Sunteți pe pagina 1din 58

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV


Facultatea de Drept
Program de studii DREPT ZI

ANALIZA ECONOMICĂ A DREPTULUI

LECTOR DR. RAMONA CIOBANU

2017/2018

1
CUPRINS

C1. Domeniul de cercetare al Analizei economice a dreptului...................................................3


C2. Concepte economice fundamentale folosite în analiza economică a dreptului..................10
C3. Eficiența normelor juridice................................................................................................14
C4. Creșterea economică și cultura. Teorii contemporane privind eșecul economic...............19
C5. Creșterea și dezvoltarea economică. Fiscalitatea ca element de susținere.........................28
C6. Susținerea economiei prin intermediul cheltuielilor publice..............................................40
C7. Pârghii bugetare pentru asigurarea unei vieți decente. Sistemul public național al
asigurărilor sociale....................................................................................................................49

2
CURSUL 1

DOMENIUL DE CERCETARE AL ANALIZEI ECONOMICE A


DREPTULUI

Abordarea interdisciplinară contemporană a realităţii, din perspectiva


dreptului şi economiei, este strâns legată de Şcoala de economie de la Chicago.
Aceasta a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei economice, iar
pentru jurişti ea are o semnificaţie deosebită întrucât în sânul ei s-a format
curentul de gândire Law and Economics sau analiza economică a dreptului.
Analiza economică a dreptului foloseşte noţiuni, concepte şi instituţii economice
pe care le aplică diferitelor ramuri ale dreptului si este întreprinsă în scopul
eficientizării normei juridice.
Există o legătură între drept şi economie şi acest lucru este cunoscut încă din
antichitate. Cum să studiezi schimbul, arenda, dobânda, salariul, fără să vorbeşti
despre proprietate, contract, obligaţie? Economistul şi juristul se întâlnesc pe
acelaşi teren, fiecare având însă o altă perspectivă: predicţia nevoilor - pentru
economist - şi exercitarea drepturilor - pentru jurist [1].
Abordarea interdisciplinară contemporană a realităţii, din perspectiva
dreptului şi economiei, este strâns legată de Şcoala de economie de la Chicago.
Domeniile de care sunt interesaţi economiştii acestei școli sunt foarte diferite,
spre exemplu preocuparea pentru preţuri şi monedă, având ca reprezentant de
seamă pe Milton Friedman, fondatorul curentului monetarist; studiul eficienţei
având ca reprezentanţi pe Gary Becker, Jakob Mincer, Ronald Coase, cărora li
se atribuie dezvoltarea noii microeconomii; preocuparea pentru dezvoltare
economică şi comerţ internaţional, având ca reprezentant pe Harry Johnson.
Deşi opera adepţilor acestei şcoli se caracterizează prin dezacorduri asupra
multor probleme specifice, există câteva idei care definesc şi particularizează
acest curent de gândire.
 Astfel, economiştii de la Chicago sunt avocaţii economiei bazate pe
proprietatea privată, libera inițiativă și concurență. În prima
jumătate a secolului XX, ei au fost mai puţin preocupaţi decât alţi
economişti de implicaţiile sociale și economice ale monopolului și
oligopolului, susținând că activitatea economică trebuie să se
desfășoare conform principiului liberalismului clasic, laissez faire,
laissez passer. De altfel membrii timpurii ai Şcolii de la Chicago, cum
ar fi Henry Simons şi Frank Knight, preocupaţi fiind de legătura dintre
drept şi economie, s-au opus controlului social al monopolului prin
reglementare, recomandând însă proprietatea publică în anumite
domenii economice și constituirea monopoluri naturale, cum ar fi căile
ferate şi industriile de vârf. Aceasta era opinia dominantă a celor de la

3
Chicago în perioada anilor 1930-1940, perioadă în care reglementarea
juridică a activității economice a fost larg angajată în Statele Unite ale
Americii, opinie a cărei promovare era menită să frâneze imixtiunea
excesivă a statului în viața economică. În anii 1950-1960, G. Stigler,
Friedman, Coase precum şi alţi economişti au reevaluat efectele
economice ale reglementării şi au propus noi soluţii. Astfel, potrivit
economistului Milton Friedman, condiţiile care dau naştere
monopolului tehnic se schimbă rapid, iar reglementarea publică şi
monopolul public sunt mai puţin sensibile la aceste schimbări decât
monopolul privat. Opinia că monopolul privat este superior celui public
este asociată şi de numele economistului Harold Demzetz, promotor al
principiului licitator competitiv care argumentează avantajele
licitațiilor în vederea încheierii contractelor cu statul. Guvernul poate
acorda o autorizaţie sau o licenţă de operare celui mai înalt licitator,
adică celui care face oferta de a servi consumatorii la preţul cel mai
scăzut. Concurenţa dintre licitatori împinge câştigurile acestora în jos,
către nivelul pe care l-ar impune piaţa concurenţială.
 În ceea ce priveşte microeconomia, reprezentanţii Şcolii de la Chicago
sunt angajaţi în demonstrarea relevanţei unei teorii a opţiunii
individuale în care consumatorii suverani sunt capabili de un
comportament maximizator. Cercetările făcute în cadrul Şcolii de la
Chicago se întemeiază pe opera lui Frank Knight ca teoretician al
economiei şi filosof social. Potrivit lui Knight, indivizii liberi folosesc
mijloacele de care dispun pentru a-şi realiza scopurile, fiecare
tranzacţie însemnând o alegere între mai multe alternative. Cu alte
cuvinte, alegerile sunt guvernate de principiul costului de
oportunitate. Teoria şi metoda economică a lui Knight au fost
determinate de angajarea sa ca filosof social faţă de dictonul: a trăi în
plan uman înseamnă a alege, susținând că obiectivul economistului
este acela de a ajunge la un corp ştiinţific de adevăruri având ca
premisă libertatea individului de a alege. Libertatea economică era
pentru Knight libertatea esenţială, întrucât ea se află la baza tuturor
celorlalte forme de libertate: politică, intelectuală, religioasă. Piaţa
perfectă este, în concepția lui Knight, întruparea libertăţii complete,
comportamentul maximizator al omului manifestându-se complet pe
această piaţă. Knight a susţinut principiul laissez faire, dar nu a ignorat
necesitatea existenţei unor norme juridice care să împiedice
abaterile intolerabile de la condiţiile pieţei libere. De altfel,
specificul Şcolii de la Chicago constă în susţinerea eficienţei
economiei de piaţă concurențiale și evidențierea pericolului pe care
îl reprezintă concentrarea excesivă a puterii economice sau politice.
 Economiştii de la Chicago au promovat un nou domeniu de cercetare -
Law and Economics - ca pe un câmp interdisciplinar de bază al

4
ştiinţelor sociale. Ei au adus în sfera de cercetare a economistului
probleme care în mod tradiţional au fost considerate ca situându-se în
afara domeniului ştiinţei economice. Astfel, au analizat legătura dintre
eficienţa alocativă şi dreptul de proprietate. Articolul, devenit clasic,
al lui Ronald Coase [2], The Problem of Social Cost, a direcţionat acest
efort interdisciplinar, iar revista The Journal of Law and Economics,
publicată la Universitatea din Chicago, constituia un forum de cercetare
emanat din articolul lui Coase. Dată fiind importanţa operei lui Coase
pentru apariţia şi evoluţia domeniului de studiu Law and Economics,
prezentăm în continuare ceea ce în teoria economică este cunoscută sub
denumirea de Teorema lui Coase.
 Externalităţile – acele fenomene ce pot afecta capacitatea pieţei de a
aloca eficient resursele – s-au aflat permanent în atenţia economiştilor.
Ele apar atunci când activităţile unui agent economic generează costuri
(sau venituri) altui agent economic, pentru care acesta din urmă nu este
compensat (sau pentru care nu plăteşte). Externalităţile sau, cu alte
cuvinte, costurile şi beneficiile externe influenţează producţia şi
consumul. Orice agent economic care produce bunuri utilizează nu
numai bunuri pe care le cumpără sau închiriază la preţul pieţei, ci şi
bunuri pentru care nu plăteşte nimic, dar ale căror costuri sunt acoperite
de alţii. Coase observă că instanţele de judecată sunt chemate deseori să
stabilească despăgubiri pentru ceea ce economiştii numesc externalităţi.
Constatările instanţelor au implicaţii pentru conceptul economic de
,,factori de producţie”. Coase a încercat să dea o definiţie juridică
acestui concept, atrăgând atenţia că, în mod obişnuit, el ,, este gândit ca
o entitate fizică pe care omul de afaceri o achiziţionează şi foloseşte (1
ha de pământ, o tonă de îngrăşământ) în loc de un drept de a
întreprinde acţiuni fizice. Noi putem considera pământul şi utilizarea
acestuia un factor de producţie, dar de fapt ceea ce posedă
proprietarul de teren este dreptul de a întreprinde o listă bine definită
de acţiuni. Dreptul proprietarului de teren nu este nelimitat. [3]” De
exemplu, unii oameni pot avea dreptul să traverseze terenul său
(servitutea de trecere). În articolul său, Coase face trimitere la dreptul
de proprietate, la dezmembrămintele dreptului de proprietate, la
servituti, la alte instituţii juridice.
Dacă factorii de producţie sunt priviţi ca drepturi de proprietate, atunci
costul exercitării unui drept de către o persoană - adică al folosirii
unui factor de producţie - reprezintă pierderea cauzată altei
persoane prin exercitare. Spre exemplu, exercitarea dreptului de
proprietate pune alte persoane, spre exemplu, în imposibilitatea de a
traversa o suprafaţă de teren, de a construi un imobil, de a se bucura de
o privelişte, de a avea linişte ori de a respira aer curat. Cu alte cuvinte,
atunci când sunt atribuite drepturi de proprietate este necesară o

5
renunţare reciprocă. Părţile angajate în activităţi conflictuale pot
rezolva diferendele adică pot internaliza externalităţilor.
Internalizarea externalităţilor poate avea loc prin înţelegeri liber
consimţite între părţi sau prin aplicarea legii care reglementează
desfăşurarea raporturilor dintre părţi în situaţia dată. Spre exemplu,
dacă A produce un prejudiciu lui B, atunci B îl poate ,,mitui“ pe A
pentru a-l determina să-şi modifice activităţile, dar dacă B are un drept
consfinţit prin lege opozabil lui A, atunci A ar putea să-i plătească lui B
pentru a suporta rezultatele activităţii sale.
Teorema lui Coase afirmă că eficienţa economică va fi atinsă dacă
drepturile de proprietate sunt deplin alocate. Părţile au posibilitatea
să-şi negocieze drepturile de proprietate, plasând resursele în poziţia
cu cea mai înaltă eficienţă.
Astfel, dacă într-un imobil cu mai mulţi proprietari, unul dintre ei
deschide un magazin, afluxul clienţilor va tulbura liniştea celorlalţi.
Aceştia din urmă vor avea posibilitatea de a-l mitui sau şicana pe
primul să-şi închidă magazinul, după cum vor putea să şi pretindă o
sumă de bani pentru funcţionarea acestuia. Ambele aranjamente vor
conduce la acelaşi rezultat: magazinul va funcţiona numai când
neplăcerea cauzată vecinilor este la nivelul optim. Teorema lui Coase
se axează pe negocierea raţională a celor două părţi, considerată
capabilă să conducă la eficienţa economică. Dar Coase recunoaşte că
piaţa are limitele ei, deoarece costurile de tranzacţie pentru rezolvarea
diferitelor probleme pot fi prohibitiv de înalte. Recurgerea la piaţă
poate fi costisitoare: cunoaşterea nivelului preţurilor pieţei poate
constitui o problemă, la care se adaugă costul privind încheierea şi
executarea tranzacţiei. În aceste situaţii, statul - prin intermediul
legilor - ar trebui să preia sarcina de a decide alocarea eficientă a
resurselor, iar instanţei de judecată îi revine rolul de a determina
care din interesele părţilor prevalează, în sensul de a avea cea mai
mare valoare pe piaţă. Astfel, Coase şi, în general, Şcoala de economie
de la Chicago acordă instanţelor de judecată prerogativa de a adopta
decizia corectă bazându-se pe principiul costului de oportunitate.
Punctele de vedere susţinute de economiştii de la Chicago au stârnit,
inevitabil, şi critici.
 Astfel, Şcolii de la Chicago i s-a reproşat că are tendinţa de a estompa
distincţia dintre piaţa reală şi cea ideală, reprezentată de concurenţa
perfectă, şi că deosebirile dintre piaţa reală şi cea ideală sunt cu mult
mai mari decât apreciază aceştia.
 Un alt reproş ar fi acela că economiştii moderni de la Chicago susţin
capacitatea pieţei de a restrânge monopolul, nefiind necesară
intervenţia statului în reglementarea lui. Criticii sunt sceptici faţă de
această idee.

6
 De asemenea, în timp ce economiştii de la Chicago susţin virtuţile
pieţei concurenţiale, criticii subliniază că aceasta a produs mari
inegalităţi în distribuirea venitului, ceea ce reflectă eşecul liberei
concurenţei.
În ciuda criticilor aduse, Şcoala de la Chicago a avut o contribuţie
însemnată la dezvoltarea ştiinţei economice, iar pentru jurişti ea are o
semnificaţie deosebită întrucât în sânul ei s-a format curentul de gândire Law
and Economics sau analiza economică a dreptului [4].
Iniţial, atenţia economiştilor s-a îndreptat numai spre câteva domenii ale
dreptului, în special spre piaţă, competiţie, monopol, reglementarea serviciilor
publice, astfel încât teoria economică a dreptului se identifica cu dreptul
antitrust. În timp, aria preocupărilor interdisciplinare s-a lărgit, ştiinţa
economică abordând şi alte domenii ale dreptului. Menţionăm lucrările despre
contracte ale lui Robert Hale, cercetările lui Henry Simons privind taxele şi
impozitele, lucrările lui Henry Manne privitoare la corporaţii, ale lui Arnold
Plant privitoare la acordarea licenţelor, ale lui Bentham cu privire la infracţiuni
şi pedepse. Cu toate acestea, chiar şi după apariţia publicaţiei The Journal of
Law and Economics în anul 1958 la Chicago, mişcarea Law and Economics a
fost asociată în primul rând cu probleme legate de competiţie şi monopol. Până
în 1960, când Ronald Coase a publicat articolul The Problem of Social Cost, iar
Guido Calabresi a publicat primul său articol referitor la răspunderea civilă
delictuală (law of torts), nu se putea vorbi despre o analiză economică a
dreptului închegată. După acestea, în câţiva ani, au apărut noi analize economice
în domeniul contractelor, dreptului de proprietate, protecţiei consumatorilor,
dreptului penal şi a început să se contureze un domeniu matur, numit analiza
economică a dreptului.
Mai târziu, studiile şi articolele s-au extins şi la alte domenii, cum ar fi:
dreptul muncii, dreptul de proprietate intelectuală, dreptul familiei, protecţia
mediului înconjurător și lista poate continua. Analiza economică a dreptului s-a
extins atât de mult încât decanul Facultăţii de Drept Yale, un critic al
domeniului, declara în 1995 că mişcarea law and economics este o forţă în
gândirea legislaţiei americane şi că ea influenţează jurisprudenţa în această
ţară [5].
Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi contemporani ai teoriei
economice a dreptului, Richard Posner, judecător şi profesor la Facultatea de
Drept a Universităţii din Chicago, deşi jurist de profesie şi nu economist, a
realizat pe parcursul a 30 de ani, o atentă, riguroasă şi pertinentă analiză
economică, în numeroase domenii de drept. Acest eminent exponent al mişcării
Law and Economics, cunoscut şi citat în Statele Unite ale Americii şi Europa,
afirmă că analiza economică a legii are dublu scop: acela de a face legile mai
simple, mai uşor de înţeles şi evaluat şi acela de a ne ajuta să ne apărăm
valorile.

7
Analiza economică a dreptului nu este un ,,turn de fildeş” o abstracţie
intelectuală, ci este puternic ancorată în realitatea pe care o explică şi o
modelează, cu ajutorul a două instrumente: dreptul şi economia.
Putem desprinde, parcurgând literatura de specialitate [6], două aspecte ale
acestui efort interdisciplinar. Pe de o parte, analiza economică a dreptului are o
latură interpretativă, descriptivă, încercând să explice şi să prezică
comportamentul subiectelor de drept. Pe de altă parte, ea are și o latură
normativă întrucât încearcă să amelioreze legile în vigoare, prin scoaterea în
evidenţă a dispoziţiilor care au consecinţe negative, cum ar fi eficienţa
economică scăzută ori redistribuirea inegală a veniturilor. Analiza economică a
dreptului foloseşte noţiuni, concepte şi instituţii economice pe care le aplică
diferitelor domenii ale dreptului. Această analiză este întreprinsă în scopul
eficientizării normei juridice, permiţând studierea modului în care norma de
drept modelează comportamentul indivizilor şi gradul de atingere a obiectivelor
propuse.
Date fiind conotaţiile practice ale demersului teoretic realizat de promotorii
teoriei economice a dreptului, această mişcare s-a impus şi a reuşit să
influenţeze în Statele Unite ale Americii reforma legislativă în mai multe
domenii importante, cum ar fi: legile antitrust (cu care a şi început analiza
economică), serviciile publice, protecţia mediului înconjurător, calculul daunelor
în accidentele de muncă, piaţa titlurilor de valoare, dreptul de proprietate,
investiţiile, inclusiv cele făcute din fondul de pensii.
Mişcarea Law and Economics a constituit un factor important în dezvoltarea
ideologiei pieţei libere.
Impactul pe care această mişcare l-a avut asupra societăţii americane în
general şi asupra mediului academic şi justiţiei în special, este demonstrat şi de
faptul că mulţi profesori de drept au, pe lângă specializarea lor şi un masterat în
economie, la facultăţile de drept sunt angajaţi profesori cu doctorat în economie,
există reviste de specialitate dedicate analizei economice a dreptului şi cercetări
în domeniu, hotărârile judecătoreşti utilizează concepte economice şi citează
cărţi, articole, studii de economie. Mulţi judecători, inclusiv judecătorii Curţii
Supreme a SUA, sunt experţi şi promotori ai mişcării Law and Economics,
recunoscând contribuţia importantă a acesteia la dezvoltarea gândirii juridice.
Lucrările de analiză economică a dreptului nu au rămas fără ecou în Europa.
Treptat, importanța acestora pentru modelarea dreptului a fost recunoscută,
mișcarea Law and Economics câștigând adepți și pe bătrânul continent, atât în
rândul economiștilor cât și a juriștilor. Au apărut lucrări de specialitate, cursul
de analiză economică a dreptului a început să fie studiat la universitățile
europene la programele de masterat și se efectuează studii doctorale în acest
domeniu interdisciplinar. Nu putem să nu amintim de European Master in Law
and Economics (2004-2008, 2008-2013), un grup de 9 universități partenere din
Europa și din lume, Aix-de-Provece (Franța), Bologna (Italia), Ghent (Belgia),
Haifa (Israel), Hamburg (Germania), Mumbai (India), Rotterdam (Olanda),

8
Viena (Austria) and Varșovia (Polonia), în cooperare cu Law and Economics
Center, University of California Berkeley. Programul a fost promovat de
Asociația Universităților Europene în cadrul programului Socrates și a fost
selectat de Comisia Europeană drept curs Master Erasmus Mundus. De
asemenea, a fost înființată și Asociația Europeană de Law and Economics
(1984).
În concluzie, putem afirma că sămânța cultivată de economiștii de la Chicago
a răsărit, a crescut și chiar a dat roade, specialiștii atrăgând atenția asupra
faptului că rolul analizei economice în disputa morală, politică, juridică este
acela de a atrage atenţia asupra consecinţelor sau implicaţiilor pe care
oamenii fără cunoştinţe economice sunt tentaţi să le treacă cu vederea.
Economistul trudește pentru a ne reaminti consecinţele actelor sau faptelor
pe care altfel am crede că sunt pur şi simplu bune sau rele.

