Tema 1.

INTRODUCERE IN ACTIVITATEA NOTARIALĂ

1. Considerații Introductive
1.1. Noțiunea și importanța dreptului notarial
1.2. Obiectul dreptului notarial
1.3. Izvoarele dreptului notarial
2.Din Istoria Notariatului
3.Principiile Activității Notariale
1.4. Funcție autonomă
1.5. Autoritate publica
1.6. Profesiune liberala
1.7. Serviciu de interes public
1.8. Principiul legalității
1.9. Principiul tratamentului egal, al echidistanței și al imparțialității
1.10. Notarul îndeplinește actele solitar și personal
1.11. Confidențialitatea sau principiul păstrării secretului profesional
1.12. Disponibilitatea întocmirii actelor notariale
1.13. Principiul libertății contractuale
1.14. Rolul activ al notarului public
1.15. Monopolul activitatii notariale

1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Romania, tara asezata in sud - estul Europei, ca un zid despartitor intre doua mari
civilizatii, orientala si occidentala, s-a mentinut si evoluat de-a lungul secolelor, impunandu-si
un anumit mod specific de dezvoltare sociala, care a condus la aparitia unui sistem de drept
propriu.
In functie de evolutia istorica a societatii romanesti sistemul de drept s-a perfectionat,
cunoscand tot atatea etape de dezvoltare ca si societatea insasi.
In Romania, institutia notariala, cunoscuta sub varianta moderna, nu este o institutie
veche. Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documentele vechi ale vremii,
decat foarete tarziu in Evul Mediu si atunci doar cu referire la Transilvania. Cu toate acestea,
activitatea notariala a existat in provincile romanesti din cele mai vechi timpuri si pana astazi,
rastimp in care distingem mai multe etape si anume cea scalavagista, feudala si moderna.

1.1. NOȚIUNEA ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI NOTARIAL

DREPTUL NOTARIAL este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează
modul de organizare a activității notariale, statutul notarului public și procedura de întocmire
a actelor notariale. Enunțarea acestei definiții sintetice relevă existența unor norme juridice cu
caracter diferit : unele sunt norme ce privesc doar organizarea activității notariale și structura
organelor care o exercită sau o coordonează; altele se referă la procedura de întocmire a
diferitelor acte notariale.
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice, astfel cum precizează chiar
Art. 1 din Legea nr. 36/1995, „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale
nelitigioase, precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea".
Din aceste dispoziții legale se poate desprinde și importanța deosebită a activității notariale și,
implicit, a dreptului notarial. Intr-adevăr, societățile moderne și cu o solidă economie de piață
se caracterizează printr-o multiplicare accentuată a raporturilor juridice la care participă
persoanele fizice și tot mai multe persoane juridice. Participarea la viața juridică implică, cu
necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept și a valorilor ocrotite de aceasta.
Datorită acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fără respectarea unor condiții
legale, fie ele de formă, fie de fond. Unul din marile principii ale dreptului civil este fără
îndoială acela al consen-sualismului. Aceasta înseamnă că, în general, simplul acord de voință
al părților este generator de drepturi și obligații corelative.
Prin urmare, părțile nu sunt ținute să recurgă la constatarea raporturilor lor civile sau
comerciale printr-un act întocmit în fața unui notar public. Cu toate acestea, siguranța
circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar
printr-un înscris întocmit și autentificat de un specialist al dreptului, adică de un notar public.
Intocmirea unui înscris autentic, care să constate raportul juridic civil sau comercial realizat de
părți, este dorit și solicitat adeseori de părți, ceea ce reprezintă o garanție solidă a conservării
drepturilor lor.
Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiție de valabilitate a
contractului sau operației juridice întocmite de părți. Formalismul reprezintă o caracteristică a
actelor notariale. Dar formele nu sunt un scop în sine ci o necesitate determinată de siguranta
actelor notariale intocmite

1.2. OBIECTUL DREPTULUI NOTARIAL

Din definiția deja enunțată și din ansamblul reglementărilor în vigoare se poate

desprinde cu ușurință și obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice
privitoare la organizarea activității notariale, statutul notarului public și la procedura de
întocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit și din normele privitoare
la procedura succesorală notarială.
Obiectul dreptului notarial coincide și cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu.
Aceasta nu înseamnă că obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la instituțiile deja
enunțate și care au esențialmente un caracter organizatoric și procedural. Domeniul de interes
al dreptului notarial este însă mult mai larg și cuprinde varii domenii juridice. Avem în vedere,
în primul rând, instituții importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte
civile si/sau comerciale, societati comerciale, asociatii, fundatii, succesiuni, drepturi reale si de
creanta, și publicitate imobiliară. Dreptul familiei, îndeosebi prin instituțiile privitoare la
capacitatea persoanelor fizice și juridice și la reprezentarea lor, este și el implicat în activitatea
notarială.

