Sunteți pe pagina 1din 67

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV FACULTATEA DE DREPT

DREPT NOTARIAL

suport de curs pentru programul de studiu Drept cu Frecvenţă Redusă

Asist.univ.dr. Nicuşor CRĂCIUN

BRAŞOV

2015

DREPT NOTARIAL

I. UNITATEA DE INVATARE NR.1

- Consideratii generale asupra disciplinei “ Drept notarial” -Notiunea si importanta disciplinei.

- Obiectul disciplinei “ Drept notarial”

- Motivaţie curriculară

- Scopul unităţilor de învăţare.

- Structura cursului

- Bibliografie. II. UNITATEA DE INVATARE NR. 2 - Statutul funcţiei de notar public -Caracterul public al instituţiei notariale - Notarul consilier legal al părţilor

- Caracterul liberal al profesiei de notar public

III. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.1 - actul notarial -noţiunea actului notarial , categorii de înscrisuri preconstituite Secţiunea 1 – noţiunea actului notarial Secţiunea 2 – categorii de înscrisuri preconstituite IV. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2 Actul notarial Secţiunea 1 – - rolul notarului public în constatarea vointei juridice a autorilor actelor juridice civile , incheiate in fata sa. înscrisul notarial în procesul civil Secţiunea 2 – înscrisul notarial în procesul civil. V. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1 -reguli comune tuturor actelor notariale -procedura actelor notariale -reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale VI.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4 SUBUNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 -îndeplinirea actelor notariale. -procedura actelor notariale -reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale VII.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.5 -autentificarea actelor -noţiuni prealabile -procedura autentificãrii VIII. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.6 1.procedura succesorală noţiuni prealabile 2.competenta notarului in materie succesorala 3.deschiderea procedurii succesorale 4. măsurile de inventariere, conservare şi administrare a bunurilor succesorale.

5.

desfăşurarea procedurii succesorale

6. suspendarea procedurii succesorale

7. încheierea procedurii succesorale. certificatul de

moştenitor sau legatar.

8. succesiunea vacantă

IX.UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.7 -alte proceduri notariale :

1.legalizarea semnãturilor si a sigiliilor 2.procedura legalizãrii copiilor 3.efectuarea si legalizarea traducerilor 4.darea de datã certã inscrisurilor 5.certificarea unor fapte constatate de notar 6.primirea in depozit a unor inscrisuri, documente si valori 7. eliberarea de duplicate ale inscrisurilor notariale si reconstituirea actelor originale 8.actele de protest al cambiilor, cecurilor si al altor titluri la ordin 9.procedura divorţului pe cale notarială X. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.8

- Organizarea activităţii notarilor publici

- Încetarea şi suspendarea din funcţia de notar public

- Camera Notarilor Publici

- Uniunea Naţională a Notarilor Publici XI. TEME DE LUCRU .

I. UNITATEA DE INVĂŢARE NR.1

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI

I.Consideratii generale asupra disciplinei “ Drept notarial”

1.Notiunea si importanta disciplinei.

Dreptul notarial este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementeaza modul de organizare a activitatii notariale, statutul notarului public si procedura de întocmire a actelor notariale. Enuntarea acestei definitii sintetice releva existenta unor norme juridice cu caracter diferit: unele sunt norme ce privesc doar organizarea activitatii notariale si structura organelor care o exercită sau o coordoneaza; altele se refera la procedura de întocmire a diferitelor acte notariale. Activitatea notariala asigura persoanelor fizice si juridice, astfel cum precizează chiar art. 1 din Legea nr. 36/1995, republicată „constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum si exercitiul drepturilor si ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea". Din aceste dispozitii legale se poate desprinde si importanta deosebita a activitatii notariale si, implicit, a dreptului notarial. Într-adevar, societatile moderne si cu o solida economie de piata se caracterizeaza printr-o multiplicare accentuata a raporturilor juridice la care participa persoanele fizice si tot mai multe persoane juridice. Participarea la viata juridica implica, cu necesitate, respectarea unei anumite ordini de drept si a valorilor ocrotite de aceasta. Datorita acestui fapt actele juridice nu se pot întocmi fara respectarea unor conditii legale, fie ele de forma, fie de fond. Unul din marile principii ale dreptului civil este fără îndoială acela al consen-

sualismului. Aceasta înseamna ca, în general, simplul acord de vointa al partilor este generator de drepturi si obligatii corelative. Prin urmare, părţile nu sunt ţinute să recurgă la constatarea raporturilor lor civile sau comerciale printr-un act întocmit în faţa unui notar public. Cu toate acestea, siguranţa circuitului civil recomandă constatarea unor atare raporturi printr-un act scris, respectiv chiar printr-un înscris întocmit si autentificat de un specialist al dreptului, adica de un notar public. întocmirea unui înscris autentic, care sa constate raportul juridic civil sau comercial realizat de parti, este dorit si solicitat adeseori de parti, ceea ce reprezinta o garanţie solidă a conservării drepturilor lor. Alteori, forma autentică a actului reprezintă chiar o condiţie de valabilitate a contractului sau operatiei

juridice

Formalismul reprezinta o caracteristica a actelor notariale. Dar formele nu sunt un

scop în sine ci o necesitate determinata tocmai de necesitatea garantarii circuitului juridic civil si comercial. în epoca moderna, se poate constata chiar si o anumita renastere a

întocmite

de

părţi.

formalismului

Dreptul notarial se constituie, în ultimul timp, într-unul din domeniile juridice cele mai dinamice. Activitatea notariala este implicata azi nu numai în domeniile traditionale, ca:

dreptul contractelor, succesiuni, drepturi reale, ci si în dreptul afacerilor si în dreptul comercial. O expresie a acestei realitati o constituie si numarul mare de notari publici care-si desfasoara azi activitatea în tara noastra, precum si în alte tari democratice.

juridic.

2.Obiectul disciplinei “Drept notarial”

Din definitia deja enuntata si din ansamblul reglementarilor în vigoare se poate desprinde cu usurinta si obiectul dreptului notarial. Acesta este format din normele juridice privitoare la organizarea activitatii notariale, statutul notarului public si la procedura de întocmire a actelor notariale. Obiectul dreptului notarial este constituit si din normele privitoare la procedura succesoral notariala. Obiectul dreptului notarial coincide si cu obiectul disciplinei aferente acestui domeniu. Aceasta nu înseamna ca obiectul de interes al dreptului notarial este cantonat la institutiile deja enuntate si care au esentialmente un caracter organizatoric si procedural. Domeniul de interes al dreptului notarial este însa mult mai larg si cuprinde varii domenii juridice. Avem în vedere, în primul rând, institutii importante ale dreptului civil, cum sunt cele privitoare la: contracte, una din materiile predilecte ale dreptului notarial, succesiuni, drepturi reale si publicitate imobiliara. Dreptul familiei, îndeosebi prin institutiile privitoare la capacitatea persoanelor fizice si juridice si la reprezentarea lor, este si el implicat în activitatea notariala. Dreptul comercial este si el tot mai mult implicat în activitatea notarului public. Din aceasta sfera de interes, pentru dreptul notarial, nu trebuie ignorate nici normele dreptului international privat si ale dreptului comertului international, căci circuitul valorilor materiale se înscrie, în epoca în care traim, în cadrul unor tendinţe de accelerare a procesului de integrare economica regională şi chiar de globalizare accentuată. Iată de ce disciplina pe care o studiem – Drept notarial - ar trebui sa formeze obiect de studiu la toate facultatile de profil juridic din România. Pentru a fi rigurosi trebuie sa recunoastem ca Uniunea Nationala a Notarilor Publici -prin Consiliul sau - a facut deja demersuri pentru cuprinderea în planurile de învatamânt a acestei discipline juridice, astfel cum ea se studiaza si în alte tari democratice. Solutia nu a fost însa promovata, pâna în prezent, la toate facultatile de profil juridic din România. Lipsa de interes pentru studiul dreptului notarial se justifica, cel putin în parte, prin faptul ca normele care-l alcatuiesc nu se constituie într-o ramura de drept traditionala. Dar, pentru noi, întrebarea cardinala este tocmai aceea de a cunoaste daca dreptul notarial este sau nu o ramura de drept. în doctrina româneasca aceasta problema nu a fost supusa unei analize riguroase si nici nu exista puncte de vedere divergente în materie.

In dreptul francez autonomia dreptului notarial ca ramura de drept este controversata, în pofida faptului ca civilisti de mare prestigiu considera ca ne aflam în prezenta unei „ramuri speciale de drept" (A. Colin, H. Capitant, Cours de droit civil francais, 1924). În ceea ce ne priveşte socotim că , pentru viaţa juridică este necesară introducerea acestei materii de studiu pentru toţi studenţii facultăţilor de drept.

