ACULTURATIA JURIDICA

Prin aculturaţie juridică se desemnează interacţiunea dintre două sisteme juridice

şi modificările care se produc în cadrul acestora ca efect al interacţiunii.Sistemele juridice
– şi avem în vedere, în primul rând, marile sisteme, îndeosebi cele de rang naţional –,
după cum am relevant anterior, nu pot să existe şi să se manifeste izolat, într-un „turn de
fildeş”; ele sunt integrate sistemului social global şi se află în raporturi de interacţiune cu
structurile sau componentele acestuia. Fenomenul de interacţiune se manifestă, deci, nu
numai între două sisteme juridice (distincte, în esenţă), ci şi între alte sisteme, ca
rezultat al însăşi dinamicii evoluţiei societăţii. Această dinamică, care reclamă o
permanentă schimbare, se manifestă nu numai la nivelul unei singure societăţi umane, ci
şi la nivelul tuturor societăţilor. Cum societăţile nu pot trăi izolate, fenomenul de
interacţiune este, practic, generalizat la scara întregii umanităţi. Într-o „mişcare” de
asemenea anvergură, contactul între culture şi apoi interacţiunile dintre ele este inevitabil.

Fenomenul social de aculturaţie

După definiţia dată de Taylor la începutul lucrării sale Civilizaţia primitivă (1871),
„cuvântul cultură sau civilizaţie (subl. În text – n.n.), în sensul său etnografic cel mai
răspândit, desemnează acel tot complex ce cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala,
legile, obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om, ca membru al
societăţii”. Procesul de interacţiune între două culturi sau tipuri de cultură, precum şi
modificările care se produc ca efect al comunicării dintre acestea este, în genere, definit
ca fiind aculturaţie. În viziunea sociologilor, aculturaţia (de la termenul englezesc
aculturation) reprezintă un proces de interacţiune între două culturi sau tipuri de cultură,
aflate un răstimp într-un contact reciproc”, iar în perspectivă psihosocială este un proces
psihosocial lent şi selectiv, de preluare parţială sau integrală, de către un individ sau un
grup de indivizi, a unei alte culturi”. Aculturaţia se manifestă prin schimbări, fie în
ambele culturi, fie în una dintre acestea, de obicei mai puţin dezvoltată sau mai restrânsă
în privinţa ariei de desfăşurare. În condiţiile unor contacte şi interacţiuni între două
culture vecine, ambele sunt afectate de fenomenul de aculturaţie selectivă, reciprocă,
fenomen ce poate conduce inclusiv la apariţia unei noi culturi. De regulă, populaţiile mai
puţin emancipate manifestă tendinţe de adoptare a formelor culturii noi dezvoltate, pe
care R. Lafon (1963) le denumeşte ca procese de „germanizare”, „europenizare”,
„americanizare”. Acest fenomen se întâlneşte şi în rândurile emigranţilor, care adoptă
cultura ţării în care au emigrat (Germania, Franţa, Canada, S.U.A. etc.).

