Suport de Curs DREPT COMERCIAL

DREPT COMERCIAL (II)
- Suport de curs –
pentru studenții specializării Drept,
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
An universitar 2019 - 2020
Prof.univ.dr. Radu-Gheorghe GEAMĂNU

Cluj-Napoca
2019
1
Cuprins
Ghid de utilizare..............................................................................................4
Obiectivele suportului de curs..........................................................................6
Structura suportului de curs...............................................................................7
Tema 1. Societăți comerciale – noțiunea, definiția și formele juridice ale

societăţilor.......................................................................................................8
Tema 2. Fazele de constituire a societăților comerciale......................................15
Tema 3. Formele societăților comerciale în legislația internă și în dreptul altor

state
Societatea europeană, societatea cooperatistă, societatea cooperatistă europeană,
grupurile de interes economic, grupurile europene de interes
economic.........................................................................................................24
Tema 4. Funcționarea societăților comerciale

Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea instituțiilor de credit,
instituțiilor financiare nebancare și a societăților de asigurare.........................43
Tema 5. Modificarea societății comerciale. Dizolvarea, divizarea, fuziunea și

transformarea societăților comerciale...............................................................59
Tema 6. Noțiunea, definiția și clasificarea titlurilor de credit............................71
Tema 7. Regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și cec - ului...........71
Tema 8. Titlurile reprezentative ale mărfurilor..................................................71
Tema 9. Procedura aplicabilă insolvenței în spațiul unic european..................78
Tema 10. Procedurile de prevenire a insolvenței reglementate de legea nr. 85/2014

privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență........................................................................................................86
2
Tema 11. Starea de insolvență a comerciantului și procedura executării silite

concursuale a debitorului comerciant................................................................100
Tema 12. Condițiile declanșării și fazele procedurii executării silite concursuale

a comerciantului..........................................................................................106
Tema 13. Procedura de executare silită concursuală prin reorganizare judiciară

(procedura generală)..........................................................................................113
Tema 14. Procedura de executare silită concursuală prin lichidare judiciara totală
(procedura simplificată)
Insolvența grupului de societăți
Falimentul societăților de asigurare/reasigurare
Falimentul instituțiilor de credit........................................................................120
3
Ghid de utilizare
În contextul procesului de unificare a dreptului privat, inițiat prin intrarea

în vigoare a noului Cod civil și abrogarea aproape integrală a Codului comercial,
precum și odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de proc. civ., noțiunea de
”societate comercială” a suferit modificări semnificative, fiind înlocuită cu
termenul ”societate”.
Intenția clară a legiuitorului a fost aceea de a schimba optica juridică
încetățenită, care delimita categoric comercianții de necomercianți, clamând
necesitatea îmbrățișării unor norme care să asigure o reglementare unitară în
domeniul statutului persoanelor și raporturilor de drept privat.
Concepția monistă nu a condus însă la schimbări majore care să contribuie
semnificativ la o atare unificare, ci a menținut într-o proporție covârșitoare vechile
acte normative speciale, în vigoare și la această oră, care continuă să reglementeze
în mod distinct categoriile de persoane ce au calitatea de comercianți, raporturile
juridice la care iau parte, precum și procedurile speciale la care sunt supuse.
Prezentul suport de curs, destinat studenților specializării Drept, forma de
învățământ la distanță, este o sinteză a cursului Drept comercial – partea a II-a,
cuprinzând, în esență, informațiile necesare pentru însușirea cunoștințelor privind
actele normative, instituțiile de drept și principiile de bază aplicabile societăților
comerciale, instituțiilor de credit, societăților de asigurări/reasigurări, titlurilor de
credit și procedurilor de prevenire a insolvenței și aplicabile în caz de insolvență.
Suportul de curs este structurat pe 14 teme/unități de studiu, fiecare temă
fiind însoțită în prealabil de rezumatul ideilor principale, cuvinte cheie, structura
temei de studiu, iar la final, de întrebări recapitulative, teste de autoevaluare, teme
de casă și bibliografie selectivă.
Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

cuprinsul suportului de curs diferă în funcție de fiecare unitate de studiu, după
cum urmează:
Tema 1 necesită 2 ore de studiu
4

Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării testelor

de autoevaluare și elaborării temelor de casă.
În procesul de însușire a conținutului materiei, studenții se vor ghida după
următoarele reguli:
1. Se vor lectura principalele obiective ale unității de studiu;
2. Se vor citi: titlul temei de studiu, rezumatul și cuvintele-cheie;
3. Se va parcurge conținutul temei de studiu (cu analiza, acolo unde e cazul, a
dispozițiilor legale/actelor normative la care se face trimitere);
4. Se va proceda la verificarea bagajului informațional acumulat prin
răspunsuri la întrebările recapitulative (cu revenire asupra
noțiunilor/datelor/informațiilor ce nu au fost însușite în mod corespunzător);
5. Se vor rezolva testele grilă de autoevaluare și se vor verifica pe baza
răspunsurilor corecte oferite la finalul acestora;
6. Se vor elabora temele de casă pe baza informațiilor cuprinse în suportul de
curs și a actelor normative indicate;
7. În elaborarea temelor de casă studenții vor consulta întotdeauna actele
normative la zi.
5
Obiectivele suportului de curs
Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică și practică

a studenților care să le permită cunoașterea, anticiparea și tratarea problemelor
juridice născute din afacerile comerciale pe piața unică, prevenirea și stingerea
conflictelor litigioase.
Suportul de curs pentru disciplina Drept comercial II, are drept obiective
specifice:
- însușirea mentalității de jurist european prin alegerea și aplicarea prioritară
a normei juridice europene în domeniul raporturilor juridice la care
participă societățile comerciale;
- sensibilizarea studenților cu aspecte din jurisprudența europeană și
națională privitoare la interferența normelor juridice de natură diversă, la
aplicarea principiilor tratatelor europene în materie societară, în domeniul
insolvenței și titlurilor de credit;
- înțelegerea necesității de a stăpâni acele cunoștințe juridice care să le
permită exercitarea viitoarei profesii în spațiul juridic european negarea
soluțiilor care nu sunt compatibile cu ordinea juridică reglementată la nivel
unională.
6
Structura suportului de curs
Suportul de curs este alcătuit din 14 unități/teme de studiu, fiecare având

următoarea structură:
I. Obiectivele temei de studiu

II. Competențe urmărite și dobândite
III. Rezumatul temei de studiu
IV. Cuvinte-cheie
V. Structura temei de studiu (după caz)
VI. Conținutul temei de studiu
VII. Întrebări recapitulative
VIII. Teste grilă de autoevaluare
IX. Teme de casă
X. Bibliografie recomandată
7
TEMA I.
SOCIETĂȚI COMERCIALE – NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI FORMELE

JURIDICE ALE SOCIETĂŢILOR
I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU
- Explicarea noțiunii de ”societate comercială”

- Definirea societății comerciale în legislația și doctrina de specialitate
- Prezentarea principalelor forme de societate reglementate de
legislația internă în vigoare
II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE
- Înțelegerea noțiunii de ”societate comercială”, delimitarea

activităților specifice comerțului de alte tipuri de activități
- Însușirea tipurilor de societăți comerciale reglementate de legislația
internă în vigoare
III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU
Prin reglementarea societăților comerciale legiuitorul a oferit mecanismul

juridic care permite gruparea unui număr de persoane spre scopul comun de
obținere a profitului din activitatea persoanei juridice înființate. Societățile
comerciale reprezintă forma de organizare cea mai uzitată și complexă pentru
exercitarea activităților comerciale. Din aceste considerente, societățile
comerciale se bucură de o riguroasă reglementare, cu implicații variate în
comerțul intern și internațional.
IV. CUVINTE-CHEIE
8
- Comercianți persoane juridice,

- Societăți comerciale
V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU
1. Noțiunea de societate comercială
Noțiunea de ”societate comercială” își are izvorul în contractul de societate

”civilă”, reglementat prin dispozițiile Codului civil.
Deși reglementările actuale au înlocuit sintagma ”societate

comercială” cu termenul ”societate” sau, după caz, cu expresia ”societate cu
personalitate juridică”, atât doctrina de specialitate, cât și limbajul uzual continuă
să utilizeze vechea denumire a comercianților persoane juridice.
Aceasta deoarece realitatea juridică, economică și socială consacră
existența a numeroase tipuri de societăți, cu sau fără personalitate juridică,
reglementate în legislația internă, având statut, obiect de activitate și reglementare
distinctă, iar lipsa unui limbaj juridic adecvat face imposibilă identificarea corectă
a subiectului de drept în discuție.
Astfel regăsim societăți simple, societăți agricole, societăți

cooperatiste, societăți civile de avocați (fără personalitate juridică sau cu
răspundere limitată), societăți constituite de practicieni în insolvență, societăți
civile medicale, etc, dar și societăți constituite în vederea desfășurării unei
activități comerciale.
În acest context devin criticabile dispozițiile art. 7 pct. 31 din Legea

nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.proc.civ.
prin care se statuează: ”În tot cuprinsul legii, sintagma "societate comercială" sau,
după caz, "societăți comerciale" se înlocuiește cu termenul "societate" sau, după
caz, "societăți"”.
Drept urmare este evidentă necesitatea raportării la vechea denumire, fapt
evidențiat prin uzitarea în continuare a acesteia atât în doctrina și practica de
specialitate, cât și în limbajul uzual.
Noțiunea de societate comercială acoperă o varietate de forme și concepte,
utilizate mai mult sau mai puțin corect în legislație.
9
Spre exemplu, legislația privatizării distinge între societăți „private”,

societăți „de stat” și societăți ”privatizate” („privatizarea” societăților de stat este
văzută fie ca un efect al externalizării de active ale societății cu capital de stat, fie
ca un efect al transferului de la stat la particulari al pachetului majoritar de
acțiuni).
De asemenea se face deosebire între societățile comerciale obișnuite, care
se constituie în baza unui contract de asociere, și societățile unipersonale, ce nu
au un fundament contractual .
Marile societăți (denumite și companii sau corporații), societățile
transnaționale, grupurile de societăți1 etc., se structurează, de asemenea, pe
modelul contractual și instituțional al societății comerciale.
2. Definiția societății comerciale
Legea nu definește societatea comercială, iar doctrina a considerat

că este o asociere „de două sau mai multe persoane care convin prin act
constitutiv să confere societății, bunuri sau industria lor pentru a exercita în
comun activități comerciale cu scopul partajării beneficiilor obținute sau de a
profita de economiile rezultate”2.
Într-o altă opinie, societatea comercială se constituie „prin voința

și ca urmare a aportului asociaților care conlucrează pentru a obține și a-și
repartiza între ei profitul rezultat din actele de comerț desfășurate”3.
Definițiile4 explică dimensiunea economică și juridică a societății

comerciale.
1
Manole Ciprian Popa , Grupurile de societăți, C.H. Beck , 2011 , pag 71
2
E. Florescu, Drept comercial, Curs universitar, Editura Alma Mater, Sibiu, 2006, p. 402.
3
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăților comerciale Nr. 31/1990, Analize și comentarii pe articole, Editura
Hamangiu, 2007, p. 3.
4
Numeroase alte definiții ale societăților comerciale au fost formulate în doctrină. Astfel, în concepția lui D. A.
Popescu, în Contractul de societate, Editura Lumina Lex, București, 1996, p. 73, societatea comercială este „o
persoană juridică cu scop economic înființată într-una din formele prevăzute de legea comercială și având ca obiect
de activitate exercitarea faptelor de comerț prevăzute în actele sale constitutive”; în concepția lui R. P. Vonica,
Dreptul societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 34, „societatea comercială este prin
urmare acea entitate (grupare) cu personalitate juridică constituită potrivit legii prin actul de voință al asociaților
în scopul obținerii de beneficii rezultate din acte de comerț”; pentru O. Căpăţână, Societățile comerciale, Editura
Lumina Lex, București, 1991, p. 35, „societatea comercială poate fi definită ca o întreprindere pe care una sau mai
multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în vederea realizării de beneficii ca subiect de drept autonom
sau și fără această însușire afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele și faptele de comerț specifice
obiectului statutar de activitate”; potrivit lui V. Găină, Curs de drept comercial român, Editura Universitaria,
Craiova, 2003, p. 201, „societatea comercială reglementată de legea nr. 31/1990 poate fi definită ca o persoană
juridică înființată într-una din formele prevăzute de lege prin manifestarea de voință a uneia sau mai multor
10
Anumite societăți comerciale își au geneza și funcționează exclusiv în baza

actului constitutiv. Acestea sunt de regulă societățile de persoane. Societățile de
capital constituite succesiv sau prin subscripție publică, nu sunt generate de un
act constitutiv, procedura constituirii presupunând mai ales chestiuni de
organizare a societății. Din aceste considerente este necesară, nu numai teoretic,
dar mai ales practic, definirea societății comerciale prin prisma conținutului
complex al actului constitutiv, prin ale cărui clauze societatea este proiectată în
viitor, în același timp fiindu-i organizată structura sa internă.
Pe scurt, societatea comercială trebuie definită atât prin prisma elementului
contractual, cât și a celui organizatoric.
Așadar, societatea comercială este asocierea investită cu

personalitate juridică, constituită de două sau mai multe persoane care convin
prin actul constitutiv să confere societății bunuri sau industria lor pentru a
exercita în comun activități comerciale cu scopul partajării beneficiilor obținute
sau de a profita de economiile rezultate.
3. Formele juridice ale societăților comerciale
Pentru a ușura studierea lor, doctrina juridică a clasificat societățile

comerciale în raport de mai multe criterii.
Astfel, după calitatea titularului de capital, societățile pot fi grupate

în:
- societăți cu capital integral de stat;
- societăți cu capital mixt (de stat și privat);
- societăți cu capital integral privat;
Precizăm că societățile comerciale cu capital integral de stat nu au calitatea
de persoane juridice de drept public.
Patrimoniul aparține societății (aceasta având calitatea de proprietar), statul
nefiind decât unic acționar, titular al capitalului societății. O asemenea soluție,
este pe deplin îndreptățită, având în vedere că proprietatea privată este principiul
într-o economie concurențială.
Conform Legii nr. 31/1990, societățile sunt :

- de persoane (SNC și SCS) ;
- de capitaluri (SA și SCA);
persoane fizice sau (și) juridice materializată în actul constitutiv în temeiul căruia participanții înțeleg să pună în
comun anumite aporturi pentru a efectua fapte de comerț specifice obiectului de activitate, în scopul realizării și
împărțirii beneficiilor care vor rezulta”.
11
- de persoane și capital sau mixte, întrucât împrumută atât trăsături

specifice societăților de persoane, cât și de la cele de capital (SRL și
SRL cu un singur asociat)
În temeiul aceleași legi, se identifică:

- societățile comerciale care emit titluri de valoare;
- societăți comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă că, în realitate, aceste clasificări se subsumează
împărțirii societăților comerciale în societăți de persoane și de capital, cu luarea
în considerare a elementelor specifice societății cu răspundere limitată. Astfel, de
exemplu, în ceea ce privește răspunderea asociaților, aceasta este nelimitată în
cazul societăților de persoane și limitată la aportul la capitalul social în cazul
societăților de capital.
Societățile cu răspundere limitată, după cum le indică și numele, au
împrumutat această trăsătură de la societățile de capital, asociații, în cadrul lor,
având o răspundere limitată. La fel, societățile de capital presupun un capital
social împărțit pe acțiuni, în timp ce societățile de persoane au capitalul social
împărțit în părți de interese. În cazul societăților cu răspundere limitată, capitalul
social este împărțit în părți sociale, acestea reprezentând o formă specifică a
părților de interese.
Pentru studierea societăților comerciale este relevant și profilul de

activitate al acestora sens în care identificăm diverse „specii” ale aceluiași gen
juridic ce face obiect al Legii nr. 31/1990.
Prin urmare, distingem:
- societatea bancară (instituție de credit);
- societatea comercială agricolă;
- societatea de asigurări;
- societatea cooperatistă.
Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 reglementează

6 feluri de societăți comerciale:
1. Societatea în nume colectiv (SNC);
2. Societatea în comandită simplă (SCS) ;
3. Societatea pe acțiuni (S.A);
4. Societatea în comandită pe acțiuni (SCA);
5. Societatea cu răspundere limitată (SRL);
6. Societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat (SRL
unipersonală).
12
La acestea se adaugă societatea europeană (SE), al cărei statut este

reglementat prin dispozițiile Regulamentului CE nr. 2157/2001 al Consiliului,
referitor la statutul societății europene.
IV. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Ce se înțelege prin societate comercială?

2. Care sunt principalele tipuri de societăți comerciale reglementate de legislația
națională?
3. Enunțați un criteriu de clasificare a societăților comerciale.
V. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. După calitatea titularului de capital, societățile pot fi grupate în:

a. Societăți de persoane
b. Societăți cu răspundere nelimitată
c. Societăți cu capital integral privat
d. Societăți cu capital integral de stat.
2. Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 reglementează:

a. 4 tipuri de societăți comerciale
b. 6 tipuri de societăți comerciale
c. 5 tipuri de societăți comerciale
d. 8 tipuri de societăți comerciale.
3. Societățile reglementate prin dispozițiile Legii nr. 31/1990 sunt:

a. Societatea în nume colectiv;
b. Societatea de asigurare/reasigurare;
c. Societățile bancare/instituțiile de credit;
d. Societățile pe acțiuni.
Răspunsuri corecte:
1. c, d.
2. b.
13
3. a, d.
VI. TEME DE CASĂ
1. Noțiunea și definiția societăților specifice activității comerciale.

2. Principalele clasificări legale și doctrinare ale societăților comerciale.
VII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
St. D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ediția a VI-a, actualizată,

Editura Universul juridic, București 2019.
TEMA II.
FAZELE DE CONSTITUIRE A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

14
II. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU
- Prezentarea condițiilor de fond și de formă ale actului constitutiv al

societății comerciale
- Prezentarea procedurii de înmatriculare a societăților în Registrul
comerțului
- Înțelegerea și însușirea etapelor de constituirea a societăților

comerciale
- Cunoașterea dispozițiilor legale în vigoare în domeniul constituirii,
înmatriculării și autorizării societăților comerciale
Indiferent de forma juridică pe care o îmbracă, societățile comerciale

trebuie analizate prim prisma a două faze și anume: faza de geneză și faza de
existență a acesteia.
În faza de geneză, societatea comercială este considerată de legiuitor un act
constitutiv. La această noțiune se recurge ori de câte ori se face referire la
momentul constituirii societății. Actul constitutiv este practic piatra de temelie a
societăților comerciale în care se regăsește acordul de voință al părților de a se
asocia în scopul realizării de acte specifice activității comerciale și obținerii, pe
această cale, a unui profit pe care să-l împartă.
IV. CUVINTE-CHEIE
- Act constitutiv
- Registrul comerțului

15
1. Actul constitutiv al societăților comerciale - condiții de fond și de formă
Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două

etape: redactarea actului constitutiv și înmatricularea societății în Registrul
Comerțului.
Contractul de societate este fundamentul pe baza căruia se

constituie societatea comercială.5
Ca orice înscris sub semnătură privată, înscrisul actului constitutiv trebuie
să fie semnat de către toți asociații iar, în caz de constituire prin subscripție
publică, de către fondatori.
Cu privire la data actului constitutiv, art. 5 alin. (7) din Legea nr. 31/1990,
în forma sa actuală, prevede că actul constitutiv dobândește dată certă și prin
depunerea la oficiul registrului comerțului.6
Potrivit art. 5 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv sau
în comandită simplă se constituie prin contractul de societate, iar societatea pe
acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin
contract de societate și statut.
În cazul SA, SCA sau SRL, legea permite ca cele două acte –
contractul de societate și statutul – să se încheie sub forma unui înscris unic,
denumit act constitutiv.
SRL este singura formă societară ce se poate constitui în mod valabil și prin
actul de voință al unei singure persoane (societate cu răspundere limitată cu
asociat unic sau unipersonală, caz în care se întocmește numai statutul.
De remarcat faptul că, în concepția Legii nr. 31/1990, denumirea de

act constitutiv are un caracter generic; ea desemnează atât contractul de societate
și statutul societății, cât și înscrisul unic.
5 Asupra naturii juridice a contractului de societate care stă la baza constituirii societății
comerciale, a se vedea: S. Neculaescu, M. Danil, Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-
6/1994, p. 39-31; D.A. Popescu, Contractul de societate, Editura Lumina Lex, București, p. 29-
31; M.C. Costin, Natura juridică a contractului de societate prin care se constituie o societate
comercială, în Revista de Drept comercial nr. 3-1995, p. 73.
6 Referitor la discuţiile privind data certă a actului constitutiv, în condiţiile O.U.G. nr. 76/2001,
a se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a IV-a, p.187.

16
Actul constitutiv se încheie de regulă prin înscris sub semnătură

privată, însă, anumite situații de excepție impun forma autentică ad validitatem.
Avem în vedere situația în care:
- se constituie o SNC sau SCS;
- se constituie o SA prin subscripție publică;
- la capitalul social se subscriu cu titlu de aport bunuri imobile (clădiri,
terenuri)
Fiind un act juridic, contractul de societate trebuie totodată să
îndeplinească toate condițiile de fond necesare pentru validitatea unei convenții,
condiții prevăzute de art. 1179 alin. (1) Cod. Civil, respectiv: capacitatea părților
de a contracta, consimțământ valabil exprimat, obiect determinat, posibil și ilicit
și o cauză licită și morală.
Consimțământul reprezintă manifestarea voinței conștiente și libere a
fiecărei părți, făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Pentru a fi valabil,
consimțământul dat la încheierea actului constitutiv trebuie să nu fie alterat de
vreunul din viciile de consimțământ: eroarea, dolul sau violența, a căror prezentă
atrage după sine nulitatea contractului. Exprimarea în scris a consimțământului se
materializează prin semnarea actului constitutiv și are ca efect constituirea
societății.
Referitor la capacitatea părților potrivit art. 6 din Legea nr. 31/1990, nu
pot fi fondatori persoanele care potrivit legii sunt incapabile sau au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, dare și luare de
mita, mărturie mincinoasă. Deci pentru încheierea actului constitutiv persoana
fizică trebuie să aibă capacitate de a contracta. Dat fiind faptul că fiecare asociat
trebuie să aducă ceva în comun, adică să contribuie la formarea capitalului social
făcând acte de dispoziție, și având în vedere prevederile Legii nr. 31/1990
considerăm că aceștia trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină adică să aibă
aptitudinea de a-și exercita drepturi și de a-și asuma obligații.
În sensul limbajului curent al societăților comerciale, noțiunea de obiect

al actului constitutiv desemnează activitatea societății, sau astfel spus, faptele de
comerț pe care le va săvârși societatea comercială. Asociații sunt liberi să
stabilească activitățile pe care urmează să le desfășoare în vederea obținerii de
profit, făcând acte de dispoziție și având în vedere Legea nr. 31/1990. Aceste
tipuri de activități sunt prevăzute în codul CAEN. Obiectul actului constitutiv
trebuie să fie determinat sau determinabil, licit și moral. Potrivit dispozițiilor art.
1513 din Vechiul Codul Civil se considera ilicit contractul în cuprinsul căruia era
inserată clauza leonină respectiv contractul în care un asociat fie își atribuie
totalitatea câștigurilor, fie nu-și asumă obligația de a participa la pierderi.
Conform art. 1932 alin. 2 din Noul Cod Civil, sancțiunea inserării clauzei leonine
17
nu mai e nulitatea: “Este considerată nescrisă orice clauza contractuală contrară

unei dispoziții imperative din prezentul capitol a cărei încălcare nu e sancționată
cu nulitatea societății. “
Tot referitor la obiectul contractului de societate am putea face câteva
precizări: imediat după apariția Legii nr. 31/1990, la înființarea societăților
comerciale asociații consimțeau să prevadă în actul constitutiv un obiect de
activitate cât mai stufos, în sensul de a acoperi în bună parte paleta de activități
comerciale prevăzute în codul CAEN ca posibile inițiativei private, fără a fi
obligatoriu a se preciza domeniul real de activități desfășurate de societate. Chiar
dacă, societatea comercială astfel înființată nu avea posibilitatea să presteze, și nu
era de altfel constituită pentru activități atât de variate, considerăm că pe această
cale se urmărea practic evitarea completării obiectului de activitate în contextul
în care asociații ar fi hotărât o extindere sau chiar o schimbare a activității
desfășurate.
Ordonanța Guvernului nr. 32/1997, privind modificarea și completarea
Legii 31/1990 privind societățile comerciale, completează acest neajuns în sensul
că obligă asociații să precizeze domeniul și activitatea principală desfășurate de
societate. Considerăm această completare binevenită deoarece, în cazul în care
mai mulți participanți la comerțul intern și internațional ar fi intenționat să se
asocieze în vederea desfășurării unei activități mai ample și mai benefice,
Camerele de Comerț și Industrie Teritoriale ar fi fost în imposibilitatea de a
furniza informații trainice vis-a-vis de activitatea propriu-zisă pe care o desfășoară
diverse societăți comerciale. În contextul apariției O U G nr. 76/2001, problema
abordată devine practic inexistentă, deoarece una dintre condițiile necesare
formulării cererii pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților
este tocmai stabilirea activității principale a acestora.
Cauza contractului este scopul concret în vederea căruia asociații consimt
la încheierea actului constitutiv al societății comerciale. Ea exprimă atât interesul
fiecărui asociat de a obține beneficii din activitatea desfășurată de societate, cât și
intenția tuturor de a desfășura un anumit fel de activitate. Potrivit art. 1236 Codul
Civil, cauza trebuie să fie licită și morală, adică să nu încalce ordinea publică și
bunele moravuri.
Nerespectarea acestor condiții de fond prevăzute de art. 1238 Codul Civil
atrage după sine nulitatea totală sau parțială a contractului de societate.
Cu privire la condițiile de formă ale actului constitutiv acestea au fost
abordate anterior fiind avute în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 76/2001 ( înscris
sub semnătură privată sau înscris autentic).
2. Înmatricularea societății în Registrul Comerțului
18
Trebuie subliniat că societățile comerciale se pot constitui7 doar în

una din formele8 prevăzute de lege și anume societate în nume colectiv (SNC),
societate în comandită simplă (SCS), societate pe acțiuni (SA), societate în
comandită pe acțiuni (SCA), societate cu răspundere limitată (SRL), SRL cu un
singur asociat și societatea europeană (SE). Prin urmare, este nulă societatea care
îmbracă o formă fetiș sau care nu este prevăzută în lege.
Sub aspect economico-social, societatea comercială este o structură ce
reunește forțe umane și mijloace materiale într-un sistem funcțional capabil de a
realiza bunuri, servicii sau lucrări. Sub aspect juridic, societatea comercială este
un subiect de drept ce își asumă obligații și exercită drepturi, o persoană juridică
constituită în spiritul legii, prin acordul de voință al asociaților și cu autorizarea
unui organ jurisdicțional de stat.
Conform legii, societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice de naționalitate română.
Trebuie să facem mențiunea că, deși au vocație prin lege, nu orice entitate
colectivă accede la calitatea de societate comercială și la aceea de persoană
juridică.
Într-adevăr, dobândesc aceste calități, doar cele care se constituie prin
îndeplinirea tuturor formalităților legale și cu respectarea condițiilor de formă și
de fond cerute de lege.
7 Detalii privind constituirea societăților comerciale în: O. Căpăţână, Constituirea societăților comerciale cu
personalitate juridică. Faza consensuală, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 37; M. C. Costin, Natura juridică a contractului
de societate prin care se constituie o societate comercială, în Revista română de drept comercial nr. 3/1999, p. 63;
D. A. Popescu, Natura juridică și condițiile generale de valabilitate ale contractului de societate, în Revista română
de drept comercial nr. 5/1993, p. 95-96.
8 Pentru o informație completă privind formele, modalitatea de constituire și particularitățile societăților
comerciale se pot consulta: I. L. Georgescu, Drept comercial român, Societățile comerciale, volumul II, București,
1948; C. Bârsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, Societățile comerciale, Organizarea, Funcționarea,
Răspunderea, Casa de edituri Șansa, București, 1993; O. Căpăţână, Societățile comerciale, Ediția a 2-a actualizată
și întregită, Editura Lumina Lex, București, 1996; I. Turcu, Tratat teoretic și practic de drept comercial, Volumul
II, Editura C.H. Beck, București, 2008; St Cărpenaru., Tratat de drept comercial român. Editura Universul Juridic,
București, 2009; S. Angheni, Drept comercial, Ediția a 3-a, Editura All Beck București, 2004; S. Angheni, M.
Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediția a II-a, Editura Oscar Print, București, 2001; Angheni S., Volonciu M.,
Stoica C., Lostun M. G., Drept comercial, Editura Oscar Print, București, 2000; G. Piperea, Drept comercial,
Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008; D. A. Popescu, Legea aplicabilă societăților comerciale, în Revista
română de drept comercial nr. 3/1995, p. 76; M. Toma, A. Ţiclea, Sisteme societare comerciale, în Dreptul nr. 5-
6/1993, p. 18; O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăților comerciale, în Dreptul nr. 912/1990, p. 29; V.
Pătulea, Cadrul legislativ privind modurile de constituire a diferitelor categorii de organizații ca persoane juridice,
în Dreptul nr. 5/1992, p. 3; M. Toma, Al. Ţiclea, Cu privire la noțiunea, natura juridică și funcțiile societății
comerciale, în Dreptul nr. 6/1992, p. 20 și urm.; N. Ţăndăreanu, Aspecte teoretice și practice privind definiția și
caracteristicile societății comerciale, în Revista română de drept comercial nr. 4/2003, p. 75; I. Bălan, Natura
juridică a societății comerciale, în Dreptul nr. 11/2000, p. 35.
19
Calitatea de comerciant a unei entități este indisolubil legată de voința

expresă a asociaților exteriorizată prin semnarea actului constitutiv. De la data
semnării actului constitutiv, grupul de asociați se convertește prin ficțiune juridică
în societatea comercială care dobândește calitatea de comerciant și capacitatea de
a încheia acte și operațiuni în vederea dobândirii personalității juridice.
Prin înmatricularea în registrul comerțului, societatea comercială devine
persoană juridică și subiect de drept distinct de asociații care o compun9.
În cazul societăților comerciale, societăților cooperatiste, grupurilor de
societăți și altor comercianți colectivi, înmatricularea se efectuează în temeiul
unei cereri care se înaintează oficiului registrului comerțului din județul sau
municipiul București, de la sediul înscris în actul de constituire a societății
comerciale, a grupului de interes economic sau a societății cooperatiste, etc.
Procedura înmatriculării societății comerciale se află sub autoritatea
judecătorului delegat la O.R.C.
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea 84/2010

privind aprobarea O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind
activitatea de înregistrare în registrul comerțului, „prin derogare de la
prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, ale legii nr. 31/1990 privind societățile
comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și de
la prevederile celorlalte acte normative incidente, competența de soluționare a
cererilor de înregistrare în registrul comerțului și, după caz, a altor cereri aflate
în competența de soluționare a judecătorului delegat, pe o perioadă de maximum
4 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de
urgență, aparține directorului Oficiului registrului comerțului de pe lângă
tribunal și/sau persoanei sau persoanelor desemnate de către directorul general
al Oficiului Național al Registrului Comerțului."
Cererea de înmatriculare a societăților comerciale, companiilor naționale,
societăților naționale și societăților cooperatiste trebuie să cuprindă mențiunile
actului constitutiv.
Sunt ținute la înmatricularea în registrul comerțului toate societățile
comerciale, cooperatiste, companii naționale, grupuri de interes economic și
oricare altă entitate care are calitatea de comerciant și sediul în România.
9 Pentru detalii privind organizarea, funcționarea societăților comerciale și repartizarea puterilor între organele
societății în legislațiile altor state (Franța, Portugalia) vezi: Berr Cl., L`exercice du pouvoir dans les sociétés
commerciales, Collection „Bibliothèque de droit commercial”, Paris, Sirey, 1961 ; P.-L. Périn, - SAS : la société
par actions simplifiée : études, formules, Joly éditions, Paris, 2005 ; Cunha Paulo Olavo, Direito das sociedades
comerciais, ediția a 2-a, Coimbra, Almedina (Portugalia), 2006.
20
Este de asemenea obligatorie înmatricularea filialelor ca entități cu

personalitate juridică și a sucursalelor ca dezmembrăminte fără personalitate
juridică ale societăților comerciale, înființate de comerciantul persoană juridică.
În ipoteza în care un comerciant are sediul principal în străinătate și
înființează sucursale în România, acestea vor fi înmatriculate la oficiul registrului
comerțului de la sediul sucursalei.
Celelalte forme exogene ale societăților comerciale respectiv, agenții,
reprezentanțe, exploatări, birouri, cabinete sau alte asemenea sedii secundare, se
menționează în registrul comerțului de la sediul principal.
Prin urmare, în concepția legii, sediul principal este distinct de sediile
secundare, în aceste din urmă locuri desfășurându-și activitatea prepușii
comerciantului însărcinați să intre în raporturi juridice cu terții, în numele și pe
seama subiectului de drept.
Cererea de înmatriculare se întocmește și se semnează, după caz, de
comerciant personal sau de mandatarul cu procură specială și autentică, de un
asociat al societății comerciale, de fondator, de administrator sau de
reprezentantul legal și trebuie să cuprindă datele și informațiile stabilite de Legea
nr. 26/1990 pentru fiecare categorie de comercianți.
Reprezentantul legal al comerciantului, iar în cazul sucursalei,

persoana desemnată să o gestioneze, depun specimenul de semnătură în registrul
comerțului, în prezența judecătorului delegat sau a conducătorului oficiului ori a
înlocuitorului acestuia, care va certifica semnătura.
Semnarea în registru poate fi înlocuită prin prezentarea semnăturii într-un
înscris legalizat de un notar public.
Prin urmare, este important să reținem că momentul nașterii societății
comerciale și dobândirii de către aceasta a calității de comerciant diferă temporal
de momentul dobândirii personalității juridice întrucât, similar și cu respectarea
principiului simetriei actului juridic, societatea juridică își pierde calitatea de
comerciant la data dizolvării și a calității de subiect de drept la data ultimului act
de lichidare patrimonială, încetând să mai existe odată cu dispariția patrimoniului.
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin
intermediul organelor sale, actele acestora fiind actele juridice ale societății
comerciale. Același principiu este aplicabil și în privința actelor și operațiunilor
îndeplinite de reprezentanții legali care, având calitatea de mandatari sociali și de
organ executiv, sunt datori să respecte limitele puterilor ce le-au fost conferite de
adunarea generală a asociaților, iar dacă hotărârea luată de organul de conducere
este contrară legii, să o atace în justiție.
Trebuie menționat că încălcarea imperativului legal la data constituirii sau
în timpul funcționarii atrage nulitatea actului juridic aflat la fundamentul
21
persoanei juridice și nu a persoanei juridice cum este enunțat prin lege, într-un
limbaj impropriu.
Utilizarea corectă a termenilor juridici și păstrarea ordinii juridice explică
importanța distincției între actul de constituire, persoana juridică și asociații
acesteia care dau „viață” și voință prin organele sale interne.
Păstrând acest vinculum iuris, se va putea explica de ce nulitatea actului
juridic de constituire atrage dispariția subiectului de drept, fără a influența actele
juridice încheiate de societate în exteriorul ei, cu terții, și de ce cauzele nulității
pot fi înlăturate iar societatea să-și continue existența.
În sfârșit, calitatea de subiect de drept explică posibilitatea societății
comerciale de a dispune de propria persoană, sens în care, organul de conducere
poate decide reorganizarea, transformarea formei juridice sau dizolvarea și
lichidarea.
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Care sunt cazurile în care actul constitutiv al societății trebuie încheiat în formă
autentică ad validitatem?
2. O societate comercială urmează a fi înmatriculată la ............... în a cărui
circumscripție...................
3. Care este termenul de depunere a cererii de înmatriculare a unei societăți
comerciale?
4. Enumerați cazurile de nulitate a înmatriculării unei societăți.
IX. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Actul constitutiv al societății comerciale se încheie în formă autentică:

a. Când se constituie o SRL;
b. Când se constituie o SNC;
c. Când la capitalul social se aduce cu titlu de aport un teren;
d. Când la capitalul social se aduce cu titlu de aport o sumă mare de bani.
2. Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin:

a. statut;
b. contract de societate și statut;
c. contract de societate;
d. actul de voință al unei singure persoane.
22
3. Înmatricularea societății în registrul comerțului în a cărui rază teritorială își

va avea sediul societatea se solicită:
a. În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv;
b. În termen de 25 zile de la data încheierii actului constitutiv;
c. În termen de 30 zile de la data încheierii actului constitutiv;
d. În termen de 15 zile de la data negocierii actului constitutiv.
4. Nulitatea unei societăți înmatriculate în registrul comerțului poate fi

declarată de tribunal numai atunci când::
a. obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
b. cererea de înmatriculare nu s-a depus în termenul prevăzut de lege;
c. lipsește încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societății;
d. actul constitutiv nu a fost încheiat în formă autentică, iar la capitalul social
a fost adus cu titlu de aport un imobil.
1. b, c.
2. c.
3. a.
4. a, c, d.
X. TEME DE CASĂ
1. Reguli aplicabile întocmirii actului constitutiv al societății comerciale.