MOTIVAŢIE CURRICULARĂ

Syllabusul de faţă îşi propune prezentarea activităţii notariale –ca activitate publică , ce se realizează prin forme procedurale specifice ce au ca obiect soluţionarea cererilor persoanelor fizice sau juridice , prin care acestea solicită asistenţă juridică notarială în vederea constatării raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase , precum şi în vederea asigurării exerciţiului drepturilor subiective civile şi ocrotirea intereselor legale ,prin întocmirea înscrisurilor corespunzător voinţei reale a părţilor solicitante , cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege sau cerute de părţi ,a normelor de ordine publică şi a bunelor moravuri , precum şi prezentarea tuturor procedurilor notariale , inclusiv a procedurii succesorale.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost alese astfel încât să ajute cursanţii în primul rând să identifice locul şi rolul acestei discipline în categoria disciplinelor de drept. De asemenea printr-o selecţie atentă a tematicii a fost posibilă corelarea cunoştinţele dobândite la Drept notarial cu aplicarea în practică a acestora. Nu , în ultimul rând, acest curs vine să aprofundeze noţiuni specifice domeniului, să ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea situaţiilor practice pe care le poate rezolva cel care studiază această disciplină Cursul se doreşte a fi o aprofundare pertinentă a domeniului, astfel încât acesta să-i ajute pe cursanţi în cariera lor juridică ulterioară ,indiferent de profesia juridică pe care şi o vor alege (notar public ,avocat ,procuror ,judecător)

STRUCTURA CURSULUI

Unitatea de învăţare nr.1 Introducere Unitatea de învăţare nr.2 Statutul funcţiei de notar public. Unitatea de învăţare nr.3 Actul notarial Noţiunea actului notarial , categorii de înscrisuri preconstituite Subunitatea de învăţare nr.2 Rolul notarului public în constatarea voinţei juridice a autorilor actelor juridice civile , încheiate în faţa sa. Înscrisul notarial în procesul civil. Unitatea de învăţare nr.4 Reguli comune tuturor actelor notariale. Subunitatea de învăţare nr. 1 - Procedura actelor notariale; Reguli comune pentru îndeplinirea actelor notariale.

Subunitatea de învăţare nr. 2- Îndeplinirea actelor notariale. Unitatea de învăţare nr.5 Autentificarea actelor Unitatea de învăţare nr. 6 Procedura succesorală Unitatea de învăţare nr.7 Alte proceduri notariale.

BIBLIOGRAFIE

V.M.Ciobanu, Tratat Teoretic şi Practic de Procedură Civilă, Editura “Naţional ” , Bucureşti , 1997. Prof. univ, dr. Emil Poenaru ,prof. univ. dr. Cristinel Murzea – Procedura succesorală notarială Lector univ. dr. Ion Marin – Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii în domeniul notarial ,de cadastru şi de publicitate imobiliară- Teza de doctorat - Bucureşti 2008 Voicu Zdrenghea ,Grigore Păun , Cornel Boldeanu – Elemente de drept notarial - Editura Europolis – 1998 Ioan Leş – Proceduri civile speciale – Editura All Beck – 2000 Nicolae Bălan – Procedura succesorală notarială- Editura Buna Vestire –2002 Ioan Popa , Alin-Adrian Moise - Drept notarial- Editura Universul Juridic- 2013 Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale- republicată (2013) Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România .

II. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.2

STATUTUL FUNCŢIEI DE NOTAR PUBLIC

Caracterul public instituţiei notariale Notarul consilier legal al părţilor Caracterul liberal al profesiei de notar public

2.1 Obiective

Prezentarea funcţiei de notar public ,în sistemul de drept din România , cu cele două componente indisociabile : participarea la exerciţiul suveranităţii statului , în calitate de consilier legal al unor persoane fizice sau juridice şi apărarea intereselor private care îi sunt încredinţate , dar şi evidenţierea caracterului liberal al profesiei de notar public.

2.2 Caracterul public al funcţiei de notar public

Notarul indeplineste un serviciu de interes public pentru a asigura securitatea legala a partilor contractante. El este un profesionist in domeniul dreptului, numit de autoritatea statului pentru a autentifica si certifica actele pe care le intocmeste. Acest principiu se aflã in stransã legãturã cu cel al legalitãtii actului notarial, precum si cu cel al egalitãtii persoanelor in fata notarului public. Interesul public se manifestã prin obligatia notarului ca , la cererea pãrtii, dacã sunt respectate conditiile legale si morale, sã incheie actul cerut. Deci, incheierea actului nu poate fi refuzatã in mod arbitrar. In orice caz incheierea de respingere a notarului

de a autentifica actul poate fi atacatã in instantã, prin aceasta aducandu-se o garantie suplimentarã servirii interesului public. In activitatea sa notarul are obligatia sa verifice actele pe care le instrumenteaza, sa nu cuprinda cauze contrare legii si bunurilor moravuri, sa ceara si sa dea lamuriri partilor asupra continutului acestor acte spre a se convinge ca le-au inteles sensul si le-au acceptat efectele, in scopul prevenirii litigiilor. Profesionalismul notarului constă atât în aceea că prin actele sale acesta să nu declanşeze litigii cât şi în arta sa de a armoniza dorinţa părţilor cu prevederile legii pentru obţinerea rezultatului urmărit de solicitanţii actului notarial. Natura funcţiei de notar este definită, în primul rând, de principiile care guvernează această activitate cum ar fi legalitatea, egalitatea, imparţialitatea, independenţa şi altele pe care le vom aborda în cele ce urmează. În cazul in care actul solicitat este contrar legii si bunurilor moravuri, notarul public va refuza intocmirea lui (art. 9 alin. 2 din Legea nr. 36 / 1995). Împrejurarea că notarul public participă la exerciţiul suveranităţii de stat este expres conacrat prin unele prevederi ale Legii nr. 36/1995. Astfel , potrivit art. 3 din lege , notarul public este investit să îndeplinească „ un serviciu public” iar în virtutea art. 7 din lege ,actul îndeplinit de notarul public , purtând sigiliul şi semnătura acestuia „este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege şi după caz forţa executorie prevăzută de lege”. De altfel denumirea de notar public evocă în mod sugestiv conţinutul funcţiei publice pe care o exercită.În literatura de drept public a ţărilor Uniunii Europene se vorbeşte despre „bazele constituţionale ” ale funcţiei publice. În Franţa notarul public este „ofiţer public”. Astfel „notarii sunt ofiţerii publici desemnaţi pentru a primi actele şi contractele cărora părţile trebuie sau doresc să le dea un caracter de autenticitate asemenea actelor autorităţilor publice şi pentru a asigura data ,a le conserva în depozit , a solicita copii executorii şi copii” – Ordonanţa din 02.11.1945 ,care reia definiţia notarului din Legea 25 ventose anul XI. În legislaţiile altor ţări Italia ,Olanda ,Spania ,Grecia ,Belgia ,Luxemburg) notarul este expres definit ca funcţionar public. În ceea ce priveşte Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 aceasta a evitat să definească notarul public ca funcţionar sau ofiţer public. De aici s-au făcut tot felul de interpretări , notarul fiind asimilat funcţionarilor publici ,cu care are unele puncte de convergenţă ,dar de care de şi deosebeşte în mod esenţial. Argumente pentru statutul funcţiei publice a notarului sunt următoarele : notarul public este numit , suspendat din funcţie sau i se constată încetarea calităţii de notar public de către ministrul justiţiei (membru al guvernului); actul îndeplinit de notarul public , purtând sigiliul şi semnătura acestuia , este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege (art. 7 din Lege). Pe lânga responsabilitatile cu caracter profesional notarul are şi o datorie speciala de loialitate şi colaborare cu statul, superioară unui cetăţean, el fiind cel care pune în aplicare şi apără legea, fiind un garant al drepturilor cetăţenilor şi un liant între cetăţeni şi autorităţile statului.

Rolul notarului devine tot mai important deoarece, în afara autorităţii cu care este investit, acesta este şi un apărător al intereselor cetăţenilor. În întreaga sa activitate notarul trebuie să respecte legea. Acest principiu general, existent în orice sistem de drept, respectiv cel al legalităţii actului şi activităţii notariale, se regãseşte, dupã cum era si de asteptat, in organizarea activitãtii notariale. Acestui principiu i se subscriu cel al cautãrii adevãrului, al echitãtii si al bunei credinte, toate acestea creind cadrul sub auspiciile cãruia se desfãsoarã activitatea notarialã. Ca o reflectare a acestor cerinte, notarul, precum si celelalte organe cu atributii notariale, este obligat sã verifice ca actele ce le instrumenteazã sã nu continã clauze contrare legii sau bunelor moravuri, sã se

asigure de identitatea pãrtilor si de respectarea celorlalte conditii prevãzute de lege. Buna credintã a solicitantului unui act notarial este prezumatã panã la proba contrarie. In cazul constatãrii existentei unei clauze nelegale notarul va refuza intocmirea actului. Respectarea principiului legalitatii de catre notar in activitatea sa este aproape sinonima cu respectarea ordinii contractuale, ca ansamblu de reguli juridice referitoare la un contract. Aceasta are doua surse : legea (in sens larg) si vointa partilor contractante. Cu alte cuvinte, conjugarea vointei individului si incadrarea acestei vointe in cerintele legii dau sens legaturii dintre notar si ordinea contractuala.

2.3. Notarul -consilier legal al părţilor

În virtutea funcţiei de consilier legal al unor persoane fizice sau juridice , notarul public este chemat să asigure „exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor” care i-au fost încredinţate (art. 1 din Lege). Ocrotirea intereselor private încredinţate trebuie făcută în conformitate cu legea , astfel cum se dispune în acelaşi articol de lege. Notarul public este ţinut să vegheze să nu fie încălcată legea , adică are obligaţia să refuze instrumentarea unor acte notariale , prin care sunt transgresate dispoziţii legale de natură imperativă sau este nesocotită ordinea publică sau bunele moravuri. Ocrotirea intereselor părţilor înseamnă , în primul rând , respectarea principiului cunoscut al libertăţii de voinţă. Părţile sunt libere să dea actului conţinutul pe care îl doresc , putnd deroga de la normele având caracter dispozitiv ,fără ca notarul să poată aduce vreo atingere acestei libertăţi, „Înscrisurile se redactează potrivit voinţei părţilor şi în condiţiile prevăzute de lege”- art. 78 ,alin. 4 din Lege. Expresia „în condiţiile prevăzute de lege ” se referă la interdicţii ,derogări prin convenţii şi acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri ,precum şi cerinţa ca actele să fie întocmite cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă.