Aculturaţia juridică
În orice cultură, aşa cum sesiza şi Taylor, dreptul reprezintă o dimensiune
fundamentală. Această ipoteză, în condiţiile procesului de aculturaţie, conduce la
aculturaţia juridică, a cărei definiţie am dat-o, nu întâmplător, mai înainte. Istoria
dreptului abundă, din cele mai vechi timpuri, şi până în zilele noastre, de interacţiune
între sisteme de drept, cu efecte în planul unuia dintre acestea sau în ambele sisteme.
Interacţiunile, ca şi în cazul aculturaţiei între două culturi, pot conduce la asimilări
reciproce, cu modificări în sistemele de drept ale tipurilor culturale respective sau la
impunerea, prin utilizarea forţei, a unui sistem de drept sau a unor elemente esenţiale de
drept. Prima dintre aculturaţiile juridice se produce, de regulă, între două sisteme de drept
aparţinătoare unor culturi care se află în interrelaţii de anvergură istorică (cum sunt
raporturile între culturile europene); a doua se produce în regimuri de dominaţie
economică sau politică, fenomen repudiat în prezent de comunitatea internaţionala
Aculturaţia juridică fundamentată prin interrelaţii istorice şi interacţiuni reciproce se
identifică inclusiv în culturile antice (summeriene, ateniene, romane etc.), cum se
identifică şi în spaţiul cultural şi juridic românesc în perioada de mijloc a Evului Mediu
(începând cu veacul al XIV-lea). În epocile modernă şi contemporană aculturaţia
dobândeşte noi dimensiuni, inclusiv în perimetrul culturii române, care este receptivă la
schimbări. Se cunoaşte influenţa pe care o exercita dreptul francez asupra Ţărilor
Române şi apoi a Principatelor Unite, ca de altfel şi dreptul belgian (o „variantă” a celui
francez). Potrivit profesorului Victor Dan Zlătescu asupra dreptului românesc s-au
exercitat atât influenţe bizantine, franceze şi romano-germanice, cât şi la originile sale,
influenţe ale dreptului român clasic (pe trunchiul viguros al dreptului geto-dac). Acel
trunchi viguros al dreptului strămoşesc, peste care s-au altoit alte sisteme de drept, este
surprins şi evocat de S.G. Longinescu, cunoscutul profesor de drept roman de la
Universitatea din Bucureşti în nu mai puţin cunoscuta sa lucrare Istoria dreptului
românesc din vremile cele mai vechi şi până azi. Sintetic, aspectele cele mai
semnificative ale aculturaţiei juridice ce se relevă din lucrarea universitarului
bucureştean, sunt următoarele:
• „Totuşi, potrivit cu deprinderile asemănătoare ale celorlalte ramuri barbare, e îngăduit
a presupune, că voia căpiteniilor şi drepturile firii să fi avut puterea şi tăria legei scrise.
E adevărat, că atât ipotezele, cât şi încheierile bizuite pe logică, pe care Cantemir le face,
bineînţeles numai pe temeiul cunoştinţelor de pe vremea sa, pot fi întregite cu ajutorul
datelor istorice de astăzi şi cu alte acelora , care în viitor poate vor spori izvoarele
noastre. Deocamdată, nu vom fi preaîndepărtaţi de adevăr, dacă vom zice: dacii au fost
cârmuiţi de obiceiurile, care s-au închegat treptat din poruncile căpiteniilor lor şi din
regulile dreptului. După prefacerea ţării în provincie romană, n-au pierit nici toţi dacii şi
nici toate obiceiurile pământului; de aceea s-au putut înrâuri între ele obiceiurile
pământului cu obiceiurile coloniştilor, cu regulile dreptului roman nou aduse, precum şi
cu obiceiurile care s-au ivit mai pe urmă”. După scăderea influenţei romane, „regulile
juridice romane au rămas, foarte puţine, primindu-se o mare cătime de aşezăminte
(instituţiuni) ale dreptului slav”. „Fondul juridic roman, atâta cât a rămas a fost
reîmprospătat în vremea relaţiilor cu bizantinii. Rămăşiţa aluatului juridic de odinioară a
fost plămădită cu maiama dreptului bizantin. Aceasta fiind tot de obârşie romană, a fost
foarte potrivit pentru acel aluat şi l-a putut face să crească din nou. Astfel s-a întâmplat o
renaştere a dreptului roman”.
•„Arătând că înainte de Alexandru cel Bun, judecătorii de abia se pricepeau cum să
judece, Cantemir adaugă: „Mişcat de aceste neajunsuri, Alexandru întâiu, domnitorul
Moldovei, pe care ai noştri l-au numit cel Bun pentru virtuţile mari, când a primit stema
regilor de la împăratul constantinopolitan a luat de asemenea şi legile grecilor, care erau
cuprinse în cărţile Basilicalelor şi a făcut, spicuită din tomurile acele mari, legea aceasta,
care se aplică acum în Moldova . Ce era de făcut, spre a se pune capăt nedreptăţilor şi
spre a se întări încrederea în drept? În astfel de împrejurări a trebuit să se ivească ideea
dreptului străin, întocmai cum mai târziu împrejurări asemănătoare au făcut să se ivească