Bibliografie

1. Ch. Gide, Curs de economie politică, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti,


1925, p. 3.
2. R. Coase a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 1991 pentru
studiul costurilor de tranzacţie şi a dreptului de dispoziţie.
3. R. H. Coase, The Problem of Social Cost, în The Journal of Law and
Economics, vol III, 1960, p. 43-44.
4. Law and Economics, teoria economică a dreptului sau analiza
economică a dreptului sunt denumirile folosite în literatura de specialitate.
În occident, după anii ’60, au văzut lumina tiparului lucrări intitulate
Economic Analysis of Law (spre exemplu, Richard Posner, Economic
Analysis Of Law, 1972; Arthur A. Leff, Economic Analysis Of Law: Some
Realism About Nominalism, 1974). Profesorul american R. Posner,
autorul unei opere de referinţă în materie, foloseşte și denumirea de
economic theory of law şi arată că acest domeniu de cercetare explică
legile folosind concepte economice (R. Posner, Economic Analysis of
Law. Sixth Edition, Aspen Publishers, New York, 2003, p. 26).
5. R. Posner, Values and Consequences: An Introduction to Economic
Analysis of Law, în Law and Economics Working Paper No. 53 (2D
series), 1998, p. 2.
6. R. Posner, Values and Consequences: An Introduction to Economic
Analysis of Law, op. cit., p. 2 - 10.

9
CURSUL 2

CONCEPTE ECONOMICE FUNDAMENTALE FOLOSITE ÎN


ANALIZA ECONOMICĂ A DREPTULUI

Adepții analizei economice a dreptului au convingerea ca economia este


un instrument important de analiză a unei varietăți largi de probleme privind
interpretarea legilor.
Economia este știința alegerilor pe care le face omul într-o lume în care,
de cele mai multe ori, resursele sunt limitate comparativ cu nevoile umane. Ea
pornește de la premisa că omul este un maximizator al scopurilor și satisfacțiilor
sale, cu alte cuvinte omul maximizează interesul personal. Acest comportament
maximizator nu trebuie confundat cu egoismul întrucât este compatibil cu
altruismul (bunăstarea altora poate fi parte a satisfacției personale).
Oamenii reacționează la provocări, la anumite condiții date, astfel ca
modificând condițiile modificăm și comportamentul oamenilor.
Analiza economică a dreptului folosește trei concepte fundamentale:
1) Relația cantitate-preț sau relația inversă dintre prețul practicat și cantitatea
cerută. Astfel, de regulă, când prețul unui produs crește și prețul celorlalte
produse rămâne la fel, cantitatea cerută de cumpărători, dar și cea produsă va
înregistra o scădere. Aceasta este una dintre predicțiile teoriei economice care
are multe aplicații în domeniul dreptului.
Spre exemplu, despre infractorul care și-a ispășit pedeapsa, se spune că ,,și-a
plătit datoria către societate” sau că a ,,plătit prețul”. Un economist ar găsi
această metaforă corectă și ar considera că pedeapsa este prețul infracțiunii
comise. Creșterea pedepsei înseamnă creșterea prețului infracțiunii și, în mod
direct, ea va duce la reducerea numărului infracțiunilor comise. Infractorul va fi
încurajat să substituie infracțiunea cu alte activități, mai puțin costisitoare pentru
el și astfel el va încearca să-și maximizeze utilitățile (satisfacțiile) procurate, să-
și eficientizeze acțiunea (reducând costurile).
2) Costul de oportunitate. Spre exemplu, costul fabricării unui produs cuprinde
prețul pe care producătorul trebuie să-l plătească pentru materii prime, materiale,
energie, chirii, transport, salariile muncitorilor și alte resurse necesare. Dacă
numărul producătorilor crește, producătorul din exemplul nostru s-ar putea afla
în situația de a plăti un preț mai mare pentru materii prime, materiale, etc. Dacă
producătorul nostru nu supralicitează, s-ar putea afla în situația de a nu obține
aceste resurse. Dacă nu le obține, pierde profitul.
Trebuie să facem precizarea că noțiunea cost de oportunitate apare numai
în condiții de raritate a resurselor, atunci când i se refuză utilizarea resurselor
celui care suportă costul.
Atâta timp cât eu pot respira cantitatea de aer pe care o doresc, fără ca
prin aceasta să impiedic pe altcineva să respire cantitatea de aer pe care o

10
dorește, eu nu va trebui să suport costul aerului pe care îl respir. Iată de ce aerul
nu costa nimic. Iată de ce apa este ieftină și diamantele sunt scumpe.
Putem înțelege acum de ce economiștii privesc costul ca pe un cost de
oportunitate.
Discuția despre costuri ar trebui să ne ajute să clarificăm cea mai mare
problemă a economiei: problema banilor. Important este cum utilizăm
resursele, banii nefiind decât o pretenție asupra acestor resurse. Una dintre cele
mai mari realizari ale lui Adam Smith a fost aceea că a demonstrat că
mercantilismul, respectiv politica de maximizare a rezervei de aur sau de
monedă a unei tări, mai degrabă duce la o sărăcire decât la o îmbogățire a țării
respective, întrucât creșterea masei monetare poate duce la apariția sau creșterea
inflației. Crescând inflația, puterea de cumpărare a monedei scade și, în
consecință, deși pe piață vor fi bani mulți, nivelul de trai va fi în scădere.
Rezultă că nu întotdeauna mult înseamnă și bine.
Economiștii fac distincție între tranzacțiile privind utilizarea resurselor și
cele privind transferul unor sume de bani. Spre exemplu, din salariul brut se
reține impozitul pe salariu, fondul de sănătate, fondul de șomaj, contribuția la
asigurările sociale de stat – are loc un transfer pur de bani. Acest transfer
influențează resursele - scade puterea de cumpărare a celor care le plătesc,
crescând puterea de cumpărare a celor care beneficiază de diferite ajutoare de la
stat: șomeri, familii cu mai mulți copii, persoane cu handicap, etc, dar nu se
confundă cu transferul resurselor care se realizează prin vânzare-cumpărare,
schimb, spre exemplu.
3) Eficiența. Al treilea concept de bază derivă din reflecția asupra modului cum
influențează interesul personal reacția oamenilor la anumite condiții, altfel spus,
în termeni economici, tendința resurselor de a gravita către valoarea cea mai
mare care poate fi atinsă sau principiul eficienței.
De ce producătorul din exemplul nostru este dispus să plătească mai mult
pentru forța de muncă, materiale, etc, decât ceilalți competitori care doresc și ei
utilizarea acestor resurse? Pentru că pentru el valorează mai mult; el speră să
obțină un preț mai bun la produsul finit decât ceilalți competitori și să câștige
noi segmente de piață.
Resursele trebuie dirijate către acele utilizări în care valoarea obținută
este cea mai mare. În această situație putem spune că resursele sunt folosite
eficient.
Eficiența este un termen tehnic și semnifică exploatarea resurselor
economice astfel încât valoarea obținută să fie maximă.
Această disponibilitate este însă o funcție a distribuirii venitului și
bogăției în societate. Când veniturile și bogăția se distribuie diferit în societate
(inegal), atunci eficiența va determina utilizarea diferită a resurselor, iar cererea
va fi și ea diferită.
Deși utilizează termenii de valoare și eficiență, economiștii nu ne spun
dacă distribuirea veniturilor și a bogației este dreapta (corectă), dar ne pot

11
furniza informații privitoare la variația prețurilor, influența politicilor economice
asupra nivelului veniturilor, etc.
Cel care dorește să înțeleagă mecanismul analizei economice poate fi iritat
de faptul că pentru el presupunerile economice de la care pornește analiza par
nerealiste. Noțiunea de om rațional, care își apără interesele, poate sugera
imaginea unui individ egoist, calculat, diferit de ceea ce întâlnim în viața reală.
Dar teoria economică este destul de flexibilă pentru a face loc efectului de
altruism (spuneam că satisfacția altora poate fi parte a satisfacției personale). În
zilele noastre se vorbește din ce în ce mai mult despre voluntariat, donații,
responsabilitatea socială a firmei. Majoritatea oamenilor, în problemele de zi cu
zi, sunt ghidați de ceea ce ei cred că este în interesul personal și își aleg
mijloacele în mod rezonabil (nu perfect) pentru a atinge scopul propus.
Deși presupunerile teoriei economice sunt într-o oarecare măsură
simplificate în descrierea comportamentului uman, totuși există o abundență de
teorii care rezultă din aceste presupuneri, teorii care prezic cum vor reacționa
oamenii în anumite condiții. Economiștii iau în considerare o varietate largă de
răspunsuri umane posibile. Astfel, un om de rând întrebat ce vor face oamenii
dacă prețul țigărilor se va dubla va fi tentat să răspundă fie că nimeni nu va mai
cumpăra țigări, fie că oamenii vor continua să cumpere țigări. Economistul va
spune: unii nu vor mai cumpara deloc, alții vor cumpăra mai puțin, iar alții la fel
ca înainte de scumpire.
Economistul nu poate spune societății că trebuie să limiteze furturile, dar
poate arăta că este ineficient să permită furturi nelimitate. El poate demonstra că
metoda pe care a ales-o societatea să o aplice pentru limitarea furturilor este
ineficientă și că ea poate să utilizeze și alte mijloace, cu costuri mai reduse,
obținând aceleași rezultate. Rolul interpretativ și cel normativ al analizei
economice este evident.
Temeiul adevărat al normelor juridice adoptate, dar și cel al deciziilor
luate poate fi ținut secret de retorica judiciară, iar rolul educației în drept este
acela de a-i învăța pe viitorii juriști să caute sub masca retoricii și să găsească
aceste baze.
Teoria economică a fost creată pentru a prezice comportamentul omului
de afaceri și al consumatorului. Judecătorii sunt chemați să soluționeze cauze
în care factorii economici nu pot fi ignorați și chiar dacă nu au cunoștințe
economice, de multe ori ei judecă în concordanță cu intuiția percepției
costurilor și eficienței.
Părțile, avocații lor și judecătorii sunt preocupați de stabilirea
vinovăției/nevinovăției și de plasarea costului faptei în sarcina unei persoane.
Hotărârea judecătorească afectează viitorul părților și nu numai. Ea va avea un
rol educativ, fiind un avertisment: dacă cineva se va comporta într-un anumit
mod, va trebui să plătească un preț.

12
Judecătorul nu poate ignora viitorul și trebuie să țină cont de impactul
deciziei sale asupra altor cazuri în viitor, având capacitatea de a influența
comportamentul oamenilor.
Putem conchide că, la urma urmelor, interpretarea economică și cea
juridică nu sunt divergente.

Bibliografie

1. Richard Posner, The ethical and political basis of the efficiency norm in
common law adjudication, în ,,Law, Economics, and Philosophy: A Critical
Introduction, with Application to the Law of Tort”, Edited by Mark Kuperberg
and Charles Beitz, Rowman & Allanheld Publishers, Totowa, New Jersey,
1983.
2. Richard A. Posner, Economic Analysis of Law. Sixth Edition, Aspen
Publishers, New York, 2003.

13
CURSUL 3

EFICIENȚA NORMELOR JURIDICE

3.1. Condițiile eficientizării normei juridice

Problema centrală a științelor sociale este să determine care este natura


umană şi ce pachete de reguli, de norme vor aduce la suprafaţă ceea ce este mai
bun în fiinţa umană. Cu alte cuvinte, care este nivelul optim al complexităţii
acestor reguli, nivelul capabil să atingă scopul social.
Trebuie să avem în vedere că interesele personale se intersectează într-o
lume a sărăciei, a lipsurilor, astfel încat sistemul juridic trebuie să facă mai mult
decât să cerceteze puterile imperfecte ale cunoaşterii şi calculele cărora orice
individ le cade pradă. Sistemul juridic, dreptul sau regulile formale – cum le
numea economistul Douglas North, trebuie să lucreze asupra dimensiunilor
motivaţiei, care să reducă comportamentele antisociale, în care câştigul unei
persoane se face pe cheltuiala altora. Dacă singura sarcină a sistemul juridic ar fi
aceea de a ajuta indivizii să ia decizii corecte, atunci adoptarea unor reguli
optime ar fi mult simplificată (avem în vedere situaţia elaborării unor reguli care
să limiteze, să restricţioneze comportamentul uman). Însă normele legale trebuie
să cuprindă pe lângă interdicții şi permisivităţi (excepții, scutiri, deduceri, etc.).
Utilitarismul este un curent de teorie socială care consideră că toate
regulile de comportament trebuie să urmărească maximizarea utilităţii. Prin
utilitate înțelegem satisfacţia generată de obţinerea unor bunuri sau valori.
Indivizii au funcţii de utilitate în care, de regulă, mai mult înseamnă mai bine. În
general, indivizii au destul de multe puncte în comun, datorită originii lor
umane. Necesităţile lor sunt satisfăcute cu ajutorul bunurilor, prin tranzacţiile
care au loc pe piaţă. Instituţiile pieţei libere nu se pot însă autosusţine întrucât
dreptul de proprietate pe care se bazează trebuie să-şi găsească consacrarea,
garantarea şi reglementarea în plan juridice. Normele juridice trebuie să pună
semnul „interzis” şi să creeze schiţa unui cadru social în care două sau mai
multe părţi iau parte la tranzacţii în mod voluntar. Economistul Richard Epstein
afirmă că eforturile de maximizare a utilităţii în sfera privată determină creșterea
utilității sociale. Impunerea unui sistem de taxe şi impozite este menită să creeze
fondurile necesare pentru producţia de bunuri publice şi deci şi pentru
funcţionarea unor instituţii publice a căror sarcină este de a defini drepturile şi
de a asigura respectarea acestora.
Această descriere a relaţiilor sociale ne conduce către existenţa unui
legislativ si a unui executiv cu puteri coercitive mari, dar care operează doar în
sfere bine definite – în scopul menţinerii ordinii şi a infrastructurii care fac
posibile tranzacţiile voluntare.

14
Aceste tranzacţii nu trebuie înţelese în strict sens economic. Asociațiile,
fundaţiile cu scop de caritate, instituțiile prin care se înfăptuiește educația,
partidele politice intră tot în această categorie de activităţi protejate.
Cei care elaborează un sistem social, elaborează şi un set de instituţii care
pot conduce la maximizarea utilităţii sociale sau se poate concentra doar asupra
unor variabile cheie din ecuaţie, lăsând restul deoparte. Această din urmă
abordare, mult simplificată, este desigur mai uşoară decât efortul conştient de a
atinge eficienţa sau utilitatea socială.
Complexitatea optimă a normei juridice este atinsă atunci când asigură
stabilitatea socială (culturală, economică, politică, juridică,etc). De aici vine
preocuparea modernă pentru economia comportamentală (behavioral
economics) și care găseşte veriga slabă în comportamentul uman, în capacitatea
sa de a integra informaţiile şi a calcula posibilităţile unor evenimente viitoare.
Calculul rezultatelor aşteptate este un miraj pentru toţi cei care se ocupă cu
aceasta. O lege bună, caută să creeze cadrul clar pentru deciziile private,
reducând calculele pe care ar trebui să le facă persoanele private. Nici o
reglementare legală nu poate elimina incertitudinea naturală (inundaţii,
cutremure etc.), dar în schimb poate controla incertitudinea generată de către
oameni, incertitudine care provine dintr-un sistem nedefinit de drepturi şi
obligaţii. Statul modern trebuie să elaboreze norme referitoare la dreptul de
proprietate (drept civil, drept de proprietate intelectuală), la tranzacţii (drept
comercial, dreptul concurenţei, dreptul asigurărilor), la forţa de muncă (dreptul
muncii),etc.
D. North atrăgea atenţia că regulile formale (normele juridice) nu sunt
garanţii pentru eficienţă. Ele trebuie completate cu:
1. constrângeri informale (norme de comportament, coduri de conduită,
idei, concepții, mentalități) care însă se schimbă foarte lent,
2. o impunere eficientă (şi aici există un inconvenient, impunerea se
realizează prin persoane ale căror interese se află în matricea instituţiilor
vechi). Cu alte cuvinte, instituții noi, dar funcționari cu mentalități vechi.
Numai astfel se rezolvă noile probleme sociale, economice, politice
complementare noilor reguli formale care au fost elaborate.
Referindu-ne la privatizare, nu este suficient să stabilim cadrul juridic
adecvat privatizării, ci trebuie găsite soluţii eficiente de impunere a normelor
juridice adoptate, fiind necesară şi o schimbare a atitudinii referitoare la muncă,
competiţie, calitate, perfecţionare etc.
Economistul Paul Fudulu scria în cartea Handicapped societies – dacă
bogăţia şi creşterea economică depind de preferinţele culturale (constrângerile
informale despre care vorbea North), atunci o reformă care are ca scop
prosperitatea materială trebuie concepută nu simplu ca o nouă formă
instituţională în politică şi economie, ci primar necesită un efort susţinut de a
schimba tipologia umană. Concluzia studiului este, surprinzător, nu pericolul
iminent de eşec al reformei în ţările subdezvoltate sau aflate în „tranziţie”, ci

15
eşecul de abordare a reformei, care nu este suficient de cuprinzătoare. În
consecinţă, cea mai importantă componentă a reformei constă în reforma
instituţiilor care modelează tipul uman, ca şcoala, biserica, autoritatile de
supraveghere a concurentei, etc. Nu poţi aştepta, ca oamenii cărora li se predică
duminica salvarea prin sărăcie, să fie luni competitivi pe piaţa liberă, unde
sărăcia este taxată ca fiind o recunoaştere a eşecului. Aceste valori sunt complet
divergente şi sunt asumate de către instituţii care nu sunt deloc în concordanţă.
Până când oamenii politici, economiştii, oamenii de cultură, nu vor înţelege
aceste lucruri, mult dorita creştere economică nu poate fi atinsă.

3.2. Bazele etice şi politice ale eficienţei normei juridice.


Eficienţa economică şi protecţia socială

Richard Posner arăta într-un articol publicat în anul 1983 că o societate


care are ca scop maximizarea bogăţiei - a bunăstării – va avea ca rezultat o
combinaţie de drepturi (în primul rând dreptul la proprietate şi dreptul de a fi
liber) şi va realiza o redistribuire a bunurilor şi valorilor din societate în
favoarea membrilor mai puţin bogaţi. Putem deduce că maximizarea bogăţiei
este un obiectiv atractiv şi din punct de vedere etic, întrucât vizează toate clasele
sociale. Statul are două opţiuni:
- maximizarea bogăţiei, a bunăstării şi deci promovarea eficienţei
economice,
- favorizarea echităţii sociale, redistribuirea bunurilor sau, altfel spus,
protecţia socială.
Din analiza făcută de cunoscutul autor american rezultă că maximizarea
bogăţiei conduce oricum la echitate socială – prin redistribuire, bunăstarea este
maximizată la nivelul întregii societăţi. Iată că cele două obiective nu sunt
incompatibile, ci complementare.
Opţiunea pentru maximizarea bogăţiei şi-a pus amprenta asupra formării,
aplicării şi interpretării legilor în dreptul anglo-saxon, lucru recunoscut de
cercetători, care afirmă despre common law că este un drept care promovează
eficienţa.
Common law este un drept de natură jurisprudenţială, fiind stabilit pe
calea precedentului judiciar.
Această situaţie permite o anumită îmbinare între stabilitatea
(continuitatea) şi flexibilitatea (mobilitatea) dreptului. În fiecare speţă, instanţa
fie aplică dreptul situaţiei de fapt stabilite, fie elaborează o nouă normă juridică
aplicabilă speței pe care o judecă, luînd în considerare și practica judiciară (Kurt
Lipstein – „Revue internationale de droit comparé”).
Maximizarea bogăţiei în common law are ca suport principiul
consimţământului, care trebuie interpretat în sensul consimţământului membrilor
societăţii în favoarea soluţiilor eficiente.