Ocrotirea intereselor părţilor înseamnă obligaţia notarului public de a consemna în cuprinsul înscrisurilor voinţa internă ,reală a acestora. Totodată notarul public este ţinut să instrumenteze acte juridice cu conţinut clar, care să nu dea naştere le interpretări nejustificate şi litigii între părţi. Pe relatia dintre clienti, notarul se comporta ca un adevarat judecator al cauzelor deduse în fata sa iar în relatia dintre clienti si autoritatile statului, unde notarul prin autoritatea cu care este investit, îndeplineste, în numele clientilor sai, proceduri prealabile, la diverse institutii ale statului, în vederea aplicarii corecte a prevederilor legale în actele pe care le instrumenteaza. Asistăm, în prezent, în cadrul profesiei de notar public, la crearea unor legãturi mult mai strânse decât cele dintre client şi prestatorul de servicii, notarul transformându-se, dintr- un “partener al justiţiei” într-un “partener al familiei“, rolul său devenind, cum scria profesorul Viorel Ciobanu, alãturi de medic şi avocat, de garant al liniştii familiei, de confident în probleme de drept, şi nu în ultimul rând de creator şi conservator al titlurilor de proprietate, sfãtuitor şi redactor al actelor ce intereseazã familia.

2.4. Caracterul liberal al profesiei de notar public

Faptul că notarul public exercită un serviciu de interes public nu contravine cu nimic

caracterului liberal al profesiei sale.

statutul autonom al funcţiei sale. Conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 „notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome”. Acest text de lege trebuie

Acest caracter este determinat ,în primul rând , de

coroborat cu art. 64 din Lege ,în virtutea căruia „ Notarii publici îşi exercită funcţia şi se bucură de stabilitate în funcţie ,neputând fi mutaţi în altă localitate fără acordul lor”. Caracterul autonom al funcţiei de notar public are semnificaţia că acesta este independent în exercitarea atribuţiilor sale ,supunându-se numai legii. Autonomia

funcţională a notarului public prezintă unele similitudini cu independenţa judecătorilor ,dar

se

deosebeşte prin faptul că activitatea notarială nu are caracter jurisdicţional (contencios ) ,

ci

unul administrativ (necontencios).

Autonomia funcţiei de notar public este menită să împiedice orice ingerinţă în activitatea notarului public de întocmire a actelor juridice şi de îndeplinire a procedurilor

prevăzute de lege ,indiferent de unde ar proveni. Controlul judecătoresc al actelor notariale consacrat prin art. 157 şi 158 din Lege, confirmă principiul autonomiei funcţionale a notarului public. Activitatea si solutiile date de notar nu pot fi controlate pe cale ierarhicã, acestea putand fi atacate numai in fata instantei (in speta a judecãtoriei).

Deci autonomia profesiei se rezumă a se manifesta cel puţin pe două coordonate :

în valabilitatea, panã la desfiintarea printr-o hotãrare judecãtoreascã, a solutiilor pronuntate

de notar in probleme de drept (art. 333 din Regulament) şi prin stabilitatea in functie. Notarul nu poate fi mutat din localitatea unde isi desfãsoarã activitatea, fãrã acordul sãu, eliberarea din functie putandu-se face doar in cazurile expres prevãzute de Lege si Statut. In ceea ce privesc problemele profesional disciplinare, notarul poate fi tras la rãspundere pentru acţiuni sau inacţiuni ce ştirbesc prestigiul profesiei sau nu asigurã buna funcţionare a serviciului. Actiunea disciplinarã se exercita de ministrul justiţiei , preşedintele Uniunii sau de

Colegiul director al Camerei Notarilor şi se judecã de cãtre Consiliul de disciplinã constituit

in cadrul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania, consiliu compus din cate un

reprezentant al fiecarei Camere, ales de Adunarea generala pentru un mandat de patru ani. Consiliul de disciplină isi desfasoara activitatea in mod independent si nu se subordoneaza nici un organ de conducere al uniunii si functioneaza potrivit unui Regulament propriu adoptat de Consiliul Uniunii in conditiile legii de organizare a activitatii notariale .

Impotriva hotararii, partile pot face contestatie la Consiliul Uniunii, iar hotararea Consiliului Uniunii poate fi atacata in justitie, potrivit legii. Caracterul liberal al profesiei este confirmat şi prin faptul că notarul public , ca

orice liber profesionist ,are dreptul la un onorariu ,onorarii a căror limite minimale sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. Statutul liberal al funcţiei de notar public este ,de asemenea , configurat de faptul

că birourile notariale sunt subiecte de drept fiscal.

Referitor la statutul notarului public de funcţionar public sau liber profesionist , fără nici o subordonare şi fără nici un control ,idee care ar putea fi pe placul unora , nu împărtăşim această idee. „În opinia noastră notarul public îndeplineşte un serviciu concesionat de stat , iar pentru îndeplinirea acestuia şi respectarea actelor întocmite de notarii publici ,legea recunoaşte acestor acte o autoritate publică” – Ion Marin , citat din teza de doctorat.

III. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

Subunitatea de învăţare nr.1

ACTUL NOTARIAL

NOŢIUNEA ACTULUI NOTARIAL , CATEGORII DE ÎNSCRISURI PRECONSTITUITE

Secţiunea 1 – NOŢIUNEA ACTULUI NOTARIAL

Secţiunea 2 – CATEGORII DE ÎNSCRISURI PRECONSTITUITE

3.1.1 Obiective Viaţa juridică privată modernă se caracterizează prin recurgerea subiectelor de drept civil (lato sensu) la construcţia actelor juridice în forme notariale ,chiar şi atunci când este vorba de acte juridice care se nasc în mod valabil în temeiul principiului consensualismului , ca urmare a diligenţei părţilor de a preconstitui proba (instrumentum probationis ) în eventualitatea unui litigiu. Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea importanţei procedurii notariale , actului autentic , construcţiei juridice a actelor notariale şi importanţei lor în circuitul civil.

3.1.2. Noţiunea actului notarial

În sfera de competenţă a notarilor publici sunt cuprinse şi înscrisurile autentice. Nu toate înscrisurile autentice se identifică însă cu actele notariale. Această diferenţiere implică definirea actului notarial. În dicţionarul de drept privat se menţionează că noţiunea de acte notariale este „ o denumire generică dată diferitelor categorii de activităţi desfăşurate de către notarii publici , în scopul de a înlesni subiectelor de drept constatarea raporturilor juridice , asigurându-le astfel ocrotirea intereselor şi exerciţiul drepturilor civile”. Actele notariale pot fi îndeplinite , în principiu ,de orice notar public ,afară de cazul în care legea prevede că un asemenea act trebuie întocmit de un anumit notar public. Activitate notarială mai desfăşoară şi misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României , pe baza legii române şi a înţelegerilor internaţionale la care România este parte , precum şi potrivit uzanţelor internaţionale. Actele notariale se întocmesc la sediile misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ,precum şi la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc care se află staţionate în raza de activitate a acestororgane ,precum şi la domiciliul cetăţeanului român ori în alt loc , dacă acest lucru este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune. Actele notariale sunt înscrisuri şi pentru că sunt întocmite înaintea de naşterea unui litigiu , poartă denumirea de înscrisuri preconstituite , cu intenţia de a fi utilizate în caz de nevoie –ca mijloc de probă. Prin noţiunea de înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic ,făcută cu mîna sau prin dactilografiere ,litografiere ori imprimare , pe hârtie saun orice alt material. Actele notariale sunt doar acelea in care partile se intilnesc in deplin consens, si in care urmaresc interese conforme cu legea, morala si ordinea publica, si nu potrivnice acestora. Nu intâmplător, intre primele atributii este trecuta aceea de redactare, deoarece munca de baza a notarului sta tocmai in aceasta, iar, pe text, noi subliniem ca notarul public poate face redactarea inscrisurilor numai daca acestea au continut juridic, el putind sa respinga solicitarea redactarii unui inscris care are un cu totul alt continut. În cazul în care actul este contrar legii sau bunelor moravuri , notarul public va refuza întocmirea lui . De asemenea, redactarea nu se face din oficiu, sau la bunul plac al notarului, ci la solicitarea partilor, in conditiile cerute si convenite de acestea in mod liber, ca o vointa a lor independenta de orice imixtiuni, sugestionari sau captatiuni, si in deplin consens cu normele imperative, cu ordinea publica si bunele moravuri. In redactare, importanta muncii notarului este deosebita, si ea consta in aceea ca, fara a modifica intelegerea partilor, trebuie sa realizeze cea mai buna adecvare intre ceea ce vor si ceea ce pot partile, si, in functie de