ideea principelui străin”.
• „În ce priveşte activitatea legiuitoare atât de rodnică şi din punct de vedere juridic în
vremea lui Cuza Vodă nu putem intra aici în amănunte. În general, legile din această
vreme sunt înrâurite de legile franceze; Codul Civil este înrâurit şi de proiectul italian de
Cod Civil; iar Codul Penal este înrâurit şi de Codul Penal Prusian”.
• „În răstimpul de la 1866 încoace rodnicia legiuitoare continuă şi pe tărâmul juridic. Pe
lângă înrâurirea legilor franceze asupra unora din legile româneşti se adaugă aceea a
legilor italiene şi germane. Astfel, de pildă, Codul Comercial din 1887 ie luat şi prelucrat
după Codul Comercial Italian, care şi el, la rândul său, fusese luat şi prelucrat din Codul
Comercial German”.
Preluarea textelor din S.G. Longinescu creează, credem, o imagine suficient de clară
asupra fenomenului de aculturaţie juridică în spaţiul românesc. Fenomene similare se
produc şi în alte spaţii europene şi extraeuropene, interacţiunea dintre factorii interni şi
externi, conducând la modificări importante: „inovaţiile cele mai importante aduse întrun
sistem juridic provin cel mai adesea din elementele străine care au fost introduse în
acestea”. Potrivit universitarului francez René David, în contemporaneitate, se disting
patru mari sisteme de drept: romano-germanic; Common-law; dreptul social şi familia
sistemelor filosofice şi religioase. Fenomenul de aculturaţie juridică se manifestă atât la
nivelul sistemelor de drept naţionale, cât şi în orizontul celor patru mari sisteme (familii)
de drept. Aculturaţia juridică se produce în plan legislativ, în planul practicii judiciare sau
în ambele planuri concomitent, cum se poate produce, de asemenea, şi în planul
conştiinţei juridice, ideilor, concepţiilor, teoriilor juridice ş.a.m.d.
Tipologia aculturaţiei juridice
Fenomenele de aculturaţie juridică sunt studiate de câte o pleiadă întreagă de
specialişti (Henri Lévi-Bruhl, Jeon Carbonnier,Michel Alliot, J.P. Charnay ş.a.) care
disting mai multe tipuri ale aculturaţiei juridice. În viziunea lui Jean Carbonnier,
aculturaţia este de două feluri: globală şi parţială. Prima este mai importantă, fiindcă
produce modificări de substanţă într-un sistem juridic, dar este de mai multă vreme în
descensiune; a doua, deşi de importanţă scăzută, cunoaşte, în ultimul timp, o ascensiune
considerabilă prin relative uşurinţă în care se realizează împrumuturile dintr-un sistem
sau altul de drept. Tot autorului francez menţionat i se atribuie şi diferenţierea: aculturaţie
juridică organizată şi aculturaţie juridică spontană. În prima categorie sunt incluse, în
genere, reformele legislative cu valoare istorică (cum sunt cele realizate sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza şi a regelui Carol I, sau reformele electorală şi agrară după primul
război mondial), cu alte cuvinte, actele săvârşite conştient în vederea modernizării,
perfecţionării, dezvoltării şi eficientizării sistemului juridic (statutul dezvoltător al
domnitorului Cuza, Codul Civil, Codul Penal, Codul de procedură civilă, Constituţiile din
1866 şi 1923, Codul Comercial român etc.). În a doua categorie de aculturaţie intră
iniţiativele în materie legislativă ale agenţilor privaţi (oferta publică de cumpărare,
leasingului etc.) care nu sunt expresia unei voinţe conştiente şi orientate proiectiv, ci
rezultatul spontan şi difuz al unor întreprinzători particulari. Aculturaţia juridică, potrivit
unui alt jurist francez (Michel Alliot) cunoaşte „trei tipuri de grade”: aculturaţia juridică
din societăţile care trec de la mit la lege (proprie societăţilor primitive integrate cu forţe
în imperii religioase – dreptul romano-bizantin sau dreptul islamic); aculturaţia juridică
din societăţile care renunţă la instituţiile lor juridice tradiţionale, adoptând un sistem
juridic străin („de import”) (adoptarea Codului Civil francez de către numeroase state) şi
aculturaţia juridică ce se manifestă în societăţile care resping ideea ordinii naţionale,
alegând un model juridic străin considerat ideal (societăţile care îşi dobândesc
independenţa şi caută să creeze un sistem politic propriu şi instituţii juridice
corespunzătoare acestuia). Aculturaţia juridică se identifică în raport de fazele Evoluţiei
sale: recepţie (în sens de percepere a altor norme de drept şi judecarea lor în raport de
cele ale „receptorului”), fuziunea (în sens de asimilare a noilor norme sau instituţii de
drept), urmate de împrumutul şi apoi respingerea noilor achiziţii în materie de drept.