1.3. IZVOARELE DREPTULUI NOTARIAL

Izvoarele dreptului notarial sunt diverse si sunt cuprinse în acte normative de natura
diferita. In mod incontestabil, însa, principalul izvor al dreptului notarial este LEGEA
NOTARILOR PUBLICI SI A ACTIVITATII NOTARIALE NR . 36 DIN 12 MAI 1995. Ea a fost adoptata
tinând seama atât de experienta dobândita de notarii din tara noastra, în perioada anterioara, cât
si de evolutiile legislative din tarile democratice europene.
Legea nr. 36/1995 se completeaza în mod corespunzator cu prevederile Codului civil si
ale codului de procedura civila. Drept urmare, dispozitiile codurilor mentionate constituie si
ele izvor de drept notarial, în materiile care intereseaza activitatea notariala.
Cu acelasi titlu de izvor de drept trebuie mentionata si Legea nr. 178 din 4 noiembrie
1997 pentru autorizarea si plata interpretilor si traducatorilor folositi de organele de urmărire
penala, de instanțele judecătorești, de birourile notarilor publici, de avocati si de Ministerul
Justitiei.
Ordonantele Guvernului pot constitui si ele izvor al dreptului notarial, cum ar fi de
exemplu Ordonanta de urgenta nr. 166/2008 privind modificarea art. 16 lit. a) din Legea
notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995, si infiintarea Institutului Notarial Roman,
ordonanta validata si aprobata prin Legea 298/2009; Ordonanta de urgenta nr. 125/2007 pentru
modificarea art. 13 din Legea notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995.
Un izvor de drept cu o valoare incontestabila este reprezentat de Regulamentul, adoptat
în temeiul Art. 107 din Legea nr. 36/1995, de punere în aplicare a Legii notarilor publici si a
activitatii notariale, nr. 36/1995, cu modificarile si completarile ulterioare. Regulamentul a fost
adoptat prin Ordinul nr. 710/C din 5 iulie 19954.
Aparitia LEGII NOTARILOR PUBLICI SI A ACTIVITATII NOTARIALE NR . 36/1995 a constituit,
fara indoiala, un moment de rezonanta in implinirea reformei din domeniul institutiilor de profil
juridic din Romania, fiind deja cunoscut faptul ca reforma Justitiei a reusit pe deplin si f oarte
repede in domeniul notarial. Ca efect al acestei legi, NOTARUL PUBLIC este investit cu
competenta de a indeplini un serviciu de interes public, dar avand statutul unei functii
autonome, caracteristic profesiunilor liberale. Astfel, notarul, desi este un liber profesionist, ca
purtator al sigiliului de stat, indeplineste acte de autoritate publica, fapt ce confera o noua
dimensiune acestei nobile profesii, dar care implica si raspunderi pe masura.
Modul de numire in functia de notar public, de suspendare si incetare a calitatii de notar
public atesta caracterul dublu al acestei functii : notarul este titular al unui serviciu de interes
public si, totodata, un liber profesionist, membru al unei organizatii profesionale.
potrivit dispozitiilor Legii nr. 36/1995, notarul public este numit de ministrul Justitiei,
la propunerea Consiliului uniunii Nationale a Notarilor publici. in mod simetric, suspendarea
din functie se dispune de ministrul Justitiei, la solicitarea Consiliului uniunii Nationale a
Notarilor publici, iar incetarea calitatii de notar public se constata sau se dispune, dupa caz, de
ministrul Justitiei.
Cunoaștem, foarte bine, că interesele economice ale persoanelor fizice și juridice se
reflectă, în numeroase cazuri, în acte juridice.
Tot atât de bine știm că principiul consensualismului, stă la baza încheierii valabile a
actelor juridice.
Astfel, în cele mai multe cazuri, acordul de voința al părților este suficient pentru
încheierea valabilă a actului, materializarea acestuia (instrumentum) fiind folosită doar ca o
măsura de prevedere, ca mijloc de probă, în cazul apariției unor litigii.
Totuși, datorită importantei lor, unele acte sunt cerute a fi încheiate în anumite forme