16
Să luăm cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
În cadrul puterii legislative şi a celei executive, grupările politice influente
nu pot face altceva decât să sprijine politica eficienţei, altfel ele vor fi
sancţionate de electorat.
În ceea ce priveşte puterea judecătorească, judecătorii aplică legile care
conţin sau nu soluţii eficiente.
În cazul common law puterea judecătorului este largă: el interpretează şi
aplică legea, dar o poate şi crea. Judecătorii din aceste sisteme de drept
soluţionează litigiile ţinând cont de criteriul eficienţei.
Astfel, într-o speţă, proprietarul unui imobil a dat în judecată pe vecinul
său, care şi-a construit o casă nerespectându-i servitutea de vedere, solicitând
instanţei să dispună demolarea casei. Instanţa a analizat ce este mai puţin
costisitor, să distrugi şi să reclădeşti o casă sau să muţi o fereastră, şi nu l-a
obligat pe pârât la demolare, considerând că reclamantul poate, cu costuri mici,
să-şi mute fereastra.
În analiza speţei se spune: „Dacă servitutea de vedere ar fi fost respectată
la nesfârşit, marile oraşe americane nu ar fi fost construite”.
Judecătorul a ținut cont de principiul eficienței.
Spuneam la începutul analizei că statul are două opţiuni: eficienţa
economică şi protecţia socială, dar desigur, în realitate, asistăm la îmbinarea
celor două măsuri.
Preponderenţa uneia sau alteia, diferă de la o perioadă la alta fiind
influenţată de factori politici, economici, sociali etc. şi aceasta se reflectă în
primul rând în legislaţie.
În doctrina economică a fost dezvoltată „teoria interesului public” care
susţine că statul operează, deşi nu fără cusur, în direcţia promovării scopurilor
sociale, a interesului public – din care face parte fără îndoială şi maximizarea
bunăstării. Această teorie a fost atacată dur de „teoria intereselor de grup” care
susţine că redistribuirea bunurilor, adică protecţia socială, trebuie să fie
obiectivul principal al politicii interesului public. Se susţine că grupurile bine
organizate pot să obţină protecţie guvernamentală, în timp ce grupările difuze,
mai puţin organizate nu pot spera la aşa ceva, pierzând în faţa concurenţei.
Teoria intereselor de grup susţine necesitatea protejării acestora.
Alfredo Pareto a enunţat principiul potrivit căruia un tip de alocare a
resurselor este superior faţă de un altul dacă cel puţin o persoană primeşte mai
mult şi nimeni nu iese în pierdere. Schimbarea spre o alocare eficientă de tip
Pareto trebuie să producă o creştere netă (reală) a utilităţilor (satisfacţiei)
deoarece nici o persoană nu pierde şi cel puţin o persoană iese în câştig.
Principiul lui Pareto are la bază consensul şi presupunerea că terţii nu sunt
afectaţi de tranzacţii.Tranzacţiile (consensuale) prezintă probabilitate ridicată de
a aduce satisfacţie (un plus de bunăstare), cel puţin părţilor implicate. Astfel,
putem considera consimţământul o bază atractivă din punct de vedere etic care
poate permite schimbări pozitive în alocarea resurselor.

17
Într-un cadru în care tranzacţiile nu produc efecte asupra terţilor, este clar
că interzicerea lor ar conduce la scăderea avuţiei societăţii şi a libertăţii
individuale. Putem concluziona că obiectivul maximizării avuţiei nu se poate
realiza decât protejând libertatea individuală.
Totuși, având în vedere că de cele mai multe ori tranzacțiile produc efecte
asupra terților, statul poate recurge la diferite măsuri pentru a controla aceste
efecte și a asigura pareto-eficiența (reglementarea calculului prețului energiei,
gazelor, produselor petroliere, stabilirea unor limite maxime la prețurile
medicamentelor, etc).
Totuşi este greu de apreciat care dintre pieţe, cea liberă sau cea
reglementată, conduce la o creştere a utilităţii generale. Este greu de cuantificat
care este mai mare: utilitatea negativă (pierderea) sau cea pozitivă (câştigul).
Statul, poate aşadar, să preia rolul pieţei (fixând preţuri, acordând
subvenţii etc.) şi să compenseze pierderile cauzate de o piaţă ineficientă. De
aceea aceste pierderi sunt considerate consimţite.
Putem lua şi un alt exemplu. Un agent economic (producător) înregistrează
pierderi din cauza unui competitor care a reuşit să fabrice un produs mai
performant decât al său. Este posibil ca legislaţia privitoare la activitatea
societăţilor comerciale să prevadă obligativitatea existenţei unui fond de rezervă,
fond din care vor fi acoperite eventualele pierderi. Astfel, întreprinzătorul poate
fi considerat compensat ex-ante pentru aceste pierderi (acceptate ca posibile,
consimţite). Pentru a corecta funcționarea mecanismului economic, statul poate
impune prin legislație anumite constrângeri privind aplicarea corectă a libertăţii
individuale. S-ar putea ca munca lui A să valoreze mai mult pentru B decât
pentru A însuşi şi atunci, s-ar părea că ar fi mai eficient să-l facem pe A sclavul
lui B. Însă această situaţie nu este compatibilă cu principiul consensului, întrucât
nimeni nu va munci si nu va fi de acord sa-si piarda libertatea de dragul
eficienţei.
Maximizarea avuţiei are proprietatea de a conferi o greutate mare
preferinţelor şi consimţământului. Astfel, Posner spunea că poporul american ar
fi fost, fără îndoială, mai sărac, dacă Henry Ford ar fi luat decizia de a deveni
călugăr şi nu un producător de automobile.
Maximizarea bogăţiei se realizează prin intermediul pieţei și cu sprijinul unor
instituţii care facilitează operaţiunile care se efectuează pe o piaţă liberă (care
modelează piaţa). Aceste instituţii impun şi constrângeri, însă sunt alimentate de
principiul consimţământului (consimțământ pentru eficienţă la nivelul
societăţii). Dozarea coerciţiei exercitată de către aceste instituții este marea
problemă deoarece coerciția înseamnă restrângerea libertăţii individuale.

18
CURSUL 4

CREȘTEREA ECONOMICĂ ȘI CULTURA.


TEORII CONTEMPORANE PRIVIND EȘECUL ECONOMIC

La nivel planetar asistăm la o luptă continuă pentru maximizarea


bogăţiei, pentru creşterea eficienţei economice, scopul fiind acela al creşterii
generale a bunăstării.
Preocuparea pentru bunăstare o găsim atât la nivel colectiv, cât şi la
nivel individual. Astfel, şefii de stat şi guvene, miniştrii finanţelor, se întâlnesc
într-un cadru mai mult sau mai puţin lărgit pentru a discuta aceste lucruri şi
pentru a adopta măsuri în acest sens. În fiecare zi au loc congrese, conferinţe,
seminarii, simpozioane având această temă.
În cadrul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cooperarea
economică este obiectivul cel mai important, devansat poate, doar de
preocuparea pentru apărarea şi menţinerea păcii, dar chiar şi aceasta din urmă
preocupare este dublată de multe ori, de scopuri economice (afirmate sau nu).
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale printre scopurile propuse vizează
şi creşterea bunăstării.
În planul intern al statelor, pretutindeni în lume, există preocuparea pentru
eficientizarea activităţilor umane, pentru bunăstare şi progres. Oamenii politici,
economiştii, juriştii, ziariştii, sociologii, filozofii sunt preocupaţi de aceste
probleme.
Omul simplu este confruntat în activitatea lui zilnică cu problema alegerii
celor mai eficiente soluţii pentru munca lui, pentru întreaga lui activitate în
vederea creşterii bunăstării şi deci a standardului de viaţă.
Întreaga societate civilă este mobilizată de aceste scopuri.
Şi toţi îşi pun aceleaşi întrebări: cum ? prin ce măsuri ? Care sunt
conexiunile care determină creşterea economică ?
Secole de-a rândul economiştii au încercat să ofere soluţii optime pentru
dezvoltare economică şi progres aşezând la bază dreptul de proprietate,
libertatea în general şi libertatea industriei, comerţului şi a concurenţei în
special, concluzionând că numai mecanismul pieţei libere poate conduce spre
bunăstare.
Paradoxal, aceste măsuri aplicate în economiile statelor lumii, nu au
condus spre aceleaşi performanţe economice. Spre exemplu, piaţa liberă şi
proprietatea privată au fost consolidate atât în SUA cât şi în ţările Americii
Latine, însă rezultatele nu sunt similare.
Cum se explică faptul că deşi ţările lumii a 3-a şi cele aflate în tranziţie
s-au grăbit să adopte instituţiile specifice economiei de piaţă, totuşi foarte
puţine dintre acestea au succes ?
De ce ţări ca Polonia, Ungaria, Cehia, Bulgaria, România, care în 1989 se
aflau în aceeaşi poziţie de ţări foste comuniste, au ajuns la grade diferite de

19
adoptare a instituţiilor specifice economiei de piaţă şi democraţiei, obţinând deci
şi performanţe diferite ?
Este doar un simplu accident că cei care au avut succes rapid (Polonia,
Ungaria, Cehia) fac parte dintr-un alt tip de cultură ? În ce constă diferenţa
dintre ţările care au avut succes şi cele ale căror rezultate întârzie şi în ce mod
aceste diferenţe modelează creşterea economică a acestor ţări ?
Încercând să găsească răspunsuri la aceste întrebări, doctrina economică
contemporană a sesizat o carenţă a discursului economic: aceea de a nu fi
ancorat în realitatea umană. Astfel, deşi economiştii au admis că între
sistemele economice, performanţa acestora şi cultură există legătură, totuşi
valorile culturale lipsesc din orice analiză formală a economiştilor.
Tipul uman ce populează modelele economice este – ca tip uman invariabil
– homo economicus, adică omul care maximizează pentru el diferite variabile ca:
venit, nivel de cultură etc., alegând întotdeauna nivelul maxim dintre cele
posibile. Dar ceea ce nu ia în considerare teoria economică este faptul că
cetăţenii diferitelor state au preferinţe diferite pentru bogăţie şi creştere
economică, preferinţe determinate de caracteristicile culturale diferite ale
membrilor aparţinând unor comunităţi umane diferite.
Şi atunci doctrina economică contemporană şi-a pus următoarele
întrebări:
1) Care este legătura dintre tipul uman, cultură (privită ca sistem de
valori) şi instituţiile care formează un sistem economic eficient, ca cel
al economiei de piaţă, întrucât s-a putut observa că în culturi diferite,
aceste instituţii au grade diferite de eficienţă ?
2) În ce mod un anumit tip uman, având anumite caracteristici
culturale, face posibilă producţia de bunuri sau, altfel spus, în
termeni moderni, creşterea economică ?
3) Există vreo forţă istorică care împinge ţările lumii a 3-a şi pe cele
aflate în tranziţie spre o transformare internă, astfel încât mai
devreme sau mai târziu să adopte cu succes instituţiile specifice
economiei de piaţă ?
Pentru sociologi şi analişti politici, este foarte clar că orice transformare
socială are un corespondent în schimbarea personalităţii umane (şi invers).
Spre exemplu nu poate exista democraţie fără democraţi.
Pentru economişti însă, schimbările instituţionale nu sunt legate de tipul
uman. Aceasta este o eroare gravă care a blocat progresul teoriei economice
în privinţa înţelegerii mecanismului care a stat la baza adoptării unor
instituţii de către ţări având o cultură dată.
Aşa cum spuneam, economiştii au avut în vedere factorul uman, însă au
plecat de la presupunerea existenţei unui tip uman invariabil, ori în
realitate există o infinitate de tipologii umane.
Cultura, domeniul preferat al sociologilor, este un set de valori
reprezentative pentru o colectivitate, iar pentru individ reprezintă un set de

20
valori personale (sociologul Geert Hofstede). Cultura este ataşată unei
colectivităţi, dar ea nu se transmite genetic şi printr-un proces de
socializare. Din această cauză, s-a spus despre cultură că este oarecum
iraţională, deoarece majoritatea valorilor culturale nu sunt o consecinţă a
unor decizii raţionale, ci sunt programate de timpuriu în viaţa noastră (prin
educaţie în familie, şcoală, biserică) „atunci când mintea noastră este relativ
goală”. Pentru economişti noţiunea de cultură este destul de imprecisă. Totuşi,
economiştii contemporani încearcă clarificarea acestei noţiuni precum şi a
relevanţei ei în modelarea preferinţelor umane.
Economistul american Michael Novak a încercat să evidenţieze
diferenţele majore între culturile Americi de Nord şi Americii Latine.
Greutatea în cazul Americii de Nord se plasează pe avuţie (bogăţie)
obţinută pe calea fundamentală a economiei libere. Calea de ieşire din
sărăcie este aceea a stimulării spiritului inventiv, a implementării unor
instituţii bine gândite, a formării unor obiceiuri şi a unor metode de
educaţie care să încurajeze inventivitatea practică prin toate mijloacele
posibile.
În cazul culturii Americii Latine, felul de a fi al sudamericanilor:
curtenitor, tandru, conservator, impresionaţi de putere şi prea puţin
preocupaţi de aspectul material al dezvoltării, stimulează mai puţin
maximizarea bogăţiei şi eficienţa economică.
Economistul Erich Weede subliniază câteva caracteristici ale culturii
occidentale dorind să evidenţieze importanţa redusă a dorinţei de putere în
acest tip de cultură: limitarea puterii guvernamentale, economie liberă,
separarea religiei de puterea statului, participarea maselor la guvernare
sau democraţia.
Totodată, se pune si problema greutăţii atribuite muncii într-o cultură.
Greutatea atribuită muncii este de fapt greutatea atribuită bogăţiei, iar
atitudinea faţă de muncă este influenţată în mod decisiv de cultura naţională.
Astfel, performanţa economică nu depinde numai de strategiile micro şi
macro economice, ci şi de importanţa atribuită muncii de către fiecare
individ în parte (Francis Fukujama).
Dacă în culturile greceşti şi romane antice munca era dezaprobată, iar
progresul era legat mai degrabă de petrecerea timpului în mod plăcut, Europa
creştină a insistat că munca este ea însăşi o disciplină şi astfel duce la inobilarea
caracterului uman.
Dar şi în cadrul creştinătăţii există deosebiri privind modul de abordare
a muncii. În timp ce catolicismul şi ortodoxismul afirmă că omul se poate
salva prin biserică, post, rugăciune şi fapte bune, bisericile protestante au
eliminat acest tip de mântuire şi l-au înlocuit cu salvarea prin muncă şi
vocaţie. Omul a fost eliberat de sub autoritatea bisericii catolice, această
schimbare fiind percepută ca o măsură de echitate socială. El nu mai
trebuia să-şi desfăşoare relaţia cu Dumnezeu prin biserică, ci prin izolare

21
adâncă în spiritualitatea sa. Omul nu mai trebuia acum să aştepte salvarea
de la biserică, ci putea să-şi ia soarta în propriile mâini şi să o schimbe,
aşadar, prin muncă, prin vocaţie. Vocaţia înseamnă muncă, dar muncă
calificată, lucru făcut bine, de calitate. În credinţa protestanţilor salvarea
prin vocaţie are un rol hotărâtor: acela de a spori avuţia şi de a creşte
bunăstarea. A dori să fi sărac este ca şi cum am dori să nu fim sănătoşi –
scria Max Weber în „Etica protestanta şi spiritul capitalismului”. Astfel,
protestantismul a dat frâu liber producţiei de bunuri într-un ritm
nemaiîntâlnit crescând aşadar nivelul bogăţiei. Singurul pericol în
acumularea materială a fost eventuala relaxare de a produce mai puţine
bunuri. Protestantul nu este angajat în comparaţie cu semenii săi, el se
autoanalizează şi evaluează. El se gândeşte nu numai la prezent, dar şi la
viitor şi orice acţiune din prezent are relevanţă în viitor. Pentru aceste
motive, s-a considerat că protestantismul este în concordanţă, într-un grad
mai mare decât catolicismul, cu creşterea economică.
S-a pus întrebarea de ce oare Islamul în comparaţie cu Creştinismul a
eşuat să dea inspiraţie progresului uman. „Religia Profetului comparată cu
creştinismul nu a dat nici un scop doctrinei şi nu a responsabilizat
conducătorii laici faţă de popor” (Cuningham). Este inabilitatea
islamismului de a crea un tip uman care să fie în concordanţă cu creşterea
bogăţiei şi cu progresul uman.
Iată deci că există o legătură între cultură – religie – muncă – avuţie –
progres.
Economiştii contemporani, răspund aşadar pozitiv la întrebarea dacă există
legătură între cultură şi creşterea economică şi sugerează abandonarea
supoziţiilor teoretice înguste, în favoarea unei înţelegeri mai cuprinzătoare a
comportamentului uman.
Interesul nostru special constă în capacitatea unei ţări cu o cultură dată să
adopte instituţii specifice economiei de piaţă – instituţiile cele mai eficiente în
termeni de eficienţă economică.
Omul maximizează în principal 2 megabunuri : avuţie şi putere.
Cercetările au condus la concluzia că acolo unde preferinţa pentru bogăţie
este mare, preferinţa pentru putere este mică şi invers. Pornind de la
această concluzie, economiştii contemporani, arată că ţările care se
caracterizează prin preferinţa pentru putere mare nu sunt capabile să adopte
instituţiile specifice economiei de piaţă. Această concluzie este contrară
credinţei economice a prezentului conform căreia ţările pot adopta cu
uşurinţă diferite tipuri de instituţii, factorul cultură fiind complet ignorat.
O concluzie a raționamentului de mai sus ar fi aceea potrivit căreia
cultura poate fi primul obstacol în calea creşterii economice. Dacă
performanţa economică depinde de preferinţele culturale, atunci speranţa unei
creşteri economice va fi foarte greu de împlinit. Aceasta pentru că schimbarea

22
preferinţelor culturale înseamnă schimbarea tipului uman şi aceasta este un lucru
deosebit de anevoios. Este posibilă oare o renaştere culturală ?
Francis Fukuyama spunea că întreaga omenire se îndreaptă spre
democraţie şi piaţă liberă, având o perspectivă optimistă. Fără îndoială
constrângerile au un rol deosebit de important. Ţările dezavantajate imită
(uneori prin constrângere) metode de producţie, instituţii, obiceiuri, viaţa
de zi, specifice ţărilor dezvoltate. Fostele ţări comuniste încearcă să imite
modul de organizare capitalist fără a avea o reformă culturală şi
instituţională adecvată. De aici rezidă eşecul sau întârzierea unor ţări din
Estul Europei în privinţa trecerii la economia de piaţă. Fără o schimbare
culturală, a setului de valori care ne ghidează viaţa, rezultatul va fi din nou
eşecul. Reforma trebuie să fie amplă şi să cuprindă toate elementele
societăţii. Acest proces va fi lung şi dureros.
De aceste lucruri trebuie să ţină cont şi cei care propun din exterior soluţii de
redresare economică ţărilor cu probleme economice, deşi de cele mai multe ori
conexiunea dintre cultură şi creştere economică nu este luată în considerare.
Artizanii interni ai reformei trebuie şi ei să ţină cont de aceste realităţi.
În lucrarea TEORIA ECONOMICĂ A CULTURILOR ŞI INSTITUŢIILOR.
Determinarea culturală a performanţelor economice, profesorul Fudulu
propune o schimbare fundamentală de perspectivă, aşa după cum chiar domnia
sa afirmă: ,,răspunsurile marilor întrebări ale performanţelor economice aşa de
diferite ale diferitelor naţiuni trebuie căutate în perimetrul naturii obiectivelor
umane, aşa cum au fost acestea modelate sub forma diferitelor culturi
naţionale, şi nu în perimetrul relaţiei dintre mijloace şi scopuri, aşa cum se
întâmplă în cazul teoriei economice ortodoxe.”.
Profesorul Fudulu identifică viciul teoriei economice ortodoxe (clasice) şi
anume prezumţia că avuţia este unicul obiectiv uman, prezumţie care a
generat şi generează grave erori.
Economiştii occidentali, deşi dispun de importante resurse pentru cercetare, nu
reuşesc să realizeze o analiză economică corectă întrucât le lipseşte perspectiva
transculturală. În modelele economice propuse, ei pleacă de la premisa unui
individ invariabil, maximizator de avuţie, homo absolutus egoist sau homo
oeconomicus. Factorul cultural este ignorat sau marginalizat. Ori, în realitate
lucrurile stau cu totul altfel. Tipologia umană este infinită. Totuşi putem vorbi
despre anumite caracteristici generale pe care le regăsim la indivizii aparţinând
unei naţiuni, caracteristici imprimate de cultura naţională. Tocmai de aceea,
cultura occidentală este o cortină generatoare de iluzii care a avut şi are efecte
dezastruoase asupra teoriei economice standard pe care a emanat-o. Soluţia
eliminării acestei discrepanţe teoretice o constituie acceptarea unui adevăr
fundamental al sociologiei şi anume variabilitatea tipului de om. Doi dintre cei
mai importanţi repezentanţi contemporani ai teoriei economice şi sociologiei,
James Buchanan şi Geert Hofstede, au validat perspectiva propusă de profesorul
Fudulu prin acceptarea realităţii fenomenului de orbire culturală.

