevaluării judiciare a clauzei penale

Articolul 1541 C. civ. prevede că în cadrul operaţiunii de reducere a
clauzei penale instanţa nu poate, în nici un caz, să ajungă la nivelul obligaţiei
principale.
Mecanismul de adaptare a clauzei penale trebuie să ţină seama şi de
caracterul punitiv al acesteia. Clauza penală trebuie menţinută într-o manieră
care să-i înlăture caracterul excesiv, dar care să ducă la dezdăunarea integrală
a creditorului şi, totodată, să asigure şi sancţionarea rezonabilă a debitorului.
Judecătorul va aduce clauza penală în limite situate între valoarea
prejudiciului previzibil şi pragul de la care ea îmbracă un caracter excesiv,
caracter dedus din compararea cu prejudiciul previzibil la data încheierii
contractului. Limita inferioară a reducerii clauzei penale este dată de valoarea
obligaţiei principale. Se asigură astfel un minim garantat al daunelor-interese
cuvenite creditorului contractual, egal cu valoarea obligaţiei principale.
Termenul de comparaţie utilizat este prejudiciul previzibil, însă pentru a

fixa cuantumul clauzei penale reduse trebuie să se ţină seamă şi de condiţiile
şi gravitatea neexecutării ilicite, precum şi de voinţa părţilor de a sancţiona
comportamentul debitorului, acesta fiind determinant pentru a stabili măsura
reevaluării. Concret, judecătorul ar putea, în cazul unui comportament
reprobabil al debitorului, să reducă doar puţin clauza penală şi să lase să
subziste o distanţă importantă între clauza penală reevaluată şi mărimea
obligaţiei principale. Invers, atunci când în cadrul neexecutării care îi este
imputabilă, debitorul va face dovada bunei sale credinţe, în sensul că
neexecutarea se datorează, de exemplu, imprudenţei în angajamentele sale
contractuale sau unei neşanse motivată de circumstanţe economice etc.,
judecătorul va reduce clauza penală înlăturând excesul, dar lăsând să subziste
între valoarea reevaluată a clauzei şi valoarea obligaţiei principale o diferenţă
mai mică decât în ipoteza anterioară. La stabilirea acestei marje nu este lipsit
de importanţă nici tipul contractului principal - sursa obligaţiei garantate.
8.4.3.3. Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei penale

Potrivit art. 1542 C. civ., atunci când obligaţia principală este indivizibilă,
fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre
codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a
executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia
păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.
În cazul obligaţiei principale divizibile, potrivit art. 1543 C. civ., şi
penalitatea este divizibilă. Ea va fi suportată numai de codebitorul care este
vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.
Prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale în cazul obligaţiei
principale divizibile nu se aplică atunci când funcţia clauzei penale a fost
tocmai aceea de a împiedica o plată parţială, iar unul dintre debitori a
împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate
poate fi cerută de la debitorul culpabil. De la ceilalţi debitori se poate cere
numai o plată parţială a penalităţii, proporţional cu partea fiecăruia din
datorie (evitându-se bineînţeles o plată dublă, atât din partea debitorului
vinovat în întregime, cât şi din partea celorlalţi debitori).
8.4.4. Evaluarea judiciară a daunelor-interese
Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţă este reglementată

de art. 1531-1534 C. civ. De regulă, în cazul neexecutării obligaţiilor, stabilirea
daunelor-interese ce se cuvin creditorului se face de către instanţele
judecătoreşti.
Atunci când va determina prejudiciul suferit de creditor, instanţa va ţine
seama de două componente. Astfel, prejudiciul cuprinde pierderea efectiv
suferită de creditor (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat, beneficiul de