aceasta, sa faca o cit mai perfecta alegere a termenilor specifici limbajului juridic, adaptat cazului, simplificind enunturile la formulari concise in care proprietatea termenilor trebuie sa defineasca limpede notiunile si institutiile juridice specifice situatiei, raportul juridic care se cere a fi reglementat intre parti prin conventia pe care acestea doresc sa o încheie. De altfel, redactarea este definitorie si de maxima importanta pentru actul notarial. Un act bine redactat inseamna o grija mai putin. De aceea, fiind un act intelectual, de finete, redactarea presupune pe toata durata ei, realizarea unei relatii (con)lucrative notar-parti, generatoare a unui flux de informatii din ambele directii, precum si multa consiliere si explicatii lamuritoare din partea notarului, iar dinspre parti o totala deschidere, onestitate si veridicitate a tuturor declaratiilor si prezentarea intregii documentatii si cunostinte faptice despre situatia, raportul juridic pe cale a se incheia prin actul notarial. Uneori, redactarea presupune reveniri asupra textului, in mai multe runde de discutii. La urma, textul redactat trebuie sa fie inteles de parti in intregul lui si in deplinatatea efectelor pe care el le va produce, si acceptat de acestea in vederea transformarii lui in act, prin procedura suplimentara si subsidiara a autentificarii sau prin alte proceduri, in conditiile legii. Asadar, numai redactarea singura este doar un text, chiar daca asupra lui, pina la convenirea formei finale, s-au aplecat mai multe minti (notar si parti), insa este un text in care se afla vointa consensuala a viitorilor semnatari. Inscrisul devine act, ca instrument, doar dupa ce vointa partilor s-a obiectivat in inscris semnat, cu indeplinirea concomitenta a unei proceduri notariale in fata notarului ori a altor proceduri sau nu, dupa caz, in conditiile legii, in functie de importanta actului, si conditiile de forma impuse actului ca si conditii de validitate.

3.1.3. Categorii de înscrisuri preconstituite

Înscrisurile preconstituite se clasifică în înscrisuri originale , recognitive şi înscrisuri reconfirmative. Fiecare din aceste înscrisuri îndeplineşte funcţii specifice . Ele pot fi întocmite în formă notarială , notarul având obligaţia să verifice dacă fiecare din această categorie de acte juridice îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a îndeplini funcţia de înscris original ,de înscris recognitiv şi de înscris confirmativ.Astfel :

înscrisul original va fi întotdeauna un înscris care va putea avea ca scop constatarea, modificarea sau stingerea unui act juridic. Înscrisul recognitiv va putea fi întocmit în cazul în care originalul nu mai există , numai dacă:

- actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei , precum şi data titlului primordial;

- actul recognitiv , având o vechime de 30 ani , este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu el. Actul recognitiv va produce efecte numai în limitele cuprinsului actului primordial. Ceea ce depăşeşte actul primordial sau nu este în asemănare cu actul primordial , nu va putea produce nici un efect. - înscrisurile confirmative – cele care întăresc un act anulabil (afectat de nulitate relativă) , făcând să nu mai fie viciat. Pentru a-şi îndeplini funcţia confirmativă , actul de confirmare trebuie să cuprindă : obiectul cauză şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul de nulitate , precum şi despre intenţia de a acoperi viciul , renunţând astfel la acţiunea în nulitate. Dacă înscrisurile originale sunt anterioare litigiului , înscrisurile recognitive şi înscrisurile confirmative pot fi atât anterioare litigiului , cât şi timpului unui litigiu declanşat. Înscrisurile originale ,recognitive şi confirmative se pot întocmi în faţa notarului public , după normele procedurale notariale în vigoare.

Înscrisurile recognitive şi cele confirmative se pot naşte şi în faţa instanţei de judecată , în temeiul recunoaşterii autorilor de înscrisuri recognitive sau confirmative. Înscrisurile recognitive şi confirmative se pot obţine şi prin intermediul mărturisirii judiciare obţinute după procedura interogatoriului. În acest fel se evidenţiază relaţia care există între înscrisurile preconstituite şi mărturisirea judiciară .Această relaţie se clădeşte pe ideea că în lipsa înscisurilor

preconstituite , reclamantul poate recurge la provocarea mărturisirii judiciare care urmează

să îndeplinească funcţiile în ceea ce priveşte efectele juridice, uneia dintre cele trei categorii

de înscrisuri preconstituite : original ,recognitiv şi confirmativ. Credem că prezentarea considerentelor de mai sus este în măsură să convingă că recursul la înscrisurile preconstituite , cu intenţia de a crea instrumente de probaţiune , este relevantă pentru :

-educaţia juridică în domeniul relaţiilor de drept privat; -asigurarea unui cadru amiabil în raporturile juridice civile; -evitarea unor procese civile de lungă durată şi costisitoare; -întărirea sentimentului de credibilitate în justiţie ca urmare a faptului că acestea îşi întemeiază soluţiile pe înscrisuri autentice , iar nu pe alte probe în legătură cu care părţile adverse îşi manifestă suspiciunile de incorectitudine.

IV. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.3

Subunitatea de învăţare nr.2

ACTUL NOTARIAL

ROLUL NOTARULUI PUBLIC ÎN CONSTATAREA VOINTEI JURIDICE A AUTORILOR ACTELOR JURIDICE CIVILE , INCHEIATE IN FATA SA. ÎNSCRISUL NOTARIAL ÎN PROCESUL CIVIL

Secţiunea 1 – ROLUL NOTARULUI PUBLIC ÎN CONSTATAREA VOINTEI JURIDICE

A AUTORILOR ACTELOR JURIDICE CIVILE , ÎNCHEIATE IN FATA SA

Secţiunea 2 – ÎNSCRISUL NOTARIAL ÎN PROCESUL CIVIL.

3.2.1 Obiective .

Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea importanţei rolului notarului public în constatarea raporturilor juridice şi civile ,de natură necontencioasă . Prin înscrisurile pe care le produc , notarii publici asigură perenitatea tranzacţiilor ,garantează echilibrul convenţiilor , asigură autenticitatea şi forţa executorie a contractelor.

3.2.2. Rolul notarului public in constatarea vointei juridice a autorilor actelor juridice civile , incheiate in fata sa . Înţelepciunea juridică trebuie să conducă , în materia dreptului privat , spre practica înscrisurilor preconstituite , şi nu oricum , ci în forma intelectualizată a actului notarial, bazată pe cunoaşterea voinţei interne , reale ,a actelor juridice civile. În mod obişnuit , voinţa internă se reflectă în declaraţia de voinţă a persoanei respective ,făcută cu ocazia încheierii actului juridic. În ipoteze în care declaraţia de voinţă nu ar fi conformă cu voinţa internă ,actul juridic trebuie să fie interpretat , în

principiu,potrivit voinţei interne. Voinţa internă devine voinţă juridică în momentul exteriorizării sale ,în forma consimţământului . Pentru a dobândi caracterul de voinţă juridică , voinţa psihologică a persoanei trebuie să fie deliberată , să fie liberă , neviciată şi să fie declarată . În procesul de elaborare a voinţei juridice , persoana pleacă de la reprezentarea intelectuală a rezultatelor pe care urmăreşte să le obţină şi de la evaluarea obţinută şi de la evaluarea diferitelor motive care pot influenţa adoptarea deciziei sale. Motivul , sau motivele , care finalizează procesul de deliberare , determinând în mod hotărâtor adoptarea deciziei de a încheia un act juridic ,constituie scopul sau cauza actului juridic , element esenţial în structura contractului. Voinţa declarată trebuie să corespundă voinţei interne , reale a persoanei. Atât adoptarea , cât şi declararea voinţei juridice , trebuie să aibă loc în mod conştient ; persoanele lipsite de integritatea facultăţilor lor intelectuale , cum sunt minorii sub 14 ani , debilii şi alienaţii mintali , cei aflaţi în stare avansată de ebrietate , sub hipnoză , neavând voinţa conştientă , sunt lipsiţi de voinţă juridică şi ,deci ,nu pot încheia acte juridice. Voinţa juridică determinată de considerentele hotărâtoare , care nu corespund realităţii (eroare) , de manopere viclene ale celeilalte părţi sau ale unei terţe persoane , în înţelegere cu acesta (dol) sau pe acte de constrângere fizică ori morală (violenţă) , nu este voinţă juridică liberă , ci este viciată , ceea ce îndreptăţeşte persoana respectivă să ceară instanţei de judecată anularea actului astfel încheiat , pentru viciu de consimţământ. Voinţa juridică se concretizează în actul juridic civil care este definit ca manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice , săvârşită în scopul de a crea ,modifica sau stinge raporturi juridice civile. Prin caracterul său voliţional , actul juridic civil se deosebeşte de celelalte fapte juridice (evenimente şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice). Când este opera unei singure voinţe , actul juridic este unilateral ; când este opera a două sau mai multe voinţe ,actul juridic este bilateral sau multilateral. Cele mai multe acte juridice sunt bilaterale şi se numesc convenţii sau contracte. Actele juridice unilaterale produc efecte juridice numai în mod excepţional , în cazurile anume prevăzute de lege. Pentru a fi valabil , orice act juridic trebuie să aibă următoarele elemente

structurale :

-consimţământul persoanelor care încheie actul juridic civil ; -capacitatea de a-l încheia; -un obiect determinat şi ilicit ; -o cauză licită. În principiu , actele juridice sunt consensuale , voinţa juridică a părţilor producând efecte juridice , independent de forma în care se manifestă ; prin excepţie , unele acte juridice civile sunt formale sau solemne , valabilitatea lor fiind condiţionată de respectarea formei anume prevăzute de lege pentru exprimarea voinţei. Cele mai multe acte juridice civile sunt pure şi simple; unele pot fi însă afectate de modalităţi (termen ,condiţie). Actul juridic civil produce efecte (creează ,modifică , transmite sau stinge drepturi şi obligaţii civile) între părţile care l-au încheiat şi ,în măsura prevăzută de lege , şi faţă de succesorii universali – cu titlu universal sau cu titlu particular , şi faţă de creditorii chirografari ai părţilor ; el nu poate da naştere decât în mod excepţional unor drepturi sau obligaţii faţă de terţe persoane , dar situaţiile pe care le-au creat sunt opozabile părţilor în condiţiile prevăzute de lege. Actul juridic încheiat cu încălcarea prevederilor legale este sancţionat cu

nulitatea.