2. Respingerea cererii de înmatriculare în registrul comerțului – cauze și
remedii juridice.
XI. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Editura Universul juridic, București 2019
TEMA III.
FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE ÎN LEGISLAŢIA INTERNĂ ŞI

ÎN DREPTUL ALTOR STATE.
23
SOCIETATEA EUROPEANĂ, SOCIETATEA COOPERATISTĂ,

SOCIETATEA COOPERATISTĂ EUROPEANĂ, GRUPURILE DE
INTERES ECONOMIC, GRUPURILE EUROPENE DE INTERES
ECONOMIC
- Definirea celorlalte tipuri de societăți/persoane juridice ce au

calitatea de comercianți
- Prezentarea succintă a statutului, formei juridice, modalității de
organizare și funcționare a SE, SCE, GIE, GEIE
- Identificarea principalelor acte normative interne și unionale
aplicabile
- Înțelegerea și delimitarea diverselor tipuri de societăți reglementate

de Legea nr. 31/1990 de societățile europene, cooperatiste,
cooperatiste europene, grupuri de interes economic și grupuri
europene de interes economic;
- Cunoașterea regulilor juridice specifice aplicabile SE, GIE, SCE,
GEIE;

Condițiile impuse societăților comerciale pentru dobândirea calității de
comerciant sunt incidente și societăților cooperatiste, grupurilor de interes
economic, societăților europene etc.
Acte normative speciale, interne sau unionale stabilesc regulile în virtutea
cărora aceste categorii de comercianți persoane juridice se pot constitui, organiza
și funcționa în scopul desfășurării unor activități de producere și desfacere de
mărfuri, de prestări de servicii și de efectuare lucrări în diverse domenii ale
economiei (agricol, transporturi, construcții, piscicol, forestier, meșteșuguri, etc.),
urmărind, prin aceasta, obținerea unui profit.
24
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Societate europeană,
- Societate cooperativă,
- Societate cooperativă europeană,
- Grup de interes economic,
- Grup european de interes economic.
Așa cum am precizat mai devreme, atât Legea nr. 31/1990, cât și
noul Cod Civil10 reglementează cinci tipuri de societăți comerciale:
-
societatea în nume colectiv sau SNC;
societatea în comandită simplă sau SCS11;
-
societatea pe acțiuni sau SA;
-
societatea în comandită pe acțiuni sau SCA;
-
societatea cu răspundere limitată sau SRL;
-
societatea europeană sau SE.
-
Cu scopul de a facilita studierea lor, societățile pot fi grupate în raport de
mai multe criterii care le apropie sau le separă unele de altele.
Principala clasificare a societăților comerciale este cea creată pe baza

ponderii elementului personal la constituirea lor. Din acest punct de vedere, se
10 Vezi art. 1888 din Cod civil

11 Pentru o analiză exhaustivă privind societățile comerciale a se vedea: Motica R., Popa V., Crăciunescu D. A.,
Societățile comerciale, instituții ale noului drept comercial., Editura Helicon, Timișoara, 1994; Florescu D.,
Andreiu P., Mrejeru T., Bălaşa G., Drept societar. Editura Lumina Lex, București, 2003; C. Gheorghe, Societăți
comerciale. Voința asociaților și voința socială, Editura All Beck, București, 2003; I. Băcanu, Capitalul social al
societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1999; S. Bodu, Principii juridice privind capitalul social
al unei societăți pe acțiuni, în Revista română de drept al afacerilor nr. 2/2003, p. 24; I. Bălan, Noțiunea de „affectio
societatis” și aplicațiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51; S. Neculaescu, M. Danil,
Contractul de societate, în Dreptul nr. 5-6/1994, p. 39; St. D. Cărpenaru, Formalitățile legate de constituire a
societății comerciale și consecințele nerespectării lor, în lumina Legii nr. 31/1990, în Revista de drept comercial
nr. 4/1992, p. 5; Gh. Beleiu, Capacitatea juridică a societăților comerciale din România, în Revista de drept
comercial nr. 1/1991, p. 35; I. Băcanu, Dizolvarea de drept a societății comerciale. Condițiile de validitate a
prelungirii duratei societății, în Revista de drept comercial nr. 1/1997, p. 17; Gh. Vâlceanu, Unele aspecte privind
dizolvarea societății comerciale la împlinirea termenului stabilit pentru durata acesteia, în Revista de drept
comercial nr. 6/1997, p. 35.
25
distinge între societăți de persoane (intuitu persoane), datorită importanței și

preponderenței factorului uman, a calităților asociaților, la momentul constituirii
societății, societăți de capitaluri (intuitu pecuniae) la a căror constituire este
decisiv aportul sau contribuția fiecărui asociat și societatea mixtă de persoane și
bunuri, care împrumută anumite particularități de la fiecare din categoriile de
societăți menționate. Din prima categorie fac parte SNC și SCS, din cea de-a doua
SA și SCA, iar din cea de-a treia SRL și SRL cu asociat unic.
Societatea comercială poate înființa filiale (care dispun de personalitate
juridică), precum și alte sedii secundare (sucursale, reprezentanțe, agenții), care
sunt lipsite de personalitate juridică.
Personalitatea juridică a societății comerciale dispare în momentul

dispariției patrimoniului acesteia, consecință a dizolvării fără lichidare - în cazul
fuziunii prin absorbție, prin contopire sau al divizării totale - ori a dizolvării
urmată de lichidare - când se aplică procedura executării silite concursuale.
Așadar, societatea comercială poate fi definită ca fiind acea entitate sau
organizație, beneficiind de personalitate juridică, pe care două sau mai multe
persoane o creditează cu bunurile lor pentru a desfășura în comun o activitate
comercială în scopul împărțirii beneficiilor rezultate sau a economiilor realizate.
În doctrina italiană societatea este privită ca „..o organizație de persoane

și de bunuri organizată și coordonată spre atingerea unui scop productiv, prin
intermediul exercitării în comun a unei activități economice..”12. Formele sub care
se pot constitui aceste entități (societăți de persoane - SNC, SCS; societăți de
capital - SA, SCA, SRL, societate cooperativă și societate de asigurare mutuală)
sunt asemănătoare celor reglementate în legislația română, precum și în cea
franceză (aici legea recunoaște 8 specii de societăți comerciale: SNC, SCS, SCA,
SA- societatea anonimă -, SAS – societatea pe acțiuni simplificată -, SRL,
întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată și societatea europeană) ori
luxemburgheză (SNC, SA – societatea anonimă -, SRL, societatea cooperativă,
societatea europeană).13
În Anglia societățile poartă denumirea generică de companii. Cea mai

frecventă formă este „compania limitată” (privată sau „Ltd”), alte tipuri de
12
A. Fiale, Diritto commerciale, XVII Edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 190.
13Ministère d’Etat, Service Central de Législation, Sociétés et Associations. Recueil de législation. Textes
coordonnés et jurisprudence, Luxembourg, 1994, p .13.
26
companii fiind „compania publică limitată”(„PLC”) și „parteneriatul cu

răspundere limitată”.
Germania, Austria și Elveția recunosc două forme de societăți:

Aktiengesellschaft (AG) analogă societăților pe acțiuni, și Gesellschaft mit
beschranker Haftung (GmbH), similară societăților cu răspundere limitată.
În SUA orice entitate care este recunoscută ca formă distinctă de indivizii

care o compun poartă denumirea de corporație. Literatura americană de
specialitate a dat o serie de definiții corporației. Aceasta este considerată „ un
instrument prin intermediul căruia capitalul este adunat în scopul desfășurării
unor activități de producere și distribuție de bunuri și servicii sau al plasării
investițiilor”14. Același autor descrie într-o altă lucrare corporația ca fiind „o
întreprindere căutătoare de profit, alcătuită din persoane și bunuri organizate
potrivit anumitor reguli. Aceste reguli sunt determinate fie printr-o acțiune
unilaterală a organelor corporației”, fie de forțele de pe piață, fie prin contract
sau alte forme de înțelegere ori sunt dictate prin lege.15 O altă definiție interesantă
prezintă corporația drept „un dispozitiv ingenios pentru obținerea profitului
individual fără responsabilitate individuală”.16
1. Societatea (comercială) europeană SE
Ideea unei Societăți europene este lansată la jumătatea secolului al XX-lea

de câțiva juriști francezi17, fiind preluată ulterior (anul 1967) de Comisia CE care
instituie un grup de experți pentru a studia această problematică și pentru a stabili
principiile generale menite să acopere toate aspectele clasice ale dreptului
societar. Obiectivul acestui proiect inițial îl formează crearea statutului unei
societăți care să fie reglementat printr-un act normativ unic, valid și direct
aplicabil în toate statele membre ale Uniunii.
Constituire
14 M. A. Eisenberg, The Business Lawyer, Columbia Law Review, 48, 4, 1993, p. 1257.
15 M. A. Eisenberg, The Surcture of Crporation Cw, Columbia Law Review, 89, 7, 1989, p. 1461.
16
A. Bierce, The Devil’s Dictionary, pe: http://www.thedevilsdictionary.com/?C .
17 Peter Sanders și M. Thibierge sunt cei ce au conceput proiectul inițial, ce a fost preluat apoi de un grup constituit
la început din 6 experți desemnați de Consiliu.

27
Potrivit art.1 alin.1 din Regulamentul nr. 2157/2001/CE o societate

europeana se poate constitui pe teritoriul Comunității sub forma unei societăți
anonime europene18 sau S.E.19, beneficiind de personalitate juridică.
Modalitățile de constituire a unei S.E. sunt în număr de patru și

constau în:
- constituirea prin fuziune;
- constituirea unei S.E. holding;
- constituirea unei S.E./filiale;
- transformarea unei societăți anonime în S.E.
a). Constituirea unei S.E. prin fuziune este limitată la societățile anonime (pe
acțiuni)20 aparținând unor state europene diferite (art. 2 alin.1 din Regulament).
O astfel de fuziune se poate realiza în conformitate cu procedura de fuziune prin
absorbție în condițiile art. 3 alin.1 din a treia Directivă a Consiliului 78/855 CEE,
respectiv potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din directiva menționată care
reglementează procedura de fuziune prin constituirea unei noi societăți, ce
corespunde, în planul dreptului intern, fuziunii prin contopire21.
În cazul fuziunii prin absorbție, societatea absorbantă devine S.E., iar în
cazul fuziunii prin constituirea unei noi societăți S.E. este noua societate.
b). Crearea unei S.E holding este deschisă societăților anonime sau pe acțiuni și
societăților cu răspundere limitată care au o prezentă comunitară și sediile în state
membre diferite sau care dețin, de cel puțin doi ani, filiale sau sucursale pe
teritoriul altui stat membru decât cel în care se află sediul lor.
Societățile care promovează constituirea unei S.E. holding nu își încetează,
prin aceasta, existența.
Crearea unei S.E. holding se realizează pe baza unui proiect de constituire
întocmit de organele de conducere sau administrare ale societății inițiatoare, ce
18 În dreptul intern societatea anonimă corespunde societății comerciale pe acțiuni (S.A.)
19 Denumirea de societate europeană derivă din latinescul Societas Europaea.
20 În Belgia „société anonyme”(societate anonimă), în Germania „die Aktiengesellschaft”(societate pe acțiuni), în
Spania „la sociedad anonima”, în Franța „le société anonyme”, în Italia „societa per azioni”, în Irlanda „public
companies limited by shares” sau „public companies limited by guarantee having a share capital”
21 În sensul Directivei se consideră fuziune prin absorbție: „operațiunea prin care una sau mai multe societăți sunt
dizolvate fără a intra în lichidare și transferă toate activele și pasivele lor unei alte societăți în schimbul emiterii
către acționarii societății sau societăților absorbite de acțiuni la societatea absorbantă și, eventual, al unei plăți în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală, sau în absența acesteia, din echivalentul contabil al acțiunilor
astfel emise”.
În schimb, fuziunea prin constituirea unei noi societăți este definită prin prevederile Directivei astfel:
„operațiunea prin care mai multe societăți sunt dizolvate fără a fi lichidate și transferă toate activele și pasivele lor
unei societăți pe care o constituie, în schimbul emiterii către acționarii lor de acțiuni la societatea nou constituită
și, eventual, al unei plăți în numerar de maximum 10% din valoarea nominală, sau, în absența acesteia, din
echivalentul contabil al acțiunilor astfel emise”.
28
cuprinde un raport explicativ și justificativ privind aspectele juridice și economice

ale constituirii, precum și consecințele pe care adoptarea formei de S.E. le produce
în privința acționarilor și lucrătorilor.
Pentru fiecare din societățile care promovează operațiunea proiectul trebuie
dat publicității cu cel puțin o lună înainte de data adunării generale chemate să se
pronunțe asupra constituirii unei S.E.
S.E. se constituie numai dacă, în termen de 3 luni de la data întocmirii
actului constitutiv, acționarii sau deținătorii de părți ai societăților care au
promovat operațiunea au aportat procentul minim de acțiuni sau părți ale fiecărei
societăți, în conformitate cu proiectul de constituire, iar celelalte cerințe legale
sunt îndeplinite.
c) Constituirea unei societăți europene filiale, prin subscrierea la acțiunile

acesteia, implică cel puțin două entități juridice de drept public sau privat
reglementate de legislația unor sate membre diferite sau care dețin, de cel puțin
doi ani, o filială reglementată de dreptul unui alt stat membru ori o sucursală pe
teritoriul altui stat comunitar, în condițiile art. 2 alin.3 din Regulament.
d). S.E. se poate constitui prin transformarea unei societăți anonime/pe

acțiuni, creată cu respectarea legislației unui stat membru și având sediul social și
administrația centrală pe teritoriul Comunității, dacă deține de cel puțin doi ani o
filială reglementată de dreptul altui stat european. O astfel de transformare nu are
drept efect nici dizolvarea societății, nici crearea unei persoane juridice noi.
Înmatricularea S.E. se efectuează, potrivit dispozițiilor

Regulamentului, în statul comunitar unde își au sediul principal, în registrul
special stabilit potrivit legislației acelei țări, urmând a fi publicată totodată și în
Jurnalul Oficial al Comunității Europene.
Societatea comercială europeană cu sediul social în România se
înmatriculează în registrul comerțului, dobândind de la această dată, personalitate
juridică. Potrivit art. 2702b) alin. 2, înmatricularea societății se poate efectua numai
după încheierea unui acord privind implicarea angajaților în activitatea societății,
în condițiile prevăzute de H.G. nr. 187/200722. În termen de 30 de zile de la
22Prevederile art. 3 alin. 1 și 2, art. 4-7, art. 10 alin. 1 și 2 lit. a, g și h, art. 11-24, 27 și 28 din Hotărârea Guvernului
nr. 187/2007 reglementează mecanismul de cointeresare a angajaților în activitatea societății europene, mecanism
ce reprezintă influența exercitată de organul de reprezentare a angajaților și/sau de reprezentanții angajaților asupra
activității unei societăți, prin:
- exercitarea dreptului de a alege sau de a numi unii membrii ai organului de control ori de administrare a
societății, sau;
- exercitarea dreptului de a recomanda sau de a se opune desemnării unei părți, ori tuturor membrilor
organului de control sau de administrare a societății.
În acest sens, organele de conducere sau de administrație ale societăților participante iau, de îndată ce
este posibil, măsurile necesare, (inclusiv furnizarea de informații cu privire la identitatea societăților participante,
29
înmatriculare, Oficiul Național al Registrului Comerțului comunică Jurnalului

Oficial al Uniunii Europene un anunț23 privind înmatricularea societății.
Firma unei societăți europene este precedată sau urmată de

abrevierea S.E. Întrucât denumirea societății reprezintă un element de identificare
și individualizare a acesteia, abrevierea S.E. poate fi inclusă numai în firma unei
societăți europene. Pentru societățile comerciale și celelalte entități juridice
înmatriculate într-un stat comunitar anterior intrării în vigoare a Regulamentului
și în a căror denumire figurează abrevierea S.E., dispozițiile ante menționate nu
își găsesc aplicabilitate, acestea nefiind obligate să-și modifice denumirea.
Sediul S.E. se află situat pe teritoriul Uniunii în statul membru unde

se regăsește și administrația centrală a societății. Acesta poate fi transferat, în
conformitate cu dispozițiile art. 8 din Regulament, pe baza unei propuneri de
transfer elaborată și publicată de organul director sau de administrare, fapt ce nu
poate genera nici dizolvarea S.E. și nici crearea unei noi persoane juridice.
Transferul urmează a-și produce efectele numai de la data înmatriculării S.E. în
registrul de la noul sediu social.
Dispozițiile Regulamentului privind posibilitatea transferării sediului
social sunt transpuse în legislația internă prin prevederile art. 270 2c) alin. 1, 2 și 3
din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestora, cu cel puțin 30 de zile înaintea datei
ședinței în care adunarea generală extraordinară urmează a hotărî asupra
transferului sediului societății, proiectul de transfer, vizat de judecătorul-delegat,
se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societății.
Pentru adoptarea hotărârii adunării generale privind transferul sediului
social al S.E. este necesară majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau
reprezentați.
Legea nr.31/ 1990 recunoaște dreptul la acțiunea în anulare, intitulată
opoziție, oricărui creditor al societății europene cu o creanță anterioară datei
publicării proiectului de transfer și nescadentă la data publicării.
Acțiunea în anularea în parte sau în întregime a proiectului de transfer
trebuie exercitată în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul
a filialelor, a sucursalelor, sau a altor sedii secundare, precum și la numărul de angajați ai acestora), în vederea
demarării negocierilor cu reprezentanții angajaților, aceștia din urmă fiind reprezentați de un grup special de
negociere.
În România, membrii grupului special de negociere sunt desemnați de organizațiile sindicale legal
constituite. În cazul în care nu există astfel de organizații sindicale, membrii grupului special de negociere sunt
desemnați de reprezentanții angajaților, sau, în situația inexistenței acestor reprezentanți, prin votul majorității
angajaților din România ai SE.
Grupul special de negociere decide, prin acord scris, modalitățile de informare, consultare și alte
mecanisme de implicare a angajaților în activitatea SE.
23 Respectivul anunț precizează denumirea, numărul, data și locul înmatriculării SE, data și locul publicării și titlul
publicației, precum și sediul social și domeniul de activitate a SE.

30
Oficial al României, Partea a IV-a, a hotărârii asociaților sau a actului adițional

modificator, dacă legea nu prevede un alt termen.
Cererea se depune la oficiul registrului comerțului unde se va menționa
în registrul societăților iar în termen de 3 zile de la data depunerii, va fi înaintată
tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul societatea comercială al cărui
proiect este atacat.
Opoziția se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, fiind
aplicabile dispozițiile art. 114 alin. 5 din Codul de procedură civilă. Hotărârea
pronunțată asupra opoziției este supusă numai recursului.
Înaintarea cererii în anularea proiectului de transfer suspendă executarea
operațiunii până la data la care hotărârea judecătorească devine irevocabilă, în
afară de cazul în care societatea debitoare face dovada plății datoriilor sau oferă
garanții acceptate de creditori, ori încheie cu aceștia un acord pentru plata
datoriilor.
Pe de altă parte, acționarii/asociații care nu votează în favoarea transferului,
au dreptul la retragerea din societate cu obligația societății la rambursarea
acțiunilor lor/părților sociale.
Dreptul de retragere poate fi exercitat, potrivit art. 270 2e) din Legea nr.
31/1990 în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii, acționarii având
obligația de a depune la sediul societății declarația scrisă de retragere însoțită de
acțiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatul de acționar.
În schimbul acțiunilor, retractatul este îndrituit la o sumă de bani stabilită
de un expert autorizat independent24, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a
cel puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data
evaluării.
Capitalul S.E.
Potrivit art. 4 alin. 1 și 2 din Regulamentul nr. 2157/2001 capitalul minimal
al unei societăți europene este de 120.000 euro, iar în ipoteza în care legislația
statului comunitar pe al cărui teritoriu își are sediul S.E. prevede un capital social
subscris mai mare pentru societățile ce desfășoară un anumit tip de activități, se
vor aplica aceste din urmă prevederi.
Structura S.E.
Societatea europeană funcționează prin intermediul adunării generale a
acționarilor și, fie un organ de supraveghere și unul de conducere (sistemul
dualist), fie un organ de administrație (sistemul monist), opțiunea pentru unul din
aceste două sisteme exprimându-se prin statut.
24Expertul este numit de judecătorul-delegat în conformitate cu dispozițiile art. 38 și 39 din Legea nr. 31/1990,
costurile de evaluare fiind suportate de societate.
31
În ce privește sistemul dualist, gestiunea societății se realizează de către

organul de conducere sau direcție. Membrul sau membrii organului de conducere
sunt numiți sau revocați de organul de supraveghere, însă este posibilă și numirea
sau revocarea lor de adunarea generală a acționarilor în condițiile prevăzute de
legislația statelor comunitare pentru societățile anonime/pe acțiuni. Organul de
conducere este cel care antrenează S.E. în raporturile cu terții și care reprezintă
societatea în justiție.
Organul de supraveghere este cel însărcinat cu controlul activității
desfășurate de organul de direcție al societății, sens în care poate solicita acestuia
orice informații pe care le consideră necesare în vederea îndeplinirii misiunii sale.
Referitor la sistemul monist, organul de administrație este cel ce asigură
gestiunea S.E. și reprezentarea acesteia în raporturile cu terții și în justiție,
desemnând din rândul membrilor săi un președinte.
În conformitate cu prevederile art.47 alin.2 din Regulament, nu pot fi
membri ai unui organ al S.E. sau reprezentanți ai unui membru - entitate juridică
persoanele cărora legislația statului membru pe teritoriul căruia se află sediul
social al S.E. în cauză nu le dă dreptul să facă parte din organul corespunzător al
unei societăți anonime/pe acțiuni reglementate de legislația acelui stat, precum și
persoanele cărora o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă
pronunțată într-un stat membru nu le dă dreptul de a face parte din organul
corespunzător al unei societăți anonime sau pe acțiuni reglementată prin
dispozițiile acelui stat.
Adunarea generală a acționarilor se întrunește cel puțin o dată pe an, în
termen de 6 luni de la încheierea exercițiului financiar, putând fi convocată în
orice moment de organul de conducere, de supraveghere sau de acționarii
reprezentând împreună cel puțin 10% din capitalul social subscris și luând hotărâri
legate de modificarea statutului societății cu o majoritate de minimum două treimi
din voturile exprimate, cu excepția cazului în care legislația statului comunitar pe
al cărui teritoriu își are sediul cere sau permite o majoritate mai largă.
Conturile anuale.
Societatea europeană ține evidența contabilă anuală incluzând bilanțul și
contul de profit și pierderi. De asemenea întocmește o situație anexă, cuprinzând
raportul de gestiune al administratorului în care trebuie expusă evoluția afacerilor,
modul de administrare al societății iar, în cazul în care societatea are filiale, și
situația conturilor consolidate.
Sub acest aspect, S.E. face obiectul normelor aplicabile societăților
anonime reglementate de dreptul intern al statului membru pe al cărui teritoriu își
are sediul social.
32
Fiscalitatea S.E.
În plan fiscal S.E. este tratată ca o persoană cu o singură naționalitate și nu
multinațională, regimul fiscal aplicabil fiind cel prevăzut de legislația aplicabilă
de la sediul societății, inclusiv în privința sucursalelor sau celorlalte
dezmembrăminte lipsite de personalitate juridică. S.E. e plătitoare de impozite și
taxe în statul în care și-a stabilit sediul social. Din acest punct de vedere, regimul
juridic nu e perfect, fiind necesară o armonizare completă în materie.
Dizolvarea S.E.
Atât dizolvarea unei S.E., cât și lichidarea, insolvabilitatea, încetarea de
plăți și alte proceduri similare, sunt reglementate de dispozițiile legale aplicabile
societăților anonime/pe acțiuni constituite în temeiul dreptului intern al statului
membru pe teritoriul căruia se află sediul social al societății europene (art. 63
din Regulament).
2. Grupurile de interes economic (GIE)
Conform Legii nr. 161/2003 denumirea de grup de interes economic,

raportat și la modul de organizare a acestuia, reprezintă o formă de asociație
temporară sau ocazională a mai multor societăți în scopul realizării uneia sau mai
multor operațiuni comerciale determinate.
Cu toate că la o primă vedere GIE25 ar putea apărea ca un nou tip

de societate comercială (art. 184 alin. 1 lit. f din lege prevăd ca și cauză de
dizolvare „declararea falimentului grupului”26), totuși nu este clar dacă e vorba
de o entitate care să aibă caracter comercial atâta timp cât în temeiul art. 165 alin.
1-3 grupul nu poate avea ca scop obținerea de profituri pentru sine, instituind
obligația ca profitul înregistrat să fie distribuit între membrii săi, iar art. 118
permite constituirea sa numai „în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității
economice a membrilor săi. Dacă din activitatea grupului rezultă profit potrivit
situației financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate, în mod obligatoriu,
între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părți egale.
Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nici o forma, sume de bani
pentru constituirea de fonduri de rezervă.
25 Potrivit lui R. I. Motica, L. Bercea, în Drept comercial român, Editura Lumina Lex, București, 2005, p. 206,
„grupul de interese economice este o creație a legislației franceze care permite membrilor să desfășoare acțiuni
comune și să înfrunte concurența, respectând independența fiecăruia”.
26 În același sens a se vedea: I. Turcu, Noii potenţiali debitori în insolvenţă. Necomercianţii Revista de Drept
comercial nr. 11/2003, p. 7.

33
Pe de altă parte însă, GIE trebuie să se înmatriculeze în registrul

comerțului în vederea dobândirii personalității juridice, formalitate care, potrivit
legii, nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
Așadar, avem de a face cu o reglementare contradictorie, care nu clarifică
statutul de comerciant sau necomerciant al grupului. Aceasta întrucât GIE nu este
nici societate simplă, însăși denumirea indicând specificul activității comerciale
producătoare de profit sau de economii.
Din analiza prevederilor art. 118 alin. 2 din Legea nr. 161/2003, rezultă că
grupul de interes economic – G.I.E. – poate avea o natură comercială sau
necomercială, putând dobândi calitatea de comerciant sau necomerciant. Criteriul
de diferențiere îl constituie natura faptelor juridice pe care le săvârșește ori a
actelor juridice pe care le încheie. Prin urmare, trebuie analizată natura
operațiunilor economice menționate în obiectul de activitate, dacă acestea sunt
fapte de comerț sau nu27.
Concret, potrivit art. 118: ”(1) Grupul de interes economic - G.I.E.

reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice,
constituită pe o perioada determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării
activității economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor
activității respective.(2) Grupul de interes economic este persoana juridică cu
scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
(3) Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de
20”.
Grupul nu poate:
- exercita, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare ori de
supraveghere a activității membrilor săi sau a unei alte persoane juridice, în
special în domeniile personalului, finanțelor și investițiilor;
- sa dețină acțiuni, părți sociale sau de interes, în mod direct sau indirect, la
una dintre societățile comerciale membre; deținerea de acțiuni, părți sociale sau
de interes în alta societate comercială este permisă doar în măsura în care aceasta
este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului și dacă se face în numele
membrilor;
- angaja mai mult de 500 de persoane;
- fi folosit de către o societate comercială în scopul creditării, în alte condiții
decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, a unui administrator ori
27 C. Ardeleanu-Popa, C. Vidican, Constituirea grupurilor de interes economic,
http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/economie-si-administrarea-afacerilor/29.pdf.
34
director al societății comerciale sau a soțului, rudelor sau afinilor pana la gradul
IV inclusiv ai administratorului sau ai directorului respectiv; de asemenea, dacă
operațiunea de creditare privește o societate civilă sau comercială la care una
dintre persoanele anterior menționate este administrator sau director ori deține,
singura sau împreună cu una dintre persoanele sus-menționate, o cota de cel puțin
20% din valoarea capitalului social subscris;
- fi folosit de către o societate comercială în scopul transmiterii de bunuri, în
alte condiții decât cele prevăzute expres de Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, la și de la administratorul sau directorul
societății comerciale ori soțul, rudele sau afinii pana la gradul IV inclusiv ai
administratorului sau ai directorului respectiv; de asemenea, dacă operațiunea
privește o societate civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior
menționate este administrator sau director ori deține, singura sau împreună cu una
dintre persoanele sus-menționate, o cota de cel puțin 20% din valoarea capitalului
social subscris, cu excepția cazului în care una dintre societățile comerciale
respective este filiala celeilalte;
- să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic.
Membrii grupului de interes economic răspund nelimitat pentru obligațiile
grupului și solidar, în lipsa unei stipulații contrare cu terții cocontractanți.
Creditorii grupului se vor îndrepta mai întâi împotriva acestuia pentru obligațiile
lui si, numai dacă acesta nu le plătește în termen de cel mult 15 zile de la data
punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva membrilor grupului.
Prin derogare și în măsura în care actul constitutiv o permite, un membru
nou al grupului poate fi exonerat de obligațiile acestuia, născute anterior aderării
sale; hotărârea de exonerare este opozabilă terților de la data menționării în
registrul comerțului și a publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-
a.
În cursul existenței sale, grupul de interes economic poate accepta membri
noi, cu votul unanim al membrilor săi.
Grupul de interes economic nu poate emite acțiuni, obligațiuni sau

alte titluri negociabile.
Situația financiară anuală a grupului de interes economic va fi întocmită
după normele prevăzute pentru societatea în nume colectiv. După aprobarea de
către adunarea generală a membrilor, situația financiară va fi depusă de
administratori, în termen de 15 zile, la administrația finanțelor publice.
S-a concluzionat28 că acest subiect de drept este o formă asociativă de tip
nou, sui-generis, căreia legea îi conferă personalitate juridică plasând-o între
societățile comerciale și asociațiile civile.
28 E. Florescu, Dreptul Concurenței, Editura Alma Mater, Sibiu, 2005, p. 110 .
35
În ce privește natura juridică a GIE, înclinăm înspre calitatea de persoană

juridică-comerciant, cu atât mai mult cu cât, înmatriculându-se în registrul
comerțului, este supus prevederilor Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului
(dispoziții aplicabile numai comercianților), iar potrivit prevederilor legale, este
subiect al raporturilor de concurență, revenindu-i obligația de a nu recurge la
practici restrictive de concurență.
3. Grupul european de interes economic (GEIE)
Spre deosebire de grupul de interes economic, grupurile europene de interes

economic (GEIE) reprezintă o concentrare a puterii, asigurând transferurile de
capitaluri private și fiind supuse, alături de membrii componenți ai grupului,
normelor comunitare aplicabile în domeniul concurenței.
GEIE sunt organizate potrivit Regulamentului nr. 2137/85/25 iulie

1985, care s-a aplicat începând cu anul 1989 și pot fi formate din societăți cu
capital de stat sau privat (acestea trebuie să aibă sediul într-unul din statele
membre ale Uniunii și să fie constituite conform legii statului respectiv), dar și
din persoane fizice care exercită într-un stat membru activități comerciale,
agricole, artizanale etc.
Asocierea se desfășoară pe baza unui contract între cel puțin doi membri ai
unor state comunitare diferite, având un obiect de activitate ce trebuie să prezinte
afinități cu cel desfășurat de membrii săi, fără însă a-l înlocui.29
GEIE își poate înființa filiale, sucursale sau reprezentanțe pe teritoriul țării noastre
cu obligativitatea respectării dispozițiilor Legii nr. 26/1990 și ale Legii nr.
31/1990 în ce privește înmatricularea acestora în Registrul comerțului.
4. Societatea cooperatistă
În ciuda definiției30 deficitare, trebuie precizat în primul rând că societățile

cooperatiste, reglementate prin dispozițiile Legii nr. 1/2005 privind organizarea
29E. Florescu, A.C.Târşia, op.cit. p. 112.