care acesta este lipsit (lucrum cessans). Pierderea efectiv suferită poate avea
în vedere micşorarea activului patrimoniului sau creşterea pasivului.
La stabilirea întinderii prejudiciului, instanţa va ţine seama şi de
cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului.
Se vor acoperi doar prejudiciile certe (actuale şi viitoare) precum şi
pierderea unei şanse în limitele stabilite de art. 1532 C. civ., adică
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând seama de
împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.
Debitorul nu va fi răspunzător decât de prejudiciul previzibil în momentul
încheierii contractului.
Nu vor fi supuse reparării decât prejudiciile directe, adică cele care se
găsesc într-o legătură cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea
obligaţiilor contractuale. În acest sens, art. 1533
C. civ. prevede că, chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din
dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este
o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Sarcina probei
prejudiciului direct va reveni creditorului.
În cazul evaluării judiciare a daunelor-interese, creditorul trebuie să facă
dovada prejudiciului.
Excepţiile menţionate ar putea părea că ar contribui la neexecutarea
contractului, venind în contradicţie cu principiul obligativităţii contractului.
Este doar o aparenţă, excepţia de neexecutare şi rezoluţiunea având în
vedere tocmai caracterul obligatoriu al contractului, întemeindu-se pe
necesitatea îndeplinirii tuturor obligaţiilor corelative născute din contractul
sinalagmatic, reprezentând o formă specifică de sancţiune a încălcării
obligativităţii contractului. Acestea mai sunt cunoscute ca: mijloacele juridice
puse la îndemână creditorului pentru realizarea drepturilor sale; sancţiunea
neexecutării contractului; remediile neexecutării contractului.
8.5. Excepţia de neexecutare a contractului
În afara punerii în întârziere şi a solicitării de daune-interese, creditorul

mai poate apela şi la alte mijloace juridice atunci când debitorul contractual
nu şi-a executat obligaţia contractuală. Unul dintre acestea este constituit de
excepţia de neexecutare a contractului.
Contractul sinalagmatic este contractul care generează, de la data
încheierii lui, obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi,
obligaţia fiecărei părţi avându-şi cauza juridică în obligaţia celeilalte. Tocmai
această reciprocitate şi interdependenţă a obligaţiilor asumate de părţi dau
naştere unor efecte specifice contractelor sinalagmatice, unul dintre acestea
fiind excepţia de neexecutare a contractului.

În principiu, prestaţiile promise reciproc de părţi trebuie executate
simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul în care i
se predă bunul.
Regula simultaneităţii executării prestaţiilor, regulă de bază sau efect
special al contractului sinalagmatic, este prevăzută expres de art. 1555 C. civ.,
care, sub denumirea marginală „Ordinea executării obligaţiilor’, consacră
principiul că părţile sunt ţinute să execute obligaţiile simultan, în măsura în
care obligaţiile pot fi executate simultan, afară de cazul în care din convenţia
părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul. Astfel se explică faptul că
una din părţi are dreptul să refuze executarea obligaţiilor sale până în
momentul în care cealaltă parte îşi execută propriile obligaţii. Această
posibilitate se numeşte excepţia de neexecutare a contractului - exceptio non
adimpleti contractus.
Legiuitorul ne oferă el însuşi o definiţie a excepţiei de neexecutare, în art.
1556 C. civ., conturând totodată şi condiţiile în care creditorul contractual o
poate invoca: „atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic
sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea
obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa
părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai
întâi”.
Excepţia de neexecutare constă în îndreptăţirea oricărei dintre părţile
contractului sinalagmatic de a refuza să-şi execute obligaţia asumată, atâta
vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă. Această excepţie
constituie un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei
ce-i incumbă, fără ca partea cealaltă să-şi execute propriile obligaţii. Este
totodată o consecinţă a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în cadrul
contractelor sinalagmatice. Practic, o parte amână executarea propriei
obligaţii, până ce partea cealaltă îşi va executa obligaţia sa. Dacă legea per-
mite părţilor, ca în caz de neexecutare, să recurgă la rezoluţiune, a fortiori,
partea care nu se află în culpă poate suspenda executarea obligaţiei sale până
în momentul în care partea adversă îşi va executa obligaţia sa. De exemplu,
este cazul vânzătorului care refuză darea unui bun până la plata acestuia.
Condiţiile de invocare a excepţiei sunt următoarele:
- obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract
sinalagmatic; nu este suficient ca cele două persoane să fie în acelaşi timp
creditor şi debitor una faţă de cealaltă. Cumpărătorul nu poate refuza să
plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă de bani pe care
i-a împrumutat-o; în schimb, poate refuza plata preţului până la predarea
bunului;
- din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială,