Întrucât forţa probantă deosebită a actului pe care notarul public îl autentifică nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals , i se poate imputa infracţiunea de fals intelectual , prevăzută de art. 321 Cod Penal , numai dacă atestările sale ,reţinute ca necorespunzătoare adevărului , privesc constatări proprii şi dacă aceste constatări fac parte din cadrul atribuţiilor de serviciu ce îi revin potrivit legii ,adică cele referitoare la prezenţa , identificarea , consimţământul şi semnătura părţilor.

3.2.3. Înscrisul notarial în procesul civil.

Unul din capitolele importante ale dreptului , ca ştiinţă , îl formează teoria generală a probelor , ca urmare a faptului că prin probe se ajunge la stabilirea stării de fapt se interesează soluţionarea unui litigiu sau la stabilirea conţinutului raportului juridic litigios dedus judecăţii , iar , de aici ,la stabilirea normelor juridice incidente în cauza concretă şi la soluţia pe care o pronunţă judecătorul în cauză ,după regulile silogismului juridic. Pe acest raţionament s-au cristalizat următoarele principii :

- Idem est non esse et non probari (a nu fi sau a nu fi probat este tot una ). Pornind de la acest principiu , legea procesual-civilă recunoaşte dreptul subiectiv procesual la probă ,care dublează şi întăreşte dreptul subiectiv substanţial .

- Da mihi factum , dabo tibi ius (prezintă-mi faptul , eu îţi voi da dreptul ). Conform acestui principiu , reclamantului din procesul civil îi revine sarcina de a prezenta faptele ,urmând ca judecătorul să se pronunţe asupra dreptului pretins de reclamant , prin acţiunea civilă. Rezultă că – în procesul civil – sarcina de a prezenta faptele revine părţii reclamante , partea pârâtă având şi ea dreptul să constate faptele ,în urma discutării în contradictoriu a probelor prezentate de cele două părţi , inclusiv pe baza probelor ordonate ,din oficiu ,de judecător , în virtutea rolului activ pe care Codul de procedură civilă îl conferă judecătorului.

- Actori incubit probatio (sarcina probei incubă reclamantului). Potrivit acestui principiu , îndatorirea prezentării dovezilor pentru orice pretenţie formulată în justiţie , ca şi pentru orice susţinere care nu este o simplă negare a pretenţiilor celeilalte părţi , ci constituie o propunere proprie ,revine ab initio autorului acesteia , adică reclamantului. Ca urmare a aplicării acestei reguli ,în cursul desfăşurării unui proces ,sarcina probei revine, pe rând , fiecăreia dintre părţi. -Actore non probante ,reus absolvitur (dacă reclamantul nu probează , pârâtul este absolvit). Această regulă este menită să completeze regula menţionată că : a nu exista este identic cu a nu proba. - In dubio pro reo (pârâtul profită de dubiu). Această situaţie exprimă o probaţiune neconcludentă sau insuficientă , care nu permite judecătorului să-şi formeze intima convingere. Din principiile enunţate ,rezultă că probaţiunea este o sarcină pe cât de complexă , pe atât de dificilă şi că recursul la înscrisurile notariale , în eventualitatea unui proces , elimină dificultăţile de probaţiune menţionate. Acestea sunt principalele principii care relevă importanţa probelor în procesul civil şi care se întregesc unele prin celelalte , potrivit unui principiu dialectic exprimat prin propoziţia „ toate sunt legate de toate”.

V. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4

REGULI COMUNE TUTUROR ACTELOR NOTARIALE

Subunitatea de învăţare nr. 1

PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE

REGULI COMUNE PENTRU ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE

4.1.1 Obiective .

Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea modului în care notarii publici îndeplinesc actele notariale.

4.1.2. PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE REGULI COMUNE PENTRU INDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE

Reglementările activităţii notariale consacră unele reguli general aplicabile pentru întocmirea actelor notariale. Aceste reguli îşi au raţiunea în obligativitatea garantării de către modul de incheiere a actelor notariale, a forţei si importanţei juridice ce este prezumată în cazul acestor înscrisuri. Ceea ce contribuie la formarea acestei prezumţii este nu numai împrejurarea că sunt opera unui organ ce deţine autoritatea statală ci şi faptul că la întocmirea actelor notarul public este obligat să desfaşoare o activitate de cercetare si verificare pentru stabilirea situatiei reale de drept si fapt precum si aplicarea în consecinţă a legii. Acest aspect provine din principiul rolului activ al notarului public.

FAZA PREMERGATOARE ÎNCHEIERII ACTELOR NOTARIALE

A. Constatarea identităţii părţilor.

Pentru întocmirea actelor notariale, Legea (art. 77), dispune că notarul public va proceda la constatarea identităţii părţilor sau, dupa caz, a reprezentanţilor sau a celor chemaţi să incuviinţeze actele îndeplinite. Obligativitatea expresă si de neînlaturat a acestei dispoziţii evidenţiază importanţa identităţii părţilor, element ce influenţează în mod direct garanţia de sinceritate a înscrisului care reprezintă şi certitudinea că persoanele care figureaza în act sunt aceleaşi cu cele ce au participat la întocmire şi şi-au dat consimţământul. Pe lângă acest aspect prin îndeplinirea acestei cerinţe se poate proba în cazul unui proces prezenţa în acel moment în faţa notarului public a persoanei ce a participat la încheierea actului. De la aceasta cerinţă fac excepţie actele ce nu înglobeaza în ele consimţământul persoanei, pentru aceste acte fiind important obiectul şi nu persoana care îl solicită. Asemenea acte sunt: darea de dată certă, legalizările de copii după înscrisuri, sau acordarea de consultaţii juridice. Constatarea identităţii persoanei înseamnă stabilirea numelui si prenumelui acesteia, a codului numeric personal sau codul unic de înregistrare fiscală , a domiciliului sau, dupa caz, a denumirii şi a sediului, precum şi, dacă mai este cazul, a tuturor elementelor ce o disting. Potrivit prevederilor art. 84, părţile participante la actul notarial pot fi identificate de notarul public prin menţiunea că le cunoaşte personal. În situatia necunoaşterii personale, identitatea acestora va fi stabilită, obligatoriu, folosind următoarele mijloace:

- acte de identitate prevăzute de lege ;

- paşapoarte , în condiţiile legii ;

- atestarea avocatului care asistă partea; Identitatea minorilor până la 14 ani se stabileşte potrivit certificatului de naştere; în cazul militarilor în termen, prin înscrisuri emanate de la autoritatea militară cu condiţia ca acestea să poată, prin conţinutul lor, servi la identificare; iar în cazul deţinuţilor prin dovada înregistrării acestora în registrul penitenciar şi prin atestarea comandantului locului de deţinere. B. Verificarea calităţii şi capacităţii părţilor. Notarul public are obligatia de a verifica calitatea şi capacitatea părţilor cu ocazia îndeplinirii următoarelor categorii de acte:

- acte cu caracter patrimonial ; - acte privind statutul civil al persoanei. Aceasta obligaţie nu subzistă în cazul solicitării întocmirii unor acte pentru valabilitatea cărora legea nu determină o relevanţă a persoanei solicitante (enumerate anterior). Procedura verificării calităţii părţilor. Notarul stabileşte calitatea părţilor pe baza titlurilor legale pe care acestea le prezintă şi care justifică participarea lor. Titlurile respective trebuie sa provină de la organele abilitate şi să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond prevăzute de lege. Astfel, verificarea calităţii va consta în cercetarea dacă persoana prezentă este titulara drepturilor prezentate în baza raportului juridic cuprins în actul respectiv sau în cazul reprezentării dacă persoana prezentă este cea împuternicită prin procură sau este reprezentantul legal al titularului dreptului. Constatarea lipsei calităţii, dacă aceasta reprezintă o condiţie necesară pentru încheierea actului , va determina notarul public să refuze încheierea actului. Procedura verificării capacităţii părţilor. Dacă condiţia calităţii părţii se referă la posibilitatea acesteia de a participa la încheierea unui anumit act juridic, capacitatea se referă la încheierea în general a actului juridic. Datorită condiţiilor generale impuse pentru încheierea actelor civile , condiţii între care capacitatea este un element dintre cele mai importante , şi pentru că lipsa acesteia se sancţionează cu nulitatea absolută, notarul public la încheierea actului este obligat să verifice capacitatea persoanelor sub cele trei aspecte ale sale: folosinţa, exerciţiul si discernământul. Existenţa capacităţii se verifică pe baza actelor doveditoare prezentate de părţi. În cazul în care părţile dovedesc capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu deplină a dreptului civil, notarul public va putea proceda în principiu la întocmirea actelor solicitate de părţi. Pentru situaţia lipsei capacităţii de exerciţiu pentru ca totuşi, titularul dreptului să poată beneficia de pe urma acestora in legislatie, se recunoaste posibilitatea acestora, de a dispune in urmatoarele conditii:

Reprezentarea legală este urmarea fie a unei incapacităţi de exerciţiu naturale (cazul minorului sub 14 ani sau a interzisului judecătoresc), fie a unei incapacităţi legale (cazul pedepselor complementare). Pentru minorul sub 14 ani, reprezentarea se exercită de către ambii părinţi dacă sunt în viaţă sau de tutore, după caz. Persoana pusă sub interdicţie judecătorească din cauza alienării facultăţilor mintale este reprezentată printr-un tutore numit de instanţa de tutelă. Aceeaşi procedură o urmează şi situaţia celui condamnat printr-o hotărâre penală, persoana numită de instanţa de tutelă purtând denumirea de curator. În exercitarea atribuţiilor lor, părinţii, tutorele sau curatorul pot îndeplini acte juridice notariale singuri sau cu încuviintarea autorităţii tutelare , afară de unele categorii de acte ce le sunt total interzise. Asistarea constă în mijlocul legal prin care se întregeşte capacitatea restransă a persoanelor în vederea încuviinţării anumitor acte încheiate de acestea. Singurul caz de capacitate de exerciţiu restrânsă o constituie minoritatea persoanei în vârstă de 14 până la 18 ani. Aceasta încheie personal actele juridice dar cu încuviinţarea prealabila a

reprezentantului legal în cazurile prevăzute de lege. Astfel, în actele mai importante, este necesara asistarea pentru evitarea abuzurilor cauzate de lipsa de experienta a minorului; autorizarea se dă, în cazurile prevăzute de lege, pentru acoperirea lipsei de capacitate de către instanţa de tutelă. Aceasta trebuie să aibă în vedere la acordarea autorizaţiei, ca actul pentru care aceasta se cere, să prezinte un folos neîndoielnic pentru cel ocrotit; reprezentarea conventională nu face parte alături de celelalte cazuri, din apărarea si protejarea intereselor anumitor persoane prevăzute de lege. Pentru a putea exista reprezentarea legală se presupune că atât cel reprezentat cât şi reprezentantul (mandatarul) trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Natura juridică a

acesteia nemaifiind legală ci contractuală, notarul public o va putea constata prin înscrisul constatator (procura) prezentat de parte. Pentru că procura este un act accesoriu, se apreciază că aceasta trebuie să îndeplinească toate cerinţele de formă ale actului principal. Pe lângă aceasta, pentru a putea fi luată în considerare de către notarul public, aceasta trebuie sa fie şi specială (pe lângă forma autentică cerută). În cazul dublei reprezentări pe lângă aceste cerinţe, mai este necesară precizarea în mandat a tuturor clauzelor contractuale, inclusiv preţul acestuia (al contractului). O situaţie deosebită de apreciere de către notar a capacităţii de exerciţiu unei părţi contractante este şi aceea a minorilor, care prin căsătorie înainte de au devenit majori, şi anume de la vârsta de 16 ani. Analizând problematica referitoare la protecţia persoanelor de vârsta a III-a (inclusiv aspectele specifice legate de contractele de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, încheiate de persoanele vârstnice ca beneficiare ale obligaţiei de întreţinere, obligaţie care în numeroase cazuri nu se respectă de către cei care şi-o asumă si pricinuiesc abuzuri), a fost promulgata Legea de asistenta socială a persoanelor vârstnice, nr. 17 / 2000, care stabileşte unele forme de protecţie judiciara şi socială a persoanelor aflate în cauză. Conform acestei legi, sunt considerate persoane vârstnice, persoanele care au împlinit varsta de pensionare stabilită de lege. Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică, definită mai sus, care se găseşte în una dintre următoarele situaţii:

a) nu are familie sau nu se află în întreţinerea unei sau unor persoane obligate la aceasta,

potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;

b) nu are locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza

resurselor proprii;

c) nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii

necesare;

d) nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;

e) se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării

fizice sau psihice. Persoana vârstnică astfel cum este definită mai sus, trebuie sa fie asistată la cererea sa sau din oficiu, de un reprezentant al autoritatii tutelare, la încheierea oricărui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparţin, în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale. În conformitate cu prevederile aceleasi legi, la autentificarea acestor acte notarii publici au în vedere ca obligaţiile de întreţinere şi de îngrijire, precum şi modalităţile practice de executare a lor să fie menţionate expres în actul juridic încheiat şi să trimită un exemplar al actului autoritatii tutelare . În situaţia în care dobânditorul bunurilor obţinute ca urmare a actului juridic de înstrăinare nu îşi execută obligaţia de întreţinere şi de îngrijire a persoanei vârstnice, poate fi sesizată autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază persoana

vârstnică de către orice persoană fizică sau juridică interesată ; autoritatea tutelară va efectua o anchetă socială completă a cazului în termen de 10 zile de la sesizare şi, în situaţia în care

va constata că cele sesizate sunt reale, va propune măsurile necesare de executare legală a dispoziţiilor înscrise în actul juridic încheiat. În practică, persoana vârstnică nu solicită să fie asistată, iar din oficiu ar urma ca autoritatea tutelară să cunoască împrejurarea care determină această persoană să încheie un contract de întreţinere. În acelaşi timp, nu toate persoanele care au împlinit vârsta de pensionare pot fi prezumate ca fiind în imposibilitate de a-şi exprima liber voinţa, având în vedere şi faptul că sunt persoane care depăşesc vârsta de pensionare şi deţin funcţii publice, economice şi politice şi, ca atare, nu le putem considera că ar avea nevoie de asistenţă socială la semnarea actelor de dispoziţie - de întreţinere, de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere. Pentru aceştia nu ar trebui să fie obligatorie asistarea de reprezentanţii autorităţii tutelare. Intenţia legiuitorului nu a fost să încadreze toate persoanele care au vârsta de pensionare în categoria celor care ar necesita asistenţă socială. Din dispoziţiile legii rezultă că “persoana care face actul de dispoziţie are latitudinea de a solicita un reprezentant al autorităţii tutelare şi nu constituie obligaţie pentru ca persoana respectivă sa fie asistată. Punerea sub interdicţie este o situaţie care intervine ori de câte ori o persoană nu are discernământ, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale. Tocmai pentru a se evita abuzurile în aprecierea acestor stări, punerea sub interdicţie se face doar de către instanţa judecătorească. C. Verificarea raporturilor reale dintre părţi, a scopului urmărit şi lămurirea acestora asupra consecinţelor juridice ce decurg din actul întocmit (art. 79 alin.1) Expresie a rolului activ al notarului public aceste aspecte prealabile îndeplinirii procedurii notariale sunt prezentate împreună datorită strânselor legături dintre ele. Astfel, pentru a putea verifica scopul urmărit de părţi, notarul trebuie să întrevadă şi să cunoască adevăratul raport dintre ele, iar pentru a le putea da lămuririle necesare asupra efectelor actelor, trebuie să cunoască atât raportul dintre ele cât şi scopul urmărit. Toate aceste aspecte se referă la îndeplinirea unei condiţii de valabilitate a încheieriiactului notarial şi a actului în general şi anume acestea trebuie să conţină voinţa reală si liber exprimată a părţilor. Verificarea raporturilor reale dintre părţi. Pentru a desluşi raporturile reale dintre părţi, raporturi ce pot avea efecte directe asupra încheierii actelor notariale notarul public trebuie să ceară părţilor toate lămuririle de care socoteşte că are nevoie în acest scop, să solicite prezentarea oricăror dovezi în sprijinul drepturilor invocate sau la situaţiile de fapt ce se doresc atestate, să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de drept sau de fapt pe care le consideră a fi relevante precum şi să intervină, la cererea părţilor sau din oficiu, pentru procurarea tuturor informaţiilor necesare clarificării respectivului raport. În acest sens, Legea notarilor publici (art. 80) dispune obligativitatea organelor administraţiei publice locale de a sprijini prin concursul lor îndeplinirea atributiilor notariale. Din cauza dificultăţilor ce le includ aceste operaţiuni de cele mai multe ori este recomandat ca notarul public să procedeze mai întâi la stabilirea scopului urmărit de părţi şi apoi să constate raporturile dintre acestea. Verificarea scopului urmărit de părţi. Pentru că notarul public este garantul legalităţii şi a moralităţii actului încheiat şi pentru că prezumţia legală ce însoţeşte actul notarial se bazează tocmai pe constatarea de către notarul public a autenticităţii celor cuprinse în el, este necesară cunoaşterea de către notar a scopului urmărit de părţi prin întocmirea respectivului act. Scopul urmărit este studiat sub două aspecte:

- scopul imediat rezidă din efectele produse de categoria de acte încheiate de părţi şi este întotdeauna acelaşi pentru o anumită categorie de acte. Aceste efecte sunt în strânsă

legatură cu raporturile dintre părţi, astfel încât dacă acestea sunt cele declarate, în măsura cunoaşterii efectelor actului de către părţi, şi scopul imediat este cel declarat. O situaţie frecventă şi într-o oarecare măsură tolerată de practică şi jurisprudenţă, este cea a ascunderii scopului imediat al unui act juridic printr-o simulaţie. Aşa după cum am mai

arătat , eu consider că dacă regulile de formă şi fond privitoare la încheierea actelor juridice nu sunt îndeplinite în ambele contracte (atât în cel aparent cât şi în cel secret) notarul public, sesizând simulaţia va trebui să respingă cererea părţilor.