30
Potrivit art. 7 alin. 1 „Societatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după
caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor economice,
sociale și culturale ale membrilor cooperatori, fiind deținută în comun și controlată democratic de către membrii
săi, în conformitate cu principiile cooperatiste”.
36
și funcționarea cooperației31, fac parte din categoria comercianților32, deoarece

desfășoară activități de producere și desfacere de mărfuri, de prestări de servicii
și de efectuare de lucrări în diverse domenii ale economiei (agricol, transporturi,
construcții, piscicol, forestier, meșteșuguri, etc.), prin care se urmărește obținerea
unui profit33.
De altfel, în funcție de domeniul de activitate, societățile cooperatiste se
clasifică în: societăți cooperative meșteșugărești, societăți cooperative de consum,
societăți cooperative de valorificare, societăți cooperative agricole, de locuințe,
pescărești, de transporturi, forestiere și de alte forme.
Mai mult, societăților cooperatiste le revine obligația de a se înmatricula în
registrul comerțului, știut fiind că numai comercianții au această îndatorire
specifică. Cu toate acestea, ele nu fac parte din categoria societăților comerciale
care beneficiază de o reglementare distinctă și care se pot constitui numai în una
din formele expres și limitativ prevăzute de aceasta.
Regulile referitoare la modalitatea de constituire și de funcționare a
societăților cooperatiste sunt, în mod clar, inspirate din cele aplicabile societăților
comerciale.
În acest sens, societatea cooperatistă se constituie prin contract de societate
și statut, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic denumit act constitutiv.
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată și se semnează de către
toți membrii fondatori. Prin excepție, forma autentică este obligatorie când printre
bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren.
În vederea constituirii societății, oricare dintre membrii fondatori,
administratorii sau persoanele împuternicite de aceștia solicită, în termen de 15
zile de la data semnării actului constitutiv, înmatricularea societății cooperative în
registrul comerțului în a cărui rază teritorială își are sediul societatea cooperativă.
În ce privește organizarea, societatea cooperatistă funcționează pe baza
unui organ de conducere (adunarea generală ordinară sau extraordinară alcătuită
din totalitatea membrilor cooperatori), a unui organ de administrare sau gestionare
31 Legea nr. 1/2005 din 21 februarie 2005 privind organizarea și funcționarea cooperației a fost publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 172 din 28 februarie 2005.
32 În același sens a se vedea: V. Găină, A. M. Găină, Societatea cooperativă reglementată de Legea nr. 1/2005.
Delimitări și interferențe în raport cu alte tipuri de societăți comerciale sau necomerciale,

http://drept.ucv.ro/RSJ/Articole/2008/RSJ3/05Gaina.pdf
33 Pentru o opinie contrară a se vedea: C. Gheorghe, Drept comercial comunitar. Instituții de drept comunitar din
perspectiva dreptului român, Editura Logisticon, București, 2005, p. 219.

37
(administratorul unic sau consiliul de administrație34) și a unuia de control (format

din cenzorii35 societății).
Similar societății comerciale, societatea cooperatistă dobândește calitatea
de comerciant la data întocmirii și semnării actului de constituire36, iar
personalitatea juridică la data înmatriculării în registrul comerțului.
5. Societatea cooperativă europeană (SCE)
Statutul societății cooperative europene se regăsește în dispozițiile

Regulamentului CE nr. 1435/2003 al Consiliului37, direct aplicabile în dreptul
intern în lipsa unei transpuneri efective.
Într-adevăr, legiuitorul român menționează societatea cooperativă

europeană în cuprinsul unui singur articol din Ordonanța de Urgență a Guvernului
nr. 52/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind
societățile comerciale și a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului,
rezumându-se la a o defini astfel: „Societatea cooperativă europeană reprezintă,
în sensul prezentei ordonanțe de urgență, societatea al cărei capital este divizat
în părți sociale, care are ca obiect principal satisfacerea nevoilor și/sau
dezvoltarea activităților economice și sociale ale membrilor săi și care este
constituită în condițiile și prin mecanismele prevăzute de Regulamentul
Consiliului (CE) nr. 1.435/2003 din 22 iulie 2003 privind statutul societății
cooperative europene”.
Drept urmare, SCE este o societate al cărei capital subscris este divizat în
părți sociale, numărul de membri, precum și capitalul fiind variabile.
34
Consiliul de administrație este alcătuit dintr-un număr impar de membri care nu poate fi mai mare de 11, aleşi
prin vot secret pe o perioadă de 4 ani, stabiliţi prin actul constitutiv, în funcţie de complexitatea activității societății
cooperative și de numărul de membri cooperatori. Primii administratori sunt numiţi prin actul constitutiv de către
membrii fondatori, iar numirea și înlocuirea administratorilor se fac exclusiv de către adunarea generală. O
particularitate constă în aceea că în societatea cooperativă pot fi administratori numai persoanele care au calitatea
de membru cooperator și îndeplinesc condițiile prevăzute de lege. Dacă au fost alese alte persoane, acestea sunt
decăzute din drepturi. Constatarea decăderii se face de adunarea generală, iar hotărârea se comunică oficiului
registrului comerţului în vederea efectuării menţiunilor necesare.
35 În temeiul dispoziţiilor legale, adunarea generală a membrilor cooperatori ai societății cooperative alege 3
cenzori și tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare, în toate cazurile
numărul cenzorilor trebuind să fie impar. În cazul în care societatea cooperativă are până la 50 de membri
cooperatori, adunarea generală alege numai un cenzor și un supleant. Cenzorii, dintre care cel puţin unul trebuie
să fie expert contabil sau contabil autorizat, sunt aleşi de către adunarea generală pentru un mandat de 3 exerciţii
financiare. Mandatul cenzorilor intră în vigoare de la alegerea lor de către adunarea generală. Aceştia vor continua
să îşi îndeplinească mandatul până în momentul în care vor fi aleşi noii cenzori, chiar dacă s-a încheiat perioada
pentru care au fost aleşi.
36
E. Florescu, Drept comercial, Curs universitar, Editura Alma Mater, Sibiu, 2006, p. 58.
37 Regulamentul (CE) 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societății cooperative europene
(SCE) a fost publicat Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 207 din 18.08 2003.
38
Cu excepția cazului în care se prevede altfel în statut, la momentul

constituirii, fiecare membru se angajează numai în limita capitalului pe care l-a
subscris.
SCE are ca obiect principal satisfacerea nevoilor și/sau dezvoltarea
activităților economice și sociale ale membrilor săi, în special prin încheierea unor
acorduri cu aceștia, în vederea furnizării de bunuri sau de servicii sau a execuției
de lucrări în cadrul activității exercitate sau controlate de societate.
Totodată, poate avea ca obiect și să răspundă nevoilor membrilor săi,
încurajând, în același mod, participarea acestora la activități economice într-una
sau mai multe societăți cooperative europene și/sau cooperative naționale.
Activitatea poate fi desfășurată și pin intermediul unei filiale.
Societatea cooperativă europeană, persoană juridică de drept privat, nu
poate admite ca persoanele ce nu au calitatea de membru să beneficieze de
activitățile sale sau ca aceștia să participe la operațiunile sale, cu excepția cazului
în care se prevede altfel în statut.
Pe de altă parte, constituirea societății cooperative europene,

guvernată de legea aplicabilă societăților cooperatiste din statul membru pe al
cărui teritoriu SCE își stabilește sediul statutar, se poate realiza:
- de către cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două state membre;
- de către cel puțin cinci persoane fizice și societăți în sensul art. 48 paragr. 2 din
tratat, precum și de către alte entități juridice de drept public sau privat, constituite
în conformitate cu legislația unui stat membru, rezidente în cel puțin două state
membre sau reglementate de legislația a cel puțin două state membre;
- de către societăți în sensul art. 48 paragr. 2 din tratat, precum și de alte entități
juridice de drept public sau privat, constituite în conformitate cu legislația unui
stat membru, rezidente în cel puțin două state membre sau reglementate de
legislația a cel puțin două state membre;
- prin fuziunea unor societăți cooperatiste constituite în conformitate cu legislația
unui stat membru, care își au sediul social și administrația centrală în Uniune, în
cazul în care cel puțin două dintre ele sunt guvernate de legislația unor state
membre diferite;
- prin transformarea unei societăți cooperatiste constituite în conformitate cu
legislația unui stat membru care își are sediul social și administrația centrală în
Uniune, în cazul în care are de cel puțin doi ani o unitate sau o filială care este
guvernată de legislația unui alt stat membru.
Regulamentul european lasă libertate statelor membre să prevadă
posibilitatea (sau imposibilitatea) ca o entitate juridică ce nu își are administrația
centrală în Comunitate să poată participa la constituirea unei SCE, în cazul în care
este constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, își are sediul social
39
în statul membru respectiv și are o legătură efectivă și continuă cu economia unui

stat membru.
Întrucât, așa cum am subliniat, transpunerea prevederilor comunitare în
materie în legislația noastră este deficitară, nu putem ști dacă o asemenea
participare în vederea constituirii unei SCE cu sediul în România este sau nu
posibilă.
Se impune așadar, de lege ferenda, tratarea cu mai multă seriozitate a
obligației ce revine țării noastre, în calitate de membră a Uniunii Europene, de a
transpune efectiv, integral și neechivoc toate normele comunitare, implicit a celor
care vizează societatea cooperativă europeană. În acest profil trebuie să se renunțe
la maniera superficială în care legiuitorul român înțelege să reglementeze instituții
de actualitate și de importanță majoră în îmbunătățirea situației economice și
sociale în întreaga Comunitate și să precizeze concret cadrul juridic aplicabil
situațiilor pe care legiuitorul comunitar le lasă la latitudinea fiecărui stat membru
în parte.
Cât privește capitalul SCE, care este de cel puțin 30.000 euro, acesta
se exprimă în moneda națională, iar în ipoteza unei societăți cooperative europene
al cărei sediu social e situat în afara zonei euro se poate exprima și în euro.
Variațiile cuantumului de capital nu necesită modificări ale statutului și nici
publicitate.
Sediul social al societății se situează în interiorul Comunității, în același stat
membru pe al cărui teritoriu se află și administrația sa centrală. Un stat membru
poate, de asemenea, să impună societăților înmatriculate pe teritoriul lui obligația
de a avea administrația centrală și sediul social în același loc.
Regulamentul european permite însă transferarea sediului social într-un alt
stat membru, un atare transfer neatrăgând după sine nici dizolvarea, nici crearea
unei persoane juridice noi.
În vederea realizării transferului, se întocmește un proiect de către organul
administrativ sau de conducere care face obiectul publicității în registrul
comerțului.
O SCE se poate înmatricula numai dacă s-a încheiat un acord

privind modalitățile de implicare a lucrătorilor în sensul art. 4 din Directiva
2003/72/CE, dacă s-a lua decizia de a nu se începe negocieri ori de a se încheia
negocieri deja începute și de a se baza pe normele privind informarea și
consultarea lucrătorilor ce se aplică în statele membre în care SCE are lucrători,
sau dacă a expirat termenul de 6 luni (sau 1 an dacă părțile decid, printr-un acord
comun să extindă negocierile) de la momentul înființării grupului special de
negociere, fără a se fi încheiat un acord.
40
Înmatricularea și radierea înmatriculării unei societăți cooperative europene

fac obiectul unui aviz publicat spre informare în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene după publicitatea efectuată în registrul comerțului, care trebuie să
conțină denumirea, numărul, data și locul de înmatriculare a SCE, data, locul și
titlul publicației, precum și sediul social și sectorul de activitate.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Care este actul normativ unional care reglementează statutul SE?

2. Exemplificați două modalități de constituire a societății cooperative europene.
3. Care sunt principalele deosebiri între GEIE și GIE?
4. Prezentați două modalități de constituire a societății europene.
TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Constituirea societății cooperative europene se poate realiza:

a. de către cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două state
membre;
b. între cel puțin doi membri ai unor state europene diferite, având un obiect
de activitate ce trebuie să prezinte afinități cu cel desfășurat de membrii săi, fără
însă a-l înlocui;
c. prin transformarea unei societăți cooperatiste constituite în conformitate cu
legislația unui stat membru care își are sediul social și administrația centrală în
Uniune, în cazul în care are de cel puțin doi ani o unitate sau o filială care este
guvernată de legislația unui alt stat membru;
d. fuziunea unor societăți pe acțiuni.
2. Grupul de interes economic nu poate:

a. să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic;
b. sa dețină acțiuni, părți sociale sau de interes, în mod direct sau indirect, la
una dintre societățile comerciale membre; deținerea de acțiuni, părți sociale sau
de interes în alta societate comercială este permisă doar în măsura în care aceasta
este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului și dacă se face în numele
membrilor;
c. angaja mai mult de 300 de persoane;
41
d. dobândi calitatea de comerciant.
3. GIE trebuie să se înmatriculeze:

a. În registrul societăților agricole;
b. În registrul grupurilor de interes economic;
c. În registrul comerțului;
d. În registrul asociațiilor și fundațiilor
4. Capitalul social minim al unei societăți europene este de:
a. 90000 lei;
b. 90000 EUR;
c. 120000lei;
d. 120000 EUR.
1. a, c, .
2. a, b.
3. c.
4. d.
TEME DE CASĂ
1. Modalitățile de constituire a SE.

2. Drepturile și obligațiile acționarilor SE.
3. GIE și GEIE – privire comparativă între cele două categorii de grupuri de
interes.
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA IV.
FUNCŢIONAREA SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

42
ASPECTE PARTICULARE PRIVIND CONSTITUIREA ȘI

FUNCȚIONAREA INSTITUȚIILOR DE CREDIT, INSTITUȚIILOR
FINANCIARE NEBANCARE ȘI A SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE
- Prezentarea și explicarea rolului organelor de conducere,

administrare și control ale societății, în desfășurarea activității
comerciale
- Prezentarea succintă a dispozițiilor juridice specifice aplicabile
constituirii, organizării și funcționării societăților comerciale cu
obiect de activitate specific
- Înțelegerea atribuțiilor acționarilor/asociaților, administratorilor și

cenzorilor societății
- Cunoașterea reglementărilor în domeniul funcționării societăților;
- Cunoașterea principalelor reguli aplicabile organizării și funcționării
societăților comerciale cu obiect de activitate specific

Prin reglementarea societăților comerciale legiuitorul a oferit mecanismul
juridic care permite gruparea unui număr de persoane spre scopul comun de
obținere a profitului din activitatea persoanei juridice înființate. Prin aporturile
promise și vărsate, asociații dotează societatea38 comercială cu un patrimoniu
distinct de cel al asociaților și conferă organelor interne ale acesteia puteri care îi
permit să depășească obstacolele de netrecut pentru persoanele fizice.
Legea nr. 31/1990 stabilește cadrul legal general aplicabil societăților
comerciale în privința constituirii, funcționării, dizolvării și lichidării, în vreme
38
La originea constituirii societății comerciale se află consimţământul individual al asociaților. A se vedea în acest
sens: R. I. Motica, Drept societar, Editura Alma Mater, 1997, p. 16; R. I. Motica, V. Popa, Drept comercial român
și drept bancar, Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 94.
43
ce, pentru anumite tipuri de societăți, cum sunt instituțiile de credit și cele din
domeniul asigurărilor/reasigurărilor, dispozițiile legale aplicabile sunt cuprinse în
acte normative speciale.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- adunare generală a asociaților/acționarilor,
- administrator
- cenzor
- activitate bancară,
- asigurare/reasigurare.

1. Funcționarea societăților comerciale
Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin

intermediul organelor sale, actele acestora fiind actele juridice ale societății
comerciale. Același principiu este aplicabil și în privința actelor și operațiunilor
îndeplinite de reprezentanții legali care, având calitatea de mandatari sociali și de
organ executiv, sunt datori să respecte limitele puterilor ce le-au fost conferite de
adunarea generală a asociaților, iar dacă hotărârea luată de organul de conducere
este contrară legii, să o atace în justiție.
Potrivit Legii nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată, funcționarea

societății comerciale este asigurată de organul de conducere, alcătuit din adunarea
generală a asociaților/acționarilor; organul de administrare, format din unul sau
mai mulți administratori, un consiliu de administrație – la S.A. dacă se optează
pentru sistemul unitar, sau un directorat și un consiliu de supraveghere – la S.A.
în cazul în care se optează pentru sistemul dualist; și un organ de control compus
din cenzorii societății, la SA, SCA și în anumite cazuri la SRL, respectiv din
auditori financiari, pentru SA supusă obligației legale de auditare.
Voința societății comerciale se manifestă, așadar, prin organele sale de
conducere și control care sunt: adunarea generală a asociaților, administratorii
societății, cenzorii.
Adunarea generală este organul cel mai important de conducere și

este formată din totalitatea asociaților.
44
Administrarea societății este o formă de executare a voinței adunării

generale, prin săvârșirea de acte de gestiune, în vederea atingerii obiectului și
scopului social. Conducerea problemelor curente este încredințată unuia sau mai
multor administratori.
Controlul gestiunii administratorilor se realizează de către asociați, în
anumite cazuri, sau de un organ specializat format din cenzori.
Organele de conducere și control apar mai mult sau mai puțin conturate, în
funcție de forma juridică a societății comerciale.
În cazul societății în nume colectiv și al societății în comandită simplă,
datorită numărului mic de asociați, nu există instituționalizată adunarea generală
și cenzorii. La aceste forme de societate, adunarea generală se constituie de fapt,
nu și de drept. În ceea ce privește controlul, el se realizează de către asociați, nu
de cenzori.
În cazul societății pe acțiuni și al societății în comandită pe acțiuni, întâlnim
toate cele trei organe de conducere menționate.
În ceea ce privește societatea cu răspundere limitată organele societății sunt
aceleași ca și la societățile pe acțiuni, dar cu unele particularități. De exemplu39,
cenzorii sunt numiți în mod obligatoriu numai la societatea cu răspundere limitată
constituită într-un număr mai mare de 15 asociați.
Deliberările și deciziile în cadrul diferitelor forme juridice de societăți
comerciale sunt luate fie de către asociați împreună, fie de către adunarea generală
a asociaților ca organ instituționalizat prin lege în acest scop.40
Este adevărat că în privința societății în nume colectiv și societății în
comandită simplă, Legea 31/1990 nu reglementează ca organ de deliberare și
decizie adunările generale, dar din modul în care pot decide asociații asupra
problemelor societății, respectiv, cu majoritatea absolută a capitalului social (în
caz de divergență între administrator, alegerea administratorilor și revocarea
acestora – art.76-77 din Legea nr.31/1990), se pot asimila aceste întruniri ale
asociaților în vederea deliberării cu adunările generale41. Pentru societățile pe
acțiuni, în comandita pe acțiuni și cu răspundere limitată Legea nr. 31/1990
instituționalizează ca organ de deliberare și decizie adunarea generală a
asociațiilor/acționarilor
În privința organului de administrare, Legea nr. 31/1990 statuează

faptul că societățile comerciale pot fi administrate de unul sau mai mulți
administratori. În cazul în care societatea are mai mulți administratori, aceștia pot
39 Viorel Găină, ”Drept comercial român”, Editura Universitaria, Craiova 2003, pag. 248
40 St. D. Cărpenaru, “Drept Comercial Roman” – Editura “All Beck”, București, 2001, pag. 370-375.
41
45
fi organizați sub forma unor organe colegiale, de tipul consiliului de administrație,

sau își pot exercita atribuțiile individual ori împreună (societatea nume colectiv,
societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată).
Desigur, apar și sub acest aspect o serie de particularități, în funcție de
forma juridică a societății.
Astfel, potrivit art. 137 din lege, societatea pe acțiuni este administrată de
unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar. Când
sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație.
Societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații
legale de auditare sunt administrate de cel puțin 3 administratori42.
În cazul în care într-o societate pe acțiuni are loc delegarea atribuțiilor de
conducere către directori, conform art. 143 din Legea 31/1990 republicată,
majoritatea membrilor consiliului de administrație va fi formată din administratori
neexecutivi. Consiliul de administrație alege dintre membri săi un președinte al
consiliului, prin actul constitutiv putându-se stipula că președintele consiliului
este numit de adunarea generală ordinară. Consiliul de administrație se întâlnește
cel puțin o dată la 3 luni. Directorii și cenzorii sau, după caz, auditorii interni pot
fi convocați la orice întrunire a consiliului de administrație, întruniri la care aceștia
sunt obligați să participe. Ei nu au drept de vot, cu excepția directorilor care sunt
și administratori.
Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acțiuni este
administrată de un directorat și de un consiliu de supraveghere (sistemul dualist).
În acest caz, conducerea societății pe acțiuni revine în exclusivitate directoratului,
care îndeplinește actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate
al societății, cu excepția celor rezervate de lege în sarcina consiliului de
supraveghere și a adunării generale a acționarilor. Desemnarea membrilor
directoratului revine consiliului de supraveghere, care atribuie totodată unuia
dintre ei funcția de președinte al directoratului.
Cel puțin o dată la 3 luni, directoratul prezintă un raport scris consiliului de
supraveghere cu privire la conducerea societății, cu privire la activitatea acesteia
și la posibila sa evoluție. De asemenea, intră tot in atribuțiile directoratului
prezentarea situațiilor financiare anuale și a raportului său anual, imediat după
elaborarea acestora.
În ceea ce privește membrii consiliului de supraveghere, aceștia sunt numiți
de către adunarea generală a acționarilor, cu excepția primilor membri, care sunt
numiți prin actul constitutiv. Membri consiliului de supraveghere nu pot fi
concomitent membri ai directoratului.
E important să subliniem principalele obligații ce revin în sarcina

administratorilor societăților comerciale. Acestea pot fi clasificate, în raport de
42 Legea 31/1990 Republicata- art. 137
46
contextul în care se regăsește societatea, în obligațiile anterioare

constituirii/funcționării societății și obligații în timpul funcționării acesteia.
Obligațiile preliminare constituirii societății ori începerii activității
societății:
- obligația de a cere înmatricularea în Registrul Comerțului, în termen de 15
zile de la data semnării/autentificării actului constitutiv;
- obligația de a prelua de la fondatori documentele și corespondența
referitoare la constituirea societății;
- obligația administratorilor, care au fost desemnați reprezentanți ai
societății, de a depune semnăturile lor la Registrul Comerțului. Aceasta prezintă
însemnătate în special în vederea protejării terților, depunerea specimenelor de
semnătură constituind în același timp și o modalitate de publicitate a numirii
administratorilor.
Obligațiile administratorului în contextul funcționării societății comerciale:
- obligația de gestiune a activității curente a societății;
- obligația de a lua parte la toate adunările generale ale asociațiilor, la consiliile
de administrație și la organele de conducere similare ale acestora
- obligația de a aduce la îndeplinire cu exactitate hotărârile adunării generale (art.
73 lit. d , din Legea nr. 31/1990);
- obligația de a răspunde de realitatea vărsămintelor afectate de asociați, iar în caz
de subscripție publică, obligația de a răspunde în solidar cu fondatorii de
subscrierea integrală a capitalului social și efectuarea vărsămintelor stabilite de
lege;
- obligația de a răspunde de realitatea dividendelor43 plătite asociațiilor (art. 73
alin.1 lit. b);
- obligația de a ține o contabilitate corectă a societății.
Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența
registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Legea nr. 82/1991 a contabilității,
republicată, cu modificările si completările ulterioare stabilește că registrele de
contabilitate obligatorii sunt:
- Registrul-jurnal44
- Registrul-inventar45
43 Dividend - cota parte din profit ce se plateste fiecarui asociat (Art.67 alin. 1). ”Dividendele se distribuie
asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel. Acestea se plătesc in termenul stabilit de adunarea generală a asociaților, sau după caz, stabilit prin legile
speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar
incheiat”. (Art.67 alin.2)
44 Registrul jurnal este, potrivit legii, un document contabil obligatoriu în care se inregistrează prin articole
contabile, în ordine cronologică, operaţiunile patrimoniale, prin respectarea succesiunii documentelor după data
întocmirii sau a intrării acestora în societate.
45
Registrul inventar reprezintă documentul contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele
patrimoniale de activ și de pasiv, grupate în funcţie de natura lor, confom posturilor din bilanţul contabil,
inventariate potrivit normeler legale.
47
- Cartea mare46
Aceste registre contabile asigură atât o evidență clară a operațiunilor societății,
cât și calcularea impozitelor și taxelor datorate bugetului public de către societate
.
O altă obligație a administratorului este aceea de a depune, la sfârșitul
fiecărui exercițiu financiar, bilanțul și contul de profit și pierderi, la administrația
financiară teritorială.
Nu în ultimul rând, administratorilor le revine obligația de informare a
asociaților cu privire la activitatea societății.
Astfel, conform prevederilor art. 173 alin. 1 din lege, în domeniul SA,
administratorul este dator să țină diverse registre ale societății – un registru al
acțiunilor și al acționarilor, un registru al ședințelor și deliberărilor adunărilor
generale și al consiliului de administrație sau al directoratului, un registru al
obligațiunilor cu indicarea obligatarilor, și să pună la dispoziția acționarilor unele
registre sau să le elibereze la cererea lor un extras după acestea. De asemenea, în
cadrul SA și SRL - atunci când există cenzori-, tot în executarea obligației de
informare a asociaților, administratorii sunt datori să prezinte cenzorilor, cu cel
puțin o lună înainte de ședința adunării generale, bilanțul exercițiului financiar
precedent, contul de profit și pierderi, însoțit de un raport și documentele
justificative, pentru ca cenzorii să întocmească la rândul lor un raport amănunțit
asupra acestor documente, ce urmează a fi adus la cunoștința asociaților și discutat
în adunarea generală.
Administratorii trebuie să explice modul în care au condus operațiunile
societății, punând la dispoziția asociaților informațiile cuprinse în diversele lor
rapoarte, sau cele ale cenzorilor.
De reținut faptul că, pe durata îndeplinirii mandatului,

administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care
administratorii au fost desemnați dintre salariații societății, contractul individual
de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
De asemenea, este important de subliniat caracterul ad nutum al

revocării administratorilor, pornind de la caracterul intuitu persoane al calității de
administrator.
Aceasta înseamnă că administratorii societății pot fi revocați oricând de
către adunarea generală ordinară a acționarilor, iar în cazul în care revocarea
survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-
interese, însă nu la repunerea în funcție.
46
Constituie documentul contabil obligatoriu în care se înscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi
corespondente, înregistrările efectuate în registrul-jurnal, satbilindu-se situația fiecărui cont, respectiv soldul
inițial, rulajele debitoare, rulajele creditoare și soldurile finale.
48
Controlul gestiunii societății reprezintă un alt element important în

activitatea societății comerciale.
El are menirea de a preveni situațiile ce pot provoca falimentul, reducerea
capitalului social sau diminuarea patrimoniului, încălcarea actului constitutiv,
abuzurile în activitatea administratorilor și directorilor.
În funcție de mărimea și complexitatea societății, controlul poate fi realizat
fie ca o funcție distribuită asociațiilor, fie ca o funcție concentrată într-un organ
distinct, specializat.
Pentru societățile de persoane controlul se exercită de către asociații care
nu sunt și administratori. Este adevărat că Legea 31/1990 nu precizează în mod
expres cine exercită controlul în cadrul SNC și la SCS, însă ideea poate fi dedusă
din prevederile art.194 alin.(4), referitoare la SRL, dar care au valoare de principiu
și pentru celelalte tipuri de societăți, potrivit cărora “în lipsă de cenzor fiecare
dintre asociații care nu este administrator al societăți va exercita dreptul de
control, pe care asociații îl au în societățile în nume colectiv”.
Organizarea cea mai complexă a funcției de control se realizează în cadrul
SA.
Cenzorii sunt stabiliți prin actul constitutiv, care prevede numărul, numele,
prenumele și cetățenia cenzorilor. În cazul subscripției publice, cenzorii sunt aleși
de adunarea constitutivă, ulterior fiind aleși de adunarea generală.
Pentru societățile de capitaluri, controlul se încredințează unui număr de
trei sau mai mulți cenzori și tot atâția supleanți ca persoane abilitate special de
lege cu această funcție de control.
La SRL, aceeași lege nuanțează exercitarea controlului în funcție de
numărul de asociați si anume:
a) pentru societatea care are până la 15 asociați inclusiv, controlul se
exercită de către asociați;
b) pentru societatea care are mai mult de 15 asociați și mai puțin de 50,
controlul se exercită de către cenzori aleși de adunarea generală a
asociaților.
Cenzorii au anumite drepturi ce le permit să efectueze controlul gestiunii
societății, să participe la adunările administratorilor fără să aibă drept de vot, să
obțină în fiecare lună de la administratori o situație despre evoluția activității
comerciale.
2. Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea instituțiilor de

credit
Faptul că activitatea bancara este o activitate economică de interes public

justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituțiile de credit din
49
sistemul bancar românesc și în ceea ce privește autorizarea lor de către BNR în

calitate de autoritate administrativă de specialitate.
Principala reglementare națională în materie este reprezentată de

OUG. nr. 99 din 06/12/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului
Prezintă însă relevanță și regulamentele BNR privind autorizarea instituțiilor de
credit, persoane juridice romane și a sucursalelor din Romania ale instituțiilor de
credit din statele terțe.
OUG. Nr. 99/2006 impune principiul conform căruia instituțiile de credit,
persoane juridice române, se pot constitui și pot funcționa numai pe baza
autorizației emise de BNR, el fiind reluat și de regulamentul BNR prin extindere
și la sucursalele de pe teritoriul României ale instituțiilor de credit din state terțe.
Potrivit art. 3 din ordonanța ante menționată, instituțiile de credit,

persoane juridice române, se pot constitui și funcționa, cu respectarea dispozițiilor
generale aplicabile instituțiilor de credit și a cerințelor specifice, în una din
următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizații cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar.
Procedura de autorizare a instituțiilor de credit de către BNR

cuprinde atât aprobarea constituirii instituției de credit, cât și autorizarea
funcționării ei ultima, fiind cea care ne interesează, însă ambele faze urmăresc
verificarea de către BNR a întrunirii garanțiilor financiare, de competență și
moralitate în scopul desfășurării unei activități în condiții de siguranță și de
respectare a cerințelor unei administrări prudente și sănătoase, care să asigure
protejarea intereselor deponenților și ale altor creditori și buna funcționare a
sistemului bancar.
Importanța autorizării de funcționare a instituțiilor de credit este cu atât mai
însemnată, cu cât aprobarea constituirii instituției de credit nu garantează și
obținerea autorizației de funcționare, aceasta indicând doar permisiunea dată
fondatorilor de a proceda la constituirea instituției de credit potrivit normelor
legale.
În temeiul art. 11 din ordonanță, BNR nu poate acorda autorizație unei

instituții de credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un
nivel al capitalului inițial cel puțin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări,
care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
50
La constituirea unei instituții de credit, persoană juridică română, capitalul

inițial este reprezentat de capitalul social, cu excepția cazurilor în care instituția
de credit care se constituie este rezultată dintr-un proces de reorganizare prin
fuziune sau divizare. Capitalul social al unei instituții de credit, persoană juridică
română, trebuie vărsat integral și în numerar la momentul subscrierii, inclusiv în
cazul majorării acestuia, aporturile în natură nefiind permise. Acțiunile/părțile
sociale ale unei instituții de credit, persoana juridică română, pot fi numai
nominative.
În actele lor constitutive, instituțiile de credit, persoane juridice române, nu
vor putea stabili excepții de la principiul potrivit căruia o acțiune da dreptul la un
singur vot.
Totodată, la constituire, aporturile la capitalul social trebuie să fie vărsate
într-un cont deschis la o instituție de credit. Acest cont este blocat până la
înmatricularea instituției de credit, persoana juridică română, în registrul
comerțului.
Orice cerere de autorizare a unei instituții de credit trebuie să fie însoțită

de un plan de activitate, care să cuprindă cel puțin tipurile de activități propuse a
fi desfășurate și structura organizatorică a instituției de credit, și din care să rezulte
capacitatea acesteia de a-și realiza obiectivele propuse în condiții compatibile cu
regulile unei practici bancare prudente și sănătoase, prin adecvarea cadrului de
conducere, a procedurilor, a mecanismelor interne și a structurii capitalului la
tipul, volumul și complexitatea activităților pe care își propune să le desfășoare.
Banca Națională a României acordă autorizație unei instituții de credit,

persoane juridice române, numai dacă este încredințată că instituția de credit poate
asigura desfășurarea unei activități în condiții de siguranță și de respectare a
cerințelor unei administrări prudente și sănătoase, care să asigure protejarea
intereselor deponenților și ale altor creditori și buna funcționare a sistemului
bancar, sens în care trebuie să fie respectate nu numai dispozițiile OUG nr.
99/2006, ci și cele ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013 și ale reglementărilor
emise în aplicarea acestora.
Banca Națională a României hotărăște cu privire la o cerere de autorizare a
unei instituții de credit, în sensul acordării aprobării de constituire a instituției de
credit sau al respingerii cererii, în termen de 4 luni de la data primirii cererii de
autorizare însoțite de documentația stabilită
În privința funcționării, art. 102 prevede faptul că iinstituțiile de credit se

constituie și funcționează în condițiile prevăzute de legislația aplicabilă
societăților comerciale.
51
Fiecare instituție de credit are obligația de a deschide cont curent la Banca