23
În lucrarea sus-amintită, autorul oferă un set de soluţii cu evident caracter de
noutate şi forţă operaţională. Astfel, profesorul Fudulu dă o definiţie de maximă
cuprindere instituţiilor şi tratează opţiunea instituţională ca pe un caz particular
al opţiunii individuale. Această inovaţie a netezit calea următorului demers –
plasarea conceptului de cultură la fundamentul teoriei economice a instituţiilor.
Potrivit teoriei fuduliene opţiunea instituţională se bazează pe preferinţele
culturale. Pe aceste fundamente, autorul clădeşte o nouă teorie economică a
instituţiilor1, identificând un mecanism unitar care explică instituţiile create, dar
şi pe cele care urmează a fi modelate. El evidenţiază dificultăţile întâmpinate de
politicile reformatoare atunci când se încearcă impunerea aceloraşi instituţii în
cadrul unor realităţi culturale diferite şi explică performanţele economice slabe
folosind argumentul cultural2.
Dacă admitem că omul este variabil, acceptăm şi complexitatea obiectivelor
umane precum şi faptul că preferinţele sunt cele care modelează acţiunile
umane.
Preferinţele sunt programe (soft-uri) mentale cu privire la ierarhizarea
obiectivelor şi, ca atare, modul cum acestea se formează şi modifică trebuie să
stea la baza înţelegerii acţiunilor indivizilor şi colectivităţilor. În consecinţă,
explicarea performanţelor trebuie să se sprijine pe înţelegerea procesului de
formare a preferinţelor.
Preferinţele sunt modelate şi deci bunurile sunt ierarhizate în funcţie de
aptitudinea lor de a genera satisfacţie. Preferinţele pentru două bunuri sunt
modelate în relaţie inversă cu costurile lor de oportunitate: cu cât este mai mic
costul de oportunitate pentru un bun, cu atât este mai mare preferinţa pentru acel
bun. Altfel spus, oamenii preferă ceea ce există din abundenţă şi are un cost de
oportunitate redus. Spre exemplu, oamenii preferă egalitatea, dacă au trăit în
condiţii de egalitate, şi inegalitatea dacă au trăit în condiţii de inegalitate. Am
putea spune că preferinţele sunt memorii ale costurilor de oportunitate trecute.
Teoriile care au identificat cauza performanţei economice în resurse naturale
(capital fizic sau uman) au eşuat. Cauza performanţelor economice inegale ale
statelor trebuie căutată în valorile culturale diferite ale acestora. Analiza
economică, din această perspectivă, este îngreunată de faptul că definiţia culturii
este inoperantă pentru economist, conceptul fiind specific altor ştiinţe sociale.
Cultura reprezintă un set de valori fundamentale caracteristice pentru o
colectivitate, mai exact pentru grupul ei majoritar, iar valoarea este o ierarhie de

1
Instituţiile sunt rezultatul interacţiunii indivizilor şi au rolul de a ghida comportamentul acestora. Teoria
economică a instituţiilor are ca obiectiv explicarea modului în care instituţiile determină şi menţin performanţa
economică, având o finalitate practică evidentă. Ea ne ajută să înţelegem de ce anumite colectivităţi sunt capabile
să adopte şi să implementeze aceste instituţii, să le facă funcţionale (instituţia pieţei libere şi instituţiile conexe)
în timp ce alte colectivităţi întâmpină dificultăţi.
2
Cultura este un set de valori fundamentale ataşat unei colectivităţi. Sociologii şi sociobiologii au relevat faptul
că mediul natural influenţează preferinţele culturale tocmai pentru că acestea contribuie la creşterea nivelului de
adaptare a indivizilor. Cu alte cuvinte, preferinţele culturale sunt reacţii de răspuns la un anumit mediu natural
(te adaptezi sau dispari). Mediul nu produce, în mod direct, condiţiile de performanţă economică, ci el determină
constrângerile şi motivaţiile performanţei economice.

24
preferinţă. Cultura este pentru colectivitate ceea ce personalitatea este pentru un
individ. Sociologul Geert Hofstede identifică trei categorii de valori: acelea care
se referă la relaţiile noastre cu alţi indivizi (1), bunuri sau mediul înconjurător
nonuman (2) şi acelea care se referă la interiorul nostru şi legătura cu divinitatea
(3).
Dacă toate obiectivele umane se reduc la cele două megabunuri, avuţie şi putere,
cultura trebuie să fie o ierarhie de preferinţă pentru acestea, modelată în mod
diferit de la o regiune la alta şi de la o ţară la alta. Astfel, societatea occidentală
este caracterizată prin importanţa mică acordată puterii şi ataşamentul faţă de
avuţie, trăsătură care reiese din descrierea ei: limitarea puterii guvernamentale,
separarea economiei şi ştiinţei de religie şi participarea populară la guvernare
sau democraţia, garantarea şi respectarea drepturilor omului.
De asemenea, în literatura economică se vorbeşte despre importanţa atribuită
muncii, atitudinea faţă de muncă fiind influenţată decisiv de culturile naţionale.
Munca este considerată o corvoadă în cadrul acelei culturi în care ea este
desfăşurată de cei consideraţi inferiori. Greutatea atribuită muncii este de fapt
greutatea atribuită avuţiei şi este invers proporţională cu greutatea atribuită
puterii. Încă o dată se relevă legătura directă dintre cultură şi creşterea
economică, faptul că performanţele economice transcend politicile
macroeconomice.
Profesorul Fudulu, urmându-l pe Hofstede, face distincţie între valori culturale
dorite şi valori culturale de dorit. Cele dorite sunt mai aproape de realitate şi au
un impact mai mare asupra comportamentului real al indivizilor. Valorile din al
doilea set, cuprinse spre exemplu în declaraţiile oficiale, se situează mai degrabă
în sfera ideologiei şi sunt unanime în acceptarea scopului unic al dezvoltării
economice. Pornind de la această distincţie, profesorul Fudulu afirmă:
,,Ghidarea după valorile culturale de dorit a condus la concluzia greşită că
problema ar consta în identificarea corectă a modalităţilor de a implementa
instituţiile eficiente. Ghidarea după valorile care transpar prin uşile închise ale
activităţii politice impune o cu totul altă concluzie: existenţa în aşa-numitele ţări
ale lumii a treia a unei prevalente lipse de voinţă de a reforma instituţiile în
direcţia celor eficiente, adică existenţa unor valori culturale cu coeficienţi mici
de importanţă ataşaţi avuţiei, care, în consecinţă, nu sunt compatibile cu
performanţa economică.”.
Mişcarea către culturi cu preferinţă mică pentru putere. Având preferinţe şi
costuri de oportunitate culturale diferite, societăţile vor înregistra continuu
performanţe economice diferite. Întrebarea pe care o pune profesorul Fudulu
este următoarea: realitatea culturilor diferite are tendinţa de a persista la infinit
sau există condiţiile derulării unui proces de renaştere culturală în cadrul căruia
culturile cu preferinţă înaltă pentru putere vor fi înlocuite cu tipul de cultură
necesară pentru performanţă economică?
Avuţia, scrie profesorul Fudulu, are două proprietăţi remarcabile care lipsesc cu
desăvârşire puterii. Prima permite conservarea sa, ceea ce face posibilă folosirea

25
ei în procese de producţie viitoare, făcând posibilă creşterea şi dezvoltarea
economică, iar a doua permite cooperarea în scopul sporirii avuţiei individuale3.
Din această perspectivă, soluţia potrivită nu poate fi decât aceea a renunţării la
anumite valori şi preluarea altora care să facă posibilă creşterea economică. Cu
alte cuvinte, renaştere culturală urmată de renaştere economică.
Profesorul atrage atenţia asupra preluării imitative a unor instituţii şi asupra
falsei credinţe că acest demers va rezolva problemele economice ale unui stat.
Noile instituţii au aptitudinea de a schimba, prin constrângere, preferinţele
culturale şi de a modela un nou tip de individ, dar procesul este dureros şi de
durată şi la desăvârşirea acestuia trebuie să-şi aducă aportul şi alte instituţii, cum
ar fi şcoala şi biserica. Profesorul atrage atenţia asupra orbirii culturale de care
sunt afectaţi economiştii care prescriu reţete pentru vindecarea sistemelor
economice suferinde şi care nu înţeleg nevoia de reformă culturală, faptul că
aceasta este anevoioasă şi de durată.
Opţiunea instituţională înseamnă alegerea unor constrângeri astfel încât se
explică rezistenţa la nou şi întârzierea în obţinerea rezultatelor economice
pozitive. Preferinţele culturale reprezintă primul obstacol major în calea
creşterii economice.
Profesorul Fudulu plasează cultura în chiar centrul teoriei economice şi explică
performanţele economice slabe prin neconcordanţa dintre cultură şi instituţiile
eficienţei economice, prin preferinţa pentru putere şi incapacitatea preluării
instituţiei pieţei libere şi a sistemului democratic. Democraţia este instituţia
egalităţii de putere, iar egalitatea de putere este definiţia profundă a stării de
libertate. Iată de ce state aparţinând fostului lagăr comunist au obţinut rezultate
diferite pe calea adoptării instituţiei pieţei libere. Spre exemplu, Polonia,
Ungaria, Cehia au avut mai mult succes decât România sau Bulgaria. Concluzia
profesorului Fudulu este destul de sumbră: dacă performanţele economice
depind de preferinţele culturale, speranţele pentru creşterea economică sunt
mult diminuate. Nivelul de avuţie sau creştere economică este rezultatul unei
probleme de opţiune și ca şi în cazul oricărei opţiuni, pachetul optim de bunuri
ales, din care avuţia este doar o componentă, depinde de costurile de
oportunitate şi de preferinţe.
A modifica rezultatele economice slabe înseamnă a schimba constrângerile, care
sunt determinate de natură şi om. A schimba natura şi omul înseamnă a schimba
elemente fundamentale, ceea ce este deosebit de anevoios. Profesorul Fudulu
consideră că statele care înregistrează continuu rezultate economice precare au
nivele diferite de handicapare culturale, care variază în funcţie de depărtarea de
nivelul zero de putere sau egalitatea de putere. Ele nu pot ieşi din impas înainte

3
Creşterea avuţiei subminează preferinţa pentru putere pentru că ea presupune consolidarea clasei de mijloc,
ceea ce are ca efect diminuarea diferenţelor de putere din societate.

26
de a se debarasa de handicapurile lor culturale, ceea ce echivalează cu un
veritabil act de renaştere.
Reforma este necesară în domeniul economic, social, cultural, politic,
instituţional. Din cauza fenomenului de handicapare culturală este posibil să se
manifeste paradoxul reformelor care constă în promovarea reformelor şi
participare liberă, democratică a populaţiei la procesul de decizie, pe de o parte,
şi oportunitatea alegerii unor instituţii care nu pot genera performanţă
economică, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, oamenii pot abuza de libertatea lor
şi pot opta pentru instituţii care nu susţin creşterea economică.
Totuşi, profesorul Fudulu încheie într-o notă optimistă. România, ca şi alte state
central şi est-europene cu un anumit grad de handicap cultural, a avut
oportunitatea aderării la Uniunea Europeană care nu negociază implementarea
reformelor. Pe de altă parte, aderarea a însemnat un transfer de suveranitate de la
nivelul statelor la nivelul Uniunii, un aspect al acesteia fiind şi dreptul de
opţiune instituţională. Uniunea fixează instituţiile libertăţii în domeniul
economic, iar populaţia îşi reduce voluntar ,,libertatea,, de a opta pentru
instituţii non-liberale, cedând putere şi obţinând avuţie.
Încheiem încercarea de a găsi legătura dintre creștere economică și cultură cu
concluzia lui F. Fukuiama din lucrarea Sfârșitul istoriei și ultimul om: teama
pentru declinul omului nu are o bază reală. Cu cât omenirea se apropie mai
mult de democraţie şi liberalism economic, care s-au dovedit a fi cauze reale a
dezvoltării economice, cu atât omul trage mai din greu pentru bunăstarea sa şi a
societăţii.

27
CURSUL 5

CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ. FISCALITATEA CA


ELEMENT DE SUSŢINERE

Teoria economică şi experienţa au demonstrat că nu există reţete universal


valabile, în orice timp şi în orice loc, pentru creştere economică. De-a lungul
timpului, economiştii, sociologii, filosofii, juriştii, politicienii s-au străduit să
identifice veriga slabă a sistemelor economice, vinovată de eşecul economic.
Răspunsurile, soluţiile nu sunt puţine. Tocmai de aceea, pornind de la eforturile
şi înţelepciunea doctrinei şi practicii economice, vom încerca şi noi să clarificăm
noţiuni, concepte, să identificăm posibile căi.

5.1. Creşterea şi dezvoltarea economică

Creşterea economică este un proces complex care vizează ansamblul


sistemului economic, reprezentând evoluţia ascendentă a economiei, creşterea
produsului intern brut şi a venitului naţional într-o anumită perioadă de timp.
Pentru aprecierea reală a nivelului de creştere, aceasta se raportează la populaţie,
ţinând cont de creşterea acesteia. Numai astfel se poate evita aşa-numita creştere
pauperizantă. Nu trebuie trecut cu vederea nici costul de oportunitate al creşterii
economice reprezentat, spre exemplu, de poluare, aglomerarea urbană, afectarea
sănătăţii populaţiei, creşterea cheltuielilor publice privitoare la asigurări sociale.
În ciuda acestei definiţii, în timp au apărut conceptele de creştere
economică zero şi de creştere economică negativă. Creşterea economică zero
este caracterizată de menţinerea ritmului creştererii economice, dar şi a
populaţiei totale, astfel încât nivelul rezultatelor economice pe locuitor rămâne
constant. Este posibil ca în anumite perioade să aibă loc o stagnare a mărimii
globale, şi deci să fim în prezenţa creşterii economice zero, ori o diminuare a
acesteia, şi în acest caz vorbim despre creştere economică negativă.
Putem conchide că, ritmul de creştere al produsului intern brut şi nivelul
acestuia pe locuitor evidenţiază creşterea economică. Aprecierea simplă,
contabilă, prin compararea cifrelor referitoare la PIB nu are sens dacă nu
generează bunăstare pentru fiecare. Creşterea economică semnifică sporirea
rezultatelor macroeconomice, apreciate în raport cu anumiţi factori: cantitatea şi
calitalitatea factorului uman; factorul material şi anume investiţiile şi capitalul
real; evoluţia cunoaşterii, respectiv factorul tehnic deosebit de important pentru
creşterea performanţei economice.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre noua economie4, cea
informaţională, bazată pe resurse neconvenţionale inepuzabile, cum sunt

4
A se vedea R., Posner, Antitrust in the New Economy, Chicago Working Papers. Law and Economics,
November 2000.

28
potenţialul de cunoaştere şi capacitatea de inovare, şi caracterizată printr-o
dinamică accelerată.
Creşterea rezultatelor macroeconomice pe termen lung reprezintă dezvoltare
economică. Aşadar, aceasta din urmă semnifică evoluţia economiei de la forme
inferioare la forme superioare, dezvoltarea componentelor economiei naţionale,
a factorilor de producţie, funcţionarea mediului de afaceri, dezvoltarea
cantitativă şi calitativă a sectorului serviciilor, dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii,
creşterea nivelului de trai al populaţiei. Dezvoltarea economică presupune
creşterea economică, dar înregistrarea unei creşteri economice nu este suficientă
pentru definirea acesteia drept dezvoltare economică pentru că ea presupune un
salt, nu numai cantitativ, ci şi calitativ, în economie, dar şi ştiinţă, tehnică,
învăţământ, cultură, viaţa socială. Dezvoltarea economică pune în evidenţă mai
bine decât creşterea economică, aspectele calitative şi structurale ale evoluţiei
economice. Nu putem concepe dezvoltarea economică fără modernizarea
infrastructurii, fără o activitate febrilă în afaceri, apariţia unor activităţi,
întreprinderi şi locuri de muncă noi, creşterea bunăstării. Este posibil ca
evoluţia să aibă loc în salturi, succesul fiecărei etape constituind premisa pentru
succesul următoarelor.
Strategiile de dezvoltare economică trebuie astfel modelate încât rezultatele să
fie, pe cât posibil, echitabil distribuite în vederea asigurării stabilităţii sociale.
Ele trebuie să prevadă acţiuni economice ţinând cont şi de impactul social al
acestora, chiar dacă ritmul dezvoltării economice ar putea fi încetinit.
Dezvoltarea înseamnă şi şanse egale, paşi importanţi pe calea eradicării sărăciei
şi a inegalităţilor dintre indivizi, reducerea şomajului, asigurări sociale eficiente.
Se au în vedere modificările cantitative, dar şi cele calitativ-structurale.
Merită precizat că ONU a propus doi indicatori pentru stabilirea nivelului
de dezvoltare economică a unei ţări. Este vorba despre Human Developement
Index, care are în vedere speranţa de viaţă, nivelul de educaţie şi venitul real, şi
Human Poverty Index sau indicatorul gradului de sărăcie, stabilit cu ajutorul
unor date cum ar fi numărul persoanelor analfabete, al celor fără acces la servicii
medicale sau apă potabilă. Astfel, potrivit documentelor ONU, dezvoltarea
economică este privită în contextul mai larg al dezvoltării umane, finalitatea
acesteia fiind creşterea calităţii vieţii.
Strategiile de dezvoltare trebuie să stabilească politici specifice şi să
creeze instituţiile adecvate implementării acestora, ţinând cont de o multitudine
de factori, cum ar fi specificul economiei naţionale, cadrul legal, nivelul tehnicii,
valori culturale, norme morale, tradiţie, integrare regională şi internaţională.
Aceasta deoarece dezvoltarea economică este un proces macroeconomic
complex, care vizează evoluţia tehnico-economică şi trebuie dublat de progresul
instituţiilor politice, juridice, administrative şi sociale. Strategiile şi politicile
stabilite trebuie să ţină cont de factorii culturali, de nevoia sporirii gradului de
educaţie şi pregătire profesională, schimbarea mentalităţii şi atitudinii faţă de
noutate, muncă, seriozitate, eficienţă, bunăstare. Iată de ce dezvoltarea

29
învăţământului sau investiţia în capitalul uman trebuie să constiuie o
componentă a oricărei strategii solide de dezvoltare economică.
Elaborarea, aplicarea şi succesul strategiilor de creştere şi dezvoltare
economică în statele în curs de dezvoltare sunt dificile din cauza problemelor cu
care se confruntă: inegalitatea veniturilor, venituri reduse pe locuitor, standard
scăzut de viaţă, grad redus de instruire, productivitate redusă, şomaj ridicat,
activitate de cercetare slabă sau absentă, industrie şi servicii slab dezvoltate,
agricultură rudimentară şi slab productivă, tehnologii învechite, infrastructură
învechită, practici anticompetitive, nivel ridicat al cheltuielilor publice, corupţie.
Cu toate aceste asemănări, între ţările în curs de dezvoltare există şi multe
deosebiri, astfel încât succesul unei strategii într-o ţară nu reprezintă garanţia
succesului în celelalte.
În concluzie, creşterea şi dezvoltarea economică sunt concepte diferite.
Creşterea este o măsură cantitativă a economiei unei ţări, iar dezvoltarea
este o măsură calitativă care semnifică progres, perfecţionare, bunăstare.
Politicile de creştere economică cuprind un set de măsuri care urmăresc
creşterea produsului intern brut într-o anumită perioadă de timp. Sunt folosite
mai multe instrumente economice (politica fiscală, monetară, valutară, etc.),
juridice, instituţionale. De-a lungul timpului au fost formulate mai multe teorii şi
tipuri de strategii, dar istoria a demonstrat că nu există reţete infailibile pentru
reformă, creştere şi dezvoltare economică5.
În principal, teoriile creşterii şi dezvoltării economice care susţin piaţa
liberă, concurenţială pot fi grupate în teorii neintervenţioniste şi teorii
intervenţioniste. Primele pornesc de la principiile afirmate de economiştii clasici
şi susţin intervenţia minimă a statului în economie întrucât aceasta are
capacitatea de autoreglare, desfăşurarea activităţii economice potrivit
principiului laissez-faire, stabilitate legislativă, fiscalitate redusă menită să
stimuleze mediul de afaceri. Teoriile intervenţioniste susţin necesitatea
intervenţiei statului în mecanismul pieţei pentru a atenua ascuţimea extremelor.
Perioada marii crize economice din 1929-1933 a determinat o nouă viziune
asupra dezvoltării. John Maynard Keynes este arhitectul intelectual al Noii
Orientări - New Deal - care propune o nouă viziune asupra politicilor publice,
intervenţia corectivă şi stabilizatoare a statului în economie. Susţine şi el
proprietatea privată şi piaţa liberă, dar priveşte dintr-un alt unghi liberalismul
economic.
Perioada anilor ’50-’60 este dominată de preocuparea ţărilor în curs de
dezvoltare pentru stabilirea unor strategii de dezvoltare şi astfel se naşte
conceptul de developmentalism care abordează teoriile schimbării sociale,
dezvoltării şi modernizării. În anii ‘60-'70, politicile promovate au vizat
eliminarea sărăciei şi inechităţilor sociale şi s-a făcut simţită preocuparea pentru
dezvoltarea durabilă.

