Dreptul Afacerilor Suport Curs 2021-2022

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
Dreptul afacerilor
Suport de curs pentru Ştiinţe

economice ANUL I
AUTORI,
Prof.dr. Mihaela TOFAN (U.S. nr. 5,6, 9,10)

Conf. dr. Ada POPESCU (U.S. nr. 1 – 4)
Conf. dr. Sandra GRDINARU (U.S. nr. 7,8)
1
Introducere
Dreptul afacerilor este o disciplină generală care oferă studenților cunoștințele necesare
din domeniul științelor juridice în scopul înțelegerii și aplicării acestora în activitatea de afaceri,
constituind fundament pentru numeroase noțiuni și concepte utilizate în domeniul științelor
economice.
Studierea disciplinei Dreptul afacerilor permite studenţilor acumularea cunoştinţelor de
bază din teoria generală a dreptului, din dreptul civil, din dreptul comercial, din dreptul
financiar-fiscal şi din dreptul muncii. În consecinţă, în activitatea profesională viitoare, studenţii
vor fi capabili să identifice potenţialele probleme juridice legate de organizarea și derularea unei
afaceri, încheierea de contracte comerciale, exercitarea drepturilor în activitatea comercială,
asumarea şi executarea obligaţiilor comerciale, analiza situaţiilor concrete din sfera activităţii de
afaceri şi găsirea de soluţii juridice viabile pentru rezolvarea lor.
Cursul este divizat în zece unităţi de studiu, numărul testelor de evaluare fiind în număr
de două potrivit calendarului disciplinei. Studenţii vor folosi pentru pregătire suportul de curs şi
bibliografia recomandată.
Evaluarea pe parcurs a cunoştinţelor se va realiza pe baza unui test administrat prin
intermediul platformei Blackboard. Testul administrat prin intermediul platformei Blackboard va
fi susţinut la data fixată în calendarul disciplinei.
În ceea ce priveşte învăţarea materiei, este recomandată parcurgerea capitolelor în ordinea
prezentării lor.
 Citiţi cursul cu atenţie, subliniind noţiunile importante care trebuie reţinute. Astfel, veţi
putea ulterior să faceţi o trecere în revistă rapidă a principalelor noţiuni învăţate.
 Nu treceţi la următorul capitol fără să fi înţeles pe deplin noţiunile din capitolul anterior,
procesul de învăţare fiind în acest caz lacunar şi lipsit de eficienţă.
 Nu încercaţi să memoraţi textul acolo unde nu înţelegeţi. Reţinerea noţiunilor poate fi
realizată mai uşor dacă apelaţi la exemple ipotetice din cotidian şi, de asemenea, la
bibliografia recomandată.
 Alocaţi mai multe şedinţe de studiu pentru capitolele ample pentru care timpul necesar de
învăţare este mai mare de 200’. Reveniţi ori de cîte ori este nevoie asupra noţiunilor
explicate în curs.
2
 După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu, rezolvaţi testele de evaluare inserate la
sfîrşitul acesteia. Testele au un caracter orientativ, oferindu-vă doar un model de
evaluare. Răspunsurile la întrebări le găsiţi la finalul cursului.
Evaluarea la disciplina Dreptul afacerilor se va realiza pe baza notei la evaluare pe
parcurs (test grilă on-line pe Moodle), cu o pondere de 30% din nota finală şi, de asemenea, pe
baza notei la examen (test grilă on-line pe Moodle) care are o pondere de 70% din aceasta. Nota
minimă pentru ambele componente trebuie să fie cel puţin 5 (cinci). Nota finală se va calcula ca
medie ponderată a celor două componente.
3
CUPRINS
Introducere .................................................................................................................................... 2
UNITATEA DE STUDIU I. STATUL ŞI NORMA JURIDICĂ .............................................. 6
Cuvinte cheie: stat, putere de stat, normă juridică, structură logico-juridică, neretroactivitate. 6
I.1. STATUL ............................................................................................................................... 7
I.1.1. Noţiunea de stat ................................................................................................................. 7
I.1.2. Elementele statului ............................................................................................................. 7
I.1.3. Forma statului ..................................................................................................................... 9
I.2. DREPTUL. NORMA JURIDICĂ ...................................................................................... 10
I.2.1. Noţiunea de drept.............................................................................................................. 10
I.2.2. Noţiunea de normă juridică .............................................................................................. 12
UNITATEA DE STUDIU II. RAPORTUL JURIDIC ............................................................ 23
II.1. Noţiune .............................................................................................................................. 24
II.2. Trăsăturile raportului juridic ............................................................................................. 24
II.3. Elementele raportului juridic ............................................................................................. 25
II.3.1. Subiectele raportului juridic ............................................................................................ 25
II.3.2. Conţinutul raportului juridic............................................................................................ 27
II.3.3. Obiectul raportului juridic ............................................................................................... 28
II.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice ................................................... 29
UNITATEA DE STUDIU III. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ................................................ 31
III.1. Noţiune ............................................................................................................................. 32
III.2. Principiile răspunderii juridice ......................................................................................... 32
III.3. Funcţiile răspunderii juridice ........................................................................................... 33
III.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice .......................................................................... 33
III.4.1. Fapta ilicită..................................................................................................................... 33
III.4.2. Prejudiciul ...................................................................................................................... 34
III.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu .................................................. 34
III.4.4. Vinovăţia ........................................................................................................................ 35
III.5. Formele răspunderii juridice ............................................................................................ 35
III.5.1. Răspunderea penală ....................................................................................................... 36
III.5.2. Răspunderea administrativă ........................................................................................... 36
III.5.3. Răspunderea disciplinară ............................................................................................... 37
III.5.4. Răspunderea civilă ......................................................................................................... 38
UNITATEA DE STUDIU IV. DREPTUL DE PROPRIETATE ............................................ 39
IV. 1. Noţiune ........................................................................................................................... 40
IV.2. Obiectul dreptului de proprietate ..................................................................................... 40
IV.3. Formele dreptului de proprietate ..................................................................................... 42
IV.4. Atributele dreptului de proprietate.................................................................................. 43
IV.5. Dobândirea dreptului de proprietate ................................................................................ 45
IV.6. Apărarea dreptului de proprietate .................................................................................... 46
UNITATEA DE STUDIU V. PROFESIONIŞTII ŞI FONDUL DE COMERŢ .................... 48
V.2. Persoane participante la raportul juridic de afaceri în dreptul român ................................ 48
V.1. Raportul juridic de afaceri................................................................................................. 49
V.2. Persoanele participante la raportul juridic de afaceri în dreptul român ............................ 50
V. 3. Fondul de comerţ ............................................................................................................. 55
4
UNITATEA DE STUDIU VI. SOCIETĂŢILE CARE DESFĂȘOARĂ ACTIVITATE ÎN
DOMENIUL ECONOMIC ........................................................................................................ 61
VI.1. Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare ........................................................................... . 62
VI.2. Înfiinţarea societăţilor comerciale ................................................................................. .66
VI.3. Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale ....................................................... 68
VI.4. Procedura reoganizării şi lichidării societăţilor comerciale ............................................. 70
UNITATEA DE STUDIU VII. ASPECTE REFERITOARE LA CONTRACTE ÎN
GENERAL ................................................................................................................................. .76
VII.1. Noţiunea de „contract” .....................................................................................................77
VII.2. Clasificarea contractelor .................................................................................................77
VII.3. Încheierea contractului ...................................................................................................78
VII.4. Nulitatea contractului ..................................................................................................... 84
VII.5. Interpretarea contractului ............................................................................................... 87
VII.6. Clauze abuzive................................................................................................................87
VII.7. Efectele contractului.......................................................................................................89
VII.8. Reprezentarea..................................................................................................................91
VII.9. Cesiunea contractului......................................................................................................91
VII.10. Încetarea contractului....................................................................................................92
VII.11. Răspunderea contractuală..............................................................................................92
UNITATEA DE STUDIU VIII. CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE .................. 100
VIII. 1. Contractul de vânzare................................................................................................. 101
VIII. 2. Contractul de mandat ................................................................................................ 117
VIII.3. Contractul de franciză ................................................................................................. 121
VIII.4. Contractul de transport ................................................................................................ 133
VIII. 5. Contractul de leasing .................................................................................................. 141
UNITATEA DE STUDIU IX. LEGISLAȚIA MUNCII ........................................................ 149
IX.1. Obiectul de reglementare al legislaţiei muncii .......................................................... ....150
IX.2. Definiţia contractului individual de muncă şi reglementarea acestuia în legislaţia română
..................................................................................................................................................152
IX.3. Efectele contractului individual de muncă .....................................................................155
IX.4. Încetarea contractului individual de muncă ............................................................... .... 157
IX.5. Răspunderea disciplinară ........................................................................................... ... 159
UNITATEA DE STUDIU X. NOŢIUNI DE DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL ........... ....162
X.1. Sistemul bugetar român .............................................................................................. ....163
X.2. Categorii de contribuabili............................................................................................ ....164
X.3. Delimitări conceptuale privind impozitele și taxele ................................................... ....166
X.4. Principiile generale ale Codului fiscal din România................................................... ....169
RĂSPUNSURI ....................................................................................................................... .... 172
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... .....173
5
UNITATEA DE STUDIU I. STATUL ŞI NORMA JURIDICĂ
Structura unităţii de studiu:

I.1. Statul
I.2. Dreptul. Norma juridică
Obiective specifice:
a. să definească conceptul de stat şi să identifice elementele acestuia;
b. să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu
celelalte categorii de norme sociale;
c. să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;
d. să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;
e. să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;
f. să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor;
g. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Cuvinte cheie: stat, putere de stat, normă juridică, structură logico-juridică, neretroactivitate.
 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 200’
Bibliografie selectivă:
 Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion, Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998.
 Craiovan, Ion, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed.Universul juridic,
Bucureşti, 2007, 2009.
 Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, 2008.
 Rădulescu, Irina, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010.
 Săraru, Silviu-Cătălin, Elemente de teoria generală a dreptului pentru învăţămîntul
economic, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010.
 Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010.
 Codul civil.
6
I.1. STATUL
I.1.1. Noţiunea de stat
Organizarea societăţi umane este esenţială pentru asigurarea progresului său.

Comunităţile de oameni s-au organizat potrivit realităţilor imediate de natură socială, economică,
politică, culturală. Acestea au imprimat organizării un anumit specific. Indiferent însă de
particularităţi, traiul în comun a determinat elaborarea unor reguli de conduită, atât pentru
disciplinarea comportamentului indivizilor, cât şi pentru organizarea comunităţii în ansamblul
său.
Astfel, din punct de vedere organizatoric, societatea umană se caracterizează printr-o
evoluţie continuă a „statului”, sub diverse forme. În limba latină cuvântul „status” desemna ideea
de stabilitate, de echilibru. În prezent, din punct de vedere juridic, sociologic, filozofic,
politologic, cuvântul „stat” are mai multe accepţiuni: formă de organizare politico-socială (statul
român, statul german, statul francez etc.), cadrul de desfăşurare a relaţiilor sociale, ansamblu de
organe care asigură conducerea societăţii, puterea centrală în raport cu entităţile locale (judeţe,
oraşe, comune).
Literatura de specialitate atribuie noţiunii de stat un sens larg şi unul restrâns. Astfel, în
sens larg, statul reprezintă o entitate politică existentă pe un teritoriu, unde se află o anumită
populaţie asupra căreia se exercită puterea de stat.
În sens restrâns, statul poate fi definit ca ansamblul autorităţilor publice care, deținând
monopolul asupra creării şi aplicării dreptului, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de
constrângere, asigură organizarea şi conducerea societăţii1.
I.1.2. Elementele statului
Aşa cum rezultă şi din definiţia în sens larg dată noţiunii, cele trei elemente ale statului
sunt: teritoriul, populaţia şi puterea de stat.
Teritoriul constituie spaţiul geografic asupra căruia se exercită suveranitatea. El
este delimitat de frontiere, alcătuit din sol, subsol, ape și coloana de aer de deasupra acestora.
1
Cf. Costică Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010, p. 77.
7
Populaţia reprezintă totalitatea persoanelor care se află pe un anumit teritoriu.
Într-un stat democratic, puterea aparţine poporului şi este exercitată de acesta prin
reprezentanţii săi aleşi. Astfel, puterea de stat, forţa publică, are un caracter politic, se aplică
asupra tuturor indivizilor şi este exercitată în mod concret de către reprezentanţii poporului
organizaţi într-un aparat de conducere. Exercitarea puterii de stat se realizează, în mod suveran,
la nivel intern, prin elaborarea şi aplicarea regulilor de conduită (norme juridice) generale şi
obligatorii, iar la nivel extern, prin stabilirea de relaţii cu alte state, în funcţie de interesele
comunităţii.
În prezent, în majoritatea statelor lumii, exercitarea puterii de stat se realizează
plecând de la principiul democratic al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, creaţie a
revoluţiilor burgheze. Astfel, la nivelul unui stat, sunt exercitate trei puteri: puterea legislativă,
puterea executivă şi puterea judecătorească. Fiecare dintre acestea se exercită de către autorităţile
statului, cu atribuţii singulare, individualizate în acest sens. Cu toate că exercită puteri diferite şi
au atribuţii strict delimitate, autorităţile colaborează în contextul exercitării celor trei puteri. Ele
menţin astfel echilibrul democratic în impunerea prerogativelor ce le revin prin lege.
Puterea legislativă se manifestă concret prin competenţa în a elabora reguli
juridice (norme juridice) care reglementează toate domeniile vieţii sociale. Potrivit Constituţiei
României - legea fundamentală a statului -, autoritatea care deţine această funcţie este
Parlamentul României, „organul reprezentativ suprem al poporului român şi singura autoritate
legiuitoare a ţării” (art. 61 Constituţie). Astfel, fiind alcătuit din reprezentanţii aleşi ai poporului,
Parlamentul deţine, în mod firesc, monopolul asupra elaborării legilor. Elaborarea acestora este
actul definitoriu al Parlamentului. Etapele elaborării legilor şi aprobarea acestora poartă
denumirea de proces legislativ.
Puterea executivă se concretizează în aplicarea regulilor juridice de către
autorităţi publice special investite cu această prerogativă. În România, puterea executivă este
deţinută, în colaborare, de către Guvern şi Preşedintele României. Guvernul este format din
miniştri şi este condus de către un prim-ministru. Preşedintele României este ales prin vot, de
populația cu drept de vot. Cu toate acestea, atribuţiile executive sunt mai numeroase în cazul
Guvernului, care pune în aplicare normele juridice elaborate de Parlament. Uneori, pe cale de
excepţie, Guvernul cu permisiunea strictă a Parlamentului, poate elabora norme juridice,
preluând aparent funcţia legislativă în stat. Este cazul situaţiilor urgente, care necesită elaborarea
8
normelor juridice pentru rezolvarea rapidă a anumitor probleme. În aceste condiţii, apar
ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, care conţin norme juridice şi care trebuie aprobate de
către Parlament pentru a fi aplicate.
Puterea judecătorească este realizată de către instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public, organizat în parchete, și Consiliul Suprem al Magistraturii. Instanțele judecătorești sunt
organizate ierarhic, iar competenţa lor este stabilită potrivit legii (judecătorii, tribunale, curţi de
apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Atribuirea competenţelor generale şi specifice, precum şi mecanismul de funcţionare a
tuturor acestor instituţii ale statului sunt reglementate de Constituţie și alte acte normative.
Respectarea legii de către cei guvernaţi, dar şi de către guvernanţi este o condiţie de existenţă a
statului modern, cu un regim politic democratic, a unui stat unde „domneşte legea” : statul de
drept.
I.1.3. Forma statului
Organizarea statului, inclusiv organizarea exercitării puterii se raportează şi, în acelaşi

timp, determină forma statului. Componentele formei de stat sunt:
 Forma de guvernământ reprezintă maniera de organizare a autorităţilor centrale
ale statului, exercitarea puterii prin intermediul lor, ținând cont de divizarea
competenţelor între aceste autorităţi. Republica şi monarhia sunt cele mai întâlnite
forme de guvernământ.
 Structura de stat relevă organizarea politică şi teritorială a statelor. Astfel, avem
state unitare (România, Franţa, Spania etc.) şi state federale (Belgia, Germania,
S.U.A.).
 Regimul politic desemnează ansamblul metodelor şi mijloacelor de organizare şi
conducere politică a societăţii, care au în vedere satisfacerea interesului general,
dar şi a interesului individual al membrilor comunităţii. Astfel, de-a lungul
istoriei, în funcţie de gradul de satisfacere a acestor interese, s-au evidenţiat
regimuri monocratice (puterea exercitată de o singură persoană), regimuri
oligarhice (puterea concentrată în mâna unui grup restrâns de persoane), regimuri
9
democratice (puterea exercitată prin voinţa poporului, exprimată prin alegeri
libere)2.
I.2. DREPTUL. NORMA JURIDICĂ
I.2.1. Noţiunea de drept
Statul modern nu poate funcţiona în afara regulilor de drept. Acestea asigură cadrul legal
pentru desfăşurarea activităţilor sociale, economice, politice, culturale care caracterizează orice
comunitate umană. În acelaşi timp, dreptul este influenţat de aceste condiţii de existenţă,
dobândind un anumit specific, propriu unei colectivităţi umane. Astfel, dreptul apare ca un
fenomen social complex, guvernat de principii, organizat într-o anumită formă şi având un
anumit conţinut. În consecinţă, fiecărei epoci istorice îi corespunde un anumit tip de drept:
dreptul sclavagist, dreptul feudal, septul burghez etc.
Cuvântul „drept” provine din latinescul directus care înseamnă „drept”, „direct”, „linie
dreaptă”. În fapt, în latină, corespondentul cuvântului „drept”, în sensul său juridic, era jus.
În limba română, noțiunea de „drept” are mai multe accepţiuni:
 Drept obiectiv : totalitatea regulilor juridice (normelor juridice) elaborate sau
recunoscute de stat în vederea organizării societăţii şi disciplinării
comportamentului uman. Totalitatea regulilor juridice active, aplicabile într-un
stat poartă denumirea de drept pozitiv.
 Drept subiectiv : prerogativa acordată de lege unei persoane în baza căreia aceasta
se poate comporta într-un anumit fel şi, în acelaşi timp, poate pretinde altor
persoane un anumit comportament. Concret, o persoană îşi poate valorifica sau
apăra un anumit interes pe care legea îl ocroteşte. Sunt drepturi subiective:
dreptul la viaţă, dreptul la educaţie, dreptul la muncă etc. Existenţa şi
respectarea drepturilor subiective depind de dreptul obiectiv.
 Ştiinţa dreptului : totalitatea noţiunilor, conceptelor, principiilor care explică şi
interpretează fenomenul dreptului.
2
Cf. Irina Rădulescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010, p. 61.
10
În consecinţă, dreptul poate fi definit ca totalitatea normelor juridice generale şi
obligatorii, elaborate, instituite şi recunoscute de către stat în vederea reglementării relaţiilor
sociale, respectarea acestor norme putând fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
Indiferent de activităţile sociale pe care le reglementează, regulile de drept (normele
juridice) se intercondiţionează formând un ansamblu unitar cu o structură determinată, adică un
sistem. Cu alte cuvinte, normele juridice în vigoare, grupate în unităţi interdependente,
subordonate aceloraşi principii, formează sistemul dreptului. Acesta, la rândul său, este inclus în
sistemul juridic, care înglobează toate fenomenele juridice, conştiinţa juridică, structurile
instituţionale juridice create pe baza dreptului.
Statele lumii au adoptat în timp diverse sisteme de drept. Astfel, există sistemul franco-
german, sistemul anglo-saxon şi sisteme religioase de drept, precum cel musulman.
Elementele principale ale sistemului de drept sunt: norma juridică (element de bază al
sistemului), instituţia juridică (element intermediar) şi ramura de drept (element de maximă
generalitate în cadrul sistemului).
Ramura de drept reprezintă ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele,
care reglementează relaţii sociale cu acelaşi specific. De exemplu, Dreptul comercial, Dreptul
civil, Dreptul penal, Dreptul muncii etc.
Instituţia juridică constituie totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită
categorie, o grupă unitară de relaţii sociale, fiind un element de legătură între norma juridică şi
ramura juridică. De exemplu, contractul, proprietatea sunt instituţii de drept.
Sistemul juridic, inclusiv sistemul dreptului, are la bază principiile de drept care îl
creează, îl organizează şi îi asigură funcţionarea. Aceste principii sunt clasificate în principii
fundamentale şi principii de ramură.
Principiile fundamentale sunt cele instituite de constituţia unui stat, în cazul nostru de
Constituţia României. Acestea sunt: principiul legalităţii, principiul libertăţii şi egalităţii,
principiul echităţii şi justiţiei, principiul responsabilităţii.
Principiile de ramură, reglementate în diverse texte de lege, sunt cele care stau la baza
normelor juridice ce alcătuiesc o ramură juridică. De exemplu, principiul libertăţii comerţului în
Dreptul comercial, principiul bunei-credinţe în Dreptul civil.
11
În continuare, vom prezenta elementul de bază al sistemului de drept, anume norma
juridică.
I.2.2. Noţiunea de normă juridică
Organizarea şi funcţionarea societăţii se bazează pe o multitudine de reguli pe care le numim cel

mai adesea reguli sociale. De la general la particular, implicit, comportamentul uman se manifestă şi el în
dimensiunea tiparelor sociale, a regulilor de conduită, care imprimă o anumită normalitate socială.
În limba română, cuvântul normă provine de la grecescul „nomos” care semnifică ordine,
organizare pe baze imperative.
Norma are rolul de a organiza viaţa socială pe baze raţionale în vederea satisfacerii interesului
colectivităţii prin impunerea voinţei acesteia, independent de cea individuală. Astfel, prin intermediul
„conştiinţei colective” se instituie regulile şi obligaţiile care reglementează existenţa în comun,
transmiţând din generaţie în generaţie necesitatea acestora şi cultivând ideea unei ordini sociale stabile
pentru colectivitate.
Prin intermediul normelor se încearcă asigurarea coordonării activităţilor sociale, facilitarea
coordonării acestora, ţinerea sub control a agresivităţii indivizilor şi predictibilitatea conduitelor şi
acţiunilor umane. Astfel, regulile sociale apar de fapt ca un instrument cu ajutorul căruia se realizează
echilibrul social şi se încearcă menţinerea sa cât mai mult timp posibil.
Norma socială veghează la consens şi ordine în cadrul colectivităţii, stabilind un model de
comportament social ideal, acceptabil din punct de vedere social. În acest context, norma creează drepturi
şi obligaţii care rezultă din relaţiile sociale, permite evitarea conflictelor şi a tensiunilor sociale, limitând
în acest sens voinţa individuală, asigură solidaritatea şi securitatea indivizilor în faţa actelor de violenţă
sau agresiunilor de orice fel, stabileşte reguli de conduită, arătând care este comportamentul preferabil
într-o situaţie socială dată3.
Diversitatea relaţiilor sociale la nivelul colectivităţii a impus o mare varietate de norme. În
doctrina juridică românească s-a reţinut că în categoria normelor sociale intră normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele politice, normele religioase, normele juridice4.
Astfel, putem spune că o categorie de reguli sociale sunt şi regulile juridice, numite în limbaj
specific, norme juridice sau norme de drept.
3
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 180-181.
4
Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p.123.
12
Pe parcursul procesului de evoluţie a societăţii umane, normele juridice s-au desprins treptat din
cele morale şi din obiceiurile colectivităţii. Distincţia dintre bine şi rău realizată prin etică, morală şi
obicei (tradiţie) este promovată şi de norma juridică.
Norma de drept reflectă existenţa unei colectivităţi umane, fiind adaptată unor realităţi social-
economice (clase şi categorii sociale, condiţii economice), politice (regim politic, relaţii politice
internaţionale cu alte state), culturale (ideologii, creaţie spirituală, religie) şi condiţiilor naturale de mediu
(factori geografici, biologici, demografici).
În literatura de specialitate există numeroase aprecieri legate de definirea normei juridice. De
exemplu, s-a arătat că normele juridice însumează o categorie distinctă de norme sociale care „protejează
cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”5.
În termeni generali, norma de drept este o regulă socială obligatorie de respectat.
În sens restrâns, juridic, norma de drept poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de
conduită al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului6.
I.2.2.1. Trăsăturile normei juridice
Literatura de specialitate ne dezvăluie o amplă dezbatere legată de identificarea şi explicarea

trăsăturilor normei juridice. Acestea însumează o serie de caracteristici comune pentru toate tipurile de
norme sociale, dar şi unele deosebite, proprii numai unei anumite categorii de norme juridice. Aceste
deosebiri se concretizează în modul de elaborare al normelor de drept, forma şi structura lor, sancţiunea
pe care o prevede în caz de nerespectare a comportamentului impus şi eficienţa pe care o prezintă în plan
social.
A. Caracter social
Norma juridică are un caracter social deoarece ea ordonează şi reglementează relaţiile
interumane şi diversitatea activităţilor care se desfăşoară în cadrul societăţii. Unii dintre specialişti
consideră că aceasta nu este o caracteristică distinctivă a normei juridice, ci doar indică faptul că norma
juridică este o categorie de norme sociale. Caracteristica în sine este faptul că norma juridică implică un
raport intersubiectiv, reglementând pe bază de reciprocitate drepturi şi obligaţii pentru subiecţii implicaţi
în relaţiile sociale.
B. Caracter general şi impersonal
5
M. Voinea, D. Baciu, Sociologie juridică, Ed. Univ. Române-Americane, Bucureşti, 1993, p.98.
6
Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p. 136.
13
Norma juridică nu se adresează unui singur individ, ea se adresează tuturor membrilor
colectivităţii. De aceea, regula de drept exclude elementele particulare ale situaţiei pe care o
reglementează, abstractizând conduita pe care o impune. Astfel, norma are un caracter general. De
asemenea, ea nu se adresează unui individ anume, identificat după nume, domiciliu etc., ci tuturor
membrilor colectivităţii. Acest lucru determină caracterul impersonal al normei. Cu toate acestea,
caracterul general şi impersonal al normei este nuanţat atunci când realitatea o cere. De exemplu, există
norme juridice care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi: minori/majori, militari, funcţionari
publici, elevi, studenţi, persoane căsătorite, pensionari, organizaţii non-guvernamentale, societăţi
comerciale etc. De asemenea, nu toate normele juridice elaborate de autorităţile române se aplică pe
întreg teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. De exemplu, există norme juridice care se aplică doar la
nivelul unităţilor-administrativ teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) sau în anumite zone (Moldova,
Dobrogea, zone de frontieră, zone silvice etc.).
În acelaşi timp, normele juridice nu descriu toate cazurile şi situaţiile în care se poate găsi un
subiect (individ, organizaţie, autoritate etc.). Norma juridică impune o variantă de comportament
considerată a satisface interesul cât mai multor subiecţi, neputând însă mulţumi în unanimitate.
C. Caracter prescriptiv (tipic)
Norma juridică se adresează tuturor indivizilor dintr-o colectivitate fără a lua în considerare
diferenţele nesemnificative dintre aceştia, încercând să uniformizeze acţiunile, modelându-le în funcţie de
interesele sociale care se doresc a fi protejate. De aceea, conduita impusă pentru o situaţie determinată
este una standard, determinându-l pe individ să înveţe cum poate să se comporte în societate pentru a se
integra în colectivitate. Astfel, norma juridică prescrie un comportament tipic de urmat, un tipar aplicat
subiecţilor implicaţi în raporturi sociale.
D. Caracter obligatoriu
Una dintre trăsăturile esenţiale ale normei juridice rezidă în caracterul său obligatoriu. Cele mai
importante domenii ale vieţii sociale sunt reglementate de norme juridice de la guvernare până la aspecte
de ordin particular care privesc viaţa unui individ.
Spre deosebire de alte norme sociale, normele juridice au un caracter imperativ. Ele trebuie
respectate, în caz contrar norma însăşi prevăzând uneori o sancţiune. Norma juridică disciplinează în acest
mod comportamentul indivizilor şi reglementează acţiunile sociale indiferent de domeniu (public sau
privat), de forţa sa juridică sau de câmpul său de aplicabilitate. De exemplu, o normă juridică are acelaşi
caracter obligatoriu indiferent dacă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă de guvern, decret prezidenţial sau
hotărâre a consiliului local.
De asemenea, nu toate normele juridice sunt obligatorii în acelaşi grad, mijloacele de realizare a
caracterului obligatoriu fiind diferite. De exemplu, în cazul normelor permisive, când legiuitorul lasă la
14
latitudinea subiectelor decizia de a adopta un anumit comportament sau nu, norma neavând însă un
caracter facultativ, ci unul obligatoriu.
E. Caracter sancţionator
Nerespectarea normei juridice atrage de cele mai multe ori o sancţiune. Imperativitatea normei
juridice determină caracterul sancţionator al regulii de drept. Cu toate acestea, există şi norme juridice a
căror încălcare nu atrage sancţiuni, legiuitorul prevăzând o sancţiune în funcţie de valorile sociale
protejate şi de situaţiile întâlnite în realitate. De exemplu, în cazul în care nerespectarea normelor juridice
sa datorează hazardului, subiectul nu va fi sancţionat, datorită imposibilităţii de a controla evenimentele
care se produc independent de voinţa sa (calamităţi naturale, trecerea timpului).
F. Caracter imprescriptibil
Norma juridică se aplică ori de câte ori situaţia o cere, fără a se epuiza, din momentul intrării sale
în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare datorită hotărârii legiuitorului sau datorită faptului
că nu mai este actuală, necorespunzând realităţii.
I.2.2.2. Structura normei juridice
Norma juridică este elementul fundamental, primar al sistemului de drept, instrumentul prin care
voinţa legiuitorului ajunge la subiectul de drept. Pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către acesta din urmă,
norma de drept trebuie să fie logică şi clară atât în formă cât şi în conţinut, nelăsând loc interpretărilor din
partea celui care trebuie să o respecte. De aceea, analiza normei juridice va avea în vedere structura sa
logico-juridică (internă) şi structura sa tehnico-juridică (externă).
Structura logico-juridică a normei (internă)
Structura internă a normei se referă la alcătuirea logică a textului acesteia, format în general din
trei elemente distincte, dar interdependente în mod logic: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.
În funcţie de exprimarea celor trei elemente, modelul ideal al normei juridice ar putea fi: „În
situaţia...(ipoteza) trebuie să... (dispoziţia), altfel...(sancţiunea).”
A. Ipoteza este acea parte a normei juridice care descrie împrejurările sau condiţiile în care se
aplică regula de drept, precum şi calitatea specifică a subiectului/subiecţilor cărora li se adresează
(cetăţean, copil, părinte, comerciant etc.) sau calitatea sa generică (persoană fizică, persoană juridică,
oricine -„acela care...”, toţi etc.).
În funcţie de specificul normei juridice, putem întâlni mai multe tipuri de ipoteză. Astfel, putem
avea ipoteze determinate şi relativ-determinate. Cele determinate precizează în mod expres, în detaliu,
împrejurarea sau condiţiile în care se aplică norma şi subiectele cărora li se aplică. De exemplu, Codul
15
civil precizează că, la căsătorie, soţii îşi pot alege numele pe care urmează să îl poarte.Ipotezele relativ-
determinate nu fac referire în detaliu, concret, la condiţiile şi subiectele normei juridice. Unele dintre
ipotezele relativ-determinate sunt cele subînţelese. De exemplu, furtul este „luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept...”- art. 208
Cod penal. Norma nu precizează aici subiectele cărora li se adresează şi nici timpul şi locul acţiunii.
Totuşi, din text se subînţelege în mod logic că norma se adresează oricărei persoane, indiferent de
împrejurări.
B. Dispoziţia este partea normei juridice care nu poate lipsi din conţinutul acesteia, fie că este
expres precizată sau subînţeleasă, deoarece ea prevede conduita de urmat în împrejurările sau condiţiile
precizate în ipoteză. Cu alte cuvinte, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele
vizate de normă. Astfel, dispoziţia normei poate:
 impune o anumită conduită (onerativă – prevede obligaţia de a săvârşi o anumită
acţiune);
 prevede obligaţia de abţinere de la săvârşirea anumitor fapte (prohibitivă);
 permite opţiunea unei conduite pentru subiectele de drept (permisivă, supletivă);
 oferi recomandări, stimulează anumite acţiuni umane (dispoziţii de recomandare,
dispoziţii de stimulare).
În raport cu modul în care este precizată conduita prescrisă de dispoziţie, acestea pot fi clasificate
în: dispoziţii determinate şi relativ-determine. Dispoziţia determinată stabileşte în mod expres
comportamentul care trebuie adoptat de subiectele la care se referă norma. De exemplu, art. 339 din
Codul civil stabileşte că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune
ale acestora.
Dispoziţia relativ-determinată prevede mai multe variante posibile de conduită, subiectul trebuind
să aleagă una dintre acestea. De exemplu, art. 282 din Codul civil precizează că „viitorii soţi pot conveni
să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite”.
C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte urmarea neadoptării conduitei prescrise
în dispoziţie de către subiectul vizat. Consecinţa nerespectării prevederilor dispoziţiei constă într-o
sancţiune. Sancţiunea constituie reacţia pe care statul o are faţă de comportamentul necorespunzător al
subiectului de drept. Sancţiunile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.
În funcţie de normele juridice care au fost încălcate sancţiunile pot fi: civile, disciplinare,
administrative, penale.
În funcţie de gradul de determinare, sancţiunile pot fi absolut determinate şi relativ-determinate.
Cele absolut determinate sunt stabilite ferm de către legiuitor. De exemplu, atunci când norma stipulează
16
că nerespectarea anumitor condiţii de fond în elaborarea unui act juridic atrage nulitatea absolută a acelui
act.
Sancţiunile relativ-determinate sunt de exemplu cele stabilite de normele penale între un minim şi
un maxim, urmând ca determinarea lor concretă să se realizeze de către judecător în funcţie de situaţie.
De exemplu, uciderea unei persoane se sancţionează cu o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 10 şi 20
ani şi interzicerea unor drepturi (art. 174 Cod penal).
Aplicarea sancţiunii reprezintă un act de putere din partea statului, o măsură coercitivă care are ca
scop îndreptarea comportamentului subiectelor de drept şi prevenirea încălcării în viitor a dispoziţiilor
normei juridice.
Structura tehnico-juridică a normei (externă)
Structura tehnico-juridică a normei are în vedere forma în care aceasta este redactată şi apare în
diverse acte normative (legi, ordonanţe, decrete, hotărâri, regulamente etc.).
Norma juridică trebuie să aibă o formă exterioară logică care să o facă uşor accesibilă celor cărora
li se adresează. Pentru unitatea legislaţiei, normele juridice trebuie să respecte anumite reguli de
redactare, formulare, o anumită succesiune logică, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă.
Principalul element al structurii externe a normei juridice este articolul. Ca element structural
primar, articolul cuprinde în text o normă juridică sau o parte din aceasta, în acest caz fiind necesară
citirea întregului act normativ pentru a înţelege sensul ideilor cuprinse în normele juridice.
Actele normative complexe, care cuprind un număr mare de norme juridice vor fi organizate în
funcţie de situaţie pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate, litere, puncte, teze.
I.2.2.3. Clasificarea normelor juridice
Având în vedere marea varietate de norme juridice, în literatura de specialitate clasificările