Națională a României, înainte de începerea activității, conform reglementărilor
emise de aceasta. Cadrul de administrare al unei instituții de credit, procesele de
identificare, administrare, monitorizare și raportare a riscurilor, mecanismele de
control intern, precum și politicile și practicile de remunerare ale acesteia se
stabilesc prin actele constitutive și reglementările sale interne, în conformitate cu
legislația aplicabilă societăților.
Actul constitutiv și reglementările interne ale instituției de credit se transmit
Băncii Naționale a României, în condițiile prevăzute prin reglementări, în scopul
evaluării respectării cerințelor prudențiale
Dacă instituția de credit optează pentru sistemul unitar de administrare, în

conformitate cu legislația aplicabilă societăților comerciale, conducerea instituției
de credit este delegată de către consiliul de administrație la cel puțin 2 directori.
Dacă instituția de credit optează pentru sistemul dualist de administrare,

directoratul este format din cel puțin 3 membri, în conformitate cu legislația
aplicabilă societăților comerciale.
În cazul unei instituții de credit administrate în sistem unitar, președintele
consiliului de administrație nu trebuie să exercite simultan și funcția de director
general în cadrul aceleiași instituții de credit. În mod excepțional, cu aprobarea
BNR, acest cumul de funcții poate fi exercitat în cazuri bine justificate de către
instituția de credit.
Fiecare dintre membrii consiliului de administrație și directorii sau, după

caz, membrii consiliului de supraveghere și ai directoratului unei instituții de
credit, precum și persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care
privesc activitățile de administrare și control al riscurilor, audit intern, juridice,
conformitate, trezorerie, creditare, precum și orice alte activități care pot expune
instituția de credit unor riscuri semnificative trebuie să dispună în orice moment
de o bună reputație, de cunoștințe, aptitudini și experiență adecvate naturii,
extinderii și complexității activității instituției de credit și responsabilităților
încredințate și trebuie să își desfășoare activitatea în conformitate cu regulile unei
practici bancare prudente și sănătoase.
3. Aspecte particulare privind constituirea și funcționarea societăților

comerciale de asigurare/reasigurare
52
Regulile particulare de autorizare, organizare și funcționare a

societăților de asigurare/reasigurare se regăsesc în Legea nr. 237/2015 privind
autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare.
Aceasta reglementează atât rolul Autorității de Supraveghere Financiară
(ASF) pe piața asigurărilor/reasigurărilor din România, cât și cerințele clare pe
care trebuie să le îndeplinească comercianții autorizați să desfășoare o atare
activitate.
În conformitate cu art. 1 alin. (2), pct.2 din legea ante menționată

prin ”activitate de asigurare” trebuie să înțelegem ”..activitatea exercitată în sau
din România, care desemnează, în principal, oferirea, distribuția, negocierea,
încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime,
lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea
sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată”.
Pe de altă parte, pct. 44 al aceluiași articol definește activitatea de

reasigurare drept acea ”...operațiune care constă în una dintre următoarele:
a) preluarea riscurilor cedate de un asigurător sau reasigurător din statele
membre sau din state terțe;
b) acoperire de către un reasigurător a unei instituții care intră în domeniul de
aplicare al Directivei (UE) 2016/2.341 a Parlamentului European și a Consiliului
din 14 decembrie 2016 privind activitățile și supravegherea instituțiilor pentru
furnizarea de pensii ocupaționale (IORP)“
A.S.F. este entitatea care autorizează, pe teritoriul țării noastre, societățile
să desfășoare activități de asigurare și/sau reasigurare ori să își extindă activitatea
la alte clase de asigurări, neacoperite de autorizația de funcționare inițială.
Societățile își stabilesc sediul social și sediul central pe teritoriul României
și includ în mod obligatoriu în denumire, după caz, sintagma societate de
asigurare, asigurare-reasigurare sau reasigurare, care poate fi redată în alt limbaj
uzual pentru activitatea de asigurare.
Autorizația pentru desfășurarea activității de asigurare se acordă

pentru una dintre următoarele activități:
a) activitatea de asigurări de viață;
b) activitatea de asigurări generale.
Similar, autorizația pentru desfășurarea activității de reasigurare se acordă
pentru una dintre următoarele activități:
a) de reasigurare generală;
b) de reasigurare de viață;
53
c) de reasigurare compozită, care include atât reasigurare generală, cât și

reasigurare de viață.
Indiferent de tipul de activitate pentru care se solicită autorizarea,

cererea de autorizare se analizează de către A.S.F cererea de autorizare a
societăților în funcție de planul de afaceri prevăzut și de îndeplinirea condițiilor
de autorizare, respectiv:
- asigurătorii desfășoară numai activitate de asigurări sau operațiuni legate
direct de aceasta și nicio altă activitate comercială, cu excepția celor permise de
legislația națională;
- reasigurătorii desfășoară exclusiv activitate de reasigurări sau operațiuni
asociate;
- prezintă un plan de afaceri elaborat;
- dețin fonduri proprii de bază eligibile pentru a acoperi pragul absolut al
47
MCR ;
- documentează modul în care vor deține permanent fondurile proprii
eligibile pentru a acoperi SCR48 și MCR;
- documentează modul în care vor respecta cerințele privind sistemul de
guvernanță;
- pentru clasa 10 prevăzută în anexa nr. 1 secțiunea A, exclusiv răspunderea
transportatorului, asigurătorii prezintă numele și adresa reprezentantului de
despăgubiri pe care au obligația de a-l desemna pe teritoriul celorlalte state
membre și al altor state față de care România are această obligație;
- transmit informațiile necesare pentru a demonstra în permanentă că nu se
manifestă niciuna dintre situațiile prevăzute la art. 20 alin. (13), în care nu se
acordă autorizația de funcționare49;
Societățile transmit A.S.F., pentru aprobare, identitatea acționarilor sau a
asociaților, persoane fizice sau juridice, care dețin participații calificate și
cuantumul participațiilor respective.
A.S.F. respinge solicitarea de acordare a autorizației de funcționare

în cazul în care:
a) condițiile de acordare a autorizației nu sunt îndeplinite;
47 MCR – ponderea cerinței de capital minim.

48 SCR – ponderea cerinței de capital de solvabilitate.
49 Art, 20 alin. 13) din Legea nr. 237/2015: ”A.S.F. nu acordă autorizaţia de funcţionare în cazul în care:
a) există legături strânse între societate și alte persoane fizice sau juridice care împiedică exercitarea eficientă a
atribuţiei de supraveghere a A.S.F.;
b) există acte cu putere de lege și administrative sau dificultăţi în aplicarea acestora dintr-un stat terţ de care aparţin
persoanele menţionate la lit. a) cu care societatea are legături strânse, care sunt de natură să împiedice exercitarea
eficientă a atribuţiei sale de supraveghetor”.
54
b) din informațiile transmise rezultă că nu este garantată o administrare corectă și

prudentă a societății ca urmare a calității acționarilor sau a asociaților.
A.S.F. motivează temeinic decizia de respingere a acordării autorizației de
funcționare, pe care o transmite societăților.
În cazul în care A.S.F. respinge acordarea autorizației de funcționare sau,
în termen de 6 luni de la data primirii solicitării, A.S.F. nu comunică societăților
nicio decizie cu privire la solicitarea primită, societățile pot face plângere la
Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.
În privința organizării și funcționării, societăților de

asigurare/reasigurare le revine obligația de a se asigura că persoanele care conduc
efectiv societatea, cele care dețin funcții-cheie sau alte funcții critice îndeplinesc
în permanentă cerințe referitoare la competența profesională - pregătirea,
calificările și experiența să fie compatibile cu administrarea corectă și prudentă a
societății -, precum și referitoare la probitatea morală - bună reputație și integritate
morală.
Societățile solicită A.S.F. aprobarea persoanelor care fac parte din
conducere și, totodată, notifică A.S.F. despre schimbarea acestor persoane,
transmițând informațiile pe baza cărora sunt evaluate persoanele nou-desemnate,
privind îndeplinirea cerințelor de competență profesională și probitate morală.
Mai mult, societățile notifică A.S.F. în cazul în care înlocuirea uneia dintre
persoanele ante menționate este efectuată deoarece persoana nu mai îndeplinește
cerințele de competență profesională și probitate morală.
A.S.F. solicită persoanelor implicate în conducerea societăților de
asigurare/reasigurare, cetățeni români, să facă dovada probității morale și a
faptului că nu le este imputabil falimentul unor entități, prin prezentarea cazierului
judiciar și a celui fiscal.
Între responsabilitățile conducerii societăților amintim:

- coordonează procesul de elaborare a politicilor scrise, aprobă și dispune
punerea în practică a acestora;
- aprobă raportul privind solvabilitatea și situația financiară;
- stabilește acțiunile și măsurile care urmează a fi întreprinse pentru
eficientizarea activității, pe baza constatărilor și recomandărilor funcției de audit
intern;
- aprobă depunerea la sediul A.S.F. a cererii de utilizare a unui model intern,
și depunerea cererilor ulterioare privind modificările majore ale modelului
respectiv;
- dispune instituirea unor sisteme care să asigure funcționarea adecvată și
continuă a modelului intern;
55
- se asigură că structura și funcționarea modelului intern sunt în permanentă

adecvate, astfel încât să reflecte profilul de risc.
În vederea unei administrării corecte și prudente a activității,

societățile instituie și aplică un sistem de guvernanță funcțional și eficient, astfel
încât să fie stabilit în conformitate cu principiul proporționalității, să reprezinte o
structură organizatorică transparentă adecvată, în care responsabilitățile sunt
alocate în mod clar, să fie bazat pe proceduri interne pentru transmiterea eficientă
a tuturor informațiilor, să fie supus cu regularitate controlului intern, să fie stabilit
în conformitate dispozițiile legale, să fie bazat pe funcții critice, cel puțin pe
funcțiile actuarială, de management al riscului, de conformitate și de audit intern,
considerate funcții-cheie.
Potrivit legii, societățile elaborează și aplică politici scrise privind
managementul riscului, inclusiv pentru criteriile de aplicare a primei de
volatilitate în cazul în care solicită aprobarea A.S.F., controlul intern, auditul
intern, externalizarea, în cazul în care este relevant, alte politici scrise privind
buna desfășurare a activității. Aceste politici sunt revizuite cel puțin anual,
adaptate în funcție de modificările semnificative survenite în sistemul de
guvernanță și sunt supuse aprobării conducerii.
VI. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Este obligatorie desemnarea cenzorilor în cadrul SNC?

2. Care sunt tipurile de societăți comerciale care beneficiază de un organ de
control specializat?
3. Enumerați atribuțiile legale ale administratorilor societăților comerciale.
4. Enumerați condițiile necesare pentru obținerea autorizării de către instituțiile
de credit.
VII. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Adunarea generală a acționarilor societăților de asigurări/reasigurări are

următoarele responsabilități:
a. depune, la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, bilanțul și contul de profit
și pierderi;
56
b. aprobă raportul privind solvabilitatea și situația financiară;

c. stabilește acțiunile și măsurile care urmează a fi întreprinse pentru
eficientizarea activității, pe baza constatărilor și recomandărilor funcției de audit
intern;
d. acordă autorizație unei instituții de credit.
2. A.S.F. respinge solicitarea de acordare a autorizației de funcționare în cazul

în care:
a. există legături strânse între societate și alte persoane fizice sau juridice care
împiedică exercitarea eficientă a atribuției de supraveghere a A.S.F;
b. condițiile de acordare a autorizației nu sunt îndeplinite;
c. asigurătorii urmează să desfășoare numai activitate de asigurări sau
operațiuni legate direct de aceasta și nicio altă activitate comercială, cu excepția
celor permise de legislația națională;
d. reasigurătorii urmează să desfășoare exclusiv activitate de reasigurări sau
operațiuni asociate.
3. Autorizația pentru desfășurarea activității de reasigurare se acordă pentru

una dintre următoarele activități:
a. activitatea de asigurări de viață;
b. activitatea de asigurări generale;
c. activitatea de reasigurare compozită;
4. Instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui și funcționa

în una din următoarele categorii:
a. SRL;
b. Societăți de reasigurare cu activitate compozită;
c. bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
d. bănci.
1. b, c.
2. a, b.
3. c.
4. c, d.
VIII. TEME DE CASĂ

57
1. Adunarea generală a asociaților SNC și SCS.

2. Răspunderea administratorilor societăților de capital.
3. Rolul BNR în autorizarea și funcționarea instituțiilor de credit.
IX. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA V.
MODIFICAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE. DIZOLVAREA,

DIVIZAREA, FUZIUNEA ȘI TRANSFORMAREA SOCIETĂŢILOR
COMERCIALE
- Enunțarea și prezentarea modalităților de reorganizare voluntară a

societăților
58
- Prezentarea și explicarea operațiunilor de fuziune, divizare și

transformare a societăților, a consecințelor juridice asupra
societăților implicate și asociaților/acționarilor acestora
- Identificarea principalelor reglementări unionale și naționale în
domeniul fuziunii transfrontaliere
- Expunerea operațiunilor prin care se realizează fuziunea
transfrontalieră și a consecințelor juridice ale acestei forme de
reorganizare.
- Înțelegerea conceptului de reorganizare voluntară a societăților;

- Însușirea cunoștințelor privind modalitățile de reorganizare prin
fuziune, divizare, transformare;
- Însușirea normelor juridice în domeniul fuziunii transfrontaliere.

Reorganizarea persoanei juridice apare ca o necesitate în contextul evoluției
și dinamizării raporturilor pe plan juridic dar și a creșterii nivelului de dezvoltare
economică și socială.
Formele reorganizării, enunțate generic în art. 233 alin. (1) C. civ., sunt:
fuziunea, divizarea și transformarea.
Raportat la nivelul societăților comerciale, reorganizarea face parte
integrantă din strategia adoptată pentru a răspunde competiției de pe piață și
reprezintă, totodată, reacția sau anticiparea evoluției afacerilor precum și efectele
deciziei organelor sale.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Reorganizare voluntar;
- Fuziune;
- Divizare;
- Transformare;
- Fuziune transfrontalieră
59
1. Fuziunea50 persoanei juridice de drept privat
„Fuziunea se face prin absorbția unei persoane juridice de către o altă

persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a
alcătui o persoană juridică nouă” (art. 234 C. civ.).
Modalitățile în care se poate realiza operațiunea fuziunii unor

persoane juridice sunt așadar două: absorbția și contopirea.
Absorbția reprezintă o formă a fuziunii constând în atragerea și absorbirea
uneia sau mai multor persoane juridice, care încetează în acest fel a mai exista, de
către o altă persoană juridică care își sporește astfel patrimoniul, preluând situația
juridică a entităților absorbite.
Așadar, efectele absorbției se răsfrâng atât asupra persoanei juridice

absorbante, cât și asupra celei/celor absorbite astfel:
- entitatea/entitățile absorbite își încetează existența;
- nu se formează o nouă persoană juridică, ci patrimoniul subiectelor
absorbite se transferă entității absorbante existente care se consolidează,
cunoscând o dezvoltare în special economică;
- membrii entității sau ai entităților absorbite pierd calitatea pe care o
dețineau în cadrul acesteia/acestora, urmând a dobândi calitatea de asociat,
acționar, fondator etc. în subiectul absorbant.
Pe de altă parte, potrivit C. civ., contopirea se realizează între mai

multe „(...) persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”, având
ca principal efect trecerea drepturilor și obligațiilor persoanelor juridice fuzionate
asupra „(...)persoanei juridice nou-înființate”[art. 235 alin. (2)].
Consecutiv fuziunii prin contopire a două sau mai multor entități,

se înregistrează efecte juridice de importanță practică deosebită și anume:
50Vechea reglementare, Decretul nr. 31/1954, reglementa comasarea ca formă a reorganizării persoanei juridice,
cunoscând la rândul său alte două modalități de realizare: absorbţia și fuziunea.
60
1. Personalitatea juridică a subiectelor ce se contopesc încetează în scopul

creării unei singure unități omogene care va fi supusă condițiilor prevăzute prin
lege, actul de înființare sau statut pentru dobândirea personalității juridice.
2. Patrimoniile persoanelor juridice care se contopesc se transmit
universal51 către noua entitate astfel înființată, ceea ce înseamnă că aceasta va
prelua în principiu toate drepturile și obligațiile patrimoniale existente la data
fuziunii, specificul acestora depinzând de felul și natura juridică a subiectelor ce
se contopesc.
Conform legii, transferul patrimonial în cazul fuzionării persoanelor
juridice supuse înregistrării se realizează cu efecte opozabile între părți cât și față
de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operațiunii și pe data acesteia. În ceea
ce privește celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmisiunea
drepturilor și obligațiilor se îndeplinește atât între părți, cât și față de terți, numai
pe data aprobării, de către organul competent, a inventarului, a bilanțului contabil
întocmit în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea acte pe care legea
le-ar prevedea, precum și a evidenței contractelor în curs de executare, care trebuie
să cuprindă și repartizarea tuturor contractelor, în principiu, către o singură
persoană juridică dobânditoare; repartizarea unui singur contract la mai multe
persoane juridice se va putea realiza numai dacă împărțirea executării acestuia
este posibilă.
3. Părțile implicate în această formă de fuziune își încetează existența
pierzându-și fiecare individualitatea prin procesul contopirii, iar persoanele care
au constituit entitățile pierzând calitatea pe care o dețineau în interiorul lor
(asociați, fondatori, cenzori, administratori, președinte, membru de sindicat,
salariat etc.) și dobândind o nouă calitate în persoana juridică nou înființată.
Din punct de vedere economico-social, fuziunea răspunde exigențelor
fundamentale de adecvare a activității întreprinzătorilor la cerințele pieței 52 și a
activității nelucrative la necesitățile umanitare, educaționale, sportive, artistice și
de binefacere.
În ce privește natura juridică a fuziunii, doctrina juridică italiană 53 o
consideră ca fiind un contract corporativ, adică un contract ce operează asupra
organizării persoanelor juridice, modificându-le, iar schimbările care se produc în
51 L. Pop, în Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p.
106, defineşte transmisiunea universală ca fiind „(...) transmiterea nefracţionată a întregului patrimoniu al unei
persoane la o altă persoană;..în cazul persoanelor juridice, transmisiunea universală intervine numai în situația
reorganizării lor prin absorbție sau prin fuziune, când întregul patrimoniu al persoanei juridice absorbite este
transmis persoanei juridice absorbante sau, după caz, patrimoniile persoanelor juridice care fuzionează se
transmit la noua persoană juridică, înființată prin acea fuziune”.
52 Raportat la acest aspect, fuziunea intervine, în concepția lui A. Fiale, fie între societăți comerciale de mari
dimensiuni, în scopul excluderii concurenţei și înfiinţării unei singure societăți cu caracter monopolist, fie între
societăți de dimensiuni mici sau medii pentru a putea face faţă marilor întreprinzători. În acest sens a se vedea: A.
Fiale, Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizione Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 477.
53 A. Fiale, op. cit., p. 478
61
pozițiile asociaților precum și în patrimoniul entităților participante nu sunt

altceva decât reflexii sau consecințe ale modificărilor la nivel organizatoric.
2. Divizarea persoanei juridice de drept privat
De lege lata, conținutul juridic al divizării nu a fost explicat, iar noțiunea

nu a fost definită, dispozițiile mărginindu-se să se refere la formele divizării.
Doctrina juridică străină nu a fost preocupată de definirea acestei instituții
juridice, în concepția căreia divizarea este de fapt o sciziune.
Juriștii români54 au definit divizarea persoanei juridice ca fiind o formă a
reorganizării realizată prin împărțirea patrimoniului persoanei juridice și
transmiterea fracțiunilor obținute către una sau mai multe persoane juridice
existente ori care iau ființă cu acest prilej.
Definiția evidențiază actul juridic în virtutea căruia, o parte din bunurile ce
compun patrimoniul unei persoane, ies de sub puterea dreptului său de proprietate
și, la voința sa, intră în patrimoniul uneia sau mai multor persoane existente, sau
formează patrimoniul unei entități care va lua naștere.
Apreciem că utilizarea sintagmei „transmiterea fracțiunilor” nu este
întâmplătoare, având menirea de a sugera, într-un prim plan, trăsătura
patrimoniului de universalitate juridică, distinct de drepturile și obligațiile care îl
compun, precum și păstrarea identității patrimoniului, indiferent de modificările
intervenite în elementele sale.
Sub cel de-al doilea aspect, sintagma „împărțirea patrimoniului” reflectă
denumirea de „divizare a persoanei” improprie dată de lege operațiunii care se
aplică asupra și în considerarea trăsăturii valorice patrimoniului, din ale cărui cote
sau fracțiuni formate, o parte se desprind și se transferă către alte persoane.
Noul Cod păstrează neschimbate dispozițiile legale care privesc
modalitățile și efectele divizării, așa cum se regăseau în vechea reglementare
abrogată. Mai mult, sunt menținute și dispozițiile care reglementează modul de
împărțire a patrimoniului persoanei juridice în situația divizării totale sau parțiale
(în acest din urmă caz cu privire la modalitatea de împărțire a fragmentului de
patrimoniu desprins între societățile beneficiare, precum și între entitatea divizată
și entitatea/entitățile beneficiară/beneficiare).
Așadar, fracționarea patrimoniului se poate realiza sub două forme:

divizarea parțială și divizarea totală.
54În acest sens a se vedea: O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil, Persoanele, ed. a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu,
București, 2007, p. 355.
62
A. Divizarea totală se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei

persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau
care se înființează prin divizare.
B. Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei
persoane juridice, care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una
sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.
Consecutiv împărțirii patrimoniului, formării fracțiunilor și

transmiterii lor către alte persoane, se nasc următoarele efecte juridice:
- entitatea transmițătoare nu își încetează existența, ci își menține
personalitatea juridică, patrimoniul său diminuându-se corespunzător părții
desprinse în urma divizării;
- transmiterea fracțiunii din patrimoniu este o transmisiune cu titlu
universal, având ca beneficiari una sau mai multe persoane juridice;
- persoana (persoanele) juridică beneficiară a transmisiunii ia naștere
în acest fel sau își consolidează, își mărește patrimoniul, în măsura în care la data
divizării se afla în ființă;
- asociații, fondatorii, acționarii, respectiv membrii subiectului
divizat, își mențin această calitate, dobândind simultan însă o alta similară în
cadrul subiectului sau subiectelor beneficiare, corespunzător părții din patrimoniu
transmise55.
Spre deosebire de divizarea parțială, divizarea totală presupune
fragmentarea întregului patrimoniu al unei persoane juridice și transmiterea
părților astfel rezultate către una sau mai multe entități existente sau care iau ființă
în acest mod.
Consecințele juridice ale divizării totale sunt:

- din perspectiva persoanei juridice divizate sau fragmentate în
întregime – aceasta dispare de la data la care are loc divizarea, încetându-i
personalitatea juridică; patrimoniul său urmează a se împărți în mod egal între
persoanele juridice dobânditoare „(…) dacă prin actul care a dispus divizarea nu
s-a stabilit altă proporție” [art. 237 alin. (1) din C. civ.];
- din perspectiva entității/entităților beneficiare – în ipoteza în care
acestea există la momentul divizării, efectul constă în mărirea patrimoniilor lor ca
urmare a transmisiunii cu titlu universal a drepturilor și obligațiilor cu conținut
economic inițial deținute de către subiectul divizat. În cazul în care persoanele
beneficiare nu există la momentul divizării, ea are ca efect înființarea acestora;
55 În același sens, a se vedea; O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p. 356; E. Lupan, op. cit., p. 246.
63
- din perspectiva persoanelor ce alcătuiesc subiectul divizat – calitatea

pe care o dețin în cadrul acestuia din urmă se stinge fiind înlocuită de una similară
deținută însă în entitățile beneficiare56.
În temeiul prevederilor Codului civil, patrimoniul persoanei juridice care a
încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele
juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus dizolvarea nu s-a stabilit o altă
proporție.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde
și se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel ființă,
împărțirea patrimoniului se face proporțional cu partea desprinsă și transmisă.
În situația în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane
juridice existente sau care iau astfel ființă, împărțirea patrimoniului între persoana
juridică divizată și persoanele juridice dobânditoare se face proporțional cu partea
desprinsă și transmisă, iar între persoanele juridice beneficiare, fragmentarea
părții de patrimoniu desprinse se face în mod egal, dacă nu s-a stabilit o altă
proporție prin proiectul de divizare.
O noutate cuprinsă în Noul Cod Civil privește reglementarea

modului de repartizare a contractelor în cazul divizării, reglementare inexistentă
în vechiul Decret nr. 31/1954.
În acest sens, dispozițiile art. 239 stabilesc repartizarea contractelor în
funcție de efectele divizării și întinderea răspunderii, cu respectarea principiului
potrivit căruia, persoanele juridice cu scop nepatrimonial nu pot avea decât acele
drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea obiectului de
activitate, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. De asemenea,
repartizarea se realizează astfel încât executarea fiecăruia dintre contracte să fie
făcută în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai
dacă aceasta nu este cu putință.
Persoanele juridice care dobândesc bunuri ca efect al divizării sunt

ținute la obligațiile atașate acelor bunuri, întrucât, transferul patrimonial nu are
loc numai în privința activului ci și în privința pasivului corelativ, după cum
urmează:
- pentru bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate
integral, persoanele juridice vor fi ținute la obligațiile legate de acele bunuri;
- proporțional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după
scăderea obligațiilor indicate mai sus, vor fi ținute la celelalte obligații ale
persoanei juridice divizate.
56Persoanele care alcătuiesc entitatea divizată vor trece, corespunzător părţilor din patrimoniu, la entităţile cărora
acele părți li se transmit sau care iau astfel fiinţă.
64
3. Transformarea persoanei juridice de drept privat
Așa cum am precizat anterior, Codul civil introduce „transformarea” ca o

modalitate nouă prin care se poate realiza operațiunea reorganizării.
Dacă ne raportăm însă la dispozițiile cuprinse în legi speciale, aflate în
vigoare, care reglementează, de pildă, transformarea societății comerciale prin
schimbarea formei juridice, transformarea societății cooperatiste în societate
cooperatistă europeană și viceversa, transformarea unei societăți comerciale în
societate comercială europeană și invers, operațiunea nu mai apare ca o noutate,
ci ca o formă de reorganizare deja prezentă atât în practică, cât și în unele acte
normative speciale.
Potrivit dispozițiilor art. 241 din Codul civil, transformarea persoanei
juridice intervine, „(...) atunci când o persoană juridică își încetează existența,
concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice”.
Apreciem criticabilă definiția dată transformării în condițiile în care
practica va întâlni neîndoielnic dificultăți în realizarea unei astfel de operațiuni de
reorganizare.
Concret, rațiunea reglementării acestei forme de reorganizare a fost

aceea de a crea posibilitatea continuării activității de către persoana juridică în
condițiile adaptării acestei activități la cerințele și evoluția pieței, fără a mai
întâmpina obstacolele create de formalitățile excesive ce trebuie urmate cu ocazia
radierii din registrul corespunzător, respectiv a constituirii unei noi persoane.
Tocmai de aceea, ar fi fost indicat ca dispozițiile legale să creeze premise
pentru simplificarea operațiunii statuând că transformarea nu are drept efect
dizolvarea persoanei ce se transformă și nici constituirea unei persoane juridice
noi. Ideea este susținută de legislațiile altor state membre, așa cum vom arăta în
cele ce urmează, dar și de norme comunitare ce trebuie să reprezinte izvor
legislativ pentru legiuitorul român57.
4. Fuziunea transfrontalieră
Potrivit art. 2514 alin.1 lit. a, b și c din Legea nr. 31/1990, precum și art.2
alin. 2 lit. a, b și c din Directiva 2005/56/CEE, prin fuziune transfrontalieră se
înțelege operațiunea la care participă două societăți comerciale guvernate de
legislația a două state membre diferite, sau în care sunt implicate mai multe
societăți comerciale, dintre care cel puțin două sunt supuse legislației a două
state membre diferite.
57
Amintim în acest sens Regulamentul CE nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societății europene
care statuează expres faptul că transformarea unei SE nu duce nici la dizolvarea societății, nici la crearea unei
persoane juridice noi.
65
Fuziunea transfrontalieră produce efectul particular al dizolvării

uneia sau mai multor societăți comerciale fără a se păși la lichidarea patrimonială
a acestora.
Operațiunea fuziunii se poate efectua prin absorbția patrimonială de către
absorbantă, prin contopirea patrimoniilor și prin predarea faptică a patrimoniului
societății dizolvate către societatea ce deține calitatea de asociat unic al dizolvatei.
Potrivit art. 2512 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 fuziunea

transfrontalieră se poate realiza între societățile pe acțiuni (S.A.), în comandită pe
acțiuni (S.C.A.), societățile cu răspundere limitată (S.R.L.) – persoane juridice
române – și societățile europene (S.E.) cu sediul social în România, pe de o parte,
și societățile comerciale care au sediul social, sau, după caz, administrația centrală
ori sediul principal în alte state membre ale Uniunii Europene, sau în state
aparținând Spațiului Economic European și care funcționează în una din formele
juridice prevăzute de art. 1 din Directiva Consiliului 68/151/CEE din 9 martie
196858 (actualmente art. 1 din Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European
și a Consiliului din 16 septembrie 2009).
Societățile comerciale - persoane juridice române - aparținând uneia dintre
categoriile prevăzute la art. 2512 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și societățile
europene cu sediul social în România, care au calitatea de titulari ai dreptului de
proprietate asupra unui teren pe teritoriul acesteia, pot participa la o fuziune
transfrontalieră în care societatea absorbantă sau societatea nou-înființată este
persoană juridică ce are naționalitatea unui alt stat membru numai după împlinirea
unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.
În cazul în care patrimoniul societăților menționate cuprinde terenuri
agricole, acestea pot participa la o fuziune transfrontalieră în care societatea
absorbantă sau societatea nou-înființată este persoană juridică ce are naționalitatea
unui alt stat membru sau societate europeană cu sediul în alt stat membru numai
după împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea
Europeană.
Consecințele juridice ale fuziunii transfrontaliere sunt enumerate de

art. 251 din Legea nr. 31/1990 și de art. 14 din Directiva 2005/56/CEE. Acestea
15
se referă la :
58 Directiva Consiliului nr. 68/151/CEE privind coordonarea, în vederea echivalării, garanţiilor impuse statelor
membre pentru protejarea intereselor asociaților sau terţilor, în sensul art. 58 al doilea paragraf din Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene, a fost abrogată prin Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele
membre, în înțelesul articolului 48 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților.
66
- transferul cu efecte opozabile a tuturor activelor și pasivelor societății

absorbite, în patrimoniul absorbantei sau rezultantei;
- dobândirea legitimării calificate de acționari sau asociați în societatea
absorbantă conform cu regulile de repartizare a participațiilor stabilite în proiectul
de fuziune. Sub acest aspect, trebuie menționat că în cadrul fuziunii, acțiunile sau
părțile sociale ale societăților absorbite sunt anulate și scoase din circulație, și vor
fi emise noi acțiuni sau părți sociale ale absorbantei sau rezultantei ce sunt
repartizate asociaților societăților implicate în operațiune;
- încetarea existenței societăților absorbite prin fuziune
Efectele juridice ale fuziunii se vor produce la data înmatriculării în
registrul comerțului, în cazul constituirii unei societăți; la data înregistrării în
registrul comerțului a actului modificator al actului constitutiv, în cazul fuziunii
prin absorbție, cu excepția cazului în care, prin acordul părților, se stipulează că
operațiunea va avea efecte la o alta dată, care nu poate fi însă ulterioară încheierii
exercițiului financiar curent al societății absorbante sau societăților beneficiare și
nici anterioară încheierii ultimului exercițiu financiar încheiat al societății sau
societăților care își transferă patrimoniul; și tot la data înmatriculării, în cazul în
care prin fuziune se constituie o societate europeană.
Prin urmare, drepturile și obligațiile societăților absorbite decurgând din
raporturile de muncă în ființă la data intrării în vigoare a fuziunii transfrontaliere,
se transferă în patrimoniul societății absorbante sau nou-înființate, la data la care
fuziunea își produce efectele.
Caracterul transfrontalier al operațiunii de fuziune, precum și efectele
juridice și economice care se produc în urma acesteia, ridică problema controlului
fuziunii, în condițiile stabilite prin Regulamentul CE 139/2004, în măsura în care
reorganizarea creează sau întărește o poziție dominantă.
Se consideră că în ipoteza în care societățile comerciale se reorganizează
prin fuziune transfrontalieră impactul asupra pieței este pozitiv, întrucât
coordonarea activităților societăților implicate în operațiune permite dezvoltarea
unei noi producții, iar aplicarea restructurării creează eficiență și are efect benefic
asupra nivelului prețurilor și a interesului consumatorilor.
În schimb, fuziunile care creează sau întăresc o poziție dominantă, pot duce
la apariția unor structuri dominante având ca efect creșterea prețurilor,
restrângerea ofertei de bunuri sau limitarea inovațiilor.
Din aceste considerente și pentru a preveni cazurile de abuz,

Uniunea Europeană și statele membre au reglementat un sistem de proceduri care
asigură controlul și interzic anumite fuziuni.
Este cazul tuturor concentrărilor cu dimensiune europeană astfel cum sunt
definite în art. 1 alin. 2 și 3 din Regulamentul CE139/2004 al Consiliului.
Astfel, o concentrare are dimensiune europeană în cazul în care:
67
- cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate întreprinderile

implicate depășește 5000 de milioane EUR și
- cifra de afaceri totală realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin
două întreprinderi implicate depășește 250 de milioane EUR,
cu excepția cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate
realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel european
într-unul și același stat membru.
Totodată, o concentrare care nu atinge pragurile menționate are

dimensiune europeană în cazul în care:
- cifra totală de afaceri combinată realizată la nivel mondial de toate
întreprinderile implicate depășește 2500 de milioane EUR;
- în fiecare din cel puțin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată
realizată de toate întreprinderile implicate depășește 100 de milioane EUR;
- în fiecare din cel puțin trei state membre cifra totală de afaceri realizată
de către fiecare din cel puțin două dintre întreprinderile implicate depășește 25 de
milioane EUR și
- cifra totală de afaceri realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin
două dintre întreprinderile implicate depășește 100 de milioane EUR, cu excepția
cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de
două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel unional într-unul și același stat
membru.
Concentrările care au dimensiune europeană trebuie notificate Comisiei, în
conformitate cu prevederile art. 4 alin. 1 din Regulament, înainte de punerea în
aplicare și după încheierea acordului, anunțarea ofertei publice sau după preluarea
pachetului de control.
După primirea notificării, se examinează compatibilitatea sau, după caz,
incompatibilitatea, concentrării cu piața comună.
În ipoteza în care se constată că o concentrare notificată nu intră sub
incidența Regulamentului, Comisia consemnează această constatare printr-o
decizie.
Pe de altă parte, dacă se constată că o concentrare notificată intră sub
incidența Regulamentului, însă nu generează îndoieli grave privind
compatibilitatea sa cu piața comună, Comisia nu i se opune, declarând-o
compatibilă cu piața unică.