5
A se vedea N., Klein, Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, Editura Vellant, Bucureşti, 2008.

30
5.2. Conceptul de dezvoltare durabilă

Aşa cum am mai menţionat, creşterea economică este însoţită şi de efecte


negative inerente. Este vorba despre externalităţile negative. Tocmai de aceea în
ultimele decenii a sporit grija pentru creşterea şi dezvoltarea economică
durabilă6. Dezvoltarea economiei ca urmare a revoluţiei industriale a avut efecte
generale pozitive, a uşurat munca fizică, a condus la creşterea specializării, a
producţiei de bunuri şi a nivelului de trai, dar şi unele efecte negative, cum ar fi
ruperea echilibrului mediului înconjurător. Astfel, a apărut necesitatea protecţiei
mediului, ca activitate conştientă, fundamentată ştiinţific, având drept scop
prevenirea degradării mediului, protejarea şi refacerea ecosistemelor.
Protecţia mediului constă în asigurarea condiţiilor necesare pentru conservarea
şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, creşterea bogăţiilor naturale,
asigurarea unor condiţii de viaţă şi activitate tot mai bune pentru generaţiile
prezente şi viitoare. Trăim şi ne desfăşurăm activitatea în mediul înconjurător,
care include aerul, apa, pământul, resursele naturale, flora, fauna, fiinţele umane
şi relaţiile dintre acestea. Oricât de ,,curate” ar fi activităţile pe care le
desfăşurăm şi oricât de înalt ar fi gradul de reciclare, producem şi efecte de
mediu.
Există, fără îndoială, o legătură strânsă între activităţile umane şi mediul
înconjurător. Acesta este motivul pentru care în plan internaţional a fost
declanşată mişcarea verde ce are ca scop elaborarea de politici, măsuri şi
insrumente pentru protecţia mediului. Întreaga activitate umană trebuie
regândită, astfel încât să genereze cât mai puține riscuri, pericole pentru mediul
ambiant. Este vorba despre aşa-numita Reformă Verde. Persoanele fizice şi
agenţii economici trebuie să conştientizeze aspectele negative de mediu pe care
le generează şi să le corecteze. Acest demers poate fi mult mai eficient dacă
acţionează în cadrul unui sistem structurat de management de mediu, integrat în
ansamblul activităţilor de management. Fiecare dintre noi, ca persoane interesate
de un mediu mai bun, putem contribui la prevenirea poluării prin utilizarea unor
procedee, tehnici, materii prime şi materiale care împiedică, reduc sau
controlează poluarea.
Se vorbeşte chiar despre un nou domeniu de cercetare, Economia Ecologică
sau Ecoeconomia (Ecological Economics), care îmbină noţiunile economice cu
cele specifice ştiinţelor naturii, în scopul dezvoltării unei economii prietenoase
cu mediul7. Acest domeniu este în strânsă legatură cu Economia

6
R., Ciobanu, The Green Reform in the European Union. Financial and fiscal instruments for the protection of
the environment, Advances in Environmental & Geological Science & Engineering, Proceedings of the 2nd
International Conference on Environmental and Geological Science and Engineering, published by Word
scientific and Engineering Academy and Society, Brasov, September 2009.
7
R., Ciobanu, Creating and consolidating Eco-economics through financial and fiscal instruments. Contribution
of green taxes, Recent Advances in System Science and Simulation in Engineering, Proceedings of the 8 th

31
Comportamentală (Behavioral Economics) întrucât urmăreşte schimbarea
comportamentului economic al omului astfel încât natura să fie cât mai puţin
lezată.
Economia ecologică are şi o componentă culturală evidentă. Legătura dintre
creştere economică şi cultură funcţionează în dublu sens8. În primul rând,
cultura, ca set de valori ataşat unui individ sau unei colectivităţi, influenţează
creşterea economică şi, în al doilea rând, creşterea economică determină
schimbarea culturii şi dezvoltarea actului cultural prin creşterea capacității de
finanțare a acestuia şi crearea de resurse pentru consumul produselor activităţii
culturale. Astfel, dacă vorbim despre dezvoltarea Economiei Ecologice trebuie
să vorbim şi despre dezvoltarea Culturii Ecologice sau Ecoculturii, respectiv
despre efortul de schimbare a omului, a valorilor la care se raportează, a
mentalităţii acestuia în ceea ce priveşte relaţia cu mediul înconjurător.
Fără îndoială, statul este elementul cheie al promovării Ecoculturii şi
Ecoeconomiei. El impune reguli, asigură cadrul instituţional, aplică sancţiuni,
mobilizează fonduri şi le distribuie pentru susţinerea Ecoculturii şi
Ecoeconomiei prin educaţie (învăţământ, campanii de conştientizare, etc.), prin
cercetare pentru descoperirea de noi tehnologii şi produse ecologice, prin
acordarea de subvenţii, reduceri sau scutiri de la plata impozitelor pentru
comportamente prietenoase cu mediul.
Relaţia om-natură şi importanţa protejării mediului inconjurător pentru însăşi
existenţa fiinţei umane s-a aflat în atenţia Comunităţilor Europene încă din anii
’70, înscriindu-se în efortul global de încercare de salvare a planetei. Astfel,
începând cu anul 1973 au fost dezvoltate şapte programe de mediu.
Primul Environment Action Programme (Euro 1), desfășurat între 1973-1976,
reprezintă reacția europeană la creșterea vizibilă a efectelor negative ecologice.
În primul rând, pentru binele Comunității, aceste efecte trebuie descoperite și
explicate științific, scopul fiind acela de a găsi soluții pentru corectarea lor. În al
doilea rând, progresul tehnologic trebuie proiectat în conformitate cu necesitățile
ecologice, respectând principiul emisiei și standardelor de calitate în domeniul
mediului.
Al doilea Environment Action Programme (Euro 2) s-a desfășurat între 1977-
1981 și reprezintă continuarea primului. În această nouă etapă de conștientizare
au fost adoptate reglementări pentru diferiți factori de mediu și s-au făcut primii
pași pentru armonizarea politicilor de mediu la nivelul Comunităților Europene.
Al treilea Environment Action Programme (Euro 3) s-a desfășurat între 1982-
1986, fiind lansat principiul prevenirii degradării mediului, atenția îndreptându-
se spre probleme noi, cum ar fi protejarea Mării Mediterane, reducerea

WSEAS International Conference on System Science and Simulation in Engineering, University of Genova,
Italy, published by Word scientific and Engineering Academy and Society, October 17-19, 2009.
8
R., Ciobanu, Teoria economică a legii, Note de curs, Facultatea de Drept şi Sociologie, Universitatea
Transilvania, Braşov, 2009.

32
zgomotelor, reglementarea emisiilor transfrontaliere, substanțele periculoase și
transportul lor peste granițe. Este reafirmat principiul emisiei industriale potrivit
căruia este obligatorie utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile (best
available technique).
Al patrulea Environment Action Programme (Euro 4), desfășurat între 1987-
1992, a urmărit consolidarea obiectivelor de mediu în politicile sectoriale
(industrie, agricultură, transporturi, energie) prin oferirea unor stimulente pentru
comportamente prietenoase cu mediul și prin introducerea Instrumentului de
Planificare Standardizat de Evaluare a Impactului cu Mediul.
Al cincelea Environment Action Programme (Euro 5), desfășurat între 1993-
2001, a afirmat principiul dezvoltarii durabile în vederea îmbinării obiectivelor
economice cu cele de mediu. Dezvoltare durabilă înseamnă satisfacerea
nevoilor generațiilor prezente fără a compromite posibilitatea îndeplinirii
idealurilor și nevoilor generațiilor următoare.
S-a pus problema competenței autorităților naționale și regionale în problemele
de mediu și necesitatea formării unor structuri instituționale de dialog între
persoane cu interese diferite (chiar contrare) de mediu, accentul cazând asupra
standardelor de calitate a mediului. În timp ce Tratatul EEC din 1957 nu
reglementează competențele privitoare la mediu, Actul Unic European din 1986
introduce un nou titlu ,,Mediul” și crează competențe legale în acest domeniu,
iar Tratatul de la Maastricht definește dezvoltarea durabilă ca obiectiv
fundamental al Uniunii. Tratatele comunitare ulterioare confirmă obiectivul
durabilității. Menționăm, de asemenea, înființarea în anul 1990 a European
Environment Agency [3], organ comunitar de informare și cercetare a datelor în
probleme de mediu înconjurător, informațiile specializate urmând să fie utilizate
de către UE și statele memebre pentru perfecționarea legislației specifice.
Al șaselea Enviromental Action Program (Euro 6), desfășurat între 2001- 2012,
a fost intitulat ,,Viitorul nostru, alegerea noastra” și a avut ca scop
implementarea Strategiei Uniunii Europene de Dezvoltare Durabilă prin
următoarele măsuri: îmbunătățirea legislației actuale de mediu, integrarea
politicii de mediu în alte politici sectoriale și apropierea de piață, luarea în
considerare a mediului în utilizarea teritoriului, planificarea și managementul
deciziilor, schimbarea atitudinii populației.
Au fost stabilite câteva domenii de acțiune. Astfel, domeniul schimbarea climei
își propune evitarea schimbării acesteia prin reducerea gazelor de seră, fiind
propuse următoarele măsuri: schimbări structurale privind transportul și energia,
cercetare în domeniul tehnologic, informarea cetățenilor. Domeniul natura și
biodiversitatea are ca scop protejarea și restaurarea structurii și functionării
sistemelor naturale, precum și stoparea pierderilor în biodiversitate prin:
protecția solului, salvarea mediului marin și prevenirea accidentelor industriale.
Domeniul mediul și sănătatea țintește către asigurarea unui nivel de calitate a
mediului fără riscuri pentru sănătatea omului și aplicarea normelor europene
pentru apă și zgomot. Ultimul domeniu, managementul resurselor naturale și al

33
deșeurilor, urmărește asigurarea unui consum de resurse regenerabile și
neregenerabile suportat de mediu, creșterea nivelului de reciclare și reducerea
producerii de deșeuri (reducerea deșeurilor finale cu 20% până în 2010 și cu
50% pâna în 2050).
Al șaptelea Enviromental Action Program (Euro 7), intitulat ,,O viață mai bună
în limitele planetei noastre”, a demarat în 2013 și are o strategie de acțiune până
în anul 2020. Programul stabilește nouă obiective prioritare, printre care se
numără: protejarea naturii, reziliență ecologică sporită, creștere durabilă,
eficientă din punctul de vedere al resurselor și cu emisii reduse de dioxid de
carbon, combaterea amenințărilor la adresa sănătății. Programul subliniază, de
asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislației UE în domeniul mediului,
a cunoștințelor științifice de vârf, a investițiilor și a integrării aspectelor legate
de mediu în cadrul altor politici.
Realizarea Strategiei Uniunii Europene de Dezvoltare Durabilă este ghidata de
câteva principii importante.
 Principiul subsidiarității. Politica de mediu trebuie coordonată la nivel
înalt, rolul Uniunii fiind acela de a susține și coordona efectele de mediu
ale statelor membre, de a verifica respectarea angajamentelor asumate.
 Principiul precauției. Obiectivul strategiei îl constituie un nivel ridicat de
protecție a mediului și a sănătații oamenilor, animalelor și plantelor.
 Principiul ,,poluatorul plătește”. Oricine produce daune, pericole sau
riscuri mediului înconjurator este obligat să le evite, să le reducă, să le
combată, fiind mai eficient să dezvolți politici privind cauzele poluării
decât politici destinate găsirii unor soluții pentru efectele produse (este
mai eficient să previi decât să combați)
 Principiul ,,dezvoltarii durabile”.
Strategia are urmatoarele dimensiuni: economică, socială, de mediu și
instituțională.
 Durabilitatea economică privește eco-eficiența;
 Durabilitatea socială vizează asigurarea condițiilor pentru bunăstare;
 Durabilitatea mediului vizează menținerea integrității ecosistemului;
 Durabilitatea instituțională vizează asigurarea de condiții pentru
stabilitate, democrație, participare, informare, formare și justiție.

Nu este de neglijat faptul ca statele au nivele de dezvoltare diferite, iar politica


de mediu şi instrumentele folosite diferă de la stat la stat, astfel încât efectul de
protejare a mediului este mai mult sau mai puţin intens, în ciuda tratatelor
internaţionale încheiate.

34
5.3. Fiscalitatea – element de susţinere

Fiscalitatea poate fi folosită pentru a modela cererea şi oferta, prin modificarea


structurii şi nivelului impozitelor, în funcţie de condiţiile economice concrete
din fiecare ţară.
Reducerea impozitelor are aptitudinea de a determina creşterea investiţiilor,
sporirea ofertei, dar şi a cererii, creşterea gradului de ocupare, reducerea
cheltuielilor bugetare. Tendinţa de diminuare a cererii din cauza creşterii
presiunii fiscale şi a preţurilor poate fi controlată de către stat prin acţiuni fiscale
(reducerea sarcinii fiscale) care au ca efect creşterea veniturilor, sporirea
consumului şi a investiţiilor. Doctrina şi practica au dovedit că diversificarea
impozitelor, progresivitatea, un sistem bine gândit de scutiri, reduceri şi
deduceri fiscale pot avea un efect catalizator. Tocmai de aceea, în practică se
utilizează un mix de politici, o îmbinare a teoriilor care susţin un nivel redus de
impozitare cu cele care susţin manevrarea nivelului şi structurii impozitului
pentru a obţine efectele economice dorite.
Politicile de creştere economică trebuie să îmbine mecanismele pieţei cu
funcţiile statului, a căror exercitare vizează, printre altele, şi reglarea
disfuncţionalităţilor pieţei. Proprietatea privată trebuie să fie respectată, dar
aceasta poate coexista cu proprietatea publică în anumite sectoare, cu servicii
publice, după cum este posibil şi parteneriatul public-privat (infrastructură,
apărare, cercetare, etc.). Desigur, prestaţia clasei politice, seriozitatea,
competenţa acesteia, capacitatea de a se detaşa de interese meschine influenţează
decisiv strategiile şi politicile adoptate, precum şi rezultatele obţinute. Deciziile
de politică economică includ fiscalitatea ca element de susţinere, ca instrument
de realizare.
În ceea ce priveşte obiectivul dezvoltării durabile, instrumente specifice sunt
prevăzute în documentele Uniunii Europene, precum şi în cele OECD
(Organisation for Economic Cooperation and Development). După natura lor,
ele pot fi clasificate în instrumente juridice şi instrumente economice.
Din categoria instrumentelor juridice fac parte reglementările privind
răspunderea pentru poluare şi contractele de asigurare împotriva riscului de
poluare, iar în categoria instrumentelor economice includem impozitele şi
taxele, permisele negociabile, crearea de pieţe specifice şi sistemele de garanţie-
colectare. Putem identifica şi instrumente mixte şi anume standardele, care au
atât natură economică, cât şi juridică. Ele au şi un pronunţat caracter tehnic,
întrucât necesită cunostinţe de specialitate pentru aprecierea efectelor poluării şi
pentru monitorizare.
Instrumentele economice de mediu pot fi coercitive şi stimulative. Instrumentele
economice coercitive se referă la taxe, amenzi sau alte forme prin care se
urmăreşte conformarea cu legislaţia în vigoare, iar cele stimulative creează o
piaţă specifică în domeniul mediului (permisele negociabile).