Consecinţele aculturaţiei juridice

Orice aculturaţie juridică, ca orice combinare între două sisteme distincte de drept, are
efecte pozitive sau negative sau, acceptând punctul de vedere al reputatului Jean
Carbonnier, aceasta (aculturaţie) „se introduce în instituţii şi indivizi prin fenomene de
psihologie socială, care sunt fenomene juridice.” Efectul oricărui implant rezultă din
asimilarea sau respingerea implantului, în cazul aculturaţiei juridice fiind vorba de
acceptarea sau repudierea elementelor de drept străin de către sistemul juridic autoritar.
Aceste efecte se răsfrâng asupra sistemelor de drept (a), grupurilor sociale (b) şi
indivizilor (c).
a) Indiferent de forma împrumuturilor juridice (numai elemente minore, de mică
amploare; parţial semnificative sau chiar a unui întreg sistem juridic), aculturaţia în
planul dreptului, cum este firesc, are două dimensiuni: pozitivă şi negativă. Cea pozitivă
presupune asimilarea fie a elementelor juridice, fie a instituţiilor juridice străine, fără
reţineri şi cu efecte benefice de durată (sufragiul universal, ca sistem de vot, adoptat de
majoritatea statelor europene după primul război mondial, reglementarea muncii
minorilor şi femeilor, interzicerea sclaviei etc.). Cea negativă, la rândul ei, este de două
tipuri: parţială sau totală. Respingerea parţială se înregistrează, de exemplu, în ce priveşte
recepţia Codului Civil francez din 1804 în sistemul de drept românesc, când au fost
eliminate o serie de instituţii (tutele oficiale, instituţia tutorelui subrogat etc). Eşec total al
împrumutului legislativ se constată în abrogarea Codului napoleonean de către
majoritatea statelor italiene după prăbuşirea Imperiului Francez (1814), creat de
Napoleon I în 1804.
b) Importul elementelor juridice şi modificările care survin la nivelul sistemului juridic
au efecte şi asupra grupurilor sociale. Efectele sunt fie pozitive (pot genera coeziune,
adeziune, cooperare etc.) fie negative (pot produce rezistenţă, respingere, dezaprobare,
conflicte etc. şi chiar apariţia unor grupări sociale noi). Sub incidenţa aculturaţiei juridice,
societăţile primitive sau „întârziate” renunţă la tradiţii, obiceiuri, vechi structuri şi forme
de organizare socială (clanuri, triburi, caste etc.), adoptând reguli şi instituţii juridice noi
care reformează esenţial societăţile ce optează pentru modernism. Sunt, de asemenea,
favorizate disoluţia grupurilor familiale întemeiate pe rudenia de sânge, prin separarea
succesivă a copiilor, a fraţilor, capului de familie şi a altor rude, precum şi abolirea unor
vechi raporturi între sexe, ce sunt înlocuite cu restricţii care încălcate conduc la sancţiuni.
Aculturaţia juridică uneori conduce şi la apariţia unor tensiuni, contradicţii sau conflicte
între grupări sociale, fie ca efect al unei legislaţii noi, fie ca o consecinţă a modului
defectuos al aplicării ei de către cei chemaţi să o aplice.
c) Efectul unei reguli sau instituţii juridice împrumutate asupra individului şi conştiinţei
sale este, fie pozitiv, fie negativ. Impactul pozitiv este testul prin aderare a indivizilor la
noile norme sau reguli juridice introduse în sistemul de drept autohton. Existenţa a două
modele normative uneori este deosebită, alteori este de natură să creeze procese de
conştiinţă individuală ca efect al aderării la normele de import (mai pregnantă la
populaţiile de rit musulman). Reacţia individuală negativă este cu atât mai puternică, cu
cât legislaţia avea caracter nu de import, în sens de receptare pe căi normale, ci de
impunere prin forţă, aşa cum s-a întâmplat în regimurile de dominaţie străină (legislaţia
ungară şi austriacă impusă populaţiei româneşti aflate în Imperiul dualist austro-ungar
sau legislaţia rusească, apoi sovietică, impusă populaţiei basarabene). Reacţii negative, de
respingere se întâlnesc şi în societăţile în care elitele politice manifestă voinţa depăşirii
unor trepte istorice prin măsuri de modernizare rapidă, inclusiv sub raportul sistemului
juridic, importând masiv nu numai norme, ci şi sisteme de drept. Această precipitare, de
înţeles de altfel, înscrisă pe traiectoria progresului socio-uman, creează însă două tendinţe
opozante: una care încearcă să apere şi să conserve tradiţiile juridice (drepturile collective
ale triburilor, dreptul absolut al bărbatului asupra femeii etc.) şi alta care se înscrie în
noul trend istoric, generând un proces rapid de emancipare (îndeosebi al tinerilor, al
femeilor căsătorite etc.). În general, aculturaţia juridică, chiar şi în condiţiile înregistrării
unor fenomene de respingere sau de rezistenţă faţă de noile norme de drept, se înscrie în
procesele de integrare, de interrelaţii între comunităţile umane, cu tendinţe de globalizare,
procese de altfel inevitabile în conditiile modializarii raporturilor umane.

BIBLIOGRAFIE:

Victor Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti Editura
DE-CAR-COMPLEX, 1992, p. 9.

S.G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi şi până azi,
Bucureşti, Atelierele Grafice, Socec & Cie Societate Anonimă, 1908, p 9-10
.
Tratat de psihologie (sub coordonarea lui Raymond Bandon), Bucureşti, Humanitas,
1997, p. 531.