-

scopul mediat este raţiunea, motivul personal al fiecărui participant la încheierea

actului.

Acesta diferă de la persoană la persoană şi interesează în cazul de faţă doar în măsura în care nu este în conformitate cu caracterul moral sau legal cerut pentru valabila încheiere a actelor juridice. Notarul public nu poate refuza întocmirea actului public decât în baza unor dovezi clare şi pertinente care să ateste încălcarea prin scopul urmărit a dispoziţiilor imperative ale legii, simpla bănuială sau necunoaşterea exactă a notarului public a adevăratului scop urmărit de părţi nu poate constitui o cauză reală de refuz de întocmire a actului solicitat. Lămurirea părţilor asupra consecinţelor care decurg din actul juridic pe care doresc să-l întocmească. Notarul public este dator să dea părţilor îndrumările şi explicaţiile necesare asupra înţelegerii depline a efectelor şi consecinţelor actului pe care acestea urmează a-l semna. Aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii în baza caracterului de consilier legal al notarului public are în vedere pe lângă cunoaşterea elementelor expuse anterior şi o temeinică pregatire profesională. Pe lângă expunerea consecinţelor actelor notarul public este chemat ca în baza experienţei şi a pregătirii sale să îndrume părţile pentru alegerea mijlocului legal cel mai potrivit pentru satisfacerea nevoilor lor. Rolul notarului este acela de a percepe voinţa juridică a părţilor de a realiza acte juridice care produc efecte juridice, de a verifica discernământul acestora şi dorinţa clară a părţilor contractante , care se traduce prin discernământ , că doresc sa încheie acel act notarial conform voinţei lor. Totodată, notarul prin simţul său juridic de care dă dovadă trebuie să sesiseze că părţile contractante sunt de bună credinţă, astfel încât la încheierea actului notarial “să se abţină de la manevre dolosive sau de la orice fel de violenţă care ar putea duce la nulitateaactului pentru viciu de consimţământ sau la menţinerea ca valabil al unui act încheiat în mod neregulat”.

D. Verificarea formelor prealabile cerute de norme speciale pentru validitatea actelor.

Dacă pentru validitatea procedurii notariale legea cere respectarea unor condiţii de formă prealabilă exercitării acesteia , notarul public este obligat ca înainte de întocmirea propriu-zisă a actului să verifice dacă certificatele doveditoare ale îndeplinirii acestuia sunt anexate la dosar. Dacă aceste înscrisuri doveditoare sunt eliberate de anumite instituţii, notarul public va verifica autenticitatea şi actualitatea acestora, precum şi existenţa semnăturii şi sigiliului organului competent. Deoarece o expunere exhaustiva a acestor cerinţe ar depăşi natura prezentei lucrări, mă limitez a prezenta numai cele mai des întâlnite condiţii prealabile:

- în cazul actelor ce provin de la autorităţile altui stat şi în lipsa unor convenţii

internaţionale la care România este parte, cu privire la recunoaşterea actelor, acestea pentru a

putea fi luate în considerare de notarul public, acestea trebuie să conţina fie APOSTILA (Conventia de Haga 1961) fie o supralegalizare a semnaturilor si sigiliilor organelor

emitente, operaţiune ce se poate desfăşura de către misiunile diplomatice sau oficiile

consulare ale Romaniei din acel stat, sau de către Ministerul de Externe (art. 138 din lege şi

art. 279-288 din Regulament);

- forma autentică a actului de proprietate privitor la un imobil (teren) atunci când se are în vedere transmisiunea dreptului de proprietate sau constituirea unei ipoteci. Întrucât condiţia de autenticitate a actului este cerută ad validitatem , notarul public nu va putea lua în considerare un act de proprietate asupra unui imobil decât dacă acesta este întocmit in formă autentică; - înstrăinarea bunului să nu fie interzisă, aceasta având un caracter de

inalienabilitate temporară;

- obţinerea certificatului de atestare fiscală care atestă situaţia plaţii impozitului

pentru acel bun , are ca rol protejarea intereselor dobânditorilor de bună credinţă, ştiut fiind că la impunerea plaţii impozitului, se are în vedere deţinatorul actual al bunului; - obţinerea extrasului de carte funciară potrivit căruia imobilul nu este grevat de sarcini, precum şi orice alte acte prevăzute de lege. Verificarea achitării taxelor notariale Taxele de timbru sunt sumele datorate statului de catre solicitantul actului notarial, sume ce trebuiesc plătite în baza investirii cu autoritate publică a acestuia, caracter din care decurge specificul autentic al actului întocmit de notarul public. Deci, cu alte cuvinte, ca şi în

alte cazuri, persoana ce beneficiază de serviciul public este datoare a plăti acest serviciu prin achitarea unei taxe corespunzatoare. Un al doilea aspect îl reprezintă caracterul de impozitare a circulaţiei bunurilor în cazul actelor ce au un asemenea obiect, taxa fiind datorată în funcţie de valoarea lor. Fiind o condiţie premergătoare încheierii actului notarial, taxele determinate se plătesc anticipat, excepţie făcând procedura succesorală pentru efectuarea căreia taxa se datorează din momentul întocmirii încheierii finale. Obligaţia plăţii taxei este solidară, deci în caz de pluralitate fiecare dintre părţi este răspunzătoare pentru plata integrală. De la această regulă părţile pot deroga stabilind în sarcina (sau în ce cote) căreia dintre ele revine plata sumei. Actele pentru care nu s-a achitat (în tot sau în parte) taxa de timbru, nu pot fi socotite ca fiind întocmite cu respectarea legilor şi ca atare nu pot fi valabil folosite în circuitul civil. Potrivit Legii nr.36/l995 (art.66) notarul public are dreptul pentru activitatea prestată la plata unui onorariu.

VI. UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.4

ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE.

Subunitatea de învăţare nr. 2

PROCEDURA ACTELOR NOTARIALE

REGULI COMUNE PENTRU ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE

4.2.1 Obiective .

Obiectivul principal al acestei unităţi de învăţare este prezentarea modului în care notarii publici îndeplinesc actele notariale.

4.2.2 ÎNDEPLINIREA ACTELOR NOTARIALE.

A. Cererea pentru îndeplinirea actelor notariale

Ca ilustrare a principiului disponibilităţii Legea ( art.77 alin. l) dispune că toate actele notariale se îndeplinesc la cerere. Deci , în vederea îndeplinirii unui act notarial , persoanele interesate trebuie să sesizeze notarul printr-o cerere formulată în condiţiile ce vor fi prezentate mai jos. Prima condiţie se subînţelege din dispoziţiile comune prezente în cadrul procedurii civile şi anume, persoana trebuie “să justifice un interes”. Pentru justificarea acestuia precum şi pentru îndeplinirea condiţiilor arătate anterior părţile trebuie să anexeze la cerere actele doveditoare privitoare la identitatea şi calitatea lor , precum şi orice alte acte solicitate de notar.

Cererea trebuie adresată în scris putând fi făcută atât personal cât şi prin mandatar. În aceste cazuri mandatul trebuie să fie special şi autentic.

B. Locul şi momentul desfăşurării activităţii notariale.

Art. 82 din lege stabileşte , la cererea părţii interesate , notarul poate îndeplini respectivul act şi în afara biroului notarial de unde rezultă că că activităţile notariale se îndeplinesc la sediul biroului notarial. Singura precizare pe care legea o aduce acestei excepţii este să nu se depăşească, prin deplasarea notarului, limitele circumscripţiei sale teritoriale. Privitor la momentul încheierii actului, acesta este de regulă încadrat în programul de serviciu. Întrucât de acesta am vorbit, voi preciza aici că în cazul în care întocmirea actului nu suferă amânare din motive obiective, la cererea părţii interesate, notarul public îl va putea îndeplini şi în afara orelor de lucru. Aprecierea motivelor precum şi acceptarea acestuia ţin în acest caz de bunăvoinţa notarului , el fiind ţinut de caracterul de interes public al serviciului său , decât în timpul prevăzut de lege pentru desfăşurarea activităţilor sale.

C. Redactarea înscrisurilor Deşi este prevăzut de Capitolul V din lege alături de procedurile specific notariale, redactarea înscrisului cu conţinut juridic nu prezintă caracterele unei veritabile proceduri, aceasta fiind o atribuţie ce se impune în activitatea notarială din cauza necunoaşterii prevederilor legale de majoritatea cetăţenilor, lipsă ce trebuie completată pentru corecta exprimare a voinţei acestora de către notarul public. Această atribuţie se impune prin pregătirea temeinică în materie juridică precum şi prin experienţa cerută de lege notarului public.