normei juridice sunt numeroase, în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar câteva dintre ele.
a. După criteriul modului de reglementare al conduitei, normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative prescriu o conduită obligatorie de urmat, materializată fie într-o acţiune (onerative),
fie într-o inacţiune (prohibitive).
Normele dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată, permiţând
subiectelor vizate să opteze pentru un anumit comportament dintre cele prescrise, acţionând după propria
apreciere. De exemplu, dreptul părţilor implicate în proces de a introduce o cale de atac împotriva
hotărârii instanţei. Normele dispozitive pot fi la rândul lor: norme supletive (cele care oferă soluţia
aplicării legii în cazul în care părţile nu se decid asupra unei anumite conduite), norme stimulative
17
(recompensează prin diverse mijloace comportamentul adecvat al părţilor), norme de recomandare (conţin
prevederi neobligatorii care îndrumă subiectele spre o conduită legală).
b. După gradul lor de generalitate, distingem între: norme generale, speciale şi de excepţie. Cele
generale au cea mai largă aplicabilitate De exemplu, normele juridice cuprinse în partea generală a
Codului penal se aplică tuturor situaţiilor în care are loc săvârşirea unei infracţiuni.
Normele speciale cuprind un domeniu mai limitat decât cele generale, vizând aspecte pe care
acestea din urmă nu le reglementează sau le reglementează în mod diferit.
Normele de excepţie au în vedere situaţii deosebite care nu sunt reglementate nici de normele
generale şi nici de cele speciale, datorită rarităţii lor sau a particularităţilor pe care le manifestă. Regula în
drept este că normele de excepţie derogă (se abat şi se aplică cu întâietate) de la cele speciale, iar cele
speciale derogă de la cele generale.
c. După modul lor de redactare, normele juridice pot fi complete şi incomplete. Normele
complete cuprind toate cele trei elemente ale structurii logico-juridice, pe când cele incomplete nu.
Acestea din urmă vor fi întregite de normele cuprinse într-un alt act normativ deja emis (norme de
trimitere) sau care urmează a fi emis (norme în alb).
I.2.2.4. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
Aplicarea normelor juridice are loc din perspectiva a trei dimensiuni: cea temporală, cea spaţială
şi cea personală. Logica acestei tripartiţii are în vedere faptul că normele juridice se succed în timp,
evoluând odată cu societatea, ele se aplică la nivelul unui teritoriu determinat, de la cel naţional, până la
cel regional şi local, având incidenţă asupra persoanelor fizice sau juridice.
Acţiunea normelor juridice în timp
Norma juridică va avea efect, va reglementa, relaţiile sociale atât timp cât va fi în vigoare. Astfel,
norma juridică este activă între două momente bine determinate: intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare.
a. Intrarea în vigoare este momentul în care norma juridică începe să fie aplicată în practică, după
aducerea ei la cunoştinţa celor vizaţi. Publicitatea normei asigură respectarea principiului potrivit căruia
nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, premisă care asigură egalitatea subiectelor de drept raportată
la aplicarea legii.
În dreptul român, regula intrării în vigoare este instituită prin articolul 78 din Constituţie care
prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
18
Principiul care se aplică situaţiei de intrare în vigoare a normei este cel al aplicării imediate a
normei noi şi excluderea celei vechi, atunci când aceasta există. Norma nouă se va aplica tuturor
situaţiilor care apar în momentul intrării sale în vigoare sau după acest moment. Cu alte cuvinte, norma
juridică se aplică numai pentru viitor. Acesta este principiul neretroactivităţii care guvernează acţiunea
normelor juridice în timp. Această regulă o regăsim consacrată în Constituţie, în legea civilă şi cea penală.
De la principiul neretroactivităţii pot fi exceptate anumite norme juridice, atunci când legiuitorul
prevede expres acest lucru. Este vorba despre norme juridice care retroactivează, adică se aplică pentru
trecut, şi norme juridice care ultraactivează, adică normele vechi se aplică anumitor situaţii chiar şi după
intrarea în vigoare a celor noi.
Dintre actele normative care retroactivează amintim: actele care indică expres data sau perioada
până la care retroactivează, actele interpretative ale unor reglementări aflate deja în vigoare, actele de
amnistie care înlătură răspunderea penală pentru faptele ilegale săvârşite, actele de graţiere care înlătură
în tot sau în parte executarea unei pedepse penale ori dispun comutarea acesteia în alta mai uşoară etc.
Cea de a doua categorie de excepţii cuprinde actele normative care ultraactivează. De exemplu:
legile temporare care se aplică situaţiilor născute în momentul când acestea erau în vigoare continuă să se
aplice pentru aceste situaţii care încă mai persistă, chiar şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel de situaţii
pot fi calamităţile naturale, epidemiile, starea de război etc.
Tot în categoria excepţiilor de ultraactivitate pot intra şi legile penale mai favorabile care nu
incriminau sau incriminau mai blând anumite infracţiuni, sub imperiul acestora producându-se fapte care
nu au fost sancţionate până în momentul intrării în vigoare a unei legi penale mai aspre. Pentru aceste
situaţii se va aplica legea penală veche, mai favorabilă decât cea nouă.
b. Ieşirea din vigoare este momentul în care norma juridică încetează să îşi mai producă efectele
ca urmare a apariţiei unei norme juridice noi. Modalităţile de ieşire din vigoare sau scoatere din vigoare
sunt abrogarea şi căderea în desuetudine.
Abrogarea este procedeul legislativ prin care norma veche încetează să îşi mai producă efectele.
O parte din autorii de specialitate consideră abrogarea sinonimă cu ieşirea din vigoare, abrogarea fiind
denumirea tehnică a acesteia din urmă. Abrogarea poate fi tacită sau expresă. De asemenea, abrogarea
poate fi totală sau parţială.
Căderea în desuetudine este o situaţie mai rar întâlnită în practică, atunci când efectele unei
norme juridice încetează să se mai producă ca urmare a schimbărilor intervenite în societate, acestea
determinând ca norma juridică să nu mai corespundă realităţii. În aceste condiţii, norma este treptat uitată.
Normele nescrise sunt scoase din vigoare prin această modalitate, improprie astăzi dreptului modern.
19
Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Acţiunea normelor juridice în spaţiu presupune determinarea limitelor teritoriale ale aplicării
regulilor de drept.
Principiul care se aplică acestei acţiuni este cel al teritorialităţii, izvorât din cel al suveranităţii şi
supremaţiei puterii manifestată în interiorul statului. Astfel, legile create sau acceptate de autorităţile
competente române se vor aplica asupra teritoriului statului român în întregul său sau în parte (regiuni,
zone).
Excepţia de la principiul teritorialităţii este extrateritorialitatea normelor juridice. În această
situaţie, normele juridice naţionale se aplică şi în afara teritoriului statului naţional. De exemplu, în cazul
misiunilor diplomatice române care îşi au sediul pe teritoriul unui stat străin, unde sunt acreditate, se
aplică legea română. Tot legea română se aplică şi în cazul navelor şi aeronavelor înmatriculate în
România care din acest motiv sunt considerate teritoriu românesc.
Principiul teritorialităţii legii îşi găseşte aplicabilitatea în diverse ramuri de drept: drept civil,
drept constituţional, drept internaţional, drept comercial etc.
Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor presupune o distincţie între mai multe categorii de
indivizi care locuiesc pe teritoriul unui stat în funcţie de cetăţenie. Astfel, pe teritoriul unui stat putem
avea cetăţeni, străini şi apatrizi.
Cetăţenii sunt persoane care au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. De exemplu,
cetăţenilor români li se aplică legile române.
Străinii sunt persoane care nu au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. În condiţiile legii
statului străin, ei vor beneficia de un anumit regim care poate fi:
- regimul naţional, legea teritoriului aplicându-li-se şi străinilor fără restricţii,
- regimul special, străinii având doar anumite drepturi şi obligaţii, mai restrânse decât cetăţenii,
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune că statul gazdă al unor persoane
străine, care provin din state diferite, trebuie să acorde tuturor acestora un tratament cel puţin
egal cu cel mai favorabil regim acordat la momentul respectiv doar unora dintre aceştia.
Apatrizii sunt persoane care nu au cetăţenia nici unui stat, beneficiind de condiţii speciale de
tratament din partea statului gazdă ca urmare a adoptării unor reguli internaţionale comune de către statele
lumii în scopul eradicării acestei anomalii.
I.2.2.5. Organizarea formală a normelor juridice. Izvoarele de drept
Impunerea normelor juridice indivizilor şi a colectivităţii umane în general trebuie realizată sub o
anumită formă denumită „izvor de drept”.
20
Din punct de vedere juridic, expresia „izvor de drept” are două accepţiuni:
 izvor de drept în sens material : condiţiile sociale, economice, politice, culturale care
conturează existenţa unei comunităţi și influenţează voinţa generală, inclusiv dreptul;
 izvor de drept în sens formal : forma în care se manifestă voinţa generală pentru a deveni
obligatorie pentru individ şi societate.
Sistemul contemporan al izvoarelor de drept manifestă o anumită ierarhizare din punctul de
vedere al forţei juridice, adică al gradului de impunere a acesteia, direct influenţat de atribuţiile autorităţii
care elaborează normele juridice, de procedura elaborării, de importanţa domeniului reglementat.
Legea este cel mai important izvor de drept. Astfel, într-un stat democratic, un stat de drept
bazat pe respectarea normelor juridice, Constituţia, numită şi legea fundamentală a statului este cel mai
important izvor de drept. Normele juridice cuprinse în acest izvor conturează întreg sistemul de drept,
sistemul juridic, organizarea politică şi administrativă a statului.
În general, termenul de lege are două sensuri. În sens larg, cuvântul desemnează în mod generic
orice normă juridică, cu caracter obligatoriu, provenită de la un organ de stat.
În sens restrâns, legea reprezintă un act normativ care provine de la puterea legislativă
(Parlament), elaborat fiind după o anumită procedură (proces legislativ) şi reglementând cele mai
importante domenii ale vieţii sociale.
Potrivit art. 73 din Constituţia României, legile pot fi constituţionale, organice şi ordinare. Legile
constituţionale sunt cele care modifică legea fundamentală, Constituţia. Legile organice sunt cele prin
care sunt reglementate cele mai importante activităţi sociale (sistemul electoral, organizarea Guvernului şi
a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, statutul deputaţilor şi senatorilor, al funcţionarilor publici,
organizarea sistemului de învăţământ, a administraţiei publice etc.). Legile ordinare (obişnuite) sunt cele
care reglementează celelalte domenii de activitate din realitatea cotidiană.
În cazul în care conţin norme juridice, izvoare de drept pot fi:
 hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului;
 decretele Preşedintelui Românei;
 ordinele miniştrilor (membrii Guvernului);
 actele administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, judeţene, decizii ale
primarului, ordine ale prefectului)
De asemenea, izvoarele de drept pot fi creaţia altor entităţi decât cele ale statului. Tratatele,
convenţiile internaţionale la care România este parte intră în categoria izvoarelor internaţionale de drept
(convenţii ONU, tratatul de aderare la UE, directive ale UE etc.)
De-a lungul istoriei, izvoarele dreptului au fost scrise şi nescrise. Cutuma sau obiceiul juridic este
un izvor nescris, fiind utilizată astăzi doar în măsura în care izvoarele scrise permit.
21
Trebuie menţionat faptul că în unele sisteme de drept, precum cel anglo-saxon, precedentul
judiciar este considerat izvor de drept. Precedentul judiciar denumit şi jurisprudenţă sau practică judiciară
reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele,
soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe). Sistemul de drept românesc nu
recunoaşte jurisprudenţei valoarea de izvor de drept, deoarece ţara noastră a adoptat sistemul franco-
german de drept, care consideră izvor de drept doar legea scrisă.
Doctrina juridică, adică totalitatea opiniilor, părerilor, interpretărilor juriştilor, a autorilor de
specialitate nu este considerată nici ea izvor de drept. Rolul său constă totuşi în lămurirea unor aspecte
controversate, pe care normele juridice nu le prezintă în mod clar, dând naştere la eventuale interpretări.
Teste de autoevaluare
1. Reprezintă caractere ale normei juridice:
a). caracterul temporar;
b). caracterul general;
c). caracterul impersonal.
2. Structura internă a normei juridice:

a). evidenţiază conţinutul social al normei;
b). cuprinde ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea;
c). poate fi logică sau complexă.
3. Ca parte a normei juridice, ipoteza:

a). precizează împrejurările în care se aplică norma;
b). poate fi onerativă sau prohibitivă;
c). poate fi licită sau ilicită.
22
UNITATEA DE STUDIU II. RAPORTUL JURIDIC

II.1. Noţiune
II.2.Trăsăturile raportului juridic
II.3. Elementele raportului juridic
II.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice
a. să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;
b. să identifice trăsăturile raportului juridic;
c. să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;
d. să analizeze elementele componente ale raportului juridic;
e. să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;
f. să clasifice faptele juridice;
g. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Cuvinte cheie: raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică, drepturi subiective, obligaţii.
 Codul civil.
23
II.1. Noţiune
Relaţiile sociale care se stabilesc între subiectele de drept sunt reglementate prin intermediul
normelor juridice. Potrivit acestora, subiectele adoptă o conduită adecvată în funcţie de situaţia în care se
află. Astfel, relaţia socială în sine se va desfăşura potrivit interesului părţilor implicate şi, în acelaşi timp,
nu va afecta nici interesul social general, norma juridică menţinând echilibrul între cele două.
În sens larg, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă
juridică.
În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca o relaţie socială reglementată prin norma
juridică, relaţie a cărei formare, modificare sau stingere se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt
juridic şi în cadrul căreia părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, realizarea acestora fiind asigurată,
la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Un exemplu concret de raport juridic îl reprezintă relaţia de natură economică comercială care se
desfăşoară între persoane (fizice sau juridice) care efectuează o activitate cu scop lucrativ în vederea
obţinerii de profit.
II.2. Trăsăturile raportului juridic
Definiţia raportului juridic relevă caracteristicile sale, anume, caracterul social, ideologic, valoric,
istoric şi voliţional.
Raportul juridic are un caracter social pentru că el se stabileşte întotdeauna între oameni, luaţi
individual ca persoane fizice sau colectiv, organizaţi sub forma persoanelor juridice (autorităţi, instituţii,
organe ale statului, societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.). Un raport juridic se poate stabili între
minim două subiecte de drept: două persoane fizice, două persoane juridice sau între o persoană fizică şi o
persoană juridică.
Raportul juridic are un caracter ideologic pentru că spre deosebire de celelalte raporturi sociale,
ele sunt reglementate prin voinţa de stat concretizată într-o regulă de drept care este expresia unei
ideologii sociale filtrată prin conştiinţa legiuitorului, a unui sistem de valori care servesc interesul general.
Astfel, raportul juridic are un caracter valoric pentru că promovează valorile esenţiale pe care se
bazează ordinea de drept şi, pe cale de consecinţă, funcţionarea societăţii. Valorile sociale sunt promovate
şi apărate prin norma juridică care reglementează relaţiile sociale.
Raportul juridic are un caracter istoric provenind de la norma de drept care reglementează acest
raport, influenţându-i conţinutul şi forma. Cu alte cuvinte, în funcţie de norma juridică, raportul reflectă
într-o anumită măsură timpul istoric, caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem juridic la un
24
moment dat. De exemplu, în epoca sclavagistă, în Imperiul roman, regulile de drept considerau sclavii ca
făcând parte din categoria bunurilor, aceştia neputând avea familie sau avere. Stăpânul avea drept de
viaţă şi de moarte asupra sclavilor. În feudalism, nobilul nu mai avea acest drept asupra ţăranului iobag,
însă acesta din urmă rămânea dependent de stăpânul său, fiindu-i redusă posibilitatea participării la
raporturi juridice pe motiv de lipsă de avere.
Raportul juridic are un caracter voliţional, mai precis dublu-voliţional, deoarece este o relaţie care
se desfăşoară pe baza voinţei statului, a legiuitorului şi a voinţei părţilor implicate într-o situaţie concretă.
Voinţa legiuitorului este exprimată prin intermediul textului normei juridice care reglementează raportul
de drept, iar voinţa părţilor transpare din conduita părţilor pe care acestea o pot adopta în limitele acelei
norme.
II.3. Elementele raportului juridic
Raportul juridic prezintă trei elemente definitorii: subiectele raportului, conţinutul raportului şi
obiectul acestuia.
II.3.1. Subiectele raportului juridic
Relaţiile sociale se desfăşoară din punct de vedere juridic între persoane fizice şi persoane
juridice. Indiferent dacă sunt privite individual sau colectiv, subiectele de drept îşi satisfac interesele în
condiţiile legii, prin exerciţiul drepturilor şi asumarea obligaţiilor ce le revin.
A. Persoana fizică este un subiectul individual de drept care se implică în relaţiile sociale,
manifestându-şi de obicei voinţa personal şi singur. În acest sens, participarea sa la un raport juridic este
condiţionată de existenţa capacităţii sale juridice.
Capacitatea juridică7 este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei, recunoscută de lege, de a
avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita încheind personal şi singură acte juridice.
În funcţie de relaţiile specifice şi normele de drept care le reglementează, capacitatea juridică
recunoscută subiectelor de drept diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, în dreptul civil
minorul poate încheia personal unele acte juridice, pe când potrivit normelor de drept comercial, minorul
nu poate avea calitatea de comerciant decât după împlinirea vârstei majoratului.
Capacitatea juridică a persoanei are două componente interdependente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
7
Capacitatea juridică pentru persoane fizice şi persoane juridice este reglementată de Codul civil român.
25
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unui raport juridic. Legea română recunoaşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
de la naşterea acesteia şi până la moarte. Pe cale de excepţie, este recunoscută capacitate de folosinţă
anticipată copilului nenăscut, cu condiţia ca acesta să se nască viu. Excepţia are aplicabilitate în materia
dobândirii unor drepturi pe cale succesorală (moştenire).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi a-şi executa obligaţiile în cadrul raporturilor juridice prin încheierea de acte juridice.
În conformitate cu legea română, capacitatea de exerciţiu deplină de dobândeşte de către persoana
fizică la vârsta majoratului, adică 18 ani. De exemplu, normele dreptului comercial stabilesc calitatea de
comerciant persoană fizică numai pentru individul care a împlinit 18 ani.
Pe cale de excepţie, legea recunoaşte persoanei fizice şi o capacitate de exerciţiu restrânsă,
manifestată între 14 şi 18 ani. În consecinţă, anumite acte de administrare şi conservare vor putea fi
efectuate de către aceştia, însă numai cu acordul sau în prezenţa ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.).
Există şi unele acte pe care minorii le pot încheia însă personal şi singuri, de exemplu, minorii care au
împlinit vârsta de 16 ani pot încheia contracte de muncă.
Minorii sub 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, legea protejându-i pe motivul lipsei de
discernământ, considerându-se că datorită insuficientei dezvoltări fizico-psihice, minorii sub 14 ani nu au
reprezentarea reală a consecinţelor propriilor fapte. De aceea, exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor va fi realizată prin intermediul ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.). De asemenea, sunt
lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi persoanele declarate incapabile prin intermediul unei hotărâri
judecătoreşti care atestă faptul că aceste persoane, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale nu au
discernământul necesar desfăşurării unor relaţii sociale normale. Aceste persoane poartă denumirea de
interzişi judecătoreşti.
Decesul persoanei fizice determină încetarea capacităţii juridice a acesteia.
B. Persoana juridică este acel colectiv de oameni având un patrimoniu propriu, distinct de cel al
persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare potrivit unui anumit statut şi având un
scop determinat şi legal.
De asemenea, pe lângă elementele de bază cuprinse în definiţie o persoană juridică, în funcţie de
tipul său, trebuie să prezinte şi elemente speciale de identificare precum: sediul, emblema, codul fiscal,
etc.
Persoanele juridice mai poartă şi denumirea de subiecte colective de drept. Prin intermediul
persoanelor juridice, indivizii desfăşoară anumite activităţi de natură socială, economică, culturală,
politică, putându-se organiza în fundaţii, asociaţii, societăţi comerciale, partide politice, universităţi,
autorităţi publice, instituţii de stat, statul etc.
26
La fel ca şi persoana fizică, persoanei juridice îi este recunoscută de lege capacitatea juridică.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este recunoscută de lege din momentul în care
aceasta dobândeşte personalitate juridică, moment care poate diferi în funcţie de tipul de persoană
juridică. Astfel, capacitatea de folosinţă poate fi dobândită fie din momentul înfiinţării persoanei juridice
sau a înregistrării sale, fie din momentul rămânerii definitive a hotărârii unei instanţe judecătoreşti etc.
Regula care trebuie respectată în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este principiul
specialităţii8 potrivit căruia drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea persoana juridică se
subordonează scopului pentru care aceasta a fost înfiinţată. Aceasta înseamnă că dacă persoana juridică
este o asociaţie fără scop lucrativ, drepturile şi obligaţiile sale trebuie să reflecte lipsa scopului obţinerii
de profit. Din contră, dacă vorbim despre o societate comercială, drepturile şi obligaţiile acesteia trebuie
să reflecte scopul obţinerii de profit, care este însăşi raţiunea activităţii comerciale.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constituie aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi executa obligaţiile prin intermediul organelor sale de conducere.
Ca regulă generală, atât capacitatea de folosinţă, cât şi cea de exerciţiu încetează în momentul în
care persoana juridică îşi încetează existenţa. Acest moment intervine diferit, în funcţie de tipul de
persoană juridică şi situaţia în care se produce încetarea existenţei acesteia (act de desfiinţare, hotărâre
AGA, hotărâre judecătorească definitivă, ajungerea la termen a contractului de societate etc.).
II.3.2. Conţinutul raportului juridic
Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul acestuia care este constituit
din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor raportului juridic. Legătura, relaţia dintre subiectele
participante la raportul juridic, este dată tocmai de aceste drepturi şi obligaţii reciproce.
Atunci când vorbim despre drepturile subiectelor raportului juridic ne referim la noţiunea de drept
subiectiv, consecinţă a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat, adică a dreptului obiectiv.
Cu alte cuvinte, normele juridice care reglementează raportul juridic veghează la respectarea şi garantarea
existenţei drepturilor subiective.
În cadrul unui raport juridic, titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ al raportului
juridic, iar titularul obligaţiei corespunzătoare acestui drept poartă denumirea de subiect pasiv.
Bineînţeles, în condiţii de reciprocitate a existenţei drepturilor şi obligaţiilor, subiectul activ al raportului
poate deveni subiect pasiv şi invers.
8
Art. 206 Cod civil.
27
Astfel, putem defini dreptul subiectiv ca fiind prerogativa recunoscută de lege subiectului activ al
raportului juridic de a pretinde o anumită conduită de la subiectul pasiv, comportament corespunzător cu
dreptul pe care subiectul activ al raportului juridic îl are.
Drepturile subiective se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar câteva dintre
aceste clasificări.
În funcţie de întinderea efectelor pe care le produc, drepturile subiective pot fi absolute şi relative.
Drepturile absolute sunt acelea care produc efecte nu numai faţă de un anume subiect pasiv al
unui raport juridic, ci faţă de toate persoanele, erga omnes. Dreptul absolut este opozabil tuturor
persoanelor care au o obligaţie absolută (de a nu face) faţă de titularul acestui drept. Astfel de drepturi
sunt: dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, etc.
Drepturile relative sunt opozabile numai subiectului pasiv determinat în cadrul unui raport
juridic. Aceste drepturi produc efecte numai între participanţii la raportul juridic. Un exemplu de drepturi
relative sunt cele patrimoniale (evaluabile în bani).
În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele
patrimoniale sunt evaluabile în bani (dreptul de proprietate), pe când cele nepatrimoniale nu au valoare
economică (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la viaţă etc.).
Oricărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. În limbajul de zi cu zi spunem că un individ nu
poate avea numai drepturi, ci şi obligaţii. Obligaţia, ca element de conţinut al raportului juridic
reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită faţă de
subiectul activ al acestuia, conduită concretizată în a da, a face (a acţiona) sau de a nu face (a nu
acţiona).
Obligaţiile pot fi şi ele clasificate în obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative ( a nu
face). Obligaţiile pozitive obligă pe titular să acţioneze, pe când obligaţiile negative obligă pe titular să se
abţină de la o acţiune.
II.3.3. Obiectul raportului juridic
Obiectul raportului juridic îl reprezintă conduita pe care trebuie să o aibă subiectele în relaţia
juridică concretă, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Conduita părţilor se poate concretiza într-o atitudine activă (a da, a face) sau într-una pasivă (a nu
face).
Obiectul raportului juridic constituie elementul dinamic al raportului juridic, reprezentând
derularea concretă a acestuia. Obiectul raportului vizează valorile pe care norma juridică care
28
reglementează acest raport le consacră. În cazul relaţiilor patrimoniale aceste valori îşi găsesc expresia
materială (bunuri), situaţie în care putem vorbi de un obiect secundar al raportului juridic care, alături de
conduita părţilor formează un obiect complex al raportului juridic. Prezenţa unui bun material cu privire
la care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic, conduce cu uşurinţă la
identificarea exactă a conduitei pe care părţile trebuie să o adopte. În cazul relaţiilor nepatrimoniale,
conduita părţilor nu vizează bunuri materiale, ci valori lipsite de materialitate, de exemplu, raporturile
dintre inculpat şi instanţa de judecată.
Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă deosebită pentru stabilirea naturii şi a
specificului relaţiei juridice, evaluând modul în care părţile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile. În situaţia nerespectării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, părţile vor putea fi
constrânse prin intermediul normelor juridice să îşi revizuiască conduita, realizându-se astfel obiectul
raportului juridic şi, indirect, finalitatea aplicării dreptului.
II.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice
Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting în funcţie de anumite împrejurări care apar
spontan sau care survin prin intervenţia omului şi cărora legiuitorul, prin intermediul normelor, le atribuie
consecinţe juridice. Aceste împrejurări sunt descrise de cele mai multe ori în ipoteza normei juridice şi
poartă denumirea de fapte juridice. Faptele juridice sunt considerate premise, condiţii esenţiale, ale
raporturilor juridice.
Astfel, putem defini faptele juridice ca fiind acele împrejurări care, potrivit normelor juridice,
determină apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor
care le alcătuiesc conţinutul.
Faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt împrejurări care survin în
absenţa voinţei omului şi care pot produce consecinţe juridice numai dacă norma juridică prevede acest
lucru. Efectele juridice ale evenimentelor sunt recunoscute în funcţie de interesul social. Calamităţile
naturale, curgerea timpului, naşterea, moartea sunt considerate evenimente care produc efecte juridice.
Altele, precum ziua numelui, eclipse solare, fluxul şi refluxul apelor marine nu produc efecte juridice.
Acţiunile sunt împrejurări care intervin ca urmare a manifestării de voinţă a omului, producând
efecte juridice datorită reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi clasificate la rândul lor în
licite (legale) şi ilicite (ilegale).
Acţiunile licite săvârşite cu scopul declarat de a produce efecte juridice poartă denumirea de acte
juridice. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă a omului recunoscută de lege constituie un act juridic
(contract, hotărâre judecătorească etc.). A nu se confunda cu suportul material pe care se consemnează
29
această manifestare de voinţă (hârtie, piele, lemn etc.). În funcţie de domeniul social în care se manifestă
şi normele juridice care le atribuie efecte juridice, actele pot fi civile, penale, administrative etc.
Acţiunile ilicite sunt cele care exprimă o manifestare de voinţă contrară normelor juridice. Ele se
materializează în fapte juridice ilicite civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), fapte
contravenţionale (contravenţii) etc.
După gradul lor de complexitate putem distinge între fapte juridice simple şi fapte juridice
complexe. Dintre cele simple menţionăm naşterea care determină dobândirea capacităţii juridice de
folosinţă a persoanei, iar dintre cele complexe, moştenirea prin testament care, pentru a-şi produce
efectele juridice, impune trei condiţii: existenţa testamentului, decesul testatorului şi acceptarea
succesiunii de către moştenitori.
1. Raportul juridic are un caracter:
a). istoric;
b). permanent;
c). dublu-voliţional.
2. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani are:
a). capacitate de folosinţă restrânsă;
b). capacitate de exerciţiu restrânsă;
c). capacitate de exerciţiu moderată.
3. Drepturile absolute:
a). sunt opozabile tuturor persoanelor;
b). sunt drepturi subiective;
c). se regăsesc numai în Codul penal.
30
UNITATEA DE STUDIU III. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

III.1. Noţiune
III.2. Principiile răspunderii juridice
III.3. Funcţiile răspunderii juridice
III.4. Condiţiile răspunderii juridice
III.5. Formele răspunderii juridice
a. să definească conceptul de răspundere juridică;
b. să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;
c. să explice principiile răspunderii juridice şi importanta acestora;
d. să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;
e. să analizeze formele răspunderii juridice;
f. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Cuvinte cheie: răspundere juridică, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune.
 Boboş, Gheorghe (coodr.), Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-
Napoca, 2008.
 Boghirnea, Iulia, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2010.
 Codul civil.
31
III.1. Noţiune
Răspunderea juridică este o formă de răspundere socială reglementată prin intermediul normelor
juridice emise de către stat, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin coerciţie statală.
Astfel, singurul fundament al instituirii răspunderii unei persoane îl constituie încălcarea de către
aceasta a normelor juridice. Cu alte cuvinte, conduita ilicită a persoanei determină aplicarea sancţiunii
prevăzute de lege. Conduita contrară legii se poate materializa în infracţiuni, delicte civile, abateri
disciplinare, contravenţii etc.
Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei sale concrete de manifestare este atribuită
unor autorităţi special abilitate în acest sens.
Angajarea răspunderii presupune determinarea exactă şi fermă, prin intermediul normelor
juridice, a sancţiunilor de către autorităţile statului responsabile cu stabilirea şi aplicarea acestora.
Tragerea la răspundere a unei persoane presupune operativitate, între momentul încălcării normei
juridice şi momentul sancţionării trebuind să existe o perioadă cât mai scurtă de timp, asigurându-se
astfel eficienţa aplicării legii.
III.2. Principiile răspunderii juridice
Angajarea răspunderii juridice pentru subiecţii de drept se realizează cu respectarea anumitor

reguli, cu grad de principiu.
Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că raportul juridic nu poate opera decât în
condiţiile şi cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, potrivit unei anumite
proceduri desfăşurată de organele special investite în acest sens.
Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie presupune ca autorul faptei să răspundă
numai atunci când şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama de rezultatul faptei sale şi de semnificaţia
social-juridică periculoasă.
Principiul răspunderii personale presupune că răspunderea juridică revine celui efectiv vinovat de
comiterea faptei, regulă absolută în cazul sancţiunilor represive (răspundere penală, răspundere
contravenţională). În cazul formelor răspunderii reparatorii, civile, există uneori şi răspunderea pentru
fapta altuia. De exemplu, răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori.
Principiul unicităţii răspunderii stabileşte regula potrivit căreia răspunderea se angajează pentru o
singură faptă săvârşită, generând o singură sancţiune. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că sancţiunea nu
32
poate fi cumulativă (de exemplu, pedeapsa cu închisoarea şi interzicerea unor drepturi, plata unei amenzi
şi interzicerea unui drept etc.)
Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvârşită impune corelarea
răspunderii, a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită
(intenţie sau culpă) printr-o individualizare şi proporţionare corectă şi concretă.
Principiul umanismului răspunderii penale presupune că sancţiunea aplicată şi constrângerea prin
intermediul acesteia de către făptuitor are un rol educativ şi vizează reintegrarea socială a acestuia fără a
provoca suferinţe inutile celui vinovat.
Principiul perseverenţei prin răspundere instituie regula potrivit căreia sancţionarea celui vinovat
are rolul de a preveni săvârşirea în continuare a unor fapte ilegale. Astfel, sancţionarea promptă a celui
vinovat are putere de exemplu pentru ceilalţi indivizi.
Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul angajării
răspunderii juridice şi cel al aplicării sancţiunii trebuie să fie cât mai aproape de cel al comiterii faptei.
III.3. Funcţiile răspunderii juridice

Tragerea la răspundere a subiectelor de drept are o funcţie preventivă în sensul anticipării
comportamentului ilicit. Sancţiunea în sine descurajează încălcarea normelor juridice.
Aplicarea unei sancţiuni ca rezultat al nerespectării normelor juridice imprimă răspunderii
juridice o funcţie sancţionatoare.
III.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice

Subiectele de drept pot fi trase la răspundere în momentul încălcării normelor juridice prin
respectarea unor condiţii generale de instituire a răspunderii juridice. Acestea sunt: existenţa faptei,
existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei
făptuitorului.
III.4.1. Fapta ilicită

Fapta ilicită constă într-o încălcare a normelor juridice. Caracterul său ilicit este dat de
comparaţia care se realizează între comportamentul prescris de normă şi cel care se manifestă în realitate.
Conduita ilegală a subiectului de drept se poate materializa într-o acţiune sau inacţiune.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a manifestat
într-o conduită interzisă de normele juridice prohibitive, reguli de drept care interzic subiectului de drept
să acţioneze, obligându-l la o abţinere.
33
Inacţiunea constă într-o conduită de abţinere sau omisiune de la realizarea unei acţiuni, cerută de
lege persoanei obligate să o săvârşească. Cu alte cuvinte, subiectul de drept manifestă în mod deliberat
pasivitate atunci când este obligat să acţioneze potrivit normei juridice. De exemplu, lăsarea fără ajutor a
unei persoane a cărei viaţă, integritate fizică, sănătate este pusă în pericol constituie în anumite condiţii
infracţiune, sancţionată de norma juridică penală.
Conduita ilicită poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de normele juridice care sunt încălcate:
infracţiune pentru încălcarea normelor penale, contravenţie şi abatere administrativă pentru încălcarea
normelor administrative, delict civil pentru încălcarea anumitor norme civile, abatere disciplinară pentru
încălcarea normelor de dreptul muncii.
III.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător constă în efectul sau consecinţa care decurge din
săvârşirea faptei ilicite. Prejudiciul este suferit de către un subiect de drept ca urmare a acţiunii sau
inacţiunii unui alt subiect de drept.
Din punct de vedere al naturii faptei ilicite prejudiciul poate fi material (patrimonial) şi moral
(nepatrimonial). Prejudiciul material presupune transformări în lumea materială care pot fi evaluate în
bani: distrugerea sau degradarea unor bunuri, sustragerea unor bunuri, etc.
Prejudiciul moral poate constă în rezultatul necuantificabil în bani al unei fapte ilicite: atingerea
adusă onoarei, demnităţii unei persoane, tulburări fizice şi psihice cauzate unei persoane, vătămarea
corporală adusă unei persoane sau decesul provocat al acesteia etc.
În unele situaţii, natura prejudiciului influenţează măsura sancţiunii care va fi aplicată, ca rezultat
al aprecierii pericolului social al faptei ilegale. De exemplu, în materie penală, decesul provocat al unei
persoane se sancţionează mai aspru decât vătămarea corporală a acesteia.
III.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa oricărei transformări survenite natural sau artificial se bazează pe o înlănţuire de cauze
şi efecte.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate între ele care determină sau
condiţionează producerea unui fenomen.
Legătura dintre cauză şi efect poartă denumirea în drept de raport de cauzalitate sau legătură de
cauzalitate. Aceasta poate fi simplă sau complexă (lanţ cauzal).
În cazul răspunderii juridice trebuie determinat dacă fapta ilicită, aşa cum a fost ea săvârşită, este
într-adevăr cauza efectului negativ produs, materializat sub forma prejudiciului. De exemplu, în dreptul
34
penal, determinarea cauzalităţii este realizată prin evaluarea modalităţilor şi condiţiilor de săvârşire a
faptei, a atitudinii celui care a săvârşit-o.
III.4.4. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului de drept faţă de fapta săvârşită şi de
rezultatul acesteia. În realitate, vinovăţia este manifestarea unei atitudini psihice conştient negative faţă de
valorile apărate prin intermediul normelor juridice.
Vinovăţia se poate manifesta sub două forme: intenţia şi culpa.
Fapta este săvârşită cu intenţie atunci când persoana prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea lui sau deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Faptele se mai pot săvârşi din imprudenţă sau din neglijenţă, situaţie numită în drept culpă.
Astfel, imprudenţa presupune că subiectul de drept prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă,
socotind fără temei că el nu se va produce. Din contră, neglijenţa presupune că subiectul de drept nu
prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Uneori, există circumstanţe care pot determina înlăturarea vinovăţiei. De exemplu, normele
penale consideră legitima apărare, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea, cazul fortuit etc. cauze de
înlăturare a vinovăţiei.
Unii autori consideră o condiţie a angajării răspunderii juridice şi capacitatea juridică a autorului
faptei. Capacitatea recunoscută de lege pentru a răspunde juridic diferă în funcţie de norma juridică
încălcată şi de valorile sociale cărora li se aduce atingere. Bineînţeles, punctul de plecare în stabilirea
responsabilităţii juridice a subiectelor de drept este capacitatea juridică generală recunoscută acestora, cu
excepţiile necesare instituite de lege. De exemplu, minorul sub 14 ani nu va răspunde pentru încălcarea
normelor penale, contractul de muncă încheiat de către minorul sub 16 ani va fi considerat nul, orice act
comercial încheiat de o persoană sub 18 ani pretinzând a avea calitate de comerciant va fi considerat nul
etc.
III.5. Formele răspunderii juridice

Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme în funcţie de normele juridice încălcate de către
subiectul de drept, încălcare care generează un raport juridic specific.
Astfel, din acest punct de vedere, răspunderea juridică poate fi penală, civilă, administrativă,
disciplinară.
35
III.5.1. Răspunderea penală
Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, ca încălcare tipică a normei juridice de drept penal.
Infracţiunea constă în fapta caracterizată de un anumit grad de pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
sancţionată de legea penală.
Sancţiunea penală intervine în momentul încălcării normelor penale şi presupune îngrădirea
drepturilor individuale ale persoanelor fizice sau juridice care prin faptele lor aduc atingere valorilor
protejate şi apărate şi prin intermediul normelor penale. Faptele care atrag aplicarea sancţiunilor penale
sunt considerate de către legiuitor ca fiind grave.
Autorităţile competente ale statului, anume desemnate pentru identificarea autorului faptei, aduc
în faţa justiţiei pe acesta, astfel încât, în urma unui proces legal şi echitabil, făptuitorului i se va stabili
vinovăţia şi, în cazul în care va fi găsit vinovat de încălcarea normelor penale, va primi o pedeapsă
proporţională cu gravitatea faptei sale.
În majoritatea situaţiilor, acţiunea penală prin care se realizează stabilirea vinovăţiei şi
sancţionarea autorului faptei se pune în mişcare din oficiu, autorităţile declanşând activitatea de cercetare,
urmărire, judecare şi condamnare a făptuitorului.
Chiar dacă autorul faptei compensează prejudiciul adus victimei, el va fi în continuare ţinut să
răspundă şi să execute pedeapsa aplicată deoarece aceasta constituie o măsură de apărare socială
împotriva unui comportament periculos şi antisocial.
Obiectivul principal al tragerii la răspundere penală constă în prevenirea săvârşirii faptelor
penale, sancţiunea constituind un mijloc de constrângere dar şi de reeducare.
Răspunderea penală se bazează întotdeauna pe vinovăţia făptuitorului, aspect care determină şi
caracterul subiectiv al acesteia, legat de atitudinea psihică a autorului faptei. În acelaşi timp, răspunderea
penală se stabileşte şi în funcţie de circumstanţele reale ale încălcării normelor juridice, ceea ce îi conferă
şi un caracter obiectiv. În consecinţă, răspunderea penală este întotdeauna personală şi limitată, având în
vedere numai persoana celui care a comis fapta şi numai activitatea infracţională care a avut loc.
Uneori, există situaţii care determină înlăturarea răspunderii penale. De exemplu, în unele situaţii
permise de lege, împăcarea părţilor poate conduce la înlăturarea răspunderii autorului faptei.
III.5.2. Răspunderea administrativă

Răspunderea administrativă poate fi contravenţională, disciplinară şi patrimonială.
Răspunderea administrativ-contravenţională este declanşată ca urmare a săvârşirii unei
contravenţii. Aceasta este fapta prin care se încalcă normele administrative şi care prezintă un pericol
36
social mai redus decât infracţiunea. De exemplu, traversarea străzii printr-un loc nemarcat poate constitui
o contravenţie sancţionată potrivit legii cu avertisment sau amendă.
Subiectele răspunderii administrativ-contravenţionale pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele
juridice.
Răspunderea administrativ-disciplinară este antrenată ca urmare a încălcării unor drepturi şi a
neexecutării sau executării necorespunzătoare a unor obligaţii în cadrul desfăşurării relaţiilor în
administraţia publică, de exemplu între o autoritate administrativă şi un funcţionar angajat. Conduita
acestuia din urmă poate îmbrăca forma unei abateri disciplinare care, în general, vizează neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu. Sancţiunea se aplică în urma stabilirii
vinovăţiei autorului.
Răspunderea administrativ-patrimonială este declanşată ca urmare a producerii unei pagube de
natură materială, patrimonială, ca urmare a faptei unei autorităţi administrative publice. Subiectul unei
astfel de răspunderi este statul sau o autoritate a administraţiei publice.
III.5.3. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară are ca temei încălcarea unor îndatoriri de serviciu, a unor obligaţii
profesionale.
Această formă de răspundere este determinată prin încălcarea normelor de disciplină a muncii de
către angajaţii unei unităţi, prin săvârşirea unei abateri disciplinare. Comportamentul necorespunzător al
angajaţilor poate produce şi pagube materiale angajatorului. În acest caz, răspunderea va fi şi de natură
materială, patrimonială.
Răspunderea materială a angajaţilor este reglementată prin intermediul normelor dreptului muncii
şi ale dreptului civil. Scopul instituirii răspunderii juridice constă în recuperarea pagubelor suferite de
angajator ca urmare a nerespectării de către angajat a normelor juridice care reglementează relaţiile de
muncă în virtutea contractului de muncă.
Răspunderea materială a angajatului are în vedere doar prejudiciul efectiv, concret, suferit de
către angajator, cu excepţia prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni.
Angajatorul trebuie să dovedească vinovăţia angajatului. Acesta va răspunde personal şi nu
solidar pentru încălcarea normelor dreptului muncii.
Repararea pagubelor se realizează prin echivalent bănesc şi nu în natură.
Răspunderea disciplinară în dreptul muncii intervine în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu
stipulate în contractul de muncă. Cu toate acestea, abaterea disciplinară pe care se întemeiază răspunderea
disciplinară în acest caz există ca urmare a încălcării normelor de disciplină a muncii, reguli care
garantează raporturi normale de muncă.
37
Angajarea răspunderii disciplinare în dreptul muncii nu este legată de crearea unui prejudiciu, ci
de încălcare efectivă a normelor de disciplină a muncii.
III.5.4. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă constă într-un raport obligaţional în virtutea căruia un subiect de drept trebuie
să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa sau în circumstanţele stipulate de lege unei alte persoane.
Răspunderea civilă poate fi de natură delictuală sau contractuală.
Răspunderea civilă delictuală intervine atunci când o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin
fapta sa ilicită, săvârşită ca urmare a încălcării unor obligaţii generale, instituite prin intermediul normelor
de drept civil. Astfel, această formă de răspundere civilă se materializează pentru fapta ilicită, proprie
unei persoane (art. 1357- 1371 Cod civil), pentru fapta altei persoane (art.1372-1374 Cod civil) sau pentru
pagubele produse de lucruri, animale sau ca urmare a ruinei edificiului (art. 1375-1380 Cod civil).
Răspunderea civilă contractuală intervine ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţile implicate în respectiva convenţie.
Astfel, partea care îşi încalcă obligaţiile asumate prin încheierea unui contract are obligaţia reparării
prejudiciului creat celorlalţi participanţi la înţelegere (art. 1350 Cod civil).
1. Principiul unicităţii răspunderii:
a). poartă şi denumirea de non bis in idem;
b). exclude aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă;
c). exclude aplicarea mai multor sancţiuni de natură diferită pentru aceeaşi faptă.
2. Condiţiile de angajare a răspunderii juridice sunt:

a). existenţa unei fapte ilicite;
b). existenţa unui prejudiciu;
c). existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d). existenţa vinovăţiei.
3. Instituirea răspunderii penale presupune:

a). săvârşirea unei infracţiuni;
b). săvârşirea unei contravenţii;
c). săvârşirea unui delict civil de natură să producă o pagubă însemnată.
38
UNITATEA DE STUDIU IV. DREPTUL DE PROPRIETATE