dar suficient de importantă. Cauza neexecutării nu interesează: ea poate fi
culpa debitorului sau chiar forţa majoră, care îl împiedică momentan pe
debitor să îşi execute obligaţia; dacă împiedicarea este definitivă, vom fi în
prezenţa încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare. Pe
de altă parte, Codul civil consideră această condiţie îndeplinită dacă cel care
invocă excepţia înţelege să facă o ofertă de executare a obligaţiei - ceea ce
semnifică tocmai faptul că este pregătit să execute obligaţia. Executarea nu
poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excepţia: „O
parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi, în măsura în
care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune” (art.
1517 C. civ.);
- ambele obligaţii să fie exigibile. Lipsa de simultaneitate a obligaţiei
poate proveni din convenţia părţilor, din natura obligaţiei ori dintr-o
prevedere a legii.
Raportul contractual, prin natura lui, trebuie să presupună regula
executării simultane a obligaţiilor celor două părţi (de exemplu, la restaurant
plata se face după consumaţie). În măsura în care executarea obligaţiei unei
părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute prima
contractul, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.
Invocarea excepţiei are loc direct între părţi, fără să fie necesară
intervenţia instanţei de judecată şi nu este necesar ca debitorul, cel faţă de
care se invocă excepţia, să fi fost pus în întârziere. Nu trebuie îndeplinită nicio
condiţie de formă. Excepţia de neexecutare nu trebuie pronunţată de
instanţa judecătorească. Cu toate acestea, nimic nu împiedică partea să o
invoce şi în faţa instanţei. Este situaţia când o parte ar acţiona în judecată
cealaltă parte pentru a fi obligată la executarea contractului, dar aceasta din
urmă invocă excepţia de neexecutare.
Efectele excepţiei de neexecutare nu sunt de neglijat. Fără să anihileze
forţa obligatorie a contractului, ea suspendă executarea obligaţiei şi
împiedică cealaltă parte să procedeze la executarea contractului. Invocând
această excepţie, creditorul este apărat de eventualul concurs al celorlalţi
creditori ai contractantului.
Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării propriilor
obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile
ce-i revin. Partea care invocă excepţia nu poate fi urmărită silit în justiţie
pentru executarea obligaţiilor sale.
Partea care o invocă o face pe riscul său. Instanţa ar putea, în cadrul unui
control a posteriori, să constate că nu erau îndeplinite condiţiile pentru
invocarea excepţiei de neexecutare şi să oblige partea care a invocat-o la
plata de daune-interese.
8.6. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
8.6.1. Sediul materiei
Sediul materiei este reprezentat de art. 1549-1554 C. civ., care se