68
1. Care sunt consecințele juridice ale fuziunii transfrontaliere?

2. Actul normativ unional ce reglementează fuziunea transfrontalieră a societăților
este.............
3. Ce se înțelege prin transformarea societății comerciale?
4.Care sunt principalele forme de reorganizare voluntară a societăților?
1. O concentrare are dimensiune europeană în cazul în care:

a. cifra de afaceri totală realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin două
întreprinderi implicate depășește 250 de milioane EUR;
b. cifra totală de afaceri realizată în Uniune de către fiecare din cel puțin două
dintre întreprinderile implicate depășește 100 de milioane EUR, cu excepția
cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de
două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel unional într-unul și același stat
membru.;
c. are loc în urma unei operațiuni de fuziune între două sau mai multe societăți
cu sediul în România;
d. are loc în urma unei operațiuni de fuziune între două sau mai multe societăți
cu sediul în cel puțin două state membre diferite.
2. Consecințele juridice ale fuziunii transfrontaliere sunt:

a. încetarea existenței societăților absorbite prin fuziune;
b. asociații, fondatorii, acționarii, respectiv membrii subiectului divizat, își
mențin această calitate, dobândind simultan însă o alta similară în cadrul
subiectului sau subiectelor beneficiare, corespunzător părții din patrimoniu
transmise;
c. personalitatea juridică a subiectelor ce se contopesc încetează în scopul
creării unei singure unități omogene care va fi supusă condițiilor prevăzute prin
lege, actul de înființare sau statut pentru dobândirea personalității juridice;
d. schimbarea obiectului de activitate al societăților absorbite.
3. Concentrările care au dimensiune europeană trebuie notificate:

a. Consiliului Concurenței;
b. Autorității de Supraveghere Financiară;
c. Autorității pentru Protecția Consumatorilor;
d. Comisiei Europene.
69
VIII. RĂSPUNSURI CORECTE:

1. a, b.
2. a, c.
3. d.
IX. TEME DE CASĂ
1. Efectele juridice ale fuziunii societăților.

2. Noțiunea, definiția și formele fuziunii transfrontaliere.
X. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

TEMA VI, TEMA VII, TEMA VIII
NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI CLASIFICAREA TITLURILOR DE CREDIT

REGIMUL JURIDIC APLICABIL CAMBIEI, BILETULUI LA ORDIN ȘI
CEC-ULUI
TITLURILE REPREZENTATIVE ALE MĂRFURILOR
- Prezentarea și definirea titlurilor de credit

70
- Identificarea criteriilor de clasificare a titlurilor de credit

- Prezentarea principalelor categorii de titluri de credit
- Înțelegerea noțiunilor de ”titluri de credit”, ”titluri de valoare”,

”titluri negociabile”;
- Înțelegerea, cunoașterea și delimitarea efectelor de comerț de
valorile mobiliare și titlurile reprezentative ale mărfurilor;

Dezvoltarea tot mai accentuată a comerțului european și mondial în
dimensiunile mereu în evoluție ale procesului globalizării determină, inevitabil,
creșterea fluxului plăților transfrontaliere și cuantumului acestora, comercianții
cu activitate extinsă la nivel european sau internațional fiind obligați, de multe
ori, să renunțe – pentru rațiuni de utilitate , siguranță și celeritate – la utilizarea
monedei fiduciare în favoarea monedei scripturale, fenomen ce antrenează și
recurgerea la instrumente de plată tot mai diversificate.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Titluri de credit,
- Efecte de comerț,
- Valori mobiliare,
- Titluri reprezentative ale mărfurilor.
Noțiunea generică folosită pentru desemnarea titlurilor de credit care

încorporează anumite valori patrimoniale este cea de ,,titluri de credit” sau ,,titluri
de valoare”.59
Datorită faptului că unele dintre aceste titluri nu implică o creditare, este
59Noţiunea de titluri de credit este folosită în dreptul neolatin; noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului
german.
71
mai corectă folosirea, ca noțiune de gen, a denumirii de titluri comerciale de

valoare.60
Titlurile de credit se pot clasifica în funcție de mai multe criterii:

după conținutul lor, după modul în care circulă și în funcție de cauza lor.61
A. După conținutul lor, titlurile de credit se clasifică în trei categorii: efecte de

comerț, valorile mobiliare și titlurile reprezentative ale mărfurilor.
1. Efectele de comerț.
Acestea sunt înscrisurile care dau posesorilor legitimi dreptul la plata unei
sume de bani. Exemplu: cambia, biletul la ordin și cecul.
Întrucât efectele de comerț sunt înscrisuri care exprimă în monedă valoarea
pe care o încorporează, ele îndeplinesc funcția de numerar, de instrument de plată.
Datorită acestui lucru, efectele de comerț sunt denumite figurativ și ,,moneda
comercianților”.
Efectele de comerț dau dreptul titularului de a încasa suma arătată în înscris,
iar până la scadență debitorul beneficiază de credit. Prin mijloacele dreptului
comercial, datorită posibilității transmiterii lor, efectele de comerț sunt calificate
ca titluri negociabile.
Cambia este înscrisul prin care o persoana, numita trăgător sau

emitent, da dispoziție altei persoane, numita tras, sa plătească la scadenta o suma
de bani unei a treia persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Subiectele raporturilor juridice cambiale sunt:
- Trăgătorul (emitentul) – persoana care emite titlul; el da dispoziție
sa se plătească o suma de bani beneficiarului. Se numește trăgător
deoarece „trage” titlul asupra debitorului care este obligat sa
efectueze plata;
- Trasul – persoana căreia i se adresează dispoziția sau ordinul de a
plăti;
- Beneficiarul – persoana căreia, sau la ordinul căreia, urmează să i
se facă plata de către tras.
Emiterea unei cambii are la baza anumite raporturi juridice (numite
fundamentale) apărute intre părți anterior momentului emiterii cambiei. In baza
acestor raporturi juridice, trăgătorul este creditor al trasului si debitor fata de
beneficiar. In momentul emiterii cambiei de către trăgător, cei trei devin părți ale
60 A se vedea Gh. Piperea, Drept comercial, vol II, p. 129.

61 A se vedea D. Gălăşescu-Pyk, op. cit. vol I, p. 14-40.
72
raportului juridic cambial care facilitează achitarea creanțelor reciproce prin plata
directa a sumei de bani de către tras către beneficiar. Concret, operațiunea de
achitare a creanțelor se simplifica, se scurtcircuitează, prin plata făcută de către
tras beneficiarului, stingandu-se atât creanța trăgătorului fata de tras, cat si cea a
beneficiarului fata de trăgător. Prima creanța, care justifica emiterea cambiei, se
numește provizion sau acoperirea cambiei, in vreme ce creanța beneficiarului fata
de trăgător se numește valoare furnizata.
Beneficiarul cambiei, fiind creditor al sumei menționate in titlu, va putea
folosi cambia pentru a achita la rândul sau o datorie fata de un creditor. Acest
lucru se poate realiza printr-o operațiune numita gir.
Girul este actul juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite
unei alte persoane, numita giratar, printr-o declarație scrisa si semnata pe titlu
si prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlu.
Cu referire la cambie, girul consta in dispoziția pe care beneficiarul o da
trasului de a plăti suma menționată in cambie persoanei indicate de beneficiar.
Avalul reprezintă actul juridic prin care o persoana, numita avalist, se
obliga sa garanteze obligația asumata de unul dintre debitorii cambiali, numit
avalizat.
Debitorii cambiali sunt trasul, trăgătorul sau girantul. Avalistul intervine
pentru a spori încrederea în titlu, obligandu-se solidar cu ceilalți semnatari ai
cambiei la plata sumei de bani menționată în titlu.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoana, numita emitent

ori subscriitor, se obliga sa plătească o suma de bani la scadenta unei alte
persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Spre deosebire de cambie, biletul la ordin este un contract încheiat intre
doua părți: emitentul, care este debitor pentru suma de bani înscrisă in titlu, si
beneficiarul, care este creditor îndreptățit la plata sumei de bani.
CEC-ul este un înscris prin care o persoana, numita trăgător, da

ordin unei bănci la care are un disponibil bănesc, numita tras, sa plătească la
prezentarea titlului, o suma de bani altei persoane, numita beneficiar.
În calitate de tras poate fi, așadar, numită doar o societate bancară.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la tras (banca) un disponibil
bănesc: depozit bancar, deschidere de credit, etc. Disponibilul trebuie sa existe
prealabil emiterii titlului, să aibă cel puțin valoarea acestuia și să reprezinte o sumă
de bani certă și exigibilă, de care trăgătorul să poată dispune. În caz contrar,
trăgătorul săvârșește infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire.
2. Valorile mobiliare.
73
Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi complexe,

patrimoniale și personal nepatrimoniale. Din această categorie fac parte acțiunile
și obligațiunile emise de societățile comerciale.
Acțiunile sunt titluri reprezentative ale contribuției asociaților,

constituind fracțiuni ale capitalului social. Acestea conferă posesorilor lor
calitatea de acționari. Înscrisurile dau titularului anumite drepturi: dreptul la
dividende, dreptul la vot în adunarea generală, dreptul la informare, dreptul la
restituirea valorii nominale în caz de dizolvare și lichidare a societății etc.
Obligațiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială în

schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea societății
de a rambursa aceste sume și de a plăti dobânzile aferente.
Titularii înscrisurilor sunt creditori ai societății și au dreptul, la scadență, la
restituirea sumei datorate și la plata dobânzilor cuvenite.
Acțiunile și obligațiunile sunt titluri negociabile, care circulă în condițiile
legii. Acestea intră în categoria valorilor imobiliare numai dacă sunt
tranzacționate pe piața de capital (art. 2 pct. 33 din Legea nr. 297/2004).
3. Titlurile reprezentative ale mărfurilor.

Acestea sunt înscrisuri care conferă un drept real (dreptul de proprietate sau
de garanție) asupra unor mărfuri aflate în depozit sau încărcate pe nave pentru a
fi transportate. Posesorul titlului, care este titularul dreptului real asupra
mărfurilor, poate să dispună de ele cum dorește. Din această categorie fac parte:
conosamentul, recipisa și warantul.
Conosamentul este înscrisul eliberat de comandantul navei cu care

se face transportul mărfurilor, care atestă încărcarea mărfurilor pentru a fi
transportate. Cel care este posesorul legitim al înscrisului este considerat
proprietarul mărfurilor.62
Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul

de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii specializate.
Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept

de garanție reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.
62A se vedea Gh. Caraiani, Conosamentul în RDC nr. 6/1997, p. 50 și urm.; Adina Laura Pandele, Conosamentul,
Ed. CH Beck, București, 2006.
74
Aceste înscrisuri poartă denumirea de titluri reprezentative ale mărfurilor,

deoarece, în condițiile legii, ele înlocuiesc marfa și pot circula în locul acestora.
B. După modul în care circulă, titlurile de credit se clasifica în: titluri nominative,
titluri la ordin și titluri la purtător.
1. Titlurile nominative sunt acele înscrisuri care individualizează pe titularul

dreptului prin arătarea numelui acestuia. Determinarea persoanei, în titlu, permite
identificarea celui îndreptățit să exercite în mod legitim dreptul care decurge din
titlu.
Titlul nominativ, potrivit legii, se poate transmite prin cesiune. Aceasta se
realizează prin înscrierea pe titlu a unei mențiuni și prin predarea titlului către
cesionar. Pentru acest gen de cesiune nu sunt necesare formalitățile impuse pentru
cesiunea reglementată în dreptul comun.
Legea instituie formalități speciale în privința transmiterii acțiunilor
nominative. Dreptul de proprietate asupra acțiunilor nominative se transmite prin
declarația făcută în registrul acționarilor emitentului, subscrisă de cedent și de
cesionarii săi, de mandatarii lor, și prin mențiunea făcută pe acțiune.
2. Titlurile la ordin sunt acele înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate
numai de o persoană determinată (primul beneficiar) sau de o altă persoană căreia
i-au fost transmise aceste drepturi printr-o formalitate numită gir. În acest fel,
dobânditorul exercită drepturile ,,la ordinul” beneficiarului.
Operațiunea prin care se realizează transmiterea bunului constă într-o
mențiune translativă de drepturi făcută de posesorul titlului, în chiar cuprinsul
titlului, cu precizarea numelui dobânditorului.
3. Titlurile la purtător sunt acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi,

fără să determine persoana titularului drepturilor. Prin urmare, titularul drepturilor
menționate în înscris este posesorul legitim al înscrisului.
Transmiterea acestor titluri se realizează prin simpla remitere materială a
înscrisurilor.
C. După cauza lor titlurile de credit se clasifică în: titluri cauzale și titluri abstracte.
1. Titlurile cauzale sunt înscrisuri care menționează cauza obligației (causa

debendi). Din această categorie fac parte, de exemplu, acțiunile societăților
comerciale, conosamentele etc.
Pentru aceste titluri, cauza constituie un element intern al obligației. Prin
urmare, pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară mențiunea
expresă a cauzei obligației.
75
2. Titlurile abstracte sunt acele înscrisuri care încorporează obligația și dreptul

corelativ, fără a menționa cauza obligației. În această categorie intră: cambia,
biletul la ordin etc.
1. Enumerați efectele de comerț.

2. Definiți cambia.
3. Care sunt subiectele raporturilor juridice cambiale?
4. Care sunt principalele deosebiri între biletul la ordin și CEC?
1. Subiectele raporturilor juridice cambiale sunt:

a. trăgătorul și trasul;
b. trăgătorul, beneficiarul și trasul;
c. emitentul și beneficiarul;
d. emitentul și trasul;
e. trăgătorul, emitentul și trasul.
2. În cazul emiterii CEC-ului:

a. în calitate de tras poate fi numită orice persoană fizică sau juridică;
b. în calitate de tras poate fi numită doar o societate bancară;
c. disponibilul în cont trebuie să existe prealabil emiterii titlului;
d. disponibilul în cont trebuie să aibă cel puțin valoarea înscrisă în titlu și să
reprezinte o sumă de bani certă și exigibilă, de care trăgătorul să poată dispune.
3. Biletul la ordin este un contract încheiat între:

a. Trăgător și societatea comercială bancară în calitate de tras;
b. Trăgător și beneficiar;
c. Subscriitor și beneficiar;
d. Emitent și beneficiar.
4. Obligațiunile sunt :
a. fracțiuni ale capitalului social ;
b. părți din activul patrimonial al societății ;
c. cota-parte din profitul înregistrat de societate ce se cuvine fiecărui asociat ;
76
d. înscrisuri emise de o societate comercială în schimbul sumelor de bani

împrumutate
1. b.
2. b, c, d.
3. c, d.
4. d.
VIII. TEME DE CASĂ
3. Noțiunea, definiția și regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și

CEC-ului.
4. Acțiuni și obligațiuni – valori mobiliare ce pot fi tranzacționate pe piață.

TEMA IX.
PROCEDURA APLICABILĂ INSOLVENŢEI ÎN SPAŢIUL UNIC

EUROPEAN

77
- Prezentarea principalului act normativ aplicabil, în domeniul

insolvenței, în spațiul unic european, a procedurilor și regulilor
uniform aplicabile;
- Cunoașterea procedurilor și regulilor uniform aplicabile în spațiul

unic european în domeniul insolvenței;
- Delimitarea procedurilor principale de cele secundare;
- Cunoașterea competențelor practicienilor în insolvență și a
instanțelor în cadrul procedurilor.

La nivelul Uniunii Europene, reglementarea competenței de a deschide
proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență
și sunt strâns legate de acestea se realizează prin intermediul dispozițiilor
Regulamentului (UE) 2015/848 al Parlamentului european și al Consiliului din 20
mai 2015 privind procedurile de insolvență.
Acesta conține dispoziții privind recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești pronunțate în cadrul unor astfel de proceduri, precum și dispoziții
privind legea aplicabilă procedurii de insolvență.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Proceduri principale,
- Proceduri teritoriale,
- Proceduri secundare,
- Principiul recunoașterii reciproce.
Regulamentului (UE) 2015/848 se aplică procedurilor colective63 publice,

inclusiv procedurilor provizorii, care se întemeiază pe legislația privind insolvența
63 În sensul prezentului regulament:
78
și în cadrul cărora, în scopul salvării, al ajustării datoriilor, al reorganizării sau al

lichidării:
a) activele unui debitor sunt indisponibilizate integral sau parțial și este desemnat
un practician în insolvență;
b) activele și activitatea unui debitor fac obiectul controlului sau supravegherii de

către o instanță; sau
c) o suspendare temporară a unei proceduri de executare individuale este acordată

de o instanță sau prin efectul legii, pentru a permite desfășurarea de negocieri
între debitor și creditorii acestuia, cu condiția ca procedura în cazul căreia se
dispune suspendarea să prevadă măsuri adecvate de protecție a masei credale și,
dacă nu se ajunge la un acord, să preceadă uneia dintre procedurile menționate
la litera (a) sau (b).
În cazul în care procedurile ante menționate pot fi deschise în situația în
care insolvența este doar presupusă, obiectivul procedurilor este de a evita
insolvența debitorului sau încetarea activității sale comerciale.
Dispozițiile Regulamentului nu se aplică procedurilor referitoare la:
întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, firmele de investiții și alte firme,
instituții și întreprinderi, în măsura în care acestea fac obiectul Directivei
2001/24/CE, instituțiile de credit sau organismele de plasament colectiv.
Regulamentul face deosebire între proceduri principale și proceduri

secundare de insolvență.
Competența de a deschide procedura principală de insolvență revine
instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor
principale ale debitorului.
Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează
în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.
În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale
este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. Această
prezumție se aplică doar dacă sediul social nu s-a mutat într-un alt stat membru în
cele trei luni anterioare solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
În cazul unei persoane fizice care exercită o activitate independentă sau o
activitate profesională, centrul intereselor principale se presupune a fi locul
principal de desfășurare a activității, în absența unor probe care ar dovedi
„proceduri colective” înseamnă procedurile care cuprind toți creditorii debitorului sau o parte semnificativă a
acestora, cu condiția ca, în acest din urmă caz, procedurile să nu afecteze creanțele creditorilor care nu sunt
implicați în respectivele proceduri”.
79
contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă locul principal de desfășurare a

activității nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele trei luni anterioare solicitării
de deschidere a procedurii de insolvență.
În cazul oricărei alte persoane fizice, centrul intereselor principale se
presupune a fi locul în care persoana fizică își are reședința obișnuită, în absența
unor probe care ar dovedi contrariul. Această prezumție se aplică doar dacă
reședința obișnuită nu s-a mutat într-un alt stat membru în cele șase luni anterioare
solicitării de deschidere a procedurii de insolvență.
Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe
teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să
deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta
are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri
se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat
membru, iar orice procedură de insolvență deschisă ulterior este o procedură
secundară de insolvență.
Procedura teritorială de insolvență poate fi deschisă doar înaintea

deschiderii procedurii principale de insolvență, în cazul în care:
a. o procedură principală de insolvență nu poate fi deschisă din cauza condițiilor
stabilite prin legislația statului membru pe al cărui teritoriu se află centrul
intereselor principale ale debitorului; sau
b. deschiderea
- procedurii teritoriale de insolvență este cerută de:
- un creditor a cărui creanță a luat naștere din exploatarea unui sediu situat
pe teritoriul statului membru în care se solicită deschiderea procedurii teritoriale;
sau
- o autoritate publică care, în temeiul legislației statului membru pe al cărui

teritoriu este situat sediul, are dreptul de a solicita deschiderea procedurii de
insolvență.
În cazul în care se deschide o procedură principală de insolvență, procedura
teritorială de insolvență devine procedură secundară de insolvență.
O instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de

insolvență examinează din oficiu dacă are competență. Hotărârea de deschidere a
unei proceduri de insolvență precizează criteriile care stabilesc competența
instanței și, în special, dacă această competență se întemeiază pe dispozițiile art.
3 alin. (1) sau alin. (2) din regulament.
În cazul în care procedurile de insolvență sunt deschise în conformitate cu
dreptul intern, în lipsa unei hotărâri pronunțate de o instanță, statele membre pot
încredința practicianului în insolvență desemnat în cadrul acestor proceduri
80
atribuția de a examina dacă statul membru în care cererea de deschidere a

procedurilor de insolvență este pendinte este competent.
În caz afirmativ, practicianul în insolvență precizează în hotărârea de
deschidere a procedurii criteriile care stabilesc competența și, în special, dacă
această competență se întemeiază pe dispozițiile art. 3 alin. (1) sau alin. (2) din
regulament.
În privința controlului jurisdicțional al hotărârii de deschidere a procedurii

principale de insolvență, regulamentul stabilește faptul că debitorul sau orice
creditor poate ataca în instanță hotărârea de deschidere a procedurii principale de
insolvență din motive de competență internațională.
Legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea
statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în
continuare „stat de deschidere”). Legea statului de deschidere determină condițiile
pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta
determină în special:
- debitorii împotriva cărora se poate deschide o procedură de insolvență în
raport cu calitatea acestora;
- -activele care fac parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței și
regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de
insolvență;
- atribuțiile debitorului și ale practicianului în insolvență;
- condițiile de opozabilitate a compensării;
- efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care

debitorul este parte;
- efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de

creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;
- creanțele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face

obiectul insolvenței debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea
procedurii de insolvență;
- normele care reglementează prezentarea, verificarea și admiterea

creanțelor;
81
- normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea

bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere
parțială după deschiderea procedurii insolvenței în temeiul unui drept real sau ca
efect al unei compensări;
- condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin

concordat;
- drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;
- cui îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;
-normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice

prejudiciabile masei credale.
Regulamentul reglementează procedura de depunere a cererilor de admitere
a creanțelor.
Astfel, orice creditor străin poate depune o cerere de admitere a creanțelor
folosind formularul-tip de depunere a cererii de admitere a creanțelor, intitulat
„Depunerea cererilor de admitere a creanțelor”, existent în toate limbile oficiale
ale instituțiilor Uniunii.
Formularul-tip de cerere cuprinde obligatoriu următoarele

informații:
- numele, adresa de corespondență, adresa e-mail, dacă există, numărul
personal de identificare, dacă există, precum și datele bancare ale creditorului
străin menționat la alineatul (1);
- valoarea creanței, cu specificarea plății principale și, după caz, a dobânzii,

și data la care s-a născut creanța, precum și data la care aceasta a devenit scadentă,
dacă aceste date diferă;
- dacă se percepe dobândă, rata dobânzii, natura juridică sau contractuală a

acesteia, perioada pentru care se percepe dobândă și suma dobânzii cu
capitalizare;
- dacă sunt generate costuri cu ocazia declarării creanței, înaintea deschiderii

procedurii, valoarea și detalierea costurilor respective;
- natura creanței;
82
- dacă se revendică statutul de creditor preferențial și temeiul unei astfel de

pretenții;
- dacă se susține că există o garanție reală sau o rezervă a dreptului de

proprietate în ceea ce privește creanța și, în caz afirmativ, care sunt activele
acoperite de garanția invocată, data la care a fost acordată garanția și, în cazul în
care garanția a fost înregistrată, numărul de înregistrare; și
- dacă se solicită o compensare și, în caz afirmativ, valorile creanțelor

reciproce existente la data deschiderii procedurii de insolvență, data la care s-au
născut creanțele și valoarea netă a compensării solicitate.
Formularul-tip de cerere este însoțit de copii ale documentelor justificative,
Cererile se depun în termenul prevăzut de legea statului în care s-a deschis
procedura. În cazul unui creditor străin, termenul respectiv nu va fi mai scurt de
30 de zile de la data publicării hotărârii de deschidere a procedurii de insolvență
în registrul de insolvență din statul în care s-a deschis procedura.
În privința efectelor procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție
în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect
un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul
insolvenței unui debitor, regulamentul statuează faptul că acestea se
reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară
procesul sau în care se instanța de arbitraj își are sediul.
Totodată, în temeiul principiului recunoașterii reciproce, orice hotărâre de
deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat
membru competentă în temeiul regulamentului, este recunoscută în toate celelalte
state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.
În cazul în care procedura principală de insolvență a fost deschisă de o
instanță dintr-un stat membru și recunoscută în alt stat membru, o instanță din acel
alt stat membru, care este competentă în temeiul art. 3 alin. (2) din regulament,
poate deschide proceduri secundare de insolvență.
În cazul în care procedura principală de insolvență impune ca debitorul să
fie insolvent, insolvența debitorului nu se reexaminează în statul membru în care
poate fi deschisă o procedură secundară de insolvență. Efectele procedurii
secundare de insolvență se limitează la activele debitorului situate pe teritoriul
statului membru unde au fost deschise aceste proceduri.
Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență poate fi

solicitată de:
- practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență;
83
- orice altă persoană sau autoritate abilitată să solicite deschiderea unei proceduri
de insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată
deschiderea procedurii secundare de insolvență.
Pentru a evita deschiderea unei proceduri secundare de insolvență,
practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență poate lua un
angajament unilateral cu privire la activele aflate în statul membru în care ar putea
fi deschisă o procedură secundară de insolvență, conform căruia în momentul
distribuirii activelor respective sau a veniturilor încasate în urma valorificării lor,
va respecta drepturile de distribuție și de prioritate în temeiul dreptului intern de
care ar fi dispus creditorii locali dacă s-ar fi deschis o procedură secundară de
insolvență în statul membru respectiv.
În cazul în care un astfel de angajament a devenit opozabil, solicitarea de
deschidere a procedurii secundare de insolvență se depune în termen de 30 de zile
de la primirea notificării cu privire la aprobarea angajamentului.
În scopul de a facilita coordonarea procedurilor principale, teritoriale și
secundare de insolvență care vizează același debitor, instanța care are pe rol o
cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de
procedură cooperează cu orice altă instanță care are pe rol o cerere de deschidere
a unei proceduri de insolvență sau care a deschis o astfel de procedură, în măsura
în care o astfel de cooperare nu este incompatibilă cu normele aplicabile fiecăreia
dintre proceduri.
În acest scop, instanțele pot, după caz, să numească o persoană
independentă sau un organism independent care acționează în conformitate cu
instrucțiunile acestora, cu condiția ca acest lucru să nu fie incompatibil cu normele
care le sunt aplicabile.
Cooperarea poate fi pusă în aplicare prin orice mijloace pe care

instanța le consideră adecvate. Aceasta poate viza, în special:
- coordonarea în ceea ce privește numirea practicienilor în insolvență;
- comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către instanță;
- coordonarea administrării și supravegherii activelor și a activității debitorului;
- coordonarea desfășurării ședințelor de judecată;
- coordonarea aprobării protocoalelor, după caz.

84
1. Actul normativ unional care reglementează competența de a deschide

proceduri de insolvență și acțiuni care decurg direct din proceduri de insolvență
este.........................................................................
2. Ce se înțelege prin procedură principală?
3. Ce este formularul-tip de cerere?
4. Enumerați mijloacele de care instanța poate uza pentru realizarea principiului
cooperării în domeniul procedurilor de insolvență.
1. Deschiderea unei proceduri secundare de insolvență poate fi solicitată de:

a. Orice practician în insolvență din statul în care debitorul își are sediul;
b. Practicianul în insolvență din procedura principală de insolvență;
c. Orice creditor, indiferent dacă creanța sa este certă sau exigibilă, ori nu;
d. orice altă persoană abilitată să solicite deschiderea unei proceduri de
insolvență în virtutea legii statului membru pe al cărui teritoriu este solicitată
deschiderea procedurii secundare de insolvență.
2. Formularul-tip de cerere cuprinde obligatoriu următoarele informații:

a. comunicarea de informații prin orice mijloc considerat adecvat de către
instanță;
b. natura creanței;
c. valoarea creanței, cu specificarea plății principale;
d. drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență.
1. b, d.
2. b, c.
85
VIII. TEME DE CASĂ
1. Proceduri de insolvență aplicabile comercianților pe piața unică.

TEMA X.
PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI REGLEMENTATE

DE LEGEA NR. 85/2014 PRIVIND PROCEDURILE DE PREVENIRE A
INSOLVENȚEI ȘI DE INSOLVENȚĂ
- Prezentarea principalelor repere legislative naționale în domeniul

procedurilor de prevenire a insolvenței;
- Clasificarea procedurilor de prevenire a insolvenței;
86
- Prezentarea participanților la proceduri, a condițiilor de deschidere a

procedurilor de prevenire a insolvenței, a cerințelor privind derularea
și închiderea procedurilor.
- Înțelegerea și însușirea noțiunilor de ”mandat ad-hoc”, ”concordat

preventiv”;
- Cunoașterea dispozițiilor legale aplicabile în domeniul prevenirii
insolvenței;
- Delimitarea celor două proceduri de prevenire a insolvenței
reglementate prin dispozițiile Legii nr. 85/2014.

Procedurile de prevenire a insolvenței, inspirate de altfel din legislația altor
state europene, precum Italia, Luxembourg, etc., urmăresc evitarea intrării într-
una dintre procedurile de executare silită concursuală, de către debitorul aflat în
stare de dificultate financiară.
Cum orice afacere implică risc, este firesc ca, la un moment dat,
comercianții să se regăsească în imposibilitatea achitării obligațiilor asumate
contractual în decursul derulării activității. Însă, în măsura în care o atare
imposibilitate are caracter temporar, iar debitorul de bună credință depune toate
eforturile necesare pentru redresarea activității și îndeplinirea obligațiilor
contractuale, posibilitatea apelării la una dintre procedurile de prevenire a
insolvenței reprezintă un remediu menit a maximiza șansele de achitare a
creanțelor concomitent cu continuarea activității comerciale de către debitor.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Mandat ad-hoc,
- Concordat preventiv,
- Mandatar ad-hoc,
- Administrator concordatar,
- Judecător-sindic.
87
Aceste proceduri sunt reglementate de Legea nr. 85/2014 privind

procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență64.
Procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014 se aplică

profesioniștilor, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu
excepția celor care exercită profesii liberale, precum și a celor cu privire la care
se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor.
Dispozițiile legii se aplică regiilor autonome, instituțiilor de credit și
societăților de asigurare/reasigurare.
1. Proceduri de prevenire a insolvenței

Procedurile de prevenire a insolvenței se aplică debitorilor aflați în
dificultate financiară.
Organele care aplică procedurile de prevenire a insolvenței sunt:
- instanțele judecătorești, prin președintele tribunalului sau, după caz, prin
judecătorul-sindic ;
- mandatarul ad-hoc ;
- administratorul concordatar.
Creditorii participă la procedură în mod individual, în măsura permisă de
drepturile aferente creanței lor, precum și în mod colectiv, prin adunarea
creditorilor și reprezentantul creditorilor.
Debitorul participă la procedură prin reprezentanții săi legali sau
convenționali.
Soluționarea cererilor în materia prevenirii insolvenței sunt de competența
Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul principal sau sediul
profesional al debitorului, un rol principal jucându-l judecătorul-sindic.
Hotărârile pronunțate de președintele tribunalului sau de

judecătorul-sindic, sunt executorii, putând fi atacate de părți numai cu apel, în
termen de 7 zile, care se calculează de la comunicare, pentru absenți, și de la
pronunțare, pentru cei prezenți.
Apelul nu este suspensiv de executare.
64 Publicată în Monitorul Oficial al Riomâniei nr. 466 din 25 iunie 2014.