IV.1. Noţiune
IV.2. Obiectul dreptului de proprietate
IV.3. Formele dreptului de proprietate
IV.4. Atributele dreptului de proprietate
IV.5. Dobândirea dreptului de proprietate
IV.6. Apărarea dreptului de proprietate
a. să definească conceptul de drept de proprietate;
b. să identifice formele dreptului de proprietate şi să le caracterizeze;
c. să definească atributele dreptului de proprietate;
d. să precizeze modalităţile de dobândire ale dreptului de proprietate;
e. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Cuvinte cheie: drept de proprietate, posesie, acţiune în revendicare
 Boroi, G., Stănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, București, 2012.
 Filipescu, Ion, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1998.
 Codul civil.
39
IV. 1. Noţiune
Acumularea de bunuri pe parcursul existenţei unei persoane fizice sau juridice este un
fenomen natural, dar care, din punct de vedere juridic, îşi găseşte raţiunea şi, implicit, ocrotirea
prin intermediul legii care garantează recunoaşterea şi respectarea dreptului de proprietate.
Astfel, ca în orice stat democratic, Constituţia României (art. 44 şi art. 136), precum şi
Codul civil (Cartea a III-a) definesc şi reglementează detaliile referitoare la proprietatea privată
şi cea publică.
Uneori, în literatura de specialitate, termenul de „proprietate” şi cel de „drept de
proprietate” sunt sinonime. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic, în sens larg, termenul
de proprietate are înţelesul de deţinere exclusivă a unui bun de către o persoană şi posibilitatea de
a-l folosi potrivit bunului plac, în limitele legii. În sens restrâns însă, proprietatea este înţeleasă
ca un drept real, exclusiv, absolut şi perpetuu, care poate fi apărat la nevoie prin intermediul
justiţiei. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept opozabil tuturor (erga omnes),
neîngrădit în conţinutul său decât de lege, titularul său exercitându-l singur, fără concursul altor
persoane. De asemenea, dreptul de proprietate este perpetuu, adică nu se pierde prin moartea
titularului său, fiind transmisibil, şi nici nu se stinge prin neîntrebuinţarea bunului de către
proprietarul bunului.
În literatura juridică, dreptul de proprietate este definit ca „acel drept real care conferă
titularului său dreptul de a întrebuinţa un bun potrivit naturii sau destinaţiei sale, de a-l folosi şi
de a dispune de el, în mod exclusiv şi perpetuu, în cadrul şi cu respectarea dispoziţiilor legale”9.
IV.2. Obiectul dreptului de proprietate
În limbajul comun, termenul de proprietate poate fi înţeles şi în sensul de obiect al

dreptului de proprietate, adică bunurile asupra cărora se exercită acest drept.
Legea şi doctrina juridică, clasifică bunurile în funcţie de mai multe criterii. Dintre aceste
clasificări reţinem câteva mai importante:
9
Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 83.
40
a. În funcţie de modul de percepere al bunurilor acestea pot fi corporale şi incorporale.
Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă materială, concretă, putând fi percepute
cu ajutorul simţurilor (o clădire, un copac etc.). Bunurile incorporale sunt cele care au o
existenţă abstractă, cum este cazul drepturilor pe care o persoană la are şi le poate
exercita în condiţiile legii. Acestea nu pot fi percepute ele însele cu ajutorul simţurilor, ci
doar prin efectele lor. De exemplu, exercitarea dreptului de proprietate prin vinderea unui
bun se concretizează într-o sumă de bani.
b. În funcţie de regimul stabilit de lege, bunurile pot fi publice sau private. Bunurile publice
sunt cele de interes public, aflate în proprietatea exclusivă a statului. Bunurile private
sunt cele care pot fi deţinute de particulari, persoane fizice sau juridice. Adiacent acestei
clasificări, mai putem distinge între bunuri aflate în circuitul civil şi cele scoase din
circuitul civil. Majoritatea bunurilor pot face obiectul oricăror convenţii între persoane
fizice sau juridice. Cu toate acestea, există şi bunuri care, potrivit legii, au un regim
special şi, în consecinţă, nu se poate dispune de ele decât în anumite condiţii (substanţele
periculoase, hărţi militare).
c. În funcţie de caracteristicile lor fizice, bunurile pot fi mobile şi imobile. Bunurile imobile
sunt cele care nu pot fi deplasate dintr-un loc în altul. Cu toate acestea, bunurile pot fi
imobile datorită naturii lor (clădiri, terenuri), datorită destinaţiei lor (maşini, unelte
existente într-o hală de producţie) sau obiectului la care se referă (toate drepturile al căror
obiect este un bun imobil). Bunurile mobile sunt cele care pot fi mutate dintr-un loc în
altul. La rândul lor, ele pot fi mobile prin natura lor (un cal, o maşină), prin anticipaţie
(recoltele, fructele culese, piatra extrasă dintr-o carieră) sau datorită obiectului la care se
referă (drepturile de creanţă care se referă la un bun mobil).
d. În funcţie de natura lor, bunurile pot fi divizibile sau indivizibile. Bunurile divizibile sunt
cele care pot fi împărţite fără a-şi diminua valoarea (un val de stofă), pe când cele
indivizibile sunt bunurile care odată împărţite înlătură posibilitatea de a mai fi folosite ca
atare, diminuându-şi sau pierzându-şi valoarea (un animal, un costum de haine).
e. În funcţie de caracteristicile naturale ale bunului sau de voinţa omului, bunurile pot fi
principale sau accesorii. Bunurile principale sunt cele care pot fi folosite independent de
alte bunuri, pe când cele accesorii, de unde şi denumirea, depind de folosirea altui bun (o
41
cheie pentru uşă, vâslele pentru barcă). Astfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a
bunului principal.
De asemenea, Codul civil mai clasifică bunurile după natura lor, în bunuri fungibile, care
pot fi determinate prin numărare, cântărire, măsurate şi pot fi înlocuite cu altele de acelaşi fel, şi
bunuri nefungibile, care nu pot fi determinate în acest mod. De asemenea, bunurile sunt
consumptibile, care îşi diminuează substanţa prin folosire, şi neconsumptibile, care nu se
epuizează prin utilizare.
Riscul pieirii bunurilor va fi suportat de către proprietarul acestuia, cu excepţia cazului în
care riscul a fost asumat de către o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.
IV.3. Formele dreptului de proprietate
Titularii dreptului de proprietate pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

În raport de titular, proprietatea poate fi publică sau privată (art. 552 Cod civil).
În conformitate cu reglementările Codului civil (art. 858-875), proprietatea publică se
concretizează în „dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-
teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declaraţia legii sunt de uz ori de interes
public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (art. 858 Cod
civil).
Bunurile care pot face obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică sunt stabilite
prin lege organică. Acestea sunt bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental etc.
Datorită importanţei lor, bunurile publice au un regim special. Ele sunt inalienabile, adică
nu pot fi înstrăinate, imprescriptibile, nu pot fi dobândite prin prescrierea dreptului de
proprietate, şi insesizabile, nu pot fi urmărite silit.
Cu toate acestea, dobândirea dreptului de proprietate publică se poate realiza prin:
achiziţie publică, expropriere pentru utilitate publică, donaţie, convenţie cu titlu oneros, transfer
de bunuri din domeniul privat al statului în cel public etc. (art. 863 Cod civil).
Titularilor dreptului de proprietate publică le revine dreptul de administrare, concesionare
sau de acordare a folosinţei gratuite a bunurilor care se află în proprietate publică.
42
Proprietatea privată (art. 555-692 Cod civil) constă în „dreptul titularului de a poseda,
folosi şi dispune de un bun în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, în limitele stabilite de lege” (art.
555 Cod civil).
Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată de caracteristicile fizice ale bunului
aflat în proprietate, de către proprietarul bunului care îşi exercită voinţa în acest sens sau chiar de
către legiuitor.
Obiectul proprietăţii private îl constituie bunurile de uz sau de interes privat aparţinând
persoanelor fizice, persoanelor juridice private sau publice, inclusiv bunurile care aparţin
domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale (art. 553 alin. 1). Aceste
bunuri se află în circuitul civil, putând fi dobândite în orice mod prevăzut de lege.
Proprietatea privată asupra unui bun poate aparţine unei singure persoane sau mai multor
persoane, numiţi coproprietari. Aceştia stăpânesc în comun un bun, dreptul de proprietate al
fiecăruia fiind determinat matematic, sub forma unei fracţiuni, bunul nefiind însă divizat în
materialitatea sa. Coproprietatea poate fi temporară (obişnuită) sau perpetuă (forţată), în funcţie
de situaţia concretă.
IV.4. Atributele dreptului de proprietate
Definiţia dreptului de proprietate, aşa cum a fost ea prezentată anterior, evidenţiază cele
trei atribute sau componente ale acestui drept:
 Posesia – dreptul de a întrebuinţa un bun potrivit naturii sau destinaţiei sale;
 Folosinţa – dreptul de a obţine și de a se bucura de foloasele pe care un bun le
poate produce (fructe, venituri);
 Dispoziţia – dreptul de a dispune de bun în funcţie de nevoile personale (vânzare,
consumare, închiriere, împrumut etc.), în condiţiile legii.
Atributele dreptului de proprietate pot fi atribuite separat sau nu de către proprietarul unui
bun. De exemplu, închirierea unui apartament presupune acordarea posesiei şi folosinţei bunului
de către proprietar altei persoane, chiriaşului. Proprietarul va păstra dispoziţia asupra bunului. De
asemenea, împrumutarea unui bun presupune înstrăinarea temporară a bunului de către
proprietar, care acordă dreptul de posesie şi folosinţă, păstrându-şi dreptul de a dispune de bun.
Dacă însă, de exemplu, proprietarul decide să vândă bunul, atunci el va ceda dreptul de posesie,
folosinţă, dar şi de dispoziţie, adică dreptul de proprietate, noului proprietar al bunului.
43
Posesia şi efectele sale
Întrebuinţarea unui bun este un atribut esenţial al dreptului de proprietate. Din punct de
vedere juridic, acest fapt este numit posesie. Codul civil reglementează principalele aspecte
legate de posesie în art. 916-952.
Posesia este definită ca fiind „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate
asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar” (art.
916 Cod civil). Din formularea definiţiei, rezultă faptul că posesia unui bun creează impresia de
proprietate. Cu alte cuvinte, o persoană care întrebuinţează un bun pentru sine şi are grijă de
acesta poate da impresia că este proprietarul acelui bun, deşi, în realitate, el nu este. Juridic
vorbind, posesia utilă generează ideea de proprietate. Dacă o persoană deţine un bun, însă nu îl
foloseşte, acea persoană nu se numeşte posesor, ci detentor precar, înlăturându-se însăşi ideea de
posibilă proprietate.
Posesia unui bun va fi utilă dacă va fi lipsită de următoarele vicii:
 Discontinuitatea – posesia trebuie să se exercite continuu, fără întreruperi
anormale de timp, cum ar fi, de exemplu, un teren agricol lucrat doar la intervale
de doi, trei ani.
 Violenţa – posesia trebuie să fie exercitată netulburat, paşnic, liniştit. Orice act de
violenţă în contra sau din partea adversarului va conduce la vicierea posesiei.
 Clandestinitatea – posesia trebuie să fie publică, adică să fie exercitată în mod
deschis, aşa cum însuşi proprietarul bunului ar exercita-o, nu pe ascuns,.
 Precaritatea – posesorul trebuie să întrebuinţeze bunul ca şi cum ar fi
proprietarul acestuia.
Aceste vicii pot fi temporare, iar înlăturarea lor determină posesia utilă a bunului.
Aceasta poate fi presupusă până la dovada contrară.
Efectele posesiei:
 posesorul poate dobândi proprietate asupra bunului posedat sau asupra fructelor
produse de acesta;
 în cazul bunurilor mobile, posesorul lor este prezumat proprietar până la proba
contrarie;
44
 în situaţia în care un bun mobil nu aparţine nimănui, în condiţiile legii, posesorul
său devine proprietarul acestuia.
Încetarea posesiei intervine în următoarele cazuri:
 transformarea posesiei în detenţie precară;

 înstrăinarea bunului;
 abandonarea bunului mobil;
 renunţarea prin declaraţie la dreptul de proprietate asupra imobilelor;
 pieirea bunului;
 trecerea bunului în proprietate publică;
 deposedare de bun mai mult de un an.
IV.5. Dobândirea dreptului de proprietate
Dobândirea dreptului de proprietate privată se poate realiza prin convenţie, moştenire

legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, posesie de bună-credinţă, ocupaţiune, tradiţiune,
hotărâre judecătorească, act administrativ (art. 557 Cod civil).
Dreptul de proprietate asupra unui bun se poate dobândi în urma încheierii unei convenţii,
a unui contract între proprietarul bunului şi alte persoane. În cazul bunurilor imobile încheierea
unei astfel de convenţii trebuie urmată de anumite formalităţi pentru dobândirea şi recunoaşterea
dreptului de proprietate. Astfel, potrivit legii, numele noului proprietar va fi trecut în cartea
funciară, registru care ţine evidenţa proprietăţii bunurilor imobile din România.
O altă modalitate de dobândire şi transferare a dreptului de proprietate o constituie
moştenirea. Moştenitorii primesc de la predecesorul lor dreptul de proprietate asupra bunului sau
bunurilor pe care acesta le deţinea în timpul vieţii. Acest lucru poate avea loc prin efectul legii
(moştenire legală) sau potrivit ultimei dorinţe a proprietarului decedat (testament).
Accesiunea, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, poate fi imobiliară sau
mobiliară. Prin accesiune proprietarul unui bun devine şi proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul
(aluviunile care se depun de-a lungul malurilor) ori se incorporează în acesta (manopera unui
costum de haine realizat cu materialul clientului), dacă legea nu prevede altfel (art. 567 Cod
civil).
45
Uzucapiunea presupune dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil sau
mobil după folosirea acestuia un timp îndelungat: 10 - 15 ani dacă posesorul bunului imobil a
fost de bună-credinţă (art. 930-931 Cod civil) sau 10 de ani dacă posesorul bunului mobil a fost
de rea-credinţă, adică deşi ştia că bunul nu îi aparţine, l-a folosit ca un adevărat proprietar,
bucurându-se de beneficii şi suportând eventualele riscuri (art. 939 Cod civil).
În cazul bunurilor mobile, posesia de bună-credinţă poate determina dobândirea dreptului
de proprietate. Este situaţia în care persoana de bună-credinţă încheie cu un neproprietar un act
oneros de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui bun mobil şi devine totuşi
proprietarul bunului în momentul luării sale în posesie efectivă. Cu toate acestea, bunul furat sau
pierdut poate fi revendicat de la posesorul de bună-credinţă în termen de 3 ani de la data la care
proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului (art. 937 alin. 1 şi 2 Cod civil).
Ocupaţiunea presupune că posesorul unui bun mobil care nu aparţine nimănui devine
proprietarul acestuia de la data intrării în posesie, cu respectarea legii (peştele, vânatul prins) (art.
941 Cod civil).
Tradiţiunea reprezintă predarea efectivă, materială, a unui bun noului proprietar.
Momentul predării echivalează cu dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului.
Dreptul de proprietate se poate dobândi în baza unei hotărâri judecătoreşti, act prin care
instanţa de judecată stinge un conflict juridic.
De asemenea, dreptul de proprietate poate fi dobândit şi ca efect al unui act administrativ.
IV.6. Apărarea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate se poate apăra în justiţie prin intermediul unor acţiuni reglementate
de lege. Astfel, proprietatea poate fi apărată direct, pe baza acţiunii în revendicare, sau indirect,
pe baza acţiunilor posesorii.
Acţiunea în revendicare este instrumentul prin care proprietarul unui bun poate să îl
revendice de la posesorul său sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. Proprietarul poate
cere şi despăgubiri pentru tulburarea exercitării dreptului său de proprietate sau pentru stricăciuni
aduse bunului (art. 563 Cod civil).
Acţiunile posesorii permit apărarea indirectă a dreptului de proprietate, ele fiind destinate
de fapt apărării posesiei. Cu toate acestea, posesorul bunului şi proprietarul acestuia se pot
46
îndrepta împreună cu aceste acţiuni împotriva oricărei persoane care ar tulbura în mod direct
exercitarea posesiei asupra unui bun sau în mod indirect exercitarea dreptului de proprietate
asupra acestuia.
1. Dreptul de proprietate:
a). este un drept real;
b). poate fi impus erga omnes;
c). este un drept imprescriptibil.
2. Atributele dreptului de proprietate sunt:

a). posesia;
b). diligenţa;
c). dispoziţia;
d). folosinţa.
3. Dobândirea dreptului de proprietate se poate realiza prin:

a). ocupaţiune;
b). moştenire testamentară;
c). accesiune.
47
UNITATEA DE STUDIU V. PROFESIONIŞTII ŞI FONDUL DE COMERŢ
Structura unității de studiu:

V.1. Raportul juridic de afaceri
V.2. Persoane participante la raportul juridic de afaceri în dreptul român
V.3. Fondul de comerţ
a. să definească noțiunea de profesionist în materie comercială;
b. să identifice persoanele participante de raportul juridic de drept al afacerilor
c. să explice condiţiile necesare dobîndirii calităţii de profesionist în materie comercială;
d. să definească noţiunea de fond de comerţ
e. să analizeze elementele fondului de comerţ şi particularităţile acestora.
Cuvinte cheie: întreprindere individuală, persoană fizică autorizată, fond de comerţ, firmă, emblemă.
 Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Drept comercial, ediția a IVa, Editura CH Beck, București,
2008.
 Nemeș, Vasile, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2012.
 Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, Editura Allbeck, Bucureşti, 2003.
 Turcu, Ioan, Tratat teoretic și practic de drept comercial, Editura CH Beck, București, 2008.
 Ţăndăreanu, Nicoleta, Procedura reorganizării judiciare, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2000.
 Codul civil
 Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului, republicată în M.Of. nr. 49/4 februarie 1998.
 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în M.Of. nr. 1066/17 noiembrie 2004.
 Legea nr. 11/ 1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în M.Of. nr. 24/30 ianuarie
1991.
48
V.1. Raportul juridic de afaceri
Dreptului comercial s-a desprins de dreptul civil (prima ramură a dreptului privat) încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, însă avântul legislaţiei comerţului în ţara noastră a fost frânat pe
parcursul secolului următor, în condiţiile specifice ale regimului comunist. Legislaţia comercială s-a
revigorat în anii 90 ai sec. al XX-lea. Trecerea la economia de piaţă, dezvoltarea sectorului privat al
comercianţilor și integrarea în Uiunea Europeană (la 1 ianuarie 2007) a determinat schimbări
semnificative în legislaţia comercială.
Activitatea comercianţilor se desfăşoară pe baza liberei iniţiative, într-un mediu concurenţial şi cu
respectarea principiului libertăţii comerţului. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia
concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. 10
Normele dreptului afacerilor includ toată sfera de reglementare a dreptului comercial (ramură a dreptului
privat) dar se completează cu norme din sfera dreptului public care interesează activitatea
întreprinzătorilor (norme de drept financiar si fiscal, norme privind securitatea sociala etc.).
Raportul juridic de afaceri generează drepturi şi obligaţii specifice pentru toate categoriile de
persoane implicate. Sfera acestor efecte al participării la tranzacţii comerciale este guvernată de principiul
libertăţii comerţului, înţeles sub dublu aspect:
- mai întâi, accesul la activitatea comercială nu poate fi îngrădit, orice
persoană care doreşte să îndeplinească acte şi fapte de comerţ are dreptul să participe în
mod liber la tranzacţii comerciale;
Această regulă nu este absolută, ci cunoaşte două excepţii:
1. decăderea din dreptul de a fi comerciant
Comerciantul care s-a folosit de calitatea de comerciant pentru a săvârşi infracţiuni şi a primit o
condamnare pentru acele infracţiuni, poate fi sancţionat de către instanţa de drept penal cu pedeapsa
decăderii din dreptul de a fi comerciant. Aplicarea aceastei pedepse are caracter complimentar este la
latitudinea judecătorului dacă să o administreze, cu titlu de pedeapsă complimentară.
2. Incompatibilitatea cu calitatea de comerciant
10
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Allbeck Bucureşti, 2001, p. 14.
49
Având în vedere scopul speculativ al oricărei tranzacţii comerciale, lege prevede categorii de
meserii sau funcţii absolut incompatibile cu această calitate, cu ar fi cea de funcţionar public,
demnitar, judecător, procuror, medic, avocat, arhitect etc.11
- în al doilea rând, fiecare comerciant este liber să îşi aleagă tipul de activitate comercială
pe care crede că o poate îndeplini cel mai bine.
Desigur însă că şi sfera activităţilor comerciale cunoaşte o serie de limitări, cum ar fi:
 activităţi care constituie monopol de stat şi nu pot fi exercitate pe baza liberi iniţiative, cum ar fi
baterea de monedă, fabricarea armamentului etc.
 activităţi care au caracter ilicit sau imoral, cum ar fi traficul de organe sau prostituţia etc.12
Comercianţii au mai multe tipuri de obligaţii specifice, unele derivând din calitatea de comerciant,
altele fiind sarcini administrative sau fiscale. Dintre obligaţiile specifice, cele mai importante sunt
obligaţiile contabile (studiate de Dreptul contabil) şi respectarea liberei concurenţe (Dreptul
concurenţei). Facem trimitere cu privire la obligaţiile specifice ale comercianţilor la ramurile de drept
de specialitate care tratează amplu această problematică.
V.2. Persoanele participante la raportul juridic de afaceri în dreptul român
În dreptul român, sunt consideraţi comercianţi atât persoane fizice cât şi persoanele juridice
(societățile comerciale13, regiile autonome, organizațiile cooperatiste și grupurile de interes
economic14). Nu pot avea calitate de comerciant statul şi unităţile sale administrativ teritoriale,
asociaţiile şi fundaţiile.
Persoanele fizice care au calitatea de comerciant trebuie să exercite activităţi considerate de
lege ca având caracter comercial ca pe o profesiune, în mod regulat şi în scopul obţinerii de profit.
11
De remarcat faptul că, dacă o persoană cumulează în mod abuziv calitatea de comerciant cu o funcţie sau meserie
cu care este incompatibil, atunci legea prevede că va pierde cealaltă meserie sau funcţie (pentru care va primi şi alte
sancţiuni disciplinare, nu va fi doar demis) şi va păstra calitatea de comerciant. Este interesantă opţiunea
legiuitorului de a acorda prioritate calităţii de comerciant, care se păstrează indiferent cu ce altă funcţie sau meserie
este cumulată.
12
Sfera acestor activităţi este destul de mobilă. De exemplu, de îndată ce legea prostituţiei va trece de parlament,
orice întreprinzător va putea să înfiinţeze o societate comercială cu acest obiect de activitate, să răspundă
solicitărilor clienţilor săi şi să emită factură şi chitanţă pentru încasarea contravalorii serviciilor prestate. Ceea ce
astăzi este interzis şi generează venituri la negru iar ca exemplu de şcoală poate fi o glumă, va deveni o activitate
profitabilă pentru unii comercianţi.
13
Societățile comerciale vor fi tratate pe parcursul capitolului următor.
14
Pentru detalii privind grupurile de interes economic și grupurile europene de interes economic, vezi Dan Drosu
Şaguna, Mihail Romeo Nicolescu , Societăţi comerciale europene, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 90.
50
Dobândirea calităţii de comerciant are loc diferit pentru comerciantul persoană fizică, faţă
de comerciantul persoană juridică. Pentru comerciantul persoană juridică, dobândirea calităţii de
comerciant are loc la o dată foarte precisă. Astfel,
- societăţile comerciale devin comercianţi la data înfiinţării lor valabile,;
- regiile autonome devin comercianţi la data înfiinţării lor prin hotărâre a guvernului
(pentru regiile autonome de interes naţional) sau priotărâre a consiliului local (pentru
regiile autonome de interes local);
- organizaţiile cooperatiste constituite conform legii devin comercianţi în momentul
înfiinţării lor valabile;
- GIE şi GEIE devin comercianţi la data autentificării actului de înfiinţare.
Pentru comercianatul persoana fizica situatia este diferita.
Sunt comercianţi persoanele fizice care întreprind activităţi comerciale ca o profesiune
obişnuită. Devine comerciant persoana fizică ce are drept ocupatie o activitate dintre cele care urmăresc
producerea de profit şi obţinerea de beneficii. Caracterul comercial al activităţii prestate atrage după sine
şi calitatea de comerciant al întreprinzătorului, în condiţiile îndeplinirii şi celorlalte condiţii impuse de
lege.
Caracterul profesional al săvârşirii activitatilor comerciale este o chestiune de fapt, care în
caz de litigiu între comercianţi se poate dovedi cu orice mijloc de probă admis de lege. În dreptul român
sistemul probatoriu se referă de obicei la martori, înscrisuri, prezumţii şi expertize. Tranzacţiile
comerciale beneficiază de o paletă foarte largă de mijloace de probă, rapiditatea tranzacţiilor presupunând
în mod obligatoriu simplificarea modalităţilor de administrare a probelor. Caracterul de profesiune
presupune existenţa a două elemente în fiecare operaţiune comercială săvârşită de persoana fizică: un
element de fapt (factum), care constă în exerciţiul sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi
un element psihologic (animus) care se referă la intenţia de a deveni comerciant, adică de a dobândi o
anumită condiţie socială15
Pentru a deveni comerciant, persoana fizica trebuie sa savarseasca activitatile comerciale în
nume propriu şi nu pentru o altă persoană.
Această condiţie asigură delimitarea sub aspect juridic a comerciantului de auxiliarii folosiţi
în activitatea sa, care au calitatea de prepuşi16 sau reprezentanţi ai comerciantului şi nu devin comercianţi
chiar dacă cu titlu de profesiune săvârşesc o activitate cu caracter comercial.
15
Stanciu Cărpenaru, op. cit., p. 67.
16
Termenul de prepus a fost introdus prin Codul Comercial (1887) pentru a desemna persoanele care lucrează
pentru alţii în schimbul unei remuneraţii; astăzi, prepuşii sunt, de regulă, salariaţi sau colaboratori ai patronului.
51
În literatura de specialitate s-a discutat dacă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor este
suficientă, unii autori considerând oportună şi adăugarea capacităţii de exerciţiu ca o condiţie pentru a
deveni comerciant precum şi obţinerea autorizaţiei de funcţionare. Apreciem că nu poate fi o condiţie
propriu-zisă capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, deoarece ea este subînţeleasă pentru fiecare dintre
cele trei condiţii de mai sus. Dacă o persoană fizică nu care capacitate de exerciţiu deplină ea nu va putea
săvârşi fapte de comerţ obiective, în nume propriu şi ca o profesiune.
Cu privire la autorizaţia de funcţionare, ea este un act administrativ pe care comerciantul
persoană fizică este obligat să şi-l procure, sub sancţiunea amenzii şi nu sub sancţiunea interdicţiei de a
mai exercita fapte de comerţ obiective. Prin urmare, obţinerea autorizaţiei de funcţionare nu este o
condiţie pentru a deveni comerciant, ci o obligaţie profesională a comerciantului persoană fizică.
Persoana fizica ce indeplineste conditiile pentru a fi comerciant trebuie sa demareze
demersurile pentru autorizarea activitatii sale si pentru a se inscrie in Registrul Comertului. OUG 44/2008
reglementează accesul la activitatea economică, procedura de înregistrare în Registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice autorizate să desfăşoare activităţi
economice, precum şi al întreprinderilor individuale şi familiale, regimul juridic al intreprinderii
familiale, care, conform art. 30, nu are patrimoniu propriu şi nu dobândeşte personalitate juridică prin
înregistrarea în registrul comerţului.
OUG nr. 44/2008 stabileste ca termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
 activitate economică - activitatea agricolă, industrială, comercială, desfăşurată pentru obţinerea
unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării
ori schimbului pe pieţele organizate sau unor beneficiari determinaţi ori determinabili, în scopul
obţinerii unui profit
 întreprindere individuală - întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică;
 întreprindere familială - întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un
întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa;
 persoană fizică autorizată - persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate
economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă;
Persoanele fizice care desfăşoară activităţi economice au obligaţia să solicite înregistrarea în
Registrul comerţului şi autorizarea funcţionării, înainte de începerea activităţii economice, ca persoane
fizice autorizate, denumite în continuare PFA, respectiv întreprinzători persoane fizice titulari ai unei
întreprinderi individuale. Pot desfăşura activităţi economice în dintre formele prevăzute mai sus
persoanele fizice care:
a) au împlinit vârsta de 18 ani,
52
b) nu au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar-fiscală, de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
c) au un sediu profesional declarat in Romania;
d) declară pe propria răspundere că îndeplinesc condiţiile din legislaţia specifică în domeniul
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi al protecţiei muncii.
Înregistrarea în Registrul comerţului a persoanei fizice autorizate si a întreprinderii
individuale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal. Dacă documentele depuse în susţinerea cererii sunt incomplete, directorul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal va dispune prin rezoluţie motivată acordarea unui termen de maximum 15
zile pentru completarea acestora. În toate cazurile se vor indica documentele care urmează să fie depuse
până la termenul acordat. La cererea motivată a solicitantului, termenul de 15 zile poate fi prelungit. În
cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile legale, directorul oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal va dispune prin rezoluţie motivată respingerea cererii de înregistrare în registrul comerţului şi de
autorizare a funcţionării pentru persoana fizică autorizată sau întreprinderea individuală, după caz.
O persoană poate avea câte un singur certificat de înregistrare pentru statutul juridic,
respectiv cel de PFA, titular de întreprindere individuală sau membru al unei întreprinderi familiale pentru
care a fost autorizată. Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi reprezentantul
întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind
organizarea şi conducerea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au calitatea
de contribuabil, în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi
completările ulterioare.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA poate colabora cu alte
persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale
sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea
unei activităţi economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit prezentei secţiuni.
PFA îşi poate desfăşura activitatea singur/a si nu poate angaja, în calitate de angajator, terţe
persoane cu contract individual de muncă, încheiat în condiţiile legii. Cu toate acestea, o persoană poate
cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează
atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care PFA este
autorizată. PFA nu va fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă
colaborarea este exclusivă.
PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă şi aptitudinile sale
profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi
individuale.
53
PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost
constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii
simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. PFA îşi încetează activitatea şi
este radiată în caz de deces sau ca urmare a voinţei acesteia.
Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul
comerţului. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale este comerciant persoană
fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului. Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii
sale, întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane
cu contract individual de muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, potrivit legii, şi poate
colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau
reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi
economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic dobândit potrivit prezentei secţiuni.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considerat un
angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă. Totusi,
intreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate cumula şi calitatea de salariat
al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate
economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea individuală. Întreprinzătorul persoană fizică
titular al unei întreprinderi individuale este asigurat în sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale şi are dreptul de a fi asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi al asigurărilor
pentru şomaj, în condiţiile prevăzute de lege.
Raspunderea si incetarea activitatii persoanei fizice, titulară a întreprinderii individuale sunt
reglementate la fel ca pentru PFA.
Sintetizand, PFA poate avea angajaţi cu contract de muncă pentru desfăşurarea activităţii
pentru care a fost autorizată, PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de muncă proprie şi
aptitudinile sale profesionale. O persoana fizica nu poate avea calitatea de PFA si de intreprindere
individuala in acelasi timp, dar poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat al unei terţe persoane
care funcţionează, atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel
pentru care PFA este autorizată;
Persoana fizica posesoare a unei întreprinderi individuale devine comerciant persoană fizică
de la data înregistrării sale în Registrul comerţului, dar fara a dobandi personalitate juridică prin
înregistrarea în Registrul comerţului. Posesorul unei intreprinderi individuale poate fi in acelasi timp si
salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu de
activitate economică decât cel în care functioneaza întreprinderea individuală.
54
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, persoana fizică posesoare a unei ÎI, în
calitate de angajator persoană fizică, poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă.
Întreprinzătorul posesor al unei ÎI nu va fi considerat un angajat al unor terţe persoane cu care
colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
V. 3. Fondul de comerţ
Pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale este nevoie de o serie de instrumente de lucru
adecvate care, în funcţie de obiectul comerţului pot fi bunuri ca: sediu, mobilier , materii prime, mărfuri,
instalaţii , utilaje, brevete de invenţii etc.
Toate aceste bunuri destinate realizării activităţii comerciale constituie fondul de comerţ. In
ciuda importanţei covârşitoare a fondului de comerţ pentru buna desfăşurare a activităţii comercianţilor,
regimul său juridic nu este reglementat decât prin unele referiri izolate cuprinse în legislatia in vigoare.
Conturarea unui regim juridic adecvat pentru fond de comerţ este importantă deoarece:
- bunurile afectate activităţii comerciale trebuie să beneficieze de un regim juridic special,
care să se diferenţieze de bunurile care se transmit prin acte civile, cum ar fi moştenirile
- creditorii comercianţilor trebuie să beneficieze de o garantare sporită a creanţelor
neîncasate, prin delimitarea bunurilor care compun fondul de comerţ şi stabilirea unui
regim juridic particular pentru aceste categorii de bunuri
Într-o definiţie succintă, fondul de comerţ reprezintă un ansamblu de bunuri mobile şi
imobile, corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării unei activităţi
comerciale, în scopul atragerii clientelei şi implicit obţinerii de profit.
Noţiunea de fond de comerţ se deosebeşte de cea de patrimoniu care reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor comerciantului care au o valoare economică. Aşadar, fondul de comerţ nu
cuprinde creanţele şi datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Fondul de comerţ se deosebeşte de noţiunea de întreprindere (privită ca activitate
comerciala, şi nu drept comerciant, persoană juridică, aşa cum e folosită cel mai des în limbajul comun).
Mai întâi, fondul de comerţ este ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afectează prin voinţa sa
exercitării comerţului, iar întreprinderea comerciala este o organizare sistematică de către un
întreprinzător a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile afectate desfăşurării activităţii
comerciale. Altfel spus, întreprinderea este latura dinamică a fondului de comerţ, organizarea bunurilor
din fondul de comerţ al unui comerciant în vederea producerii de foloase.
55
Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, fiecare comerciant folosindu-se de bunurile
care îi satisfac cel mai bine interesul afacerii pe care o desfăşoară. Compoziţia fondului de comerţ nu este
fixă, ci poate varia în timp, funcţie de cadrul concret al derulării afacerii respective. Elementele fondului
de comerţ se pot modifica după nevoile concrete ale afacerii respective, însă unele elemente ale fondului
de comerţ sunt absolut obligatorii şi nu se poate nici demara nici continua o activitate comercială în lipsa
lor (ne referim la firma comercială şi la capitalul social minim impus de lege).
Fondul de comerţ ca bun unitar, precum şi elementele sale componente pot face obiectul
unor acte juridice, cum ar fi: vânzare-cumpărare; locaţiune; gaj etc. Fiind considerat un bun mobil, fondul
de comerţ se poate transmite pe cale succesorală, în condiţiile Codului civil.
Indiferent de tipul afacerii şi de momentul analizei fondului de comerţ exploatat,
teoreticienii includ în mod obligatoriu două categorii de bunuri în fondul de comerţ:
- bunuri corporale
- şi bunuri incorporale.
ELEMENTELE CORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ
a) Bunuri imobile
Activitatea comercială presupune în mod obligatoriu existenţa unui sediu, care trebuie
declarat încă de la începerea comerţului respectiv. Astfel, comerciantul se serveşte în activitatea sa de
bunuri imobile care pot avea acest caracter prin natura lor (clădirea în care se desfăşoară comerţul) sau
prin destinaţie (instalaţii, utilaje, maşini).
Majoritatea autorilor literaturii de specialitate cu caracter comercial dar şi jurisprudenţa
deopotrivă au decis, că dacă bunurile tranzacţionate sunt imobile care constituie elemente ale fondului de
comerţ, contopindu-se cu masa fondului, atunci actele de vânzare-cumpărare referitoare la aceste bunuri
sunt acte de comerţ, şi nu acte civile.
În absenţa unor reguli speciale, transmiterea dreptului de proprietate privind bunurile
imobile, ca şi executarea silită a acestora urmează regulile dreptului comun .
b) Bunurile mobile corporale
Fondul de comerţ cuprinde şi bunurile mobile corporale cum sunt:
- materii prime,
- materiale destinate a fi prelucrate,
- precum şi produsele finite (mărfurile) realizate din activitatea comercială.
Doctrina de specialitate a analizat dacă mărfurile rezultate din activitatea comerciantului ori
achiziţionate de acesta pentru a fi revândute sunt sau nu elemente ale fondului de comerţ. S-a impus
56
părerea că, întrucât fondul de comerţ este o universalitate de bunuri, cuprinzând toate bunurile afectate
activităţii comerciale, mărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comerţ.
ELEMENTELE INCORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ sunt cuprinse bunurile care nu
au o existenţă fizică materială, concretă, dar de care comerciantul se serveşte în derualrea activităţii sale.
Bunurile, privite din punct de vedere juridic, nu sunt doar obiectele cu existenţa fizică, obiectele care pot
fi palpate, ci toate bunurile care au o valoare economică şi care pot fi evaluateîn bani. Prin urmare, sunt
cuprise în fondul de comerţ ca bunuri incorporale drepturile care privesc: firma comerciantului, emblema
acestuia, clientela şi vadul său comercial, brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de
servicii, drepturile de autor etc.
Aceste drepturi, denumite şi drepturi de proprietate intelectuală, conferă comerciantului
dreptul exclusiv şi autonom de a le exploata în beneficiul său, în condiţiile prevăzute de lege.
a) Firma, sau numele comercial, reprezintă un element de identificare a întreprinzătorului
respectiv între ceilalţi comercianţi.
Conform art. 30 din Legea nr. 26/1990 cu privire la Registrul comerţului, firma constă în
numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerţului, îşi
exercită comerţul şi sub care semnează.
- în cazul comerciantului persoană fizică, firma se compune din numele comerciantului,
scris în întregime, adică numele de familie şi prenumele sau din numele şi iniţiala
prenumelui.
-
firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea “societate în nume colectiv“, scrisă în întregime.
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţ, cu menţiunea “societate în comandită simplă“, scrisă în
întregime.
- firma unei societăţi în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire proprie, de
natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime “societate pe acţiuni“ sau “S.A“ ori, după caz, “societate în comandită
pe acţiuni“.
57
- firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să arate
obiectul de activitate, însoţită de menţiunea scrisă în întregime “societate cu răspundere
limitată“ sau “S.R.L.“.
Art. 39 din Legea nr. 26/1990 prevede că Oficiul Registrului Comerţului are obligaţia să
refuze înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte
firme înregistrate. Firmele radiate din registrului comerţului nu sunt disponibile doi ani de la data radierii.
Prin urmare, dacă numele comerciantului persoană fizică poate fi acelaşi cu numele altui comerciant,
pentru comerciantul persoană juridică denumirea este guvernată de principiul unicităţii.
Ca element incorporal al fondului de comerţ, firma poate fi înstrăinată, dar numai odată cu
fondul de comerţ. În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu
aceeaşi firmă, titularul dreptului lezat se poate adresa instanţei judecătoreşti şi cere radierea înmatriculării
în cauză, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 26/1990. Pentru eventuale prejudicii, titularul dreptului
încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun (dreptului civil).
Utilizarea unei firme poate avea drept consecinţă producerea unei confuzii cu firma altui
comerciant. Folosirea intenţionată de către un alt comerciant a firmei comerciale utilizate legitim de
altcineva constituie infracţiunea de concurenţa neloială (art. 5 din Legea 11/1991, modificată şi
completată prin Legea nr. 298/2001)şi va atrage răspunderea penală a făptuitorului.
b) Emblema reprezintă, conform art. 30 al. 2 din Legea nr. 26/1990 “semnul sau denumirea
care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen“, iar al. 3 al aceluiaşi articol de lege
instituie regula potrivit căreia emblemele vor fi scrise în primul rând în limba română.
Emblema este un semn sau o denumire distinctivă, iar în accepţiunea dreptului afacerilor, prin
semn se înţelege o reprezentare grafică figurativă sau nefigurativă, cum ar fi spre exemplu: COCA-
COLA, în primul caz, şi Mercedes, în al doilea caz.
Firma comerciantului poate fi utilizată drept emblemă a acestuia, dacă este reprezentă grafic
într-un mod particular, special şi inconfundabil, spre exemplu “Oriflame“.
Emblema este facultativă, dar protejarea ei nu se obţine doar din exploatare, ci trebuie în mod
obligatoriu înscrisă în Registrul Comerţului. Prin înscrierea emblemei, comerciantul dobândeşte un drept
de proprietate incorporală asupra acesteia, care poate fi exercitat în condiţiile legii. Astfel, emblema va
putea fi folosită de comerciant pe panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de
comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu condiţia de a fi însoţită în mod vizibil
de firma comerciantului (art. 43 din Legea nr. 26/1990).
Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată nu numai în cadrul fondului de
comerţ, ci şi separat. Dimpotrivă, firma nu poate fi înstrăinată decât împreună cu tot fondul de comerţ,
deoarece ea desemnează întreaga afacere a comerciantului.
58
În cazul în care titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea în Registrul Comerţului
a unei menţiuni care aduce atingere dreptului său de proprietate incorporală asupra unei embleme
protejate prin înscriere în registru, el poate cere instanţei judecătoreşti radierea acelei menţiuni. Pentru
prejudiciile cauzate prin folosirea fără drept a unei embleme, persoana vinovată va fi obligată la plata
unor despăgubiri.
Dacă întrebuinţarea unei embleme este de natură să producă confuzie cu emblema folosită
legitim de alt comerciant, fapta este considerată infracţiune de concurenţă neloială şi se sancţionează în
condiţiile art. 5 din Legea nr. 11/991.
c) Clientela şi vadul comercial au un rol foarte important pentru activitatea unui comerciant.
Clientelea reprezintă numărul de clienţi care apelează în mod constant la produsele şi
serviciile unui comerciant. Prin număr, calitate şi frecvenţă clientela caracterizează situaţia economică a
comerciantului, anvergura activităţii sau falimentul ei.
Clientela se află în strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca o aptitudine a
fondului de comerţ de a atrage cât mai mulţă clienţi. Prin natura sa, vadul comercial nu este un element
distinct al fondului de comerţ, ci poate fi apreciat numai împreună cu clientela.
Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul la clientelă şi vadul comercial
deopotrivă nu pot fi transmise separat, ci numai împreună cu întreg fondul de comerţ.
d) Drepturile de proprietate industrială, ca parte a fondului de comerţ, se referă la
invenţiile şi mărcile care sunt proprietatea unui comerciant.
In reglementarea românească, cadrul juridic al protejării invenţiilor este dat de prevederile
legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, modificată şi completată prin legea nr. 203/2002,
republicată în decursul aceluiaşi an. Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate prin
brevetul de invenţie eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM).
Ca titlu de protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv
de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt protejate în dreptul român de un act normativ
mai vechi Legii nr. 77 din 1967, ceea ce a făcut această reglementare perfectibilă. Actualmente se aplică
prevederile Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, lege modificatăşi completată prin
OUG nr. 190/2005. Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici pentru a deosebi
produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor agenţi economici. Titularul
dreptului la marcă are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, precum şi dreptul de
a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.
59
În scopul asigurării protecţiei prevăzute de lege, comercianţii au obligaţia să ceară înscrierea
în Registrul Comerţului a menţiunilor privind brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de
serviciu, denumirile de origine şi indicaţiile de provenienţă (art. 21 din Legea nr. 26/1990).
e) Drepturile de autor
Proprietarul unui fond de comerţ poate cumula calitatea de autor sau dobânditor al
drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt
mod a operei şi, în consecinţă, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor are este reglementată şi protejată prin
prevederile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor, modificată şi completată substanţial prin Legea
nr. 285/2005 dar şi prin OUG nr. 123/2005 şi OUG 190/2005. Gestiunea optima a drepturilor de autor are
loc prin intermediul ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, www.orda.ro ).
Atingerile aduse drepturilor de autor dar şi altor elemente ale fondului de comerţ sau
fondului de comerţ privit ca bun unitar trebuiesc interpretate ca acte de concurenţă neloială. Astfel,
potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991 constituie infracţiunea de concurenţă neloială întrebuinţarea unei
firme, unei embleme, unor desemnări speciale de natură a produce confuzie cu cele folosite în mod
legitim de alt comerciant.
Teste de autoevaluare:
1. Persoana fizică autorizată este considerată comerciant dacă:

a. a împlinit 18 ani;
b. are studii de specialitate;
c. nu are cazier fiscal;
d. are sediul profesional declarat în România.
2. Fondul de comerţ:
a. conţine elemente corporale şi incorporale;
b. are o alcătuire fixă;
c. poate fi vândut.
3. Emblema:
a. este un element corporal al fondului de comerţ;
b. poate fi întrăinată separat de fondul de comerţ;
c. constă într-un semn sau denumire distinctivă;
d. nu poate fi întrăinată decît împreună cu fondul de comerţ.
4. Definiţi şi caracterizaţi noţiunea de fond de comerţ.
60
UNITATEA DE STUDIU VI. SOCIETĂŢILE CARE DESFĂȘOARĂ ACTIVITATE ÎN DOMENIUL
ECONOMIC