completează cu diferite texte din domeniul contractelor reglementate.
Aşa cum am menţionat, potrivit art. 1516 C. civ., creditorul obligaţiei
neexecutate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese dacă i
se cuvin, are un drept de opţiune între mai multe mijloace juridice, respectiv:
să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; să obţină,
dacă obligaţia este contractuală, rezo- luţiunea sau rezilierea contractului ori,
după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; să folosească, atunci când
este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Conform art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea silită a
obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz,
rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.
În actualul Cod civil modul de operare a rezoluţiunii este diferit de cel al
Codului de la 1864, după cum este schimbat şi înţelesul noţiunii de pact
comisoriu.
Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării contractului sinalagmatic,
constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia
avută anterior încheierii contractului. Prin efectele sale rezoluţiunea se
aseamănă cu nulitatea, însă se deosebeşte prin cauzele sale.
Rezilierea este o formă de rezoluţiune a contractului care produce efecte
doar pentru viitor, fără efecte retroactive. Rezilierea este specifică acelor
contracte în care executarea este succesivă, spre deosebire de rezoluţiune,
care se aplică în general contractelor cu executare uno ictu.
8.6.2. Tipurile de rezoluţiune
O inovaţie a actualului Cod civil este aceea că, dacă creditorul a ales
rezoluţiunea, o nouă posibilitate de opţiune se deschide152. El poate să aleagă
între două tipuri de rezoluţiune: rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea
unilaterală extrajudiciară. Posibilitatea creditorului de a alege este
evidenţiată de art. 1550 alin. (1) C. civ.: „Rezoluţiunea poate fi dispusă de
instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea
îndreptăţită”. Dacă dreptul de opţiune al creditorului în privinţa rezoluţiunii
152
Cu privire la rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, a se vedea şi N. DAGHIE,
Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 209 şi
urm.; I.FL. POPA, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil. Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 91 şi urm.
poate fi cenzurat de către instanţă, alegerea între cele două tipuri de

rezoluţiune este discreţionară, pur potestativă. El poate fi limitat doar
printr-o clauză contractuală sau printr-o dispoziţie legală.
Alături de cele două tipuri mai există o rezoluţiune legală, „de drept”,
prevăzută de art. 1550 alin. (2) C. civ.: „De asemenea, în cazurile anume
prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate
opera de plin drept”.
Textul citat reglementează de fapt153:
- Rezoluţiunea de drept legală - atunci când legea prevede expres că
neexecutarea obligaţiilor la termen atrage rezoluţiunea. Ipotezele de
desfiinţare a contractului sunt prin definiţie limitate. În puţine cazuri
legiuitorul a prevăzut expres că rezoluţiunea operează de drept, fără ca în
realitate creditorului să-i fie luat dreptul de a opta pentru alt mijloc juridic.
- Rezoluţiunea de drept convenţională - este cea care operează în
temeiul pactelor comisorii şi ale cărei condiţii sunt prevăzute de art. 1553 C.
civ., care operează în condiţiile stabilite contractual de către părţi.
Aceluiaşi creditor îi este deschisă în mod suplimentar şi o opţiune limitată
între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului, aşa cum se
deduce din art. 1549 alin. (2) C. civ.: rezoluţiunea poate avea loc pentru o
parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De
asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una
dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte
părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după
circumstanţe, să fie considerată esenţială.
Contractul trebuie sa fie divizibil, adică obligaţia să fie divizibilă. În art.
1422 C. civ. se instituie prezumţia de divizibilitate a obligaţiei, ceea ce
înseamnă că întotdeauna creditorul ar putea să ceară o rezoluţiune parţială.
Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv
românesc. În esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibilitatea
creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare fără a apela la
153
I.FL. POPA, op. cit., p. 230 şi urm.
VIII. SANCTiUNEA NEEXECUTĂRii OBLiGAŢULOR CONTRACTUALE 226
154
forurile judiciare, în manieră unilaterală şi extrajudiciară . Această
posibilitate presupune însă respectarea unor condiţii specifice în vederea
invocării, cerinţe conturate în art. 1550-1552 C. civ., dar este independentă
de apelul la instanţă. Rolul instanţei ar putea fi în cadrul unui control a
posteriori.
Însă creditorul, invocând acest tip de rezoluţiune, îşi asumă o răspundere
semnificativă. Instanţa poate aprecia că rezoluţiunea a fost invocată abuziv.
Actul unilateral de invocare a rezoluţiunii va fi considerat nul şi părţile repuse
în situaţia anterioară - adică în contractul în curs, dacă aceasta mai este
posibilă şi mai prezintă interes. Ca urmare, rezoluţiunea unilaterală va fi
utilizată de creditor doar când este sigur de dreptatea sa. Dacă nu, este mai
bine să apeleze la rezoluţiunea judiciară.
În vechea reglementare, pentru rezoluţiunea contractului, pe lângă
îndeplinirea altor condiţii, se cerea ca neexecutarea obligaţiei să fi fost
culpabilă. În actualul context legislativ, condiţia culpei se pare că nu ar mai fi
cerută pentru rezoluţiune, aceasta rămânând o condiţie doar pentru
acordarea de daune-interese.
Condiţia de fond unică a rezoluţiunii este să existe o neexecutare
„însemnată”. Conform art. 1551 C. civ., creditorul nu are dreptul la
rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. Adică atunci
când îl lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi îndreptăţit să primească, să fie o
neexecutare determinantă, esenţială. În cazul contractelor cu executare
succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă neexecutarea este de
mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă.
A. Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea este aplicabilă tuturor contractelor sinalagmatice - cu unele
excepţii în cazul contractelor de rentă viageră -, părţile fiind libere să
stipuleze rezoluţiunea convenţională, chiar şi în cazul contractelor
sinalagmatice în care rezoluţiunea este inoperantă.
Se impune a fi delimitată sfera persoanelor care pot exercita acţiunea în
rezoluţiune. O asemenea acţiune va putea fi exercitată numai de partea care
şi-a executat obligaţiile contractuale. În doctrină s-a exprimat opinia că
acţiunea în rezoluţiune poate fi cerută nu numai dacă partea şi-a executat
obligaţiile, dar şi dacă ea este gata să le execute. Opţiunea creditorului între
executare şi rezoluţiune se poate manifesta până în momentul pronunţării
instanţei.
La rezoluţiunea judiciară vor putea recurge şi moştenitorii creditorului.
În cazul în care creditorul decide să utilizeze calea rezoluţiunii judiciare,
154
L. POP, I.FL. POPA, S. Vidu, op. cit., p. 255 şi urm.
chiar şi în condiţiile în care ar putea invoca rezoluţiunea unilaterală şi chiar şi