35
În categoria instrumentelor economice de protecţie a mediului sunt cuprinse şi
instrumentele financiar-ficale: impozitele, taxele de utilizare, taxele pe
produse, taxele administrative, taxele de diferenţiere, subvenţiile, sistemele
garanţie - colectare, a căror prezentare o voi face în continuare.
Impozitele sunt stabilite pentru a controla unităţile de poluant emise. Atunci
când paguba produsă de creşterea unitară a poluării poate fi estimată corect sau
cel puţin atunci când reglementările stabilesc un anumit nivel al calităţii
mediului ambiant, aplicarea impozitelor este utilă. De exemplu, impozitele pe
poluare stabilesc nivelul plăţii ce trebuie efectuată de poluator pentru fiecare
unitate de poluant emisă în mediul ambiant. În general, impozitele pe poluare
sunt utilizate cu standardele şi permisele de mediu, ceea ce permite ca să fie
atinse cu cel mai redus cost standardele ambientale. Unele avantaje ale utilizării
impozitelor pe poluare sunt sugerate de teoria economică, cele mai importante
constând în aceea că favorizează reducerea costurilor, furnizează stimulente
pentru a reduce poluarea şi a investi în tehnologii antipoluante, generează
venituri bugetare. Impozitele compensează, cel puţin parţial, costurile sociale ale
poluarii.
Taxele de utilizare sunt plăţi directe pentru utilizarea unei resurse, unui serviciu
de tratare a deşeurilor sau de reducere a poluării de către o instituţie publică.
Cele mai uzuale sunt taxele de tratare a apelor uzate şi de colectare a deşeurilor
menajere. Taxele depind de volumul şi caracteristicile substanţelor deversate.
Taxele pe produse sunt adăugate la preţul produselor poluante sau al materiilor
prime a căror prelucrare produce poluarea mediului. Taxa pe produse
îndeplineşte o funcţie asemănătoare cu aceea a impozitului pe poluare şi are
efecte similare. Din punct de vedere al poluării, eficacitatea taxei pe produs
depinde de mărimea ei (dacă este prea mică nu are efectul dorit) şi de existenţa
unor produse de substituţie. Agențiile de mediu pot introduce o serie de taxe
pentru înregistrarea firmelor poluante sau pentru eliberarea de licenţe de
funcţionare.
Taxele administrative au rolul, de cele mai multe ori, de a colecta venituri şi de a
îmbunătăţi calitatea mediului.
În cazul existenţei a două sau mai multe produse cu efecte diferite asupra
mediului ambiant, se pot folosi taxele de diferenţiere în scopul încurajării
consumului produselor mai puţin poluante. Aceste taxe se adaugă, de obicei, la
alte taxe şi impozite existente. De exemplu, accizele pe combustibil au rolul de a
favoriza reducerea traficului auto şi de a promova transportul în comun. De
asemenea, autoturismele vechi şi poluante pot fi taxate suplimentar faţă de cele
nepoluante.
Utilizarea sistemului garanţie - colectare este eficientă atunci când se adaugă o
supra-taxă la un produs potenţial poluant. Returnarea produsului, după utilizare,
la un centru de colectare permite returnarea supra - taxei către consumator.
Sistemul se utilizează, de obicei, pentru produse returnabile şi refolosibile care
nu sunt consumate total sau distruse. Cele mai pretabile produse la aplicarea

36
acestui sistem sunt: sticlele, bateriile auto, uleiurile auto, anvelopele auto.
Instaurarea unui sistem de alocare a răspunderii pentru prejudiciile şi
daunele provocate mediului ambiant furnizează stimulente foarte puternice
pentru ca poluatorii să ia măsurile ce se impun pentru a reduce poluarea.
Prin transferul răspunderii pentru daunele aduse mediului asupra poluatorilor se
asigură compensarea materială a pagubelor produse sau a victimelor poluării şi
se constituie un sistem preventiv. Dacă poluatorii vor şti cu siguranţă că vor
fi obligaţi să plătească costul daunelor provocate, vor avea tot interesul să
ia măsurile de reducere a riscurilor.
Principalele instrumente financiar-fiscale de tipul subvenţiilor, care se pot folosi
pentru reducerea poluării, sunt următoarele: subvenţii directe, credite
guvernamentale, creditarea dobânzilor, reduceri de impozite, amortizarea
accelerată, investiţii directe. De regulă, subvenţiile sunt alocate pentru a realiza
investiţii antipoluante sau pentru a modifica structura producţiei existente. Sunt
recomandate şi pentru reciclarea deşeurilor şi recuperarea secundară a resurselor
(conservarea energiei). La acordarea subvenţiilor trebuie avut în vedere nu
numai efectul urmărit, ci şi efectele colaterale. Spre exemplu, în agricultură
acordarea unor subvenţii pentru schimbarea destinaţiei unor terenuri, în vederea
creşterii suprafeţelor cultivabile (pentru rezolvarea problemelor alimentare),
poate conduce la stricarea echilibrului ecologic, la dispariţia unor specii de
plante şi rase de animale. De asemenea, subvenţionarea excesivă a utilizării
produselor chimice în agricultură poate produce efecte distructive nedorite.
Instrumentele financiar-fiscale de protecție a mediului sunt instrumente de
control eficient pentru dezvoltarea unei economii ,,curate”. Trebuie avut în
vedere că cercetarea pentru dezvoltarea tehnologiilor ,,curate” este costisitoare şi
creşte costul produselor. De aceea, instrumentele financiar-fiscale, inclusiv
taxele de mediu, urmăresc procurarea unor avantaje pentru tehnologiile şi
produsele environmental-friendly, astfel încât să nu fie dezavantajate în raport
cu cele generatoare de poluare şi deşeuri.
Taxele de mediu reprezintă un răspuns eficient la problemele de mediu,
bugetare, la cele privind concurenţa. Taxele de mediu sau taxele verzi conduc
la obţinerea preţului de piaţă al produselor prin adăugarea costurilor de poluare a
mediului, asigurând aplicarea principiului poluatorul plăteşte şi dezvoltarea unei
economii concurenţiale sănătoase. Ele sunt destinate modificării
comportamentului faţă de mediu, dar şi creşterii veniturilor bugetare. Astfel, ele
pot fi folosite pentru înlocuirea altor taxe sau pentru acoperirea deficitului
bugetar. Iată că taxele de mediu sunt atractive şi sub aspect bugetar, mai ales
atunci când baza celorlalte taxe (veniturile presoanelor fizice şi juridice) este în
scădere din cauza slabei creşteri economice sau din alte motive, cum ar fi
scăderea dramatică a populaţiei active (România se inscrie în acest tablou). O
taxă de mediu trebuie să fie prevazută pentru a modifica un comportament
dăunător mediului, cu sau fără intenţia de a colecta venituri bugetare. Dar, în
practică, de multe ori scopul principal este acela colecta venituri suplimentare.

37
Aplicarea taxelor pe consumul de resurse şi poluarea mediului este cunoscută
sub denumirea de Reforma Verde a taxelor. Taxele de mediu sunt taxe de
amploare care privesc transportul, energia, resursele, poluarea. Sunt practicate
taxe pe deşeuri, apa reziduală, utilizarea pesticidelor, pe emisiile de CO2, SO2 şi
Pb, pe emisia de fum, pe vechimea automobilului, pe catalizatori, pe zgomot, pe
pneuri, pe lubrifianţi, pe baterii, pe lichidul de răcire, pe energie. Toate statele
membre ale Uniunii aplică taxele de mediu ca element de stimulare economică
cu impact ecologic şi s-au facut şi eforturi institutionale în acest sens.
Dintre instrumentele financiar-fiscale de protecţie a mediului înconjurător,
taxele verzi sunt cele care suscită cele mai vii dezbateri, din cauza efectului
imediat de creştere a costurilor şi a preţurilor. Implementarea taxelor de
mediu presupune elaborarea unor strategii fiscale, constuituirea unor
grupuri de lucru pentru a studia oportunitatea taxelor verzi, crearea unor
institutii menite sa monitorizeze şi să evalueze permanent efectele sociale,
economice şi culturale ale aplicării acestor taxe.
Este adevărat că taxele verzi au o pondere mică în totalul veniturilor publice9, în
comparaţie cu impozitul pe venit, pe capital, cu TVA sau accizele, dar este la fel
de adevarat că pe termen scurt, chiar dacă sunt relativ reduse, ele pot afecta
activitatea agenţilor economici şi pot conduce la distorsionarea concurenţei. De
aceea, aplicarea lor necesită prudenţă şi ştiinţă. Trebuie să se ţină cont de
nivelul de dezvoltare economică al ţării, de tehnologiile folosite şi capacitatea de
înnoire a acestora, de posibilitatea atragerii investiţiilor străine şi stimularea lor,
aşezarea pe baze solide a exporturilor. Trebuie avut în vedere ansamblul
sistemului fiscal şi creşterea presiunii fiscale generate de taxele de mediu.
Grava deteriorare a mediului înconjurător, fenomenele negative de mediu, cum
ar fi încălzirea globală, ploile acide, efectul de seră, dispariţia unor specii de
plante şi animale, denotă că activităţile economice poluante nu vor mai putea fi
tolerate în viitor. Dispariţia acestora nu se poate realiza însă decât treptat, prin
dezvoltarea cercetării şi înlocuirea tehnologiilor poluante cu unele ,,curate”.
Interzicerea activităţilor poluante şi dispariţia lor bruscă prin aplicarea unor
măsuri coercitive (amenzi, regulamente, penalizari) este de natură să creeze
grave neajunsuri sociale (somaj, scăderea nivelului de trai). În acest cadru,
taxele de mediu par să permită o trecere treptată spre tehnologii curate, având pe
lângă caracter coercitiv şi un efect stimulativ, în sensul abandonării treptate a
activitaţilor ineficiente (să nu uităm că taxele înseamnă costuri suplimentare).
Taxele de mediu sau taxele verzi reprezintă un domeniu important al
fiscalităţii viitoare a statelor lumii, cu potenţial în sporirea resurselor

9
În Uniunea Europeană s-a înregistrat o creştere a folosirii instrumentelor fiscale, precum şi o creştere a
cuantumului taxelor de mediu. Totuşi, ponderea lor în ansamblul taxelor este modestă, ceea ce denotă că taxele
de mediu nu constituie o sursă de venit pentru statele membre. Trebuie, însă, să facem o precizare. Valoarea
mare a veniturilor provenind din taxele verzi nu înseamnă că se şi face ceva pentru mediul înconjurător şi invers.
De aceea, statisticile ne sunt de folos, dar trebuie coroborate şi cu alte informaţii. Altfel, pe baza lor am putea
trage concluzia pripită că paşii făcuţi pe calea Reformei Verzi sunt extrem de mărunţi.

38
bugetare, având în vedere că activitatea de producţie, distribuţie şi
comercializare generează poluare. Dezvoltarea acestor taxe necesită
colaborare între Ministerul de Finanţe, Ministerul Economiei, Ministerul
Cercetării şi alte ministere, sustinere din partea autorităţii legislative, deci
susţinere politică, şi nu în ultimul rând ecou public.
Optimizarea fiscalităţii este o preocupare a tuturor statelor întrucât un
sistem fiscal bine structurat are efecte benefice asupra economiei. Taxele
verzi nu trebuie să sporească excesiv fiscalitatea, rolul lor fiind în primul
rând acela de a proteja mediul înconjurător. Astfel, păstrând un mediu curat
şi sănătos, resursele bugetare care ar trebui dirijate către repararea pagubelor de
mediu vor putea fi alocate pentru susţinerea altor sarcini ale statului, cum ar fi
educaţia, cercetarea, protecţia socială, cooperarea internaţională.
Protecţia mediului înconjurător, inclusiv prin mijloace financiar-fiscale,
formarea şi consolidarea Economiei Ecologice şi a Culturii Ecologice
necesită o strategie pe termen mediu şi lung precum şi evitarea
amatorismelor.
România, stat membru al Uniunii Europene, trebuie să folosească
instrumentele şi pârgiile financiar-fiscale de proteţie a mediului în
concordantă cu legislaţia şi practica europeană, astfel încât să conducă la
realizarea obiectivului propus, fără perturbarea economiei naţionale şi a
pieței unice.

39
CURSUL 6

SUSȚINEREA ECONOMIEI PRIN INTERMEDIUL CHELTUIELILOR


PUBLICE

Îndeplinirea funcţiilor statului în plan intern şi extern se face prin intermediul


unui sistem complex de instituţii şi organe. Pentru întreţinerea acestora statul
cheltuiește în fiecare an importante sume de bani. Direct sau indirect, toate
cheltuielile publice au efecte asupra economiei, dar pentru susținerea acesteia
cele mai relevante sunt cheltuielile pentru acțiuni economice, cele pentru
învățământ, cultură și sănătate și cele pentru cercetare-dezvoltare.

6.1. Introducere

Grija pentru colectarea veniturilor publice este explicată de nevoia statului de a-


și îndeplini funcțiile și sarcinile, fapt ce reclamă efectuarea cheltuielilor publice.
Sume din bugetul de stat sunt repartizate pentru acoperirea cheltuielilor militare,
întreţinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subvenţii și
sprijinirea mediului de afaceri, acoperirea nevoilor social-culturale, precum şi
pentru cercetare-dezvoltare. Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o țară la
alta şi de la o perioadă la alta, întreaga procedură bugetară fiind ghidată de
principiul echilibrului bugetar.

6.2. Sistemul cheltuielilor publice

Îndeplinirea funcţiilor statului în plan intern şi extern se face prin intermediul


unui sistem complex de instituţii şi organe, cum sunt armata, poliţia,
jandarmeria, justiţia, aparatul administrativ, şcoala și sistemul sanitar. Pentru
întreţinerea acestora statul cheltuiește în fiecare an importante sume de bani.
Cheltuielile publice au o tendință de creștere continuă, creștere determinată de
factori militari, social-politici şi economici. Unii dintre aceştia au caracter
temporar, alţii produc efecte pe termen lung, unii afectează întreaga viaţă social-
economică, alţii numai anumite sectoare ale acesteia. În mod obişnuit, în acelaşi
timp, acţioneză mai mulţi factori, fie în acelaşi sens, fie în sensuri diferite.
Dintre acești factori amintim:
- creșterea populației, diversificarea și sofisticarea nevoilor,
- creșterea nevoii de protecție socială ca urmare a parcurgerii unei perioade
de criză economică,
- nevoia de a asigura siguranța populației ceea ce poate conduce la creşterea
numerică a aparatului poliţienesc şi înzestrarea acestuia cu mijloace

40
moderne de acţiune,
- extinderea reţelei de instituţii publice de învătământ, sănătate şi cultură,
organizarea asigurărilor sociale şi a asistenţei sociale, dar și dezvoltarea
sectorului economic de stat;
- nevoia de a sprijini sectorul economic privat, acordarea de subvenţii
pentru stimularea producţiei sau exportului;
- nevoia de a investi în infrastructură și deci de a construi drumuri, poduri,
porturi şi aeroporturi, de a moderniza mijloacele de transport rutier,
feroviar, naval, aerian, de a sistematiza teritoriul şi de a proteja mediul
înconjurator;
- sporirea efectivelor militare, perfecţionarea tehnicii de luptă, nevoia
respectarii unor angajamente militare internaționale;
- inflația.
Evoluţia cheltuielilor publice este influenţată de modificarea puterii de
cumpărare a monedei naţionale. Deprecierea monetară, ca urmare a proceselor
inflaţioniste, atrage după sine majorarea preţurilor, respectiv creşterea nominală
a cheltuielilor pe care le efectuează statul cu procurarea unei cantitaţi
determinate de bunuri şi servicii. Invers, în situaţia reducerii preţurilor, ca
urmare a unor factori conjuncturali, pentru aceeaşi cantitate de bunuri statul va
plăti o sumă mai mică de bani.
Pentru a avea dimensiunea creşterii reale a cheltuelilor publice este necesar ca
evoluţia acestora să fie analizată în corelaţie cu aceea a produsului intern brut.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut denotă mutaţiile care au
intervenit în repartiţia produsului intern brut, într-o perioadă de timp
determinată, prin intermediul statului. Constituirea veniturilor bugetare nu
trebuie să sporească excesiv presiunea fiscală, altfel se ajunge ca baza de
impozitare, respectiv cifra de afaceri a operatorilor economici, să se erodeze
continuu, sa nu mai fie stimulate munca, spiritul întreprinzător, investițiile.
Efectul obținut - scaderea veniturilor bugetere - va fi contrar celui dorit, astfel
încât cheltuielile bugetare în creștere nu vor putea fi susținute.
Literatura de specialitate [1] explică rolul și importanța cheltuielilor publice,
clasificindu-le dupa mai multe criterii (destinație, natura și efectul lor).
Direct sau indirect, toate cheltuielile publice au efecte asupra economiei. Astfel,
cheltuielile pentru funcționarea aparatului de stat sunt foarte importante pentru
desfașurarea activității în toate domeniile, inclusiv în cel economic. Se asigură
astfel adoptarea legilor și punerea lor în aplicare, activitatea de justiție, ordinea
și siguranța cetățenilor, activitatea diplomatică, încasarea impozitelor și taxelor,
protecția mediului, protecția consumatorului și a concurenței, etc.
Creșterea economică presupune stabilitate politică, socială, legislativă,
diplomatică. Iată că avansarea acestor cheltuieli crează premisele unei activități
economice performante.
În cele ce urmează vom face o scurtă analiză a cheltuielilor publice, evidențiind
importanța lor pentru creșterea economică.

41
6.3. Categorii de cheltuieli publice relevante pentru creșterea economică

 Cheltuieli pentru acțiuni economice

Prima categorie de cheltuieli cu importanță deosebită pentru susținerea


economiei o reprezintă cheltuielile pentru acțiuni economice. Potrivit art.135
alin.(1) din Constituția Romîniei ,,Economia Romaniei este o economie de piață,
bazată pe libera initiațivă și concurență”. Beneficiind de consacrare
constituţională, protecţia concurenţei şi a liberei iniţiative, se poate realiza mult
mai eficient. Autorităţile publice nu pot adopta măsuri discriminatorii, de
îngrădire a acestora decât în situaţii excepţionale şi cu respectarea condiţiilor
impuse de art. 53 din Constituţie. Astfel, potrivit art. 53 orice măsură dispusă de
o autoritate publică va constitui o ingerinţă permisă asupra unui drept al omului,
dacă această măsură este necesară într-o societate democratică, este
proporţională cu situaţia care a determinat-o, este nediscriminatorie și nu aduce
atingere dreptului însuşi (ci numai exerciţiului acestuia). Îndeplinirea acestor
condiţii trebuie să fie cumulativă. De asemenea, în România proprietatea privată
este inviolabilă [2], fiind garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de
titular [3]. Iată că sunt afirmate constituțional principiile liberalismului
economic: economie de piață, libera inițiativă și libera concurență, proprietatea
privată.
Aceste prevederi nu exclud însă intervenţia statului în economie. Statul
român nu se rezuma numai la asigurarea cadrului legislativ și instituțional
necesar pentru buna funcționare a economiei, ci are obligația, potrivit
Constituției [4], să ia măsuri de dezvoltare economică și de protectie socială
menite să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia
dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele
Uniunii Europene.
Funcţia economico-organizatorică a statului se manifestă și prin susținerea
dezvoltării ramurilor economiei naţionale. În acest scop, statul alocă în fiecare
an o parte din resursele sale băneşti. Resursele bugetare destinate finanţării

42
economiei naţionale servesc la lărgirea fondurilor fixe pe calea investiţiilor. Se
are în vedere atât sectorul public, cât și cel privat. Cheltuielile din bani publici
trebuie să vizeze și finanţarea acţiunilor agronomice, zootehnice şi veterinare.
Bugetul nu trebuie să piardă din vedere sprijinul care trebuie acordat agriculturii,
ca ramură furnizoare de produse alimentare pentru piața internă și externă.
Trebuie prevăzute cheltuieli pentru acoperirea unor diferenţe de preţ cu scopul
stimulării exporturilor industriale și agricole (subvenții la export), pentru
suportarea unei părţi din dobânda la creditele contractate de producători, precum
şi diferite mecanisme de asigurare a riscului comercial pentru exportatori.
Nu trebuie neglijat faptul că decizia privind investițiile și desfășurarea
activităților economice este influențată de existența și calitatea căilor de
transport (terestre, aeriene, maritime, fluviale) și a mijloacelor de comunicare
(telefonie fixă, mobilă, internet,etc.). De aceea, cheltuielile publice trebuie să
vizeze și aceste domenii. Fară o strategie de dezvoltare economică pe termen
mediu și lung, ferită de demagogie și amatorisme politice, România va continua
să fie doar o piață de desfacere a produselor străine, în multe ramuri economice.
Sumele alocate de la buget pentru industrie, agricultură și transporturi nu sunt
risipite, ci investite în viitorul economic al țării. Se consolidează firmele
existente, profitul acestora va determina intrarea pe piață și a altor firme, va
crește concurența, cu efecte benefice pentru calitatea și prețul produselor de care
beneficiază consumatorii. Crescând numărul operatorilor economici, vor crește
și sumele colectate de stat sub formă de taxe și impozite, astfel că investiția
statului se amortizeaza în timp și chiar va produce și ,,profit”. Va crește gradul
de ocupare a forței de muncă, se vor micșora sumele care trebuie alocate pentru
protecție socială, va crește nivelul de trai al populației. Cu alte cuvinte, aceste
cheltuieli, temeinic fundamentate, pot determina un reviriment economic.
Trecerea de la economia centralizată la cea concurențială nu a fost ușoară pentru
români. România a parcurs o perioadă de tranziție în care s-a încercat, pe de o
parte, crearea cadrului juridic și instituțional adecvat pentru funcționarea noului
tip de economie și, pe de altă parte, însușirea spiritului și ideologiei pieței libere
și a culturii concurenței.
Măsurile vizând dezvoltarea mediului de afaceri nu trebuie interpretate ca fiind
măsuri de dirijism economic, cu condiția să nu contravină dispozițiilor
constituționale privind libertatea pieței, să nu denatureze concurența și să nu
încurajeze managementul ineficient. România nu este o țară dezvoltată, resursele
ei fiind limitate. Tocmai de aceea ele trebuie atent chibzuite și îndreptate spre
creștere economică.