VI.1. Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare
VI.2. Înfiinţarea societăţilor comerciale
VI.3. Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale
VI.4. Procedura reorganizării şi lichidării societăţilor comerciale
a. să definească noțiunea de societate comercială;
b. să identifice trăsăturile principalelor tipuri de societăţi comerciale;
c. să explice condiţiile înfiinţării societăţilor comerciale
d. să analizeze efectele modificării societăţilor comerciale ;
e. să explice procedura reorganizării şi lichidării societăţilor comerciale.
Cuvinte cheie: societate comercială, contract de societate, divizare, lichidare, faliment.
2008.
2000.
 Codul civil
61
VI.1. Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare
Societăţile comerciale reprezintă subiecte colective de drept comercial, persoane juridice

înfiinţate în vederea desfăşurării unei activităţi aducătoare de profit. În dreptul român, legea cadru pentru
activitatea societăţilor comerciale este Legea nr. 31/1990, modificată în numeroase rânduri (republicată în
1998 şi în 2004), inclusiv prin Legea nr. 441 din 2006, prin care s-a dispus o noua republicare.
Dreptul comercial român reglementează cinci tipuri de societăţi comerciale, între care
membrii fondatori pot să aleagă forma care le satisface cel mai bine interesele financiare şi de derulare a
afacerii.
Pentru alegerea unei anumite forme de organizare întreprinzătorul trebuie să cântărescă
următoarele elemente: capitalul social de care dispune; numărul de asociaţi care vor înfiinţa societatea
comercială respectivă; tipul de activitate care se va derula (obiectul de activitate al firmei); planul de
afaceri avut în vedere; intenţiile pe termen scurt şi mediu cu privire la activităţile comerciale vizate etc.
Alegerea formei de organizare a societăţii comerciale este la dispoziţia membrilor fondatori.
Norma legală care reglementează tipurile de societăţi în dreptul român este o normă permisivă, care lasă
la latitudinea celor interesaţi alegerea formei de societate comercială cea mai oportună pentru tipul de
activitate comercială avută în vedere. De notat este însă faptul că întreprinzătorul nu poate opta pentru un
tip de societate în afara celor reglementate expres de lege. Cu alte cuvinte, legea îi dă voie să aleagă dar
nu îi permite să depăşească limitele avute în vedere de legiuitor în momentul adoptării Legii nr. 31/1990.
Deoarece nici Legea nr. 31/1990 şi nici Codul Comercial Român nu cuprind o definiţie a
societăţilor comerciale, revine autorilor de literatură juridică rolul de a defini acest concept.
Din definiţia dată în doctrină rezultă că “societatea este un contract în temeiul căruia două
sau mai multe persoane se înţeleg să pună în comun anumite bunuri pentru a desfăşura împreună o
anumită activitate, în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care vor rezulta“.17
Societatea comercială prezintă următoarele elemente caracteristice:
- fiecare asociat se obligă să pună în comun o valoare patrimonială (aport);
- asociaţii se obligă să desfăşoare împreună o activitate care constituie obiectul societăţii;
- toţi asociaţii participă la realizarea şi împărţirea beneficiilor şi pierderilor.
Caracterele juridice ale contractului de societate sunt:
 contractul este un act juridic multilateral (plurilateral) în sensul că la încheierea sa participă două
sau mai multe persoane;
17
Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Allbeck, Bucureşti, 1998, p. 131.
62
 contractul este cu titlu oneros: fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos patrimonial, adică
obţinerea de beneficii;
 contractul este comutativ, înţelegând prin această trăsătură că întinderea obligaţiei fiecărui membru
asociat este cunoscută din momentul încheierii contractului;
 contractul este consensual, ceea ce înseamnă că se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor,
fără ca vreo fomrmalitate suplimentară să fie impusă de norma juridică.18
Art. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede expres că societatea comercială poate lua una din
următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv; societatea în comandită simplă;
societatea pe acţiuni; societatea în comandită pe acţiuni; societatea cu răspundere limitată.
În doctrina dreptului afacerilor sunt folosite mai multe criterii de clasificare a societăţilor
comerciale, care au importanţă diferită pe planul dreptului. Dintre criteriile mai des folosite
menţionăm: natura societăţii, întinderea răspunderii asociaţilor, împărţirea capitalului social,
putinţa emiterii unor titluri de valoare şi provenienţa capitalului social.
o După natura lor, sau după prevalenţa elementului personal asupra celui patrimonial sau vice-
versa, societăţile comerciale sunt:
- societăţi de persoane, care se constituie dintr-un număr mic de persoane, pe baza
cunoaşterii şi încrederii reciproce în calităţile personale ale asociaţilor. Includem în
această categorie SNC şi SCS;
- societăţi de capitaluri, care se constituie într-un număr mare de asociaţi, impus de
mărimea capitalului social minim prevazut de lege, interes calităţile personale ale
asociaţilor. Elementul esenţial îl reprezintă cota de capital investită de asociat şi nu
calităţile sale personale. Intră în această categorie SA şi SCA.
Caracteristic pentru societatea cu răspundere limitată (SRL) este faptul că împrumută unele
caractere atât de la societatea de persoane cât şi de la societatea de capitaluri.
o după numărul de membri asociaţi impus de lege sunt:
- societăţi de asociat unic SRL
- societăţi cu număr maxim de asociaţi (maxim 50 pentru SRL)
- societăţi cu număr minim de asociaţi (2 pentru SA si SCA, conform art. 10 din Legea
nr. 441 din 2006)
o după posibilitatea de a emite titluri:
- societăţi care pot emite titluri (acţiuni şi obligaţiuni) sunt SA şi SCA
- societăţi care nu pot emite titluri de valoare sunt SRL, SNC şi SCS
18
Idem.
63
o după forma de răspundere
- societăţi comerciale pentru care membrii asociaţi răspunde nelimitat şi solidar,
inclusiv cu bunurile proprii SNC
- societăţi pentru care membrii asociaţi răspunde limitat doar la valoarea capitalului
social subscris sunt SRL şi SA
- societăţi ai căror membri asociaţi au răspundere mixtă (adică unii dintre membrii
asociaţi răspunde limitat la valoarea aportului aufds în societate iar alţii răspund
nelimitat, inclusive cu bunurile personale) sunt SCA şi SCS.
o după modul de împărţire a capitalului social
- sunt societăţi cu capitalul social împărţit în acţiuni SA şi SCA
- sunt societăţi comerciale cu capitalul social împărţit în părţi sociale SCS, SRL şi
SNC
o după durată
- sunt societăţi comerciale cu durată de înfiinţare nelimitată
- membrii ascoiaţi pot decide ca societatea să aibă o durată de viaţă determinată
o după provenienţa capitalului
- societăţi cu capitat integral autohton
- societăţi comerciale cu capital străin
- societăţi comerciale cu capital mixt
o după mărimea capitalului social
- societăţi comerciale mici şi mijlocii
- societăţi comerciale mari.
Particularităţile formelor de societate comercială impun o analiză a fiecărui tip de societate în
parte.
a) societatea în nume colectiv (SNC)
Este acea societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor membrilor asociaţi. Caracterul nelimitat al răspunderii constă
în faptul că fiecare dintre asociaţi răspunde integral şi solidar cu întregul său patrimoniu personal, pentru
datoriile societăţii. După epuizarea patrimoniului propriu al societăţii commerciale, pentru achitarea
datoriilor acesteia, dacă mai sunt creanţe neonorate, creditorii se vor putea îndrepta împotriva bunurilor
personale ale membrilor asociaţi într-o SNC.
b) societatea în comandită simplă (SCS)
Acest tip de societate presupune în mod obligatoriu două categorii de asociaţi: comanditarii
(împrumutătorii) şi comanditaţii (comercianţii). Comanditaţii au aceeaşi poziţie în societate cu asociaţii în
64
nume colectiv, ei răspunzând nelimitat şi solidar pentru întregul pasiv al societăţii la care sunt membri
comandiataţi. Comanditarii, dimpotrivă, se asociază doar pentru o sumă limitată. Ei furnizează un aport
la capitalul social al firmei, care formează în acelaşi timp şi limita pentru care ei răspund pentru riscurile
afacerii.
c) societatea pe acţiuni (SA)

Este societatea al cărei capital social este împărţit în părţi egale şi în principiu indivizibile, numite
acţiuni şi care este constituită din asociaţi, numiţi acţionari, care răspund doar în limita aportului iniţial
adus în societate sau în limita valorii nominale a acţiunilor şi nu cu bunurile proprii.
Acţionarii răspund numai până la concurenţa acţiunilor ce le deţin. Acţiunile sunt hârtii de
valoare care constituie titlu ce atestă participarea la capitalul unei societăţi, conferă drept de vot şi dau
dreptul deţinătorilor să primească un dividend, dacă firma obţine profit.
Acţiunile pot fi nominale sau la purtător şi sunt, în general, negociabile. Acţiunile la purtător pot
trece cu uşurinţă de la un deţinător la altul, ceea ce conferă societăţii pe acţiuni care emite acţiuni la
purtător denumirea de societate anonimă. Nu are prea mare importanţă persoana acţionarului, ceea ce
contează este aportul adus de acesta în societate. Tocmai de aceea, societăţi pe acţiuni se pot înfiinţa şi
prin subscripţie publică.
Pentru înfiinţarea societăţii pe acţiuni legea stabileşte capitalul social minim de 90.000 lei,
echivalentul a 25.000 euro, stabilit prin HG la interval de 2 ani.
d) societatea în comandită pe acţiuni (SCS)
Este o variantă a societăţii pe acţiuni pentru care capitalul este împărţit în acţiuni şi, în acelaşi
timp, există două categorii de membri asociaţi, comanditaţii și comanditarii.
e) societatea cu răspundere limitată (SRL)
Este tipul de societate care împrumută atât trăsăturile caracteristice societăţii în nume colectiv, cât
şi cele ale societăţii pe acţiuni. SRL este în acelaşi timp:
- o societate de persoane pentru că părţile sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociabile (cum sunt
acţiunile) şi nu pot fi cedate unor asociaţi decât dacă aceştia sunt primiţi de majoritatea celorlalţi
asociaţi.
- o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sumă de bani în cadrul societăţii, în raport cu
care îşi limitează riscul (de unde şi denumirea de SRL). Ca urmare, fiecare asociat va fi ţinut pentru
datoriile societăţii numai până la limita capitalului subscris personal.
Art. 14 din lege prevede că o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât
într-o singură societate cu răspundere limitată. Mai mult, o societate cu răspundere limitată nu poate avea
ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
65
SRL prezintă numeroase avantaje, cel mai important fiind răspunderea limitată a membrilor
asociaţi doar la limita capitalului social subscris şi valoarea foarte redusă a capitalului social minim
prevăzut de lege (200 lei).
VI.2. Înfiinţarea societăţilor comerciale
Constituirea societăţilor comerciale are la bază un contract încheiat de către persoanele interesate.
Este vorba de contractul de societate prin care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, să
desfăşoare o activitate comercială şi să împartă beneficiile rezultate.
Contractul de societate este considerat actul constitutiv al societăţii comerciale, indiferent de
forma ei. În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi societăţii cu răspundere limitată,
legea prevede necesitatea unui al doilea act constitutiv care este statutul societăţii.
Conform art. 6 din Legea nr. 31/1990, semnatarii actului constitutiv precum şi persoanele care au
rol determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori. Nu pot fi fondatori persoanele care
potrivit legii sunt incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legea nr.
31/1990 cu modificările ulterioare.
Din dispoziţiile legii societăţilor comerciale republicată, rezultă că pentru constituirea societăţilor
comerciale se parcurg mai multe etape:
 etapa consensuală în care viitorii asociaţi întocmesc actul constitutiv, potrivit
voinţei comune şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege;
 etapa controlului de legalitate, prin functionarul public competent de la
Registrul Comertului si, la nevoie, prin intermediul instantelor de judecată;
 etapa publicităţii, prin înmatricularea societăţii în Registrul comerţului, inclusiv
publicarea actului constitutiv în Monitorul Oficial.
Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de
subscripţie publică (formă specială de constituire a societăţilor pe acţiuni), de fondatori. Forma autentică a
actului constitutiv este obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Actul constitutiv are natură contractuală şi este definit ca acordul de voinţă prin care două sau mai
multe persoane consimt să constituie, prin aporturi individuale, un fond comun, destinat unei activităţi
comerciale sau speculative, desfăşurate împreună, prin îndeplinirea de acte de comerţ, în scopul de a
împărţi foloasele realizate.
66
Din definiţie rezultă următoarele aspecte specifice contractului de societate:
 membrii asociaţi convin să pună ceva în comun (aport).
Ca act juridic, aportul social include două laturi distincte: manifestarea de voinţă, prin care
asociatul se obligă să contribuie la constituirea fondului comun şi faptul juridic constând în predarea, la
data convenită a bunului subscris. Aportul poate fi în numerar (o sumă de bani pe care asociatul se
obligă s-o transmită societăţii), în natură (anumite bunuri imobile și/sau mobile corporale ori
incorporale) și în industrie, are ca obiect munca sau activitatea pe care asociatul promite să o efectueze în
societate, având în vedere competenţa şi calificarea sa.
- asociaţii pun laolaltă anumite bunuri cu intenţia de a colabora în
desfăşurarea activităţii comerciale.
- Activitatea comercială se realizează în vederea obţinerii şi împărţirii
beneficiilor repartizate proporţional, în principiu cu aportul social al asociaţilor.
Ca act constitutiv, contractul de societate trebuie să cuprindă anumite clauze care să stabilească
relaţiile dintre asociaţi. Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate să cuprindă şi anumite
clauze specifice unei anumite forme juridice de societate comercială.
Contractul de societate materializează voinţa asociaţilor privind constituirea societăţii și trebuie
să cuprindă elemente privind: clauze de identificare a persoanelor care se asociază, clauze privind
identificarea viitoarei societăţi comerciale, clauze privind caracteristicile societăţii (obiect, durată, capital
social); clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii; clauzele privind drepturile şi obligaţiile
asociaţilor, clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii, clauze privind sucursalele şi filialele
societăţii.
Conform prevederile Legii nr. 31/1990 în cazul societăţilor pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni
şi S.R.L., constituirea societăţii are ca temei două acte: contractul de societate şi statutul societăţii.
Statutul este un act constitutiv suplimentar, impus de specificul societăţii în cauză. El are rolul să
întregească prevederile contractului de societate întrucât având aceleaşi clauze, statutul dezvoltă
principiile de organizare şi funcţionare a societăţii comerciale. Ca dimeniuni, statutul este mai amplu
decât contractul de societate, statutul cuprinzând o serie de detalii suplimentare faţă de contract. La
societăţile la care se redactează şi contract de societate şi statut legea permite întocmirea unui document
unic, numit act constitutiv, care le înglobează pe amândouă.
Înregistrarea firmei în Registrul Comerţului dar şi înregistrarea ei fiscală se bucură de
reglementarea de prevederile legii nr.359 din 8 septembrie 2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
67
Certificatul de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare este documentul care atestă că
persoana juridică a fost luată în evidenţa oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi în evidenţa
organului fiscal. Dacă certificatul de înregistrare conţine şi atributul fiscal "R", acesta atestă că persoana
juridică a fost luată în evidenţa organului fiscal ca plătitor de T.V.A.
Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se asigură opozabilitatea actelor înregistrate
faţă de terţi, cu excepţia cazurilor în care legea prevede condiţia cumulativă a publicării acestora în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Capitolul II al Legii nr. 31/1990 republicată stabileşte o serie de reguli particulare pentru
constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică.
VI.3. Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale
Funcţionarea societatilor comerciale presupune existenţa a trei categorii de organe:

- un organ deliberativ, care să asigure constituirea în condiţii legale a voinţei societăţii
comerciale - adunarea generală a asociaților/acționarilor;
- un organ executiv, care să transpună în practică toate hotărârile luate de organul
deliberative – administratorul/consiliul de administrație;
- un organ de control, care să verifice legalitatea activităţii societăţii comerciale şi modul
în care organul executiv transpune în practică ceea ce a decis organul deliberative - cenzorii.
Funcţie de dimensiunile firmei, organele deliberative, de execuţie şi de control vor avea o
dezvoltare mai mare sau mai mică. Astfel, pentru un SRL de asociat unic cu o activitate de dimensiuni
modeste, singurul asociat va fi atât organ deliberativ, el hotărând ce trebuie făcut pentru activitatea
societăţii, cât şi organ de execuţie, deoarece de obicei asociatul unic este şi administratorul firmei. Mai
mult, în calitate de administrator va răspunde şi de corectitudinea cu care se desfăşoară activitatea firmei
şi de corecta ţinere a registrelor contabile, ceea ce se confundă cu funcţie de control.
Adunarea generală este organul de deliberare şi decizie al societăţii comerciale. Ea este formată
din totalitatea asociaţilor societăţii. Potrivit legii, adunarea generală exprimă voinţa socială, care decide în
toate problemele esenţiale ale activităţii societăţii. Ca organ de deliberare, adunarea generală este chemată
să decidă atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor probleme
deosebite care vizează elementele fundamentale ale existenţei societăţii.
Adunarea generală a societăţii comerciale poate fi adunare ordinară sau adunare extraordinară.
Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel mult trei luni de la încheierea exerciţiului
financiar, indiferent de tipul de societate comercială despre care discutăm. Deoarece întotdeauna adunarea
68
generală extraordinară vizează probleme grave pentru existenţa societăţii comerciale respective, legea
cadru impune condiţii de cvorum de vot şi de prezenţă mai riguroase.
Administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală ordinară cel puţin o dată pe an, în cel
mult 4 luni de la încheierea exerciţiului financiar-contabil, pentru orice tip de societate comercială,
indiferent de forma sa de organizare.
Lucrările adunării trebuie consemnate într-un proces-verbal, semnat de preşedintele adunării şi
secretar. Hotărârilor adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, conform principiului
democratic al majorităţii în luarea unei hotărâri. Pentru ca hotărârile să fie cunoscute atât asociaţilor care
nu au participat la adunare cât şi tuturor celor interesaţi şi, prin urmare, opozabile terţilor, aceste hotărâri
(mai bine spus extras din hotărârile adunărilor generale ordinare şi extraordinare) se publică în Monitorul
Oficial al României şi sunt înscrise în Registrul Comerţului, dacă privesc acte sau fapte a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărârile adunărilor generale sunt transpuse în practică prin îndeplinirea unor acte de executare
de către persoane anume investite în acest scop, numite administratori. Conform prevederilor Legii nr.
31/1990, orice societate comercială, indiferent de forma ei juridică, este administrată de unul sau mai
mulţi administratori.
Administrarea societăţii poate fi încredinţată uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice.
Pot fi numiţi administratori acţionarii sau terţii care vor trebui să îndeplinească unele condiţii referitoare
la studii, experienţă, practică, moralitate şi capacitate. Din punct de vedere al capacităţii juridice cerute
pentru calitatea de administrator, legea este la fel de exigentă ca în cazul mandatarului, impunând condiţia
capacităţii de exerciţiu depline.
Art. 145 din Legea nr. 31/1990 prevede anumite limitări în privinţa cumulului calităţii de
administrator la mai multe societăţi comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Astfel, o persoană
nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent. Interdicţia nu se aplică în
cazurile în care persoana respectivă este proprietar a cel puţin ¼ din totalitatea acţiunilor sau este
administrator al unei societăţi, care deţine pătrimea menţionată.
În societăţile unde sunt mai mulţi administratori, aceştia se organizează în consiliu de
administraţie, care este organ colegial de conducere. Consiliul de administraţie este condus de un
preşedinte, ales dintre membrii consiliului. Acesta poate fi în acelaşi timp director general sau director al
societăţii (art. 143 al. 2 din Legea nr. 31/1990). Consiliul de administraţie are în structura funcţională a
societăţii aceleaşi îndatoriri şi prerogative ca şi administratorul unic.
Consiliul de administraţie poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus
din membrii aleşi dintre administratori. Comitetul de direcţie este condus de către directorul general sau
directorul societăţii.
69
Conform prevederilor Legii nr. 441/2006 administrarea societăţilor pe acţiuni se poate realiza şi
în sistem dualist, adică prin inserarea în actele constitutive a unei clauze privind realizarea gestiunii prin
intermediul unui directorat şi al unui consiliu de supraveghere.
Organele de control la nivelul societăţilor comerciale (comisia de cenzori) defăşoară o activitate
orientată pentru atingerea următoarelor obiective: prevenirea situaţiilor care pot provoca falimentul;
reducerea capitalului social sau diminuarea patrimoniului; depistarea situaţiilor de încălcare a actului
constitutiv; abuzurile în activitatea administratorilor şi directorilor etc.
Pentru SRL legea prevede obligativitatea numirii cenzorilor numai dacă numărul de asociaţi trece
de 15. În lipsa cenzorilor, dreptul de control va fi exercitat de asociaţi, ca şi în societatea în nume colectiv.
Potrivit legii, SA va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare. Durata mandatului cenzorilor este de 3 ani, putând fi realeşi. Legea cere ca măcar unul
dintre cenzori să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Modificarea societăților comerciale are loc, în principiu, în acelaşi mod în care a fost şi
înfiinţată. Astfel, voinţa socială (exprimată printr-o Adunare generală extraordinară a membrilor societari)
în sensul modificării societăţii comerciale se va consemna în hotărârea AGA, care va sta la baza redactării
unui act adiţional la contractul de societate încheiat în vederea înfiinţării societăţii respective. Prin grija
administratorului sau a secretarului AGA, acest act adiţional va fi depus la Oficiul Registrului Comerţului
de pe lângă Tribunalul judeţean care a dispus înfiinţarea firmei.
Dintre modalităţile de modificare, cele mai spectaculoase, prin prisma efectelor care le produc
sunt fuziunile şi divizările. Fuziunea reprezintă unirea a două societăţi comerciale care vor funcţiona ca
un singur comerciant. Fuziunea poate fi prin absorbţie (când o societate mai puternică înglobează o
societate mai mică) sau prin comasare (când două societăţi, comparabile ca putere, se unesc pentru a da
naştere unui comerciant nou). Divizarea presupune spargerea unei societăţi în două sau mai multe alte
societăţi, care dobândesc autonomie decizională şi financiară.
VI.4. Procedura reoganizării şi lichidării societăţilor comerciale
În economia de piaţă, instituţia insolvenței și falimentul fac parte din normalitate şi reprezintă o
condiţie de bază pentru asigurarea creşterii economice sănătoase, eliminând din competiţie pe cei
incapabili să se descurce în mediul concurenţial. Conform concepţiei americane, falimentul este
considerat un eveniment firesc în cariera unui întreprinzător, echivalentul unei experienţe câştigate înainte
de redresare.19
19
Mihaela Onofrei, Mihaela Tofan, Controverse privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.
70
Procedura insolvenței și a reorganizării judiciare constituie un ansamblu de reguli reglementate
de lege, care urmăresc plata datoriilor debitorului, aflat în încetare de plăţi, prin redresarea economico-
financiară a debitorului sau executarea silită a bunurilor din patrimoniul acestuia.20
Din nefericire, în România postdecembristă a lipsit vreme îndelungată cadrul legal cu privire
la falimentul întreprinderilor, legea reorganizării judiciare şi a falimentului apărând relativ târziu, fiind
publicată în Monitorul oficial nr. 130 din 06/29/1995. Dispoziţiile acestei legi s-au aplicat la 60 de zile de
la publicarea ei în Monitorul Oficial, abrogând prevederile Codului Comercial în materie. Cu toate că
adoptarea cu întârziere a legii poate crea impresia unui produs juridic îndelung elaborat şi ale cărui
reglementări nu vor solicita remedieri, totuşi nu putem să nu observăm inadvertenţe faţă de realităţile
actuale ale vieţii economice şi juridice. Astfel, art. 129 din lege, inclus în Capitolul V intitulat Dispoziţii
finale, prevede că “procedura aplicabilă regiilor autonome pentru insolvabilitate se va stabili prin lege, în
acord cu regimul general al proprietăţii publice”, însă această reglementare încă nu a fost adoptată.
Legea a fost modificată substanţial prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 58/1997 şi prin Titlul IV al
Legii nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice. Prin Legea nr. 85/2006 a fost oferit un cadru
reglementativ nou privind procedura insolvenţei, abrogandu-se integral prevederile Legii nr. 64/1995, iar
în luna iunie 2014 a fost adoptata legea nr. 85, cunoscută drept noul cod al insolvenței.
Nici una dintre aceste reglementări nu a atins însă problema insolvenței sectorului public,21
care își găsește reglementarea în O.U.G. nr. 46/2013 privind privind criza financiară şi insolvența
unităților administrativ-teritoriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 35/2016. Cadrul reglementativ
autohton privind insolvența se completează cu Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei
persoanelor fizice, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2018.
Conform prevederilor legale, prin insolvenţă se înţelege acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficienţă fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
- insolvenţa este prezumată ca fiind validă atunci cand debitorul, după 30 de zile de la
scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori
- insolvenţa este iminentă atunci cand se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti, la
scadenţă, datoriile exigibile angajate, cu fonduri băneşti disponibile la data scadenţei
Din punctul de vedere al titularului dreptului de declanșare a procedurii, insolvența poate fi de
două tipuri:
20
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 532.
21
Legislaţia privitoare la procedura reorganizării judiciare şi a falimentului pentru comercianţii din sectorul privat a
fost completată ulterior apariţiei Legii nr. 64/1995 numai cu privire la falimentul instituţiilor bancare (legea nr. 83
publicată în Monitorul Oficial nr. 159/22.04.1998), lichidarea organizaţiilor cooperatiste de credit (Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 97 publicată în Monitorul Oficial nr. 330/14.07.2000) şi cu privire la activitatea
practicienilor în reorganizare şi lichidare (Ordonanţa Guvernului nr. 79 publicată în Monitorul Oficial nr.
421/31.08.1999).
71
- voluntară, când profesionistul de afaceri în imposibilitate obiectivă de onorare a datoriilor
înaintează o cerere instanţei judecătoreşti;
- involuntară, când creditorii firmei înaintează o cerere către instanţa judecătorească şi
dovedesc că debitorul nu onorează datoriile la scadenţă.22
Condiţiile declanşării procedurii reorganizării şi lichidării judiciare
Procedura de insolvență începe atunci când un debitor este incapabil să îndeplinească sau se
poate prevedea incapacitatea de îndeplinire, la timp, a obligaţiilor de plată către debitori.
Deşi textul actului normativ nu precizează expres care sunt condiţiile pentru declanşarea
procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, interpretarea articolelor Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă ne relevă drept imperative îndeplinirea
următoarelor condiţii:
• existenţa unei cereri introductive pentru declanşarea procedurii;
• calitatea de profesionist al afacerilor pentru debitor;
• încetarea plăţilor pentru datoriile comerciale de mai mult de 60 de zile.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit căreia numai două sunt condiţiile ce
trebuiesc îndeplinite pentru declanşarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014 şi anume calitatea
de profesionist de afaceri a debitorului şi încetarea plăţilor pentru datoriile comerciale.
Legea prevede posibilitatea de a utiliza două tipuri de proceduri de insolvență: procedura
generală și procedura simplificată. Ambele proceduri, și procedura generală și cea simplificată, sunt
declanșate de cererea adresată tribunalului, în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. Dacă
debitorii sunt uneori tentați să își asume riscurile amânării momentului introducerii cererii de deschidere a
procedurii de insolvență, la polul opus acestei conduite regăsim atitudinea creditorilor neonoraţi care
şi-au făcut un obicei din a abuza de cereri introductive care invocă legea 85/2014. Acest fenomen se
justifică prin cel puţin două argumente:
- mai întâi, dispoziţiile legii sunt foarte uşor de susținut; creditorul neonorat achită o taxă de
timbru de 200 lei, redactează o cerere introductivă cât mai succintă la care anexează copia
unei facturi restante de mai mult de 60 de zile si de cel putin 40.000 ron (valoare prag) şi
trimite actele la Tribunalul de la sediul debitorului;
- nu există nici o sancţiune implicită pentru reaua-credinţă dovedită a creditorului care
caută doar să intimideze sau să denigreze poziţia unui parter de afaceri pe piaţă.
22
Mihaela Onofrei, Mihaela Tofan, op. cit.
72
Demararea procedurii nu are loc însă automat în momentul în care se constată întrunirea
condiţiilor detaliate mai sus, debitorul rău platnic având posibilitatea să depună o contestaţie prin care
să arate că situaţia sa financiară este stabilă şi cererea pentru demararea procedurii este denigratoare.
Completarea contestaţiei cu probe care să ateste soliditatea activităţii debitorului (acte contabile şi
financiare) conduce la înlăturarea totală a efectelor care decurg din procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului. Dacă se constată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru demararea procedurii sau dacă
nu a fost depusă contestaţie, procedura va urma paşii prevăzuţi de reglementarea legală.
După primirea cererii introductive, tribunalul comunică debitorului un exemplar împreună
cu actele anexate iar debitorul are 5 zile pentru a face contestaţie. Contestaţia se judecă în termen de 30 de
zile iar la şedinţă sunt citaţi debitorul, creditorul care a introdus cererea şi camera de comerţ şi industrie
teritorială.
Tribunalul care a înregistrat cererea introductivă va desemna un judecător sindic care în
termen de 30 de zile va prezenta un raport cu privire la cauzele care au dus la încetarea de plăţi şi
eventuala răspundere a oricărui administrator, director, cenzor, asociat sau a oricărei alte persoane. Pe
perioada procedurii de insolvență, administratorul/administratorii debitorului insolvenbil vor fi înlocuiți
cu un administrator judiciar desmeneat de judecătorul sindic, iar adunarea asociațilorîși va limita din
prerogative, activitatea curentă fiind în principal derulată sub girul adunării creditorilor. Cofnorm art. 50
din legea insolvenșei, judecătorul-sindic poate desemna, în raport cu numărul creditorilor, un comitet
format din 3 sau 5 creditori, dintre cei cu drept de vot, cu creanţele beneficiind de cauze de preferinţă,
creanţele bugetare şi chirografare cele mai mari, prin valoare. Dacă, din cauza numărului mic de creditori,
judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile comitetului
vor fi exercitate de adunarea creditorilor.
Legea prevede continuarea procedurii cu elaborarea unui plan de reorganizare sau
lichidare a averii debitorului, ce trebuie depus în 30 de zile de la definitivarea si publicarea tabelului
creditorilor (termen ce poate fi prelungit de către judecătorul sindic la 90 de zile).
Planul poate fi propus de debitorul, de creditori sau de asociaţii debitorului şi trebuie să
cuprindă informaţii precizate expres de lege. În situaţia admiterii planului de către judecătorul sindic,
actul va trebui publicat în Monitorul Oficial şi acceptat de către creditori şi, în cele din urmă confirmat de
tribunal în condiţiile legii.
Efectele începerii procedurii insolvenței sunt:
- suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau bunurilor sale;
- suspendarea prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor împotriva debitorului;
73
- interdicţia constituirii de garanţii”23
- înghețarea datoriilor născute înainte de deschiderea procedurii la nivelul de la data
deschiderii acestei proceduri.
Deşi precizate de doctrina de specialitate în termeni strict juridici, efectele insolvenței sunt
cele detectate la nivel intuitiv de orice actor pe piaţa economico-financiară.
Demararea procedurii insolvenței conduce în mod automat la suspendarea tuturor
proceselor judiciare ale debitorului, prin care creditori neonoraţi au solicitat achitarea datoriilor. Ulterior
desemnării judecătorului sindic care să se ocupe de procedura de reorganizare sau falimentul debitorului
în discuţie, acest judecător este competent să aprecieze cuantumul datoriilor neachitate şi ordinea în care
vor fi plătite, nu instanţele comerciale obişnuite.
De asemenea, debitorul va fi absolvit de plata datoriilor sale dacă creditorii neonoraţi nu
solicită pe căi legale plata debitelor în cel mult trei ani de la scadenţă, cu excepţia datoriilor faţă de
bugetul de stat, situaţie în care termenul este de cinci ani (remarcăm o dată în plus poziţia privelegiată a
statului în relaţiile cu un profesionist în afaceri!).
În situaţia declanşării procedurii de reorganizare şi lichidare a unui profesionist de afaceri,
termenele în care creditorii săi trebuiau să solicite achitarea datoriilor nu se mai calculează pe toată
perioada procedurii.
Mai mult, odată cu începerea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, creditorii
neonoraţi nu mai pot să solicite constituirea de garanţii, onorarea lor făcându-se exclusiv funcţie de
ordinea de preferinţă stabilită de lege. Dacă totuşi vreun creditor solicită şi obţine o garanţie specială după
începerea reorganizării sau a lichidării debitorului, această garanţie nu are nici o putere pentru judecătorul
sindic numit pentru situaţia respectivă.
Avantajele detaliate mai sus sunt mai curând în favoarea creditorilor, urmărindu-se asigurarea
unei poziţii egale pentru fiecare dintre aceştia şi protejarea patrimoniilor lor.
1. Contractul de societate este:
a. multilateral;
b. diferenţiat;
c. oneros;
d. consensual.
23
Stanciu D. Cărpenaru, op.cit, p. 573.
74
2. Societatea cu răspundere limitată (SRL) este:
a. o societate de capitaluri;
b. o societate de persoane;
c. o societate mixtă.
3. Înfiinţarea societăţilor comerciale se realizează în etape:

a. etapa consensuală;
b. etapa controlului legalităţii;
c. etapa publicităţii;
d. etapa lichidării.
4. Definiți noțiunea de insolvență.
75
UNITATEA DE STUDIU VII. ASPECTE REFERITOARE LA CONTRACTE ÎN GENERAL

VII.1. Noţiunea de „contract”
VII.2. Clasificarea contractelor
VII.3. Încheierea contractului
VII.4. Nulitatea contractului
VII.5. Interpretarea contractului
VII.6. Clauze abuzive
VII.7. Efectele contractului
VII.8. Reprezentarea
VII.9. Cesiunea contractului
VII.10. Încetarea contractului
VII.11. Răspunderea contractuală
a. să definească noțiunea de contract și să evidențieze opiniile exprimate în literatura de specialitate;
b. să identifice etapele încheierii unui contract și să precizeze importanța în derularea raportului
juridic de afaceri;
c. să analizeze efectele aplicării principiului libertății de voință contractuală;
Cuvinte cheie: contract, libertate de voință, negociere, ofertă, acceptarea ofertei.
2008.
 Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
 Codul civil.
76
VII.1. Noţiunea de contract
Potrivit art. 1166 Cod civil, contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
În literatura juridică, contractul a fost definit ca fiind „un acord de voinţă realizat între două sau
mai multe persoane pentru a crea un raport juridic – dând naştere unei obligaţii sau constituind un drept
real – a modifica sau stinge un raport juridic preexistent”24.
Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora în limitele impuse
de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.
Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe
tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.
VII.2. Clasificarea contractelor
a) După raportul dintre obligaţii:

Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii
în sarcina ambelor părţi.
b) După interesul material urmărit de părţi:
Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este cu titlu oneros.
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a
obţine în schimb vreun avantaj este cu titlu gratuit.
Contractele cu titlu oneros se împart în contracte comutative şi aleatorii, în funcţie de certitudinea
sau incertitudinea întinderii prestaţiilor la momentul încheierii contractului25.
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor
părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
Contractul este aleatoriu în condiţiile în care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel
puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert.
c) După forma cerută ad validitatem:
24
Claudia Roşu, Contractul de mandat în dreptul intern privat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.
25
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 25.
77
Contractul poate fi consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Convenţia este solemnă atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de
lege şi reală atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
d) După modul în care sunt exprimate voinţele contractante:
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori redactate de una
dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte
ca atare.
Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină
raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta.
Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor, precum
şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare.
e) După cum sunt sau nu expres reglementate de legea civilă şi calificate prin denumiri speciale,
contractele se împart în contracte numite şi contracte nenumite26.
VII.3. Încheierea contractului
Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Potrivit art. 1179 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.
1. Prin capacitatea de a încheia un contract se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile27.
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte.
Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice. Persoana fizică este omul,
privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile. Persoana juridică este orice formă de organi-
zare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile (art. 25 Cod
civil).
Astfel, „capacitatea civilă este în strânsă legătură cu calitatea de subiect de drept civil”, dar ele nu
se confundă, fiind noţiuni distincte28.
26
Claudia Roşu, op. cit., p. 5.
27
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 92.
28
A. Săvescu, „Câteva consideraţii privind legătura dintre noţiunile „subiect de drept civil” şi „capacitatea civilă”,
în Juridice, 10.03.2012, apud Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 32.
78
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră, respectiv la 18 ani.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale
minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea părinţilor
(tutorelui), iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă29.
Potrivit art. 41 Cod civil, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu
caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.
Dispoziţiile art. 43 alin. 1 Cod civil prevăd că nu au capacitate de exerciţiu minorul care nu a
împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc.
Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare.
2. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un contract.
VII.3.1. Formarea contractului

Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta.
Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar
dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior, ori încredinţează determinarea acestora
unei alte persoane.
Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare
pentru eşecul acestora.
Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile
nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.
Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile
angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări
asemănătoare.
Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă
parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă se încheie sau nu
contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea părţii în culpă.
29
Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 32.
79
VII.3.2. Valabilitatea consimţământului
Potrivit art. 1204 Cod civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în
cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ. Este anulabil contractul încheiat
de o persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o
punea în neputinţa de a-şi da seama de urmările faptei sale.
Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul
când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
VII.3.3. Viciile consimţământului

Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă sau
leziune.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al
voinţei de a încheia un contract.
A. Eroarea
Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea
acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esenţial pentru încheierea contractului.
În funcţie de consecinţele care intervin, există eroare esenţială şi eroare neesenţială.
Din art. 1207 alin. 2 Cod civil rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade
asupra:
 naturii sau obiectului contractului;
 identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
 identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat.
Eroarea esenţială, în oricare din formele sale, atrage nulitatea relativă a contractului.
Eroarea neesenţială (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin
importante la încheierea contractului, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă
ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabilitatea
acestuia.
Exemplu: eroarea asupra stării civile a cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii
cocontractantului, eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului.
80
În anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială. Spre exemplu, conform art. 1210 Cod
civil, simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, la cererea oricăreia
dintre părţi.
Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei, însă
poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică30.
B. Dolul
Potrivit art. 1214 alin. 1 Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a
aflat într-o eroare provocată de manopere frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis,
în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le
dezvăluie.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului chiar dacă
eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la
reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
C. Violenţa
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate,
induse fără drept de cealaltă parte sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură, încât partea ameninţată putea să creadă,
după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse
unui pericol grav şi iminent.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane
apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
Existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui
asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia
la momentul încheierii convenţiei.
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept, făcută cu scopul
de a obţine avantaje injuste.
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă
parte a profitat de această împrejurare.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violentă, nu atrage anularea contractului.
Violenţa atrage anularea contractului atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea
al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită
de către terţ.
30
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 102.
81
Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta.
D. Leziunea
Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii ce există în momentul încheierii
contractului31.
Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de
o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii, conform
art. 1221 alin. 1 Cod civil.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea
sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.
Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de
un an de la data încheierii contractului.
Conform art. 1225 Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. Este
ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele se pot încheia cu privire la bunuri viitoare.
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul
fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului său, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Aceasta trebuie să existe,
să fie licită şi morală. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, iar imorală când este
contrară bunelor moravuri.
Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme
legale imperative.
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
calificat şi poate produce alte efecte juridice.
31
Gabriel Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 149,
apud Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 41.
82
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Forma contractului
Prin forma contractului se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu
intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret 32.
Conform art. 1240 alin. 1 din Codul civil, voinţa de a contracta poate fi exprimată în mod expres,
fie verbal fie în scris. De asemenea, voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit
legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra
intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Forma contractului este guvernată de principiul consensualismului în acord cu dispoziţiile art.
1178 din Codul civil conform cărora contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă
legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Pentru clasificarea condiţiilor de formă ale contractului pot fi utilizate două criterii.
După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:
 forma cerută pentru valabilitatea contractului (numită şi ad validitatem), a cărei nerespectare
atrage nulitatea absolută. În acest sens, art. 1242 alin. 1 din Codul civil prevede în mod expres că este
lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere
pentru încheierea sa valabilă.
 forma cerută pentru probarea actului juridic (numită şi ad probationem), a cărei nerespectare
nu atrage nevalabilitatea contractului, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu alt mijloc de probă;
 forma cerută pentru opozabilitate fata de terti, a cărei nerespectare, de asemenea, nu atrage
nevalabilitatea contractului, sancţiunea constând în posibilitatea terţilor de a face abstracţie de contract.
După sursa lor, se poate distinge între:
 forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie legală;
 forma convenţională, care este impusă de părţi, iar nu de lege33.
În această privinţă însă, art. 1242 alin. 2 din Codul civil prevede că dacă părţile s-au învoit ca un
contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil, chiar
dacă forma nu a fost respectată.
În ceea ce priveşte contractele încheiate în formă scrisă, textul art. 1241 din Codul civil prevede
că înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic, având forţa
probantă prevăzută de lege.