Legea prevede că această activitate se îndeplineşte la “solicitarea părţilor”. Deşi , în principiu , părţile pot redacta singure conţinutul înscrisului ce doresc a-l autentifica , notarul public , fiind garantul legalităţii actelor întocmite , trebuie să se asigure de respectarea de către acesta a conditiilor legale de forma şi fond prin aceasta putând aduce orice modificări necesare , cu acordul părţilor . Pentru respectarea principiului legalităţii, se prevede în art. 78 din lege, că înscrisurile pentru care este necesară forma autentică ad validitatem pot fi redactate numai de notarii publici. Prin redactarea înscrisului ce urmează a face obiectul actului notarial se urmăreşte exprimarea clară si neechivocă a voinţei părţilor, precum şi evitarea oricăror lipsuri sau inadvertente ce ar fi de natură să producă prejudicii părţilor sau să nască eventuale litigii. Înscrisurile trebuie redactate într-un număr de exemplare cel puţin egal cu cel al părţilor plus un exemplar care rămâne în arhiva biroului notarial. Prin extinderea

prevederilor legale, în cadrul redactării trebuie să se facă menţiunea pe fiecare exemplar în parte despre numărul acestora precum şi despre câte exemplare s-au eliberat. Actele solicitate de părţi precum şi cele redactate de acestea sau de notarul public se întocmesc în limba română, această regulă fiind aplicabilă tuturor actelor de procedură îndeplinite de notar. În art. 81 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, se prevede că “Actele solicitate de părţi şi orice acte de procedură notarială se întocmesc în limba română”. La cererea justificată a părţilor, notarul public poate îndeplini acte în legătură cu înscrisurile întocmite de părţi într-o altă limbă decât cea română, numai dacă notarul instrumentator cunoaşte limba în care sunt întocmite actele sau după ce a luat cunoştinţă de cuprinsul acestora prin interpret, caz în care un exemplar tradus în limba română şi semnat de cel ce a efectuat traducerea va fi ataşat la dosar. Înscrisurile destinate a fi traduse într-o limbă străină se vor redacta fie pe două coloane, cuprinzând în prima coloană textul în limba română, iar în cea de-a doua, textul în limba străină, fie în mod succesiv, mai întâi textul în limba română, continuându-se cu textul în limba străină. D. Încheierea de îndeplinire a actului notarial. Toate operaţiunile notariale, mai puţin redactarea înscrisurilor şi consultaţiile, se constată printr-o încheiere (art. 83 din Lege). Încheierea fiind principala manifestare a prezenţei notarului la întocmirea actului , garantează prin existenţa sa îndeplinirea solemnităţilor prevăzute de lege şi în general respectarea tuturor aspectelor de fond sau formă cerute de specificul fiecărui act. Prin existenţa încheierii se atestă şi competenţa notarului de a soluţiona cererea părţii dându-se astfel posibilitate instanţelor judecătoreşti să cerceteze, în cazul unei acţiuni în anulare, dacă această cerinţă a fost respectată. Lipsa încheierii sau a elementelor sale esenţiale duce la ineficacitatea actului în raport cu scopul urmărit prin apelarea la serviciile notariale. Încheierea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

a) sediul biroului notarial, prin aceasta putând fi determinată şi controlată competenţa

notarului public în special pentru procedura eliberării copiilor din arhivă sau a duplicatelor

după actele întocmite;

b) denumirea încheierii şi numărul acesteia. Încheierea, în funcţie de actul întocmit, poate fi

de autentificare, de legalizare, de certificare , de dare de dată certa etc. Pentru procedura autentificării se trece numărul de autentificare, iar pentru celelalte cazuri numărul de înregistrare al cererii;

c) data îndeplinirii actului notarial are importanţă pentru că fixează momentul întocmirii

actului prin aceasta putându-se stabili unele elemente legate de prescripţia drepturilor sau capacitatea părţilor. Data va cuprinde ziua, luna şi anul iar în unele cazuri şi ora efectuării încheierii. Prin precizarea acestor elemente se dă dată certa înscrisului. În cazul certificatului de moştenitor prin această menţiune se subînţelege şi data încheierii procedurii succesorale.

În cazul lipsei unei menţiuni exprese se prezumă încheierea actului în timpul programului de lucru afişat.

d) numele si prenumele notarului public acesta fiind un element de individualizare necesar

datorită posibilităţii asocierii şi funcţionarii mai multor notari publici în sediul aceluiaşi birou notarial. Pe lângă nume notarul va face şi menţiunea calităţii sale.

e) locul îndeplinirii actului iar dacă acesta a fost realizat în afara sediului biroului notarial se

vor preciza motivele şi împrejurările care au determinat întocmirea actului în alt loc.

f) numele sau denumirea părţilor, domiciliul sau sediul acestora şi menţiunea prezenţei lor în

persoană, reprezentate sau asistate precum şi modul în care li s-a constatat identitatea. Această regulă nu se aplică în cazul încheierilor prin care se legalizează copiile după

înscrisuri sau se dă dată certă.

g) arătarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale actului, în funcţie de natura acelui

act. Aceste condiţii sunt specifice fiecărui tip de act notarial în parte şi vor fi prezentate în cadrul procedurii respective.

h) constatarea îndeplinirii actului şi a citirii acestuia de către părţi. Prin indicarea actului nu

se are în vedere actul material intervenit între părţi ( de exemplu, contractul de vânzare- cumpărare, testamentul, procura, donaţia etc.), ci operaţia notarială solicitată de parte (autentificarea, legalizarea de semnătură, certificarea unor fapte etc). i) arătarea perceperii impozitului, taxelor de carte funciara , onorariului precum şi cuantumul acestora. În privinţa impozitului se va arăta modul de percepere precum şi numărul chitanţei,

făcându-se menţiune despre acest fapt pe restul exemplarelor. Se va arăta modul de percepere al onorariului precum şi normele prin care a fost stabilit.

j) semnătura notarului public, iar în cazul îndeplinirii actului în alt loc decât la sediul biroului notarial , dacă notarul public este însoţit de un secretar delegat acesta va semna şi el încheierea.

k) sigiliul notarului public.

În cazul strecurării în actul notarial a unor erori materiale sau dacă există lipsuri acestea pot fi îndreptate prin rectificarea încheierii. Pentru realizarea acesteia este necesar ca lucrările rectificate să cuprindă date sau omisiuni ce pot fi îndreptate sau completate. Prin omisiuni se înţelege lipsa din redactarea încheierii a uneia din menţiunile prevăzute de lege. Rectificarea se va face la cererea părţilor interesate sau din oficiu , cu acordul părţilor. Acordul este prezumat dacă părţile, legal citate, nu se prezintă. Menţiunea rectificării se va face pe toate exemplarele actului printr-o încheiere de rectificare separată de cea originală, în acest sens fiind necesar prezentarea tuturor exemplarelor actului. E. REFUZUL DE ÎNDEPLINIRE A ACTULUI NOTARIAL Potrivit reglementarii Legii (art.9 al 1) notarul public este garantul îndeplinirii legale a actelor prin obligaţia ca în situaţia constatării existenţei unor elemente contrare legii sau bunelor moravuri să refuze întocmirea acestora. Aceste elemente au un caracter nelimitat numeric constatarea lor fiind lăsată la aprecierea notarului. Totuşi pe lângă motive de drept material Legea ( art. 85 alin 2) prevede în mod enunţiativ următoarele motive de origine

procedurală pentru respingerea cererii de îndeplinire a actului notarial:

a) neprezentarea documentaţiei necesare sau prezentarea ei incompletă;

b) neplata taxelor şi a onorariului;

c) imposibilitatea identificarii părţilor sau lipsa lor de discernământ, dacă această stare

rezultă din comportamentul părţii. Aici aş mai adăuga, după cum am mai arătat, decelarea de către notar a unui scop urmărit de părţi care nu este în concordanţă cu prevederile legale. Încheierea de respingere reprezintă procedura prin care notarul public refuză motivat îndeplinirea unui act notarial.

Se pot respinge atât cererea de îndeplinire a unei proceduri, cât şi actul solicitat de

parte.

Cererea se înregistrează în registrul general la data depunerii, iar încheierea de respingere va purta numărul cererii şi data la care se emite. Notarul public va încunoştiinţa părţile despre carenţele actului pe care l-au solicitat şi le va îndruma pentru remedierea acestora. În cazul în care părţile stăruie ca actul să fie îndeplinit în forma cerută iniţial, notarul îşi va materializa refuzul prin întocmirea unei încheieri de respingere a cererii. Aceasta pe lângă elementele cererii va conţine motivele de drept şi de fapt ce au dus la respingerea acesteia, precum şi menţiunea potrivit căreia partea poate depune plângere, în termen de 10 zile de la data la care au luat cunoştinţă de respingere, la judecatoria din circumscripţia căreia face parte biroul notarial. Încheierea de respingere se întocmeşte în doua exemplare unul fiind anexat dosarului actului iar celălalt depus în arhiva biroului notarial.

Dupa întocmire, notarul va solicita părţii să semneze că a luat la cunoştinţă de încheierea de respingere, iar dacă aceasta refuză, notarul va consemna acest lucru, iar dacă partea lipseşte, i se va comunica o copie de pe încheiere conform procedurii comune. F. ELIBERAREA ACTELOR NOTARIALE După îndeplinirea în condiţiile legii a actelor notarul public va elibera fiecărei părţi cel puţin câte un exemplar. Actele se eliberează părţilor personal sau reprezentanţilor acestora, precum şi altor persoane indicate de ele. Fiecărei persoane parte în act i se eliberează, la cerere, în numărul solicitat, duplicate de pe actul original, care au aceeaşi forţă probantă ca şi originalul şi, dacă actul constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constituie, ca şi originalul, titlu executoriu. Fără a fi obligate să justifice un interes părţile pot solicita notarului public copii după actele întocmite sau adeverinţe care să ateste existenţa lor. Pentru eliberarea duplicatelor notarul public va cita părţile reprezentate sau succesorii acestora. Duplicatul are aceeaşi forţă