 Cheltuielilor publice afectate scopurilor sociale

Din categoria cheltuielilor publice afectate scopurilor sociale fac parte cele
pentru asigurările sociale, pentru învățământ, cultură și sănătate.

43
Asigurări sociale. Cheltuielile direcționate spre asigurările sociale vizează
asigurarea pensiilor, acordarea de ajutoare și indemnizații (cum ar fi ajutorul
pentru șomaj, burse pentru elevi și studenți, ajutoare pentru formare
profesională, ajutoare pentru familiile monoparentale, alocațiile pentru copii sau
cele acordate mamelor în vederea creșterii natalității), acordarea de bilete de
odihnă și tratament pentru refacerea capacității de muncă, etc. Aceste măsuri au
menirea de a asigura mijloace de trai pentru anumite categorii de populație, un
nivel de trai decent și, până la urmă, pacea socială. În același timp, ele pot
asigura condiții pentru desfășurarea activității economice.
Învățământ. Finanţarea învăţământului public și privat se asigură din bugetul de
stat, din bugetul colectivităţilor locale, precum și din resurse provenind din taxe
şcolare, donaţii, venituri din exploatarea proprietăţilor aparţinând şcolilor sau
rezultate din activităţile desfășurate de instituțiile de învățământ. Din bugetul de
stat se finanţează mai ales cheltuielile de investiţii, achiziţii de terenuri, lucrările
de construcţii şi echipamentele necesare. Dată fiind contribuţia deosebită a
învăţământului la pregătirea forţei de muncă, la calificare, la formarea cadrelor
cu pregătire medie şi superioară, la ridicarea gradului de cultură al cetăţenilor,
cheltuielile pentru învățământ sunt considerate investiții în capitalul uman (Gary
Backer), având un randament ridicat pentru colectivitate. Investiţia în capitalul
uman este considerată ca fiind utilizarea unor resurse băneşti în vederea obţinerii
de către individ de cunoştinţe, calificare profesională, sănătate bună etc. cu
ajutorul cărora să-şi poată spori contibuţia la producţia comunităţii, precum şi
câştigul său potenţial, la angajarea lui pe piaţa forţei de muncă. Investiția în
acest tip de capital urmărește obținerea de forță de muncă competentă care în
viitor va produce bunuri de calitate, va fi bine platită și va avea un nivel de trai
ridicat. Avantajele acestei investiții, pentru investitor și pentru beneficiar, sunt
evidente. Investitorul (statul) reduce cheltuielile viitoare cu protecția socială, iar
beneficiarul își sporește șansele de reușită în viață. Roadele acestei investiții sunt
culese și de mediul de afaceri, de agenții economici (beneficiari indirecți) care
vor putea produce mai mult, mai bine și la preț mai mic, sporind veniturile
proprii, dar și veniturile statului.
Cheltuielile cu învăţământul şi pregătirea profesională pot fi considerate
eficiente în măsura în care contribuie la obţinerea de venituri suplimentare, în
comparaţie cu cele care pot fi obţinute fără o asemenea pregătire.
Trecerea la economia de piaţă a însemnat schimbări, uneori chiar dureroase,
pentru forța de muncă, dar și pentru operatorii economici care au fost nevoiți să-
și formeze specialiștii din mers pentru noile ramuri economice care au luat start.
În România, dezvoltarea resursei umane la nivel de firmă este destul de timidă.
De aceea, statul continuă să aibă sarcina principală în pregătirea specialiștilor,
domeniul învățământului fiind unul de interes național. Ţinând cont de
importanţa pe termen mediu şi lung a programului de investiţii în resursele
umane, se impune, evident, necesitatea unei strategii unitare naţionale, un regim
de continuitate a aplicării ei, indiferent de culoarea politică a guvernelor ce se

44
succed la conducere şi acesta pentru că în societatea modernă educaţia este
scumpă însă ignoranţa este şi mai scumpă.
Cheltuielile publice destinate sănătății și culturii sunt la fel de importante
întrucât urmăresc să asigure forța de muncă sănătoasă, dar și cu educație
spirituală, morală, estetică. Nu se poate modela o economie eficientă cu oameni
bolnavi, fară pregatire profesională, fără educație.

 Cheltuielile pentru cercetare-dezvoltare

Progresul economic implică inovarea. Cheltuielile publice pentru cercetare-


dezvoltare reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de
acesta pentru a susţine şi încuraja inovarea. Finanţarea acestui domeniu se face
cu anumite diferenţieri, în raport cu formele pe care le îmbracă cercetarea:
- cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică și extinderea
limitelor cunoaşterii, este finanţată în mare măsură de către stat;
- cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, crearea de produse,
servicii, tehnologii, tehnici noi sau îmbunătăţite, este finanţată în mare măsură
de agenţii economici;
- cercetarea de dezvoltare, al cărei scop este aplicarea cercetării şi/sau
transferul ei în economie şi societate, este finanţată în mare măsură de agenţii
economici.
Nu este exclus parteneriatul public-privat, așa cum se practica în unele state,
cum ar fi SUA. Identificăm următoarele surse de finanţare: bugetul de stat,
fonduri de cercetare – dezvoltare aparținând agenţiilor economici, surse externe.
Finanţarea bugetară a cercetării are la bază principiul selecţiei, al competivităţii
între ofertele de cercetare similare sau apropriate, din care este aleasă una, pe
baza programului propus finanţatorului. Cheltuielile pentru cercetare -
dezvoltare sunt orientate în special spre cerectarea fundamentală și cercetarea
aplicativă, scopul fiind acela de a crea noi produse și tehnologii. Domeniile
prioritare în care statele dezvoltate efectuează aceste cheltuieli din fondurile
publice sunt militar, energie nucleară şi cercetare spaţială.
Pentru determinarea eficenţei proiectelor de cerectare - dezvoltare se foloseşte
metoda costuri - avantaje sau cosuri -beneficii. În acest scop se ţine seama de
probabilitatea reuşitei tehnice a proiectului, de probabilitatea reuşitei comerciale,
de preţul de cost al produsului, de preţul de vânzare, de cantitatea de produse ce
ar putea fi desfăcută pe piaţă şi de durata de viaţă a produsului, de factorii care
prin acţiunea lor ar putea să influenţeze evoluţia costurilor sau aceea a
veniturilor scontate. Oportunitatea cercetării se judecă, prin urmare, prin prisma
rezultatelor finale ale acesteia, adică în funcţie de eficienţa produsului obţinut în
urma cercetării pe timpul cât acesta îşi găseşte plasament pe piaţă. Când există
mai multe proiecte care intra în competiţie, acestea se ordonează în funcţie de
rezultatele analizei costuri-avantaje sau costuri-beneficii, reţinându-se proiectul
cu cele mai favorabile rezultate antecalculate.

45
În legislația românească, activitatea de cercetare-dezvoltare este definită de art.
2 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi
tehnologică, ca fiind activitatea care cuprinde: cercetarea fundamentală,
cercetarea aplicativă, dezvoltarea tehnologică. Acestea sunt principalele
activităţi creatoare şi generatoare de progres economic şi social, constituie
prioritate naţională şi au un rol determinant în strategia de dezvoltare economică
durabilă a Romaniei.
În scopul susţinerii, dezvoltării şi stimulării activităţii de cercetare-dezvoltare,
Guvernul adoptă politici de stimulare şi coordonare la nivelul naţional a
activităţii de cercetare-dezvoltare şi inovare; asigură surse de finanţare şi
instituie structuri organizatorice corespunzătoare pentru administrarea fondurilor
respective; elaborează politici şi emite reglementări pentru crearea în economie
a unui mediu favorabil, protecţia patrimoniului ştiinţific naţional, pentru
difuzarea, absorţia şi valorificarea rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare
în scopul dezvoltării economice durabile, al creşterii bunăstării şi calităţi vieţii,
al îmbogăţirii patrimoniului naţional şi internaţional al cunoaşterii.
În calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale care exercită
atribuțiile în domeniul cercetării-dezvoltării, Ministerul Cercetării și Inovării
elaborează şi actualizează Strategia naţională în acest domeniu, asigură cadrul
instituţional pentru aplicare şi susţine dezvoltarea şi monitorizarea activităţii de
cercetare-dezvoltare. Principalele obiective ale Strategiei naţionale în domeniul
cercetării-dezvoltării sunt: promovarea şi dezvoltarea sistemului naţional de
cercetare-dezvoltare pentru susţinerea dezvoltării economice şi sociale a ţării şi a
cunoaşterii; integrarea în comunitatea ştiinţifică internaţională; protecţia
patrimoniului tehnico-ştiinţific românesc; dezvoltarea resurselor umane din
activitatea de cercetare; dezvoltarea bazei materiale şi finanţarea activităţii de
cercetare.
Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul
unităţilor şi instituţiilor de drept public şi de drept privat cu personalitate juridică
care au în obiectul de activitate cercetarea - dezvoltarea. Sistemul de cercetare-
dezvoltare de interes naţional cuprinde următoarele categorii de unităţi de drept
public, cu personalitatea juridică, acreditate în acest sens: institute naţionale de
cercetare-dezvoltare; institute, centre sau staţiuni de cercetare ale Academiei
Române şi de cercetare - dezvoltare ale academiilor de ramură; instituţii de
învăţământ superior acreditate sau structuri ale acestora; institute sau centre de
cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societăților naţionale, companiilor
naţionale şi regiilor autonome de interes naţional.
Din sistemul naţional de cercetare-dezvoltare fac parte, pe lângă instituţiile
enumerate și alte unităţi şi instituţii de drept public, precum şi unităţi şi instituţii
de drept privat. Acestea din urma cuprind: unităţi de cercetare-dezvoltare
organizate ca societăţi comerciale; societăţi comerciale, precum şi structurile
acestora care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea; instituţii de
învăţământ superior private acreditate sau structuri ale acestora.

46
În consecință, sistemul național de cercetare are ca temelie parteneriatul
public-privat în privința cercetării și finanțării acesteia. Astfel, există
următoarele posibilități. Cercetarea se poate desfășura de către institutele de
drept public (cu finanțare publică, privată sau atrasă din surse externe), iar
rezultatele cercetării pot fi valorificate în sectorul public, dar și în cel privat în
mod gratuit. Cercetarea poate fi desfășurată de institutii de drept privat care pot
atrage fonduri diverse, inclusiv publice, și pot valorifica rezultatele, cu
respectarea legii și a contractului de finanțare. În sfârșit, activitatea de cercetare-
dezvoltare din domeniul public sau privat poate fi desfăşurată şi în cadrul unor
forme asociative și cu finanțare diversă, inclusiv publică. Trebuie precizat că,
dreptul de a desfăşura activităţi de cercetare-dezvoltare şi inovare este
recunoscut oricărei persoane fizice sau juridice, iar dreptul de acces liber la
fondurile publice destinate activităţii de cercetare-dezvoltare este garantat în
condiţiile de competenţă şi cu respectarea prevederilor legale şi contractuale
privind drepturile de proprietate intelectuală şi de utilizare a rezultatelor.
Pentru activitatea de cercetare foarte importante sunt resursele financiare,
întrucât ea presupune cheltuieli, uneori uneori uriașe, cu spații, materii prime,
materiale, instalații, specialiști, etc. Sursele de finanţare pentru activitatea de
cercetare desfăşurată de unităţile şi instituţiile din cadrul sistemului naţional de
cercetare din Romania se constituie din: (1)fonduri de la bugetul de stat;
(2)fonduri atrase de la agenţi economici; (3)fonduri provenite din programe şi
/sau cooperări internaţionale; (4)alte fonduri constituite conform legii.
Identificarea surselor de finanțare este influențată nu numai de costurile pe care
le implică cercetarea, ci și de rezultatele preconizate și valorificarea acestora în
economie. Prin rezultate ale activităţii de cercetare-dezvoltare obţinute în baza
derulării unui contract finanţat din fonduri publice, se înteleg: documentaţii,
studii, lucrării, planuri, scheme şi altele asemenea; brevete de invenţie,
certificate de înregistrare a desenelor şi modelelor industriale şi alte asemenea;
tehnologii, procedee, produse informatice, reţete, formule, metode şi altele
asemenea; obiecte fizice şi produse realizate în cadrul derulării contractului
respectiv. Rezultatele cercetărilor obţinute în baza derulării unui contract
finanţat din fonduri publice aparţin persoanelor juridice executante şi
ordonatorului principal de credite (pentru sectorul public), în egală măsură, dacă
prin contract nu s-a prevăzut altfel.

 Cheltuielile militare

Cheltuielile militare (cu întreținerea armatei, achiziționarea de tehnică de luptă,


participarea la acțiuni militare internaționale, plata soldelor, plata despăgubirilor
de război, acordarea de ajutoare și indemnizații răniților sau urmașilor celor
căzuți pe câmpul de luptă, plata contribuțiilor datorate la bugetul organizațiilor
internaționale cu caracter politico-militar, etc.) considerate de finanțiști
neproductive și risipitoare, au și ele impact asupra veniturilor publice. De

47
remarcat totuși că producția militară este o marfă cu caracter deosebit, având o
bază de desfacere diferită de a celorlalte bunuri de consum. Aceasta marfă, pe
plan intern, se livrează statului, iar la export, guvernelor altor state. Dispunând o
piaţă proprie, furniturile militare au un plasament sigur şi un regim aparte în
ceea ce priveşte contractarea cu subfurnizori, cu numeroase firme mijlocii şi
mici.

6.4. Concluzii

Indiferent dacă cei aflați la guvernare sunt de orientare liberală sau social-
democrată, statul – prin instituțiile sale - trebuie să intervină și să întreprindă
măsuri pentru a asigura pacea socială și premisele creșterii economice.
Aprecierea efectelor intervenționiste ale statului în viața socială și economie se
poate realiza cu ajutorul următorilor indicatori: volumul cheltuielilor publice
efectuate din bugetul de stat și din cele locale, ponderea cheltuielilor publice în
produsul intern brut, cheltuielile publice medii pe locuitor. De asemenea, pot fi
desprinse concluzii și din analiza comparativă, pe grupe de țări, a acestor
indicatori.

Bibliografie

[1] Iulian Văcărel s.a, Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007, p.127-130.
[2] Art.136 alin.(5) din Constituția României.
[3] Art.44 alin.(2) din Constituția României.
[4] Art.135 alin.(2) din Constituția României.

48
UNITATEA 7

PÂRGHII BUGETARE PENTRU ASIGURAREA UNEI VIEȚI


DECENTE.
SISTEMUL PUBLIC NAȚIONAL AL ASIGURĂRILOR SOCIALE

Termenul de asigurări sociale este asociat unei liste de evenimente,


reprezentând o asigurare împotriva unor riscuri. Asigurările sociale au fost
instituite ca un procedeu financiar de constituire a unor fonduri bănești din care
se acordă ajutoare și indemnizații. Ele constituie măsuri de protecție socială
menite să asigure un trai decent.

7.1. Noțiunea de asigurări sociale

Necesitatea orgănizării ocrotirii cetățenilor a apărut o dată cu dezvoltarea


factorilor de producție. Au luat ființă diferite asociații muncitorești și organizații
sindicale, muncitorii au început să se organizeze și să desfășoare acțiuni
greviste. La început eforturile de întrajutorare au fost fragmentate: case de
asigurări încurajate de stat, dispoziții legale care obligau patronii să întrețină
muncitorii bolnavi, asigurări private în caz de deces. Treptat însă, în țările
industrializate au început să apară programe de protecție socială. Primul mare
sistem de protecție socială a fost instituit în Germania, la sfârșitul secolului al
XIX-lea, în timpul cancelarului Otto von Bismark, modelul fiind preluat și în
alte state [1].
Încă din etapa manufacturilor, accidentele de muncă și îmbolnăvirile
profesionale au fost recunoscute ca riscuri inevitabile pentru persoanele care
participă la producția de bunuri și servicii. Aceste riscuri s-au dovedit inevitabile
în toate domeniile activității umane, determinând instituirea procedeului de
ajutorare bănească denumit asigurări sociale.
Termenul de asigurări sociale a fost utilizat pentru prima dată în Legea
americană de securitate socială – Social Security Act – în anul 1935. El este
asociat unei liste de evenimente, reprezentând o asigurare împotriva unor
riscuri. Este vorba despre riscurile sociale de natură să reducă sau să suprime
capacitatea de câștig. Acestea pot fi fizice, atunci când forța de munca este
alterată/redusă sau pierdută, și economice, legate de pierderea locurilor de
muncă. În afara acestora, asigurările sociale sunt menite să acopere riscurile
psihologice legate de evenimente cum ar fi maternitatea, batrânețea sau decesul
și riscurile profesionale legate de accidentele si bolile profesionale.
Necesitatea asigurărilor sociale decurge din faptul că desfășurarea unei activități
poate să pună angajații, agricultorii sau întreprinzătorii particulari în
imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiții normale și de a-și dobândi
prin muncă bunurile și serviciile necesare traiului lor și familiilor lor din diverse

49
cauze: accidente, boli, maternitate, invaliditate, precum și ca urmare a atingerii
unei anumite limite de vârstă, când omul nu mai poate munci cu plenitudinea
forțelor sale. Din acest motiv este necesar ca statul și întreprinderile private să ia
măsurile corespunzătoare pentru protecția cetățenilor, asigurandu-le veniturile
necesare unui trai decent.
Asigurările sociale au fost instituite ca un procedeu financiar de constituire a
unor fonduri bănești prin plăți sau contribuții ale salariaților, din care se acordă
ajutoare. În aceast categorie sunt cuprinse indemnizații pentru prevenirea
îmbolnăvirilor, pensii pentru incapacitate temporară de muncă, pensii pentru
depășirea limitei de vârstă prevăzută de lege pentru pensionare, ajutoare de
deces și alte ajutoare cu motivație socială.
De reținut că sumele acordate cu titlu de asiguri sociale nu sunt despăgubiri
specifice asigurărilor de bunuri și persoane, ci ajutoare bănești oferite de stat.
Totodată ele se deosebesc și de măsurile de asistență socială întreprinse de stat,
tot din venituri bugetare, și care reprezintă o datorie de caritate. Cheltuielile
bugetare din sfera asistenței sociale vizează construirea și funcționarea unor
cămine de bătrâni, pentru persoanele cu handicap, pentru instituționalizarea
copiilor orfani, abandonați sau abuzați, pentru adăpostirea femeilor care sunt
victime ale violenței domestice, etc. Această distincție este facută și în
Constituția României. Astfel, la art.47 alin.2 după ce sunt enumerate formele
asigurărilor sociale, se specifică faptul că cetățenii au dreptul și la măsuri de
asistență socială, potrivit legii.
Termenul ,,social” din sintagma asigurări sociale reflectă faptul că fondurile
bănești de asigurări sociale se constituie prin plăți sau contribuții bănești ale
salariaților care primesc ajutoare bănești de acest fel, ale altor subiecte de drept
(ale angajatorilor) și ale statului. La început, fondurile pentru asigurările sociale
se constituiau din cotizatiile salariaților și din contribuțiile întreprinderilor care
foloseau munca salariată, cărora în statele contemporane li s-au adăugat
subvențiile bănești ale statelor. Pe de altă parte, aceste asigurări sunt ,,sociale”
pentru că ajutoarele bănești se acordă, în condițiile legii, nu numai salariaților
care au cotizat la fondul de asigurări sociale, ci și familiei acestora (spre
exemplu, acordarea unor bilete de odihnă gratuite sau partial subvenționate de
catre stat, asistență medicală, ajutoare de deces, pensii de urmas).
Așadar termenul de ,,social” se referă la modul de constituire și repartizare a
sumelor cu destinatia de ajutoare, vizând funcția de repartiție a finanțelor
publice.