32
33
Gabriel Boroi, Mona Maria Pivniceru, Fişe de drept civil. Partea generală. Persoane. Drepturi reale pricipale.
Obligaţii. Contracte. Succesiuni. Familie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016, pp. 76-79.
83
VII.4. Nulitatea contractului
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este
supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este
supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice ale nulităţii:
 este o sancţiune de drept civil;
 intervine numai atunci când sunt încălcate norme juridice care
reglementează condiţiile de validitate ale contractului (indiferent dacă sunt condiţii de
fond sau de formă);
 consta în lipsirea contractului de efectele ce contravin normelor juridice
edictate pentru încheierea valabilă a contractului, deci nu priveşte, întotdeauna, contractul
în întregul lui;
 are caracter subsidiar, intervenind doar dacă legea nu prevede o altă
sancţiune pentru încălcarea condiţiilor de valabilitate34.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin
acordul părţilor.
Prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenţie sau
clauză contrară este considerată nescrisă.
VII.4.1. Clasificarea nulităţilor contractului

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic
civil, se deosebesc nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Nulitatea absolută
Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui
interes general. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau
excepţie.
Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute
de lege.
Nulitatea relativă
34
84
Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes
particular este anulabil.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată. Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
După criteriul întinderii efectelor nulităţii, se face distincţie între nulitatea totală şi nulitatea
parţială.
Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime.
Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic
civil, celelalte fiind mentinute, întrucât nu contravin legii.
În funcţie de modul de consacrare legislatăvă, distingem între nulitatea expresă şi nulitatea
virtuală.
Prin nulitate expresă se înţelege acea nulitate care este prevăzută în mod expres într-o dispoziţie
legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute de Codul civil sau de alte
acte normative.
Nulitatea virtuală este reglementată de art. 1253 din Codul civil care prevede că “în afara
cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se desfiinţează şi atunci când sancţiunea
nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să
fie atins”35.
După tipul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulităţile sunt de
fond sau de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilităţii unei condiţii de
fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauza).
Nulitatea de formă este cea care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem36.
VII.4.2. Cauzele de nulitate

Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci
când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Contractul este anulabil (lovit de nulitate relativă) când au fost nesocotite dispoziţiile legale pri-
vitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în
alte cazuri prevăzute de lege. De exemplu, lipsa discernământului la momentul încheierii contractului
este sanctionată cu nulitatea relativa conform art. 1205 alin. 1 din Codul civil.
35
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod Civil - Comentariu pe
articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 1014.
36
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., pp. 201-203.
85
VII.4.3. Regimul juridic al nulităţii
Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă sub aspectul regimului juridic,
diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste două feluri de nulităţi.
Prin regim juridic al nulităţii se au în vedere regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau,
după caz, nulitatea relativă.
a) Nulitatea relativă – poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma
juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la
încheierea actului.
Această sancţiune este prescriptibilă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă pe cale de excepţie,
potrivit art. 1249 alin. 2 Cod civil.
Totodată, poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.
Având menirea de a ocroti anumite interese individuale, este firesc ca persoana interesată să poată
renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform
intereselor sale. Renunţarea la un asemenea act are ca efect acoperirea nulităţii relative şi se realizează
prin confirmare.
b) Nulitatea absolută – poate fi invocată de oricine are interes, de instanţă din oficiu, de
procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege.
Aceasta poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă;
În principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare37.
VII.4.4. Efectele nulităţii

Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.
Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza
lui.
În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau
prin echivalent, prestaţiile primite, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter
continuu.
Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise
atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa
acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispoziţiile legale aplicabile.
37
Ibidem, p. 222.
86
VII.5. Interpretarea contractului
Contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor.
La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior
încheierii contractului.
Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai
bine naturii şi obiectului contractului.
Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de
împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general
clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea
produce niciunul.
Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de
generali ar fi termenii folosiţi.
Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un
caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
VII.6. Clauze abuzive
A. Cadru juridic
La nivel european, a fost adoptată Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Europei privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, modificată prin Directiva 2011/83/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a
Directivei 93/13/CEE, a Directivei 1999/44/CE şi de abrogare a Directivei 85/577/CEE şi a Directivei
97/7/CE.
Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii
a fost transpusă în dreptul românesc prin Legea nr. 193 din 06.11.2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 543
din 03.08.2012, consolidată la data de 13.06.2014.
Directiva comportă patru caracteristici esenţiale.
87
1. În primul rând, este vorba de o directivă care priveşte toate contractele de consum, în general.
Ea nu se referă în mod special la o anumită categorie de contracte de consum sau la vreun domeniu
anume.
2. În al doilea rând, este vorba de o directivă specifică pentru sfera consumului întrucât nu
priveşte decât raporturile contractuale dintre profesionişti, de o parte, şi consumatori, de cealaltă parte. Ea
diferă, deci, de legile naţionale asupra condiţiilor generale ale contractelor, care, în principiu, se aplică în
toate raporturile contractuale. Prin urmare, pentru a putea invoca dispoziţiile directivei care o avantajează,
persoana respectivă trebuie să aibă calitatea de consumator, în sensul pe care îl defineşte însăşi directiva.
3. În al treilea rând, directiva nu se referă decât la clauzele abuzive propriu-zise. Ea conţine
dispoziţii cu privire la prezentarea şi interpretarea clauzelor contractelor de consum: acestea trebuie să fie
redactate ,,în mod clar şi inteligibil” şi, în caz de îndoială asupra sensului unei clauze, prevalează „inter-
pretarea mai favorabilă consumatorului” (principiul interpretării în favoarea consumatorului, în caz de
dubiu).
4. Este o directivă minimală deoarece lasă statelor libertatea de a adopta, în legislaţiile lor
naţionale, dispoziţii mai favorabile consumatorului, pentru a asigura acestuia un nivel maxim de protecţie.
Prin urmare, un stat membru poate menţine sau introduce măsuri mai stricte de protecţie a consumatorului
decât cele ale Uniunii atâta timp cât acestea sunt compatibile cu Tratatele şi Comisia este notificată în
acest sens.
B. Domeniul de aplicare
Noţiunea de consumator
Noţiunea de consumator prezintă o importanţă deosebită în delimitarea domeniului de aplicare a
Directivei pentru că, prin aceasta, se urmăreşte protejarea anumitor categorii de contractanţi împotriva
clauzelor abuzive.
Putem afirma că noţiunea de consumator este susceptibilă de două semnificaţii. Într-un sens
restrâns, prin consumator se înţelege persoana fizică ce încheie un contract de achiziţie de bunuri sau
furnizare de servicii în interes personal sau familial. În accepţiunea extinsă, sunt vizaţi şi profesioniştii
care, prin contractele încheiate, urmăresc satisfacerea unor interese profesionale.
Noţiunea de comerciant/profesionist
Spre deosebire de noţiunea de consumator, cea de comerciant nu a ridicat atâtea probleme,
stabilindu-se, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în dreptul naţional, că prin comerciant se înţelege
orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau
privată.
Unele diferenţe pot fi constatate cu privire la terminologia folosită: fie sunt utilizaţi termenii de
„vânzător” şi „furnizor”, fie de „comerciant” sau „profesionist”.
88
Noţiunea de clauză abuzivă
Noţiunea de clauză abuzivă este definită în art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Prin clauză abuzivă se
înţelege orice clauză contractuală care nu s-a negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-
credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din
contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 (republicată şi consolidată la data de
13.06.2014), sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care, prin ele
însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Se disting două condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată
abuzivă:
1. să nu fie negociată individual;
2. să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul
consumatorului.
Potrivit art. 3 alin. 3 din Directiva 93/13/CEE, Anexa I conţine o listă orientativă şi neexhaustivă
a clauzelor care pot fi considerate abuzive.
VII.7. Efectele contractului
VII.7.1. Efectele între părţi

Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică
sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege, aspect care conturează
principiul forţei obligatorii a contractului.
Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie
datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.
Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei
schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi condiţiile pe care le stabileşte.
89
VII.7.2. Efectele faţă de terţi
Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel. Contractul este
opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot
prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui.
La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor
săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu
rezultă contrariul.
Semnificaţia principiului relativităţii efectelor, instituit de art. 1270 alin. 1 Cod civil, este aceea că
puterea obligatorie şi efectele contractului privesc numai părţile contractante. Astfel, contractul nu
poate să profite şi nici să lezeze interesele altor persoane38.
Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului se referă la situaţiile în care
contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au participat nici direct, nici prin
reprezentare la încheierea contractului şi nici nu au calitatea de succesori ai părţilor.
Aceste excepţii sunt:
a) Promisiunea faptei altuia – este un contract prin care persoana (debitorul) se obligă să
determine o terţă persoană să-şi asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract39.
Potrivit art. 1283 Cod civil, cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice
un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat
şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului fără a se
produce vreun prejudiciu creditorului.
Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din
contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
b) Stipulaţia pentru altul – este un contract care conferă un drept unei persoane ce nu este nici
parte şi nici reprezentant40.
Potrivit art. 1284 Cod civil, oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin
efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei.
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil la data încheierii stipulaţiei şi să
existe în momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia. În caz contrar, stipulaţia profită
stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
38
39
Ibidem.
40
Ibidem.
90
Stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la
promitent. Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau promitentului.
Potrivit art. 1281 Cod civil, contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor
şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul
de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Ca excepţie, terţii nu sunt obligaţi să ia în considerare unele situaţii juridice create prin contract,
cum ar fi simulaţia.
Simulaţia – este operaţiunea juridică prin care, printr-un act juridic public, aparent, denumit şi
simulat, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar
adevărat41.
Contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia
părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.
Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile
de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor universali, cu titlu universal
sau cu titlu particular, şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă
drepturile.
VII.8. Reprezentarea
Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre
judecătorească, după caz.
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentantului produce
efecte direct între reprezentant şi cealaltă parte.
VII.9. Cesiunea contractului
Potrivit art. 1315 Cod civil, o parte poate să îşi substituie un terţ în raporturile născute dintr-un
contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.
41
Gabriel Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p. 217.
91
Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma
cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
Potrivit textului de lege, pentru încheierea valabilă a cesiunii contractului se cere acordul părţii
cedate (condiţie de valabilitate). Astfel, în raporturile de cesiune a contractului se disting trei subiecte:
cedatul, cedentul şi cesionarul.
Cesiunea contractului poate fi totală sau parţială. Obiectul cesiunii îl formează întotdeauna
drepturile împreună cu obligaţiile contractuale ale cedentului42.
VII.10. Încetarea contractului
În conformitate cu dispoziţiile art. 1321 Cod civil, contractul încetează, în condiţiile legii, prin
executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau,
după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze
prevăzute de lege.
La încetarea contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate. Ele pot fi însă ţinute la
repararea prejudiciilor cauzate şi, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestaţiilor
primite în urma încheierii contractului.
VII.11. Răspunderea contractuală
I.11.1. Noţiune şi reglementare

Răspunderea civilă contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara prejudiciul
cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor
născute dintr-un contract valabil încheiat43.
Articolul 1.350 Cod civil stabileşte reglementarea cadru în materia răspunderii contractuale,
prevăzând că: Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără
justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte
părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în
favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Normele juridice referitoare la răspunderea contractuală sunt de două feluri:
 norme aplicabile în general răspunderii contractuale;
42
43
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
240.
92
 norme specifice fiecărui contract (vânzare, locaţiune, schimb, mandat, donaţie etc.)
Aşadar, pentru a fi în prezenţa răspunderii civile contractuale este necesar ca între debitor şi
creditor să existe un contract valabil încheiat. Ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu unei persoane în
lipsa sau în afara unei legături contractuale, se va angaja răspunderea civilă delictuală, ca răspundere de
drept comun44.
VII.11.2. Condiţiile răspunderii contractuale

Pentru declanşarea răspunderii contractuale a debitorului este necesar să fie îndeplinite condiţiile
generale ale răspunderii civile delictuale cu elemente specifice:
 fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor prin
contractul valabil încheiat cu creditorul;
 existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciu;
 vinovăţia debitorului45.
Fapta ilicită
Fapta ilicită săvârşită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părţi prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale.
Condiţia existenţei faptei ilicite este reglementată de dispoziţiile art. 1.516 Cod civil, care prevăd
că: Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci când, fără
justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi
fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la
executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea
contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este
cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Astfel, „neexecutarea obligaţiilor contractuale” are două sensuri:
 în sens larg, constă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a acelor
obligaţii;
 în sens restrâns, constă numai în neexecutarea totală sau parţială a acelor obligaţii46.
Neexecutarea obligaţiilor. În cazul neexecutării totale a obligaţiei, angajarea răspunderii
contractuale a debitorului intervine atunci când creditorul nu cere sau nu poate obţine executarea silită a
obligaţiilor. Debitorul va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin conduita sa ilicită.
44
I. Adam, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pp. 955-956.
45
I. Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 318.
46
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 241.
93
În cazul neexecutării parţiale, se face distincţie în funcţie de obiectul obligaţiei, după cum
prestaţia este indivizibilă ori este divizibilă.
Dacă prestaţia este indivizibilă, executarea parţială a obligaţiei are valoarea unei neexecutări
totale; când însă obiectul obligaţiei este divizibil, instanta va aprecia în ce măsură obligaţia a fost
executată, diminuând proporţional daunele-interese pe care debitorul trebuie să le plătească creditorului47.
Executarea necorespunzătoare constă în executarea prestaţiei cu nerespectarea condiţiilor de
calitate stabilite prin clauzele contractuale. Această problemă nu se pune în cazul obligaţiilor ce constau
în plata unor sume de bani. Numai obligaţiile de altă natură sunt susceptibile de executare
necorespunzătoare.
Executarea cu întârziere presupune faptul că debitorul a executat în natură prestaţiile sale după
împlinirea termenului stabilit în contract, cauzând astfel creditorului un prejudiciu.
Prejudiciul
Conform art. 1530 Cod civil, creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără
justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.
Astfel, prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială, nepatrimonială
(morală) sau corporală, provocate de către debitor prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract.
Clasificarea prejudiciilor contractuale
În funcţie de natura acestuia, prejudiciul poate fi de trei feluri:
1. prejudiciul patrimonial sau material, care constă în diminuarea patrimoniului creditorului cu o
anumită valoare economică. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea clientelei, pierderea unui profit
etc.
2. prejudiciul nepatrimonial sau moral, care reprezintă suferinţele fizice sau psihice care sunt
cauzate creditorului prin fapta contractuală ilicită.
3. prejudiciul corporal, care constă în atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale ale unei
persoane. Acest tip de prejudiciu are, de cele mai multe ori, două componente:
 una patrimonială (cum ar fi pierderea capacităţii de muncă şi diminuarea câştigurilor obţinute)
 una morală, constând în dureri fizice şi psihice48. Însă prejudiciul care antrenează răspunderea
contractuală nu trebuie confundat cu obligaţia neexecutată, care ar putea fi executată silit sau prin
47
Monna-Lisa Belu Magdo, Răspunderea civilă contractuală în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p.
145-146.
48
I. Adam, op. cit., pp. 964-966.
94
echivalent. Astfel, creditorul va putea obţine atât executarea silită a obligaţiei, cât şi acoperirea
prejudiciului prin plata de daune interese, în mod cumulativ49.
Condiţiile prejudiciului
Pentru a putea fi reparat, este necesar ca prejudiciul să îndeplinească anumite condiţii:
 să fie cert;
 previzibil;
 imputabil debitorului.
Prejudiciul este cert atunci când existenţa sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui. Sunt
certe prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare care este sigur că se vor produce. Prejudiciile actuale sunt
cele care s-au produs în totalitate până la data când se cere repararea lor. Prejudiciile viitoare şi certe sunt
prejudiciile care nu s-au produs, dar este sigur că se vor produce şi pot fi evaluate în prezent.
În schimb, prejudiciile viitoare şi eventuale nu sunt certe, deoarece producerea lor nu este sigură.
Ele vor deveni certe numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce50.
Caracterul previzibil al prejudiciului este o altă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii
contractuale.
În acest sens, art. 1.533 Cod civil prevede că: debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe
care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii
contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a
acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Sunt previzibile acele prejudicii care au fost prevăzute sau puteau fi prevăzute la încheierea
contractului. Aceasta presupune faptul că debitorul a prevăzut sau putea prevedea că ele se vor produce în
cazul în care nu va executa obligaţiile sale contractuale.
Raportul de cauzalitate
Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este necesară existenţa raportului de cauzalitate
între neexecutarea obligaţiilor contractuale şi prejudiciul suferit de creditor.
Această condiţie rezultă expres din prevederile art. 1533 teza finală Cod civil, care dispune că
daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
În materia răspunderii civile contractuale, raportul de cauzalitate nu trebuie să fie dovedit de către
creditor, deoarece legea prezumă relativ existenţa acestuia; fiind o prezumţie relativă, debitorul va putea
49
Monna-Lisa Belu Magdo, op. cit., p. 196.
50
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, op. cit., p. 242.
95
să facă dovada contrară, adică va putea să dovedească faptul că între prejudiciu şi neexecutarea,
executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei nu există un raport cauză-efect51.
Astfel, se va exclude legătura de cauzalitate dintre fapta debitorului şi prejudiciu, ceea ce îl
exonerează de răspundere.
De asemenea, debitorul nu poate fi obligat la plata de daune-intererse atunci când neexecutarea se
datorează forţei majore sau unui caz fortuit, fapta creditorului şi fapta unei terţe persoane fiind asimilate.
Vinovăţia debitorului
Ca regulă, în materia răspunderii civile contractuale, debitorul va răspunde indiferent de gradul
de vinovăţie cu care acţionează.
Această regulă rezultă din dispoziţiile art. 1.547 Cod civil, care prevăd că „debitorul este ţinut să
repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă”, şi din dispoziţiile art. 1548, care stabilesc că, prin
simplul fapt al neexecutării, culpa debitorului se prezumă.
Spre deosebire de alte forme ale răspunderii juridice, culpa şi intenţia produc, în privinţa răspunderii
contractuale, aceleaşi efecte juridice: existenţa vinovăţiei debitorului contractual şi obligaţia reparării integrale
a prejudiciului52.
VII.11.3. Daunele interese

Conform art. 1516 Cod civil, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei”. În caz contrar, creditorul are dreptul la daune-interese pentru prejudiciul pe care debitorul i l-a
cauzat ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau executării cu întârziere.
Clasificarea daunelor-interese
Daunele interese sunt de două feluri:
 daune-interese compensatorii;
 daune-interese moratorii.
Daunele interese compensatorii reprezintă echivalentul în bani datorat de debitor pentru
neexecutarea obligaţiilor. Această categorie de despăgubiri se acordă atunci când executarea în natură a
obligaţiei nu mai este posibilă. În cazul obligaţiilor ce au ca obiect o sumă de bani, având în vedere că
executarea în natură a acestora este posibilă, nu pot fi percepute daune-interese compensatorii53.
Conform art. 1531 alin. 2 şi art. 1533 Cod civil, daunele interese compensatorii conţin două
elemente:
 pierderea efectivă suferită de creditor, care constă într-o micşorare patrimonială;
51
I. Urs, P. Ispas, op. cit., p. 327.
52
Ibidem.
53
I. Adam, op. cit., p. 1027.
96
 beneficiul nerealizat, care constă în sporul patrimonial pe care creditorul l-ar fi realizat dacă
debitorul şi-ar fi executat obligaţia.
Art. 1533 Cod civil statuează că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a
prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului.
De asemenea, daunele interese compensatorii, având rolul de acoperire integrală a prejudiciului
produs creditorului, nu se pot cumula niciodată cu executarea în natură a prestaţiilor asumate prin
contract.
Daunele interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul prejudiciului
provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de către debitor, fără a
fi necesar a se face dovada vreunui prejudiciu de către creditor. Astfel, daunele interese moratorii se
datorează independent de producerea unui prejudiciu, considerându-se că însăşi întârzierea în executare
constituie un prejudiciu.
Această categorie de daune-interese acoperă doar prejudiciul produs creditorului prin simpla
întârziere în executare, astfel încât acestea se vor putea cumula cu executarea în natură sau chiar cu
daunele interese compensatorii dacă executarea în natură nu mai este posibilă54.
VII.11.4. Convenţii de modificare a răspunderii contractuale

Conform art. 1355 Cod civil, există trei categorii de clauze de modificare a răspunderii
contractuale:
1. Clauzele de exonerare de răspundere în anumite cazuri determinate. Potrivit art. 1355 alin. 1
Cod civil, nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.
În schimb, în acord cu prevederile art. 1355 alin. 2 Cod civil, sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.
Astfel de clauze sunt valabile exclusiv pentru daune produse bunurilor victimei, fiind excluse
clauzele de exonerare pentru prejudicii cauzate direct persoanei, deoarece viaţa, sănătatea, integritatea
fizică şi psihică a persoanei sunt intangibile.
2. Clauzele de plafonare sau limitare a răspunderii sunt acele clauze contractuale prin care
părţile stabilesc o limită maximă a despăgubirilor la plata cărora poate fi obligat debitorul pentru
neexecutarea obligaţiilor, chiar dacă prejudiciul suferit de creditor depăşeşte această limită.
Pentru a fi valabilă o astfel de clauză, plafonul stabilit trebuie să nu fie prea redus, încât să
constituie, în realitate, o clauză de exonerare totală55.
54
Monna-Lisa Belu Magdo, op. cit., pp. 222-223.
55
L. Pop, I. Popa, S. Vidu, op. cit., pp. 311-312.
97
3. Clauzele de agravare a răspunderii sunt cele prin care debitorul poate să îşi asume
răspunderea chiar şi atunci când neexecutarea obligaţiilor sale se datorează cazului fortuit sau forţei
majore.
De asemenea, sunt clauze de agravare a răspunderii şi acelea prin care debitorul îşi asumă
anumite obligaţii suplimentare.
Nu sunt însă valabile clauzele de agravare a răspunderii prin care unele obligaţii de mijloace se
transformă în obligaţii de rezultat. De exemplu, obligaţia unui medic de a garanta vindecarea pacientului
care suferă de o boală incurabilă. Astfel de clauze sunt contrare moralei profesionale şi ordinii publice,
astfel încât trebuie considerate nule56.
Metode procesual civile de atragere a răspunderii contractuale
Acţiunea civilă este mijlocul practic pus la îndemână de lege titularului unui drept subiectiv pentru
realizarea acestui drept.
Acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie
recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de
o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare57.
Astfel, în măsura în care o parte a unui contract nu reuşeşte soluţionarea pe cale amiabilă a
diferendului contractual, aceasta va fi nevoită să sesiseze instanţa civilă prin introducerea unei cereri de
chemare în judecată.
Cererea de chemare în judecată şi conţinutul acesteia sunt reglementate în art. 194-204 Cod de
procedură civilă.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei de judecată, în cazul unui contract, pot fi
formulate cereri privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, ce urmează a fi
introduse la instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei58.
Urmare a cererii de chemare în judecată, instanţa civilă, după administrarea probelor propuse de
către părţi, urmează să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.
Aşadar, hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie prin care instanţa, realizând o
adevărată activitate de judecată, rezolvă un litigiu, rostind dreptul, prin care stabileşte măsuri pentru
recunoaşterea, ocrotirea sau valorificarea dreptului, având posibilitatea să dispună inclusiv atragerea
răspunderii contractuale a părţii aflate în culpă59.
56
I. Adam, op. cit., p. 1084.
57
Claudia Roşu, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 31.
58
Ibidem, p. 114.
59
Ibidem, p. 315.
98
În măsura în care oricare dintre părţile procesului civil este nemulţumită de soluţia dată de prima
instanţă, are la îndemână calea de atac a apelului, prin intermediul căreia se învesteşte instanţa superioară
cu controlul hotărârii primei instanţe.
Astfel, apelul este caracterizat ca fiind o cale de atac comună, ordinară, de reformare, devolutivă şi
suspensivă de executare60.
Instanţa de apel poate pronunţa următoarele soluţii:
 păstrarea hotărârii atacate. Prin această soluţie, instanţa va respinge apelul ca neîntemeiat, în
urma aprecierii materialului probator şi considerării hotărârii atacate ca legală şi temeinică;
 admiterea apelului. În acest caz, dacă constată toate criticile din apel întemeiate, instanţa va
schimba în totalitate hotărârea atacată. Dacă, dimpotrivă, reţine ca pertinente doar unele dintre critici, va
schimba în parte hotărârea apelată61.
Teme și întrebări de autocontrol:

1) Ce este contractul?
2) Cum se încheie un contract?
3) Ce presupune capacitatea de a contracta?
4) Care sunt viciile de consimțământ?
5) Cum poate fi definită nulitatea contractului?
6) Cum pot fi interpretate contractele?
60
Idem, Drept procesual civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 16.
61
Ibidem, p. 43.
99
UNITATEA DE STUDIU VIII. CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

VIII.1 Contractul de vânzare
VIII.2 Contractul de mandat
VIII.3 Contractul de franciză
VIII.4 Contractul de transport
VIII. 5 Contractul de leasing
a. să caracterizeze contractul de vânzare din perspectivă noțională, a caracterelor sale juridice, a
părților implicate și efectelor pe care le generează;
b. să evidențieze particularitățile contractului de mandat comercial;
c. să analizeze caracterele juridice ale contractului de comision;
d. să explice asemănarea dintre contractul de mandat și cel de comision;
e. să determine diferențele dintre operațiunile de leasing și contractul de leasing;
f. să analizeze trăsăturile juridice ale contractului de leasing.
Cuvinte cheie: vânzare, comision, consignație, leasing, operațiune de leasing.
Angheni, S., Volonciu, M., Stoica, C., Drept comercial, ediția a IVa, Editura CH Beck, București, 2008.
Boroi, G., Stănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu,
București, 2012.
Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
Nemeș, Vasile, Drept comercial, Editura Hamangiu, București, 2012.
Turcu, Ioan, Tratat teoretic și practic de drept comercial, Editura CH Beck, București, 2008.
Codul Civil.
100
Densitatea şi complexitatea operaţiilor pe care le implică afacerile şi căutarea permanentă de noi
forme şi tehnici juridice mai eficiente se traduc printr-o diversitate de tipuri de contracte.
Cu privire la tipurile de contracte utilizate în practica de afaceri se disting:
a. Contractul de vânzare este principalul instrument utilizat în practica comercială internă şi
internaţională;
b. Contractele de intermediere (intermediere, mandat, comision, expediţie);
c. Contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusivă, contractul de franchising);
d. Contractele de transfer de tehnologie (contractul de licenţă, contractul de know-how,
contractul de consulting-engineering);
e. Contractele de finanţare a operaţiilor comerciale sunt şi ele operaţiuni importante în
desfăşurarea activităţilor comerciale (contractul de leasing, contractul de factoring).
Sfera contractelor de interes pentru practicienii comerţului este foarte amplă şi în continuă extindere.
O abordare exhaustivă a acestui subiect poate fi făcută doar în contextul unei discipline de contracte
comerciale speciale, completată eventual cu elemente din sfera contractelor internaţionale. Vom
realiza doar o prezentare foarte succintă a unor contracte, rezumându-ne la a explicita natura juridică
specifică a fiecărui contract şi câteva dintre particularităţi care le caracterizează.
VIII. 1. Contractul de vânzare
VIII.1.1. Noţiune
Potrivit art. 1650 Cod civil, vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după
caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care
cumpărătorul se obligă să îl plătească.
Societățile comerciale pot încheia contracte de vânzare-cumpărare pentru achiziția de bunuri
folosite în exercitarea normală a activității acestora (de exemplu, achiziționarea de articole de birotică și
papetărie de către o societate al cărui obiect de activitate constă în furnizarea de servicii IT).
Cele mai des încheiate contracte de vânzare-cumpărare de către societățile comerciale sunt cele
încheiate în scopul revânzării bunurilor.
Atunci când contractul de vânzare-cumpărare este încheiat în scopul revânzării, societatea plăteste
taxa pe valoarea adăugată, taxă ce va fi dedusă în momentul revânzării.
Poate fi transmis prin vânzare şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept,
real sau de creanţă62.
62
C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10.
101
Din definiţia legală rezultă că este vorba despre două ipoteze:
Prima ipoteză se referă la faptul că vânzătorul transferă proprietatea unui bun cumpărătorului. În
atare condiţii, transferul operează în momentul încheierii contractului. În acest sens, art. 1674 Cod civil
prevede că proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar
dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
A doua ipoteză vizează situaţia când vânzătorul „se obligă să transmită” cumpărătorului
proprietatea unui bun, obligaţie care se va îndeplini ulterior încheierii contractului. În acest caz,
transmiterea proprietăţii este o obligaţie a vânzătorului. De exemplu, în cazul vânzării bunului altuia,
vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar către cumpărător,
potrivit art. 1683 Cod civil63.
VIII.1.2. Caracterele juridice ale vânzării

Contractul de vânzare-cumpărare se particularizează prin următoarele caractere juridice:
1. Vânzarea are caracter consensual – se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Prin excepţie, în cazurile special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract solemn 64.
Astfel, potrivit art. 885 şi art. 888 Cod civil, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea
funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe
baza actului autentic notarial.
2. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral) – deoarece prin încheierea sa dă naştere
la obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să
garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
3. Vânzarea este un contract cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc anumite interese
patrimoniale, adică primirea unui echivalent material în schimbul prestaţiei la care se obligă.
Astfel, vânzătorul urmăreşte să primească preţul ca un contraechivalent al prestaţiei sale, iar
cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat în schimbul preţului.
4. Vânzarea este un contract comutativ – deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce
sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un
eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi con-
tractante.
Ca excepţie, se admite, de exemplu, că vânzarea de drepturi litigioase are caracter aleatoriu65.
63
Ilie Urs, Drept civil. Contracte speciale, Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 7.
64
L. Pop, L. Harosa, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 155.
65
102
5. Vânzarea este translativă de proprietate – prin efectul realizării acordului de voinţă şi
independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului,
dar operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, chiar dacă bunul nu a fost
predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate operează numai dacă sunt întrunite următoarele
condiţii:
 vânzătorul este proprietarul lucrului vândut;
 obiectul contractului este un bun determinat individual;
 lucrul vândut există;
 părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii, printr-o clauză specială, pentru un moment
ulterior încheierii contractului.
VIII.1.3. Condiţii de validitate specifice
Pentru validitatea contractului de vânzare, se impune respectarea aceloraşi condiţii generale de
validitate pe care Codul civil le prevede în art. 1179 pentru orice convenţie: consimţământul valabil al
părţii care se obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat, o cauză licită.
Potrivit art. 1180 Cod civil, poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de
lege, iar art. 1652 Cod civil dispune că pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege.
Ca excepţie, sunt incapabili de a vinde, în general, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi
interzişii judecătoreşti.
Având în vedere că vânzarea este act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător,
părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină la momentul încheierii contractului. Vânzarea
este act de dispoziţie numai raportat la obiectul prestaţiei părţilor, respectiv preţul şi lucrul vândut66.
În consecinţă, potrivit art. 41 alin. 2 Cod civil, minorii între 14 şi 18 ani vor putea încheia vânzări
personal, dar numai cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în toate cazurile prevăzute de
lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este
nulitatea relativă a contractului.
Persoanele juridice, care sunt supuse înregistrării, au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de
la data înregistrării lor. Ele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele de
administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin.1 Cod civil).
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice la contractare este
nulitatea absolută.
66
Ibidem, p. 99.
103
VIII.1.3.1. Incapacităţi speciale de a cumpăra
Potrivit art. 1653 Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
Fac excepţie de la această regulă:
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la
comoştenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca
dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu
care exista dreptul litigios.
Dreptul este litigios dacă exista un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau
întinderea sa.
De asemenea, potrivit art. 1654 Cod civil, sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le
reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte
asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca
obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei
prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.
VIII.1.3.2. Incapacităţi de a vinde

Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, funcţionarii publici,
judecătorii sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane nu pot nici să
vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori
exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează67.
67
Ibidem, p. 102.
104
Articolul din Codul civil anterior care interzicea vânzarea între soţi nu a fost menţinut, ceea ce
înseamnă că respectiva prohibiţie a fost ridicată68.
VIII.1.3.3. Obiectul vânzării

Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege, prin
convenţie sau testament.
Fiind convenţie sinalagmatică, obiectul este dublu: pe de o parte, prestaţia vânzătorului în privinţa
lucrului, iar pe de altă parte, prestaţia cumpărătorului în ceea ce priveşte preţul69.
1. Lucrul vândut
a) Lucrul vândut să existe sau să poată exista în viitor.
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar care a pierit total în momentul încheierii
contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce
implică şi lipsa cauzei angajamentului cumpărătorului70.
Potrivit art. 1659 Cod civil, dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea
acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.
Contractele se pot încheia şi asupra unor bunuri viitoare. În acest caz, cumpărătorul dobândeşte
proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
Alin. 5 al art. 1658 Cod civil stabileşte că bunul este considerat realizat la data la care devine apt
de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul.
În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului,
cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute.
Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect71.
Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să
plătească, conform alin. 2 al art. 1658 Cod civil, daune-interese.
Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea între a cere:
 fie desfiinţarea vânzării;
 fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului.
Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului, el rămâne obligat la plata
preţului.
68
Dumitru Marcel Gavriș, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
10.
69
C. Toader, op. cit., p. 42.
70
71
Sandra Grădinaru, Dreptul contractelor, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2018, p. 46.
105
b) Lucrul să fie în circuitul civil
Potrivit art. 1229 Cod civil, numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei
prestaţii contractuale.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt cele care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice,
indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în
condiţii restrictive72.
Sunt inalienabile bunurile de interes naţional sau local, care fac parte din domeniul public al
statului, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale.
c) Lucrul să fie determinat sau determinabil
Bunurile sunt determinate prin individualitatea lor. Bunurile certe se determină prin prezentarea
caracterelor individuale, indicându-se natura lor, poziţia sau alte elemente de identificare. În cazul
bunurilor determinate generic, cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii,
valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului.
d) Lucrul să fie licit şi moral
Când obiectul contractului este ilicit sau imoral, sancţiunea care intervine este nulitatea
absolută.
e) Lucrul să fie proprietatea vânzătorului
Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie titularul dreptului ce se
înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face obiectul contractului73.
Potrivit art. 17 alin. 1 din Cod civil, nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi
decât are el însuşi.
Cu toate acestea, Codul civil reglementează ipoteza vânzării lucrului altuia în cadrul art. 1683
Cod civil.
Astfel, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat acesta se afla în
proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului
de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a
bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care
procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.
72
Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 102.
73
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 54.
106
Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de
vânzare de către proprietar.
În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător,
acesta din urmă poate cere:
 rezoluţiunea contractului;
 restituirea preţului;
 dacă este cazul, şi daune interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea
proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune interese, la
alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea
contractului, în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului
bun.
Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea
în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome
sau voluptuare.
2. Preţul, obiect al cumpărătorului – reprezintă echivalentul datorat de cumpărător în
schimbul lucrului transmis de vânzător.
În lipsa unui preţ, vânzarea este lovită de nulitate absolută, deoarece obligaţia cumpărătorului nu
are obiect, iar obligaţia vânzătorului este lipsită de cauză74.
Ca element esenţial de validitate a vânzării, preţul trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) Să fie stabilit în bani – este de esenţa vânzării75.
Dacă înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau
în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat drept vânzare.
b) Să fie determinat sau determinabil
Potrivit art. 1661 Cod civil, vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este
valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu
mai târziu de data plăţii.
În acest sens, art. 1662 alin. 1 Cod civil prevede că preţul poate fi determinat şi de către una sau
mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.
Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în
lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele
74
75
Fr. Deak, op. cit., p. 61.
107
judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin
încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului (art. 1662 alin. 2 Cod civil).
Însă, conform art. 1662 alin. 3 Cod civil, dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la
încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de
determinare a preţului.
Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că
părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.
c) Preţul să fie real şi serios
Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit. De asemenea,
dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat
faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
Dacă preţul este real şi serios, contractul de vânzare este, în principiu, valabil, chiar dacă preţul
este mult inferior sau superior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părţile sunt libere să determine
preţul sub valoarea lucrului, echivalenţa fiind relativă, întrucât este raportată atât la valoarea lucrului, cât
şi la subiectivismul părţilor76.
VIII.1.3.4. Cauza contractului de vânzare

Potrivit regulilor generale aplicabile contractelor, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
imorală sau nelicită nu poate avea niciun efect77.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să existe, să fie licită şi morală, în conformitate
cu art. 1236 Cod civil.
Potrivit art. 1238 alin. 2 Cod civil, cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a
contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări,
trebuia s-o cunoască.
VIII.1.4. Efectele contractului de vânzare
Obligaţiile vânzătorului
Dispoziţiile art. 1672 din Cod civil reglementează principalele obligaţii ale vânzătorului:
1. Să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut.
76
77
108
Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au
aparţinut vânzătorului.
Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul
nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Potrivit art. 1676 Cod civil, în materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la
vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară.
Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului
este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după
îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului.
2. Să predea bunul – se face prin punerea acestuia la dispozitia cumpărătorului, liber de orice
bunuri ale vânzătorului.
Predarea bunului mobil se face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment.
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă
nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.
Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
Cumpărătorul are obligaţia ca, imediat după preluare, să verifice starea bunului potrivit uzanţelor.
Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii
proprietăţii.
În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit.
Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului
nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să
aibă loc la expirarea acelui termen.
Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a
devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda
executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul
la termenul stabilit.
3. Să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.
Termenul de garanţie este definit ca fiind obligaţia în virtutea căreia o persoană sau o instituţie
răspunde de ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea unei obligaţii; ceea ce serveşte drept
asigurare că o obligaţie luată va fi ţinută78.
78
Florin Moţiu, Contractele speciale - în Noul cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 201, apud Liviu
Stănciulescu, op. cit., p. 67.
109
Garanţia contra evicţiunii
Dispoziţiile art. 1695 Cod civil stipulează că vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe
cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului
vândut.
Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea
sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa
cumpărătorului până la acea dată.
De asemenea, garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile
vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
VIII.1.4.1. Limitele garanţiei

Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să
îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.
Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl
exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat
riscul producerii evicţiunii.
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde totuşi de
evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care,
cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este
considerată nescrisă.
VIII.1.4.2. Înlăturarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii

Potrivit art. 1704 Cod civil, atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului
evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei, prin:
 rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plăţii,
 prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente.
Dispoziţiile art. 1705 Cod civil stabilesc obligaţia cumpărătorului chemat în judecată de un terţ
care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut de a-l chema în cauză pe vânzător.
În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat,
pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge
cererea.
Garanţia contra viciilor bunului vândut
110
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului şi posesiunea utilă lucrului vândut79.
Vânzătorul garantează cumpărătorul, conform art. 1707 Cod civil, contra oricăror vicii ascunse
care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea
măsură întrebuinţarea sau valoarea, încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi
dat un preţ mai mic.
Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate,
de către un cumpărător prudent şi diligent.
Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
Vânzătorul nu datorează garanţie contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea
contractului.
1. Condiţiile garanţiei contra viciilor (art. 1707 Cod civil):
Viciul trebuie să fie ascuns – vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile aparente, cu privire
la care cumpărătorul a putut singur să se convingă.
Nu poate fi considerat ascuns nici viciul pe care vânzătorul dovedeşte că l-a adus la cunoştinţa
cumpărătorului în momentul încheierii contractului.
 Se impune ca viciul să fi existat în momentul încheierii contractului
Este îndeplinită condiţia anteriorităţii, deci se poate angaja răspunderea vânzătorului dacă
„germenele” viciului este anterior, chiar dacă efectul se manifestă după încheierea contractului.
De exemplu, dacă o haină de blană cumpărată în luna octombrie se destramă în luna ianuarie a
anului următor, în condiţii de ger, s-a angajat răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse80.
 Viciul trebuie să fie grav – nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a
atrage răspunderea pentru vicii, ci numai cele cu o anumită greutate. Gravitatea viciului fiind o situaţie de
fapt, rămâne să fie apreciată de instanţă, în conformitate cu prevederile art. 1710 alin. 2 Cod civil.
Potrivit art. 1708 Cod civil, dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze
contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.
Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care
vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.
2. Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii ascunse.
Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa
vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit cu împrejurările, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a
cere rezoluţiunea contractului.
79
80
111
Termenele de aducere la cunoştinţă încep să curgă de la data descoperirii lor. Când viciul apare
în mod gradual, termenele de aducere la cunoştinţa vânzătorului încep să curgă din ziua în care
cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului, conform art. 1709 alin. 3 Cod civil.
3. Efectele garanţiei
În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
Conform art. 1710 alin. 2 Cod civil, la cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea
viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o
altă măsură, dintre cele menţionate anterior, decât cea solicitată de cumpărător.
În situaţia în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe
lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710 Cod civil, vânzătorul este obligat la plata de daune-
interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
Dreptul la acţiune, se prescrie în termenul general de prescripţie de trei ani81.
Garanţia pentru buna funcţionare
Potrivit art. 1.716 Cod civil, în afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat
pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite
înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.
Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau
prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în
contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a
solicitat repararea bunului.
Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, el este
obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.
Cu toate acestea, garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs
din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Comportamentul
cumpărătorului se apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de
către vânzător.
În conformitate cu art. 1718 Cod civil, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie,
cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de
81
112
împlinirea termenului de garanţie. Dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de
garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen
rezonabil de la data expirării termenului de garanţie.
Aceste dispoziţii sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care vânzătorul a garantat că
bunul vândut va păstra un timp determinat anumite calităţi.
Obligaţiile cumpărătorului
Potrivit art. 1719 Cod civil, cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:
1. Să preia bunul vândut.
În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la
îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.
Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul
poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să
ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit
transformări.
2. Să plătească preţul vânzării.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1720 Cod civil, în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul
trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată
ce proprietatea este transmisă.
Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare,
plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului
din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă
bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata
preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.
Excepţie: Cumpărătorul nu poate suspenda plata preţului dacă a cunoscut pericolul evicţiunii în
momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz de
tulburare.
Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege, vânzătorul
beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
În cazul în care cumpărătorul nu îşi execută principala sa obligaţie de plată a preţului, în temeiul
art. 1724 Cod civil, vânzătorul are la dispoziţie trei mijloace juridice:
 să invoce excepţia de neexecutare care îi permite să refuze predarea lucrului vândut;
113
 să ceară executarea silită a obligaţiei de plată (care este totdeauna posibilă, întrucât are ca obiect
o sumă de bani);
Acţiunea în plata preţului are caracter personal şi se prescrie în termenul general de trei ani.
 să ceară rezoluţiunea potrivit regulilor generale, precum şi daune interese.
VIII.1.5. Varietăţi ale contractului de vânzare
După cum teoria contractului constituie dreptul comun pentru materia contractelor speciale, tot
aşa şi regulile specifice contractului de vânzare-cumpărare constituie dreptul comun pentru diferitele
feluri de vânzări, cunoscute în domeniu şi sub numele de varietăţi ale contractului de vânzare.
Vânzarea pe încercate
Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării,
bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei
bunului, potrivit naturii sale [art. 1681 alin. (1) Cod civil].
Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se consideră
îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de
zile de la predarea bunului [art. 1681 alin. (2) Cod civil].
În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie
încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate [art. 1681 alin. (3) Cod civil].
Rezultatul încercării nu este lăsat la libera apreciere a cumpărătorului, ci el trebuie să fie
urmarea constatării obiective a unor caracteristici bine determinate care îl fac impropriu destinaţiei
sale, total sau parţial82.
Vânzarea unei moşteniri
Conform art. 1747 alin. 1 Cod civil, prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire
deschisă sau o cotă din aceasta.
Întrucât cumpărătorul dobândeşte un patrimoniu (drepturi şi obligaţii împreună), el va fi ţinut să
plătească atât datoriile şi sarcinile moştenirii, cât şi cheltuielile făcute de vânzător cu preluarea
moştenirii83.
Vânzarea moştenirii trebuie încheiată în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute a
contractului [art. 1747 alin. (2) Cod civil].
Vânzarea cu opţiune de răscumpărare
82
83
Ibidem.
114
Vânzarea cu opţiune (pact, clauză) de răscumpărare este o varietate a vânzării prin care
„vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului, restituind
cumpărătorului preţul, cheltuielile şi uneori şi sporul de valoare” (art. 1758-1762 Cod civil).
Răscumpărarea bunului înstrăinat este însă numai o opţiune, o facultate dată vânzătorului, care o
poate exercita (caz în care vânzarea se desfiinţează cu efecte de la data încheierii contractului, iar
vânzătorul redobândeşte proprietatea lucrului înstrăinat) sau nu (caz în care vânzarea se consolidează, iar
cumpărătorul rămâne definitiv proprietarul lucrului)84.
Vânzarea în bloc a bunurilor
Conform art. 1679 Cod civil, dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ
unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă
bunurile nu au fost individualizate.
Regula prevăzută de lege are caracter de recomandare, părţile având posibilitatea să convină
altfel85.
Vânzarea după mostră sau model
Conform art. 1680 Cod civil, la vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la
momentul predării bunului.
Contractul de vânzare este valabil încheiat de la momentul acordului de voinţă, însă sub condiţia
ca bunul predat să fie conform mostrei sau modelului, cumpărătorul având posibilitatea să refuze
preluarea bunului neconform şi să nu plătească preţul86.
Vânzarea pe gustate
Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă
acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe. În cazul în care un
asemenea termen nu există, se aplică dispoziţiile art. 1681, alin. (2) Cod civil.
Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă în termenul prevăzut la alin.
(1), vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului. [art. 1681 alin. (2) Cod civil]
Potrivit textului art. 1682 Cod civil, contractul de vânzare pe gustate se consideră încheiat numai
după ce cumpărătorul a gustat bunurile şi le-a considerat corespunzătoare gustului său.
Codul civil prevede posibilitatea transmiterii acordului său într-un termen convenit ori statornicit
prin uzanţe. În cazul în care un asemenea termen nu există, se aplică dispoziţiile art. 1681 alin. (2) Cod
civil.
Vânzarea bunului altuia
84
Ibidem, p. 398.
85
Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, op. cit., p. 1354.
86
Ibidem.
115
Potrivit art. 1683 Cod civil, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să
asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.
Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată în condiţiile în care dobândeşte bunul sau
proprietarul ratifică vânzarea ori prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului
proprietatea asupra bunului.
Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare
de către proprietar.
În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător,
acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul,
daune-interese.
Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea
proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la
alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea
contractului, în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului
bun.
În aceste situaţii, întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art.
1702 şi 1703 Cod civil. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că
bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la
lucrările autonome sau voluptuare.
Potrivit art. 1683 alin. 1 Cod civil, vânzarea bunului altuia este întotdeauna valabilă, indiferent că
dobânditorul a cunoscut sau nu lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului. Acesta este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la proprietar la cumpărător.
VIII.1.6. Încetarea contractului de vânzare
În conformitate cu dispoziţiile art. 1321 Cod civil, contractul încetează, în condiţiile legii, prin
executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau,
după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze
prevăzute de lege.
1. Prima cauză de încetare din textul de lege este executarea contractului, care poate fi de
bunăvoie, potrivit art. 1469-1515 Cod civil, sau prin executare silită, în situaţia în care debitorul refuză
executarea contractului, în acord cu dispoziţiile art. 1516-1548 Cod civil.
116
2. Încetarea contractului prin acordul părţilor are la bază principiul simetriei, contractul încetând
prin aceeaşi metodă prin care a fost încheiat, conform art. 1166 Cod civil.
3. Contractele cu executare succesivă pot înceta prin denunţare unilaterală, conform art. 1276
alin. (2) Cod civil, chiar şi după ce executarea lor a început, cu respectarea unui termen rezonabil de
preaviz.
Denunţarea nu va produce efecte retroactive, nici cu privire la prestaţiile deja executate, nici cu
privire la prestaţiile în curs de executare la momentul denunţării unilaterale.
4. Rezoluţiunea reprezintă modalitatea de încetare a unui contract pentru neexecutarea
obligaţiilor contractuale provenite dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu (dintr-o dată). Prin
rezoluţiune, contractul va înceta cu efect retroactiv, iar părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. De
exemplu, un contract de vânzare în care cumpărătorul nu a achitat preţul la data stabilită în contract poate
înceta prin rezoluţiune87.
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului numai atunci când executarea sa este
divizibilă, potrivit art. 1549 alin. (2) Cod civil.
5. Rezilierea este modalitatea de încetare a contractelor cu executare succesivă. Rezilierea
produce efecte doar pentru viitor, fără a produce efecte retroactive. Obligaţiile executate până la
momentul rezilierii nu vor fi restituite. De exemplu, contractul de închiriere în care plata chiriei se face
lunar poate fi încetat prin reziliere88.
Rezilierea poate interveni pentru orice cauză, chiar dacă neexecutarea este nesemnificativă, dar
are caracter repetat, conform art. 1551 alin. (2) teza a II-a Cod civil.
6. Contractele afectate de modalităţi încetează prin împlinirea termenului fixat pentru executarea
obligaţiilor - art. 1411-1420 Cod civil sau prin îndeplinirea ori, după caz, neîndeplinirea condiţiei - art.
1399-1410 Cod civil.
7. Un alt caz de încetare a contractului este intervenţia unui eveniment de forţă majoră, caz
fortuit sau un alt eveniment asimilat acestuia, care face imposibilă executarea în continuare a
contractului, în conformitate cu art. 1634 Cod civil.
VIII. 2. Contractul de mandat
VIII.2.1. Noţiune
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, are obligaţia să încheie unul sau
mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
87
88
Vadim Barbu, Cum poate înceta un contract, 16.01.2012, disponibil online la www.avocatnet.ro.
117
În practică, mandatul are manifestări diverse, iar cele mai cunoscute dintre acestea sunt:
 actul cu sine însuşi – mandatul încheiat între mandatar ca reprezentant al mandantului şi
persoana sa, în nume propriu;
 dubla reprezentare – actul încheiat între mandatar, ca reprezentant al mandantului cu el însuşi,
ca reprezentant al terţului;
 mandatul în interes comun – în care mandatarul contractează cu un terţ, atât în interesul
mandantului, cât şi în interesul său, pentru că au aceleaşi interese.
 procura – înscrisul care constată împuternicirea pentru reprezentare, conform art. 2012 alin. 2
Cod civil.
Potrivit art. 2011 Cod civil, mandatul este cu sau fără reprezentare.
Mandatul cu reprezentare
VIII.2.2. Caractere juridice

a) Sinalagmatic, deoarece creează obligaţii în sarcina ambelor părţi. În situatia în care mandatul
este cu titlu gratuit, contractul are caracter unilateral, deoarece creează obligaţii exclusiv în sarcina uneia
dintre părţi89.
b) Contract consensual - pentru încheierea sa valabilă este suficientă simpla manifestare de
voinţă a părţilor.
Potrivit dispoziţiilor legale, contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori
sub semnătură privată sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din exercitarea sa de către
mandatar.
Ca excepţie, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite
forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi, potrivit art. 2013 alin. 2
Cod civil.
c) Poate fi gratuit sau oneros.
Astfel cum prevede Codul civil, mandatul dintre două persoane se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Cu toate acestea, în conformitate cu art. 2010 Cod civil, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei
activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
d) Contract intuitu personae – deoarece se încheie în considerarea calităţilor personale ale
mandatarului. Prin urmare, mandatarul este obligat să execute personal obligaţia asumată, în afară de
89
118
cazul în care mandantul ar consimţi ca mandatarul să îşi substituie o terţă persoană. În acest caz,
mandatarul va răspunde pentru faptele săvârşite de către substituentul său90.
VIII.2.3. Condiţii de validitate ale contractului
VIII.2.3.1. Capacitatea părţilor

Capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de natura actului juridic care urmează a fi
încheiat prin mandatar: acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie91.
Mandatarul va trebui să aibă în toate cazurile capacitate deplină de exerciţiu, întrucât în actele
contractate cu terţii, pe seama mandantului, el trebuie să exprime un consimţământ valabil92.
VIII.2.3.2. Consimţământul părţilor

Consimţământul părţilor poate fi expres sau tacit. Potrivit art. 2014 Cod civil, în absenţa unui
refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea
profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.
Mandatul este tacit când rezultă din împrejurări care fac neîndoielnică voinţa părţilor.
VIII.2.3.3. Obiectul contractului

Potrivit dispoziţiilor legale, obiectul mandatului trebuie să fie determinat/determinabil, licit şi
moral.
Mandatul poate avea ca obiect numai încheierea de acte juridice (şi nu de fapte juridice) de către
mandatar, pe seama şi în numele mandantului. Nu pot face obiectului contractului de mandat nici faptele
materiale şi nici actele juridice cu caracter strict personal, cum ar fi testamentul, casătoria93.
Astfel cum se prevede prin dispoziţiile art. 2016 Cod civil, mandatul general îl autorizează pe
mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare
sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru
a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să
fie împuternicit în mod expres94.
Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate
în mod expres.
90
C. Macovei, Contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 223.
91
Fr. Deak, op. cit., p. 318.
92
D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed. Junimea, Iaşi, 2004, pp. 13-15.
93
94
S. Grădinaru, op. cit., p. 104.
119
VIII.2.3.4. Forma şi întinderea mandatului
Contractul de mandat este consensual, fiind valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor,
nefiind supus de lege vreunei forme speciale.
Întocmirea unui înscris nu este necesară decât pentru dovada lui, care se face de regulă prin
înscrisul numit împuternicire (procură), care este un act juridic unilateral prin care mandantul precizează
actele sau operaţiunile juridice pe care îl împuterniceşte pe mandatar să le îndeplinească în numele său ca
reprezentant şi fixează, de asemenea, limitele împuternicirii de reprezentare95.
Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să
respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Astfel, împuternicirea nu produce efecte
decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe
care reprezentantul urmează să-l încheie96.
Dispoziţiile art. 1310 Cod civil prevăd că mandatarul care, neavând împuternicire ori depăşind
limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care
s-a încrezut, cu bună-voinţă, în încheierea valabilă a contractului.
Mandantul poate ratifica contractul încheiat în numele său, cu depăşirea (sau lipsa) puterii de
reprezentare, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă. În acest caz, terţul
contractant poate însă, potrivit art. 1311 alin. 2 Cod civil, printr-o notificare, să acorde un termen
rezonabil pentru ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea
lui.
VIII.2.4. Efectele contractului
VIII.2.4.1. Efecte între părţi

a) Obligaţiile mandatarului
Acesta are obligaţia să execute mandatul primit.
Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat. Alin. 2 al art. 2017 Cod civil
reglementează excepţia de la această regulă, care prevede că mandatarul se poate abate de la instrucţiunile
primite dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi
aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.
95
Claudia Roşu, op. cit., pp. 15-16.
96
120
Mandatarul acţionează nu pentru sine, ci ca simplu reprezentant al mandantului, ceea ce înseamnă
că toate efectele actului juridic încheiat cu terţul contractant se produc în persoana mandantului, singurul
care dobândeşte drepturi şi obligaţii în raport cu terţul contractant. Mandantul devine, prin reprezentare,
parte contractantă în actul juridic încheiat de mandatar cu terţa persoană97.
Îndeplinirea mandatului este o obligaţie de mijloace (nu de rezultat), mandatul considerându-se
îndeplinit dacă mandatarul a depus toate diligenţele pentru perfectarea actului juridic cu care a fost
împuternicit.
În caz de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a obligaţiei de executare a mandatului,
mandatarul răspunde de prejudiciul cauzat mandantului98.
Conform art. 2018 Cod civil, dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute
mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să
îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.
Ca o consecinţă a acestui principiu, comisionarul urmează să răspundă faţă de comitent de lipsa,
pierderea sau deteriorarea bunurilor comitentului care se găsesc la el, dacă nu dovedeşte că aceasta a
survenit fără culpa sa99.
Mandatarul are obligaţia de a da socoteală.
În situaţia în care mandatarul refuză restituirea sumelor de bani primite, mandantul are
posibilitatea să introducă o cerere de chemare în judecată, timp de 3 ani de la data încetării contractului de
mandat100.
Potrivit art. 2019 Cod civil, orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să
remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost
datorat mandantului.
În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele
lui se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.
Sumele de bani primite de mandatar urmează să fie restituite distinct. Mandatarul datorează
dobânzi: pentru sumele întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării, dar şi pentru cele cu
care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.
Totodată, acesta are obligaţia de a răspunde pentru faptele substituitului său.
97
Claudia Roșu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2003, p. 72.
98
C. Macovei, op. cit., p. 231.
99
Claudia Roşu, op. cit., p. 166.
100
121
În conformitate cu dispoziţiile art. 2023 Cod civil, mandatarul este ţinut să îndeplinească personal
mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să îşi substituie o altă
persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.
În următoarele cazuri mandatarul îşi poate substitui un terţ chiar în absenţa unei autorizări
exprese:
 împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
 îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor
împrejurări;
 se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi
cunoscut împrejurările ce o justifică.
În aceste cazuri, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la
substituire.
Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe
care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.
Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales
persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului.
În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a
substituit-o.
b) Obligaţiile mandantului
Are obligaţia de despăgubire a mandatarului pentru cheltuielile făcute.
Potrivit art. 2025 Cod civil, mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare executării mandatului.
Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru
executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
În acest sens, dacă pentru îndeplinirea mandatului, mandatarul a trebuit să efectueze deplasări, să
procure acte, să consulte un specialist, toate sumele cheltuite de el în acest scop urmează să-i fie restituite
de către mandant cu titlu de despăgubire101.
De asemenea, acesta este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea
mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.
Mandantul are obligaţia de plată a remuneraţiei.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia,
în măsura în care nu a plătit această sumă chiar la încheierea contractului, chiar şi în cazul în care, fără
culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat102.
101
Claudia Roșu, op. cit., p. 75.
122
Cuantumul acestei remuneraţii se determină prin acordul părţilor; dacă acestea nu au precizat
nimic, instanţa va fi cea care va stabili acest cuantum103.
VIII.2.4.2. Efectele faţă de terţi

a) Raporturile dintre mandant şi terţi – Dacă mandatarul va reuşi, în fapt, încheierea actului
juridic pentru care a fost împuternicit, de drept, se vor crea raporturi juridice directe între mandant şi terţ.
Actele juridice încheiate de mandatar nu vor obliga pe mandant dacă s-au făcut cu depăşirea
limitelor împuternicirii date acestuia (decât dacă mandantul le-a ratificat). Ratificarea lor de către
mandant va produce efecte retroactive, de la data încheierii actului.
Actele juridice încheiate cu depăşirea limitelor împuternicirii şi neratificate nu vor obliga pe
mandant decât, eventual, în cadrul unor obligaţii extracontractuale.
b) Raporturile dintre mandatar şi terţi – între mandatar şi terţi nu se creează raporturi juridice,
deoarece mandatarul contractează, în drept, în numele şi pe seama mandantului.
Pentru actele excesive, mandatarul garantează faţă de terţi, cu excepţia cazului când aceştia au
cunoscut întinderea mandatului104.
VIII.2.5. Încetarea mandatului

Ca orice obligaţie civilă contractuală, obligaţiile izvorâte din contractul de mandat încetează
pentru cauzele generale de încetare a obligaţiilor care sunt cauze din dreptul comun: executarea,
imposibilitatea fortuită de executare, împlinirea termenului extinctiv ori a condiţiei rezolutorii,
rezoluţiunea judiciară pentru neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei uneia din părţi etc.105
Potrivit art. 2030 Cod civil, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul
încetează prin oricare dintre următoarele moduri:
a) Revocarea sa de către mandant
Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul
de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil.
Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.
Mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este,
de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori
intempestive.
102
Ibidem, pp. 79-80.
103
C. Macovei, op. cit., p. 234.
104
105
Claudia Roşu, op. cit., pp. 92-93.
123
Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă
nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră.
b) Renunţarea mandatarului
Mandatarul, la rândul său, poate determina în mod unilateral să înceteze contractul de mandat,
renunţând la împuternicirea ce i-a fost dată. Renunţarea este însă valabilă numai dacă este notificată
mandantului106.
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care
le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării.
Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul
renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o
pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.
c) Moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori mandatarului
În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii
acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte. Mandatarul sau reprezentanţii săi sunt obligaţi
să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele man-
dantului ori ale moştenitorilor săi.
În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligaţi să lucreze împreună
încetează chiar şi atunci când cauza încetării îl priveşte numai pe unul dintre ei.
Excepţie: atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu
caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu
respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora.
Mandatul fără reprezentare
Este contractul în care mandatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte
părţi, numită mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii
aveau cunoştinţă despre mandat.
În acest caz, deşi îi lipseşte reprezentarea, contractul este totuşi de mandat, întrucât reprezentarea
este numai de natura, nu şi de esenţa mandatului. Contractul civil de mandat fără reprezentare este
cunoscut şi sub denumirea de contract de interpunere107.
Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul. Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se
mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat
propriile sale obligaţii faţă de mandatar.
106
Ibidem, p. 99.
107
124
Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a
acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă.
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită
mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să
ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama
mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei
măsuri asigurătorii sau de executare.
VIII.2.6. Varietăţi ale contractului de mandat

În practică, aplicabilitatea contractului de mandat îmbracă numeroase forme. Orice persoană
poate împuternici o altă persoană pentru ca în numele său să încheie aproximativ orice fel de act juridic.
Relevantă este forma contractului de mandat în raport cu actul juridic ce urmează a fi îndeplinit
de către mandatar. Potrivit principiului simetriei actelor juridice, în situaţia vânzării unui bun imobil prin
mandatar, contractul de mandat trebuie încheiat în formă autentică, în aceleaşi condiţii ca şi contractul de
vânzare propriu-zis.
Printre varietăţile contractului de mandat regăsim:
 Contractul de comision, reglementat de dispoziţiile art. 2043-2053 din Codul civil. Contractul
de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de
servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în
schimbul unei remuneraţii numite comision.
Acest tip de mandat este unul fără reprezentare, deoarece comisionarul încheie acte juridice de
vânzare sau de prestări servicii nu în nume propriu, ci în numele comitentului.
Caracterele juridice ale contractului de comision sunt următoarele:
a) este un contract bilateral;
b) este un contract cu titlu oneros, el neputând fi revocat pe cale unilaterală.
c) este un contract consensual, deoarece ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor.
d) este un contract comercial, adică are ca obiect tratarea de afaceri comerciale108.
Comisionarul este plătit pentru serviciile făcute comitentului cu o sumă de bani, numită comision,
care se stabileşte fie sub forma unei sume fixe, fieprocentual, calculat la cifra de afaceri pe care o
realizează comisionarul în raportul cu terţii (comisionarul beneficiază, ca şi mandatarul, de privilegiul
108
Viorel Gaina, „Contractul de comision în Codul comercial şi în Proiectul Noului Cod civil”, în Revista Științe
Juridice nr. 68/2006, p. 69.
125
special şi de dreptul de retenţie asupra bunurilor comitentului până la încasarea sumelor de bani ce i se
cuvin)109.
Comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice pe care le încheie
comisionarul cu terţul, deoarece actele juridice se încheie de către comisionar pe seama comitentului.
Comisionarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu110.
Calitatea de comisionar o poate detine atât o persoană fizică cât și o persoană juridică.
„Contractul de comision are ca obiect incheierea de catre comisionar, in nume propriu, anumite
acte juridice, pe seama comitentului. Legea circumstantiaza sfera acestor acte juridice, limitand-o la
actele de cumparare sau vanzare de bunuri si prestari de servicii”111.
Obligaţiile comitentului
Obligaţiile comitentului în cadrul contractului de comision comercial sunt:
a) să plătească remuneraţia (comisionul) care se cuvine comisionarului, respectiv: 1) să facă plata
comisionului în momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice cu terţii, chiar dacă nu au fost
executate; 2) să facă plata conform convenţiei părţilor cu sumă fixă sau cu procent din valoarea afacerii.
Dacă părţile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determină după regulile de la
mandat, adică potrivit cu prevederile speciale ale legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor
prestate.
Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul
încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite (art. 2049 C.civ.).
b) să restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea împuternicirii primite.
În cazul în care, în îndeplinirea însărcinării primite, comisionarul a făcut anumite cheltuieli,
comitentul are obligaţia să restituie sumele de bani respective112.
Obligaţiile comisionarului
Comisionarul are în contractul de comision civil următoarele obligaţii:
a) să execute mandatul dat de către comitent, aceasta obligație presupunând încheierea actelor
juridice stabilite de către comitent, precum și executarea tuturor actelor cu care a fost împuternicit.
comisionarul se poate îndepărta de la instrucțtiunile primite de la comitent numai dacă sunt întrunite
cumulativ următoarele condiții:
1) nu este suficient timp pentru a se obține autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii
109
Mihaela Tofan, Ada-Iuliana Popescu, Ana Maria Bercu, Dreptul afacerilor, Ed. a-II-a revizuită, Ed. Univ.
„Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014. p. 182.
110
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, ediţia a V-a, actualizată, Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 562.
111
Ibidem.
112
Ibidem, p. 566.
126
2) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, și-ar fi dat
autorizarea
3) îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau condițiile
economie ale împuternicirii primite (art. 2048 C.civ.).
Comisionarul este însă obligat să îl înştiinţeze pe comitent de îndată ce este posibil în legătură cu
abaterea de la instrucţiunile primite.
b) să dea socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului primit, respectiv să-l
informeze pe comitent asupra îndeplinirii însărcinărilor sale, precum și asupra persoanelor cu care a
contractat;
c) să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă şi ca un bun profesionist.
Comisionarul poate să vândă pe credit, dar numai dacă a fost autorizat în acest sens. În lipsa
autorizării, comisionarul răspunde personal, fiind ținut, la cererea comitentului, să plătească de îndată
creditele acordate împreună cu dobânzile și alte foloase ce ar rezulta.
Comisionarul isi poate asuma obligatia de a garanta pe comitent de executarea obligatiilor
tertului, potrivit art. 2052 alin. 2 C.civ.
Încetarea contractului de comision
Efectele contractului de comision încetează în următoarele cazuri:
a) revocarea împuternicirii de către comitent
Comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a
încheiat actul cu terţul. în acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determină
ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până
în momentul revocării113.
b) renunţarea la împuternicirea primită de către comisionar;
„In cazul revocarii imputernicirii, comisionarul are dreptul la o parte din comisionul stabilit in
contract”114.
c) insolvabilitatea sau falimentul părţilor.
„În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie să se ţină seama de
necesitatea asigurării securităţii raporturilor comerciale”115.
113
Ibidem, p. 569.
114
Ibidem.
115
F. Moțiu, op. cit., p. 257.
127
Contractul de consignaţie este prevăzut de art. 2054-2063 din Codul civil. Contractul de
consignatie este o varietate a contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile
pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
Acest contract nu este doar o varietate a contractului de mandat, ci şi o varietate specifică a
contractului de comision. Diferenţa între consignaţie şi comision este dată de obiectul determinat al
contractului, respectiv vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în
acest scop.
Contractul de expediţie este reglementat de dispoziţiile art. 2064-2071 din Codul civil şi este
definit de legiuitor drept varietatea contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în
nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile
accesorii.
Contractul de agenţie reglementat de prevederile art. 2072-2095 din Codul civil este contractul
prin care o parte, numită agent, este împuternicită să negocieze şi să încheie contracte de vânzare a
anumitor bunuri, într-o anumită zonă geografică, în numele comitentului.
Cea mai întâlnită formă a contractului de agenţie este cea a agenţilor de vânzări de bunuri
alimentare sau non-alimentare.
VIII.3. Contractul de franciză
VIII.3.1. Noţiune şi reguli aplicabile contractului de franciză

Contractul de franciză (franchising) este contractul bazat pe colaborarea continuă dintre doi
comercianți independenți din punct de vedere economic și juridic, prin care unul dintre aceștia,
francizorul (franchisor) autorizează pe beneficiar (franchisee) să producă și /sau comercializeze anumite
mărfuri sau să presteze anumite servicii, folosindu-se de numele comercial, de marca și de know-how-ul
lui (a francizorului) și beneficiind de asistență din partea acestuia, în schimbul unei remunerații periodice
plătită de beneficiar, redevență.116
În doctrină s-a apreciat faptul că “franciza este, prin excelenţă, sistemul cel mai dezvoltat de
unificare economică internaţională, constituind suportul ideal pentru transferul internaţional de
concepţii manageriale, tehnologice şi knowhow, fiind tocmai conceput pentru a răspunde tendinţelor
generale de globalizare a economiei mondiale şi unificare a pieţelor”.117
Francizorul este un profesionist care este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate sau a
oricărui alt drept de proprietate intelectuală sau industrială, conferă dreptul francizatului de a exploata ori
116
T. Ungureanu, Contracte civile internaționale, suport de curs, 2014, p. 46.
117
B. David, Drept comercial, suport de curs, Facultatea de Științe Juridice și Administrative – Universita, p. 72.
128
de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, asigură francizatului o pregătire iniţială
pentru exploatarea mărcii înregistrate, utilizează personal mijloace financiare pentru promovarea mărcii
sale118.
Francizatul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la
principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către francizori (art. 1 alin. 3 din
Ordonanta de Guvern nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor şi mai mulţi
francizaţi, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru dezvoltarea
producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu. Francizatul este susţinut de către francizor, prin aportul
continuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică, în cadrul şi pe durata contractului de franciză încheiat
între părţi art. (1 alin. 4 din Ordonanta de Guvern nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei).
De esența contractului de franciză este transmiterea de către francizor a know-how-ului către
beneficiar. Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoștințe și soluții aplicabile unei activități
comerciale, având în principiu caracter secret.119
VIII.3.2. Caracterele contractului de franciză:

1. Este un contract de adeziune, francizatul fiind nevoit sa accepte condițiile impuse de catre
francizor, „aderând la principiul omogenității retelei de franciză” potrivit art. 1 lit. c) din Ordonanța de
Guvern nr. 52/1997.
2. Este un contract consensual, contractul fiind valabil încheiat fără ca legea sa impună o anumită
formă.
„Pentru protejarea intereselor partilor, contractul se incheie în forma scrisa”.120
3. Este un contract de executare succesivă, exploatarea mărcii sau a dreptului de proprietate
intelectuală/industrială fiind realizată pe o anumita perioadă, în schimbul unei redevențe achitate de către
francizat pe toata perioada executării contractului.
4. Este un contract sinalagmatic, fiind prevăzute drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.
VIII.3.3. Condițiile de valabilitate ale contractului de franciză

Potrivit art. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997 “Contractul de franciză trebuie să reflecte
interesele membrilor reţelei de franciză, protejând drepturile de proprietate industrială sau intelectuală
ale francizorului, prin menţinerea identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de franciză”.
118
Art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei.
119
T. Ungureanu, op. cit., p. 46.
120
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, ediţia a V-a, actualizată, Universul Juridic, Bucureşti,
2016, p. 617.
129
Drepturile și obligațiile părților trebuie prevăzute în mod expres și neîndoielnic în contractul de
franciză, fiind obligatoriu precizarea clauzelor referitoare la obiectul contractului, condițiile financiare,
durata contractului și condițiile de modificare, prelungire și reziliere121.
Durata contractului de franciza trebuie să permită amortizarea investițiilor efectuate de francizat
în vederea executării contractului122.
În situația în care francizorul nu dorește reînnoirea contractului de franciza, acesta are obligația de
a-l notifica pe francizat cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei sale. Daca s-a prevazut în
contractul de franciză faptul ca rezilierea poate fi realizată fără preaviz, circumstanțele ce determină
rezilierea trebuie precizate expres123.
Contractul de franciză va cuprinde in mod obligatoriu clauze privind cesiunea drepturilor din
contract, în special condițiile de desemnare a unui succesor124.
În vederea protejării know-how-ului, vor fi cuprinse în contract clauzele referitoare la
neconcurență. „Prin clauza de neconcurență, beneficiarului i se interzice să desfasoare un comerț similar
celui care face obiectul contractului de franciză”.125
Clauza va opera pe perioada desfășurării contractului, precum și pentru o anumită perioadă pre-
determinată ulterior încetării raporturilor contractuale.
Contractul de franciză nu se cofundă cu contractul de concesiune exclusivă.
În cadrul contractului de concesiune exclusivă, concedentul oferă concesionarului său
exclusivitate în ceea ce priveşte furnizarea de produse către acesta, iar concesionarul oferă exclusivitate
concedentului în ceea ce priveşte aprovizionarea, care se va face exclusiv de la acesta. De asemenea,
concesionarul va distribui doar produsele concedentului.126
Aşa cum s-a afirmat în doctrina de specialitate, contractul de concesiune exclusivă presupune o
relaţie de exclusivitate reciprocă, exclusivitate care presupune şi exclusivitatea teritorială în favoarea
concesionarului. Aceasta din urmă reprezintă o clauză esenţială în contractul de concesiune şi care este
deseori însoţită de exclusivitatea de folosire a mărcii pentru respectivul teritoriu.127
Conform art. 9 din Ordonanta de Guvern nr. 52/1997 În cazul în care francizorul propune
semnarea unui contract de exclusivitate, vor fi respectate următoarele reguli:
121
Art. 4 din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997.
122
123
Ibidem, art. 6 alin. (1).
124
Ibidem.
125
126
M. Mocanu, Contractul de franciză, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 32.
127
Ibidem, p. 32.
130
a) dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză, la semnarea contractului de
franciză, suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de
intrare şi se adaugă acesteia;
b) în lipsa taxei de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în
cazul rezilierii contractului de franciză;
c) taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare
implementării francizei şi/sau pentru a delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis;
d) contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere, convenabilă ambelor
părţi;
e) durata este determinată în funcţie de caracteristicile proprii fiecărei francize.
Francizorul trebuie sa indplineasca urmatoarele conditii:
a) să deţină şi să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei
de franciză;
b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;
c) să asigure francizaţilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică
permanentă, pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Francizatul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia
acesteia;
b) să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza
performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;
c) să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată durata
contractului de franciză, cât şi ulterior.128
VIII.3.4. Obiectul contractului de franciză
În doctrina s-a apreciat faptul ca “obiectul raporturilor de franciză poate fi rezumat la
transmiterea dreptului de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu în
schimbul plăţii unei redevenţe din partea beneficiarului. Este fără îndoială că, potrivit dreptului pozitiv,
operaţiunile ce constituie obiect al contractului de franciză reprezintă veritabile fapte de comerţ”.129
VIII.3.5. Drepturi și obligații ale părților
Francizatul are urmatoarele obligații:
128
Art. 4 alin. (1) din Ordonanta de Guvern nr. 52/1997.
129
Mihaela Tofan, Ada – Iuliana Popescu, Ana-Maria Bercu, Dreptul afacerilor, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2014. p. 185.
131
1. de a face cunoscut terților faptul că este o persoană independentă din punct de vedere financiar
în raport cu francizorul sau cu alte persoane130.
2. de a achita o redevență în schimbul utilizării mărcii/produselor și/sau tehnologiilor, know-how-
ul ori o altă experienţă deosebită de franciză, precum şi orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau
industrială.131
Francizatul poate fi obligat să achite anticipat o redevență inițială, determinată absolut sau
forfetar. Plata redevenței se impune întrucât francizatul beneficiază chiar înainte de începerea activității
de o pregătire inițială din partea francizorului sau de alte servicii.132
3. de a proteja reputația francizorului133;
4. de a păstra confidențialitatea, atât pe parcursul derulării contractului, cât și ulterior încetării
acestuia pentru o anumită perioada determinată134;
5. de a nu modifica semnele distinctive ale francizorului.135
Drepturile francizatului sunt următoarele:
1. dreptul de a folosi know-how-ul în limitele stabilite prin contractul de franciză136;
2. dreptul de a beneficia de asistența tehnică sau comerciala a francizorului137;
3. dreptul de utilizare a semnelor distinctive (emblemă, marcă);
4. dreptul de a fi aprovizionat de către francizor cu bunurile ce fac obiectul contractului, la
termenele convenite și în condițiile stabilite prin contract.
Francizorul are obligația de:
1. a acorda francizatului asistența comercială și tehnica pe toată perioada de valabilitate a
contractului de franciză138;
2. a transmite francizatului drepturile de utilizare a semnelor distinctive139;
3. a informa francizatul cu privire la modul de utilizare a know-how-ului140;
4. a aproviziona pe francizat cu bunurile ce fac obiectul contractului, la termenele convenite și în
condițiile stabilite prin contract.
130
Art. 6 alin. (2) din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997.
131
Ibidem, art. 6 alin. (3).
132
133
134
Art. 1184 Cod civil.
135
136
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem.
140
Ibidem.
132
Potrivit doctrinei, „francizatul investeşte capital propriu pentru exploatarea francizei; desigur,
francizatul investeşte practic în propria sa afacere, care însă constă în exploatarea conceptului de
afacere creat şi cedat de francizor”141.
Francizorul are urmatoarele drepturi:
1. de a încasa redevența la termenele stabilite prin contract
2. de a fi informat de catre francizat cu privire la orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea
şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare142.
VIII.3.6. Încetarea contractului de franciză

Contractul de franciză încetează în următoarele situații: expirarea termenului pentru care a fost
încheiat, încetarea existenței uneia dintre părți, anularea și rezilierea contractului.
Potrivit art. 6 din O.G. nr. 52/1997, francizorul are obligaţia înştiinţării beneficiarului, cu un
preaviz suficient de mare, asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un
nou contract.
„De vreme ce ordonanța reglementeaza obligația francizorului de a-l înștiința pe beneficiar
asupra intenției de a nu reînnoi contractul la data expirării sale sau de a nu semna un nou contract, s-ar
putea trage concluzia că, in cazul absenței unei atare înștiințări, contractul de franciză se considera
reînnoit, după principiul tacitei relocațiuni reglementată de art. 1437 C.civ.”143
La încetarea contractului, francizatul are drept de preemptiune cu privire la încheierea unui nou
contract de franciză dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză necesită recunoașterea
acestui drept144.
Prin contract se poate stipula o clauză de neconcurență sau de confidențialitate care să își producă
efectele doar la încetarea contractului de franciză.
VIII.4. Contractul de transport
VIII.4.1. Noţiune şi reguli aplicabile contractului de transport