88
Curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de

președintele tribunalului sau de judecătorul-sindic, după caz. Hotărârile curții de
apel sunt definitive.
§1. Mandatul ad-hoc
Potrivit art. 5 pct. 36 mandatul ad-hoc este o procedură

confidențială, declanșată la cererea debitorului în dificultate financiară, prin care
un mandatar ad-hoc, desemnat de instanță, negociază cu creditorii în scopul
realizării unei înțelegeri între unul sau mai mulți dintre aceștia și debitor, în
vederea depășirii stării de dificultate în care se află.
Debitorul poate adresa președintelui tribunalului o cerere de numire a unui
mandatar ad-hoc.
Prin cererea sa, debitorul propune un mandatar ad-hoc dintre practicienii în
insolvență, autorizați potrivit legii.
Cererea trebuie să cuprindă o descriere detaliată a motivelor care fac
necesară numirea unui mandatar ad-hoc și se depune la cabinetul președintelui
tribunalului, înregistrându-se într-un registru special.
După primirea cererii, președintele tribunalului dispune citarea, în termen
de 5 zile, prin agent procedural, a debitorului și a mandatarului ad-hoc propus.
Procedura se desfășoară în camera de consiliu și se menține confidențială
pe toată durata sa.
Confidențialitatea procedurii este obligatorie pentru toate persoanele și
instituțiile care iau parte sau sunt implicate în aceasta.
După ascultarea debitorului, dacă se constată că dificultățile financiare ale
acestuia sunt reale, iar persoana propusă ca mandatar ad-hoc întrunește condițiile
legii pentru exercitarea acestei calități, președintele tribunalului desemnează, prin
încheiere executorie, mandatarul ad-hoc propus.
Obiectivul mandatarului ad-hoc va fi acela de a realiza, în termen

de 90 de zile de la desemnare, o înțelegere între debitor și unul sau mai mulți
creditori ai săi, în vederea depășirii stării de dificultate financiară în care se află
debitorul, a salvgardării acestuia, păstrării locurilor de muncă și acoperirii
creanțelor asupra debitorului.
În scopul realizării obiectivului mandatului, mandatarul ad-hoc va putea
propune remiteri, reeșalonări sau reduceri parțiale de datorii, continuarea sau
încetarea unor contracte în curs, reduceri de personal, precum și orice alte măsuri
considerate a fi necesare.
Onorariul mandatarului ad-hoc va fi stabilit provizoriu de către președintele
tribunalului, la propunerea debitorului și cu acordul mandatarului ad-hoc, sub
89
forma unui onorariu fix sau a unui onorariu lunar. Acesta va putea fi modificat
ulterior, la cererea mandatarului ad-hoc, cu acordul debitorului.
Mandatul ad-hoc încetează:

a) prin denunțarea unilaterală a mandatului de către debitor sau de către
mandatarul ad-hoc;
b) prin încheierea înțelegerii între debitor și unul sau mai mulți creditori ai
săi, în vederea depășirii stării de dificultate financiară ;
c) dacă, în termenul de 90 de zile mandatarul nu a reușit să intermedieze
încheierea unei înțelegeri între debitor și creditorii săi.
La cererea debitorului sau a mandatarului ad-hoc, președintele tribunalului
va constata încetarea mandatului ad-hoc, prin încheiere definitivă.
§2. Concordatul preventiv
1. Definiție, atribuțiile judecătorului-sindic, ale administratorului

concordatar și ale adunării creditorilor concordatari
Potrivit art. 5 pct. 17 din lege, concordatul preventiv este un contract

încheiat între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, și creditorii care
dețin cel puțin 75% din valoarea creanțelor acceptate și necontestate, pe de altă
parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin care debitorul propune un
plan de redresare și de realizare a creanțelor acestor creditori, iar creditorii acceptă
să sprijine eforturile debitorului de depășire a dificultății în care se află.
Poate recurge la procedura de concordat preventiv orice debitor în

dificultate financiară, cu următoarele excepții:
a) dacă în cei 3 ani anteriori ofertei de concordat preventiv debitorul a mai
beneficiat de un concordat preventiv care a eșuat;
b) dacă debitorul și/sau acționarii/asociații/asociații comanditari care dețin
controlul debitorului sau administratorii/directorii acestuia au fost condamnați
definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului, de
corupție și de serviciu, de fals, precum și pentru infracțiunile prevăzute de Legea
nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea
în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau
instituțiilor publice, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, Legea contabilității nr. 82/1991,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea concurenței nr.
21/1996, republicată, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, Legea
90
nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru

instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism,
republicată, cu modificările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea
și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, și infracțiunile
prevăzute de prezenta lege, în ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii
prevăzute de prezenta lege. Această prevedere nu se aplică titularilor acțiunilor la
purtător;
c) dacă s-a dispus suportarea unei părți a pasivului debitorului de către
membrii organelor de conducere și/sau supraveghere ale debitorului, potrivit
prevederilor art. 16965 și următoarele sau prevederilor unor legi speciale, pentru
ajungerea acestuia în stare de insolvență; prevederile lit. b) rămân aplicabile.
Judecătorul-sindic are următoarele atribuții în procedura

concordatului preventiv:
a) să numească administratorul concordatar provizoriu;
b) să omologheze, la cererea administratorului concordatar, concordatul
preventiv;
c) să constate, la cererea oricărui creditor nesemnatar al concordatului preventiv,
îndeplinirea condițiilor cerute pentru a fi înscris pe lista creditorilor ce au aderat
la concordatul preventiv;
d) să dispună prin încheiere suspendarea provizorie a executărilor silite contra
debitorului, în baza ofertei de concordat preventiv formulate de debitor și
transmise creditorilor;
e) să judece acțiunile în nulitate și în rezoluțiune a concordatului preventiv.
65 Art. 169
(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o
parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depășească prejudiciul
aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau
supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a
debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei
juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea
de plăți;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în
conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul
judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna
celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată potrivit
prevederilor prezentului titlu.
91
Cererile formulate se judecă în camera de consiliu, de urgență și cu

precădere, părțile fiind citate în termen de 48 de ore de la primirea cererii.
Părțile cu sediul în străinătate sunt citate prin mijloace rapide de
comunicare, la sediul sau, după caz, la domiciliul ori reședința cunoscut/cunoscută
al/a acestora; în lipsă, citarea se face prin afișare la ușa instanței.
Atribuțiile administratorului concordatar sunt următoarele:

a) întocmește tabelul creditorilor, care include și creditorii contestați sau ale căror
creanțe sunt în litigiu, și tabelul creditorilor concordatari; o creanță a unui creditor
cu mai mulți debitori solidari aflați în procedură de concordat va fi înscrisă în
toate tablourile creditorilor cu valoarea nominală a creanței deținute până ce
aceasta va fi complet acoperită;
b) elaborează, împreună cu debitorul, oferta de concordat, cu elementele
componente ale acesteia, respectiv proiectul de concordat și planul de redresare;
c) face demersuri pentru soluționarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între
debitor și creditori ori între creditori;
d) solicită judecătorului-sindic omologarea concordatului preventiv;
e) supraveghează îndeplinirea obligațiilor asumate de către debitor prin
concordatul preventiv;
f) informează, de urgență, adunarea creditorilor concordatari asupra neîndeplinirii
sau îndeplinirii necorespunzătoare de către debitor a obligațiilor sale;
g) întocmește și transmite adunării creditorilor concordatari rapoarte lunare sau
trimestriale asupra activității sale și a debitorului; raportul administratorului
concordatar va conține și opinia acestuia privind existența sau, după caz,
inexistența unor motive de rezoluțiune a concordatului preventiv;
h) convoacă adunarea creditorilor concordatari;
i) cere instanței închiderea procedurii concordatului preventiv;
j) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de prezentul capitol, instituite prin
concordatul preventiv ori stabilite de judecătorul-sindic.
Onorariul administratorului concordatar se propune prin proiectul de
concordat și se stabilește prin concordatul preventiv; acesta va fi suportat din
averea debitorului.
Onorariul administratorului concordatar va consta, în funcție de natura
obligațiilor acestuia, într-o sumă fixă, un onorariu lunar și/sau un onorariu de
succes; la stabilirea cuantumului onorariului se vor avea în vedere natura
activității desfășurate de către debitor, precum și complexitatea planului de
redresare.
Adunarea creditorilor concordatari are următoarele atribuții:

a) aprobă rapoartele administratorului concordatar privitoare la activitatea
debitorului și la îndeplinirea obligațiilor asumate prin concordat;
92
b) desemnează reprezentantul creditorilor;

c) este titularul acțiunii în rezoluțiune a concordatului preventiv.
În cursul derulării procedurii, adunarea creditorilor concordatari poate fi
convocată de administratorul concordatar, din oficiu sau la cererea creditorilor
reprezentând cel puțin 10% din valoarea totală a creanțelor concordatare.
Adunarea creditorilor concordatari adoptă hotărâri cu majoritatea de voturi
stabilită prin raportare la valoarea creanțelor creditorilor concordatari prezenți.
Votul creditorilor concordatari poate fi exercitat și prin corespondență.
Ședința adunării creditorilor concordatari va fi organizată și prezidată de
administratorul concordatar.
La adunările creditorilor concordatari va fi invitat și debitorul.
Orice debitor aflat în dificultate financiară, mai puțin cei excluși conform
prevederilor art. 16, poate introduce la tribunalul competent o cerere de deschidere
a procedurii de concordat preventiv. Prin cererea sa, debitorul propune un
administrator concordatar provizoriu dintre practicienii în insolvență autorizați
potrivit legii.
Judecătorul-sindic numește administratorul concordatar provizoriu prin
încheiere executorie.
În termen de 30 de zile de la numirea sa, administratorul concordatar
elaborează, împreună cu debitorul, lista creditorilor și oferta de concordat
preventiv.
Oferta de concordat preventiv se notifică de către administratorul
concordatar provizoriu creditorilor prin mijloace de comunicare rapidă și care
asigură posibilitatea confirmării primirii acesteia.
Aceasta va fi depusă în dosarul deschis și, pentru opozabilitate față de terți,
se depune la grefa tribunalului, unde va fi înregistrată într-un registru special.
Despre depunerea și notificarea acesteia se face mențiune în registrul în care este
înregistrat debitorul.
Oferta de concordat preventiv va cuprinde și proiectul de concordat
preventiv, la care se vor anexa declarația debitorului privind starea de dificultate
financiară în care se află, precum și lista creditorilor cunoscuți, inclusiv cei ale
căror creanțe sunt contestate integral sau parțial, cu precizarea cuantumului și a
cauzelor de preferință acceptate de debitor.
Proiectul de concordat preventiv trebuie să prezinte, în mod detaliat:

a) situația analitică a activului și a pasivului debitorului, certificată de un expert
contabil sau, după caz, auditată de un auditor autorizat potrivit legii;
b) cauzele stării de dificultate financiară și, dacă este cazul, măsurile luate de
debitor pentru depășirea acesteia până la depunerea ofertei de concordat
preventiv;
c) proiecția evoluției financiar-contabile pe următoarele 24 de luni.
93
Proiectul de concordat preventiv trebuie să includă un plan de redresare,

care prevede cel puțin următoarele măsuri:
a) reorganizarea activității debitorului, prin măsuri precum: restructurarea
conducerii debitorului, modificarea structurii funcționale, reducerea personalului
sau orice alte măsuri considerate a fi necesare;
b) modalitățile prin care debitorul înțelege să depășească starea de
dificultate financiară, precum: majorarea capitalului social, conversia unor
creanțe în acțiuni/părți sociale, împrumut bancar, obligațional sau de altă natură,
inclusiv împrumuturi ale asociaților/acționarilor, înființarea ori desființarea unor
sucursale sau puncte de lucru, vânzarea de active, constituirea de cauze de
preferință; în cazul acordării de noi finanțări în perioada de concordat, se va
prevedea prioritatea la distribuire a acestor sume, după plata cheltuielilor de
procedură.
În cazul contractelor a căror scadență depășește termenul de 24 de luni
prevăzut pentru realizarea concordatului sau al celor pentru care se propun
eșalonări de plată în afara acestei perioade, după închiderea procedurii de
concordat, aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezultă.
Termenul pentru satisfacerea creanțelor stabilite prin concordat este

de 24 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre executorie, cu
posibilitatea de prelungire cu 12 luni. În primul an este obligatorie plata a
minimum 20% din valoarea creanțelor stabilite prin concordat.
În cazul în care prin proiectul de concordat se propun reduceri ale creanțelor
bugetare, este obligatorie prezentarea rezultatelor testului creditorului privat.
Prin proiectul de concordat preventiv, supus aprobării creditorilor,
debitorul propune, de asemenea, confirmarea administratorului concordatar
provizoriu, precum și onorariul acestuia pentru perioada ulterioară datei încheierii
concordatului.
În baza ofertei de concordat preventiv, debitorul poate cere judecătorului-
sindic suspendarea provizorie a urmăririlor silite, potrivit prevederilor art. 996 și
999 din Codul de procedură civilă (referitoare la procedura ordonanței
președințiale).
Cererea se judecă în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, fără
citarea părților.
Suspendarea provizorie a urmăririlor silite individuale se menține până la
pronunțarea unei hotărâri executorii de omologare a concordatului sau până la
respingerea ofertei de concordat prin vot de către creditorii ale căror creanțe
necontestate compun masa credală, conform legii.
2. Încheierea și omologarea concordatului preventiv

94
În vederea exercitării votului creditorilor asupra proiectului de concordat

preventiv, debitorul poate organiza una sau mai multe ședințe, colective ori
individuale, de negociere cu creditorii, în prezența administratorului concordatar
propus de debitor.
Inițiativa negocierii poate aparține și unuia sau mai multor creditori,
precum și acționarilor sau asociaților debitorului care dețin controlul.
Perioada în care se desfășoară negocierile asupra proiectului de concordat
preventiv nu poate depăși 60 de zile calendaristice.
Asupra ofertei de concordat preventiv, cu eventualele amendamente
rezultate în urma negocierilor, creditorii votează, în principiu, prin corespondență.
Votul creditorilor se trimite prin mijloace de comunicare rapidă pe adresa
debitorului, în termen de maximum 60 de zile calendaristice calculate de la data
primirii ofertei de concordat preventiv. Votul favorabil necondiționat asupra
concordatului preventiv are valoare de acceptare a concordatului. Orice
condiționare a votului este considerată vot negativ.
În cazuri excepționale, administratorul concordatar poate convoca o
adunare a tuturor creditorilor.
Dacă în termenul prevăzut unul sau mai mulți creditori deținând cel puțin
10% din valoarea totală a creanțelor solicită convocarea adunării tuturor
creditorilor, administratorul concordatar este obligat să o convoace în termen de
maximum 5 zile de la data primirii cererii. Convocarea este transmisă creditorilor
prin mijloace de comunicare rapidă și care asigură confirmarea primirii acesteia.
Concordatul preventiv se consideră aprobat de creditori dacă sunt

întrunite voturile creditorilor care reprezintă cel puțin 75% din valoarea creanțelor
acceptate și necontestate.
Creditorii care, direct sau indirect, controlează, sunt controlați ori se află
sub control comun cu debitorul pot participa la ședință, dar pot vota cu privire la
concordat doar în cazul în care acesta le acordă mai puțin decât ar primi în cazul
falimentului.
După aprobarea concordatului de către creditori, administratorul
concordatar solicită judecătorului-sindic să omologheze concordatul preventiv.
Pentru omologare, judecătorul-sindic verifică îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiții:
a) valoarea creanțelor contestate și/sau în litigiu nu depășește 25% din masa
credală;
b) concordatul preventiv a fost aprobat de creditorii care reprezintă cel puțin 75%
din valoarea creanțelor acceptate și necontestate.
Judecătorul-sindic omologhează concordatul preventiv prin încheiere
pronunțată în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, după citarea și
95
ascultarea administratorului concordatar. Cererea de omologare a concordatului

preventiv poate fi respinsă exclusiv pentru motive de legalitate.
Concordatul preventiv, aprobat de creditori și omologat de judecătorul-
sindic prin încheiere, se comunică creditorilor, prin intermediul administratorului
concordatar, și se menționează în registrul în care este înregistrat debitorul.
De la data comunicării hotărârii de omologare a concordatului preventiv se
suspendă de drept urmăririle individuale ale creditorilor semnatari asupra
debitorului și curgerea prescripției dreptului de a cere executarea silită a creanțelor
acestora contra debitorului.
Curgerea dobânzilor, a penalităților și a oricăror altor cheltuieli aferente
creanțelor nu se suspendă față de creditorii semnatari, cu excepția situației în care
aceștia își exprimă expres, în scris, acordul în sens contrar, acord ce va fi
menționat în proiectul de concordat.
Dispunând omologarea, judecătorul-sindic suspendă toate procedurile de
executare silită.
La cererea administratorului concordatar, sub condiția acordării de

garanții creditorilor de către debitor, judecătorul-sindic poate impune creditorilor
nesemnatari ai concordatului preventiv un termen de maximum 18 luni de
amânare a scadenței creanței lor, perioadă în care nu vor curge dobânzi, penalități,
precum și orice alte cheltuieli aferente creanțelor. Prevederile referitoare la
amânarea scadenței creanței nu sunt aplicabile în privința contractelor financiare
calificate și a operațiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract
financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală.
Concordatul va fi opozabil creditorilor bugetari, cu condiția respectării
prevederilor legale cu privire la ajutorul de stat din legislația internă și europeană,
potrivit prevederilor art. 24 alin. (5)66.
În perioada concordatului preventiv omologat nu se poate deschide
procedura insolvenței față de debitor.
Orice creditor care obține un titlu executoriu asupra debitorului în cursul
procedurii poate formula cerere de aderare la concordat sau poate să își recupereze
creanța prin orice alte modalități prevăzute de lege.
Cererea de aderare se depune la administratorul concordatar, care o include
în tabelul creditorilor concordatari.
În cursul procedurii, debitorul își desfășoară activitatea în limitele afacerii
sale obișnuite, în condițiile concordatului preventiv, sub supravegherea
administratorului concordatar.
Măsurile cuprinse în concordatul preventiv, inclusiv modificările
creanțelor, profită și codebitorilor, fidejusorilor și terților garanți.
66 În cazul în care prin proiectul de concordat se propun reduceri ale creanțelor bugetare, este obligatorie
prezentarea rezultatelor testului creditorului privat.
96
3. Închiderea procedurii concordatului preventiv

Creditorii care au votat împotriva concordatului preventiv pot cere anularea
acestuia, în termen de 15 zile de la data omologării acestuia.
Când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul de a cere constatarea
nulității se prescrie în termen de 6 luni de la data omologării concordatului.
Judecătorul-sindic, la cererea reclamantului, poate dispune, pe cale de
ordonanță președințială, suspendarea concordatului preventiv.
În situația în care se constată încălcarea gravă de către debitor a

obligațiilor asumate prin concordatul preventiv, adunarea creditorilor
concordatari poate hotărî introducerea acțiunii în rezoluțiune a concordatului
preventiv. Asupra acestui aspect adunarea poate delibera chiar dacă nu a fost
înscris pe ordinea de zi. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași
condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor acceptate
și necontestate.
Reprezintă încălcare gravă a obligațiilor asumate de debitor prin
concordatul preventiv acțiuni precum: favorizarea unuia sau a mai multor
creditori în dauna celorlalți, ascunderea sau înstrăinarea de active în perioada
concordatului preventiv, efectuarea de plăți fără contraprestație sau în condiții
ruinătoare.
Dacă adunarea creditorilor concordatari a decis introducerea acțiunii în
rezoluțiune, procedura concordatului preventiv se suspendă de drept.
Prin hotărârea de admitere a acțiunii în rezoluțiune, judecătorul-sindic
acordă creditorilor daune-interese, potrivit dreptului comun.
Dacă procedura concordatului preventiv se finalizează cu succes, la

termenul prevăzut în contract sau anterior acestuia, după caz, judecătorul-sindic
va pronunța o încheiere prin care va constata realizarea obiectului concordatului
preventiv. În acest caz, modificările creanțelor prevăzute în concordatul preventiv
rămân definitive.
În cazul în care, în cursul derulării procedurii, înainte de expirarea
termenului de 24 de luni de la data omologării acestuia prin hotărâre executorie,
pentru satisfacerea creanțelor stabilite prin concordat, administratorul concordatar
apreciază că este imposibilă realizarea obiectivelor concordatului din motive
neimputabile debitorului, poate cere judecătorului-sindic constatarea nereușitei
concordatului preventiv și închiderea procedurii.
97
1. Cine sunt participanții în cadrul procedurii de concordat preventiv?

2. Definiți mandatul ad-hoc.
3. Care sunt atribuțiile mandatarului ad-hoc?
4. Enumerați atribuțiile administratorului concordatar.
3. Supravegherea îndeplinirii obligațiilor asumate de debitor în cadrul

concordatului preventiv se realizează de către:
a. președintele tribunalului investit cu cererea de deschidere a procedurii;
b. judecătorul-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia își are sediul
debitorul;
c. judecătorul-sindic de la tribunalul în circumscripția căruia își are sediul
creditorul concordatar;
d. administratorul concordatar desemnat de instanță.
2. Încheierea judecătorului-sindic de numire a administratorului concordatar

poate fi atacată:
a. în 15 zile de la pronunțare pentru cei prezenți;
b. în 7 zile de la pronunțare pentru cei prezenți;
c. în 7 zile de la comunicare pentru cei absenți;
d. în 48 de ore de la numirea administratorului concordatar.
3. Oferta de concordat trebuie elaborată:

a. de către debitor în 90 de zile de la deschiderea procedurii;
b. de către debitor și administratorul concordatar în 30 de zile de la numirea
administratorului;
c. de către debitor și administratorul concordatar în 90 de zile de la depunerea
cererii;
d. de către debitor și administratorul concordatar în 30 de zile de la depunerea
cererii de concordat preventiv.
4. Poate recurge la procedura de mandat ad-hoc:

a. debitorul aflat în stare de insolvență remediabilă;
98
b. debitorul aflat în stare de insolvență definitivă;

c. debitorul aflat în dificultate financiară care nu a mai beneficiat în cei trei ani
anteriori depunerii cererii de un alt mandat ad-hoc cea eșuat;
d. orice debitor comerciant, persoană fizică sau juridică, aflat în stare de dificultate
financiară.
VIII. RĂSPUNSURI CORECTE:

1. d.
2. b, c.
3. b.
4. d.
IX. TEME DE CASĂ
5. Considerații privind reglementarea procedurilor a în România și în alte state

membre.
6. Privire comparativă între mandatul ad-hoc și concordatul preventiv.
X. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

99
TEMA XI
STAREA DE INSOLVENŢĂ A COMERCIANTULUI ŞI PROCEDURA

EXECUTĂRII SILITE CONCURSUALE A DEBITORULUI COMERCIANT
- Definirea noțiunii de ”insolvență”

- Delimitarea insolvenței de starea de insolvabilitate
- Identificarea participanților în cadrul procedurilor de executare silită
concursuală.
- Înțelegerea și dobândirea cunoștințelor necesare delimitării

noțiunilor de ”insolvență” și ”insolvabilitate”;
100
- Cunoașterea definițiilor legale ale insolvenței, insolvenței

instituțiilor de credit și insolvenței societăților de
asigurare/reasigurare.

Normele dreptului comercial oferă pârghii care asigură protecție cu
precădere creditului și creditorilor față de debitori, tocmai pentru a favoriza
derularea rapidă a operațiunilor comerciale. Într-adevăr, pentru a asigura celeritate
operațiunilor comerciale, normele dreptului comercial diminuează protecția
partenerilor contractuali, considerând comercianții o categorie „profesională”
avizată asupra riscurilor specifice afacerilor comerciale.
În compensație, o bună parte a regulilor dreptului comercial impun mai
multă rigoare în executarea contractelor, protejând pe această cale dreptul
creditorilor de a li se face plata la termen.
Una dintre garanțiile sau mijloacele juridice eficiente care asigură protecția
creditului o reprezintă și dreptul de a cere declararea stării de insolvență temporară
și de a propune soluții de redresare financiară a debitorului, sau de a cere
declararea stării de insolvență definitivă și lichidarea judiciară patrimonială totală
a acestuia.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Insolvență;
- insolvabilitate.
Prin sintagma „procedura executării silite concursuale si colective”

trebuie să înțelegem procedura reorganizării judiciare și a lichidării judiciare
totale (proceduri distincte, aplicabile numai în cazul îndeplinirii cumulative a
condițiilor pe care urmează să le expunem mai jos).
Legea circumscrie sfera persoanelor sau a instituțiilor care

administrează procedura executării silite concursuale. Acestea sunt:
101
- tribunalul în a cărui rază de jurisdicție se află sediul comerciantului debitor

(în a cărui circumscripție debitorul și-a avut sediul social/profesional cel puțin 6
luni anterior datei sesizării instanței. Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o
secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea
procedurilor.
Sediul social/profesional al debitorului este cel cu care figurează acesta în
registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul
asociaților și fundațiilor. În cazul în care sediul a fost schimbat cu mai puțin de 6
luni anterior depunerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței, sediul
social/profesional al debitorului este cel cu care acesta figura la registrul
comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor
și fundațiilor înainte de schimbare. Tribunalul, legal învestit cu o cerere de
deschidere a procedurii insolvenței rămâne competent să soluționeze cauza,
indiferent de schimbările ulterioare de sediu al debitorului);
- judecătorul sindic desemnat de președintele tribunalului ;
- creditorii;
- administratorul judiciar;
- administratorul special;
- curtea de apel ca instanță de apel (hotărârile curții de apel sunt definitive).
În cazul în care procedura este deschisă față de o societate bancară sau față
de o altă societate cooperatistă de credit, o societate de servicii în investiții
financiare, ori o societate de asigurări, în procedură sunt implicate și Banca
Națională a României sau, după caz, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ori
Comisia de supraveghere a Asigurărilor.
● Insolvența debitorului.
Actele normative anterioare (Legea nr. 64/1995 și Legea nr. 99/1999 de
modificare a celei dintâi) nu au definit insolvența comercială, această sarcină
revenind doctrinei și jurisprudenței care au considerat în mod constant insolvența
sau încetarea de plăți ca desemnând lipsa de lichidități (sume de bani) necesare
achitării datoriilor.
În înțelesul art. 5 pct. 29 din actuala reglementare în materie,

respectiv Legea nr. 85/2014, insolvența reprezintă ” ... insolvența este acea stare
a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor
bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel:
a) insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de
la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă;
b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea
plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la
data scadenței”.
102
Actuala reglementare definește totodată insolvența instituțiilor de

credit, astfel că, potrivit pct. 30 ”...insolvența instituției de credit este acea stare
a instituției de credit aflate în una dintre următoarele situații:
a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilitățile bănești;
b) scăderea sub 2% a indicatorului de solvabilitate a instituției de credit;
c) retragerea autorizației de funcționare a instituției de credit, potrivit
prevederilor legale, ca urmare a imposibilității de redresare financiară a unei
instituții de credit.”
Mai mult, actul normativ reglementează și insolvența societăților

de asigurare/reasigurare. În acest sens, pct. 31 al aceluiași articol definește
insolvența societății de asigurare/reasigurare ca fiind ”..acea stare a societății
de asigurare/reasigurare caracterizată prin una dintre următoarele situații:
a) incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilitățile
bănești;
b) retragerea autorizației de funcționare a societății de
asigurare/reasigurare, ca urmare a imposibilității restabilirii, în cadrul procedurii
de redresare financiară, a respectării cerinței de capital de solvabilitate, sau ca
urmare a imposibilității restabilirii marjei de solvabilitate disponibile cel puțin la
limita minimă a marjei de solvabilitate;
c) retragerea autorizației în cazul asigurătorului rezidual rezultat din
procesul de rezoluție conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 246/2015 privind
redresarea și rezoluția asigurătorilor67.
Insolvența trebuie delimitată de conceptul de insolvabilitate. Câtă

vreme insolvabilitatea constă în acea stare patrimonială caracterizată printr-un
dezechilibru financiar, în sensul că pasivul (datoriile) este mai mare decât activul
patrimonial (drepturile și valoarea bunurilor din patrimoniu), insolvența, așa cum
am arătat mai devreme, înseamnă lipsa de lichidități pentru acoperirea datoriilor
certe, lichide și exigibile. Aceasta înseamnă că, deși se află în încetare de plăți,
debitorul, totuși, nu este insolvabil atâta timp cât deține în patrimoniu bunuri care
pot fi executate silit pentru a-și continua activitatea sau pentru a fi îndestulați
67 Autoritatea de Supraveghere Financiară, în calitatea sa de autoritate de rezoluție, este împuternicită să aplice
instrumentele de rezoluție asigurătorilor care îndeplinesc condițiile de declanşare a rezoluţiei.
Instrumentele de rezoluție sunt următoarele:
a) vânzarea activității și a portofoliului;
b) instituţia-punte;
c) separarea activelor.
Asigurătorul rezidual este cel căruia i se aplică unul dintre primele două instrumente, respectiv cel de la care au
fost transferate activele, drepturile sau obligaţiile, acesta urmând să fie lichidat, conform procedurii obișnuite de
lichidare.
103
creditorii. Într-o atare situație avem de a dace cu un debitor insolvent dar nu și

insolvabil.
Așadar, existența insolvenței nu presupune existența prealabilă sau
simultană a insolvabilității, prima fiind independentă de cea de-a doua, astfel că
insolvența există chiar dacă activul patrimonial depășește pasivul patrimonial68.
Este însă posibilă și situația inversă, așa cum s-a subliniat în doctrină69, când
debitorul, deși insolvabil, nu se află în stare de insolvență. O atare situație ce poate
apărea în practică se referă la cazul debitorului comerciant cu datorii mai mari
decât activul patrimonial, care însă nu se află în incapacitate de plată, întrucât
beneficiază de credite sau de termene de grație acordate de creditori.
De asemenea insolvența70 nu trebuie confundată cu refuzul de plată al debitorului,
fie că acesta este întemeiat (de pildă în cazul în care debitorul și-a executat
obligațiile și se pretinde o nouă plată, de această dată nedatorată, din partea lui,
ori în situația în care creanțele s-au prescris prin trecerea termenului sau a
intervenit compensația, ca mod de stingere a obligațiilor reciproce, etc.) sau nu
(este, de pildă, neîntemeiat refuzul de plată atunci când debitorul, deși dispune de
lichidități, cu rea credință nu-și achită datoriile).
1. Definiți insolvența instituției de credit.

2. Enumerați sfera persoanelor sau a instituțiilor care administrează procedura
executării silite concursuale.
1. Insolvența este prezumată atunci când:

a. se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile
angajate;
b. debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor;
c. debitorul, după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor;
68 I. Adam, C. N. Savu, op. cit., p. 36.

69
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept Comercial. Curs universitar, Ediția 3, Editura All Beck, București,
2004, p. 285; I. Adam, C. N. Savu, op. cit., p. 36.
70 P. Michel Le Corre în op. cit., p. 281, vorbeşte despre elemente care pot constitui indicii ale stării de insolvenţă.
Astfel sunt, de pildă, existenţa unor proteste de plată sau respingerea cecurilor pentru absența provizionului.
104
d. debitorul, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor,

prezumția este relativă.
2. Debitorul comerciant se află în insolvență iremediabilă atunci când:

a. debitorul și-a executat obligațiile și se pretinde o nouă plată de către creditor
pentru aceeași obligație;
b. a intervenit compensația, ca mod de stingere a obligațiilor reciproce;
c. debitorul refuză să își achite datoriile;
d. creditorul refuză să primească plata, deși obligația depășește valoarea-prag
stabilită de lege;
e. pasivul patrimonial al debitorului depășește activul patrimonial.
1. a.
2. -.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Insolvență și insolvabilitate – aspecte comparative între cele două instituții

juridice.
2. Starea de insolvență a comercianților – noțiune și definiție.

105
TEMA XII.
CONDIŢIILE DECLANŞĂRII ŞI FAZELE PROCEDURII EXECUTĂRII

SILITE CONCURSUALE A COMERCIANTULUI
- Prezentarea și explicarea condițiilor necesare declanșării procedurii

reorganizării judiciare și a lichidării judiciare totale
- Explicarea noțiunilor ”procedură generală” și ”procedură
simplificată”.