7.2. Sistemul public al asigurărilor sociale

7.2.1. Configurarea sistemului public al asigurărilor sociale în România

În România, primele forme ale asigurărilor sociale au luat ființă către


sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Măsuri de

50
asigurări sociale au fost impuse prin Legea minelor din anul 1895, Legea
meseriilor din anul 1902, Legea pentru asigurările muncitorești din 1912. Legea
Ioaniţescu din anul 1935 a unificat asigurările sociale și, din acest moment,
putem vorbi despre un sistem național închegat al asigurărilor sociale în
România.
În timp, acest sistem a fost îmbuntățit, prin el fiind ocrotiți lucrătorii din
instituțiile de stat, mixte, private, agricultorii, avocații, slujitorii cultelor,
pensionarii, precum și membrii lor de familie.
În prezent, drepturile de asigurări sociale ale cetățenilor sunt garantate de
Constituție, Codul muncii și de alte acte normative. Astfel, Constituția României
prevede la art.34 alin.1 că dreptul la ocrotirea sănătății este garantat, iar la alin.2
prevede că organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate și recuperare se realizează potrivit legii.
Articolul 47 alin.1 din Constituția României prevede, de asemenea, că statul este
obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură
să asigure cetățenilor un nivel de trai decent, cetățenii având drept la pensie, la
concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat,
la ajutoare de șomaj și alte forme de asigurări sociale publice sau private,
prevăzute de lege (art.47 alin.2). Potrivit art.45 alin.1, copiii și tinerii se bucură
de un regim special de protecție și de asistentă în realizarea drepturilor lor, statul
acordând alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau
handicapat (alin.2).
Asigurările sociale constituie unul dintre mijloacele de realizare a drepturilor
constutionale ale cetățenilor, reprezentând numai o parte din complexul de
măsuri luate pentru realizarea unei vieți decente. Conținutul economic al
asigurărilor sociale diferă de la o țară la alta și de la o perioadă istorică la alta.
Asigurările sociale constituie relații bănești cu ajutorul cărora se formează, se
repartizează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii obligatorii a
salariaților, pensionarilor și membrilor familiilor acestora. Sunt sprijiniți și cei
care nu mai au susținători legali.
În România s-a cristalizat în timp un sistem public național de asigurări sociale,
nu perfect, dar funcțional. Prin instituirea acestui sistem public s-a creat un
cadru unitar de aplicare a legislației în domeniu, flexibilitate în redistribuirea
resurselor bugetare disponibile, s-a întărit controlul privind constituirea,
repartizarea și utilizarea acestor resurse, precum și controlul privind calitatea
prestațiilor specifice asigurărilor sociale.
Sistemul cuprinde o serie de norme pentru înfăptuirea unei bune igiene și
securități a muncii, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea și întărirea
sănătății cetățenilor și familiilor acestora. De asemenea, condiționarea
asigurărilor sociale poate stimula întărirea disciplinei în muncă, ridicarea
calificării, creșterea calității muncii, stabilitatea salariaților în aceeași unitate,
realizarea unei vechimi cât mai mari în muncă.

51
Efectele economice ale sistemului public național de asigurări sociale sunt
evidente. Distingem între efectele care se produc asupra asiguratului, în sensul
asigurării unui trai decent acestuia, și cele produse asupra economiei naționale,
în sensul stimularii acesteia printr-o atitudine responsabilă față de muncă a
asiguratului. Sunt evidente și efectele sociale ale sistemului: solidaritate între
membrii societății prin constituirea și utilizarea fondului de asigurări sociale.
Acest sistem interferează și cu etica, întrucât îl responsabilizează pe asigurat în
raporturile de muncă, de familie și, în general, în societate.
Asigurarile sociale de stat se extind asupra tuturor categoriilor de salariați,
drepturile banești de asigurări sociale fiind considerate ca având temeiul în
raporturile juridice de muncă și sunt specificate prin dispoziții exprese ale
Codului muncii. Dreptul la pensie și indemnizații de asigurări sociale este un
drept personal (nu poate fi cedat), imprescriptibil, având scopul de a crea
condiții decente de viață și de a menține capacitatea de muncă a persoanelor
aflate în activitate.

7.2.2. Principiile sistemului public al asigurărilor sociale

Sistemul public național al asigurărilor sociale este ghidat de o serie de principii


pe care le analizăm în continuare.
Sistemul asigurărilor sociale este expresia solidarității sociale în general și a
solidarității între generații în special, fondurile constituite din contribuții fiind
repartizate între asigurați sub forma pensiilor, ajutoarelor, subvențiilor pentru
odihnă și tratament. Acest sistem nu este străin de etică pentru că urmărește să
realizeze un raport echitabil între veniturile din salarii și cele din pensii, între
pensile mici și cele mari. Totodată, pensiile de până la un anumit nivel (2000 lei
în anul 2017) sunt scutite de plata impozitului pe venit.
Unicitatea. Sistemul asigurărilor sociale de stat are un regim unic și obligatoriu.
El poate coexista cu asigurările sociale private, facultative.
Obligativitatea este principiul potrivit căruia persoanele care desfășoară
activități aducătoare de venituri și care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege
sunt cuprinse, prin efectul legii, în sistemul public național de asigurări,
beneficiind de drepturi și având obligații reglementate. Persoanele ocrotite prin
sistemul public național de asigurări sociale au calitatea de asigurați. Asigurații
sunt obligați să plătească contribuții de asigurări sociale și au dreptul să
beneficieze de prestații de asigurări sociale.
În România, toți cetățenii activi, pensionarii și membrii lor de familie sunt
ocrotiți prin asigurările sociale, rezultând că asigurările sociale au un caracter
general; statul garantează aceste drepturi prin Constituție și prin alte legi.
Scopul îl constituie asigurarea unui trai decent. Cetățenii sunt ocrotiți pentru
toată perioada pierderii capacității de muncă, iar mamele se bucură de ocrotire
socială în caz de sarcină, lehuzie, pentru creșterea și îngrijirea copiilor, când au
copii mici bolnavi.

52
Un alt principiu este contributivitatea. Potrivit acestuia la constituirea fondului
de asigurări sociale contribuie persoanele care obțin venituri. Pentru șomeri,
contribuțiile de asigurări sociale se plătesc din fondul de șomaj.
Sistemul asigurărilor sociale este cârmuit de principiul egalității, ceea ce
înseamnă că persoanele asigurate au aceleași drepturi și aceleași obligații dacă
îndeplinesc aceleași condiții prevăzute de lege. Cetățenii beneficiază de
asigurările sociale în concordanță cu sistemul de salarizare sau cu venitul
realizat. Nivelul salariului reprezintă elementul fundamental în funcție de care se
determină cuantumul indemnizațiilor, ajutoarelor, pensiilor. Cetățenii români
care își desfășoară activitatea în străinătate, în interesul statului român sunt
cuprinsi în sistemul public național de asigurări sociale. Cetățenii străini sau
apatrizii care desfășoară activități pe teritoriul României și îndeplinesc condițiile
legale sunt cuprinsi în sistemul public național de asigurări sociale. Persoanele
asigurate prin sistemul public național, care își stabilesc domiciliul sau reședința
în străinătate, beneficiază de drepturile de asigurări sociale în condițiile
convențiilor internaționale la care România este parte.
În fine, dreptul la asigurările sociale este personal, nu poate fi cedat sau
tranzacționat, și imprescriptibil - persoanele care îndeplinesc condițiile legale
au dreptul să ceară oricând stabilirea dreptului la pensii sau alte indemnizații.

7.2.3. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale de stat

Izvoarele de constituire a fondurilor asigurărilor sociale de stat sunt


contribuțiile angajaților (și angajatorilor până în anul 2017) stabilite în funcție
de mărimea veniturilor realizate. Indiferent de forma de proprietate, angajatorii
sunt obligați să calculeze, să rețină și să verse la bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetul fondului de sănătate și la bugetul fondului pentru șomaj
contribuțiile datorate de salariați (contribuția la asigurările sociale de stat,
contribuția la fondul de sănătate și contribuția la fondul pentru șomaj).
Neachitarea la termen a contribuțiilor datorate bugetului asigurărilor sociale de
stat dă dreptul instituțiilor publice care gestionează aceste bugete să aplice
măsuri de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite potrivit normelor
legale. Întârzierea la plata contribuției se sancționează cu aplicarea unor
majorări, calculate pentru fiecare zi de întârziere până la achitarea sumei
datorate, și care se fac venit la bugetul la care sunt datorate.
Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat cu excedentul bugetar din
anul precedent (subvenții de stat).

53
7.3. Formele asigurărilor sociale de stat

În continuare vom prezenta cele mai importante forme ale asigurărilor


sociale, astfel încât să ne putem forma o imagine asupra sistemului public
național al asigurărilor sociale din România [2].

7.3.1 Pensiile

Pensiile constituie forma principală de ocrotire a cetățenilor prin asigurările


sociale. Ele sunt drepturi bănești lunare ce se acorda persoanelor care își
încetează activitatea datorită atingerii unei anumite limite de vârstă sau
invalidității, precum și copiilor, urmași ai asiguratului, până la o anumita vârstă
și soțului supraviețuitor care are calitatea de urmaș, pentru a li se asigura condiții
decente de viață. Prin asigurările sociale de stat se acordă următoarele pensii:
pensia pentru munca depusă și limită de vârstă, pensia anticipată, pensia
anticipată parțial, pensia de invaliditate, pensia de urmaș.

7.3.2 Trimiterile la tratament balneoclimateric și la odihnă

Constituie o altă formă de ocrotire a cetățenilor prin asigurările sociale de stat.


Au rol important în prevenirea îmbolnăvirilor, în refacerea și întărirea sănătății
pensionarilor, salariaților și membrilor lor de familie. Pe baza prescripțiilor
medicale, salariații, pensionarii și alte categorii, potrivit legii, sunt trimiși la
odihnă și tratament balneoclimateric. Au prioritate salariații care lucrează în
condiții deosebite sau speciale, sunt suferinzi de boli cronice sau profesionale,
invalizii. Pot beneficia de această formă de asigurări sociale și copiii, cărora li se
acordă reducere de preț și gratuități la biletele pentru stațiuni (când însoțesc
părinții) și în taberele școlare/studențești. Costul mesei, cazării și tratamentului
balneoclimateric se suportă pentru salariați, pensionari și membrii lor de familie
din bugetul asigurărilor sociale de stat, diferențiat, în funcție de nivelul pensiei
sau al salariului, în funcție de stațiune și de sezon.

7.3.3 Indemnizațiile pentru prevenirea îmbolnăvirilor și recuperarea


capacității de muncă

Aceste indemnizații urmăresc să asigure existența salariaților, să contribuie la


refacerea și la întărirea sănătății acestora și să înlesnească luarea de măsuri la
locul de muncă pentru preîntâmpinarea îmbolnăvirilor și accidentelor.
Indemnizația se acordă salariaților cu contracte de muncă pe durată
nedeterminată și determinată.
Asigurații beneficiază de: indemnizația pentru reducerea timpului de lucru dacă
din motive de sănătate nu mai pot realiza durata normală de muncă,

54
indemnizația pentru trecerea temporară în altă muncă (se acordă la propunerea
medicului expert al asigurărilor sociale) și indemnizația pentru carantină care se
acordă salariaților cărora li se interzice continuarea activității din cauza unei boli
contagioase ivite la locul de muncă sau la domiciliul lor.

7.3.4 Indemnizația în caz de incapacitate temporară de muncă

Constituie o formă de protecție socială concretizată în suma de bani ce se acordă


prin asigurările sociale de stat pe toata perioada în care salariații permanenți,
temporari sau sezonieri își pierd temporar capacitatea de muncă, din cauza unei
boli profesionale, accident de muncă, accident în afara muncii, unei boli
obisnuite, precum și pe toată durata convalescenței, până la însănătoșire sau
pensionare. Asigurații beneficiază de concediu medical și de indemnizație
pentru incapacitate temporară de muncă dacă dovedesc incapacitatea temporară
de muncă printr-un certificat medical eliberat de catre medic, potrivit legii.
Asigurarile sociale de stat pentru sănătate sunt obligatorii, dar asiguratul în
sistem public poate încheia și o asigurare de sănatate cu o unitate sanitară
privată.
Sunt asigurate persoanele care plătesc contribuția la fondul de sănătate - cetățeni
români cu domiciliul în țară sau aflati temporar în străinătate, cetățeni străini și
apatrizi care au reședința în România. Sunt cuprinse în asigurarile sociale
pentru sănătate, fără plata contribuției, următoarele categorii de persoane:
copiii și tinerii până la varsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, studenți sau ucenici
și dacă nu realizează venituri din muncă; persoanele cu handicap care nu
realizează venituri din muncă sau se afla în grija familiei; soția, soțul, părinții și
bunicii fără venituri proprii, aflați în întreținerea unei persoane asigurate;
persoanele care au fost persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu
începere de la 6 martie 1945.
Calitatea de asigurat se dovedește cu carnetul de asigurări sociale pentru
sănătate. Calitatea de asigurat a salariaților se dobândește din ziua încheierii
contractului individual de muncă și se păstrează pe toată durata acestuia.
Asigurații au dreptul la servicii medicale, medicamente și materiale sanitare în
mod nediscriminatoriu. Drepturile asiguraților se stabilesc pe baza contractului
cadru elaborat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și de Colegiul
Medicilor din România, cu avizul Ministerului Sănătații, aprobat prin hotărâre a
Guvernului. Contractul cadru reglementează condițiile acordării asistenței
medicale, referitoare la: lista serviciilor medicale, a medicamentelor și a altor
servicii pentru asigurați; parametrii calității și ai eficienței serviciilor; nivelul
costurilor, modul de decontare și actele necesare în acest scop; asistența
medicală primară; internarea și externarea bolnavilor; necesitatea și durata
spitalizării; asigurarea tratamentului spitalicesc cu măsuri de îngrijire sau de
recuperare; condiții generale de acordare de către spital a tratamentului
ambulatoriu; prescrierea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor

55
terapeutice, a protezelor și a dispozitivelor de mers; condițiile și plata serviciilor
de tehnică dentară; informarea corespunzatoare a bolnavilor.

7.3.5. Indemnizația de maternitate

Femeile însarcinate beneficiază de asistență medicală, medicamente și internare


în maternități în mod gratuit. Femeile gravide și cele care alăptează nu pot fi
folosite în locuri de muncă cu condiții vătămătoare, grele sau periculoase.
Viitoarele mame încadrate în muncă au dreptul la un concediu și indemnizația
de maternitate de 126 de zile calendaristice, din care 63 de zile reprezintă
concediul prenatal și 63 de zile concediul postnatal (lăuzie), cu posibilitatea
compensării între ele, în funcție de recomandarea medicului și de opțiunea
persoanei beneficiare.

7.3.6 Indemnizatia pentru creșterea și îngrijirea copilului în vârstă de până


la doi ani

Beneficiază de această indemnizație și mamele care adoptă copii, au fost numite


tutore, au copii încredințați spre crestere și educare sau primiți în plasament
familial, până la împlinirea de către copii a vârstei de doi ani. De concediul și
indemnizația pentru creșterea copilului până la vârsta de doi ani poate beneficia,
optional, oricare dintre părinții copilului. Durata concediului pentru îngrijirea
copilului de până la doi ani constituie vechime în muncă.

7.3.7 Indemnizația pentru îngrijirea copilului bolnav

Se acordă mamelor un concediu plătit pentru îngrijirea copilului bolnav, în


vârstă de până la șapte ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea
vârstei de 18 ani. Indemnizația se acordă pe baza certificatului de concediu
medical eliberat de medicul de familie și a certificatului pentru persoanele cu
handicap, emis în condițiile legii. Durata de acordare a indemnizatiei este de 14
zile calendaristice într-un an, cu excepția situațiilor în care copilul contractează
boli contagioase, este imobilizat în aparat gipsat sau este supus unor intervenții
chirurgicale. În ultimele cazuri, durata concediului medical se stabilește de către
medicul de familie.

7.3.8 Indemnizația de șomaj

Angajatorii sunt obligați să acorde preaviz angajaților care urmează să fie


disponibilizați, potrivit prevederilor Codului muncii sau ale contractului colectiv
de muncă. În perioada preavizului, angajații sunt obligați să participe la
serviciile de preconcediere realizate de agențiile pentru ocuparea forței de
muncă ori de alți furnizori de servicii de ocupare din sectorul public sau privat,

56
acreditați, selectați de către acestea. Servicii de preconcediere sunt considerate
următoarele categorii de activități:
- informarea privind prevederile legale referitoare la protecția șomerilor și
acordarea serviciilor de ocupare și de formare profesională;
- plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local și instruirea în
modalități de căutare a unui loc de muncă;
- reorientarea profesională în cadrul unității sau prin cursuri de formare de scurtă
durată, sondarea opiniei salariaților și consilierea acestora cu privire la măsurile
de combatere a șomajului.
Persoanele care contribuie la fondul de somaj au dreptul la indemnizația de
șomaj. Contribuțiile sunt calculate, reținute și virate de angajator ca și în cazul
contribuției la asigurările sociale de stat și a celei pentru sănătate. Ajutorul de
șomaj se acordă lunar, o perioadă de timp determinată (6 luni, 9 luni, 12 luni),
diferențiat pe categorii de persoane și vechime în muncă. Statul poate reduce
cheltuielile cu acest tip de asigurari prin o serie de măsuri pentru reducerea
șomajului, cum ar fi: încurajarea investițiilor, acordarea de facilități (inclusiv
fiscale) agenților economici care angajează șomeri, sprijinirea reconversiei
profesionale prin cursuri gratuite.

7.3.9 Ajutorul de deces

Acest ajutor se acordă prin sistemul public național de asigurări sociale în cazul
decesului asiguratului, pensionarului, unui membru de familie al acestora (care
nu are calitatea de asigurat). Ajutorul de deces se acordă unei singure persoane
care poate fi, soțul supraviețuitor, copilul, părintele, tutorele, curatorul,
moștenitorul sau, în lipsa acestora, persoana care dovedește că a suportat
cheltuielile ocazionate de deces. În anul 2017, cuantumul ajutorului de deces
este de 3.131 lei în cazul decesului asiguratului sau pensionarului și 1.566 lei în
cazul decesului unui membru de familie al acestora.

7.3.10. Alte forme de sprijin

În afara acestor asigurări, statul român acordă și alte forme de sprijin menite să
asigure un nivel de trai decent: indemnizații, alocații, ajutoare, etc. Dintre
acestea menționăm:
- Indemnizația pentru familiile monoparentale
- Indemnizația de concediu paternal
- Ajutorul de însoțitor
- Burse pentru elevi și studenți
- Alocațiile de stat acordate minorilor.

57
8.4. Concluzii

Asigurările sociale reprezintă o parte din măsurile luate de către stat pentru
asigurarea unei vieți decente. Ele reprezintă o instituție necesară pentru
contracararea efectelor negative ale unor evenimente care pot altera, diminua sau
înceta capacitatea de muncă a persoanelor și deci posibilitatea acestora de a-și
asigura traiul decent.
Trecerea în revistă a acestor forme de sprijin oferă o perspectivă asupra efortului
financiar pe care trebuie să-l facă statul, dar și asupra necesității creșterii
gradului de conformare la legislația care privește contributivitatea la constituirea
fondurilor din care se realizează protecția socială.

Bibliografie

[1] Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, Dreptul securitaţii sociale, Editura


Global Lex, Bucureşti, 2005.
[2] Pentru detalii a se vedea: Iulian Văcărel ş.a., Finanţe publice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006; Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept
financiar public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005; Alexandru Ţiclea, Tratat
de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009; Alexandru
Athanasiu, Luminiţa Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

58