Potrivit art. 1.955 din Codul civil, prin contractul de transport, o parte, numită
transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în
141
M. Pankler, „Franciza. O modelare a structurii şi coordonării în sistemul de franciză”, în Revista OEconomica,
Romanian Society for Economic Science, Vol. 2, 2005, p. 233.
142
Art. 4 alin. (3) lit. b) din Ordonanța de Guvern nr. 52/1997.
143
144
133
altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la
timpul şi locul convenite.
Dovada contractului poate fi făcută în condiţiile prevăzute de art. 1.956 Cod civil, respectiv prin
respectiv prin documente de transport, precum recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori
tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.
În ceea ce priveşte modalităţile de transport, Codul civil prevede că transportul poate fi realizat
realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi succesiv ori combinat145.
Transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează
acelaşi mod de transport.
Transportul combinat este cel în care acelaşi transportator sau aceiaşi transportatori succesivi
utilizează moduri de transport diferite.
Domeniul de aplicare al contractului de transport prevăzut de Codul civil are caracter subsidiar,
fiind aplicabil tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau
nu sunt aplicabile practici statornicite între părţi ori uzanţe.
Totodată, transportului cu titlu gratuit nu îi sunt aplicabile dispoziţiile din Codul civil, cu excepţia
situaţiei în care este efectuat de un transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale
profesionale, caz în care, transportatorul este ţinut numai de o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.146
Răspunderea transportatorului
Potrivit art. 1.959 Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea
ajungerii la destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore.
Mai mult, transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute
de lege.
În acest sens, dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau
parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă este considerat parte în contractul de transport, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.
VIII.4.2. Caractere juridice ale contractului de transport
 consensual – întrucât contractul se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor.
Existenţa documentelor de transport nu reprezintă o condiţie de validitate a contractului de
transport. Rezultă, deci, faptul că, potrivit art. 1174 Cod civil, contractul de transport nu este un contract
solemn.147
145
Art. 1.957 alin. (1) Cod civil.
146
147
134
 sinalagmatic (bilateral) – deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între
părţile contractante.
Transportatorul are obligaţia să transporte o persoană sau un bun, iar expeditorul sau destinatarul,
după caz, are obligaţia să plătească preţul.
 cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale, adică primirea unui
echivalent material în schimbul prestaţiei la care se obligă.
Preţul este o condiţie esenţială pentru contractul de transport, în lipsa lui, nefiind aplicabile
prevederile din Codul civil referitoare la răspunderea contractuală
 comutativ – deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la
încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar
determina existenţa unor şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.
VIII.4.3. Contractul de transport de bunuri
VIII.4.3.1. Documentul de transport

Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele,
menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a
persoanei care trebuie să plătească transportul.
În documentul de transport trebuie de asemenea menţionate locul şi data primirii bunului,
punctul de plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul
sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului,
dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul.
În ceea ce priveşte documentele suplimentare, art. 1.961 alin. 1 Cod civil prevede că
expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate
documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării
transportului, potrivit legii.
Documentul de transport se întocmeşte în cel puţin 3 exemplare, câte unul pentru
transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul transportat până la destinaţie.
În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la
cererea acestuia, o recipisă de primire a bunului spre transport, prevedere ce nu se aplică însă în
cazul transportului rutier de mărfuri.
VIII.4.3.2. Efecte specifice contractului de transport de bunuri

Obligaţiile transportatorului
135
 obligaţia de a prelua bunurile predate de expeditor;
 să întocmească după primirea mărfii, documentele de transport;
 să asigure mijlocul de transport în stare corespunzătoare, la data şi ora fixată;
 obligaţia de a transporta bunurile;
Conform art. 1.968 Cod civil, transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile predate pentru
transport până la destinaţie, iar transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părţi.
Aceasta este considerată a fi obligaţia caracteristică a contractului de transport şi incumbă
transportatorului. Ca regulă, potrivit art. 1958 Cod civil, este o obligaţie de rezultat.148
Dacă termenul în care trebuie făcut transportul nu a fost determinat de părţi, se ţine seama de
practicile statornicite între părţi, de uzanţele aplicate la locul de plecare, iar în lipsa acestora, se stabileşte
potrivit împrejurărilor.
În caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să îi ceară instrucţiuni expeditorului
sau, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte bunul la destinaţie, modificând itinerarul.
Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului nu este
posibilă, transportatorul va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport
pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa acestora sau dacă instrucţiunile nu pot fi executate,
împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-i-se instrucţiuni.
În această situaţie, expeditorul înştiinţat de împiedicăre poate denunţa contractul plătind
transportatorului numai cheltuielile făcute de acesta şi preţul transportului în proporţie cu parcursul
efectuat.
 obligaţia de predare;
În conformitate cu prevederile art. 1.976 alin. (2) Cod civil, predarea bunurilor transportate se
face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din practicile statornicite între părţi ori
conform uzanţelor nu rezultă contrariul.
Imposibilitatea predării bunurilor
În situaţia în care destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea bunurilor ori dacă
există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa
sa, transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni
expeditorului, care este obligat să i le transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor
către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către transportator, după caz.
148
136
La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea
instrucţiunilor expeditorului, obligaţiile transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu
obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare şi depozitare a
bunurilor.
 obligaţia de informare;
În condiţiile în care predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, transportatorul
are obligaţia de a-l aviza pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi la termenul pentru
preluarea acestora
Obligaţiile expeditorului şi ale destinatarului

 obligaţia de plată a preţului şi a cheltuielilor;
Aşa cum rezultă din art. 1.978 Cod civil, preţul contractului de transport este alcătuit din
mai multe elemente componente, respectiv:
a) preţul transportului;
b) preţul serviciilor accesorii prestate de transportator;
c) alte cheltuieli.
Structura preţului contractului de transport este importantă prin raportare la stabilirea
titularului obligaţiei de a plăti fiecare dintre aceste preţuri, fracţiuni ale preţului contractului de
transport.149
Preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de
expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin
contract sau legea specială, după caz.
Dacă preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plăţii
acestuia de către destinatar.
Tot în sarcina destinatarului va fi şi plata preţului serviciilor accesorii şi al cheltuielilor
efectuate pe parcursul transportului, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel.
 obligaţia de a asigura încărcarea/descărcarea bunurilor la momentul livrării;
 obligaţia de a confirma întreaga activitate a mijlocului de transport prin fişa de
transport, bonul de transport, scrisoarea de transport.
Corelativ acestei obligaţii, conform art. 1.979 alin. (1) Cod civil, la primirea bunurilor
transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe cheltuiala sa, identitatea,
cantitatea şi starea bunurilor transportate.
149
Ibidem, p. 1543.
137
În caz de neînţelegere asupra calităţii sau stării unei mărfi, instanţa, la cererea uneia dintre părţi,
poate dispune, cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, constatarea stării acesteia
de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu.
Textul art. 1.980 alin. (1) Cod civil prevede în mod expres că predarea bunurilor către destinatar
poate fi efectuată doar dacă acesta plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi
eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat.
VIII.4.3.3. Răspunderea transportatorului de bunuri

Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor,
prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului, precum şi pentru paguba
cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport.
În caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor
pierdute sau a părţilor pierdute din bunurile transportate.
Însă, în situaţia în care bunurile au fost alterate sau deteriorate, transportatorul va acoperi doar
diferenţa de valoare pentru acele bunuri.
Independent de repararea prejudiciului efectiv cauzat bunurilor, transportatorul trebuie să restituie
şi preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu
valoarea bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora.
Despăgubirea datorată de transportator va fi calculată în raport cu valoarea declarată a bunului
transportat. Cu toate acestea, dacă valoarea reală a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică,
despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare.
Înlăturarea răspunderii
Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori
deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a
efectuat de către expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la
primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse de
la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către
expeditor a măsurilor de siguranţă prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit dispoziţiilor
legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
138
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin
sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul
transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al
transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat
măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea
totală sau parţială ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unei alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), săvârşită cu intenţie ori din culpă de
către expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;
b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă.
VIII.4.4. Contractul de transport de persoane şi bagaje
VIII.4.4.1. Efectele specifice contractului de transport de persoane şi bagaje

Obligaţiile transportatorului
În conformitate cu prevederile art. 2.002 alin. (1) Cod civil, obligaţia de transport al
persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile de îmbarcare şi debarcare.
Astfel, transportatorul este ţinut să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la
locul de destinaţie, fiind de asemenea obligat să aibă asigurare de răspundere civilă, încheiată în
condiţiile legii.
Pe lângă obligaţia principală de a transporta, în temeiul contractului de transport,
transportatorul este obligat faţă de călător:
a) să pună la dispoziţia acestuia un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;
b) să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în
condiţiile legii speciale;
c) să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin
dispoziţiile legii speciale;
d) să asigure condiţiile de confort şi serviciile necesare unei călătorii normale;
e) să respecte itinerariul fixat.
Obligaţiile călătorului
139
La rândul său, călătorul este obligat pe durata transportului să:
a) se supună măsurilor luate potrivit dispoziţiilor legale de către prepuşii transportatorului;
b) achite taxa de transport;
c) instruiască grupul de turişti în vederea respectării regulilor de călătorie stabilite pentru
transportul auto de persoane;
d) nu depăşească greutatea admisă de transportator pentru bagaje. În caz contrar, agentul va plăti
o taxă suplimentară calculată în funcţie de greutatea depăşită.
VIII.4.4.2. Răspunderea transportatorului de persoane şi bagaje

Răspunderea pentru persoana călătorului
Transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii
călătorului, fiind de asemenea răspunzător pentru daunele directe şi imediate rezultând din neexecutarea
transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.
În cazul în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai
prezintă interes pentru călător, acesta îl poate denunţa, solicitând rambursarea preţului.
Exonerarea de răspundere a transportatorului intervine dacă acesta dovedeşte că paguba a fost
cauzată de călător, cu intenţie sau din culpă gravă ori atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de
starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă sau forţa majoră.
Totodată, potrivit art. 1.959 Cod civil, transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin
întârzierea ajungerii la destinaţie, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore.
Mai mult, transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute
de lege.
În acest sens, dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau
parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă este considerat parte în contractul de transport, cu toate
consecinţele ce decurg din această calitate.
Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri
Pe lângă răspunderea pentru persoana călătorului, potrivit art. 2.005 Cod civil, transportatorul
răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se
dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului sau forţa majoră.
În ceea ce priveşte bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu sine,
transportatorul răspunde numai dacă se dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmă cu privire la
pierderea sau deteriorarea lor.
140
Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale
călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura,
obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după împrejurări.
VIII. 5. Contractul de leasing
VIII.5.1. Noţiune şi reglementare
Contractul de leasing este o tranzacţie tripartită, la care iau parte un producător sau un furnizor
de bunuri, un finanţator, anume societatea de leasing, şi un utilizator, indiferent că este vorba despre o
persoană fizică sau o persoană juridică.
Referirea la operaţiunea de leasing implică şi contractele accesorii pe care participanţii le încheie,
printre altele: contractul de vânzare între furnizor şi finanţator, contractul de asigurare a bunului ce formează
obiectul leasingului, mandatul dintre finanţator şi utilizator.150
Ca noţiune, contractul de leasing, în sens restrâns, ar cuprinde doar actul bilateral încheiat între
finanţator şi utilizator.
Definiţia legală este oferită de art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 (r), care, deşi se referă la
operaţiunile de leasing, este în fapt o definiţie a contractului propriu-zis.
Astfel, potrivit art. 1, alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 (r), operaţiunile de leasing sunt acelea prin
care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra
bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile
contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei
de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile
asumate prin contract.
VIII.5.2. Natura juridică

Contractul de leasing reprezintă un instrument specific de finanţare, care are ca obiect nu fonduri
băneşti, ci anumite bunuri mobile sau imobile necesare activităţii comerciale.151
150
Sergiu Popovici, Contractul de leasing, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 12.
151
S. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 424.
141
Sub aspect juridic, contractul de leasing apare ca un act juridic complex, care cuprinde mai multe
raporturi juridice la care participă locatorul/finanţatorul, furnizorul şi locatarul/utilizatorul.
Astfel, leasing-ul este o operaţiune care cuprinde:
 un contract de vânzare;
 un contract de locaţiune;
 un contract de mandat;
 un contract prealabil privind promisiunea de vânzare pe care o face cumpărătorul, care
valorează drept vânzare din momentul în care sunt concretizate toate elementele esenţiale ale vânzării.
Leasing-ul mai cuprinde, de asemenea, promisiunea bilaterală de locaţie din partea finanţatorului
şi a utilizatorului, preexistenţa contractului de locaţiune, care va avea valoare de contract numai atunci
când se vor concretiza toate elementele contractului de locaţie. În acelaşi timp, este inclusă o stipulaţie
pentru altul, în baza căreia utilizatorul poate acţiona în garanţie pe vânzătorul bunului.
Caractere juridice:
Aşadar, contractul de locaţiune din cadrul operaţiunii de leasing este:
 sinalagmatic perfect;
 consensual;
 intuitu personae, întrucât locatorul nu se obligă decât în consideraţia calităţilor persoanei sau a
garanţiilor pe care le oferă intreprinderea utilizatoare.
Leasing-ul are trăsăturile caracteristice ale unui contract de adeziune, deoarece la încheierea sa
utilizatorul nu are posibilitatea să aducă modificări clauzelor stipulate.
Leasing-ul este – prin natura sa juridică şi prin trăsăturile enunţate – un contract complex,
reprezentând o îmbinare a mai multor tehnici juridice într-un cadru unitar.152
VIII.5.3. Reguli în vederea încheierii operaţiunii de leasing

Încheierea contractului de leasing urmează, în principiu, regulile generale ale încheierii contractelor
comerciale.153
Iniţierea operaţiunii de leasing există atunci când finanţatorul şi utilizatorul ajung la un acord de
voinţe cu privire la faptul că între ei doresc să se producă efectele specifice O.G. nr. 51/1997. Acest acord
de voinţe se formează prin cererea fermă a utilizatorului în acest sens, urmată de acceptarea de către
finanţator.
152
Daniela Grigore, Melania Luiza Teodorescu, Ecaterina Mustatea, „Contractul de leasing”, Revista Pro Excelsior
– Ştiinţe economice, Anul II, 2010.
153
S. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeş, Contracte civile şi comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 432.
142
În privinţa condiţiilor de formă a contractului de leasing, nu este reglementată expres nicio
condiţie de validitate.
Cu toate acestea, făcând trimitere la art. 8 din OG. 51/1997 (r), se observă natura de titlu
executoriu a contractului de leasing: contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale
constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing constituie titluri
executorii.
Ţinând cont că un astfel de contract constituie titlu executoriu, rezultă că este necesară
materializarea într-un înscris a acordului de voinţe dintre finanţator şi utilizator.
VIII.5.4. Părţile contractului

Părţile contractului de leasing poartă denumirea de finanţator, respectiv utilizator.
Finanţatorul – este partea care transmite folosinţa bunului către utilizator. Aceasta poate sau nu
să fie proprietar al bunului ce face obiectul contractului de leasing. În cazul în care finanţatorul nu este
proprietarul bunului, va încheia un contract de vânzare cu privire la acest bun cu un furnizor, raportul
contractual existând numai între finanţator şi furnizor, nu şi între furnizor şi utilizator.
De reţinut este faptul că, în conformitate cu art. 3 din O.G. nr. 51/1997 (r), finanţatorul trebuie să
fie o societate de leasing.
Utilizatorul – este persoana care doreşte să obţină folosinţa unui bun printr-un astfel de contract,
la finalul acestuia putând chiar să opteze pentru a cumpăra bunul, plătind o valoare reziduală.
VIII.5.5. Efectele contractului de leasing

Obligaţiile finanţatorului:
• Să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri.
• Să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de utilizator în condiţiile expres formulate de către
utilizator.
• Să încheie contractul de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia drepturile ce derivă din
contractul de vânzare, cu excepţia dreptului de dispoziţie asupra bunului. În legătură cu această obligaţie,
trebuie observat faptul că utilizatorul va avea o acţiune directă împotriva furnizorului pentru reclamaţiile
privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică şi service-ul necesar. Utilizatorul este un detentor al bunului
şi, cu toate acestea, el poate exercita acţiunile posesorii faţă de terţi.
• Să garanteze utilizatorului liniştita folosinţă a bunului. Această obligaţie trebuie pusă în legatură
cu faptul că, potrivit contractului de leasing, finanţatorul păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunului. În
privinţa drepturilor transmise de către finanţator către utilizator, finanţatorul este exonerat de orice
răspundere.
143
• Să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, constând în cumpărarea bunului, prelungirea
contractului de leasing fără schimbarea naturii acestuia sau încetarea raporturilor contractuale.
• Să asigure bunul care face obiectul operaţiunii de leasing.
Întrucât contractul de leasing este un contract sinalagmatic, acesta dă naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi. Principalele obligaţii ale părţilor sunt reglementate de O.G. nr. 51/1997 (r). Astfel,
obligaţiile finanţatorului sunt cuprinse în art. 9, iar cele ale utilizatorului în art. 10.
Obligaţiile utilizatorului sunt:
• Să efectueze recepţia şi să primească bunul.
• Să exploateze bunul conform intrucţiunilor elaborate de către furnizor.
• Să asigure instruirea personalului desemnat să-l exploateze.
• Să nu greveze cu sarcini bunul ce face obiectul operaţiunii de leasing decât cu acordul
finanţatorului.
• Să nu schimbe locul ce a fost declarat pentru bunul ce face obiectul operaţiunii de leasing decât
cu acordul finanţatorului.
• Să nu aducă modificări bunului ce face obiectul operaţiunii de leasing decât cu acordul
finanţatorului.
• Să achite sumele datorate conform contractului de leasing.
• Să suporte toate obligaţiile ce decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv
riscul pieirii sau avarierii bunului din cauze fortuite. În situaţia în care intervine pierderea sau avarierea
unui bun din cauze fortuite, utilizatorul va continua achitarea ratelor de leasing până la achitarea integrală
a valorii contractului de leasing, conform art. 10.
• Să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
• Să îl informeze pe finanţator în timp util despre orice tulburare a dreptului de proprietate venită
din partea unui terţ.
VIII.5.6. Formele şi elementele contractului de leasing

Formele leasing-ului sunt diferite, fiind determinate şi folosite în funcţie de posibilităţile de
finanţare ale furnizorului, de limitele pieţei, gradul de organizare şi desfacere a produselor la export.
 după obiectul său, leasing-ul poate fi mobiliar sau imobiliar.
În relaţiile comerciale internaţionale, un loc important revine leasing-ului mobiliar, pentru că se
referă la echipamente industriale, oferind garanţia folosirii lor pe o perioadă mai mare de un an, dând
posibilitatea utilizatorului să achiziţioneze echipamentul la expirarea termenului de locaţie. Leasing-ul
144
mobiliar reprezintă opţiunea cea mai frecventă în relaţiile comerciale internaţionale şi din motive
financiare.154
 în raport de implicarea părţilor, leasing-ul este direct sau indirect.
Leasing-ul este direct când perfectarea contractului are loc între furnizor şi client.
Leasing-ul este indirect atunci când este realizat prin intermediul unei societăţi specializate.
 după conţinutul ratelor, leasing-ul este financiar sau operaţional.
Leasing-ul financiar se caracterizează prin aceea că în perioada de bază a închirierii este
recuperat preţul de export, costurile auxiliare şi se obţine un anumit beneficiu.
Leasing-ul operaţional este caracterizat prin aceea că în perioada de bază se obţine numai o parte
din preţul de export.
 după procedurile de calcul al ratelor, leasing-ul este net sau brut.
Leasing-ul net este acela în care ratele cuprind preţul net de vânzare al echipamentului şi
beneficiul realizat din utilizarea bunului respectiv.
Leasing-ul brut, care mai este cunoscut şi sub denumirea de full-service leasing, este acela în
care ratele includ:
a) preţul net de vânzare al bunurilor închiriate; cheltuielile efectuate pentru întreţinerea şi
reparaţiile echipamentelor, maşinilor sau utilajelor închiriate; beneficiile realizate pe parcursul utilizării
lor.
b) după durata închirierii, leasing-ul poate fi pe termen scurt sau pe termen lung. Leasing-ul pe
termen scurt implică închirierea echipamentelor pe baza mai multor contracte de o durată mai redusă.
Leasing-ul pe termen lung este acela în care se încheie un singur contract pentru întreaga perioadă.
Mai sunt întâlnite: leasing-ul experimental, leasing-ul ordinatoarelor, renting-ul şi lease-back-ul.
Leasing-ul experimental se caracterizează prin închirierea bunurilor pe o perioadă scurtă, de
două sau de trei luni, în mod experimental.
Leasing-ul ordinatoarelor se caracterizează prin finanţarea şi comercializarea calculatoarelor şi
a altor echipamente. Această formă de leasing mai este cunoscută şi sub denumirea de time sharing.
Renting-ul sau hire îşi dovedesc utilitatea mai ales în cazul mijloacelor de transport. Fiind un
mijloc de finanţare deosebit de ingenios, lease-back-ul este utilizat într-o măsură tot mai mare. Prin lease-
back, proprietarul, fără să piardă echipamentul care îi serveşte onorarii comenzilor, obţine capital în
scopul dezvoltării activităţilor sale economice.155
Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente:
a) părţile contractante;
154
155
Daniela Grigore, Melania Luiza Teodorescu, Ecaterina Mustatea, op. cit.
145
b) clauza privind definirea tipului de contract de leasing;
c) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a
acestuia;
d) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing şi data exactă de plată a acestora;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului;
g) valoarea totală a contractului de leasing.
În cazul contractului de leasing financiar, trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute mai
sus, următoarele elemente:
a) valoarea de intrare a bunului;
b) valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul;
c) valoarea avansului;
d) rata de leasing.
VIII.5.7. Răspunderea părţilor în contractul de leasing

Răspunderea părţilor este reglementată în Cap. IV din O.G. nr. 51/1997 (r), din acest capitol
rezultând următoarele:
• Neexecutarea obligaţiei utilizatorului de a primi bunul dă dreptul finanţatorului de a rezilia
contractul de leasing.
• Neexecutarea obligaţiei utilizatorului de a plăti integral rata de leasing timp de 2 luni consecutive
dă dreptul finanţatorului de a rezilia contractul de leasing. Efectul rezilierii este reprezentat de restituirea
bunului şi plata tuturor sumelor datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing
• Nerespectarea obligaţiei finanţatorului de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului exprimat
în sensul cumpărării bunului dă dreptul utilizatorului de a solicita daune-interese sau de a solicita instanţei
să pronunţe o hotărâre judecătorească ţinând loc de act de vânzare.
Dacă prima şi ultima dintre sancţiuni nu comportă discuţii, cea de-a doua atrage atenţia prin
efectul pe care îl produce. Astfel, faţă de prevederile art. 15 din O.G. nr. 51/1997 (r), pe lângă restituirea
bunului, utilizatorul va trebui să plătească şi toate sumele datorate, dar nu până la data restituirii, ci până
la încetarea prin ajungerea la termen a contractului de leasing. În caz contrar, s-ar putea favoriza uşor o
serie de manopere frauduloase din partea utilizatorului.
VIII.5.8. Încetarea contractului de leasing

Contractul de leasing încetează de cele mai multe ori la expirarea duratei de leasing, când
utilizatorul poate să-şi manifeste cele trei opţiuni prevăzute de lege.
146
Însă, ca orice contract cu executare succesivă, contractul de leasing poate înceta şi prin reziliere,
în conformitate cu prevederile art. 13-16 din O.G. nr. 51/1997 (r).
Insolvenţă sau dizolvarea şi lichidarea unei părţi
Art. 13 din O.G. nr. 51/1997 (r) consacră principiul potrivit căruia drepturile finanţatorului asupra
bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic în situaţia în care
utilizatorul se află în insolvenţă şi sunt opozabile lichidatorului când societatea se află în procedura de
dizolvare şi lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990.
Aceleaşi drepturi sunt aplicabile şi opozabile judecătorului-sindic şi, respectiv, lichidatorului şi
pentru cazul în care finanţatorul se află în stare de insolvenţă sau de dizolvare şi lichidare în temeiul Legii
nr. 31/1990 (r). Pentru această din urmă situaţie, în care finanţatorul se află în insolvenţă sau în procedura
de dizolvare şi lichidare în temeiul Legii nr. 31/1990 (r), art. 13 alin. (5) prevede dreptul utilizatorului de
a urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condiţiile în care au fost respectate
întocmai drepturile finanţatorului.
Astfel, schimbarea titularului dreptului de proprietate asupra bunului contractat în leasing ca
urmare a insolvenţei sau a dizolvării şi lichidării finanţatorului nu poate produce şi modificarea condiţiilor
şi elementelor esenţiale ale contractului de leasing.
Rezilierea contractului
Conform art. 14 din O.G. nr. 51/1997 (r), în cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să
primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are
dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese.
Neplata integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive reprezintă o altă cauză de
încetare a contractului de leasing. În acest sens, art. 15 din O.G. nr. 51/1997 (r) prevede în mod expres
situaţia în care locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două
luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing. În această situaţie,
locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să
restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de
leasing.
Nerespectarea de către locator-finanţator a dreptului de opţiune al locatarului-utilizatorului.
Textul art. 16 din O.G. nr. 51/1997 (r) prevede faptul că, în situaţia în care locatorul/finanţatorul
nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese
egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea acestei obligaţii, iar instanţa judecătorească învestită
cu stabilirea daunelor-interese va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare.
147
Pieirea, pierderea sau dispariţia bunului. Contractul de leasing încetează şi dacă bunul care
constituie obiect al contractului dispare prin furt, daună totală şi distrugere totală.156
1) D efiniți contractul de vânzare.
3) Ce reprezintă răspunderea transportatorului?
4) Care sunt caracterele juridice ale unui contract de leasing?
6) Ce reprezintă franciza?
156
St. D. Cărpenaru, Liviu Stănciulescu, V. Nemeş, op. cit., p. 442.
148
UNITATEA DE STUDIU IX. LEGISLAȚIA MUNCII

IX.1. Obiectul de reglementare al legislatiei muncii
IX.3. Efectele contractului individual de muncă
IX.4. Încetarea contractului individual de muncă
IX.5. Răspunderea disciplinară
a. să definească munca și să identifice obiectul de reglementare a legislației muncii;
b. să definească contractul individual de muncă și să individualizeze particularitățile sale juridice;
c. să prezinte drepturile și obligațiile părților în contractul individual de muncă;
d. să evidențieze cazurile de încetare a contractului individual de muncă;
e. să problematizeze situațiile în care intervine răspunderea disciplinară a salariaților.
Cuvinte cheie: munca, legislaţia muncii, contract individual de muncă, răspundere disciplinară.
Athanasiu, Alexandru, Moarcăs, Claudia Ana, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1999.
Bădica, Gheorghe, Brehoi, Gheorghe, Popescu, Adrian, Elemente de drept al muncii – sinteze, lucrare
editată cu sprijinul Centrului de Formare şi Studii în Domeniul Muncii, Bucureşti, 1994.
Bratu, Constantin, Dreptul muncii, Editura Artprint Bucureşti, 2002.
Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Alexandru, Dreptul muncii, ediţia a II-a, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001.
Ştefănescu, Ion Traian, Volonciu, Magda, Dimitriu, Raluca, Dreptul muncii, Editura Academiei de Studii
Economice Bucureşti – Catedra de Drept, Bucureşti, 1997.
Tofan, Mihaela, Petrişor, Mihai Bogdan, Dreptul muncii și dialogul social, Editura Hamangiu, București,
2012.
Ţichindeal, Marioara, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Ţundrea, Luminiţa, Legislaţia muncii şi asistenţei sociale – note de curs, Editura Mirton, Timişoara,
2003.
149
Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii – note de curs. Reglementări interne şi internaţionale, Editura
Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001.
Legea nr. 40/2011 de modificare şi completare a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 225/31 martie 2011.
IX.1. Obiectul de reglementare al legislaţiei muncii
Munca este o trăsătură esenţială a activităţii umane, omul fiind singura fiinţă care depune
efort în mod conştient în vederea obţinerii unor foloase. Munca constituie pentru economişti factor de
producţie, o activitate prin care oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice şi intelectuale, în scopul obţinerii
de bunuri şi beneficii.
Izvorul dreptului muncii constă în dezvoltarea societăţii umane şi generalizarea relaţiilor de
muncă plătită. Încheierea la scară larga a contractelor care au drept obiect prestarea muncii a determinat şi
adoptarea unui cadru reglementativ pentru această sferă de relaţii sociale. Pentru dreptul muncii, izvoarele
sale se pot clasifica din acest punct de vedere în izvoare interne şi izvoare internaţionale.
Izvoarele interne se subclasifică în izvoare comune cu ale celorlalte ramuri de drept şi
izvoare specifice dreptului muncii. Izvoarele comune cu celelalte ramuri de drept includ legi şi actele
normative subordonate legilor. Pentru dreptul muncii, constituie izvor de drept toate cele trei categorii de
legi: constituţionale, organice şi ordinare.
Constituţia României, adoptată prin referendum în decembrie 1991 (modificata prin Legea
de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003) consfinţeşte drepturi fundamentale privind munca şi
relaţiile de muncă. Din acestea amintim: constituirea sindicatelor, patronatelor si asociațiilor profesionale
(art. 9), dreptul la asociere (art. 40), munca şi protecţia socială a muncii (art. 41), interzicerea muncii
forţate (art. 42), dreptul la grevă (art. 43).
În categoria legilor organice în domeniul relațiilor de muncă, cea mai importantă este Legea
nr. 53 din 24 ianuarie 2003, respectiv Codul muncii care a suferit de-a lungul timpului o serie întreagă de
modificări, cea mai recentă fiind concretizată prin republicarea Legii în M. Of. Nr 345 din 18 mai 2011157.
Din categoria legilor ordinare ca izvor al dreptului muncii menţionăm: legea nr. 319/2006
privind protecţia muncii, Legea 62/2011 privind dialogul social (abrogă Legea nr. 130/1996 privind
contractul colectiv de muncă), Legea nr. 108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii
republicată în M.Of. nr. 740/10 oct. 2002, Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal, Legea nr.
157
Mihaela Tofan, Mihai Bogdan Petrişor, Dreptul muncii și dialogul social, Editura Hamangiu, București, 2012.
150
156/2000 privind protecţia cetăţenilor care lucrează în străinătate republicată în M.Of. nr. 291/5 mai.
2009.
Izvoarelor specifice pentru această disciplină: contractele colective de muncă, statutele
profesionale şi disciplinare și regulamentele de ordine interioară.
Contractele colective muncă, reglementate initial de Legea nr. 13/1991, apoi de Legea nr.
130/1996 si acum de Legea 62/2011 privind dialogul social au devenit cea mai importantă categorie de
izvoare ale dreptului muncii, o categorie de izvoare de natură specială deoarece ele nu sunt adoptate de
legiuitor ci sunt rezultatul negocierii partenerilor la relaţiile de muncă. Stabilirea condiţiilor de muncă se
face aşadar pe bază contractuală şi nu în puterea legii. În vigoare astăzi este contractul colectiv de muncă
la nivel național pentru perioada 2011-2014.
Statutele profesionale şi disciplinare au apărut datorită particularităţilor care caracterizează
anumite profesii sau meserii, în situaţia în care sunt necesare reguli de disciplina muncii cu caracter
special. Pentru unele profesii sau meserii, organizarea activității celor care efectiv prestează muncă a
devenit așa de importantă în societate, încât statutul profesional a fost preluat și prelucrat de către
legiuitor, fiind apoi ridicat la nivel de act normativ propriu-zis, adică izvor de drept comun cu al altor
ramuri ale dreptului. Fac parte din această categorie Statutul cadrelor didactice (Legea nr. 128/1998
abrogată prin Legea 1/2011), statutul disciplinar al personalului din unităţile de transporturi (Decretul nr.
360/1976) etc.
Regulamentele de ordine interioară, care cuprind dispoziţii cu privire la organizarea şi
disciplina muncii din unitate nu şi-au pierdut din importanţă prin adoptarea reglementărilor privind
contractele colective de muncă. Calitatea de izvor de drept derivă din faptul că regulamentele de ordine
interioară sunt emise în baza prevederilor legale şi cuprind norme de conduită obligatorie în cadrul
unităţii, a căror respectare este garantată prin măsuri de constrângere. Regulamentul intern este un act
unilateral elaborat de angajator. Conform art. 243 din Codul muncii, regulamentul intern se aduce la
cunoştinţă salariaţilor prin grija angajatorului şi îşi produce efectele faţă de salariaţi din momentul
încunoştinţării acestora.
Valoare normativă au și principiile fundamentale ale dreptului muncii, reglementate în Codul
muncii, în titlul I, capitolul al II-lea. Acestea sunt principiul libertăţii muncii, principiul interzicerii muncii
forţate, principiul egalităţii de tratament, principiul asigurării protecţiei muncii, principiul dreptului la
asociere, principiul consensualismului şi principiul libertăţii de mişcare a forţei de muncă.
Constituie izvoare internaţionale de dreptul muncii, în primul rând, convenţiile
internaţionale ratificate de România. Prin efectul ratificării, aceste acte sunt integrate sistemului legisativ
151
român şi se aplică în consecinţă. Cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al muncii sunt
convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.)158.
Din cele peste 160 de convenţii şi acorduri elaborate de Consiliul Europei, sunt izvoare ale
dreptului muncii: Convenţia pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale (1960), Carta socială
europeană (1961), Codul european de securitate socială (1964), Convenţia europeană de securitate socială
(1964), Convenţia europeană privind statutul juridic al muncitorului emigrant (1977).
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, constituie izvoare de dreptul muncii actele
fundamentale ale acestei organizaţii: Tratatul de la Roma, Carta privind drepturile sociale fundamentale
ale muncitorilor şi Tratatul de la Maastricht, precum şi unele directive, regulamentele şi alte acte ale
Comunităţii care constituie legislaţia secundară.
Izvoare ale dreptului internaţional al muncii sunt şi unele acte adoptate de ONU, în special
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la data de 10 decembrie 1948.
Nucleul reglementărilor care face obiectul de studiu al dreptului muncii îl formează normele
juridice privind contractul individual de muncă. Contractul individual de muncă este reglementat în
principal prin dispoziţiile Codului muncii în vigoare (legea nr. 40/2011), respectiv titlul II (articolele 10 –
110). Actualul Cod al muncii reglementează pe lângă contractul individual de muncă şi o serie de
contracte particulare în baza cărora se prestează muncă în schimbul unei remuneraţii numită salariu.
Aceste contracte particulare urmăresc restrângerea sferei de utilizare a convenţiilor civile de prestări
servicii, care procurau angajatorilor o serie de avantaje de ordin fiscal (contractul individual de muncă pe
158
Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) a fost înfiinţată la 11 aprilie 1919 de către fostele state beligerante în
primul război mondial. Între cele două războaie mondiale, OIM ca instituţie autonomă în cadrul Societăţii naţiunilor,
a acţionat pentru promovarea zilei de muncă de 8 ore, reducerea şomajului, crearea sistemului securităţii sociale,
protecţia maternităţii, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a femeilor şi a tinerilor. Declaraţia de la Philadelphia
(1944) adoptată de Conferinţa internaţională a muncii a completat Constituţia OIM, stabilind ca obligaţie solemnă a
organizaţiei sprijinirea naţiunilor lumii pentru elaborarea de programe care să vizeze îmbunătăţirea condiţiilor de
muncă şi protejarea drepturilor salariaţilor.
În conformitate cu prevederile Constituţiei OIM sunt membre ale organizaţiei statele care au semnat actul de
înfiinţare şi cele care făceau parte de drept din organizaţie la data de 1 noiembrie 1945 şi devin membre, doar prin
formularea unei cereri de admitere, statele care devin membre ale ONU, cu condiţia ca cererea de admitere să fie
acceptată de 2/3 din delegaţii prezenţi la Conferinţa OIM în care cererea de admitere este pusă în discuţie. În anul
1998 OIM avea 174 de state membre iar astazi sunt 181
Structura OIM este următoarea: Adunarea generală, Conferinţa Internaţională a Muncii, un consiliu executiv
(Consiliu de administraţie), un secretariat permanent (Biroul internaţional al muncii), alte organe de lucru
(conferinţe regionale, comisii şi reuniuni de experţi).
OIM este una dintre cele mai viabile şi prestigioase instituţii internaţionale cu o activitate extrem de bogată. Secretul
succesului său constă în primul rând în structura sa tripartită: la lucrările sale participă, din fiecare ţară, doi
reprezentanţi ai guvernului şi câte un reprezentant din partea sindicatelor şi unul din partea patronilor.
152
durată determinată, munca prin agent de muncă temporară, contractul individual de muncă cu timp parţial
şi munca la domiciliu).
În conformitate cu art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este “contractul în
temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea
unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.
Chiar din definiţia dată de legiuitor se disting părţile contractului individual de muncă
(angajatorul şi salariatul) precum şi elementele definitorii ale acestuia (respectiv munca prestată, salariul
plătit şi raportul de autoritate în care se situează părţile).
Criteriul subordonării juridice este determinant pentru contractul individual de muncă, deoarece
munca mai poate fi prestată şi prin intermediul altor contracte (contractul de antrepriză, contractul de
prestări servicii etc.). Trebuie să nu se confunde subordonarea juridică caracteristică contractului
individual de muncă cu subordonarea economică.159
Contractul individual de muncă este un act juridic numit, bilateral, sinalagmatic, oneros,
comutativ, consensual, personal (intuitu personae), cu executare succesivă, bazat pe un raport de
autoritate.
Contractul individual de muncă este un act juridic deoarece reprezintă o manifestare de
voinţă a două persoane, în scopul obţinerii unor anumite consecinţe juridice ce caracterizează un raport
juridic.
Contractul individual de muncă este un act juridic numit deoarece beneficiază de o
reglementare legală. Sediul materiei este, aşa cum am arătat şi mai sus, titlul II din Codul muncii.
Este un act juridic bilateral deoarece validitatea sa presupune manifestarea de voinţă a două
părţi: salariatul şi angajatorul. Salariatul este cel care se obligă să presteze munca iar angajatorul este cel
care va beneficia de pe urma acestei munci în schimbul achitării unui preţ numit salariu.
Contractul individual de muncă este un contract sinalagmatic deoarece din încheierea sa în
mod valabil se nasc obligaţii şi drepturi pereche pentru părţile contractante. Astfel, unui drept al
salariatului îi corespunde obligaţia corelativă a angajatorului şi vice-versa.
Conform Codul civil contractul oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un
avantaj. Prin încheierea contractului individual de muncă fiecare din semnatari urmăreşte un folos de
natură patrimonială. Salariatul doreşte în principal încasarea lunară a remuneraţiei pentru munca depusă
iar angajatorul urmăreşte să obţină beneficii de pe seama muncii. În consecinţă, îndeplinirea unei activităţi
onorifice cu titlu gratuit nu poate avea loc în nici un caz în temeiul unui contract de muncă - ci doar în
Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii – note de curs. Reglementări interne şi internaţionale, Editura Dacia Europa
159
Nova, Lugoj, 2001, pp. 15-16.
153
baza unui contract civil – întrucât salariul constituie obiectul şi, respectiv, cauza oricărui contract de
muncă.
Contractul individual de muncă este oneros şi comutativ deoarece părţile realizează reciproc
o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care s-au obligat să o efectueze în favoarea celeilalte, ambele
prestaţii fiind cunoscute “ab initio” la încheierea contractului iar executarea lor nu depinde de un
eveniment incert.
Contractul individual de muncă este un act juridic consensual. În acest sens, art. 16 din
Codul muncii afirmă că acest act se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba
română. Faptul că obligaţia încheierii în formă scrisă aparţine, în conformitate cu prevederile Legii nr.
53/2003, angajatorului, arată că natura contractului este una consensuală şi nu formală. Mai mult, dacă
contractul nu s-a încheiat în formă scrisă, salariatul poate face dovada prevederilor contractuale şi a
prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă. Prin urmare, cerinţa încheierii contractului individual
de muncă în formă scrisă este o condiţie “ad validitatem” și nu una “ad probationem”, așa cum rezultă
din interpretarea noilor reglementări (legea nr. 40/2011 de modificare a Legii nr. 53/2003).
Fiind un contract consensual, lipsit de formalităţi, contractul individual de muncă se încheie
la data realizării acordului de voinţe, chiar dacă înscrisul constatator s-a întocmit ulterior sau executarea
contractului începe la o dată posterioară.160
Alineatul 1 al art. 16 din Codul muncii prevede că angajatorul persoană juridică, persoana
fizică autorizată să desfăşoare o activitate independentă precum şi asociaţia familială au obligaţia de a
încheia, în formă scrisă, contractul individual de muncă anterior începerii raporturilor de muncă.
Calitatea de salariat se dobândeşte de la data încheierii contractului, chiar dacă munca
începe, efectiv, după un interval de timp. În consecinţă, refuzul angajatorului de a primi persoana să
lucreze la termenul convenit va da naştere unei stări conflictuale între salariat şi angajator (denumit litigiu
de muncă). Tot astfel, dacă persoana (salariatul) nu se prezintă la muncă, i se poate desface disciplinar
contractul de muncă.161
Contractul individual de muncă este un contract intuitu personae (personal). Fiecare din
părţi încheie contractul datorită calităţilor personale ale celuilalt, motivat fiind de o serie de trăsături sau
particularităţi ale partenerului său contractual. Eroarea asupra persoanei semnatare a contractului
constituie viciu de consimţământ şi conduce la anularea contractului. Caracterul personal al contractului
individual de muncă face ca această convenţie să nu poată fi transmisă prin moştenire.162 Contractul
160
Gheorghe Bădica, Gheorghe Brehoi, Adrian Popescu, Elemente de drept al muncii – sinteze, lucrare editată cu
sprijinul Centrului de Formare şi Studii în Domeniul Muncii, Bucureşti 1994, p. 17.
161
Ion Traian Ştefănescu, Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Dreptul muncii, Editura Academiei de Studii
Economice Bucureşti – Catedra de Drept, Bucureşti, 1997, p. 72.
162
Luminiţa Ţundrea, Legislaţia muncii şi asistenţei sociale – note de curs, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 25.
154
individual de muncă încetează în momentul decesului salariatului în baza art. 56 alin. I lit. a din Codul
muncii, iar calitatea de salariat nu se transmite împreună cu patrimoniul decedatului către succesorii săi în
drepturi.
Contractul individual de muncă este un contract cu executare succesivă. Chiar dacă se
încheie pe o perioadă de timp determinată, existenţa unui contract individual de muncă presupune în mod
obligatoriu trecerea unui interval de timp pentru executarea sa.
Contractul individual de muncă se bazează pe raportul de autoritate în care se află
angajatorul faţă de salariat. Astfel, în urma încheierii în mod valabil a contractului individual de muncă se
naşte o relaţie de subordonare a salariatului faţă de patron, cre se caracterizează prin următoarele trăsături:
- patronul stabileşte programul şi locul de muncă al salariaţilor;
- patronul îndrumă salariatul cât priveşte executarea obligaţiilor de muncă;
- patronul fixează regimul de lucru (programul şi orarul de lucru) şi regulile de disciplină.163
Contractul individual de muncă dă naştere la obligaţia salariatului de a face (a munci) şi în
consecinţă această prestaţie trebuie executată în natură, prin muncă, neputând fi niciodată preschimbată în
dezdăunări (spre exemplu salariatul să-i ofere angajatorului, în locul muncii, o anumită valoare materială).
IX.3. Efectele contractului individual de muncă
Efectele contractului individual de muncă se referă la drepturile şi obligaţiile părţilor ce se

nasc ca urmare a încheierii valabile a contractului individual de muncă. Legea nr. 40/2011 tratează aceste
aspecte în capitolul II al titlului II, intitulat “Executarea contractului individual de muncă”.
Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc
potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de
muncă. Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se
urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită
de nulitate.
Executarea contractului individual de muncă nu poate fi analizată fără a ţine cont de
caracterul sinalagmatic al acestui contract. În aprecierea fiecărui drept sau obligaţii trebuie pornit de la
faptul că orice drept are corelativ o obligaţie a celeilalte părţi şi vice-versa. Această îngemănare este
prezentă şi în privinţa celei mai evidente obligaţii a angajatorului (plata salariului) faţă de dreptul
angajatului de a încasa o indemnizaţie lunară pentru munca prestată.
Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarcăs, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print, Bucureşti,
163
1999, p. 40.
155
Conform prevederilor actualului cod al muncii (art. 39), salariatul are, în principal,
următoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de
muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
Pe lângă drepturile prevăzute expres de Codul muncii, salariaţii mai pot beneficia şi de alte
drepturi reglementate de contractele individuale de muncă, contractele colective de muncă, regulamentele
de ordine interioară sau de alte acte normative decât Codul muncii. De exemplu, în temeiul prevederilor
Legii nr. 142/1998, salariaţii pot beneficia de tichete de masă. Acestea reprezintă o alocaţie individuală de
masă, suportată individual de către angajator.164
Corelativ acestor drepturi, salariatului îi revin în principal şi următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin
conform fișei postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv
de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii în unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.
Efectele contractului individual de muncă, aşa cum am precizat şi mai sus, nu se referă doar
la drepturile şi obligaţiile angajatului, ci şi la drepturile şi obligaţiile angajatorului. În conformitate cu
prevederile art. 40 din cod, angajatorul are în principal următoarele drepturi:
164
Constantin Bratu, Dreptul muncii, Editura Artprint Bucureşti, 2002, p. 586.
156
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în condiţiile legii şi/sau în
condiţiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel naţional sau la nivel de ramură de
activitate, aplicabil;
c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalităţii lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiuni corespunzătoare, potrivit
legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern;
f) să stabilească obiectivele de performanță individuală, precum și criteriile de evaluare a
realizării acestora.
Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor care privesc
desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea
normelor de muncă şi condiţiile coresăpunzătoare de muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă
aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii. Priodicitatea
comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul şi, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor
susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
g) să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze înregistrările prevăzute
de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.
Pe lângă drepturile şi obligaţiile reglementate expres de art. 40 din Codul muncii, întocmai cum
am precizat pentru situaţia salariatului, pentru angajator contractul individual de muncă produce o serie de
efecte lărgite, în baza normelor cuprinse în contractul individual de muncă, contracte colective de muncă,
regulamente de ordine interioară sau în alte acte normative decât Codul muncii.
IX.4. Încetarea contractului individual de muncă
157
Una din cele mai importante probleme legate de cadrul reglementativ al contractului individual
de muncă în legislaţia română se referă la încetarea acestuia. Necesităţile sociale care impun
reglementarea încetării contractului de muncă pot fi înţelese în baza principiilor care guvernează această
instituţie:
a) libertatea muncii;
b) stabilitatea în muncă;
c) caracterul imperativ al dispoziţiilor legale care reglementează încetarea contractului
individual de muncă.165
Normele legale în materia încetării contractului individual de muncă sunt imperative şi de strictă
interpretare, orice abatere de la litera legii ducând la nelegalitatea măsurii de desfacere a contractului.
Încetarea contractului individual de muncă este dominată de principiul legalităţii, modurile şi cazurile în
care poate înceta trebuie stipulate expres de lege.166
Reglementarea încetării contractului de muncă în legislaţia românească ilustrează în mod
adecvat ideea garantării stabilităţii în muncă a salariaţilor, prin determinarea expresă în lege a condiţiilor
de fond şi procedură după care are loc concedierea acestora.167
Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate
absolută. În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau
de drept decât cele precizate în decizia de concediere. În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod
netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri,
egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat
salariatul.
Conform art. 55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta astfel:
a) de drept;
b) ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea;
c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ
prevăzute de lege.
Cazuri de încetare a contractului individual de muncă în dreptul român