atunci când este stipulat un pact comisoriu, el poate să o facă.
Pentru ca instanţa să pronunţe rezoluţiunea contractului, este necesar ca
neexecutarea să privească o obligaţie contractuală şi să existe o neexecutare
însemnată. Totodată, este necesar ca, în prealabil, debitorului să i se fi
acordat un termen suplimentar de executare, adică debitorul să fi fost pus în
întârziere.
Rezoluţiunea poate fi cerută nu numai în cazul neexecutării obligaţiei, dar
şi în cazul executării tardive (cu consecinţa prejudicierii intereselor
creditorului) sau necorespunzătoare a obligaţiei.
Spre deosebire de celelalte acţiuni civile, rezoluţiunea judiciară prezintă
anumite particularităţi.
Judecătorul este liber să aprecieze dacă se impune sau nu rezoluţiunea
contractului. Concret, la o asemenea apreciere, el va avea în vedere o serie
de considerente:
- dacă, în fapt, contractul a fost neexecutat integral sau parţial;
- dacă neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau accesorie;
- împrejurările care au determinat întârzierea în executare;
- dacă acestea sunt mai mult sau mai puţin imputabile debitorului;
- dacă neexecutarea, chiar parţială, face imposibilă realizarea scopului
contractului etc.
În tot timpul desfăşurării judecăţii, contractul fiind permanent în fiinţă,
debitorul este liber să-şi execute obligaţia.
Instanţa poate pronunţa rezoluţiunea totală sau chiar parţială a
contractului.
B. Rezoluţiunea unilaterală
Este acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fără apelul la
instanţă (repunerea în situaţia anterioară operează însă pe cale judiciară dacă
debitorul nu este de acord să restituie ce s-a prestat).
Condiţiile pentru a opera rezoluţiunea unilaterală sunt:
- debitorul să fie pus în întârziere;
- să existe o neexecutare însemnată, debitorul neexecutân- du-şi
obligaţia nici în intervalul pentru care a fost pus în întârziere;
- părţile să fi prevăzut în contract posibilitatea rezoluţiunii unilaterale a
contractului;
- notificarea rezoluţiunii - comunicarea declaraţiei de rezolu- ţiune.
Notificarea aferentă, care trebuie „scrisă”, potrivit art. 1552 alin. (1) C. civ.,
poate să însoţească declaraţia de rezoluţiune sau să fie inclusă în aceasta.
Esenţială este comunicarea către debitor şi trebuie net distinsă de punerea în
întârziere.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune este un act unilateral supus
comunicării, prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral

contractul pentru neexecutare.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de
prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. Dacă
priveşte contracte supuse publicităţii, declaraţia de rezoluţiune sau de
reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice,
pentru a fi opozabilă terţilor.
C. Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comisorii

Este acea rezoluţiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii
(numite de însuşi legiuitorul pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în
prealabil care anume neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea.
Avantajul pactelor comisorii este acela că arbitrariul aprecierii neexecutării ca
fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauză rezolutorie.
Condiţii pentru a se produce efectul rezolutoriu al pactului comisoriu:
- pactul comisoriu trebuie să prevadă, în mod expres, obligaţiile a căror
neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului;
- pactul comisoriu trebuie invocat cu bună-credinţă;
- neexecutarea definită în pactul comisoriu trebuie să se fi produs şi să
aibă gravitate suficientă.
- să fie efectuată notificarea specializată solicitată de art. 1553 alin. (2)
C. civ. Punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea termenului
suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu
prevede acest lucru. De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a
înlătura exigenţa unei puneri în întârziere. Dacă se prevede lipsa acestei
condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară. Cu toate acestea,
pentru efectivitatea rezo- luţiunii convenţionale, adică pentru ca aceasta,
odată invocată, să opereze, este necesară notificarea specializată a
debitorului - ceea ce semnifică obligaţia creditorului de a duce la cunoştinţă
debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezoluţiunea
contractului şi condiţiile în care aceasta operează. „Punerea în întârziere nu
produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul
comisoriu operează”155.
Aceasta înseamnă că, în ciuda faptului că este prevăzut un pact
comisoriu, o notificare prin care doar se solicită executarea obligaţiei nu
determină producerea efectelor pactului comisoriu. Pentru a produce efectul
rezoluţiunii prin pactul comisoriu, notificarea de punere în întârziere trebuie
să facă referire la pactul comisoriu, să descrie condiţiile în care acesta
operează şi intenţia creditorului de a da efect pactului comisoriu în cazul în
care debitorul nu execută obligaţia.
155
Art. 1553 alin. (3) C. civ.
Pactul comisoriu expres, atunci când sunt întrunite condiţiile pentru ca el

să opereze, produce aceleaşi efecte juridice ca şi rezolu- ţiunea judiciară.
D. Reducerea prestaţiilor
Dacă neexecutarea este de mică însemnătate şi nu se poate invoca
rezoluţiunea totală a contractului, creditorul are însă dreptul la reducerea
proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.
Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul
decât la daune-interese.
Pentru a putea solicita reducerea propriilor obligaţii, creditorul trebuie să
probeze îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe o neexecutare, indiferent cât de neînsemnată este aceasta;
- prestaţia a cărei reducere se solicită să nu fie indivizibilă, prin natura sa
sau prin convenţia părţilor;
- debitorul să fi fost pus în întârziere (cu excepţia situaţiei în care
punerea în întârziere operează de drept).
Reducerea prestaţiilor poate opera prin voinţa creditorului, fie unilateral,
fie judiciar. Toate condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale respectiv
judiciare trebuie respectate şi de creditorul care invocă reducerea
prestaţiilor156 . De exemplu, dacă creditorul înţelege să invoce unilateral
reducerea prestaţiei, va fi necesară declaraţia unilaterală de reducere a
prestaţiilor, după cum, pentru efectivitatea reducerii, va fi necesară
comunicarea acesteia către debitor157.
8.6.3. Efectele rezoluţiunii sau rezilierii