sau îndeplinind unele solemnități, simpla manifestare de voință nefiind o garanție suficientă
pentru părți. Și atunci este necesar ca această manifestare de voință a părților să fie certificată
cu o putere oficială de către o persoana investită cu autoritatea statului.
Pe langă situațiile prevăzute expres de lege pentru valabila încheiere a actelor, părțile,
pentru o mai bună redactare a înscrisului sau pentru o certificare suplimentară a voinței lor
apelează la forma autentică și la serviciile unui profesionist, în speță, a unui notar public.
Activitatea notarului se concentrează pe mai multe repere și anume:
- pe relația dintre clienți, unde notarul se comportă ca un adevărat magistrat in
necontencios, al cauzelor deduse în fața sa și
- pe relația dintre clienți și autoritățile statului, unde notarul prin autoritatea cu care
este investit îndeplinește, în numele clienților săi, proceduri prealabile, la diverse
instituții ale statului, în vederea aplicării corecte a prevederilor legale în actele pe care
le instrumentează. Pe lângă responsabilitățile cu caracter profesional notarul are și o
datorie specială de loialitate și colaborare cu statul, superioară unui cetățean, el
fiind cel care pune în aplicare și apară legea, fiind un garant al drepturilor cetățenilor
și un liant între cetățeni și autoritățile statului.
 Rolul notarului devine tot mai important deoarece, în afara autorității cu care este
investit, acesta este și un apărător al intereselor cetățenilor.
Asistăm, în prezent, în cadrul profesiei, la crearea unor legaturi mult mai strânse decât
cele dintre client și prestatorul de servicii, notarul transformându -se, dintr-un “partener al
justiției” într-un “partener al familiei“, rolul său devenind, alături de medic și avocat, de
garant al liniștii familiei, de confident în probleme de drept, și nu în ultimul rând de creator
și conservator al titlurilor de proprietate, sfătuitor și redactor al actelor ce interesează
familia, un doctor al proprietatii.
Notarul este prin excelenta consilierul de proximitate al familiei. Este o trasatura
identitara incontestabila. Aceasta trasatura este atat de naturala pentru notar, incat deseori o
trecem, din pacate, cu vederea.
În acest context, NOTARUL PUBLIC poate fi definit ca fiind aceea persoană investită
cu autoritatea statului în vederea autentificării actelor juridice în scopul îndeplinirii
cerințelor solemne ale acestora, stabilirea și atestarea faptelor de însemnătate juridică,
îndeplinirea procedurii succesorale necontencioase, precum și alte atribuții stabilite de
lege.
Potrivit LEGII nr. 36 / 1995, LEGEA NOTARILOR PUBLICI ȘI A ACTIVITĂȚII
NOTARIALE, activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor
juridice civile sau comerciale, precum și exercițiul anumitor drepturi și ocrotirea intereselor
conforme cu legea. Aceste atribuții se îndeplinesc prin încheierea de acte notariale precum și
prin consultații neurmate, în mod obligatoriu de încheierea vreunui act.
Trebuie să menționăm faptul că din multitudinea de acte și proceduri întocmite de notar
sunt excluse problemele de natură contencioasă. Nici unul din aspectele soluționate de
notarul public nu presupune existența vreunui litigiu între părți, iar în cazul apariției acestuia
(neîntelegerea coindivizarilor cu ocazia partajului sau a moștenitorilor cu ocazia dezbaterii
procedurilor succesorale) notarul va îndruma părțile în fața instanței de judecată în vederea
soluționării litigiului pe cale judecătorească.
Profesionalismul notarului constă atât în aceea că prin actele sale acesta să nu declanșeze
litigii cât și în arta sa de a armoniza dorința părților cu prevederile legii pentru obținerea
rezultatului urmărit de solicitanții actului notarial.
Natura funcției de notar este definită, în primul rând, de principiile care guvernează
această activitate cum ar fi legalitatea, egalitatea, imparțialitatea, independența.