1 de drept
2 acordul părților
3 unilateral
165
Marioara Ţichindeal, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 13.
166
Luminiţa Ţundrea, Legislaţia muncii şi asistenţei sociale – note de curs, Editura Mirton, Timişoara, 2003, p. 33.
167
Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarcăş, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1999, p. 247.
158
a. voința salariatului (demisie)
b. voința angajatorului (concedierea)
b1 concedierea pentru motive care țin de salariat
b2 concedierea pentru motive care nu țin de salariat
b2.1 concediere inviduale
b2.2 concediere colectivă
IX.5. Răspunderea disciplinară
Răspunderea disciplinară este reglementată de Codul muncii ca instituție specifică pentru

această ramură de drept. Celelalte forme ale răspunderii de dreptul muncii (răspunderea patrimonială,
răspunderea contravenţională şi cea penală) caracterizează alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul
administrativ şi dreptul penal).
Disciplina muncii este o condiţie obiectivă necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii, în
fiecare unitate, în condiţii de eficienţă cât mai ridicată. Atât timp cât admitem faptul că salariaţii lucrează
sub autoritatea angajatorilor, atunci este firesc ca salariaţii să respecte o anumită disciplină a muncii, aşa
cum este ea reglementată prin normele legale în vigoare dar mai ales, în conformitate cu prevederile
regulamentului de ordine interioară, impus de anagajator.
Din acest motiv, titlul XI al Codului muncii (Răspunderea juridică) debutează cu reglementarea
regulamentelor de ordine interioară (art. 241 – art. 246) şi abia apoi tratează răspunderea disciplinară, pe
parcursul art. 247 – 252 inclusiv.
Conform art. 247 din cod, angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a
aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o
abatere disciplinară.
Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune
săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale
ale conducătorilor ierarhici. Cum legea nu enumeră faptele care constituie abateri disciplinare, este foarte
recomandabil ca regulamentul intern să cuprindă o enumerare atentă, chiar dacă numai exemplificativă, a
acestora. Exemple de acțiuni săvârșite cu vinovăție de către salariați sunt falsificarea de acte privind
diversele evidente; executarea unor lucrări străine de interesele instituţiei în timpul serviciului;
divulgarea către persoane din afara societăţii a unor date privind activitatea acesteia, care nu sunt de
interes public sau a unor date personale ale altor salariaţi fără acordul acestora etc., iar inacțiuni
desfăşurarea activităţii fără utilizarea echipamentului de lucru sau fără purtarea ecusonului etc.
159
Aşa cum prevede art. 248 din cod, sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în
cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:
a) avertismentul scris;
b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;
c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă
de 1-3 luni cu 5-10%;
e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Aceste sancţiuni disciplinare vor fi modificate în mod corespunzător, dacă prin statute
profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator. Legea prevede că
angajatorul este obligat să respecte o serie de criterii la individualizarea sancţiunii disciplinară aplicabilă
în fiecare caz concret, funcţie cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat. Aceste criterii sunt:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;
b) gradul de vinovăţie a salariatului;
c) consecinţele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.
Din punct de vedere al condiţiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească decizia de
sancţionare, cadrul reglementativ este foarte precis. Astfel, sub sancţiunea nulităţii absolute, nici o
măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a (respectiv avertismentul scris), nu poate fi
dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de
persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul
întrevederii. Neprezentarea salariatului pentru efectuarea cercetării prealabile, fără o justificare obiectivă,
dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără alt demers.
În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate
apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi
motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un
reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în
termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare,
dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei, altfel, se consideră că abaterea nu a fost suficient de
gravă pentru a atrage aplicarea unei sancțiuni, deci o sancțiune ulterioară este nemeritată.
160
Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv
de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării
disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost
efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data
emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Decizia se predă personal salariatului, cu semnătură de
primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată
de acesta.
Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti (tribunalul în a
cărui rază teritorială domiciliază salariatul sancționat) competente în termen de 30 de zile calendaristice
de la data comunicării.
1. Contactul individual de muncă este un act:
a. multilateral;
b. oneros;
c. sinalagmatic;
d. comutativ.
2. În baza contractuului de muncă, salariatul are:

a. dreptul la repaus zilnic şi săptămînal;
b. dreptul la concediu de odihnă săptămînal;
c. dreptul la salarizare.
3. Încetarea contractului de muncă are loc prin:

a. acordul părţilor;
b. demisia salariatului;
c. efectul legii;
d. prescripţie.
4. Explicaţi în ce condiţii intervine tragerea la răspundere disciplinară a salariatului.
161
UNITATEA DE STUDIU X. NOŢIUNI DE DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL

X.1. Sistemul bugetar român
X.2. Categorii de contribuabili
X.3. Delimitări conceptuale privind impozitele şi taxele
X.4. Principiile generale ale Codului fiscal din România
a. să definească noţiunea de contribuabil;
b. să identifice principalii contibuabili la bugetul de stat român;
c. să definească noţiunea de impozit şi cea de taxă fiscală și să evidenţieze diferenţele dintre
acestea;
d. să identifice principiile fiscale şi să le definească, precizînd importanţa lor pentru sistemul fiscal.
Cuvinte cheie: munca, legislaţia muncii, contract individual de muncă, răspundere disciplinară.
Minea, Mircea Ştefan şi Costaş, Cosmin Flavius, Dreptul finanţelor publice, volumul II „Drept fiscal”,
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
Minea, Mircea Ștefan, Chiriac, Lucian Teodor, Costaș, Cosmin Flavius, Dreptul finanțelor publice,
Editura Accent, Cluj-Napoca, 2005.
Postolache, Rada, Drept financiar, Editura C.H.Beck, București, 2009.
Tofan, Mihaela, Obligaţiile fiscale ale firmei, Editura C.H.Beck, 2012.
Șaguna Drosu, Dan, Rotaru, Pătru, Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, București, 2003.
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
162
X.1. Sistemul bugetar român
Asigurarea condițiilor de trai pentru cetățenii unui stat obligă la cheltuieli susținute și corect
gestionate. Cheltuielile publice sunt, în marea lor majoritate, obligatorii, iar susținerea lor presupune în
mod imperativ existența unor venituri publice sustanțiale și constante.168 Veniturile și cheltuielile statului
sunt subiecte de interes practic dar și teoretic, care preocupă deopotrivă economiști, analiști financiari,
politicieni, autoritățile publice, cetățenii și, nu în ultimul rând, juriștii. Aspecte aşa de importante ale
activității subiecților de drept nu pot fi altfel consacrate decât prin acte normative cu putere de lege,
pentru a căror respectare și aducere la îndeplinire se poate face apel, în caz de nevoie, la forța de
constrângere a statului.
În România, termenul buget apare pentru prima oară în Regulamentele Organice. Astfel, în
capitolul 3 din Regulamentul Organic al Moldovei, care se ocupă de finanțele publice, se întâlnește
termenul bindge, dar și expresia închipuirea cheltuielilor pentru anul viitor (art. 117). Astăzi, noțiunea de
buget are valențe constituționale. Astfel, în titlul IV al Constituției României în vigoare, Economia și
finanțele publice, la art. 138 cu denumirea marginală Bugetul public național, găsim următoarea
reglementare expresă cu putere supremă la nivelului sistemului de drept român. Conform alin. (1),
bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale
comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. Apoi, constituția stabilește în sarcina guvernul elaborarea
proiectul anual al bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat,
aprobării Parlamentului. Deasemenea, nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei
de finanţare.
Reglementările constituționale în materie bugetară se completează cu izvoare specifice dreptului
financiar, printre care amintim Legea finanțelor publice (Legea nr. 500/2002), Legea privind finanțele
publice locale (Legea nr. 273/2006), ordonanța de urgență a Guvernului nr. 146/2002 (aprobată cu
modificări prin Legea nr. 201/2003) privind formare și utilizarea resurselor derulare prin trezoreria
statului, Legea privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi (Legea nr. 94/1992).
Raporturile de drept financiar și fiscal se nasc numai în cadrul activității financiare înfăptuite de
stat și organele sale. Subiectele raportului juridic fiscal sunt reprezentanţii autorității de stat, unităţi
administrative teritoriale, contribuabili şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii din relațiile în
legătură cu formarea, gestiunea, distribuirea și controlul resurselor financiare ale statului. În cadrul
acestor raporturi, fără excepție, unul dintre subiecte este statul, reprezentat printr-un organ de specailitate
care intră în raportul juridic de pe poziția supraordonată a autorității de stat. Această particularitate a
168
Mihaela Tofan, Obligaţiile fiscale ale firmei, Editura C.H.Beck, 2012, p. 8.
163
raporturilor de drept financiar și fiscal poate fi analizată în detaliu, pornind de la ideea că apariția statului
însuși a avut ca scop oferirea unui cadru care să permită organizarea vieții cetățenilor.
Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi unităţile sale teritoriale, iar în relația directă cu contribuabilii prin persoanele care desfășoară
activitate în cadrul acestor instituții publice. Unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de
autorităţile administraţiei publice locale, prin compartimentele de specialitate ale acestora.
X.2. Categorii de contribuabili
Persoanele fizice şi/sau juridice care datorează, în temeiul legii, sume de bani la buget sunt
denumite generic contribuabili.169 Potrivit art. 17 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, contribuabil este
orice persoană sau orice entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuții și/sau
alte sume de bani bugetului general consolidat. Remarcăm ca noțiunea de contribuabil poate primi două
sensuri diferite:
- în sens restrâns, contribuabil este entitatea cu personalitate juridică, care datorează
bugetului consolidat, în nume propriu, impozite și/sau taxe.
- în sens larg, este contribuabil orice entitate, cu sau fără personalitate juridică, care
datorează bugetului de stat taxe, impozite, contribuții, în nume propriu sau pentru o altă
persoană. Astfel, includem în categoria de contribuabil în sens larg și beneficiarul
muncii remunerate prestate de o persoană, care trebuie să vireze contribuțiile către
fondurile de asigurări sociale.
Sfera contribuabililor diferă funcție de natura plății efectuate, codul fiscal preocupându-se să
indice pentru fiecare categorie de impozit, taxă și contribuție cine sunt contribuabilii vizați. În încercarea
de a contura cât mai exact dimensiunea acestei noțiuni, pornim de la ideea că este contribuabil orice
persoană obligată în baza legii, printr-o prevedere expresă a unui act normativ, să constituie venituri la
bugetul de stat.
Principalii contribuabili la bugetul de stat sunt persoanele care realizează venituri. Ca
organizator al cadrului social general dar și particular pentru desfășurarea activităților aducătoare de venit,
statul înțelege să pretindă propria sa parte din sumele de bani realizate cu această ocazie.
Veniturile pot să rezulte ca urmare a prestării unei activități orientate către obținerea profitului,
situație în care comercianții sunt contribuabilii la bugetul de stat, dar și ca urmare a desfășurării
activităților specifice unei profesii liberale, și atunci contribuabilul este liber profesionist. Sunt de
Mircea Ştefan Minea şi Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, volumul II „Drept fiscal”, Editura
169
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 41.
164
asemenea situații când contribuabilul este doar salariat, sau persoană care desfășoară o activitate cu
caracter dependent, situație în care sfera impozitelor, taxelor și contribuțiilor pentru care are calitatea de
contribuabil este diferită. În calitatea lor de subiecți de drept care desfășoară activitate strict orientată
pentru obținerea de profit, comercianții sunt principala categorie de contribuabili către bugetul de stat.
Colectarea veniturilor care să finanțeze cheltuielile publice este scopul major al legislației
fiscale, dar nu singurul; el se completează cu redistribuirea averii, stabilitatea macro-economică și
stabilitatea prețurilor, creșterea economică, ocuparea cât mai completă a forței de muncă, alături de
scopuri sociale. Politica fiscală reprezintă o componentă importantă a politicii economice a unei ţări, ce
include ansamblul reglementărilor privind stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor ce concretizează
opţiunile unei ţări în materie de impozite şi taxe şi cu privire la cheltuielile publice. Altfel spus, politica
fiscală reprezinta arta determinării caracteristicilor generale ale impozitului, în functie de datele
economice și psihologice oferite de societate.170
Pentru a fi atinse obiectivele politicii fiscale, legislația fiscală trebuie să respecte următoarele
cerinţe:
 legislaţia fiscală ar trebui să fie simplă şi clară, pentru a fi înţeleasă de fiecare contribuabil
şi pentru a fi aplicată de organele fiscale;
 legislaţia fiscală trebuie să promoveze asigurarea echităţii şi reducerea sarcinii fiscale;
 legislaţia fiscală are nevoie de coerenţă pentru a exercita influenţa pozitivă asupra
dezvoltării economiei naţionale;
 corelarea diverselor prevederi din legislaţia fiscală pentru a elimina contradicţiile între
diversele reglementări.
Aplicarea politicii fiscale se realizează prin intermediul unui instrument specific, și anume
fiscalitatea. Din punct de vedere economic, fiscalitatea este privită ca un sistem de metode și mijloace
pentru constituirea veniturilor statului, prin redistribuirea venitului național cu ajutorul impozitelor si
taxelor. Din punct de vedere juridic, fiscalitatea reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează totalitatea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte categorii de venituri publice
provenite de la persoanele fizice și juridice care alimentează bugetele publice.
Chiar dacă în literatura juridică de specialitate este prezentat cu consecvență principiul
suveranității fiscale a statelor membre în interiorul Uniunii Europene171 trebuie să remarcăm nevoia de
armonizare fiscală precum și progresele care s-au realizat deja în această direcție. Armonizarea fiscală
reprezintă procesul complex de aliniere a regulilor normative în domeniul taxelor şi impozitelor percepute
170
Mircea Ştefan Minea şi Cosmin Flavius Costaş, Dreptul finanţelor publice, volumul II „Drept fiscal”, Editura
171
Rada Postolache, Drept financiar, Editura C.H.Beck, București, 2009, p. 178.
165
pe teritoriul statelor membre, în vederea diminuării (şi, dacă este posibil, eliminării) efectelor negative pe
care le produc sistemele de impozitare diferite între statele membre ale pieţei comune. Astfel, ţările
membre trebuie să țină cont de următoarele reguli172.
a) Nici un stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne, de
orice natură, mai mari decât cele ce se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare;
b) Produsele exportate de un stat membru pe teritoriul altui stat membru nu pot beneficia de nici o
rambursare a impozitelor interne, care să depăşească impozitele aplicate direct sau indirect;
c) Cu privire la impozit, altul decât cel pe cifra de afaceri, accizele şi celelalte impozite indirecte nu pot
opera scutiri sau rambursări la exportul către celelalte ţări membre şi nu pot fi instituite taxe de
compensare la importurile care provin din statele membre;
d) O norma-cadru europeană stabileşte măsurile de armonizare a legislaţiilor referitoare la impozitul pe
cifra de afaceri, accize sau alte impozite indirecte pentru a asigura buna funcţionare a pieţei interne şi
pentru a evita denaturarea concurenţei în cadrul Uniunii Europene.
Instrumentul cel mai eficace pentru realizarea unei armonizări fiscale este, în opinia noastră,
regulamentul european, tip de act normativ caracteristic Uniunii Europene.
X.3. Delimitări conceptuale privind impozitele și taxele
Veniturile bugetare reprezintă obligații bănești stabilite prin acte normative, în sarcina tuturor
persoanelor fizice și juridice care realizează venituri impozabile sau care dețin bunuri taxabile. Totodată,
veniturile bugetare reprezinta creanțe de încasat de către stat sau unitățile administrativ-teritoriale.
Funcție de regularitatea cu care se încasează, veniturile bugetare ale statului se împart în venituri
ordinare (care se încasează în mod curent) și venituri extraordinare (excepționale). Din categoria
veniturilor ordinare reținem în principal impozitele, taxele și contribuțiile ca fiind principalele resurse ale
bugetului de stat, care asigură într-o maniera relativ continua lichidățile necesare finanțării cheltuielilor
publice.
Impozitul reprezintă acea contribuție bănească, obligatorie și cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și/sau juridice pentru veniturile care le obțin sau
pentru bunurile pe care le posedă.173 Sfera operațiunilor impozabile se extinde și la mărfurile pe care
subiecții de drept le produc și/sau distribuie și la serviciile pe care le prestează sau le execută.
Contribuţiile reprezintă alături de impozite şi taxe, mecanisme de constituire a resurselor
financiare publice, care reflectă sumele ce se plătesc, în mod obligatoriu sau facultativ de către persoanele
172
Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.80.
173
Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, București, 2003, p. 99.
166
fizice şi juridice în vederea constituirii unor resurse financiare publice din care se acoperă cerinţe sau
acţiuni din domeniul public.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categori principală de venituri bugetare
curente. Taxele sunt plăţi efectuate de către persoane fizice şi juridice pentru serviciile prestate de
organele de stat sau instituţiile publice, cu ocazia primirii, întocmirii, eliberării unor acte ori a rezolvării
unor interese legitime ale părţilor.
Spre deosebire de impozite, taxele prezintă următoarele trăsături caracteristice:174
- subiectul plătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din momentul când
acesta solicită îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori efectuarea unei lucrări din
partea unui organ de stat sau a unei institușii publice;
- taxa reprezintă o plata neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările
prestate/efectuate de organele de stat sau instituțiile publice care primesc, întocmesc sau
eliberează diferite acte, prestează servicii sau rezolvă alte interese legitime ale diferitelor
persoane fizice și/sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este, în principiu,
neechivalentă, deoarece acesta poate fi – potrivit legii – mai mare sau mai mică în raport
cu valoarea efectivă a prestațiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit, în principal,
avându-se în vedere ale criterii politico-economice decât valoarea în sine a prestației
organului de stat.
- Taxa reprezintă o contribuție stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a se asigura
astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de către organele de stat și/sau de către
instituțiile publice cu îndeplinirea/prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate de
diferite persoane fizice/juridice
- Taxa este anticipativă, ea datorându-se și trebuind să fi achitată în momentul solicitării
actului, serviciului sau lucrării ce urmează a fi îndeplinit/efectuat de către organul de stat
sau instituția publică competentă
- Taxa trebuie să fie unică, în sensul că pentru unul și același act sau serviciu
îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta datorează taxa o singură dată
- Actele care nu au fost taxate sunt lovite de nulitate
- Răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxelor revine primordial
persoanei încadrate la organul de stat sau instituția publică prestatoarea serviciului sau
lucrării (care avea obligația să pretindă și să perceapă taxa contribuabilului).
174
Mircea Ștefan Minea, Lucian Teodor Chiriac, Cosmin Flavius Costaș, Dreptul finanțelor publice, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2005, p. 289.
167
Chiar dacă din punct de vedere teoretic sau doctrinar, delimitarea dintre impozite și taxe este
certă, terminologia utilizată în actele normative lasă loc la interpretări. De exemplu, taxa pe valoarea
adăugată, contrar denumirii sale, este un veritabil impozit indirect.
Constituirea resurselor financiare publice se realizează, în proporție covârșitoare, din colectarea
impozitelor, taxelor şi a contribuţiilor prelevate de la persoane juridice şi fizice. Impozitul a apărut odată
cu primele forme de organizare statală şi a evoluat în strânsă legătură cu funcţiile şi sarcinile statului.
Impozitul exprimă contribuţia bănească obligatorie a persoanelor fizice şi juridice stabilită prin
lege la bugetul statului şi bugetele locale, cu titlu definitiv sau nerambursabil şi fără echivalenţă directă şi
imediată, în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Din această definiţie, rezultă trăsăturile principale ale impozitului, şi anume:
 Impozitul reflectă contribuţia obligatorie a persoanelor fizice şi juridice la bugetul de stat şi
bugetele locale. Caracterul obligatoriu al impozitului exprimă faptul că plata acestuia către stat
este impusă tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau
posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit.
 Impozitul este o prelevare în formă bănească, plata în natură sau în muncă fizică fiind nelegală
în dreptul contemporan.175
 Impozitul reprezintă o plată care se face către stat, cu titlu definitiv sau nerambursabil.
Resursele financiare prelevate la dispoziţia statului sub forma impozitelor sunt destinate
acoperirii cheltuielilor publice. Plata impozitului are în vedere constituirea fondurilor generale ale
statului în vederea finanțării activităților necesare societății în ansamblul ei, și nu pentru a servi
unor interese individuale sau de grup. Pentru a asigura acest deziderat, statul reglementează o
serie de forme de răspundere specială pentru abuzul asupra fondurilor publice și instituie
mecanisme și pârghi speciale pentru a trage la răspundere pe cei vinovați.
 Transferul de valoare de la persoanele fizice şi juridice la bugetul statului prin impozit, se
realizează fără contraprestaţie directă şi imediată. În schimbul sumelor plătite la buget sub
formă de impozite nu se solicită contraprestaţii din partea statului. Prelevarea unor sume la buget
sub formă de impozit, fără contraprestaţie directă şi imediată deosebeşte impozitul de taxe şi de
contribuţii.
Această trăsătură nu este agreată unanim în literatura de specialitate, fiind și opinii total opuse.
Astfel , se apreciază că trăsătura esențială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele
176
concentrate la stat pe calea impozitelor de la persoanele fizice și juridice se reîntorc sub forma unor
175
Plata unei contribuții către organele de conducere ale statului, aflat la un anumit punct al evoluției sale, sub forma
unei părți din produse a fost cunoscută drept zeciuială. Totuși, această plată nu avea toate trăsăturile care
caracterizează un impozit.
176
Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, București, 2003, p. 100.
168
acțiuni, servicii, gratuități de care beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale
societății. Astfel de gratuități oferite populației constau de pildă în acțiuni socio-culturale organizate de
către stat, cum ar fi învățământ, ocrotirea sănătății, asistență socială, ajutorul familial de stat, artă, cultură,
educație fizică și sport. Prin urmare, privit din acest punct de vedere, impozitul apare ca o prelevare
obligatorie către bugetul de stat, este drept, fără echivalent și fără o contraprestație directă și imediată,
însă plătitorii capătă o vocație directă ca beneficiari ai unor activități organizate de către stat, fără să mai
fie obligați la plata contravalorii acestora.
În schimbul impozitelor încasate, statul se obligă și trebuie să creeze și să asigure un cadru
general favorabil desfășurării activităților economice, sociale și politice în societate.
X.4. Principiile generale ale Codului fiscal din România
În țara noastră este în vigoare un nou cod fiscal, după ce aproape șaizeci de ani reglementarea
impozitelor și a taxelor a fost stabilita prin diverse acte normative 177. Codul fiscal reuneşte legislaţia
fiscală privind impozitele şi taxele care deţin peste 85% din veniturile bugetare şi anume: impozitul pe
profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe veniturile obţinute
din România de nerezidenţi, impozitul pe reprezentanţe, taxa pe valoarea adăugată, accizele, impozitele şi
taxele locale. Prin elaborarea şi adoptarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se evită multitudinea
reglementărilor fiscale, contradicţiile dintre diverse prevederi, se simplifică regulile de impozitare, se
asigură abordarea corelată şi unitară a impozitelor şi taxelor.
Totusi, trebuie sa remarcăm efervescența reglementărilor fiscale în sistemul de drept român.
Această situație se înscrie pe linia instabilității legislative generale de la noi dar este și rezultatul crizei
financiare globale și a crizei de lichidităti a bugetului de stat. Ca efect direct, lăudabila inițiativă de a
aduna toate reglementările fiscale într-un singur act normativ, pentru a se asigura stabilitate și certitudine
privind obligațiile fiscale este amenințată cu eșecul, între practicieni vorbindu-se despre Codul fiscal prin
asocierea acestui act normativ cu anul la care efectiv ne raportăm (Codul fiscal 2006, Codul fiscal 2008,
Codul fiscal 2010, Codul fiscal 2011).
Codul fiscal reflectă cadrul legal privind aşezarea, stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor,
indiferent de bugetul la care se încasează acestea. Cadrul de administrare al impozitelor şi taxelor este
asigurat prin Codul de procedură fiscală.
Impozitele şi taxele reglementate prin Codul fiscal sunt reglementate, se stabilesc şi încasează
pe baza anumitor principii:
Minea, Mircea Stefan şi Costaş, Cosmin Flavius, Dreptul finanţelor publice, volumul II „Drept fiscal”, Editura
177
169
a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu
forma de proprietate pentru a asigura condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin. Prin
intermediul acestui principiu se urmăreşte ca reglementările fiscale să dobândească un caracter neutru şi
să asigure acelaşi impact, indiferent de categoriile de investitori, capitaluri, formă de proprietate.
Neutralitatea unui impozit depinde de forma sa, singurul impozit absolut neutru fiind capitația.
Acest impozit este imposil de reglementat astăzi, din cauza inechității pe care o promovează. În același
timp, nu trebuie să acordăm prioritate absolută acestui principiu, întrucât neutralitatea unui impozit nu
echivalează în mod obligatoriu cu eficacitatea lui și nu îl face neapărat practicabil.
b) certitudinea impunerii presupune ca, prin elaborarea de norme juridice clare, să se elimine
interpretările arbitrare. De asemenea, certitudinea impunerii, care constă în stabilirea precisă pe fiecare
plătitor a termenelor, a modalităţilor şi sumelor de plată, îi permite acestuia să urmărească sarcina fiscală
ce îi revine şi să determine influenţa fiscalităţii asupra producţiei şi afacerilor derulate;
În principiu, certitudinea impozitului este asigurată de criteriul legalității. Atât timp cât
impozitele sunt în mod exclusiv obiect de reglementare al legii, iar legea trebuie să includă toate
elementele tehnice care definesc acel impozit (vezi supra), condiția certitudinii este îndeplinită.
c) echitatea fiscală necesită diferenţierea impozitelor, în funcţie de capacitatea contributivă a
contribuabililor, prin impunerea diferenţiată a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
Analiza echității sistemului fiscal în general și a echității impozitului în particular sunt aspecte
luate în discuția anterior dar fără îndoială că subiectul suportă infinite adnotări și precizări. Opinăm că
echitatea fiscală este mai curând un deziderat decât o stare de fapt la un moment dat, însă strădaniile
organelor staului și ale legiuitorului pentru atingerea acestei stări de fapt sunt în esență ceea ce trebuie să
ne preocupe.
d) eficienţa impunerii urmăreşte ca prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal să se exercite influenţă pozitivă asupra mediului de afaceri şi asupra situaţiei persoanelor
fizice.
Codul fiscal se modifică şi adnotează numai prin lege, promulgată, de regulă, cu 6 luni înainte
de data intrării în vigoare şi se aplică de la începutul anului următor. Acest element minim de stabilitate
legislativă nu trebuie trecut cu vederea chiar dacă modificarea cadrului legislativ are de multe ori
semnificația unui progres, a unei perfecționări a sistemului fiscal și a procedurii fiscale.
Indirect, reglementările Codului fiscal vizează o mai bună prevedere a efectelor pe care le vor
avea impozitele și taxele asupra mediului de afaceri şi asupra conduitei contribuabililor. O lelislație
fiscală simplă, clară, coerente asigură cunoaşterea cu exactitate a obligațiilor agenţilor economici dar şi a
obligațiilor populaţiei. Prin elaborarea Codului fiscal s-a urmărit întărirea stabilităţii legislative, reducerea
170
presiunii fiscale, prevenirea și combaterea evaziunii fiscale şi reformarea legislaţiei fiscale, în vederea
armonizării cu normele uniforme la nivelul Uniunii Europene.
1. Din categoria contribuabililor fac parte:

a. persoanele fizice;
b. persoanele juridice;
c. numai societăţile comerciale cu un profit de peste 100 mil. RON.
2. Impozitul:
a. reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi nerambursabilă;
b. constă în plata unei sume fixe de bani;
c. poate fi plătit şi în natură.
3. Definiţi şi caracterizaţi noţiunea de taxă, subliniind deosebirile care există între aceasta şi
impozit.
171
RĂSPUNSURI
Unitatea de studiu 1 – 1. b,c; 2. a,b; 3. a
Unitatea de studiu 2 – 1. a,c; 2. b; 3. a,b
Unitatea de studiu 3 – 1. a,b; 2. a,b,c,d; 3. a
Unitatea de studiu 4 – 1. a,b,c; 2. a,c,d; 3. a,b,c
Unitatea de studiu 5 – 1. a, c, d; 2. a, c; 3. b, c
Unitatea de studiu 6 – 1. a, c, d; 2. c; 3. a, b, c
Unitatea de studiu 7 – 4. a,b; 5. a,d
Unitatea de studiu 8 – 4. a,b; 5. a,d
Unitatea de studiu 9 – 1. b, c, d; 2. a, c; 3. a, b, c
Unitatea de studiu 10 – 1. a, b; 2. c
172
BIBLIOGRAFIE
2008.
 Apan, Rodica Diana, Teoria generală a dreptului afacerilor, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca,
2007.
 Ardeleanu, Anca Monica, Teoria generală a dreptului, Ed. Univ. din Bucureşti, Bucureşti,
2009.
 Athanasiu, Alexandru, Moarcăs, Claudia Ana, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1999.
 Babiuc, Victor, Dreptul comerţului internaţional, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001.
 Bădica, Gheorghe, Brehoi, Gheorghe, Popescu, Adrian, Elemente de drept al muncii – sinteze, lucrare
editată cu sprijinul Centrului de Formare şi Studii în Domeniul Muncii, Bucureşti, 1994.
 Boboş, Gheorghe (coodr.), Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Argonaut, Cluj-
Napoca, 2008.
 Boghirnea, Iulia, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2010.
 Bratu, Constantin, Dreptul muncii, Editura Artprint Bucureşti, 2002.
 Cărpenaru, Stanciu D., Predoiu, Cătălin, David, Sorin, Piperea, Gheorghe, Societăţile
comerciale – reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001.
 Humă, Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Zigotto, Galaţi, 2010.
 Filipescu, Ion, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami,
Bucureşti, 1998.
 Ghimpu, Sanda, Ţiclea, Alexandru, Dreptul muncii, ediţia a II-a, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001.
 Mazilu, Dumitru, Dreptul comerţului internaţional Partea specială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003.
 Minea, Mircea Ştefan şi Costaş, Cosmin Flavius, Dreptul finanţelor publice, volumul II „Drept
fiscal”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008.
 Minea, Mircea Ștefan, Chiriac, Lucian Teodor, Costaș, Cosmin Flavius, Dreptul finanțelor publice,
Editura Accent, Cluj-Napoca, 2005.
 Petrescu, Raul, Constituierea, funcţionarea şi modificarea scoietăţilor comerciale, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1999.
 Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, 2008.
 Postolache, Rada, Drept financiar, Editura C.H.Beck, București, 2009.
173
 Şaguna Drosu, Dan, Nicolescu, Mihail Romeo, Societăţi comerciale europene, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1996.
 Șaguna Drosu, Dan, Rotaru, Pătru, Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, București, 2003.
 Ştefănescu, Ion Traian, Volonciu, Magda, Dimitriu, Raluca, Dreptul muncii, Editura Academiei de
Studii Economice Bucureşti – Catedra de Drept, Bucureşti, 1997.
 Tofan, Mihaela, Obligaţiile fiscale ale firmei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
 Tofan,Mihaela, Petrisor, Mihai Bogdan, Dreptul muncii şi dialogul social, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2012.
2000.
 Ţichindeal, Marioara, Încetarea contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999.
 Ţundrea, Luminiţa, Legislaţia muncii şi asistenţei sociale – note de curs, Editura Mirton, Timişoara,
2003.
 Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
2005.
 Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii – note de curs. Reglementări interne şi internaţionale, Editura
Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001.
 Voinea, Mihai, Baciu, Dan, Sociologie juridică, Ed. Univ. Române-Americane, Bucureşti,
1993.
 Vonica, Romul Petru, Dreptul societăţilor comerciale, Editurile Holding Reporter şi
Albastră, Bucureşti, 1998.
 Legea nr. 40/2011 de modificare şi completare a Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în
Monitorul Oficial al României, nr. 225/31 martie 2011.
 Legea nr. 11/ 1991 privind combaterea concurenței neloiale, publicată în M.Of. nr. 24/30 ianuarie
1991.
 Codul fiscal şi de procedură fiscală.
 Codul civil.
174

Dreptul Afacerilor Suport Curs 2021-2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Afacerilor Suport Curs 2021-2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Suport de curs pentru Ştiinţe

Prof.dr. Mihaela TOFAN (U.S. nr. 5,6, 9,10)

Structura unităţii de studiu:

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 200’

I.1.1. Noţiunea de stat

Organizarea societăţi umane este esenţială pentru asigurarea progresului său.

I.1.2. Elementele statului

I.1.3. Forma statului

Organizarea statului, inclusiv organizarea exercitării puterii se raportează şi, în acelaşi

I.2. DREPTUL. NORMA JURIDICĂ

I.2.1. Noţiunea de drept

I.2.2. Noţiunea de normă juridică

Organizarea şi funcţionarea societăţii se bazează pe o multitudine de reguli pe care le numim cel

I.2.2.1. Trăsăturile normei juridice

Literatura de specialitate ne dezvăluie o amplă dezbatere legată de identificarea şi explicarea

I.2.2.2. Structura normei juridice

Structura logico-juridică a normei (internă)

Structura tehnico-juridică a normei (externă)

I.2.2.3. Clasificarea normelor juridice

Având în vedere marea varietate de norme juridice, în literatura de specialitate clasificările

I.2.2.4. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice în timp

I.2.2.5. Organizarea formală a normelor juridice. Izvoarele de drept

2. Structura internă a normei juridice:

3. Ca parte a normei juridice, ipoteza:

Structura unităţii de studiu:

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 180’

II.2. Trăsăturile raportului juridic

II.3. Elementele raportului juridic

II.3.1. Subiectele raportului juridic

II.3.2. Conţinutul raportului juridic

II.3.3. Obiectul raportului juridic

II.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Structura unităţii de studiu:

Cuvinte cheie: răspundere juridică, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune.

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 200’

III.2. Principiile răspunderii juridice

Angajarea răspunderii juridice pentru subiecţii de drept se realizează cu respectarea anumitor

III.3. Funcţiile răspunderii juridice

III.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice

III.4.1. Fapta ilicită

III.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

III.5. Formele răspunderii juridice

III.5.2. Răspunderea administrativă

III.5.3. Răspunderea disciplinară

III.5.4. Răspunderea civilă

2. Condiţiile de angajare a răspunderii juridice sunt:

3. Instituirea răspunderii penale presupune:

Structura unităţii de studiu:

Cuvinte cheie: drept de proprietate, posesie, acţiune în revendicare

 Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 180’

IV.2. Obiectul dreptului de proprietate

În limbajul comun, termenul de proprietate poate fi înţeles şi în sensul de obiect al

IV.3. Formele dreptului de proprietate

Titularii dreptului de proprietate pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

IV.4. Atributele dreptului de proprietate

Încetarea posesiei intervine în următoarele cazuri:

 transformarea posesiei în detenţie precară;

IV.5. Dobândirea dreptului de proprietate

Dobândirea dreptului de proprietate privată se poate realiza prin convenţie, moştenire

IV.6. Apărarea dreptului de proprietate