Efectele rezoluţiunii şi ale nulităţii sunt guvernate de aceleaşi reguli
generale.
Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată
încheiat. Ca urmare, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie
celeilalte părţi prestaţiile primite, cu excepţia situaţiei în care prin lege se
prevede altfel.
Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
156
157
În alte legislaţii este reglementată şi rezoluţiunea anticipată. Este vorba de
situaţiile în care evidenţa neexecutării esenţiale din partea debitorului există deja anterior
scadenţei obligaţiilor sale astfel încât este neeconomic şi injust pentru creditor să aştepte
scadenţa obligaţiilor pentru a putea invoca rezoluţiunea. Din păcate, legiuitorul român nu a
acordat atenţia cuvenită acestui remediu, nefăcând nicio menţiune în legătură cu o posibilă
rezoluţiune anticipată a contractului. Se poate ajunge pe calea ocolită a decăderii din
beneficiul termenului suspensiv (art. 1417 C. civ.). Drept consecinţă a decăderii, obligaţia a
devenit exigibilă, şi se poate solicita rezoluţiunea.
A. Efectele rezoluţiunii între părţi

a) Desfiinţarea contractului din momentul încheierii lui, datorită
caracterului retroactiv al rezoluţiunii;
b) Repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pronunţarea rezolu- ţiunii
de către instanţă sau declararea unilaterală a acesteia are ca efect
desfiinţarea temeiului juridic care leagă părţile contractului. O asemenea
desfiinţare va avea ca efect naşterea obligaţiilor reciproce de restituire a
prestaţiilor executate. Spre deosebire de vechiul Cod civil, actualul Cod civil
conturează regimul juridic al restituirii prestaţiilor. El consacră că părţile sunt
obligate să îşi restituie prestaţiile ori de câte ori sunt ţinute să înapoieze
bunurile primite în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect
retroactiv.
c) Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acoperirea
prejudiciilor cauzate prin neexecutare, dreptul la daune-interese fiind
recunoscut de dispoziţiile art. 1516 alin. (1) C. civ. Dacă prin neexecutarea
obligaţiilor creditorul a suferit şi un prejudiciu, pe lângă rezoluţiunea
contractului el va putea solicita şi obligarea creditorului la plata
daunelor-interese. În această situaţie, restituirea prestaţiilor în natură sau
prin echivalent poate fi dublată de o cerere de despăgubiri (daune-interese).
Rezoluţiunea poate genera şi unele obligaţii extracontractuale, cum ar fi,
de exemplu, obligarea cumpărătorului la plata despăgubirilor reprezentând
contravaloarea degradărilor produse din culpa sa bunului. Deoarece prin
rezoluţiune se consideră că contractul nu a existat niciodată, partea va trebui
să restituie şi fructele culese.
B. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi

Conform principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis,
desfiinţarea drepturilor transmiţătorului se va răsfrânge şi asupra drepturilor
subdobânditorului.
Altfel spus, actele de înstrăinare sau prin care s-au constituit drepturi
reale cu privire la bunul supus restituirii vor fi şi ele desfiinţate. De la această
regulă există excepţii instituite în materie de carte funciară 158, a dobândirii cu
158
Art. 909 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului
la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul
nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în
folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost admisă, acţi-
unea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au
fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după
ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară. (2) Faţă de terţele persoane care
au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular,
acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va
putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de
159
bună-credinţă a bunurilor mobile , precum şi în cazul aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune160.
Celelalte acte juridice vor fi menţinute, conform art. 1649 C. civ., dacă au
fost făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă 161 . Contractele cu
executare succesivă vor putea fi menţinute cel mult un an de la data
desfiinţării titlului constituitorului, dacă au fost supuse formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege şi dacă au fost încheiate în favoarea unui terţ de
bună-credinţă.
înscriere. (3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond,

acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2,
se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real,
dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în
temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. În aceste
cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de înscriere
formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu
excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul
acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de
un an de la comunicarea acesteia. (4) Termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sunt
termene de decădere”.
159
Art. 937 alin. (1) C. civ. prevede că: „ Persoana care, cu bună-credinţă,
încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca
obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie
efectivă’.
160
Art. 939 C. civ. are următorul conţinut: „Acela care posedă bunul altuia timp
de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi
dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi
934 se aplică în mod corespunzător ’.
161
Art. 1649 C. civ. arată că: „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648,
toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt
opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Contractele
cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu
mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului’.
[1]
Cu privire la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi la limitele capacităţii de folosinţă a
societăţilor comerciale, a se vedea M. D UMITRU, Discuţii pri-
[1]
Art. 1556 C. civ. prevede că „( 1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract
sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă exe cutarea
obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea
propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că
cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Exe cutarea nu poate fi refuzată dacă,
potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest
refuz ar fi contrar bunei-credinţe”, iar art. 1557 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Atunci când
imposibilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală
importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în
mod corespunzător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară,
creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea
contrac-

Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr. Maria Dumitru Lector univ. dr.

Capitolul I. Noţiuni generale despre drept __________________________ 1

Capitolul II. Raportul juridic de drept al afacerilor __________________ 22

2.3.2. Conţinutul raportului juridic _______________________ 38

Capitolul III. Profesioniştii ______________________________________ 58

Capitolul IV. Profesioniştii necomercianţi ________________________ 115

Societăţile civile ________________________________________ 115

Capitolul V. Fondul de comerţ ________________________________ 118

Capitolul VI. Teoria generală a contractului ______________________ 127

Capitolul VII. Executarea obligaţiilor _____________________________ 164

7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii.

Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

8.4.3.3. Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei

Bibliografie _______________________________________________ 239

1.1. Accepţiunea termenului „drept"

Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa recunoscută de lege unei

Dreptul de proprietate al lui X ce are ca obiect un autoturism reprezintă

Norma juridică reprezintă o regulă generală şi abstractă, instituită sau

Ramura de drept este formată prin gruparea instituţiilor juridice pe

Aşa cum arătam, norma juridică reglementează numeroase aspecte,

internaţional privat. De menţionat că graniţa dintre dreptul public şi dreptul

Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice normative în

Dreptul internaţional cuprinde totalitatea normelor înscrise în tratate,

Dreptul Uniunii Europene este format din dreptul primar, respectiv

Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Codul civil şi Codul de

Principalele sisteme de drept

Specificitatea acestui sistem de drept constă în aceea că legea este cel

Sistemul common law (anglo-saxonic) este total diferit de sistemul

Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în statele

aplicat multiple modificări sistemelor lor juridice, ca rezultat al schimbărilor

Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin faptul că

juridică care are ca obiect de studiu totalitatea normelor care reglementează

1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept

Delimitări faţă de Dreptul internaţional al afacerilor. Raporturile

internaţional al afacerilor reglementează raporturile juridice specifice cu

1.3. Norma juridică

Norma juridică reprezintă o regulă universală de conduită, generală,

Norma juridică cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi

1.3.3. Clasificarea normelor juridice

a) După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se împart în

b) După interesul protejat, normele juridice se clasifică în norme de

c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice se împart în

nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul

1.4. Aplicarea legii

1.4.1. Aplicarea legii în timp

8 Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea

1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu

Principiul care domină materia aplicării legii în spaţiu este cel al

1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor

În principiu, normele juridice se adresează tuturor persoanelor fizice şi

1.5. Interpretarea legii

Interpretarea legii civile reprezintă operaţiunea logico-raţională prin care

1.5.2. Clasificarea interpretării legii

B. în funcţie de metoda de interpretare folosită

argumentelor pentru stabilirea înţelesului unei norme juridice şi se bazează

juridice civile determinând locul pe care aceasta îl ocupă în întregul sistem de

C. În funcţie de rezultatul interpretării legii civile

1.6. Izvoarele dreptului afacerilor

În sens larg, izvoarele dreptului reprezintă condiţii socio-economice care

1.6.1. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor

privind societăţile, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.

Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit grad de

C. Principiile generale ale dreptului