2. DIN ISTORIA NOTARIATULUI

Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate unde, in oranduirea

sclavagista se regasesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme
incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de inventarea si
raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene.
Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost
scrise in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat ca
ar fi o institutie milenara. Consemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la
garantarea ordinii si pacii in cadrul conventiilor private.
Ulterior, in Roma antica cei ce se indeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii
comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau
cu ocazia incheierii conventiilor. Astfel, “nota” scrisa de sclav si aprobata de parti constituia
un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din conventie. Specializarea sclavilor le-a
atras si denumirea de “notari” adica cei care iau notite.
Adeseori originea notariatului este legata de institutia “tabelionilor”, desi nu exista
suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a tuturor
conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un adevarat
funcționar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un simplu mijloc
probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial. Propagarea treptata a
documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a tabelionului, persoanele ce o
exercitau fiind specializate in redactarea documentelor juridice.
Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile
lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit
adevarati asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in privinta
redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.
Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea
notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de laici
sau clerici ce purtau denumirea de notari.
Odata cu dezvoltarea oraselor medievale si inflorirea comertului, conventiile private au
inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce se
putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la transformarea
scribului (scriptor sau notarius) in notar public.
O contributie de seama se regaseste in activitatea Universitatii din Bologna in cadrul
careia trei juristi si-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale. Primul autor in
domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care intre 1222 -1234 a
elaborat un tratat in aceasta materie intitulat “Ars notariae” cuprinzand trei parti : contractele,
dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.
Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine
organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul unde
functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII- lea a adus si
instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta probanta d eosebita,
fiind intarita cu un sigiliu.
In tara noastra institutia notariala, in acceptiunea moderna, nu este foarte veche.
Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documente decat tarziu in Evul
Mediu si doar in Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in
toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.
In perioada sclavagista anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era
omniprezent si se manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia
unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi ce vor coexista
cu dreptul autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand “tablitele cerate de
la Rosia Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept obiect sclavi si
imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de societate. Sub influenta
civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti in Roma notari sa fi existat si in Dacia
romana.
In spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-
lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale maghiare functiona notarul special care
asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul acestuia.
Cancelaria voievozilor Transilvaniei era organizata dupa aceleasi principii ca si cea maghiara,
lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca notarii “nu -si
pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.
Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in
“locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane
particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-
voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare,
iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor
Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest
concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa
ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea
adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca
formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.
Actele notariale se incheiau cu semnul notarului, o figura stilizata desenata de mana,
reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii
numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la
locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.
Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea i-
a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.
Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens
colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV- lea. Astfel
actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo (originar din
Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a instrumentat in aceasta
perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora se observa ca
imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De exemplu, notarul consemna un
transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza suma) ce urmau a fi restituiti
(aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei in portul de destinatie. Metoda era
folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea occidentala.
Dupa anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de
gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un
atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in
cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale
acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau
in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al
acestuia, actele capatau forta juridica.
In consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al Notarului
Public.
O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in perioada
secolului al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste atestarea a 1300 de notari. Numarul
redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune,
imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea
numarului de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si dispozitiile
organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa cunoasca limbile
oficiale (germana, latina si maghiara), dar si romana, spre a se intelege cu taranii.
La inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul
obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si a-l salariza cu o suma potrivita. In
anul 1808, apar Instrucțiunile notarilor satesti unde sarcina notarilor era sa-i ocroteasca pe
tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu taranii” si sa raporteze
orice abuz autoritatilor superioare.
In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi,
activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa,
cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei Principelui
Alexandru Ioan Cuza.
O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX- lea.
In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1
septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.
In Transilvania notarul public functiona in baza Legii ungare nr. 35 / 1874, mentinuta
in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina isi gasea aplicare Legea
austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste legi
au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale fiind comparabile
cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga intr-o asemenea pozitie notarul public trebuia sa
dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El era considerat “consultator,
sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea unui act nu puteau fi puse in
discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act notarial era sc utit ipso facto de
procese. Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte de
intocmirea actului, trebuia sa se convingă de dorința adevarata a partilor, sa le explice textele
de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari dubioase sau cuvinte cu doua
intelesuri.
Prin Legea nr. 358 / 1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea
cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960
s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a
imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor
autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru reprezentantele
diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi cu data certa
inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.
Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine
organizată decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in
Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip
socialist. Prin Decretul nr. 79 / 1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a f unctionat, experimental
in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este
asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.
Pana la aparitia Legii nr. 36 / 1995 activitatea notariata a f ost reglementata prin Decretul
nr. 377 / 1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului justitiei nr. 96 / C
/ 1973.
In prezent activitatea notariala este reglementata de Legea nr. 36 / 1995, cu modificarile
si completarile prin Legile nr. 267 / 2003 si nr. 178 / 2005, dispozitiile sale fiind completate de
Regulamentul de punere in aplicare a legii (aprobat prin Ordinul Ministrului Justitiei nr. 710 /
C / 1995 si completat cu Ordinele Ministrului Justitiei nr. 233 / C / 1996 și nr. 1410 / C / 1996),
de Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania (U.N.N.P.R.) si de Codul
deontologic al notarilor publici.