106
- Înțelegerea și însușirea dispozițiilor legale privind condițiile

necesare declanșării procedurilor de executare silită concursuală prin
reorganizare judiciară sau lichidare judiciară totală;
- Cunoașterea categoriilor de creditori care se pot înscrie la masa
credală;

În cazul în care nu există suficiente lichidități în patrimoniul debitorului
pentru acoperirea creanțelor certe, lichide și exigibile, acesta poate fi supus fie
procedurii reorganizării judiciare, fie procedurii de declarare în faliment.
În vederea deschiderii uneia sau alteia dintre proceduri, judecătorul-sindic
este mai întâi chemat să verifice, în cadrul unei acțiuni de drept comun,
îndeplinirea cumulativă, de către debitor, a condițiilor necesare deschiderii
procedurilor de executare silită concursuală.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Procedură generală;
- Procedură simplificată;
- Tabel preliminar de creanțe;
- Tabel definitiv de creanțe;
- Tabel suplimentar de creanțe;
- Tabel definitiv consolidat.
Condițiile de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii (de

reorganizare judiciară, respectiv de lichidare judiciară totală)sunt următoarele :
- existența unei creanțe comerciale, fiscale sau salariale ;
- creanța să fie certă lichidă și exigibilă ;
- cuantumul minim al creanței să fie de 40.000 lei (RON), iar pentru
salariați, de 6 salarii medii brute pe economie/salariat ;
107
- debitorul să aibă calitatea de comerciant sau face parte din

categoriile enumerate la art. 3 din lege ;
- lipsa de lichidități din activul patrimonial al debitorului (sau acesta
să se afle în stare de insolvență) temporară – pentru reorganizare
judiciara – si definitivă sau iremediabilă – pentru lichidare
judiciară totală.
Conform art. 38 procedura generală se aplică debitorilor prevăzuți la art. 3,
cu excepția celor cărora li se aplică procedura simplificată.
Rezultă așadar că procedura generală se aplică profesioniștilor, astfel cum
sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepția celor care exercită
profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale
în ceea ce privește regimul insolvenței lor.
De asemenea, procedura generală se aplică și regiilor autonome.
Pe de altă parte, procedura simplificată prevăzută de prezentul

capitol se aplică debitorilor aflați în stare de insolvență care se încadrează în una
dintre următoarele categorii:
a) profesioniști persoane fizice supuse obligației de înregistrare în registrul
comerțului, cu excepția celor care exercită profesii liberale;
b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale;
c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) și îndeplinesc una
dintre următoarele condiții:
1. nu dețin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul
comerțului;
d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării
cererii introductive, chiar dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deși
numit, mențiunea privitoare la numirea sa nu a fost înscrisă în registrul
comerțului;
e) debitori care și-au declarat prin cererea introductivă intenția de intrare în
faliment;
f) orice persoană care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a
obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este
înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi față de
aceste persoane nu exclude sancțiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau
înregistrării respectivei persoane.
În primul rând trebuie precizat faptul că „procedura generală” este

una și aceeași cu procedura reorganizării judiciare, iar „procedura
108
simplificată” este de fapt procedura lichidării judiciare totale sau aplicabilă

în caz de faliment.
Utilizarea acestor denumiri nu prezintă interes practic, iar conceptele sunt
contrazise de toate celelalte dispoziții ale legii care, în funcție de felul procedurii
– reorganizare judiciară sau faliment – cu care debitorul, sau după caz, creditorul
l-a învestit pe judecătorul sindic prin cererea înaintată tribunalului, descriu fazele
și „pașii” specifici ce trebuie urmați și operațiunile ce trebuie îndeplinite.
Sintagmele procedură generală și procedură simplificată sunt utilizate de
o parte a doctrinei franceze, dar numai pentru a distinge între procedura de
reorganizare judiciară (caracterizată de numărul mare de participanți, de puterile
importante deținute de ministerul public și de reglementările greoaie și formaliste
aplicabile acesteia) și procedura de lichidare judiciară (lipsită de unele din
complicațiile enunțate), supusă unei reglementări mult simplificate71.
Nu pot fi declarați în faliment, în condițiile Legii nr. 85/2014, și nu pot
participa ca subiecte în cadrul procedurii de concordat preventiv:
- persoanele juridice de drept public;
- agricultorii;
- artizanii;
- societățile civile sau „simple”(le societa semplici);
- asocierile în participațiune.
Prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii

executării silite concursuale (insolvenței) se înțelege creditorul a cărui creanță
asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60
de zile. Prin creanță certă, în sensul prezentei legi, se înțelege acea creanță a cărei
existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice,
emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita
deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea
datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăși suma
prevăzută valoarea-prag (40 000 lei).
Pe de altă parte, creditorul îndreptățit să participe la procedura

aplicabilă în caz de insolvență este acel titular al unui drept de creanță asupra
averii debitorului, care a înregistrat o cerere de înscriere a creanței, în urma
admiterii căreia acesta dobândește drepturile și obligațiile reglementate de
71Pentru mai multe informații se poate consulta: G. Ripert, R. Roblot par Ph. Delbecque et M. Germain, Traite de
Droit commercial, L.G.D.J., Paris, 1996, p. 958-1320. Autorii francezi, au intitulat Titlul III Organizarea
procedurii, susţinând că prin art. 3-136 din Legea din 1985, procedurile redresării și lichidării judiciare sunt
reglementate ca un trunchi comun, după care, art. 137-147 sunt dedicate procedurii lichidării judiciare care apare
ca o ramură a trunchiului. În opinia autorilor, această concepţie de reglementare fost denumită „Régime général et
régime simplifié du redressement judiciaire”, (Regimul general și regimul simplificat de redresare judiciară), fără
ca prin aceasta să fie create noi proceduri faţă de cele două reglementate și prin legea franceză.
109
prezenta lege pentru fiecare stadiu al procedurii. Calitatea de creditor încetează ca

urmare a neînscrierii sau a înlăturării din tabelele creditorilor întocmite succesiv
în procedură, precum și prin închiderea procedurii; au calitatea de creditor, fără a
depune personal declarațiile de creanță, salariații debitorului.
Toți creditorii înscriși în tabelul preliminar de creanțe alcătuiesc adunarea
creditorilor.
Pentru înscrierea în tabelul definitiv de creanțe și dobândirea, pe această
cale, a calității de participant la procedura reorganizării judiciare, creanțele
invocate împotriva debitorului trebuie verificate de către administratorul judiciar
prin prisma actelor contabile doveditoare emise de fiecare creditor și cu evidențele
contabile ale debitoarei, conform modalităților de control specifice organizării și
ținerii evidenței contabile, obligație impusă persoanelor fizice și juridice arătate
de Legea nr. 82/1991.
Tabelul preliminar de creanțe cuprinde toate creanțele scadente

sau nescadente, sub condiție sau în litigiu, născute înainte de data deschiderii
procedurii, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării acestora.
În tabel vor fi menționate atât suma solicitată de către creditor, cât și suma
acceptată și rangul de prioritate, iar în situația creditorului aflat în procedura
insolvenței se va arăta și administratorul judiciar/lichidatorul judiciar desemnat.
În cazul procedurii simplificate, în acest tabel se vor înregistra și creanțele născute
după deschiderea procedurii și până la momentul intrării în faliment.
Prin tabel definitiv de creanțe este tabelul care cuprinde toate

creanțele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii, acceptate în
tabelul preliminar și împotriva cărora nu s-au formulat contestații, precum și
creanțele admise în urma soluționării contestațiilor sau cele admise provizoriu de
către judecătorul-sindic. În cazul procedurii simplificate, tabelul definitiv de
creanțe cuprinde, pe lângă creanțele născute anterior deschiderii procedurii, și
creanțele născute în perioada de observație, ce au fost admise la masa credală. În
acest tabel se arată suma solicitată, suma admisă și rangul de prioritate al creanței.
Tabelul suplimentar cuprinde toate creanțele născute după data

deschiderii procedurii generale și până la data începerii procedurii falimentului,
acceptate de către lichidatorul judiciar în urma verificării acestora. În tabel vor fi
menționate atât suma solicitată de către creditor, cât și suma acceptată și rangul
de preferință.
Tabelul definitiv consolidat cuprinde totalitatea creanțelor care

figurează ca admise în tabelul definitiv de creanțe și cele din tabelul suplimentar
110
necontestate, precum și cele rezultate în urma soluționării contestațiilor la tabelul

suplimentar. În situația în care s-a dispus intrarea în faliment după confirmarea
unui plan de reorganizare, tabelul definitiv consolidat va cuprinde: totalitatea
creanțelor ce figurează ca admise în tabelul definitiv de creanțe, cele din tabelul
suplimentar necontestate, cele rezultate în urma soluționării contestațiilor la
tabelul suplimentar, din care se vor deduce sumele achitate pe parcursul derulării
planului de reorganizare
În cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței formulate de creditor,
la cererea debitorului, formulată În termen de 10 zile de la primirea cererii,
judecătorul-sindic poate dispune, prin încheiere, în sarcina creditorului
consemnarea la o bancă a unei cauțiuni de până la 10% din valoarea creanței, dar
nu mai mult de 40.000 lei. Cauțiunea va fi consemnată în termen de 5 zile de la
comunicarea măsurii, sub sancțiunea respingerii cererii de deschidere a
procedurii.
1. Ce se înțelege prin tabel preliminar de creanțe?

2. Explicați diferența între tabelul definitiv și tabelul definitiv consolidat.
3. Care sunt condițiile necesare declanșării procedurii lichidării judiciare totale?
4. Care sunt categoriile de persoane care pot fi supuse unei proceduri simplificate?
1. Prin procedura reorganizării judiciare se înțelege:

a. procedura de declarare în faliment;
b. procedura lichidării judiciare totale;
c. procedura generală;
d. procedura simplificată.
2. În cadrul procedurii reorganizării judiciare activează:

a. Administratorul judiciar
b. Actuarul;
c. Lichidatorul judiciar;
d. Executorul judecătoresc
111
3. Cuantumul minim al creanței pentru declanșarea procedurii lichidării judiciare

totale este:
a. 4.500 RON;
b. 45.000 RON;
c. 450 RON;
d. 40.000 RON.
1. c.
2. a.
3. d.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Procedura generală și procedura simplificată – privire comparativă a celor

două tipuri de proceduri de executare silită concursuală.
2. Condițiile necesare declanșării procedurii reorganizării judiciare.

112
TEMA XIII.
PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ CONCURSUALĂ PRIN

REORGANIZARE JUDICIARĂ (PROCEDURA GENERALĂ)
- Definirea procedurii reorganizării Judiciare și indicarea scopului

acestei proceduri;
- Prezentarea categoriilor de persoane care pot solicita deschiderea
procedurii, în condițiile Legii nr. 85/2014;
- Prezentarea efectelor juridice ale deschiderii procedurii generale.
- Înțelegerea și însușirea definiției dată de legiuitor procedurii de

executare silită concursuală prin reorganizare judiciară;
- Cunoașterea categoriilor de persoane care pot solicita deschiderea
procedurii, în condițiile Legii nr. 85/2014;
113
- Cunoașterea și însușirea dispozițiilor legale ce reglementează

efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.

Procedura reorganizării judiciare se aplică debitorului comerciant aflat în
stare de insolvență temporară, adică în imposibilitatea achitării creanțelor sau
obligațiilor bănești datorită lipsei de lichidități.
Aceste obligații bănești izvorăsc, de regulă, din contracte (cum ar fi, spre
exemplu, vânzare-cumpărare, executarea de lucrări, prestarea de servicii, când se
pune problema plății prețului sau a tarifului, sau contractul de împrumut, când se
pune problema restituirii sumei de bani împrumutate, etc.). De asemenea,
obligațiile ce au ca obiect sume de bani pot izvorî și din fapte juridice stricto
senso, fie licite (respectiv gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără
just temei), fie din delicte sau cvasidelicte.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Reorganizare judiciară;
- Restructurare operațională;
- BNR;
- ASF.
● Procedura reorganizării judiciare
Procedura „reorganizării judiciare” este definită prin dispozițiile

Legii nr. 85/2014, art. 5 pct. 54. ca fiind ”procedura ce se aplică debitorului în
insolvență, persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform
programului de plată a creanțelor. Procedura de reorganizare presupune
întocmirea, aprobarea, confirmarea, implementarea și respectarea unui plan,
numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau
separat:
a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
c) restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totală a activului din
averea debitorului.”
114
Cu privire la definiția dată de legiuitor se impun, în primul rând, critici

care evidențiază reglementarea discriminatorie a comercianților, în condițiile în
care, nu există nicio rațiune ca micii comercianți să fie decăzuți din dreptul de a-
și conserva exercițiul profesiei și de a-și continua activitatea conform unui plan
de redresare financiară.
Definiția este deficitară și pentru că nu surprinde esența acestei proceduri,
de continuare a activității debitorului și de plată a datoriilor către creditorii
acestuia, conform planului de redresare financiară aprobat de adunarea
creditorilor și omologat de judecătorul sindic.
● Persoanele îndreptățite să solicite deschiderea procedurii reorganizării

judiciare sau, după caz, lichidării judiciare
Cererea de declanșare a uneia sau alteia din proceduri (reorganizare sau
lichidare totala) se adresează tribunalului care verifica daca sunt îndeplinite toate
condițiile în vederea deschiderii procedurii cu care a fost investit. În caz afirmativ,
judecătorul sindic dispune deschiderea procedurii reorganizării judiciare sau a
lichidării judiciare totale.
Cererea de deschidere a procedurii redresării poate fi introdusă la tribunal,
de către debitor sau de către creditori, precum si de orice alte persoane sau
instituții prevăzute expres de lege.
Instituțiile la care face referire legiuitorul sunt Banca Națională a

României atunci când se solicită deschiderea procedurii față de o societate bancară
sau față de o altă societate cooperatistă de credit, respectiv Autoritatea de
Supraveghere Financiară când se solicită deschiderea procedurii față de o
societate în investiții financiare, ori în cazul unei societăți de asigurări.
Potrivit art. 66 alin.1, debitorul aflat în stare de insolvență temporară este
obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor legii, în
termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență. Dacă la data
expirării termenului debitorul este angrenat, cu bună-credință, în negocieri
extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligația de a adresa
tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de 5
zile de la eșuarea negocierilor.
Debitorul poate solicita deschiderea procedurii doar dacă îndeplinește
condițiile enumerate și, în același timp, nu se află în nici una din situațiile în care
legea nu îi permite acest lucru.
Ne referim la ipoteza în care debitorul a mai fost supus unei reorganizări în
ultimii 5 ani, caz în care nu mai poate formula cerere de deschiere a aceleiași
proceduri. De asemenea, nu va putea cere deschiderea procedurii nici debitorul
care a fost condamnat definitiv pentru falsificare sau pentru infracțiuni prevăzute
115
în Legea nr. 21/1996 sau ai cărui administratori, directori și/sau asociați72 au fost
condamnați definitiv pentru: bancrută frauduloasă, gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, infracțiuni de fals ori
infracțiuni prevăzute în Legea nr. 21/1996, în ultimii 5 ani anteriori deschiderii
procedurii.
Creditorul nu poate declanșa procedura decât pentru creanțe certe, lichide

și exigibile. Caracterul cert al creanței vizează atât existența acesteia, cât și
cuantumul său, iar caracterul lichid al creanței presupune că întinderea acesteia,
având ca obiect o sumă de bani, să fie determinată sau determinabilă. În plus,
creanța trebuie să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadență. Faptul că debitorul
acceptă să facă plăți în baza pretențiilor invocate de creditor nu substituie cerința
dovedirii calităților pe care creanța trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ
In cadrul procedurii reorganizării judiciare activează

administratorul judiciar (desemnat de judecătorul sindic), administratorul special
(desemnat de creditorii înscriși la masa credala), se întocmește un plan de
redresare ce trebuie confirmat si pus in aplicare. Dacă planul de reorganizare nu
duce la redresarea debitorului, sau dacă a expirat termenul prevăzut pentru
reorganizarea acestuia, se va dispune convertirea procedurii reorganizării in
lichidare judiciară totală.
Tot procedura lichidării judiciare totale se deschide (fără a se mai trece prin
reorganizare judiciara) în ipoteza în care acest lucru se solicită de către debitorul
aflat in insolventa definitiva sau de către creditorii care fac dovada îndeplinirii
tuturor condițiilor cerute de lege.
Lichidarea judiciara totala presupune numirea unui lichidator care

inventariază și sigilează toate bunurile debitorului, după care trece la lichidarea
patrimonială activă și pasivă a acestuia, culminând cu dispariția persoanei
debitorului, urmare a declarării sale în faliment și a finalizării ultimului act de
lichidare.
● Efectele deschiderii procedurii
72 Considerăm dispozițiile ca fiind contrare principiului caracterului personal al răspunderii penale, statuat prin
prevederile art. 2 C. penal din care rezultă faptul că pedepsele se aplică infractorilor, în măsura în care nu există
dubii cu privire la faptul că debitorul – societate comercială – este subiect distinct de drepturi și obligaţii, este
persoană juridică distinctă de administratorii, directorii și/sau asociaţii cu care se află în raporturi juridice specifice
și, cu atât mai mult cu cât, răspunderea penală a persoanelor juridice, introdusă prin Legea nr. 278/2006, este
reglementată prin dispozițiile art. 191 C. penal. Or, ni se pare injust ca debitorul - societate comercială-, câtă vreme
nu a suferit nici o condamnare pentru infracțiunile enumerate, să suporte consecințele unor fapte pentru care au
fost condamnate alte persoane, chiar dacă acestea ar avea anumite legături cu societatea.
În acest sens, de lege ferenda se impune înlăturarea tezei ultime din alin. 4 al art. 9.
116
- De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile

judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea
creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale;
- Debitorul are obligația de a pune la dispoziția administratorului judiciar
sau, după caz, lichidatorului toate informațiile cerute de acesta, precum și toate
informațiile apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, precum și
lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale făcute de el în cele 120 de zile
anterioare deschiderii procedurii;
- orice furnizor de servicii (electricitate, gaze naturale, apă, servicii
telefonice, etc.) nu are dreptul să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un
astfel de serviciu către debitor, în perioada de observație73 și în perioada de
reorganizare, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit
legii;
- Deschiderea procedurii (nu cererea de deschidere a procedurii) suspendă
cursul prescripției pentru acțiunile în realizarea creanțelor contra debitorului,
urmând a se relua după epuizarea împrejurării ce a condus la suspendare74, în
calculul prescripției neintrând perioada de suspendare75. Aceasta înseamnă că
prescripția va reîncepe să curgă imediat după închiderea procedurii (în cazul
implementării cu succes a planului de reorganizare ori ca urmare a neînscrierii
nici unui creditor la masa credală) sau după desființarea hotărârii de deschidere a
procedurii în recurs.
- După deschiderea procedurii reorganizării judiciare, legea interzice
administratorilor debitorilor, persoane juridice, sub sancțiunea nulității, să
înstrăineze, fără acordul judecătorului sindic, acțiunile ori părțile sociale sau de
interes deținute de debitorul supus acestei proceduri;
- Odată rămasă irevocabilă hotărârea de deschidere a procedurii, toate actele
și corespondența emise de către debitor, administratorul judiciar vor cuprinde, în
mod obligatoriu și cu caractere vizibile, în limbile română, engleză și franceză,
mențiunea „în insolvență”, „in insolvency”, „en procedure collective”;
- după intrarea în procedura reorganizării judiciare, actele și corespondența
debitorului vor purta mențiunea „în reorganizare judiciară”, „in judicial
reorganization”, „en redressement”;
- Deschiderea procedurii redresării judiciare își extinde efectele și asupra
dreptului de administrare al debitorului. Astfel, debitorul pierde dreptul de a-și
conduce activitatea, de a-și administra bunurile și de a dispune de acestea, dacă:
nu și-a declarat intenția de reorganizare în termenul prevăzut de lege ori, a
73 Perioada de observație este definită la art. 1 pct. 13.
74 Potrivit lui O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Ediția a VII-a, Editura Rosetti, București, 2005, p. 249,
„..prin suspendare prescripția nu curge cât timp durează împiedicarea, dar îşi reia cursul la încetarea
împiedicării, iar la stabilirea momentului împlinirii termenului se ţine seama și de termenul scurs înainte de ivirea
împiedicării”.
75 Cursul prescripției se suspendă, nu se întrerupe. Pentru detalii privind cauzele de întrerupere a prescripției
prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a se vedea: O. Ungureanu, op. cit., p. 251.
117
contestat că ar fi în stare de insolvență (ridicarea totală sau parțială a dreptului de

administrare76 se dispune de către judecătorul delegat, odată cu desemnarea unui
administrator judiciar).
- Debitorul aflat în procedura insolvenței nu poate fi împiedicat să participe
la licitații publice pentru motivul deschiderii procedurii
X. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE
1. Enumerați efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.

2. Cererea de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară poate fi introdusă
de ............................
3. În cadrul procedurii de reorganizare judiciară activează administratorul ............
desemnat de către instanță.
XI. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE
1. Convertirea procedurii reorganizării judiciare în lichidare judiciară totală

se dispune atunci când:
a. planul de reorganizare a reușit, iar situația financiară a debitorului s-a redresat;
b. planul de reorganizare a eșuat;
c. termenul prevăzut pentru reorganizarea debitorului a expirat, iar reorganizarea
nu și-a atins scopul;
d. oricând, la solicitarea creditorilor ce dețin creanțe certe, lichide și exigibile.
2. Nu poate formula cerere de deschidere a procedurii reorganizării judiciare:

a. debitorul care a mai fost supus unei reorganizări în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii;
b. debitorul care a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de fals în ultimii 5
ani anteriori deschiderii procedurii;
c. debitorul care a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de înșelăciune în
ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii;
d. debitorul care a mai solicitat deschiderea procedurii în ultimii 5 ani anteriori
deschiderii procedurii, fără a i se admite cererea.
76
Aceeaşi soluţie era consacrată și prin prevederile art. 717 Codului comercial (în prezent abrogate) potrivit cărora:
„Sentinţa declarativă de faliment ridică de drept falitului, din ziua pronunțării sale, administraţiunea bunurilor sale
chiar și a acelora pe care le-a dobândit în timpul falimentului.”
118
1. b, c.
2. a, b, c.
XII. TEME DE CASĂ
1. Efectele juridice ale deschiderii procedurii reorganizării judiciare.
XIII. BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

119
TEMA XIV
PROCEDURA DE EXECUTARE SILITĂ CONCURSUALĂ PRIN

LICHIDARE JUDICIARA TOTALĂ (PROCEDURA SIMPLIFICATĂ).
INSOLVENȚA GRUPULUI DE SOCIETĂȚI
FALIMENTUL SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE/REASIGURARE
FALIMENTUL INSTITUȚIILOR DE CREDIT
- Definirea procedurii de declarare în faliment;

- Prezentarea succintă a dispozițiilor legale privind falimentul
instituțiilor de credit, societăților de asigurare/reasigurare, grupurilor
de societăți
- Înțelegerea particularităților procedurii lichidării judiciare totale;

- Înțelegerea rolurilor BNR, ASF, în cadrul procedurilor de declarare
în faliment a societăților comerciale cu obiect specific de activitate .

Deși ambele sunt proceduri de executare silită concursuală, spre deosebire
de procedura reorganizării judiciare, procedura lichidării judiciare totale77 se
aplică debitorului comerciant aflat în stare de insolvență definitivă, adică în
77
Potrivit lui Prades Cutillas D., La fase de liquidación. Responsabilidad de administradores y liquidadores de la
sociedad, Editura Dykinson, Madrid, 2004, p. 227-255, „Lichidarea judiciară pune punct procedurii concursuale
și trebuie înțeleasă drept soluţia finală pentru obţinerea satisfacerii creanțelor…”.
120
imposibilitatea achitării creanțelor sau obligațiilor bănești datorită lipsei de

lichidități.
În funcție de obiectul de activitate al societății, regulile aplicabile diferă,
după cum facem referire la domeniul bancar, al asigurărilor, sau la grupurile de
societăți.
IV. CUVINTE-CHEIE:
- Faliment;
- Lichidare judiciară totală;
- Lichidator.

Delimitarea procedurii reorganizării judiciare de procedura lichidării judiciare
totale
Deși ambele sunt proceduri de executare silită concursuală, spre deosebire

de procedura reorganizării judiciare, procedura lichidării judiciare totale78 se
aplică debitorului comerciant aflat în stare de insolvență definitivă, adică în
imposibilitatea achitării creanțelor sau obligațiilor bănești datorită lipsei de
lichidități.
Conform art. 5 pct. 45 „procedura falimentului este procedura de

insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în
vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de
radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat”.
În primul rând învederăm că, deși a intrat ca atare în conștiința publică, este
incorectă utilizarea în lege a sintagmei procedura falimentului79, iar definiția dată
de noua lege procedurii falimentului este eronată sub dublu aspect.
78 Potrivit lui Prades Cutillas D., La fase de liquidación. Responsabilidad de administradores y liquidadores de la
sociedad, Editura Dykinson, Madrid, 2004, p. 227-255, „Lichidarea judiciară pune punct procedurii concursuale
și trebuie înțeleasă drept soluţia finală pentru obţinerea satisfacerii creanțelor…”.
79 Cu toate acestea, sintagma este preluată și utilizată ca atare de o serie de autori din doctrina juridică, precum:
St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca , în Noua lege a insolvenţei, Legea nr. 85/2006, Comentarii pe articole,
Editura Hamangiu, București, 2006; I. Adam, C. N. Savu, în Legea procedurii insolvenţei, Comentarii și explicaţii,
Editura C. H. Beck, București, 2006; V. Pătulea, C. Turianu, în Curs de drept comercial român, Ediția a II-a,
Editura All Beck, București, 2000; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, în Drept comercial, Curs universitar, Ediția
3, Editura All Beck, București 2004 ş.a. În opinia acestora din urmă, prin revenirea la conceptul de faliment (după
ce s-a renunţat la cel de „lichidare judiciară”), legiuitorul „.. a dorit să sublinieze caracterul sancţionator al
procedurii aplicabilă acelor comercianţi care au înşelat buna-credință a partenerilor de afaceri și a creditorilor în
general”(op. cit., p. 278).
121
Utilizarea sintagmei nu este corectă, dacă avem în vedere că falimentul este

starea patrimonială, de incapacitate definitivă și iremediabilă de plată a datoriilor
exigibile, din lipsă de lichidități disponibile80.
Dacă s-ar aprecia că este necesară definirea procedurii falimentului ar fi
fost corect și riguros științific ca legiuitorul să țină seama de faptul că, în cazul
declarării debitorului în faliment, se deschide procedura lichidării totale81 a
activului patrimonial al debitorului, urmând ca fondurile obținute din valorificarea
acelor bunuri să fie repartizate între creditori, în funcție de preferința creanțelor și
de ordinea de distribuire stabilite prin lege82.
Procedura reorganizării judiciare trebuie înțeleasă ca o procedură distinctă
de procedura lichidării judiciare totale (sau așa-numita „procedură simplificată”),
deosebindu-se de aceasta din urmă și prin scopul urmărit în momentul declanșării
ei. Astfel, în vreme ce procedura reorganizării judiciare urmărește redresarea
debitorului concomitent cu plata datoriilor certe, lichide și exigibile ale acestuia,
procedura lichidării judiciare totale se declanșează în momentul în care starea de
80 Cu alte cuvinte nu există sinonimie între starea de fapt și procedură, fapt ignorat însă de legiuitor.
81 În acest sens doctrina juridică franceză utilizează sintagma „lichidare judiciară”, respectiv „procedura colectivă
a lichidării judiciare”, iar nu „procedura falimentului”(G. Ripert, R. Roblot, Traite de Droit Commercial, Tome
2, 15e Edition par P. Delebecque et M. Germain, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1996, p. 882;
A. Jauffret, Droit Commercial, 21e Edition par J. Mestre, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1993,
p. 689; P. Didier, P. Didier, Droit Commercial, Tome I, introduction generale, L `entreprise commerciale, Editura
Economica, 2005, Paris, p. 697; D. Vidal, Droit des societes, 5 e edition, Librairie Générale de Droit et
Jurisprudence, Paris, 2006, p. 170; D. Vidal, Droit des procedures collectives, Editura Gualino, Paris, 2006, p. 9).
În schimb, tot pentru a desemna procedura lichidării judiciare totale, în literatura italiană de specialitate
(A. Fiale A. Fiale, Diritto Fallimentare, XIV Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 209; A. Fiale,
Diritto Commerciale, XVII Edizione, Edizioni Giuridiche Simone, Napoli, 2006, p. 899; Compendio di diritto
commerciale, IX Edizione, Edizioni Simone, Napoli, 2006, p. 499), se foloseşte sintagma „ procedură
falimentară” (la procedura fallimentare), criticabilă însă, întrucât lasă impresia reglementării unei proceduri ce ar
avea drept finalitate crearea unei stări falimentare.
82 Stanciu D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, în op. cit., p. 287, defineşte falimentul ca fiind: “…dizolvarea
și lichidarea, în cazul persoanelor juridice, sau numai lichidarea averii, în cazul persoanelor fizice…Procedura
falimentului constă într-un ansamblu de operaţiuni și acte juridice care privesc: hotărârea de intrare în faliment;
stabilirea masei active; lichidarea bunurilor debitorului; distribuirea lichidităţilor; închiderea procedurii.”.
Într-o altă definiţie falimentul reprezintă totalitatea normelor de drept substanţial și de drept procesual
prin care se organizează apărarea în comun a creditorilor unui comerciant în încetare de plăți, în scopul de a lichida
patrimoniul acestuia și de a repartiza între ei ceea ce va rezulta, până la concurența creanțelor lor - I. N. Finţescu,
Drept comercial român, vol. III. Falimentul, Editura Al. Th. Doicescu, București, 1930, p.13.
Potrivit lui I. Turcu ( Falimentul. Actuala procedură. Tratat, ediția a V-a, Editura Lumina Lex, București,
2005, p. 19) „..procedura falimentului este o procedură colectivă și egalitară pentru că reprezintă o apărare
comună a intereselor creditorilor și realizează acoperirea tuturor creanțelor, direct proporţional cu ponderea pe
care fiecare creanţă o are asupra patrimoniului debitorului”, iar S. Angheni, M. Volonciu și C. Stoica în op. cit.,
p. 278, definesc „ falimentul” pornind de la cele două sensuri ale termenului: „..etimologic termenul „faliment”
îşi are originea în cuvântul latin „fallere”, care înseamnă a nu reuşi, a greşi sau chiar a înşela în afaceri;
conceptual, falimentul este o procedură de executare silită colectivă, de care beneficiază creditorii debitorului
falit, chiar dacă procedura este pornită numai de unii dintre ei”.
Doctrina juridică italiană (A. Fiale, op. cit., p. 13; A. Fiale, op. cit.,p. 849) defineşte falimentul ca fiind
„..starea patrimonială a unui subiect care nu mai are capacitatea obiectivă de a face faţă punctual propriilor
obligaţii”.
122
insolvență a debitorului este iremediabilă, singurul scop83 urmărit fiind acela de a

lichida întregul activ patrimonial al debitorului pentru acoperirea pasivului.
Așadar, deschiderea procedurii lichidării judiciare totale exclude posibilitatea
redresării și continuării activității debitorului, fapt specific reorganizării judiciare.
O deosebire importantă vizează și persoanele implicate în cele două

proceduri de executare silită concursuală. Astfel, în cadrul procedurii lichidării
judiciare totale nu mai regăsim administratorul judiciar și administratorul special
– prezenți în procedura de reorganizare judiciară -, ci intervine lichidatorul
judiciar84, ale cărui principale atribuții sunt stabilite prin dispozițiile art. 64 lit. a-
l din Legea nr. 85/201485.
83 A se vedea în același sens: St. D. Cărpenaru, , V. Nemeş, M. A. Hotca, op. cit., p. 287; I. Adam, C. N. Savu,
op. cit., p. 652. Autorii disting între „..scopul mediat al procedurii falimentului..” care este „..chiar scopul legii -
acoperirea pasivului debitorului..”, respectiv „..reglementarea unei proceduri pentru plata pasivului debitorului
insolvent..” și scopul imediat ce „..constă în lichidarea tuturor bunurilor din averea debitorului și acoperirea
creanțelor creditorilor..”.
84 Lichidatorul nu activează în cadrul procedurii de reorganizare judiciară (denumită impropriu procedură
generală).
Numai dacă procedura reorganizării judiciare eşuează și se converteşte în procedura lichidării judiciare
trebuie numit un lichidator care poate fi administratorul legal sau cel desemnat de judecătorul sindic
(administratorul judiciar), ori o altă persoană ce are calitatea de practician în lichidare.
Prin urmare, legea ar trebui să enunţe că lichidatorul este mandatarul judiciar însărcinat cu îndeplinirea
tuturor operaţiunilor necesare aplicării procedurii lichidării judiciare a comerciantului debitor, persoană fizică sau
juridică, având ca scop, realizarea activului patrimonial și stingerea pasivului. Dacă în calitatea de lichidator, este
desemnată o persoană juridică, de lege ferenda se impune instituirea obligaţiei de a fi nominalizată persoana
fizică ce o reprezintă și care este responsabilă pentru aplicarea procedurii lichidării judiciare a debitorului.
85 Principalele atribuții ale lichidatorului constau în:
a) examinarea activității debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu situația de
fapt și întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă și a existenţei premiselor angajării răspunderii și supunerea acelui raport
judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea
lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul;
b) conducerea activității debitorului;
c) introducerea de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor, precum și a unor transferuri cu caracter patrimonial (cum ar fi, de pildă, acte de transfer cu titlu gratuit,
efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, exceptate fiind sponsorizările în scop umanitar), a unor
operaţiuni comerciale încheiate de debitor (în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea primită, sau
încheiate cu intenţia tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori) și
a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor și luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunțarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanțelor și, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, precum și întocmirea
tabelelor creanțelor;
g) urmărirea încasării creanțelor din averea debitorului, rezultate din transferuri de bunuri sau de sume de
bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanțelor;
h) primirea plăților pe seama debitorului și consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu prevederile legii nr. 85/2006;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub
condiția confirmării de către judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuții stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
123
O altă deosebire esențială constă în măsurile luate pe parcursul

derulării celor două proceduri. În acest sens, dacă în cursul procedurii
reorganizării judiciare se urmărește aducerea la îndeplinire a tuturor măsurilor
necesare pentru punerea în aplicare a planului de redresare, în cadrul procedurii
lichidării judiciare totale se iau unele măsuri premergătoare lichidării (dintre care
cele mai importante sunt sigilarea bunurilor debitorului86 și inventarierea lor87),
după care se trece la efectuarea acesteia88.
Mai mult, distribuirea sumelor de bani rezultate în urma operațiunilor de
lichidare se realizează, în cadrul reorganizării judiciare, potrivit planului de
redresare, iar în cadrul procedurii lichidării judiciare, potrivit art. 123 din Legea
nr. 85/2014. Așadar, cu prioritate se achită taxele, timbrele și orice alte cheltuieli
aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru
conservarea și administrarea acestora, precum și remunerația lichidatorului.
Secundar, urmează a fi achitate creanțele creditorilor garantați, cuprinzând tot
capitalul, dobânzile și penalitățile de orice fel, precum și cheltuielile89.
86 Bunurile care urmează a fi sigilate sunt enumerate la art. 151 alin. 1 cu titlu de exemplu: „…magazinele,
magaziile, depozitele, birourile, corespondența comercială, arhiva, dispozitivele de stocare și prelucrare a
informaţiei, contractele, mărfurile și orice alte bunuri mobile aparţinând averii debitorului”.
Pe de altă parte, nu vor putea fi sigilate: „..a) obiectele care vor trebui valorificate de urgenţă pentru a
se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare; b) registrele de contabilitate; c) cambiile și alte
titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp, precum și acţiunile ori alte tipuri de
participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator pentru a fi încasate sau pentru a efectua activităţile de
conservare cerute; d) numerarul pe care lichidatorul îl va depune în bancă în contul averii debitorului”.
Aplicarea sigiliilor nu se impune în situația în care, averea debitorului putând fi inventariată într-o singură
zi, lichidatorul va proceda imediat la inventariere.
87 Inventarul trebuie să descrie toate bunurile identificate ale debitorului și să indice valoarea lor aproximativă la
data inventarului. În acest scop lichidatorul poate angaja un expert evaluator, cu aprobarea comitetului creditorilor
și pe cheltuiala averii debitorului. Actul de inventar se semnează de lichidatorul judiciar și de debitor prin
administratorul special, dacă acesta participă la inventariere. Pe măsura inventarierii, lichidatorul ia în posesie
bunurile, devenind depozitarul lor judiciar.
88 Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul va lua toate măsurile în vederea expunerii pe piaţă a
acestora, într-o formă adecvată, cheltuielile de publicitate fiind suportate de debitor. Efectuarea lichidării de către
lichidator trebuie realizată rapid, îndată după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului, și cât mai
avantajos, pentru satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor.
Operaţiunile de lichidare se efectuează sub supravegherea judecătorului-sindic.
Legea prevede două modalități prin care se poate realiza vânzarea bunurilor debitorului comerciant: în
bloc sau individual.
Ca metodă de vânzare a bunurilor poate fi folosită licitaţia publică, negocierea directă sau o combinaţie a
celor două. Aceasta se aprobă de adunarea generală a creditorilor, pe baza propunerii lichidatorului și a
recomandării comitetului creditorilor.
89Concret, creanțele se plătesc, în cazul falimentului, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezentul titlu, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea debitorului, pentru continuarea activității,
precum și pentru plata remuneraţiilor persoanelor angajate potrivit prevederilor art. 57 alin. (2), art. 61, 63 și 73,
sub rezerva celor prevăzute la art. 140 alin. (6);
2. creanțele provenind din finanțări acordate potrivit art. 87 alin. (4);
3. creanțele izvorâte din raporturi de muncă;
124
În fine, închiderea celor două proceduri are loc în situații diferite,

producând efecte juridice diferite. Ca atare, procedura reorganizării judiciare se
închide prin sentința judecătorului-sindic, fie ca urmare a redresării debitorului,
fie ca urmare a trecerii la procedura lichidării judiciare totale, în cazul în care
planul de redresare nu s-a pus în aplicare ori, deși s-a pus în aplicare, nu s-au
obținut lichiditățile necesare acoperirii creanțelor scadente la data deschiderii
acestei proceduri, ori în ipoteza în care, în cei trei ani (sau, în caz de prelungire a
duratei procedurii, patru) care reprezintă perioada maximă de derulare a
procedurii de reorganizare, planul nu se realizează.
În schimb, procedura lichidării judiciare totale se încheie în momentul în
care judecătorul-sindic pronunță o sentință în acest sens, de îndată ce creanțele
sunt complet acoperite prin distribuirile făcute, sau, chiar dacă nu sunt satisfăcute
toate creanțele, de îndată ce se constată că, în urma lichidării averii debitorului și
distribuirii fondurilor către creditori, nu au mai rămas alte bunuri - care să mai
poată fi lichidate - în patrimoniul celui declarat în faliment. Odată cu închiderea
procedurii lichidării judiciare totale se dispune și radierea debitorului din registrul
comerțului90.
● Insolvența grupului de societăți
În cazul deschiderii procedurii insolvenței împotriva unor membri ai

grupului de societăți, în urma depunerii unei cereri comune de deschidere a
procedurii insolvenței, instanța competentă este tribunalul în a cărui
4. creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii, cele datorate
cocontractanţilor potrivit prevederilor art. 123 alin. (4) și cele datorate terţilor dobânditori de bună-credință sau
subdobânditorilor care restituie averii debitorului bunurile ori contravaloarea acestora potrivit prevederilor art.
120 alin. (2), respectiv ale art. 121 alin. (1);
5. creanțele bugetare;
6. creanțele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii
pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;
7. creanțele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului și a familiei
sale, dacă acesta este persoană fizică;
8. creanțele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile și dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse,
prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, creanțele corespunzătoare art. 123 alin. (11) lit. b), inclusiv
obligaţiunile;
9. alte creanțe chirografare;
10. creanțele subordonate, în următoarea ordine de preferință:
a) creanțele născute în patrimoniul terţilor dobânditori de rea-credință ai bunurilor debitorului în temeiul art. 120
alin. (2), cele cuvenite subdobânditorilor de rea-credință în condițiile art. 121 alin. (1), precum și creditele acordate
persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deținând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv
din drepturile de vot în adunarea generală a asociaților ori, după caz, de către un membru al grupului de interes
economic;
b) creanțele izvorând din acte cu titlu gratuit
90
Apreciem că momentul dispariţiei personalităţii juridice nu are loc în momentul radierii, ci odată cu ultimul act
de lichidare a averii debitorului, când dispare patrimoniul acestuia, condiție esențială pentru existenţa unei
persoane juridice (alături de organizare de sine stătătoare și scop licit și bine determinat).
125
circumscripție teritorială își are sediul societatea-mamă sau, după caz, societatea
cu cea mai mare cifră de afaceri conform ultimei situații financiare publicate,
pentru toate societățile membre ale grupului.
Pentru fiecare membru al grupului se va forma un dosar separat.
În cazul în care creditorii care dețin cel puțin 50% din masa credală sunt
aceiași pentru fiecare membru al grupului, pentru fiecare membru al grupului va
fi desemnat același administrator judiciar sau consorțiu de administratori judiciari
Administratorul judiciar desemnat pentru oricare dintre membrii

grupului va avea calitate procesuală de a propune un plan de reorganizare în cadrul
procedurii/procedurilor celorlalți membri.
Doi sau mai mulți debitori, membri ai unui grup, aflați în stare de
insolvență, ori unul sau mai mulți membri ai grupului de societăți care îndeplinesc
condițiile art. 19691, pot adresa tribunalului competent o cerere comună de
deschidere a procedurii insolvenței.
Un membru al grupului poate încheia un contract de împrumut cu alt
membru al grupului după data deschiderii procedurii insolvenței în vederea
susținerii activității debitorului, respectiv în perioada de observație sau în vederea
susținerii planului de reorganizare, cu acordul comitetului creditorilor. În acest
caz, membrul grupului care a acordat împrumutul va deține împotriva averii
împrumutatului o creanță având ordinea de prioritate stabilită de art. 161 pct. 4.
Un membru al grupului poate garanta un contract de împrumut încheiat cu
o terță parte de alt membru al grupului aflat în insolvență, cu acordul comitetului
creditorilor.
● Dispoziții privind falimentul instituțiilor de credit
În plus față de atribuțiile stabilite la art. 45, judecătorul-sindic are

următoarele atribuții:
a) judecarea contestației instituției de credit debitoare împotriva cererii
introductive formulate de Banca Națională a României pentru deschiderea
procedurii;
b) desemnarea motivată, prin sentința de deschidere a procedurii, dintre
practicienii în insolvență compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens
la dosarul cauzei, a lichidatorului judiciar care va administra procedura până la
confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau
91
un membru al unui grup care nu este în stare de insolvenţă sau insolvenţă iminentă poate subscrie la o cerere
comună de deschidere a procedurii insolvenţei. În acest caz, cererea comună de deschidere a procedurii insolvenţei
va fi aprobată de adunarea generală a asociaților/acţionarilor respectivului membru al grupului.
126
creditorul care deține cel puțin 50% din valoarea creanțelor, fixarea onorariului în
conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
86/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a
atribuțiilor acestuia pentru această perioadă. Ofertele vor fi depuse la dosar după
obținerea avizului prealabil al Băncii Naționale a României. În lipsa unor oferte
depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna un lichidator judiciar din rândul
practicienilor în insolvență agreați de Banca Națională a României. Obligația
obținerii avizului prealabil al Băncii Naționale a României revine și practicienilor
în insolvență propuși spre desemnare ca lichidatori judiciari de către adunarea
creditorilor;
c) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere,
a directorilor și a persoanelor din conducerea direcțiilor, departamentelor și altor
structuri asemănătoare, a cenzorilor și a personalului de execuție cu atribuție de
control din cadrul instituției de credit în stare de insolvență, care au contribuit la
ajungerea acesteia în insolvență, precum și sesizarea organelor de cercetare penală
în legătură cu săvârșirea infracțiunilor specifice;
d) judecarea contestațiilor formulate de reprezentantul acționarilor instituției de
credit debitoare sau de creditori împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.
Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii. Ele pot fi atacate separat
numai cu apel în termen de 7 zile de la comunicare.
Din comitetul creditorilor va face parte, în mod obligatoriu, Fondul de

garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Prin hotărârea judecătorească privind deschiderea procedurii falimentului,
judecătorul-sindic desemnează lichidatorul judiciar provizoriu și stabilește
atribuțiile și onorariul acestuia.
La momentul deschiderii procedurii falimentului prin hotărâre
judecătorească, drepturile și atribuțiile adunării generale, ale consiliului de
administrație și ale conducerii executive a instituției de credit încetează de plin
drept.
Reprezentantul acționarilor sau oricare dintre creditori poate face
contestație împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.
Judecătorul-sindic va soluționa contestația, în termen de 5 zile de la
înregistrarea ei, în Camera de consiliu, cu citarea contestatorului și a lichidatorului
judiciar, putând, dacă va considera necesar, să suspende executarea măsurii
contestate. Judecătorul-sindic va cita și Banca Națională a României, dacă cererea
introductivă a fost formulată de aceasta.
Procedura falimentului începe pe baza unei cereri introduse de către
instituția de credit debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Națională a
României.
Cererea instituției de credit debitoare sau a creditorilor acesteia va fi însoțită
de aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României.
127
Banca Națională a României poate respinge solicitarea instituției de credit

debitoare sau a creditorilor acesteia, atunci când apreciază că aceasta nu se află în
stare de insolvență. În acest caz, Banca Națională a României poate decide
instituirea administrării speciale, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile
legale pentru instituirea acestei proceduri.
Instituția de credit debitoare aflată în stare prin insolvență este obligată să
adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supusă prevederilor prezentului capitol,
în termen de maximum 30 de zile de la data la care a intervenit starea de
insolvență.
În prealabil, instituția de credit debitoare este obligată să solicite Băncii
Naționale a României, în termen de maximum 10 zile de la data la care a intervenit
starea de insolvență, aprobarea pentru introducerea cererii de deschidere a
procedurii falimentului.
Banca Națională a României se pronunță asupra solicitării în termen de 10
zile de la data primirii acesteia, prin hotărâre motivată.
În termen de 10 zile de la data primirii aprobării prealabile de la Banca
Națională a României pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii
falimentului, instituția de credit debitoare este obligată să adreseze tribunalului
cererea pentru a fi supusă prevederilor prezentului capitol.
Orice creditor care are o creanță certă, lichidă și exigibilă poate

introduce la tribunal o cerere, în condițiile art. 70 alin. (1) și (2), împotriva unei
instituții de credit debitoare care nu a onorat integral o astfel de creanță pe o
perioadă de cel puțin 30 de zile lucrătoare de la scadență, în cazul caselor centrale
ale cooperativelor de credit, inclusiv în cazul cooperativelor de credit afiliate la
acestea, respectiv pe o perioadă de cel puțin 7 zile lucrătoare de la scadență, în
cazul celorlalte instituții de credit.
Creditorul nu va putea introduce cererea fără să facă dovada aprobării
prealabile de către Banca Națională a României a introducerii cererii de
deschidere a procedurii falimentului.
Banca Națională a României se pronunță asupra solicitării creditorului în
termen de 10 zile de la data primirii acesteia, prin hotărâre motivată.
Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere
prudențială, va introduce cerere pentru deschiderea procedurii falimentului
împotriva instituției de credit aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 pct.
30.
Cererea Băncii Naționale a României va fi însoțită de hotărârea Consiliului
de administrație al Băncii Naționale a României de retragere a autorizației
instituției de credit respective și de orice alte documente necesare justificării
actului de sesizare a tribunalului.
128
Banca Națională a României va desemna un administrator interimar

și îi va stabili remunerația la data depunerii cererii sale sau la data primirii
notificării prevăzute la alin. (1). Dacă instituția de credit se află în procedură de
administrare specială la acea dată, atribuțiile administratorului interimar vor fi
exercitate de administratorul special, în condițiile prezentului capitol.
Cheltuielile legate de administrarea interimară se suportă de către instituția
de credit debitoare. Administratorul interimar poate fi revocat de Banca Națională
a României.
Dacă instituția de credit nu s-a aflat în administrare specială, atribuțiile
consiliului de administrație al instituției de credit debitoare se suspendă de plin
drept la data numirii administratorului interimar, până la expirarea mandatului
acestuia.
Administratorul interimar nu poate lua decât acele măsuri care sunt
necesare pentru a împiedica diminuarea activului și sporirea pasivului.
De la data depunerii cererii de către un creditor sau de către instituția de
credit debitoare, în condițiile art. 217-219, și a numirii administratorului
interimar, autorizația instituției de credit se consideră acordată numai pentru
luarea măsurilor conservatorii și pentru derularea operațiunilor curente.
Administratorul interimar nu va putea accepta noi depozite și nu va putea
acorda noi credite. Contractele în curs se vor executa conform termenilor acestora
ori potrivit acordului părților.
Judecătorul-sindic va comunica Băncii Naționale a României hotărârea sa
privind deschiderea procedurii falimentului instituției de credit debitoare, de
îndată, în ziua pronunțării acesteia, prin fax, e-mail sau prin telefon. Banca
Națională a României va închide imediat, după finalizarea decontării plăților din
ziua respectivă, în conformitate cu reglementările în vigoare, conturile instituției
de credit debitoare deschise în evidențele sale. Disponibilitățile vor fi transferate
în conturile tip instituție de credit în faliment.
După ce s-a dispus deschiderea procedurii falimentului potrivit art. 221,
este interzis, sub sancțiunea nulității, persoanelor care au deținut funcții de
conducere, precum și acționarilor semnificativi ai instituției de credit debitoare să
înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic acțiunile deținute la instituția de
credit debitoare.
Salariații instituției de credit aflate în procedura falimentului vor desemna
două persoane care să îi reprezinte în cursul procedurii pentru recuperarea
creanțelor reprezentând salariile și alte drepturi bănești.
Creanțele vor fi plătite în lei, în cazul falimentului unei instituții de

credit, în următoarea ordine:
129
1. taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv

cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea bunurilor din averea
instituției de credit debitoare, precum și plata onorariilor persoanelor angajate în
condițiile legii, inclusiv ale lichidatorului judiciar;
2. creanțele rezultate din depozitele garantate, inclusiv cele ale Fondului de
garantare a depozitelor în sistemul bancar rezultate din subrogarea în drepturile
deponenților garantați și/sau din finanțarea, inclusiv prin emiterea de garanții, a
unor operațiuni care au implicat transferul de depozite garantate ale instituției de
credit debitoare, precum și creanțele izvorâte din raporturi de muncă pe cel mult
6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3. creanțele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanțele bugetare, creanțele Fondului de garantare a depozitelor în sistemul
bancar, altele decât cele prevăzute la pct. 2, precum și creanțele Băncii Naționale
a României decurgând din credite acordate de aceasta instituției de credit;
5. creanțele decurgând din operațiuni de trezorerie, din operațiuni interbancare,
din operațiuni cu clientelă, operațiuni cu titluri, alte operațiuni bancare, precum și
din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din
chirii, precum și alte creanțe chirografare;
6. creanțele izvorând din acte cu titlu gratuit;
7. creanțele decurgând din instrumente de datorie și din împrumuturi, având la
bază convenții care prevăd o clauză de subordonare potrivit căreia, în caz de
lichidare sau faliment al instituției de credit, astfel de creanțe urmează să fie plătite
după creanțele tuturor creditorilor chirografari nesubordonați și, după caz, ale
altor creditori chirografari subordonați; în cadrul acestei categorii de creanțe, plata
acestora se va efectua cu respectarea ordinii de preferință stabilite prin clauza de
subordonare aferentă fiecărei creanțe;
8. creanțele acționarilor instituției de credit în faliment, respectiv creanțele
membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale a
cooperativelor de credit în faliment, derivând din dreptul rezidual al calității lor,
potrivit prevederilor legale și statutare.
Procedura falimentului va fi închisă de judecătorul-sindic, la solicitarea
lichidatorului judiciar, printr-o hotărâre de închidere, atunci când judecătorul-
sindic a aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea
instituției de credit în faliment au fost distribuite și când fondurile nereclamate de
către cei îndreptățiți, în termen de 90 de zile de la data raportului final, au fost
depuse de lichidatorul judiciar la Trezoreria Statului, iar extrasul de cont va fi
depus la judecătorul-sindic. Hotărârea va fi comunicată în scris sau în presă, în
cel puțin două ziare de circulație națională, tuturor părților implicate.
● Dispoziții privind falimentul societăților de asigurare/reasigurare

130
Măsurile aplicate în cadrul procedurii falimentului reglementate de

prezentul capitol urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor
creditorilor de asigurări.
Procedura falimentului societății de asigurare/reasigurare se deschide pe
baza unei cereri introduse fie de Autoritatea de Supraveghere Financiară, fie de
societatea de asigurare/reasigurare debitoare sau de creditorii acesteia, după caz.
Procedura falimentului unei societăți de asigurare/reasigurare

autorizate în România, precum și a sucursalelor acesteia stabilite în alte state
membre este guvernată de legea română în ceea ce privește regimul și aplicarea
procedurii falimentului, în mod special cu privire la:
a) bunurile care fac obiectul acestei proceduri, precum și regimul bunurilor
dobândite de societatea de asigurare/reasigurare debitoare după deschiderea
procedurii falimentului;
b) atribuțiile societății de asigurare/reasigurare debitoare și ale lichidatorului
judiciar;
c) condițiile în care se poate invoca o compensare;
d) efectele procedurii falimentului asupra contractelor în derulare, în care
societatea de asigurare/reasigurare debitoare este parte;
e) efectele procedurii falimentului asupra procedurilor individuale de executare
silită promovate de creditorii de asigurări, cu excepția cauzelor aflate pe rolul
instanțelor din alte state membre;
f) creanțele care trebuie să fie declarate asupra societății de asigurare/reasigurare
debitoare și regimul creanțelor care iau naștere după deschiderea procedurii
falimentului;
g) regulile privind declararea, verificarea și admiterea creanțelor;
h) regulile privind distribuirea veniturilor obținute din valorificarea activelor,
ordinea de prioritate a achitării creanțelor de asigurări și drepturile creditorilor de
asigurări care au obținut o plată parțială după deschiderea procedurii falimentului
în temeiul unui drept real sau prin invocarea compensării;
i) condițiile și efectele închiderii procedurii falimentului;
j) drepturile creditorilor după închiderea procedurii falimentului; suportarea
costurilor și a cheltuielilor aferente procedurii falimentului;
k) regulile privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice care
prejudiciază drepturile și interesele legitime ale creditorilor de asigurări.
În temeiul prezentului capitol, societatea de asigurare/reasigurare debitoare
aflată în stare de insolvență este obligată să adreseze tribunalului o cerere pentru
a fi supusă procedurii falimentului. Cererea se depune în termen de cel mult 20 de
zile de la data apariției stării de insolvență.
131
Înainte de înregistrarea la tribunal, cererea se înaintează Autorității de

Supraveghere Financiară odată cu actele și documentele doveditoare, în vederea
analizării acesteia și a formulării întâmpinării
Creditorii societății de asigurare/reasigurare debitoare, alții decât creditorii
de asigurări ale căror sume pretinse se plătesc din disponibilitățile Fondului de
garantare, pot înregistra la tribunal o cerere de deschidere a procedurii de faliment
împotriva societății debitoare, în condițiile prezentului capitol, dacă dețin o
creanță ce îndeplinește condițiile cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil,
precum și cu privire la valoarea-prag.
Deschiderea procedurii falimentului se pronunță de judecătorul-

sindic dacă:
a) Autoritatea de Supraveghere Financiară a comunicat, prin întâmpinare,
că la data formulării cererii de deschidere a procedurii falimentului nu se află în
curs de desfășurare o procedură de redresare financiară a activității societății de
asigurare/reasigurare debitoare, în condițiile Legii nr. 503/2004, republicată, cu
modificările ulterioare; sau
b) Autoritatea de Supraveghere Financiară a comunicat, prin întâmpinare,
că nu există posibilități reale de restabilire a situației financiare a societății și de
plată a creanțelor tuturor creditorilor acesteia în cadrul unei proceduri de redresare
financiară.
În urma deschiderii procedurii falimentului se interzice, sub sancțiunea
nulității, acționarilor semnificativi ai societății de asigurare/reasigurare debitoare
sau persoanelor care au deținut funcții de conducere să înstrăineze acțiunile
deținute la societatea de asigurare/reasigurare debitoare, fără avizul prealabil al
Autorității de Supraveghere Financiară și fără aprobarea judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic va dispune indisponibilizarea acțiunilor, potrivit alin.
(1), în registrele speciale de evidență ținute de societatea de asigurare/reasigurare
debitoare sau în registrele independente.
Procedura falimentului prevăzută în prezentul capitol, cu excepția apelului
prevăzut la art. 256 alin. (2), este de competența exclusivă a tribunalului în a cărui
rază teritorială se află sediul principal al societății de asigurare/reasigurare
debitoare, care figurează în evidențele oficiului registrului comerțului, și este
exercitată de un judecător-sindic desemnat în condițiile legii.
În plus față de dispozițiile stabilite prin art. 45, judecătorul-sindic are
următoarele atribuții:
a) notificarea Fondului de garantare, precum și a Autorității de Supraveghere
Financiară cu privire la înregistrarea cererilor introductive;
b) judecarea contestației asigurătorului/reasigurătorului împotriva cererii
introductive formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, de creditorii
de asigurări și de ceilalți creditori, după caz;
132
c) judecarea cererilor Autorității de Supraveghere Financiară privind nulitatea sau

anularea unor acte frauduloase, prejudiciabile intereselor și drepturilor
creditorilor de asigurări, anterioare deschiderii procedurii de faliment;
d) judecarea cererilor de compensare a creanțelor, formulate de societatea de
asigurare/reasigurare sau de creditorii de asigurări, după caz, cu avizul Autorității
de Supraveghere Financiară;
e) judecarea contestațiilor formulate de Autoritatea de Supraveghere Financiară,
de societatea de asigurare/reasigurare debitoare, de creditorii de asigurări ori de
oricare persoană interesată, după caz, împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul
judiciar;
f) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere,
a cenzorilor, a auditorilor financiari și a personalului de execuție sau cu atribuții
de control din cadrul societății de asigurare/reasigurare debitoare care au
contribuit la ajungerea asigurătorului/reasigurătorului în insolvență.
Societatea de asigurare/reasigurare debitoare și/sau oricare dintre creditorii
de asigurări, Autoritatea de Supraveghere Financiară, Fondul de garantare,
precum și orice altă persoană interesată, după caz, pot formula contestație
împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.
Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are drept consecință
retragerea de către Autoritatea de Supraveghere Financiară a autorizației de
funcționare a societății de asigurare/reasigurare debitoare, dacă această măsură nu
s-a dispus anterior pronunțării hotărârii. Lichidatorul judiciar va publica hotărârea
judecătorului-sindic în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum și în
cel puțin două ziare de circulație națională. Odată cu publicarea va comunica
hotărârea atât autorității competente, cât și Fondului de garantare.
Retragerea autorizației de funcționare nu împiedică lichidatorul judiciar sau
orice altă persoană împuternicită în acest sens de către acesta să desfășoare unele
dintre operațiunile de asigurare ale societății de asigurare/reasigurare debitoare,
în măsura în care acest lucru este necesar sau adecvat, în scopul finalizării
procedurii de faliment. Aceste operațiuni se vor putea desfășura numai cu avizul
prealabil al autorității competente.
Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea
de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare
silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare. Creanțele
pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului și
se supun examinării și înscrierii lor în tabelul creanțelor, potrivit prezentei legi.
Efectele procedurii de faliment asupra unui proces civil în curs privind un bun sau
un drept de care a fost deposedată societatea de asigurare/reasigurare sunt
reglementate de legea statului membru în care procesul este în curs.
Creanțele de asigurări, constatate prin titluri executorii obținute ulterior
momentului pronunțării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub
sancțiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obținerii
133
titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice și, dacă este cazul, să înscrie
aceste creanțe în tabelul creanțelor, cu respectarea ordinii de preferință și/sau a
cauzelor de preferință legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare
a acestor creanțe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv
consolidat al creanțelor
La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere

Financiară constată existența indiciilor stării de insolvență a societății de
asigurare/reasigurare și imposibilitatea redresării se naște dreptul creditorilor de
asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.
De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii
falimentului, în condițiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să
efectueze plăți din disponibilitățile acestui fond, în vederea achitării sumelor
cuvenite creditorilor de asigurări, potrivit legii.
Este interzis creditorilor de asigurări ale căror creanțe de asigurări au fost
plătite de la Fondul de garantare să mai înregistreze cereri și/sau să mai solicite
valorificarea creanțelor și/sau plata sumelor pretinse, în cadrul procedurii
falimentului societății de asigurare/reasigurare debitoare. Fondul de garantare este
îndreptățit să solicite autorităților competente stabilirea răspunderii pretinșilor
creditori și să îi oblige pe aceștia la restituirea sumelor încasate în mod necuvenit.
1. Care sunt atribuțiile judecătorului-sindic în cadrul procedurii de declarare în

faliment a societăților de asigurare?
2. Enumerați condițiile declanșării procedurii lichidării judiciare totale.
1. Procedura reorganizării judiciare se închide prin sentința judecătorului-

sindic:
a. ca urmare a redresării debitorului;
b. de îndată ce se constată că, în urma lichidării averii debitorului și distribuirii
fondurilor către creditori, nu au mai rămas alte bunuri;
c. ca urmare a trecerii la procedura lichidării judiciare totale;
d. în cazul în care planul de redresare nu s-a pus în aplicare.
134
2. În cadrul procedurii de declarare în faliment a societății de asigurare

judecătorul-sindic are următoarele atribuții:
a. judecarea cererilor Autorității de Supraveghere Financiară privind nulitatea
sau anularea unor acte frauduloase;
b. judecarea contestațiilor formulate de Autoritatea de Supraveghere
Financiară, împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar;
c. judecarea contestațiilor formulate de societatea de asigurare/reasigurare
debitoare împotriva măsurilor dispuse de lichidatorul judiciar;
d. judecarea contestației instituției de credit debitoare împotriva cererii
introductive formulate de Banca Națională a României pentru deschiderea
procedurii.
3. Creanțele vor fi plătite în lei, în cazul falimentului unei instituții de credit,

în următoarea ordine:
a. Mai întâi creanțele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea
procedurii;
b. Mai întâi creanțele decurgând din operațiuni de trezorerie, din operațiuni
interbancare, din operațiuni cu clientelă;
c. Mai întâi taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente procedurii
falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea
bunurilor din averea instituției de credit debitoare;
1. a, c, d.
2. a, b, c.
3. c.
VIII. TEME DE CASĂ
1. Considerații privind falimentul instituțiilor de credit.

2. Delimitarea procedurii reorganizării judiciare de procedura declarării în
faliment.

135


Suport de Curs DREPT COMERCIAL

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs DREPT COMERCIAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT COMERCIAL (II)

pentru studenții specializării Drept,

An universitar 2019 - 2020

Prof.univ.dr. Radu-Gheorghe GEAMĂNU

Obiectivele suportului de curs..........................................................................6

Structura suportului de curs...............................................................................7

Tema 1. Societăți comerciale – noțiunea, definiția și formele juridice ale

Tema 2. Fazele de constituire a societăților comerciale......................................15

Tema 3. Formele societăților comerciale în legislația internă și în dreptul altor

Tema 4. Funcționarea societăților comerciale

Tema 5. Modificarea societății comerciale. Dizolvarea, divizarea, fuziunea și

Tema 6. Noțiunea, definiția și clasificarea titlurilor de credit............................71

Tema 7. Regimul juridic aplicabil cambiei, biletului la ordin și cec - ului...........71

Tema 8. Titlurile reprezentative ale mărfurilor..................................................71

Tema 9. Procedura aplicabilă insolvenței în spațiul unic european..................78

Tema 10. Procedurile de prevenire a insolvenței reglementate de legea nr. 85/2014

Tema 11. Starea de insolvență a comerciantului și procedura executării silite

Tema 12. Condițiile declanșării și fazele procedurii executării silite concursuale

Tema 13. Procedura de executare silită concursuală prin reorganizare judiciară

În contextul procesului de unificare a dreptului privat, inițiat prin intrarea

Durata de parcurgere și însușire a informațiilor ce se regăsesc în

Tema 8 necesită 2 ore de studiu

Nu se ia în calcul timpul alocat întrebărilor recapitulative, rezolvării testelor

Obiectivele suportului de curs

Obiectivul general al disciplinei îl constituie formarea teoretică și practică

Structura suportului de curs

Suportul de curs este alcătuit din 14 unități/teme de studiu, fiecare având

I. Obiectivele temei de studiu

SOCIETĂȚI COMERCIALE – NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI FORMELE

I. OBIECTIVELE TEMEI DE STUDIU

- Explicarea noțiunii de ”societate comercială”

II. COMPETENȚE URMĂRITE ȘI DOBÂNDITE

- Înțelegerea noțiunii de ”societate comercială”, delimitarea

III. REZUMATUL TEMEI DE STUDIU

Prin reglementarea societăților comerciale legiuitorul a oferit mecanismul

- Comercianți persoane juridice,

V. CONȚINUTUL TEMEI DE STUDIU

1. Noțiunea de societate comercială

Noțiunea de ”societate comercială” își are izvorul în contractul de societate

Deși reglementările actuale au înlocuit sintagma ”societate

Astfel regăsim societăți simple, societăți agricole, societăți

În acest context devin criticabile dispozițiile art. 7 pct. 31 din Legea

Spre exemplu, legislația privatizării distinge între societăți „private”,

2. Definiția societății comerciale

Legea nu definește societatea comercială, iar doctrina a considerat

Într-o altă opinie, societatea comercială se constituie „prin voința

Definițiile4 explică dimensiunea economică și juridică a societății

Anumite societăți comerciale își au geneza și funcționează exclusiv în baza

Așadar, societatea comercială este asocierea investită cu

3. Formele juridice ale societăților comerciale

Pentru a ușura studierea lor, doctrina juridică a clasificat societățile

Astfel, după calitatea titularului de capital, societățile pot fi grupate

Conform Legii nr. 31/1990, societățile sunt :

- de persoane și capital sau mixte, întrucât împrumută atât trăsături

În temeiul aceleași legi, se identifică:

Pentru studierea societăților comerciale este relevant și profilul de

Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 reglementează

La acestea se adaugă societatea europeană (SE), al cărei statut este

IV. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce se înțelege prin societate comercială?

V. TESTE GRILĂ DE AUTOEVALUARE

1. După calitatea titularului de capital, societățile pot fi grupate în:

2. Indiferent de profilul de activitate, Legea nr. 31/1990 reglementează: