Conf. univ. dr.

PUIE OLIVIU

CURS DISCIPLINA ORGANIZAREA PROFESIILOR JURIDICE

LIBERALE ŞI PROCEDURILE ACESTORA- FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT
MASTERAT

Cap. I. Consideraţii generale privitoarea la organismele profesionale şi la natura

juridică a organismelor profesionale ca modalitate de exercitare a profesiilor liberale.

Cu privire la organismele profesionale(ordine profesionale),acestea sunt calificate în

literatura de specialitate1 ca fiind stabilimente de utilitate publică, respectiv organisme
neguvernamentale autorizate de lege să presteze servicii publice, iar deciziile acestora, adoptate
în exercitarea prerogativelor de putere publică, au caracter de acte administrative. Aceste
organisme profesionale sunt, în esenţă, profesii liberale, recunoscute şi la nivel comunitar ca
exercitând servicii desfăşurate în interes public, chiar dacă ele nu reprezintă, în sine, un serviciu
public, şi care sunt recunoscute dacă pentru exercitarea acestora este nevoie de studii
superioare,există un cadru legal de natură să protejeze destinatarii serviciilor, iar legătura între
prestatori şi beneficiari are la bază încrederea şi obligă la respectarea secretului profesional 2.

De asemenea, şi în jurisprudenţa CEDO s-a recunoscut calitatea acestor organisme

profesionale ca stabilimente de utilitate publică. Astfel, în cauza Le Compte, Van Leuven şi De
Meyere c. Belgiei,Curtea a reţinut că Ordinul belgian al medicilor este o instituţie de drept
public, care exercită un control public asupra exercitării artei medicale şi se bucură de
prerogative exorbitante faţă de dreptul comun. De asemenea,în cauza Buzescu c. României,

1
A se vedea C.-L. Popescu, Legalitatea, continuitatea şi unicitatea ordinului profesional al
avocaţilor din România, în C. Jud. nr.1/2007, pp. 34-64.
2
A se vedea, în acest sens, E.M. Fodor, Protejarea interesului public în reglementarea profesiei de
avocat, în Caietul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe Administrative „Paul Negulescu”nr.10/2008, p. 316.

1
soluţionată prin hotărârea din 24 mai 2005 3,Curtea a arătat că Uniunea Avocaţilor din România
este legal constituită prin Legea nr. 51/1995, fiind învestită cu prerogative administrative şi de
reglementare, iar deciziile sale sunt supuse controlului instanţelor administrative. În aceeaşi
cauză, CEDO observă în subsidiar că în jurisprudenţa internă Uniunea Avocaţilor din România
este considerată o autoritate publică ce execută acte administrative şi are rol de serviciu public.

De asemenea, CEDO,prin Hotărârea din 22 martie 2007 , în cauza Marriana Staroszczyk şi

Stranislaw Straroszczyk c. Poloniei, definitivă la 9 iulie 2007 , a statuat că un avocat , chiar
desemnat oficial, nu poate fi considerat drept un organ al statului. Dată fiind independenţa
profesiei juridice faţă de stat, modalitatea de acţiune într-o cauză reprezintă, în mod esenţial, un
domeniu care interesează doar relaţia dintre client şi apărătorul acestuia , indiferent dacă
apărătorul este desemnat în baza unui regim de asistenţă juridică sau pe calea unui contract de
asistenţă juridică şi, astfel, nu poate , în afara unor împrejurări specifice, să determine
răspunderea statului în temeiul Convenţiei4.

În acord cu jurisprudenţa CEDO, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.236/2008 5 a statuat

că reglementarea prin lege a exercitării profesiei de avocat şi organizarea avocaţilor în barouri –
asociaţii profesionale cu un specific deosebit – sunt o garanţie legală pentru apărarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului. Întrucât instituţia avocaturii îndeplineşte o funcţie de
interes public, aceea a promovării şi apărării drepturilor persoanelor fizice şi juridice, Curtea a
reţinut că se impune cerinţa de reglementare prin lege a tuturor aspectelor ce ţin de organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, deci implicit a modului de organizare a avocaţilor în asociaţii
profesionale –barouri –, precum şi modul de dobândire a personalităţii juridice.

De asemenea, prin această decizie, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat prin legi
speciale toate activităţile private care contribuie la realizarea interesului public, organizându-le în
asociaţii profesionale, ce dobândesc personalitate juridică în temeiul acelor legi speciale.

Cap. II Organizarea şi funcţionarea profesiei de notar public.

Secţiunea 1. Reglementarea profesiei de notar public.

3
Publicată în M. Of. nr.210 din 8 martie 2006.
4
A se vedea , F. Ciutacu,Dreptul profesiilor juridice. Culegere de speţe, Editura Themis Cart, 2008,
p. 25,26.
5
Publicată în M. Of. nr. 243 din 28 martie 2008.

2
 Profesia de notar public face obiectul de reglementare a Legii nr.36/1995 a notarilor publici
şi a activităţii notariale6, act normativ care a suferit modificări esenţiale prin Legea nr.77/2012
pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995.

În aplicarea Legii nr.36/1995 a fost emis Regulamentul de punere în aplicare , aprobat prin
Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/C/2013 7 care detaliază prevederile Legii nr.36/1995 cu
privire la: competenţa notarilor publici; organizarea activităţii notarilor publici; procedura
actelor notariale.

Potrivit art. 1, art. 2 şi art. 3 din Legea nr.36/1995 , activitatea notarială se realizează de
către notari publici, investiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, prin acte notariale şi
consultaţii juridice, în condiţiile acestei legi, asigurând persoanelor fizice şi juridice constatarea
raporturilor juridice civile sau comerciale, religioase , precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea
intereselor.

După cum se poate constata din conţinutul acestui text legal şi, după cum s-a remarcat şi în
practica judiciară şi literatura de specialitate8, notarul public are poziţia unei autorităţi abilitate
de lege să efectueze anumite operaţiuni cu privire la actele pe care i le prezintă părţile(sau pe
care le întocmeşte, potrivit voinţei acestora), fără a participa la stabilirea raporturilor juridice
dintre părţi, ci doar le constată. Notarul public nu dobândeşte prin contractul pe care l autentifică
un drept subiectiv, pe care să şi-l apere în cazul în care acesta ar nesocotit sub diferite aspecte,
cum ar fi respingerea cererii de înscriere a lui în cartea funciară. Rolul său poate asimilat cu cel
al judecătorului, diferenţa constând în faptul că judecătorul soluţionează un litigiu pe care i se

6
Republicată în M. Of nr. 237 din 19 martie 2018; Ulterior republicării , Legea nr.36/1995 a fost
modificată prin: art.34 din Legea nr.71/2019 privind societăţile mutuale de asigurări şi pentru modificarea
şi completarea unor acte normative(Publicată în M. Of nr.323 din 24 aprilie 2019) ; Legea nr.38/2020
pentru modificarea şi completarea Legii notarilor publici nr.36/1995(Publicată în M. Of nr.280 din 3
aprilie 2020). Se impune precizarea că Legea nr.38/2020 a fost adoptată pentru punerea n aplicare a
deciziei Curţii Constituţionale nr.591/2019(Publicată în M. Of nr.53 din 28 ianuarie 2020) prin care
Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 62 alin. 1 şi 3 din Legea
nr.36/1995, n forma anterioară modificării operate prin Legea nr.206/2016 şi a dispoziţiilor art.63 alin. 1
şi 4 din aceeaşi lege în forma republicată ca urmare a modificării operate prin Legea nr.206/2016. A se
vedea Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 şi legislaţie conexă, Ediţie îngrijită de
Alin - Adrian Moise, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2018.
7
Publicat în M. Of nr. 479 din 1 august 2013.
8
A se vedea , a. Nicolae, N. Crăciun, Notă la dec. nr.42 din 11 ian. 2000 a C. Ap. Bucureşti ,,S. a III-a
civ,în Pandectele Române nr.2/2002 , p. 164.

3
prezintă, pe când notarul public constată un raport juridic nelitigios, de asemenea, prezentat de
părţi.

De asemenea , prin faptul că notarul public prestează un serviciu de interes public nu îl

exclude din sfera de aplicare a regulilor de concurenţă, cel puţin o parte a activităţii sale având
un evident caracter privat , comercial, fiind exercitată şi în vederea obţinerii unui profit sub
aspect economic, context în care , condiţiile de concurenţă în care se desfăşoară activitatea
notariale imprimă acestei activităţi statutul de întreprindere supusă regulilor de concurenţă 9.

Notarul public fiind investit să îndeplinească un serviciu de interes public, actul îndeplinit
de acesta, purtând sigiliul şi semnătura, este un act de autoritate publică şi are forţa probantă şi,
după caz , forţa executorie prevăzută de lege.

Secţiunea 2. Organele reprezentative ale notarilor publici.

Cu privire la organele reprezentative ale notarilor publici , acestea sunt:

a)Camera Notarilor Publici.

În circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o Cameră a Notarilor publici, cu

personalitate juridică, din care fac parte toţi notarii publici care funcţionează în circumscripţia
acesteia. Organele de conducere ale camerei sunt: adunarea generală a camerei, având atribuţiile
prevăzute de art. 51 din Legea nr.36/1995; colegiul director al camerei, având atribuţiile
prevăzute de art. 50 din Legea nr.36/1995; preşedintele Colegiului director al Camerei, având
atribuţiile prevăzute de art. 49 din Legea nr.36/1995. Pe lângă Cameră se pot constitui şi pot
funcţiona , potrivit art.48 din Legea nr.36/1995 curţi de arbitraj , instituţii permanente de arbitraj
, neguvernamentale , fără personalitate juridică, care funcţionează pe lângă Camera Notarilor
Publici. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Arbitraj , precum şi organele de
conducere ale acesteia se aprobă de Camere , pe baza Regulamentului-cadru aprobat de
Consiliul Uniunii10.

9
A se vedea , ÎCCJ , S. cont. adm şi fisc, dec. nr.3415 din 30 octombrie 2015 , disponibilă la adresa
www. scj. ro.
10
A se vedea, Hotărârea Consiliului UNNPR nr.16/2014 privind aprobarea Regulamentului-cadru
privind organizarea şi funcţionarea curţilor de arbitraj de pe lângă Camerele Notarilor Publici din
România(Publicat în M. Of nr. 277 din 15 aprilie 2014).

4
 b) Uniunea Naţională a Notarilor Publici.

Notarii Publici din România sunt constituiţi la nivel naţional în Uniunea Naţională a
Notarilor Publici, organizaţie profesională înfiinţată prin lege, cu personalitate juridică, de
interes public , cu patrimoniu şi buget propriu. După cum am precizat UNNPR reprezintă ordinul
profesional în temeiul căruia îşi desfăşoară activitatea notarii publici.

Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România funcţionează în baza Statutului Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici din România , aprobat prin Hotărârea Congresului Uniunii
nr.10/201411.

Organele de conducere ale Uniunii sunt :

a)Congresul, constituit din reprezentanţii notarilor publici, aleşi de Adunarea generală a

fiecărei Camere, având atribuţiile prevăzute de art. 54 alin. 9 din Legea nr.36/1995. Una dintre
atribuţiile Congresului notarilor publici este aceea privitoare la adoptarea Codului deontologic
al notarilor publici12.

b)Consiliul Uniunii, format din reprezentanţii fiecărei Camere, aleşi potrivit normei de
reprezentare reglementate de art.56 din Legea nr.36/1995 , având atribuţiile prevăzute de art.57
din Legea nr.36/1995;

c)Biroul executiv al Consiliului Uniunii care este organul executiv al Consiliului Uniunii, cu
activitate permanentă şi de legătură cu Camerele. Biroul executiv al Uniunii , în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute de art. 58 alin. 6 din Legea nr.36/1995 emite decizii executorii, una
dintre atribuţiile sale importante fiind aceea prin care acceptă donaţiile şi legatele făcute Uniunii;
d) preşedintele Uniunii, care este şi preşedintele Consiliului Uniunii are atribuţiile prevăzute de
art.59 alin. 2 din Legea nr.36/1995. În îndeplinirea atribuţiilor sale preşedintele Uniunii emite

11
Publicată în M. Of nr.853 din 24 noiembrie 2014), modificat prin Hotărârea Congresului
Notarilor Publici nr.2/2017(Publicată în M. Of nr.2/2017 privind ratificarea Hotărârii Consiliului Uniunii
nr.87/2016 pentru aprobarea art. 22 alin. 1 lit. g din Statutul UNNPR, aprobat prin Hotărârea Congresului
UNNPR nr.10/2014(Publicată în M. Of nr. 1007 din 19 decembrie 2017).
12
A se vedea , Hotărârea Congresului Notarilor Publici din România nr. 9/2015 privind Codul
deontologic al notarilor publici din România(Publicată în M. Of nr.930 din 16 septembrie 2015),
modificată prin Hotărârea Consiliului Uniunii nr.10/2017 pentru aprobarea modificării Codului
deontologic al notarilor publici din România aprobat prin Hotărârea Congresului nr.9/2015(Publicată în
M. Of nr.319 din 4 mai 2017).

5
dispoziţii obligatorii împotriva cărora se poate formula plângere , în termen de 15 zile de la
comunicare, la Biroul executiv al Consiliului Uniunii, urmând ca decizia Biroului executiv al
Consiliului Uniunii să poate fi atacată la instanţa de judecată competentă, în condiţiile legii.

În cadrul Uniunii se constituie şi funcţionează:

a)Institutul Notarial Român,persoană juridică de drept privat, non profit şi de utilitate

publică(stabiliment de utilitate publică, n. n. O.P), în condiţiile stabilite prin statutul propriu,
aprobat de Consiliul Uniunii13. INR are printre atribuţiile principale , asigurare perfecţionării
activităţii notariale, pregătirea profesională iniţială şi, după caz , continuă a notarilor publici,
precum şi: organizarea , la solicitarea Consiliului Uniunii, a examenului sau , după caz ,
concursului de dobândire a calităţii de notar stagiar; organizarea , la solicitarea Consiliului
Uniunii a examenului de definitivat, concursului de admitere în funcţia de notar public pentru
persoanele care au cel puţin 6 ani vechime într-o funcţie de specialitate juridică. Se impune
precizarea că potrivit Statutului INR , această instituţie de utilitate publică nu face parte din
sistemul naţional de învăţământ şi nu este supusă dispoziţiilor legale referitoare la acreditarea
instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor. Organele de conducere ale INR
sunt: a) consiliul director; b)preşedintele INR, care este şi preşedinte al Consiliului director;
c)preşedintele executiv al INR, desemnat de biroul executiv dintre vicepreşedinţii Uniunii, la
propunerea preşedintelui Uniunii; d) directorul INR.

b) Casa de Asigurări a Notarilor Publici, cu personalitate juridică, în condiţiile stabilite prin

statutul acesteia , aprobat de Consiliul Uniunii 14. Scopul acestei case este asigurarea de
răspundere civilă a notarului public , în exerciţiu, , pentru prejudiciile cauzate prin fapte şi acte
notariale, cu excepţia prejudiciilor cauzate prin fapte săvârşite cu intenţie. Notarii publici au
obligaţia să încheie contractul de asigurare înainte de începerea activităţii.

În urma adoptării Legii nr.71/2019 privind societăţile mutuale de asigurare şi pentru

modificarea şi completarea unor acte normative , supra cit, în contextul în care casele de
asigurări a notarilor publici fac parte din categoria societăţilor mutuale de asigurare, dispoziţiile
13
Statutul institutului Notarial Român a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului UNNPR nr.58/2020
(Publicată în M. Of nr. 831 din 10 septembrie 2020).
14
Statutul Casei de Asigurări a Notarilor publici a fost aprobat prin Hotărârea Congresului Notarilor
Publici nr. 11/2014(Publicată în M. Of nr.845 din 20 noiembrie 2014), modificată prin Hotărârea
Congresului Notarilor Publici nr.61/2016(Publicată în M. Of nr. 764 din 30 septembrie 2016).

6
art. 34 din această lege modifică denumirea câtorva sintagme din conţinutul Legii nr.36/1995,
astfel: sintagma ,, casa de asigurări a notarilor publici” se înlocuieşte cu sintagma ,, casa de
răspundere civilă a notarilor publici; sintagma ,, asigurare de răspundere civilă” se înlocuieşte cu
sintagma ,, contract de răspundere civilă”; sintagma ,, contract de asigurare” se înlocuieşte cu
sintagma ,, contract de răspundere civilă”; sintagma ,, limita minimă a valorii de asigurare” se
înlocuieşte cu sintagma ,, limita minimă a valorii garantate de răspundere civilă”; sintagma
,,primă de asigurare” se înlocuieşte cu sintagma ,, contribuţii de răspundere civilă”; sintagma ,,
nivelul primei de asigurare” se înlocuieşte cu sintagma ,, nivelul cuantumului contribuţiei”.

c) Casa de Pensii a Notarilor Publici., înfiinţată în scopul stabilirii şi acordării pensiilor private
ale notarilor publici. În urma adoptării Legii nr.38/2020 pentru modificarea Legii notarilor
publici nr.36/1995 , dispoziţiile art. 63 din Legea nr.36/1995 au fost puse în consonanţă cu
decizia Curţii Constituţionale nr.591/2019 supra cit,în sensul că organizarea şi funcţionarea
Casei de Pensii a Notarilor Publici se face printr-o lege specială şi nu printr-un act administrativ ,
respectiv prin Hotărârea Consiliului Uniunii. Astfel, potrivit art. 63 alin. 1 din Legea nr.36/1995 ,
modificat prin Legea nr.38/2020, în scopul stabilirii şi acordării pensiei şi a altor drepturi de
asigurări sociale ale notarilor publici se înfiinţează, sub autoritatea Uniunii, Casa de Pensii a
Notarilor Publici, instituţie autonomă de interes public, cu personalitate juridică, urmând ca
organizarea şi funcţionarea Casei de Pensii a Notarilor Publici , emiterea deciziilor de pensionare
, căile de atac împotriva deciziilor emise de Casa de Pensii să fie stabilite prin lege specială.
Sistemul de pensii prevăzut de Legea nr.36/1995 este obligatoriu pentru notarii publici membrii
ai Uniunii.

După adoptarea Legii nr.38/2020 , sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale ale
notarilor publici face obiectul unei reglementări speciale , fiind adoptată Legea nr.39/2020
privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale notarilor publici din România 15,
potrivit căreia dreptul la pensie şi ale prestaţii de asigurări sociale pentru notarii publicii şi
urmaşii acestora, se exercită în condiţiile acestei legi, prin sistemul propriu de pensii şi alte
drepturi de asigurări sociale, gestionat de către Casa de Pensii a Notarilor Publici din România,
instituţie autonomă, de interes public, cu personalitate juridică,care funcţionează sub autoritatea
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România. Potrivit art. 75 din Legea nr.39/2020, Casa
15
Publicată în M. Of nr.281 din 3 aprilie 2020.

7
de Pensii a Notarilor Publici are drept scop îndeplinirea misiunii sociale de asigurare a
solidarităţii sociale între notarii publicii din România, prin colectarea de contribuţii şi acordarea
de prestaţii sociale asiguraţilor care şi-au pierdut veniturile profesionale ca urmare a producerii
riscurilor asigurate. Notarii publici, membrii ai Uniunii, care contribuie la sistemul propriu, sunt
asiguraţi obligatoriu în condiţiile acestei legi, ale Statutului Casei de Pensii şi ale regulamentelor
proprii.

Prin dispoziţiile Legii nr.39/2020 , după cum se precizează şi prin dispoziţiile Legii
nr.38/2020, este reglementată jurisdicţia sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
ale notarilor publici,în adoptarea acestei legi fiind aprobat prin Hotărârea Consiliului UNNP
nr.61/2020 Statutul Casei de Pensii a Notarilor Publici din România 16, prin care sunt reluate în
mare parte dispoziţiile Legii nr.39/2020 care reglementează jurisdicţia sistemului de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale ale notarilor publici. Astfel, potrivit art.55 din Legea nr.39/2020
şi art.15 din Statutul Casei de Pensii, deciziile emise de Casa de Pensii în legătură cu drepturile şi
obligaţiile asiguraţilor şi pensionarilor sistemului propriu pot fi contestate în termen de 30 de
zile de la comunicare la Biroul executiv al Consiliului Uniunii, procedura de examinare a
deciziilor supuse contestaţiei, reprezentând , potrivit alin. 2 al art. 55 din lege, procedură
administrativă prealabilă obligatorie , fără caracter jurisdicţional. Rezultă aşadar că procedura de
contestare a deciziilor Casei de pensii nu reprezintă o procedură administrativ-jurisdicţională, ci
o procedură administrativă prealabilă obligatorie pentru contestarea acestor decizii, în
considerarea faptului că decizia Casei de Pensii reprezintă un act administrativ , şi nu un act
administrativ-jurisdicţional pronunţat în urma soluţionării unei contestaţii pe cale administrativ-
jurisdicţională. Contestaţia se depune la Casa de Pensii, în termen de 30 de zile de la
comunicarea deciziei Casei de Pensii, dar , se soluţionează de către Biroul executiv al Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici, termenul de soluţionare a contestaţiei de către Biroul executiv al
Uniunii fiind de 45 de zile de la data înregistrării contestaţiei la Casa de Pensii a Notarilor
Publici. Pe de altă parte , deşi contestaţia se depune la Casa de Pensii, procedura de soluţionare a
contestaţiei se stabileşte de către Biroul executiv al Uniunii, respectiv , după cum este firesc , de
către organul care soluţionează contestaţia.

16
Hotărârea Consiliului UNNP nr.61/2020 a fost publicată în M. Of nr. 904 din 6 octombrie
2020.

8
 În urma soluţionării contestaţiei, Biroul executiv al Uniunii emite o hotărâre , prin care poate
decide: a) anularea totală sau parţială a contestaţiei, având drept consecinţă revizuirea în mod
corespunzător a deciziei de către Casa de Pensii. Rezultă aşadar că în acest caz, dacă prin
hotărârea pronunţată, Biroul Consiliului Uniunii admite în totalitate sau parţial contestaţia ,
acesta nu dispune şi anularea deciziei emise de către Casa se Pensii ca efect al admiterii
contestaţiei, ci, ca efect al admiterii contestaţiei, Biroul executiv al Consiliului dispune
revizuirea deciziei Casei de Pensii, sens în care Casa de Pensii, în baza hotărârii Biroului
executiv al Uniunii va trebui să emită o decizie de revizuire în condiţiile art.44 alin.1 din Legea
nr.39/2020 potrivit căruia revizuirea deciziei de pensii se face în situaţia în care, în urma
verificărilor efectuate , se constată erori în stabilirea şi/sau plata drepturilor de pensie. Această
dispoziţie legală prin care efectul admiterii contestaţiei este doar revizuirea deciziei Casei de
Pensii este discutabilă, în contextul în care admiterea contestaţiei poate avea ca temei nu doar
erori în stabilirea şi/sau plata drepturilor de pensie, ci şi alte elemente care pot să conducă ca
efect al admiterii contestaţiei anularea deciziei Casei de Pensii; b) respingerea contestaţiei.

După adoptarea unei astfel de hotărâri, potrivit art. 57 din Legea nr.39/2020, hotărârile
Biroului executiv al Uniunii, emise în soluţionarea contestaţiei depuse împotriva deciziei Casei
de Pensii, pot fi atacate la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărei
rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul , în termen de 30 de zile de la comunicare. Se
constată aşadar că, pe de o parte , hotărârile Biroului executiv al Uniunii au natura juridică a
actelor administrative , din moment ce aceste acte se pot contesta la instanţa de contencios
administrativ , iar , pe de altă parte, deşi Biroul executiv al Uniunii , reprezintă un organism al
Uniunii Naţionale a Notarilor Publici care reprezintă o instituţie de utilitate publică de nivel
central, iar hotărârea Biroului executiv al Uniunii reprezintă un act administrativ emis de un
organism al unei instituţii de utilitate publică situată la nivel central, prin derogare de la
prevederile art. 10 alin. 1 şi 3 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ modificat
prin Legea nr.212/2018, legiuitorul nu stabileşte competenţa materială şi teritorială pentru
soluţionarea acestor litigii prin raportare la criteriul poziţionării centrale a Uniunii în sistemul
administraţiei publice, ci, se conferă o competenţă materială şi teritorială exclusivă secţiei de
contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul
reclamantul.

9
 d) Centrul Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale notariale(CNARNN) care se
înfiinţează şi funcţionează în vederea administrării registrelor prevăzute la art. 164, în cadrul şi
sub autoritatea Uniunii. Această entitate cu personalitate juridică asigură administrarea ,
organizarea şi funcţionarea registrelor naţionale notariale prevăzute de art. 164, precum şi a altor
activităţi stabilite prin regulamentul propriu.

e) comisia de cenzori. ale cărei atribuţii sunt stabilite prin art. 34 din Statutul Uniunii, este
un organism independent de Consiliul Uniunii, de Biroul Executiv şi de preşedinte , având
obligaţia de a supraveghea gestiunea patrimoniului Uniunii şi de a verifica execuţia bugetului de
venituri şi cheltuieli ale Uniunii.

f)Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii care funcţionează ca organ de jurisdicţie cu privire
la judecarea abaterilor disciplinare săvârşite de notarii publici din România , despre care vom
face referire pe larg în cadrul acestui capitol. Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii este
organizat şi funcţionează în baza Regulamentului de organizare şi funcţionare al Consiliului de
disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, aprobat prin Hotărârea
Consiliului UNNPR nr.74/201317, cu modificările aduse prin Hotărârea Consiliului UNNPR
nr.90/201518.

g) Corpul de control. Controlul profesional administrativ al activităţii notariale se poate

exercita potrivit art. 85 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995 şi de către Consiliul
Uniunii , prin Corpul de control al Uniunii. În cazul în care în urma controlului administrativ
profesional , rezultă indicii privind săvârşirea de către notarul public a unei abateri disciplinare,
efectuarea cercetării disciplinare este obligatorie.

h)Redacţia Buletinului Notarilor Publici;

i) comisiile de specialitate ale Consiliului Uniunii;

j)aparatul de specialitate şi administrativ;

k) Registrul naţional de evidenţă a notarilor publici, în care se înregistrează notarii publici şi

formele în care aceştia îşi exercită profesia.

17
Publicată în M. Of nr.530 din 22 august 2013.
18
Publicată în M. Of nr. 793 din 26 octombrie 2015.

10
 Secţiunea 3. Dobândirea calităţii de notar public.

În ceea ce priveşte dobândirea calităţii de notar public, aceasta face obiect de reglementare
al Legii nr.36/1995 şi al Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995. Astfel, dispoziţiile art.
22 din Legea nr.36/1995 republicată şi dispoziţiile art. 36 din Regulamentul de aplicare a Legii
nr.36/1995 statuează că persoane care formulează cereri de admitere în funcţia de notar public
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a)este cetăţean român, cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene,cetăţean al unui stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau cetăţean al Confederaţiei Elveţiene şi are
domiciliul sau reşedinţa în România;

b) are capacitate deplină de exerciţiu;

c)este licenţiat în drept;

d) nu are antecedente penale rezultate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de serviciu sau
în legătură cu serviciul ori a săvârşirii cu intenţie a unei alte infracţiuni;

e)se bucură de o bună reputaţie, constată în condiţiile stabilite prin Statut;

f)cunoaşte limba română;

g) este apt din punct de vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei. Dovada
acestei condiţii se face în baza unui certificat medical şi a unui aviz psihologic emise de către
unităţi sanitare şi cabinete psihologice acreditate potrivit legii şi cu care Uniunea sau Camerele
au încheiat protocoale de colaborare. Sub acest aspect, potrivit art.37 din Legea nr.36/1995 ,
după îndeplinirea vârstei de 75 de ani , notarul public îşi poate exercita funcţia numai dacă
prezintă anula un certificat medical privind îndeplinirea condiţiei prevăzute la alin. 1 lit. g,

h) a deţinut timp de 2 ani calitatea de notar stagiar , a absolvit Institutul Notarial Român şi a
promovat examenul de definitivat sau a exercitat timp de cel puţin 6 luni o funcţie de
specialitate juridică şi a promovat concursul de admitere în funcţia de notar public. Pentru a
deveni notar public stagiar, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute
la art. 22 alin.1 lit. a-g şi să promoveze examenul sau concursul de dobândire a calităţii de notar

11
stagiar, organizat de Institutul Notarial Român19.

După promovarea examenului sau concursului de notar stagiar , acesta urmează timp de 2
ani cursurile de pregătire teoretică şi practică organizate de Institutul Notarial Român. După
finalizarea celor 2 ani de stagiu,notarul stagiar trebuie să participe şi să promoveze examenul de
definitivat organizat de Institutul Notarial Român 20, având dreptul de a se prezenta la cel mult 2
sesiuni ale examenului de definitivat. Calitatea de notar stagiar încetează de drept la data
numirii în funcţia de notar public, prin ordin al ministrului justiţiei.

După cum se poate constata din conţinutul acestui text legal poate dobândi calitatea de notar
public şi persoana care are cel puţin 6 ani vechime într-o funcţie de specialitate juridică şi care
promovează concursul de admitere în funcţia de notar public, situaţie în care , potrivit art. 28
alin. 2 din Legea nr.36/1995 republicată, aceste persoane trebuie să se înscrie la Camera în
circumscripţia căreia doresc să îşi desfăşoare activitatea pentru ocuparea unui post propus de
respectiva Cameră şi cuprins în ordinul de actualizare emis de ministrul justiţiei.

De asemenea , potrivit art.33 din Legea nr.36/1995 , pot dobândi la cerere, fără examen ,
calitatea de notar public şi judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art. 102 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Într-un
astfel de caz , cererea se adresează ministrului justiţiei , în termen de cel mult un an de la data
expirării mandatului sau eliberării din funcţie , din motive neimputabile.

Notarul public este numit în funcţie de ministrul justiţiei , la propunerea Consiliului Uniunii,
în baza unei cereri a celui interesat şi după ce face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.
22 alin. 1 lit. g , ordinul de numire menţionând circumscripţia judecătoriei şi localitatea în care
este numit notarul public.

Secţiunea 4. Formele de exercitare a profesiei de notar public.

19
A se vedea , Regulamentul privind procedura de organizare şi desfăşurare a examenului sau
concursului pentru dobândirea calităţii de notar stagiar , aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii
Naţionale a Notarilor Publici din România nr.72/2013(publicată în M. Of nr.506 din 12 august 2013),
modificată şi completată prin Hotărârea Consiliului UNNPR nr.79/2014(Publicată în M. Of nr.556 din 28
iulie 2014).
20
A se vedea, Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de definitivat şi a
concursului de admitere în funcţia de notar public, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei
nr.1494/C/2014(Publicat în M. Of nr.290 din 22 aprilie 2014).

12
 Formele de exercitare a profesiei de notar public sunt prevăzute de art. 4 din Legea
nr.36/1995,urmând ca detalierea acestor forme să facă obiectul de reglementare a
Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr.36/1995. Astfel, potrivit art. 4 din Legea
nr.36/1995 , notarul public îşi exercită funcţia într-un birou notarial, care poate îmbrăca două
forme:

a)Birou individual în care îşi exercită funcţia un notar public, angajaţi cu studii superioare şi
personalul auxiliar. În ceea ce priveşte forma de individualizare a acestui birou, aceasta se va
individualiza prin sintagma ,, birou individual notarial” urmată fie de numele notarului public
titular, fie de denumirea baroului, în cazul în care notarul public şi-a ales o denumire;

b)societate profesională, care se constituie din 2 sau mai mulţi notari publici asociaţi. În acest
caz, notarul public şi exercită activitatea în cadrul unui birou notarial asociat. În cadrul societăţii
profesionale , notarii publici asociaţi pot angaja personal cu studii superioare şi personal auxiliar.
Individualizarea acestei forme de exercitare a profesiei se face prin sintagma,, societate
profesională notarială” urmată fie de numele notarilor publici asociaţi , fie de denumirea
societăţii profesionale, în cazul în care notarii publici asociaţi şi-au ales o denumire. Prin
asociere notarul public nu şi pierde dreptul la biroul notarial individual.

Asocierea şi încetarea asocierii notarilor publici care au sediul biroului notarial în

circumscripţia aceleiaşi judecătorii se dispune prin decizie a Colegiului director al Camerei în a
cărei rază teritorială se află judecătoria în circumscripţia căreia au sediul notarii publici. În
cazul asocierii notarilor publici care nu au sediul biroului în circumscripţia aceleiaşi judecătorii,
aceasta se dispune prin ordin al ministrului justiţiei. Asocierea şi respectiv încetarea asocierii
produce efecte de la data înregistrării acesteia în Registrul naţional de evidenţă a notarilor
publici, ţinut de Uniune.

Deşi , notarii publici se pot asocia în cadrul unei societăţi profesionale ,fiecare dintre notarii
publici asociaţi răspunde individual pentru activitatea s

Secţiunea 5. Competenţa notarilor publici. Acte şi proceduri notariale.

Sub aspectul competenţei notarilor publici , trebuie să distingem între competenţa generală
a notarilor publici şi competenţa specială a notarilor publici, Legea nr.36/1996 şi Regulamentul

13
de aplicare a Legii nr. 36/1995 , aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/C/2013,
detaliind cazurile în care notarii publici sunt investiţi cu competenţă generală şi cazurile în care
notarii publici sunt investiţii cu o competenţă specială , derogatorie de la competenţa generală.

Astfel, prin dispoziţiile art. 12 din Legea nr.36/1995 republicată sunt enumerate actele şi
procedurile notariale în privinţa cărora sunt competenţi să le îndeplinească notarii publici, după
care , prin art. 15 sunt stabileşte actele şi procedurile notariale în privinţa cărora notarii publici
nu au competenţă generală, ci o competenţă teritorială exclusivă. care se îndeplinesc de către
notarii publici.

În acest context, potrivit art. 12 din Legea nr.36/1995, notarul public îndeplineşte
următoarele acte şi proceduri notariale:

a).Redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor. În ceea ce

priveşte redactarea înscrisurilor de către notarul public , dispoziţiile art. 222 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr.36/1995 statuează actele şi procedurile notariale , cu excepţia celor autentice ,
se redactează în numărul de exemplare originale cerut de părţi, plus unul pentru arhiva notarului
public şi, după caz , unul pentru efectuarea lucrărilor de publicitate. Înscrisul fa vi redactat citeţ
şi fără ştersături, într-un format care să permită citirea datelor din cuprinsul acestuia, iar
menţiunile în cifre se vor preciza şi în litere;

b) autentificarea înscrisurilor. Această atribuţie a notarilor publici va vi analizată detaliat în

secţiunile următoare;

c) procedura succesorală notarială. Procedura succesorală notarială se deschide la cererea

oricărei persoane interesate, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia
se află bunul defunctului la data deschiderii moştenirii. În privinţa acestei proceduri , dispoziţiile
art. 15 lit. a din Legea nr.36/1995 statuează că notarul public nu are competenţă generală, ci ,
potrivit acestui text legal, procedura succesorală notarială este de competenţa notarului public
din biroul teritorial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut
ultimul domiciliu. Pe de altă parte , în cazul moştenirilor succesive, notarul public nu are
competenţă generală, ci, potrivit art. 15 lit. b din Legea nr.36/1995 , în cazul moştenirilor
succesive, moştenitorii pot alege competenţa oricăruia dintre notarii publici care îşi desfăşoară
activitatea într-un birou individual sau într-o societate profesională din circumscripţia teritorială

14
a judecătoriei în care şi-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă.
Această competenţă teritorială a notarul public trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile
Codului de procedură civilă, respectiv prin raportare la dispoziţiile art. 117 şi art. 118 din Codul
de procedură civilă, fiind necesar a se stabili, sub aspectul procedurii succesorale notariale , sfera
de reglementare a celor două norme procesual civile.

Astfel, dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură civilă statuează că ,, cererile privitoare la
drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat
imobilul”. Astfel, de cereri , ar viza , spre exemplu: cererile de împărţeală judiciară a unui
imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

Dar , textul art. 117 din Codul de procedură civilă trebuie raportat la textul art. 118 din Codul
de procedură civilă care reglementează competenţa instanţei în cererile privitoare la moştenire ,
potrivit căruia , în materie de moştenire , până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa
exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului : cererile referitoare la validitatea
dispoziţiilor testamentare; cererile referitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia.

Pe cale de consecinţă, textul art. 118 din Codul de procedură civilă prevede că până la ieşirea
din indiviziune inclusiv, astfel de cereri de partaj al bunurilor succesorale, chiar imobile, este
întotdeauna de competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului , chiar dacă acesta este
diferit de locul situării imobilului. Cu alte cuvinte , art. 118 din Codul de procedură civilă derogă
de la dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură civilă. De altfel, şi în reglementarea vechiului
Cod de procedură civilă, competenţa în materie imobiliară nu era una exclusivă.

Prin urmare , în materie succesorală,până la ieşirea din indiviziune , competenţa revine

exclusiv instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, şi nu instanţei în a cărei circumscripţie
teritorială se află situat imobilul care face obiectul partajului succesoral.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură civilă,
sunt de competenţa instanţei ultimului domiciliu al defunctului , următoarele cereri care sunt
soluţionate până la ieşirea din indiviziune: cererile referitoare la anularea certificatului de
moştenitor , pentru reducţiunea liberalităţilor excesive; cererile referitoare la conservarea sau
administrarea bunurilor succesorale; cererile în anularea sau rezoluţiunea vânzării de drepturi
litigioase. Nu intră sub incidenţa acestui text legal, cererile prin care moştenitorii valorifică

15
drepturi culese din succesiune împotriva terţilor şi nici cererile reale imobiliare, formulate de
terţi împotriva moştenitorilor.

Raţiunea acestei norme de competenţă teritorială exclusivă rezidă din faptul că ultimul
domiciliu al defunctului coincide cu locul deschiderii succesiunii, , astfel cum statuează şi
dispoziţiile art. 954 alin. 2 din Codul civil, potrivit căruia ,, moştenirea se deschide la ultimul
domiciliu al defunctului, dovada ultimului domiciliu făcându-se cu certificatul deces.. ultimul
domiciliu reprezintă locul în care se află bunurile moştenirii , este locul în care se desfăşoară cele
mai multiple şi complexe operaţiuni. Pe cale de consecinţă, sintagma ,, ultimul domiciliu al
defunctului” corespunde ultimei locuinţe efective a acestuia, indiferent dacă aceasta a fost sau
înscrisă în actul de identitate.

În consecinţă, regula procedurală instituită de art. 117 alin. 1 din C. pr. civ , consacrând
regula forul rei sitae, nu se aplică când indiviziunea rezultă din succesiune, iar pentru cererile în
care indiviziunea rezultă din succesiune devin incidente dispoziţiile art. 118 din C. pr. civ.
Rezultă aşadar că textul art. 117 alin. 1 din C. pr. civ vizează numai acţiunile reale imobiliare,
nu şi acţiunile personale imobiliare.

d) Sesizarea camerei notarilor publici de către oficiul teritorial de cadastru şi publicitate

imobiliară, în cazul succesiunilor nedezbătute în vederea efectuării lucrărilor sistematice
de cadastru şi carte funciară.

O atare etapă în desfăşurarea lucrărilor sistematice de cadastru este prevăzută de art.11 alin. 2
lit. g din Legea nr.7/1996 republicată şi art.284 lit. d din anexa la Ordinul nr.700/2014 modificat
prin anexa la Ordinul nr.1340/2015 , nefiind prevăzută o asemenea etapă prin Specificaţiile
tehnice de realizarea a lucrărilor sistematice de cadastru. O atare sesizare este cerută în cazul
succesiunilor nedezbătute, pentru ca , camera notarilor publici să repartizeze cauza succesorală
notarului public competent. Atribuţia de a sesiza camera notarilor publici,în vederea realizării
lucrărilor de înregistrare sistematică de cadastru revine , potrivit art.12 alin. 4 din Legea
nr.7/1996 secretarului unităţii administrativ-teritoriale care va sesiza camera notarilor publici în a
cărei circumscripţie teritorială defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, în termen de 30 de zile de
la data decesului unei persoane, pentru deschiderea procedurii succesorale , care va cuprinde

16
elementele menţionate prin dispoziţiile art.12 alin. 4 lit.a-f .Această atribuţie poate fi delegată de
către secretarul unităţii administrativ-teritoriale unuia dintre ofiţerii de stare civilă.

În urma sesizării camerei notarilor publici , care repartizează dezbaterea succesiunii

notarului competent, dispoziţiile art.9 alin.25 din Legea nr.7/1996 republicată, modificat prin
Legea nr.185/2018 statuează că notarul public eliberează certificatul de moştenitor pentru
succesiunea nedezbătută.

e) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit Regulamentului de

aplicare a Legii nr.36/1995,în vederea certificării faptelor prevăzute de lege, notarul public va
întocmi încheierea corespunzătoare, în cuprinsul căreia va identifica persoana care solicită
certificarea şi va constata faptul certificat. Certificarea faptului că o persoană este în viaţă se
constată de către notarul public prin percepţia acestuia în baza simţurilor proprii, asupra
persoanei prezente în faţa sa. Notarul public certifică, prin încheiere faptul că o persoană s-a
prezentat la sediul biroului notarial sau că aceasta s-a aflat într-un anumit loc.

f) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a

sigiliilor. Sub acest aspect , se impune precizarea că potrivit art. 297 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr.36/1995 , notarul public poate legaliza semnătura părţilor numai pe
înscrisurile pentru care legea nu cere forma autentică să fie o condiţie de valabilitate a actului.
Pentru legalizarea semnăturilor părţile trebuie să se prezinte personal în faţa notarului public.
Legalizarea semnăturilor face dovada deplină a prezenţei acestora, a semnării înscrisului în faţa
notarului public, precum şi a datei acestuia. Pentru legalizarea amprentei sigiliului, acesta se
aplică, în prezenţa notarului public, pe suportul material prezentat în acest scop de către partea
interesată, care va fi identificată în încheierea de legalizare a sigiliului.

g) darea de dată certă înscrisurilor. Potrivit art. 149 din Legea nr.36/1995 şi art. 300 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995, , înscrisul căruia urmează să i dea dată certă se
întocmeşte în numărul de exemplare cerut de parte, notarul public nefiind răspunzător de
conţinutul înscrisului, verificând doar ca acesta să nu fie contrar legii şi bunelor moravuri.

Atribuţii ale notarilor publici privitor la data certă a înscrisurilor , regăsim şi în dispoziţiile
Legii nr.129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţarea
terorismului,precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, modificată prin

17
Legea nr.208/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative. Astfel, potrivit art.56
alin. 5 din Legea nr.129/2019 modificat prin Legea nr.208/2020, declaraţia prevăzută la alin. 1,
prin care se instituie obligaţia persoanelor juridice supuse înregistrării în registrul comerţului de
a depune la înmatriculare şi ori de câte ori intervine o declaraţie privind beneficiarul real al
persoanei juridice, în vederea înregistrării în Registrul beneficiarilor reali ai societăţilor, se poate
da în faţa reprezentantului oficiului registrului comerţului sau se poate depune, personal sau prin
reprezentant, având dată certă, dată de notarul public ori atestată de avocat.

h)primirea în depozit a bunurilor , înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi,

precum şi a sumelor de bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia
inventarului succesoral, în limita spaţiului şi utilităţilor de care dispune biroul notarial. La
primirea în depozit a unor asemenea bunuri şi documente, pe care notarul public are posibilitatea
practică şi efectivă de a le depozita în condiţii de siguranţă la biroul notarial, notarul public va
proceda la verificarea cuprinsului sau , după caz , a conţinutului acestora. Eliberarea bunurilor şi
a documentelor aflate în depozit se face la termenul şi în condiţiile stabilite în încheierea de
primire în depozit.

i)actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor. În privinţa acestei

atribuţii a notarului public , acesta nu are o competenţă generală, dispoziţiile art. 15 lit. c din
Legea nr.36/1995 republicată, statuând că actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi
al cecurilor se fac de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei în care urmează a
se face plata. O atare competenţă teritorială exclusivă a notarului public în cazul acestor acte
este consecinţa faptului că în cazul cambiilor , biletelor la ordin şi a cecurilor , se aplică uzul
locului de plată. În privinţa acestei atribuţii a notarului public , dispoziţiile art. 327 din
Regulamentul de aplicare a Legiinr.36/1995 , precizează că aceste acte se întocmesc de notarul
public, la cererea beneficiarului, notarul public având obligaţia de a-l înregistra , zilnic şi în
ordinea datei, în registrul prevăzut la art. 102 ali. 1 lit. g şi de comunica,, în prima zi a fiecărei
săptămâni, camerei de comerţ şi industrie judeţene sau , după caz , a municipiului Bucureşti,
tabelul protestelor întocmite în săptămâna precedentă, în condiţiile prevăzute în legile speciale.

j)legalizarea copiilor de pe înscrisuri. Cererea pentru legalizarea copiei de pe înscrisuri

cuprinde numele, prenumele şi adresa solicitantului, identificarea înscrisului a cărui copie se cere
a fi legalizată şi numărul de exemplare cerut. Dacă se eliberează o copie legalizată de pe un

18
înscris sub semnătură privată, încheierea cuprinde menţiunea că înscrisul de pe care s-a eliberat
copia este sub semnătură privată. Sub acest aspect , putem menţiona atribuţiile notarilor publici
în cadrul etapelor de realizare a lucrărilor sistematice de cadastru şi carte funciară, prevăzute de
Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
nr.1/2020 pentru aprobarea Regulamentului privind realizarea , verificarea şi recepţia lucrărilor
sistematice şi înscrierea din oficiu a imobilelor în cartea funciară21, dispoziţiile art.33 din
Regulamentul aprobat prin acest ordin, statuând că în cadrul operaţiunilor de colectare a actelor,
primăria eliberează copii legalizate ale actelor necesare întocmirii documentelor tehnice, în
condiţiile Legii nr.36/1995, iar în cazul localităţilor unde funcţionează birouri ale notarilor
publici, în cadrul campaniei de informare publică,prestatorii înştiinţează cetăţenii cu privire la
necesitatea legalizării pe cale notarială a copiilor actelor de proprietate.

k) efectuarea şi legalizarea traducerilor. Această atribuţie a notarului public are ca obiect

legalizarea semnăturii interpretului şi traducătorului autorizat, în actele şi procedurile notariale,
traducerile efectuându-se doar de către interpreţi şi traducători autorizaţi de Ministerul Justiţiei.
Înscrisul care se traduce se prezintă notarului public fie: în original, care poate fi un înscris sub
semnătură privată căruia i s-adat , după caz , dată certă, legalizare de semnătură ori certificare
sau poate fi un înscris autentic; fie în copie legalizată ori certificată de către autoritatea
competentă care deţine în arhivă originalul înscrisului.

l)eliberarea de duplicate după actele pe care le-a întocmit. Duplicatul unui înscris notarial
se poate elibera la cererea oricăreia dintre părţi, a reprezentantului legal sau convenţional, a
succesorilor acestora , precum şi a oricărei persoane care justifică un drept sau un interes
legitim. Această atribuţie a notarului public nu este una generală, întrucât , după cum statuează
dispoziţiile art. 15 lit. d din Legea nr.36/1995 , eliberarea duplicatelor de pe actele notariale ,
îndreptarea erorilor materiale sau completarea omisiunilor vădite se face de către notarul public
în a cărui arhivă se află originalul actelor notariale,

m)activităţi fiduciare, în condiţiile legii. După cum se poate constata din conţinutul
acestui text , se includ în categoria actelor şi procedurilor notariale şi activităţile fiduciare , care
se exercită în condiţiile Codului civil şi care implică încheierea unui contract de fiducie. Astfel,

21
Publicat în M. Of nr.56 din 28 ianuarie 2020.

19
contractul de fiducie22 este reglementat de art. 773 C. civ., modificat prin art. 83 pct. 12 din
Legea nr.71/2011,ca fiind operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de
asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un
scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă
patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.
Înlocuirea noţiunii de administrare cu cea de exercitare îşi are explicaţia în dorinţa legiuitorului
de a evita crearea de confuzii între instituţia fiduciei şi instituţia administrării bunului altuia, în
sensul că prin contractul de fiducie are loc un transfer, chiar dacă temporar , al proprietăţii asupra
masei fiduciare, şi nu un simplu drept de administrare23.
Se constată că fiducia apare ca o operaţiune complexă care dă naştere unor raporturi
contractuale distincte: transfer de drepturi,în virtutea căruia, în patrimoniul fiduciarului se
formează o masă patrimonială distinctă de masa patrimonială a acestuia, numită masă
patrimonială fiduciară, mandat , administrarea unui patrimoniu în folosul beneficiarului 24.
Obiectul fiduciei presupune , pe de o parte, realizarea unui transfer temporar de proprietate
de la constituitor la fiduciar , care nu poate depăşi 33 de ani de la data încheierii
contractului,făcut în interesul unui beneficiar,iar , pe de altă parte, administrarea drepturilor
transferate de către o persoană desemnată în acest sens(fiduciar) şi, în final, transferul folosului
către beneficiar25.
În privinţa părţilor contractului de fiducie, prevederile art. 776 C. civ. statuează că poate
avea calitatea de constituitor orice persoană fizică sau juridică, dar, în privinţa fiduciarului, o
astfel de calitate o pot avea numai instituţiile de credit, societăţile de investiţii şi de administrare
a investiţiilor, societăţile de servicii de investiţii financiare, societăţile de asigurare şi de
reasigurare legal înfiinţate, ci şi notarii publici.
În forma anterioară adoptării Codului civil, Legea nr.36/1995 nu conţinea nici o prevedere,
urmând ca abia după adoptarea Legii nr.77/2012 pentru modificarea şi completarea Legii

22
Pentru unele aspecte referitoare la contractul de fiducie şi la caracterul executoriu al acestui tip
de contract, a se vedea D. Doţiu, Caracterul executoriu al contractului de fiducie, în RRES nr. 4/2016,
pp. 20-29. A se vedea de asemenea , pentru analiza fiduciei în Codul civil român,, Gh. Buta , Fiducia şi
administrarea bunurilor altuia , Ed. Universul juridic , Bucureşti ,2017, p.36-80
23
Gh. Buta , Fiducia …op. cit , p. 37,38
24
Ibidem, p. 38.
25
Ibidem, p. 41.

20
notarilor publici şi a activităţii notariale , modificându-se art. 8 al Legii nr.36/1995(art. 12 după
republicarea din anul 2018) a fost introdusă în rândul actelor şi procedurilor notariale activităţile
fiduciare.

Sub acest aspect , după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 26 , din modul de
redactare a acestui text legal rezultă că, în viziunea legiuitorului, activităţile fiduciare desfăşurate
de către notarul public intră în categoria actelor şi procedurilor notariale, o atare activitate
nefiind doar o activitate compatibilă cu aceea profesională a notarului, dar separată, ci face
parte , pe deplin, din această activitate profesională.

Pe de altă parte , datorită specificităţii activităţii notariale, pot să apară anumite probleme ,
în contextul în care , potrivit Codului civil, notarii publici vor putea desfăşura activitatea
fiduciară în baza unui contract de fiducie, el devenind astfel parte în contractul de fiducie , spre
deosebire de celelalte acte şi activităţi notariale în care notarul public are rolul de agent
instrumentator, exterior acestor acte şi activităţi 27.

Dar , prin raportare la dispoziţiile art. 89 din Legea nr.36/1995 , notarul public nu poate
îndeplini acte notariale, sub sancţiunea nulităţii, dacă : a)în cauză sunt părţi sau interesaţi în
orice calitate, el, soţul, ascendenţii şi descendenţii lor; b) este reprezentatul legal ori
împuternicitul unei părţi care participă la procedura notarială, notarul fiduciar , fiind parte în
contractul de fiducie , nu va putea proceda la autentificarea respectivului contract de fiducie,
aceeaşi soluţie , impunându-se şi în situaţia în care notarul public încheie un contract de fiducie ,
nu în calitatea sa oficială de notar public, ci , ca orice persoană fizică sau juridică în calitate de
constituitor sau beneficiar28 .

În acelaşi sens ,dispoziţiile art. 9 alin. 5 din Statutul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici
din România, aprobat prin Hotărârea Congresului Notarilor Publici din România nr.10/2014 29,
statuează că notarul public nu poate instrumenta acte şi proceduri notariale care conţin dispoziţii
în favoarea sa în mod direct sau indirect, dispoziţii care se regăsesc şi în dispoziţiile art. 4 alin.3
din Codul deontologic al notarilor publici din România , aprobat prin Hotărârea Congresului
26
A se vedea, Gh. Buta,Avocatul şi notarul public în calitate de fiduciari, în Revista Română de
Jurisprudenţă nr.4/2016, p. 142.
27
ibidem , p. 142, 143.
28
ibidem , p. 143.
29
Publicat în M. Of nr.853 din 24 noiembrie 2014.

21
Notarilor Publici din România nr.9/2015 30, potrivit cărora notarul public se va abţine să
colaboreze cu un beneficiar, când se naşte un conflict de interese ori când secretul profesional
riscă să fie încălcat sau când independenţa sa riscă să fie afectată. Toate aceste dispoziţii legale
conduc , după cum , de altfel, s-a remarcat şi în literatura de specialitate la o restrângere
implicită a activităţii fiduciare a notarului public 31.

Sub acest aspect, se impune precizarea că noul cadru normativ în materia achizițiilor publice,
respectiv Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice și Legea nr. 99/2016 privind achizițiile
sectoriale, transpunând în dreptul nostru prevederile Directivelor 24/2014 și 25/2014, instituie
exceptarea de la aplicabilitatea acestor acte normative unionale și interne în ceea ce privește
anumite categorii de serviciile juridice, expres precizate în conținutul Directivelor unionale din
anul 2014, al Legii nr. 98/2016 și al Legii nr. 99/2016, printre aceste servicii juridice fiind
enumerate şi serviciile juridice furnizate de către fiduciari.

n)numirea, în cazurile prevăzute de lege , a custodelui sau a curatorului special. O atare

atribuţie a notarului public rezultă din prevederile art. 178 din Codul civil şi a unor prevederi
speciale din Legea nr.36/1995. Astfel, potrivit art. 178 C. civ, instanţa de tutelă poate institui
curatela dacă:a) din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi
capabilă, nu poate personal, să îşi administreze bunurile sale sau să îşi apere interesele în condiţii
corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator;
b)dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici
prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare
Este cazul surdo-mutului care nu ştie să scrie şi care nu poate accepta o donaţie decât prin
asistarea unui curator special, care îndeplineşte, în sensul Legii nr. 36/1995 a notarilor publici,
rolul de interpret al voinţei surdo-mutului.
Menţionăm că o astfel de incapacitate în materia donaţiilor era reglementată expres prin art.
816 C. civ. 1864, în sensul căruia „surdo-mutul ce nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţiune
decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea judiciară, după regulile stabilite
pentru minori”.
Deşi noul Cod civil nu instituie expres o astfel de interdicţie şi nici condiţiile în care aceste

30
Publicat în M. Of nr.930 din 16 decembrie 2015.
31
Gh. Buta , Avocatul şi notarul…op. cit, p. 143.

22
persoane pot să primească donaţii, această interdicţie, precum şi condiţiile în care anumite
persoane, precum surdul, mutul sau surdo-mutul, pot să primească donaţii rezultă din prevederile
art. 96 şi art. 97 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, republicată. Astfel, prevederile art. 96
din Legea nr. 36/1995, republicată, prevăd că declaraţia de voinţă a surdului, mutului sau surdo-
mutului, ştiutori de carte, se va da în scris în faţa notarului public, prin înscrierea de către parte,
înaintea semnării, a menţiunii „consimt la prezentul act, pe cale l-am citit”. Dacă surdul, mutul
sau surdo-mutul se găseşte din orice motiv în imposibilitatea de a scrie, declaraţia de voinţă se va
lua prin interpret. Pentru a lua consimţământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a
auzit bine când i s-a citit înscrisul şi dacă cele auzite reprezintă voinţa sa, consemnând aceasta în
încheierea de autentificare.
Prin art. 97 din Legea nr. 36/1995, republicată, este reglementată situaţia în care persoanele
care, din cauza infirmităţii, a bolii sau din orice cauze nu pot semna, situaţie în care notarul
public, îndeplinind actul, va lua consimţământul numai în prezenţa a doi martori-asistenţi,
această formalitate suplinind absenţa semnăturii părţii. Nu poate fi martor-asistent persoana care:
a) nu a împlinit 18 ani; b) figurează în act ca parte sau ca beneficiar; c) din cauza unei deficienţe
psihice sau fizice nu este aptă; d) este neştiutoare de carte sau, din orice motiv, nu poate semna.
În acelaşi context , notarii publici pot apela la serviciile unor interpreţi şi traducători
autorizaţi, potrivit Legii nr.178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor
folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de
instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti 32 ,
în aplicarea căreia a emis Regulamentul de aplicare , aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei
nr.1054/C/200533. Astfel, potrivit art.2 din Legea nr.178/1997, birourile notarilor publici
utilizează interpreţi şi traducători în condiţiile stabilite de Legea notarilor publici şi a activităţii
notariale nr.36/1995 , iar avocaţii pot angaja şi utiliza interpreţi şi traducători în scopul exercitării
profesiei, potrivit legii. Se impune precizarea că,, potrivit art. V din O.G. nr. 13/2010 pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei în vederea transpunerii
Directivei 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind
serviciile în cadrul pieţei interne34, autorizarea interpreţilor şi traducătorilor, în condiţiile Legii nr.

32
Publicată în M. Of nr.305 din 1o noiembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
33
Publicat în M. Of nr.745 din 16 august 2005.
34
Publicată în M. Of. nr. 70 din 30 ianuarie 2010.

23
178/1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al
Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de
birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, este exceptată de la procedura
aprobării tacite, reglementată de O.G. nr. 27/2003.

o) înregistrarea şi păstrarea , în condiţiile legii , a amprentelor dispozitivelor speciale

de marcat.

p) certificarea etapelor procedurale ale licitaţiilor şi/sau ale rezultatelor acestora. Sub
acest aspect , se impune precizarea că această atribuţie a notarului public, are ca scop finalizarea
proceduri lichidării pasivului succesoral,sens n care , potrivit art.265 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr.36/1995, Camera Notarilor Publici , la cererea notarului public instrumentator
şi al dosarului succesoral, licitaţii publice de bunuri mobile şi imobile, licitaţiile urmând a se
efectua potrivit Codului de procedură civilă. Fiecare etapă procedurală a licitaţie , precum şi
rezultatul acesteia se certifică de către notarul public instrumentator al dosarului succesoral.
Licitaţia se finalizează prin întocmirea unei încheieri de certificare a rezultatelor licitaţiei,
urmând ca , pe baza acestei încheieri, notarul public care instrumentează procedura succesorală
să întocmească, cu respectarea formelor prevăzute de lege, actul prin care se transmite dreptul
de proprietate asupra bunului către dobânditor.

r)procedura divorţului, în condiţiile legii. După cum se poate constata , această atribuţie a
notarului public trebuie analizată atât prin raportare la dispoziţiile Legii nr.36/1995 , cât şi la
dispoziţiile Codului civil şi cele ale Codului de procedură civilă. Astfel, sub titlul ,, motivele de
divorţ , art. 375 din Codul civil, evocă de faptele formele acestuia, statuând n privinţa procedurii
divorţului pe cale notarială că ,, dacă soţii sunt de acord cu divorţul, nu au copii minori, născuţi
din căsătorie sau adoptaţi şi dacă nici unul dintre ei nu este pus sub interdicţie judecătorească,
notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate
constata desfacerea căsătoriei, urmând ca cererea de divorţ să fie depusă de soţi împreună. Dar ,
potrivit art. 376 din Codul civil, divorţul pe cale notarială poate fi constatat de către notarul
public şi în cazul în care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptaţi, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl
poarte după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi

24
fiecare dintre părinţi, precum şi stabilirea contribuţiei părinţilor la creşterea copiilor, stabilirea
locuinţei copilului după divorţ. Este ceea ce , Legea nr.36/1995 defineşte ca fiind acordul
parental al părinţilor care are calitatea de titlu executoriu. În cazul în care există copii minori , în
vederea admiterii cererii de divorţ, notarul public sesizează autoritatea competentă, ataşând
cererii proiectul acordului soţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copiilor,
modalitatea de păstrare a legăturilor personale, etc. Dacă soţii stăruie în cererea de divorţ şi dacă,
în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat, după autentificarea acordului părinţilor
cu privire la copii miori, notarul public întocmeşte o încheiere de admitere a cererii de divorţ
prin acordul părinţilor., încheiere prin care se constată că aceştia îşi exprimă consimţământul
liber şi neviciat şi sunt îndeplinite cumulativ şi celelalte condiţii legale prevăzute de Codul civil
pentru desfacerea căsătoriei.

În cazul în care notarul public constată divorţul, acesta emite certificatul de divorţ şi
înaintează de îndată o copie a acestuia la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se
face menţiune în certificatul de căsătorie. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege ,
notarul va respinge cererea de divorţ. Împotriva refuzului notarului public nu există cale de atac
, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ la instanţa de judecată, solicitând acesteia , dacă
refuzul este nejustificat, repararea prejudiciului, pe cale separată.

La rândul său , art. 914 din Codul de procedură civilă reglementează aceleaşi forme de divorţ,
respectiv divorţul prin acordul soţilor , pe cale administrativă ori notarială. Întrucât , Codul civil
reglementează divorţul prin acordul soţilor pe cale notarială, în Codul de procedură civilă u se
regăsesc dispoziţii de procedură referitoare la această modalitate de desfacere a căsătoriei,
acestea fiind prevăzute chiar în legea substanţială(art.375-378 din C.civ) , în Legea nr.36/1995 şi
în Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995. Procedura divorţului pe cale notarială este
reglementată prin art. 138 din Legea nr.36/1995 şi art. 267, 268-278 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr.36/1995. Astfel, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr.36/1995 ,
înainte de a trece la soluţionarea cererii , notarul public are obligaţia de a verifica în prealabil
competenţa teritorială. Sub acest aspect , se impune precizarea că, în materia procedurii
divorţului pe cale notarială, notarul public nu are competenţă generală, ci, potrivit art. 15 lit. e
din Legea nr.36/1995 , procedura divorţului este de competenţa notarului public cu sediul
biroului în circumscripţia judecătoriei în a cărei rază teritorială se află locul încheierii căsătoriei

25
sau ultima locuinţă comună a soţilor.

s) emiterea certificatului european de moştenitor. Această atribuţie a notarului public este

analizată distinct în cadrul cursului la secţiunea certificatul de moştenitor şi certificatul european
de moştenitor;

ş) lichidarea pasivului succesoral, cu acordul tuturor moştenitor. Potrivit art. 260 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr.36/1995 , la cererea şi cu acordul tuturor moştenitorilor,
notarul public declanşează procedura lichidării pasivului succesoral, iar , în ipoteza în care există
date din care rezultă că succesiunea este vacantă, lichidarea pasivului succesoral. se face la
cererea oricărui creditor , cu acordul unităţii administrativ-teritoriale. În acest context , pentru
stabilirea întinderii masei succesorale, atât sub aspectul drepturilor,cât şi sub aspectul obligaţiilor
, notarul public procedează la inventarierea bunurilor defunctului, nefăcând obiectul
inventarierii bunurile care constituie amintiri de familie, precum şi orice alte bunuri exceptate, în
acest scop de legislaţia în vigoare. După întocmirea inventarului, notarul public întocmeşte
tabloul creditorilor care se comunică la Camera în care notarul public îşi are sediul biroului
notarial, în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia şi se completează, dacă este cazul ,
şi cu alţi creditori, în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii succesorale notariale. După
definitivarea tabloului creditorilor , notarul public procedează la eliberarea certificatului
succesoral de lichidare.

t)emiterea titlurilor executorii notariale. Această problematică este analizată distinct în

cadrul cursului;

v)orice alte operaţiuni prevăzute de lege.

În acelaşi context , se impune precizarea că nu intră în sfera de reglementare a Legii

nr.98/2016 privind achiziţiile publice şi a Legii nr.99/2016 privind achiziţiile sectoriale ,
respectiv dispoziţiile acestor legi nu se aplică pentru atribuirea contractelor de achiziţie
publică/acordurilor-cadru de servicii/ contractelor de achiziţii sectoriale de servicii, care au ca
obiect serviciile juridice de certificare și autentificare a documentelor care sunt prestate de notari
publici potrivit dispozițiilor legale [ art. 29 alin. (3) lit. d) din Legea nr.98/2016 şi art. 37 alin.
(3) lit. f) din Legea nr.99/2016].

26
 Secţiunea 6.Incapacităţi de a cumpăra drepturi litigioase instituite prin noul Cod civil
în privinţa notarilor publici, avocaţilor şi executorilor judecătoreşti.

Incapacităţile de a cumpăra sunt reglementate prin dispoziţiile art. 1653 C. civ. în materia
drepturilor litigioase, după care, prin art. 1654 sunt reglementate alte incapacităţi de a cumpăra.
Evident că, pe lângă aceste incapacităţi de a cumpăra instituite prin noul Cod civil, incapacităţile
de a cumpăra sunt instituite şi prin alte acte normative speciale, la care vom face referire în
cuprinsul acestei secţiuni.
Astfel, referitor la incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase, dispoziţiile art. 1653 alin.
(1) C. civ. statuează: „sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot
cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea”. Dreptul litigios este definit prin
art. 1653 alin. (3) C. civ. ca fiind acel drept în privinţa căruia există un proces început şi
neterminat cu privire la existenţa şi întinderea sa. Această incapacitate este de ordin public, fiind
instituită în considerarea apărării prestigiului justiţiei şi al corpului de profesionişti care exercită
actul de justiţie, care trebuie să fie mai presus de orice bănuială care ar putea influenţa
soluţionarea litigiilor asupra bunurilor dobândite în acest mod 35.
Se impune de asemenea precizarea că vechiul C. civ , prevedea prin art. 1309 că judecătorii
şi supleanţii(grad judecătoresc desfiinţat prin Decretul nr.132/1949 privind organizarea
judecătorească, publicat în B. Of nr.15 din 2 aprilie 1949 cu modificările ulterioare) , membrii
ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de
competenţă tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub
pedeapsa de nulitate, speze şi daune-interese.
Faţă de prevederile C. civ anterior care faţă de prevederile art. 1597 din C. civ francez ,
instituia incapacitatea doar în privinţa celor menţionaţi în art. 1309 C. civ anterior , nu şi în
privinţa personalului auxiliar(grefieri , portărei) şi a notarilor , noul C. civ , instituuind o
incapacitate similară cu cea reglementată de vechiul C. civ, extinde sfera acestei incapacităţi ,
care se referă nu numai la judecători, procurori şi avocaţi, ci şi la personalul auxiliar al
instanţelor judecătoreşti (grefieri), executori judecătoreşti , notari publici, consilieri juridici şi

35
F. Moţiu, op. cit., p. 40.

27
practicieni în insolvenţă.
După cum se poate constata din conţinutul art. 1653 alin. 1 din C. civ , acesta instituite o
incapacitate civilă absolută , respectiv sunt reglementate cazuri de incapacităţi speciale de
folosinţă,intuitu personae, în considerarea calităţii speciale a unor persoane. Evident că, deşi
textul legal instituie o incapacitate absolută, de ordin public , în considerarea calităţii speciale a
persoanelor indicate în ipoteza normei legale, această incapacitate încetează odată cu încetarea
calităţii de magistrat , grefier,executor judecătoresc, etc.
Privitor la această incapacitate specială, în literatura de specialitate 36, pornind de la
considerentul că limita teritorială a incapacităţii este dată de raza instanţei în a cărei
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză, s-a afirmat că identificarea acestei
limite este facilă în cazul magistraţilor, grefierilor, dar şi a executorilor judecătoreşti şi notarilor
publici care au o competenţă limitată în aria judecătoriei unde se află sediul, dar este mai dificilă
la avocaţi, consilieri juridici şi practicieni în insolvenţă, întrucât aceştia urmează să îşi desfăşoare
activitatea juridică în faţa oricărei instanţe din ţară. Sub acest aspect, autorii antecitaţi
concluzionează că, din moment ce desfăşurarea activităţii este un fapt juridic, iar scopul legii este
de a apăra prestigiul profesiei şi de a evita suspiciunile de fraudă, în faţa instanţei se poate proba
prin orice mijloc de probă exercitarea activităţii într-o anumită zonă geografică, chiar dacă
aceasta nu corespunde cu cea a organizaţiei profesionale teritoriale unde este înscris cesionarul 37,
propunându-se de lege ferenda 38 determinarea specială a limitelor incapacităţii acestor persoane,
distinct de cele ale judecătorilor, procurorilor, executorilor şi notarilor.
Referirea textului la instanţele judecătoreşti , după cum s-a remarcat în literatura de
specialitate , ridică o problemă de interpretare pentru că, în principiu, orice loc din România se
află în circumscripţia a patru instanţe judecătoreşti, având o competenţă materială distinctă:
judecătoria , tribunalul, curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , context în care sfera
de competenţă teritorială a instanţei în raza căreia îşi desfăşoară activitatea profesioniştii
dreptului trebuie să fie mai limitată decât întregul teritoriu naţional, iar pentru determinarea
instanţei relevante trebuie identificat locul în care îşi desfăşoară activitatea profesionistul

36
Ibidem; L. Stănciulescu, op. cit., infra nota 2, p. 101.
37
F. Moţiu, op. cit., p. 40.
38
L. Stănciulescu, op. cit., infra nota 2, p. 101.
28
incapabil39.
În consecinţă sunt utilizate două criterii pentru a determina acest loc , astfel 40:
a)Când însăşi competenţa teritorială a profesionistului este limitată la o anumită regiune,
atunci sfera incapacităţii se determină după cum urmează : 1)se determină regiunea pentru care
profesionistul în cauză este competent să desfăşoare activităţi de înfăptuire a justiţiei; 2)se
determină instanţele care au competenţa teritorială în raport cu acea regiune; 3)incapacitatea va fi
limitată la cumpărarea drepturilor care sunt deduse judecăţii la acele instanţe;
b) când însă competenţa teritorială a activităţii profesionistului justiţiei nu este limitată, astfel
încât el îşi poate desfăşura activitatea în raza de competenţă teritorială a oricărei instanţe din
România, criteriul aplicabil este acela al organizării teritoriale prevăzute de legea de organizare
a profesiei pentru corpul profesional din care face parte profesionistul. În aceste cazuri ,
profesionistul va fi incapabil să cumpere drepturi care sunt de competenţă instanţelor în a căror
rază teritorială este organizat corpul profesional din care face parte profesionistul incapabil.
Astfel, avocaţii , care sunt organizaţii în barouri judeţene , nu pot cumpăra nici drepturi în
legătură cu existenţa sau întinderea cărora s-au introdus cereri pe care este competent să le
judece tribunalul judeţului în al cărui barou este membru incapabilul, dar nici drepturi în legătură
cu existenţa sau întinderea cărora s-au introdus cereri pe care este competentă să le judece o
judecătorie a cărei circumscripţie teritorială este inclusă în circumscripţia acelui barou,pentru că
activitatea din cadrul baroului o include şi pe cea desfăşurată în circumscripţia teritorială a
acelei judecătorii41.

Secţiunea 7. Acte notariale în formă electronică.

Notarul public este investit cu întocmirea de acte notariale în formă electronică, în temeiul
Legii nr.589/2004 privind regimul juridic al actelor electronice notariale 42, prin care se stabileşte
regimul juridic al actelor notariale în formă electronică, context în care pentru a deveni valabile
39
A se vedea în acest sens , R. Dincă, Executarea silită şi incapacitatea profesioniştilor
justiţiei de a dobândi drepturi litigioase , în volumul Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii
practice. Volumul 2. Ed. Universul juridic, Bucureşti , 2017 , p.640.
40
ibidem , p. 640, 641.
41
Ibidem , p. 641.
42
Publicată în M. Of nr. 1127 din 20 decembrie 2004. În aplicarea acestei legi a fost emis Ordinul
ministrului comunicaţiilor şi societăţi informaţionale nr. 500/2009 privind Normele tehnice şi
metodologice pentru aplicarea Legii nr.589/2004( Publicat în M. Of nr. 487 din 14 iulie 2009).

29
acestea trebuie să fie semnate cu semnătura electronică a notarului public, bazată pe u certificat
calificat, eliberat de un furnizor de servicii de certificare autorizat.

Aceste acte vor putea fi instrumentate de către notarii publici numai după obţinerea unei
autorizaţii din partea autorităţii de reglementare şi supraveghere specializată în domeniu. În ceea
ce priveşte competenţa notarilor publici în materia actelor notariale în formă electronică, se
impune precizarea că nu pot fi emise acte notariale autentificate pe cale electronică , ci ,
competenţa notarilor publici în această materie se referă, potrivit art. 5 din Legea nr.589/2004 se
referă la legalizarea copiilor electronice de pe documentele originale , darea de dată certă prin
marcarea temporară a documentelor ce se îndeplinesc în condiţiile prevăzute la art. 12 alin.1 ,
legalizarea traducerilor în formă electronică, eliberarea de duplicate.

Notarul public autorizat să efectueze acte notariale în formă electronică are competenţă
generală , în condiţiile acestei legi. Notarii publici autorizaţi se înscriu în Registrul notarilor
publici autorizaţi să efectueze acte notariale în formă electronică.

Secţiunea 8. Actul autentic notarial43.

8.1 Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru întocmirea actului autentic notarial
în cazul înstrăinării imobilelor situate în intravilanul localităţilor prin acte translative de
proprietate având ca obiect
După cum se poate constata din conţinutul art.888 din C.civ, principalul act juridic în baza
căruia se pot înscrie drepturile reale în cartea funciară este actul autentic notarial , care se bucură
de autenticitate prin efectul legii.
Sub acest aspect, dispoziţiile art.36 alin. 1 din Legea nr.7/1996 statuează că actele notariale
prin care se transmite , se modifică, se constituie sau se stinge un drept real imobiliar se încheie
numai dacă bunurile imobile sunt înscrise în cartea funciară, cu excepţia:
a)Cazurilor prevăzute de art.887 din Codul civil, respectiv în cazul drepturilor reale care se
dobândesc fără înscrierea în cartea funciară;
b) actelor sau faptelor juridice care continuă să fie transcrise ori , după caz, înscrise în
vechile registre de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare , prevăzute de art. 40 alin. 2;

43
A se vedea, O. Puie ,Cadastru şi publicitate imobiliară. Contenciosul special în materia
cadastrului şi a cărţii funciare, Editura Universul juridic , Bucureşti , 2019, pp.132-148.
30
 c) actelor de partaj succesoral sau voluntar, cu excepţia cazului în care imobilele din masa
partajabilă se dezlipesc sau se alipesc;
d) în alte cazuri prevăzute expres de reglementările legale în vigoare.
Aceste dispoziţii legale se aplică în mod corespunzător şi celorlalte categorii de acte autentice
prin care se transmite , se constituie , se modifică sau se sting drepturi reale care se înscriu în
cartea funciară.
Pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii legale se aplică şi în materia contractului de
donaţie, sens în care dispoziţiile art. 1011 C. civ.,statuează că donaţia se încheie prin înscris
autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, nefiind supuse formei autentice donaţiile indirecte,
cele deghizate şi darurile manuale. De asemenea, potrivit art. 1014 C. civ., şi promisiunea de
donaţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, este supusă formei autentice.
Sub acest aspect, în materia donaţiilor, dispoziţiile art. 1012 din C. civ statuează că în scop
de informare a persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim , notarul care autentifică
un contract de donaţie are obligaţia să înscrie de îndată acest contract în registrul naţional
notarial,ţinut în format electronic, sens în care potrivit art. 292 din Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale , la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici se înfiinţează
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale. După încheierea contractului de donaţie,
notarul public are obligaţia să ceară din oficiu înscrierea în cartea funciară a contractului de
donaţie, sens în care va transmite cererea de înscriere a actului respectiv, în ziua întocmirii lui
sau cel mai târziu a doua zi, la biroul notarial în a cărei rază de activitate se află imobilul.
De asemenea, după cum statuează şi prevederile art. 164 din Legea nr. 36/1995, republicată,
a notarilor publici şi activităţii notariale, la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din
România există:a) Registrul naţional notarial de evidenţă a succesiunilor(RNNES) în care se
înregistrează cauzele succesorale privind cetăţenii români , cetăţenii străini şi apatrizi cu
domiciliul în străinătate , de pe urma cărora au rămas bunuri în România;b) Registrul notarial de
evidenţă a liberalităţilor (RNNEL), în care se înregistrează toate actele de donaţie, dispoziţiile
testamentare, revocarea lor, precum şi retractarea revocării lor;c)Registrul naţional de evidenţă a
opţiunilor succesorale(RNNEOS) în care se înregistrează toate actele notariale referitoare la
acceptarea, renunţarea la moştenire.
Totodată, actul autentic notarial se emite în condiţiile legii speciale , respectiv a Legii nr.

31
36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale44, republicată, şi a Ordinului ministrului
justiţiei nr. 2333/C din 24 iulie 2013 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 45, în sensul cărora notarul public este învestit
să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome, purtând
sigiliul şi semnătura acestuia, fiind un act de autoritate publică şi având forţa probantă prevăzută
de lege.
Notarul public îndeplineşte, în exercitarea serviciului de interes public , potrivit art. 12 din
Legea nr.36/1995 republicată, activităţi , precum :a)redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic ,
la solicitarea părţilor;b)autentificarea înscrisurilor; c)procedura succesorală notarială;
d)certificarea de fapte(art.150 din Legea nr.36/1995 republicată); legalizarea
semnăturilor(art.148 din Legea nr.36/1995 republicată);darea de dată certă înscrisurilor(art.149
din Legea nr.36/1995 republicată).
Se impune de asemenea precizarea desprinsă din literatura de specialitate că se impune
delimitarea certificărilor de fapte de procedura autentificării , în sensul că autentificarea unui
înscris presupune în mod normal fie ca părţile să se prezinte cu acel înscris în faţa notarului
public , care va verifica condiţiile de legalitate, fie ca notarul public să redacteze înscrisul la
solicitarea părţilor, în ambele cazuri urmând procedura autentificării 46.
Deşi certificările de fapte care nu sunt supuse autentificării nu pot sta la baza înscrierilor în
cartea funciară, dar , în unele cazuri reglementate de lege , acestea stau la baza radierii unor
drepturi din cartea funciară. Astfel, spre exemplu, potrivit art.24 alin. 4 lit. b din Legea
nr.7/1996 republicată, încheierile de certificări de fapte, prin care notarul public constată
îndeplinirea pactului comisoriu, la solicitarea părţii interesate , stau la baza radierii din cartea
funciară a drepturilor reale imobiliare şi a promisiunii de a încheia un contract având ca obiect
dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta , înscrise în baza
unor acte juridice în care părţile au stipulat rezilierea sau rezoluţiunea în baza unor pacte
comisorii.

Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale a fost republicată în M. Of. nr. 237din
44

19 martie 2018..
45
Publicat în M. Of. nr. 479 din 1 august 2013. Ordinul ministrului justiţiei nr.2333/C/2013 a fost
modificat şi completat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.1618/2017(Publicat în M. Of nr. 468 din 22
iunie 2017).
46
A se vedea , A-Adrian Moise, Privire asupra certificărilor de fapte reglementate de Legea
nr.36/1995 , în PR nr.8/2011, p. 137.

32
 Se concluzionează de către autorul supra cit că, de lege lata, caracterul de instituţie investită de
stat cu autoritate publică impune o distincţie între constatările personale ale notarului public: cele
pe care le poate efectua conform atribuţiilor legale şi cele pe care le constată în afara acestor
atribuţii, astfel că un punct de vedere opus ar putea lăsa loc la abuzuri, deoarece, în vederea
oferirii unei forţe probante sporite , părţile ar solicita autentificări de înscrisuri privind chestiuni
care depăşesc posibilităţile de verificare ale notarului 47.
Tot astfel, înscrisul autentic notarial stă nu numai la baza înscrierilor în cartea funciară, ci şi la
baza radierilor din cartea funciară, cu excepţia radierii unor drepturi în cazul înstrăinării de
imobile, sens în care dispoziţiile art.885 alin.2 din c. civ statuează că radierea din cartea funciară
va putea fi dispusă doar în baza consimţământului titularului , dat prin înscris autentic notarial.
Rezultă aşadar că, în considerarea celei mai esenţiale condiţii care trebuie îndeplinite pentru
încheierea unui act juridic , respectiv , consimţământul, legiuitorul impune condiţia ca şi în
cazul radierii dreptului din cartea funciară, consimţământul trebuie exprimat de către titularului
dreptului care se radiază prin înscris autentic notarial.
În acelaşi context , actul notarial nu constă doar în acte juridice translative de proprietate , ci,
şi în autentificarea de către notarul public a unor declaraţii ale persoanelor interesate care stau la
baza unor înscrieri în cartea funciară.
Astfel, dispoziţiile art.33 alin.1 din Legea nr.7/1996 statuează că în ipoteza în care se solicită
rectificarea înscrierilor şi a radierilor din cartea funciară pe cale amiabilă este necesară o
declaraţie dată în formă autentică de titularul tabular , respectiv titular.
De asemenea , în cazul modificărilor suprafeţelor din intravilanul localităţilor , dispoziţiile
art.107 alin.2 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate
Imobiliară nr.700/2014 modificat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de
Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr.1207/202048, modificarea în plus a suprafeţei imobilului
situat în intravilan cu un procent între 2 şi 15 procente inclusiv faţă de suprafaţa înscrisă în cartea
funciară se realizează pe baza documentaţiei cadastrale de modificare a suprafeţei imobilului
care conţine în plus şi declaraţia autentică a proprietarului. Totodată, declaraţia autentică a
proprietarului-în zonele de aplicare a legilor proprietăţii, dacă există plan parcelar recepţionat de
către oficiul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară-se impune şi în cazul modificării în

47
ibidem , p. 138.
48
Publicat în M. Of nr.346 din 29 aprilie 2020.

33
plus a suprafeţei imobilului situat în extravilan cu un procent de 5 faţă de suprafaţa înscrisă în
cartea funciară.
În contextul în care notarul public încheie acte autentice pentru înscrierea dreptului de
proprietate în cartea funciară, titularul dreptului de proprietate înscris în cartea funciară poate
renunţa la dreptul de proprietate înscris în cartea funciară, context în care dispoziţiile art. 562
alin. 2 din Codul civil statuează că renunţarea la dreptul de proprietate înscris în cartea funciară
se face prin declaraţie autentic, urmând ca dreptul de proprietate să fie stins în condiţiile
declaraţiei de renunţare. În acest caz, prin efectul renunţării la dreptul de proprietate, dispoziţiile
art.553 alin. 2 teza a doua din Codul civil statuează că imobilele cu privire la care s-a renunţat la
dreptul de proprietate se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau
municipiu, după caz,şi intră în domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.
Mai mult, în cazul în care se solicită înscrierea provizorie în cartea funciară a dreptului de
proprietate asupra imobilelor, dispoziţiile art. 176 din Ordinul nr.700/2014 modificat prin
Ordinul nr.1207/2020, statuează că justificarea înscrierii provizorii se poate face nu doar în baza
unei hotărâri judecătoreşti care nu este definitivă, ci şi în temeiul înscrisului autentic prin care se
constată îndeplinită condiţia suspensivă sau neîndeplinirea condiţiei rezolutorii care a condus la
înscrierea provizorie a dreptului. Evident că aşa cum precizează teza a doua a art.176, hotărârea
judecătorească definitivă poate înlocui înscrisul autentic.
Astfel, o primă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că, potrivit art.78 alin. (1)
coroborat cu art. 90 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 36/1995, republicată, actele juridice pentru
care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici ori de
către misiunile diplomatice şi oficiile consulare, în forma şi în condiţiile stabilite de lege. Se
impune de asemenea precizarea că, în privinţa îndeplinirii de acte notariale de către misiunile
diplomatice şi oficiile consulare ale României,la cererea persoanelor fizice având cetăţenia
română, precum şi a persoanelor juridice române dispoziţiile art.18 alin. 2 lit. b din Legea
nr.36/1995 republicată exceptează de la îndeplinirea de acte notariale de către aceste autorităţi,
autentificarea de înscrisuri având ca obiect acte juridice între vii cu efect constitutiv sau
translativ de proprietate şi nici actele privind alegerea , modificarea şi lichidarea regimului
matrimonial.
Înscrisul autentic notarial este definit prin art.90 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată ca
fiind acel înscris întocmit sau , după caz, primit şi autentificat de către notarul public ori de către

34
personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, în forma şi în condiţiile prevăzute de
această lege. În acelaşi sens şi art. 269 C. pr. civ., defineşte înscrisul autentic ca fiind un înscris
„întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de
către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului
acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Este, de asemenea, autentic
orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă acest caracter”.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestui text legal că forma solemnă a actului nu se reduce la
forma autentică, întrucât, după cum rezultă din însuşi conţinutul textului legal mai sus citat,
actele încheiate de către autorităţile publice cărora legea le conferă acest drept sunt autentice, ope
legis, fără ca solemnitatea acestor acte să implice autentificarea lor în faţa notarului public.
Evident că, în cazul actelor translative sau constitutive de drepturi reale, acestea, pentru a
putea produce efectul translativ de proprietate, trebuie încheiate în mod obligatoriu în formă
autentică în faţa notarului public.
Se impune de asemenea precizarea că, în contextul în care, potrivit art. 36 alin. 1 din Legea
nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, actele notariale prin care se transmite , se
modifică , se constituie sau se stinge un drept real imobiliar se încheie numai dacă bunurile
imobile sunt înscrise în cartea funciară, cu excepţiile prevăzute de acest text legal, dispoziţiile
art. 35 alin. 1 fraza a cincea din aceeaşi lege , instituie obligaţia notarului public ca anterior
autentificării actului notarial să solicite un extras de carte funciară pentru autentificare , care este
valabil timp de 10 zile lucrătoare de la înregistrării cererii, sau , după caz , un certificat de
sarcini. Prevederile alin. 2 al art. 35 din Legea nr. 7/19996 statuează expres că doar în baza
extrasului de carte funciară pentru autentificare , notarul public poate efectua toate operaţiunile
notariale necesare întocmirii actului în vederea căruia acesta a fost solicitat.
O altă precizare deosebit de important este aceea reglementată prin art. 228 din
Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, în sensul
căruia, în vederea autentificării actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale
imobiliare, notarul public este obligat să verifice situaţia juridică a bunului imobil, sarcinile
bunului şi, după caz, regimul matrimonial al părţilor. Notarul public răspunde pentru
nemenţionarea în actul notarial întocmit a sarcinilor şi măsurilor de indisponibilizare a bunurilor,
înscrise în registrele de publicitate şi comunicate acestuia în scris, la cererea lui, de către

35
registrele respective, registre pe care are obligaţia legală să le verifice la data încheierii actului
notarial. În aplicarea acestor dispoziţii legale, notarul public va solicita părţilor prezentarea
titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului şi, după caz, va obţine în numele şi pe cheltuiala
acestuia certificatul de sarcini sau extrasul de carte funciară de autentificare ori, după caz, de
informare şi certificatul sau adeverinţa eliberată de Registrul naţional notarial al regimurilor
matrimoniale (RNNRM). Notarul public va putea obţine, în numele şi pe cheltuiala părţilor,
certificatul de atestare fiscală, precum şi documentaţia cerută de alte legi speciale.
În cazul unui teren, dispoziţiile art. 228 alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii
notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr.
2333/C din 24 iulie 2013, statuează că, actul notarial va menţiona dacă acesta se află în
intravilanul sau extravilanul localităţii pe baza menţiunilor existente în titlul de proprietate sau,
în lipsa acestor menţiuni în titlul de proprietate, pe baza dovezilor eliberate de autorităţile
administrative competente.
În acelaşi sens , Protocolul de colaborare aprobat prin Ordinul nr.309/2010 prevede că la
încheierea actului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor , notarul public are obligaţia
de a verifica titlul de proprietate al dispunătorului sau al autorului succesiunii. De asemenea
potrivit aceluiaşi Protocol, autentificarea actelor de către notarul public, cu privire la bunurile
imobile, va avea la bază extrasul de carte funciară pentru autentificare emis de către biroul de
cadastru şi publicitate imobiliară sau , după caz, certificatul de sarcini şi documentaţia cadastrală.
Potrivit art.9 alin. 13 din Legea nr.7/1996 republicată, tarifele pentru cererile având ca obiect
furnizarea serviciilor prestate de Agenţia Naţională şi unităţile sale subordonate pot fi încasate
de notarii publici în numele şi pe seama Agenţiei Naţionale, pe chitanţiere puse la dispoziţie de
către Agenţia Naţională şi inscripţionate cu datele sale de identificare, pe bonuri fiscale proprii,
prin ordine de plată, ca urmare a viramentelor bancare efectuate în contul biroului notarial, prin
mijloace electronice de plată sau orice alte modalităţi prevăzute de lege 49.
De asemenea potrivit actului adiţional nr.2 la Protocolul aprobat prin Ordinul nr.309/2010,
notarul public poate înregistra în sistemul informativ toate tipurile de cereri pentru furnizarea
serviciilor de cadastru şi publicitate imobiliară, conform codurilor aferente acestora , stabilite
prin ordinul privind aprobarea tarifelor pentru serviciile furnizate de ANCPI şi unităţile sale

49
A se vedea , Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară
nr.1009/2013 pentru aprobarea Protocolului privind Metodologia de încasare şi virare a tarifelor de
publicitate imobiliară, publicat în M. Of nr.645 din 21 octombrie 2013.

36
subordonate.
Întrucât convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în
cartea funciară pot îmbrăca şi forma unui acord de mediere, acest acord trebuie, de asemenea,
încheiat în formă autentică. În acest context, dispoziţiile art.78 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 şi
dispoziţiile art. 232 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 statuează că la
autentificarea, potrivit legii, a unui acord de mediere, părţile din acord se prezintă în faţa
notarului public, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional în baza unui mandat
autentic, părţile prezentând în original procesul-verbal încheiat de mediator, care rămâne la
documentaţia actului. În cazul în care acordul de mediere încheiat sub semnătură privată este
invocat de părţi în vederea îndeplinirii unei proceduri notariale succesorale sau de autentificare
pentru care legea impune îndeplinirea acestei forme, notarul public îl va avea în vedere la
îndeplinirea procedurii notariale solicitate numai în măsura în care acesta nu contravine legii.
După întocmirea actului notarial autentic, întrucât în cazul imobilelor dobândirea dreptului
de proprietate este condiţionată de înscrierea actului notarial în registrul de publicitate imobiliară
prin cărţile funciare, dispoziţiile art. 80 alin.3 din Legea nr. 36/1995 republicată instituie
obligaţia notarului public de a comunica, de îndată, actul notarial autentic din care rezultă
drepturi ce urmează a fi supuse publicităţii la locul unde se ţine această evidenţă, notarul public
având şi obligaţia de a face demersurile necesare în numele titularilor pentru ducerea la
îndeplinire a tuturor lucrărilor de publicitate, context în care notarul public va avea acces liber la
birourile de publicitate imobiliară, precum şi la alte instituţii în vederea obţinerii actelor şi
informaţiilor necesare îndeplinirii procedurilor notariale, va putea solicita şi obţine de la organul
fiscal competent al autorităţii administraţiei publice locale certificatul fiscal emis pe suport de
hârtie sau în format electronic.
În cazul în care, pentru valabilitatea actului notarial în străinătate, este necesară
supralegalizarea semnăturii şi a sigiliului notarului public, sau apostilarea actelor notariale,
dispoziţiile art.139 alin. 1 din Legea nr.36/1995 republicată, statuează că aceste proceduri se
îndeplinesc de Cameră, la sediul principal ori la sediile judeţene ale acesteia, în a cărei
circumscripţie se desfăşoară activitatea notarului public care a întocmit actul. Pentru finalizarea
procedurii de supralegalizare, actul notarial supralegalizat de Cameră urmează să fie
supralegalizat de către Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică sau oficiul consular
din România al statului în care actul urmează a fi folosit. În mod similar , alin.2 al art.139 din

37
Legea nr.36/1995 republicată, prevăd că birourile notariale din România nu pot lua în
considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât dacă semnăturile şi sigiliile acelor
autorităţi sunt supralegalizate de către misiunea diplomatică sau oficiul consular al României din
acel stat ori de către Ministerul afacerilor Externe al României.
În acelaşi context , pentru anumite categorii de acte sau operaţiuni notariale , actele notariale
se pot încheia în formă electronică, în condiţiile Legii nr.589/2004 privind regimul juridic al
activităţii electronice notariale 50, act normativ prin care este stabilit regimul juridic al actelor
notariale în formă electronică şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste acte notariale
, având acelaşi regim juridic ca şi actele notariale îndeplinite în temeiul Legii nr.136/1995.
Actele notariale în formă electronică pot fi încheiate de către notarul public numai după
obţinerea unei autorizaţii din partea autorităţii de reglementare şi supraveghere specializată în
domeniu.
În ceea ce priveşte forţa probantă a actului autentic notarial, dispoziţiile art.100 alin. (1) din
Legea nr. 36/1995 republicată statuează că înscrisul autentic notarial face deplina dovadă, faţă de
orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel
care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii. În cazul în care înscrisul autentificat de notarul
public constată o creanţă certă şi lichidă, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 36/1995, acesta are
putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului original, poate
constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată a exemplarului din arhiva notarului
public.
În acelaşi sens, şi dispoziţiile art. 270 C. pr. civ. statuează în privinţa puterii doveditoare a
unui înscris autentic că acesta face deplină dovadă faţă de orice persoană, până la declararea sa
ca fals, cu privire la constările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în
condiţiile legii. Declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba
contrară, atât între părţi, cât şi faţă de orice alte persoane.
Actul notarial se finalizează printr-o încheiere a notarului public, prin care acesta
autentifică actul prezentat în faţa sa , după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, sau emite o
încheiere prin care respinge motivat îndeplinirea actului notarial, împotriva acestei încheieri de
respingere partea nemulţumită putând să formuleze , potrivit art. 140 din Legea nr.36/1995
republicată, plângere , în termen de 10 zile de la comunicare , la judecătoria în a cărei

50
Publicată în M. Of nr.1227 din 20 decembrie 2004.

38
circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea notarul public. Plângerea se depune la biroul
notarului public care a refuzat cererea , urmând ca acesta să o înainteze de îndată instanţei ,
împreună cu dosarul cauzei. Dacă instanţa admite plângerea , notarul public este obligat să se
conformeze hotărârii judecătoreşti definitive şi să facă menţiunea despre aceasta la redactarea
actului.
Una dintre problemele care se pune este aceea dacă notarul public poate autentifica acte
translative de proprietate asupra unor terenuri în privinţa cărora s-au emis doare adeverinţe de
proprietate, respectiv s-au întocmit doar procese-verbale de punere în posesie.
Sub acest aspect,în urma modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 7/1996 prin alin. (16)
al art. 13 din Legea nr. 7/1996, nou introdus prin O.U.G. nr. 31/2018, se conferă posibilitatea
înscrierii provizorii a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea persoanelor
îndreptățite, pentru ipoteza în care nu a fost emis titlul de proprietate, dar au fost emise procese-
verbale de punere în posesie, conform prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991. Într-o
astfel de ipoteză, înscrierea provizorie se va face în baza procesului-verbal de punere în posesie
și a hotărârii comisiei județene de fond funciar privind validarea dreptului de proprietate, emise
în condițiile legii, iar intabularea dreptului de proprietate se va efectua ulterior în condițiile legii.
Înscrierea provizorie a dreptului de proprietate în baza procesului-verbal de punere în
posesie este consecinţa faptului că în materia terenurilor atribuite în condiţiile Legii fondului
funciar, dobândirea definitivă a dreptului de proprietate prin intabulare se poate face doar după
obţinerea titlului de proprietate, care constituie actul final care atestă dreptul de proprietate
asupra acestor terenuri. În acest context se pune problema dacă în baza alin. (16) al art. 13 din
Legea nr. 7/1996, nou introdus prin O.U.G. nr. 31/2018, notarul public poate încheia acte de
înstrăinare a terenurilor în privinţa cărora au fost emise doar procese-verbale de punere în
posesie , în baza cărora s-au eliberat persoanelor îndreptăţite adeverinţe de proprietate.
În acest sens, în literatura de specialitate pornind de la faptul că deşi adeverinţa nu
echivalează cu titlu de proprietate, ea constituind doar dovada dreptului de proprietate până la
eliberarea titlului de proprietate, dar, ea fiind emisă în baza hotărârii comisiei judeţene, s-a
exprimat opinia51 că titularii îndreptăţiţi pot fi puşi în posesie cu terenurile respective, după care
aceste terenuri pot face obiectul unui act de vânzare-cumpărare sau donaţie. În astfel de situaţii,

51
A se vedea F. Scrieciu, X. Chercea, Legislaţia în agricultură şi industria alimentară, Ed. S.C. Wegafor
S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 545.

39
notarul va trebui să menţioneze în act că li s-a pus în vedere părţilor dispoziţiile legale privind
stabilirea dreptului de proprietate pe baza titlului de proprietate asupra terenului. Până la
eliberarea titlului apare evident că dobânditorul (cumpărătorul sau donatorul) înţelege să
cumpere sau să primească pe riscul lor 52.
În acelaşi context, în literatura de specialitate 53, pornind de la faptul că anterior eliberării
titlului de proprietate comisiile de aplicare a Legii fondului funciar după eliberarea adeverinţelor
de proprietate procedează la punerea în posesie şi abia ulterior are loc eliberarea titlului de
proprietate, s-a pus problema dacă este posibilă înstrăinarea terenurilor din intravilan mai înainte
de eliberarea titlului de proprietate. S-a concluzionat în această privinţă că, în condiţiile în care a
avut loc punerea în posesie, prin identificarea terenului cu privire la locul unde se află suprafaţa
şi vecinătăţile, va fi posibilă înstrăinarea lui, situaţie în care ne-am afla în prezenţa unei
înstrăinări sub condiţie rezolutorie, urmând ca actul de înstrăinare să se consolideze retroactiv în
momentul obţinerii ulterioare a titlului de proprietate de către înstrăinător. În cazul în care nu i se
va elibera titlul de proprietate, întrucât un terţ interesat a formulat o acţiune la judecătorie
împotriva hotărârilor comisiilor comunale şi judeţene, iar judecătoria s-a pronunţat diferit asupra
dreptului de proprietate, înstrăinarea va fi nulă, părţile urmând a fi puse în situaţia anterioară 54.

8.2. Reglementări speciale privitoare la competenţa notarilor publici de a autentifica

acte juridice.
8.2.1. Atribuţii ale notarului public reglementate prin Legea nr.85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi, respectiv , în cazul procedurii
insolvenţei persoanelor fizice , reglementată de Legea nr.151/2015.
Dispoziţii speciale sunt instituite în materia competenţei notarului public de a autentifica acte
notariale , în materia procedurii insolvenţei reglementate de Legea nr.85/2014 privind

52
Ibidem.
53
A se vedea E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată în România,Ed. Graphix , iaşi,
1993,p. 72.
54 Ibidem; în acelaşi sens, vezi G. Dobrican, Probleme teoretice …, p. 71. Autorul arată, în consens cu autorul antecitat, că
adeverinţele de proprietate şi procesele-verbale de punere în posesie fac dovada deplină a proprietăţii asupra terenurilor înscrise
în acestea, îndreptăţindu-i pe titularii lor să promoveze acţiuni în revendicare sau în sistarea stării de indiviziune, precum şi să
înstrăineze dreptul de proprietate asupra terenurilor, noii dobânditori fiind îndreptăţiţi să ceară intabularea dreptului în cartea
funciară.

40
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi, respectiv , în cazul procedurii
insolvenţei persoanelor fizice , reglementată de Legea nr.151/2015. Astfel, în conformitate cu
prevederile art. 158 din Legea nr.85/2014 care reglementează transferul dreptului de proprietate
în cazul procedurii falimentului, lichidatorul judiciar va încheia contracte de vânzare, iar atunci
când legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma autentică, contractele vor fi
perfectate de către notarul public pe baza procesului-verbal de licitaţie, acest proces-verbal de
licitaţie , constituind dacă vânzarea activelor s-a făcut prin licitaţie publică, titlu de proprietate.
În acelaşi context , în cazul insolvenţei persoanelor fizice , dispoziţiile art. 58 din Legea
nr.151/2015, în cazul procedurii de insolvenţă prin lichidare de active, conferă posibilitatea
lichidatorului ca pentru satisfacerea creanţelor creditorului, să procedeze la valorificarea tuturor
bunurilor urmăribile ale debitorului. Dacă vânzarea bunurilor se face prin licitaţie publică,
procesul-verbal de licitaţie semnat de lichidatorul procedurii constituie titlu de proprietate ,
urmând ca , în ipoteza în care legea impune pentru transferul dreptului de proprietate forma
autentică, contractele sunt perfectate de notarul public pe baza procesului-verbal de licitaţie ,
care constituie titlu de proprietate. Dar , în cazul insolvenţei persoanei fizice , dispoziţiile art.91
din Legea nr.151/2015, instituie , în sarcina notarului public o obligaţie suplimentară atunci când
încheie un act notarial referitor la încheierea unui contract , respectiv notarul public trebuie să
verifice în Buletinul procedurilor de insolvenţă dacă părţile au calitatea de debitor în procedura
de insolvenţă şi, dacă este cazul, solicită debitorului să depună înscrisurile doveditoare ale
aprobărilor prevăzute de Legea nr.151/2015.
8.2.2. Atribuţii ale notarului public reglementate prin Legea nr.77/2016 privind darea
în plată.
Atribuţii ale notarului public sunt reglementate şi prin dispoziţiile Legii nr.77/2016
privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin
credite55, în contextul în care şi în cazul dării în plată reglementată de Legea nr.77/2016
transferul dreptului de proprietate imobiliară operează în baza unui act translativ de proprietate 56.
Pe de altă parte, darea în plată prin transferul de către debitor, în contul datoriei sale, al
dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat către creditor presupune executarea unei

55
Publicată în M. Of. nr. 330 din 28 aprilie 2016.
A se vedea pe larg cu privire la darea în plată, O. Puie , Tratat de contracte civile potrivit Codului civil,
56

Codului de procedură civilă, Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului penal şi Codului de procedură
penală, Vol. II, Editura Universul juridic , Bucureşti, 2017, pp.236-252; O. Puie ; Cadastru şi publicitate
imobiliară…op. cit , pp.192-195.

41
obligaţii de a da, context în care, pentru a opera transferul şi dobândirea dreptului de proprietate
asupra imobilului de către creditor, vor trebui îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de lege,
respectiv se va încheia un contract de vânzare-cumpărare asupra imobilului între debitor
(consumator) şi creditor în formă autentică, ce apoi se va înscrie în cartea funciară, potrivit art.
1244 şi art. 885 C. civ. Ca atare, creditorul va dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului
doar după înscrierea în cartea funciară a dreptului astfel dobândit. Pe cale de consecinţă,
debitorul (consumatorul), potrivit art. 1492 alin. (2) C. civ., va răspunde faţă de creditor contra
evicţiunii şi viciilor lucrului.
În vederea aplicării acestei legi, dispoziţiile art. 5 din Legea nr.77/2016 , instituie drept
condiţie prealabilă pentru încheierea de către notarului public a actului notarial de transmitere a
dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul consumatorului în patrimoniul
instituţie de credit, obligaţia consumatorului de a transmite creditorului, inclusiv prin intermediul
unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de
proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit
ipotecat. Această notificare trebuie să stabilească un interval orar , în două zile diferite, în care
reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public
propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice
datorie a debitorului, principală,dobânzi, penalităţi izvorând din contractul de credit ipotecar.
Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile
libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură
judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile
acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Cu cel puţin 3 zile libere
înainte de prima convocare la notarul public , părţile transmit acestuia informaţiile şi înscrisurile
necesare încheierii actului de dare în plată, toate costurile notariale fiind suportate de către
debitor.
Sub acest aspect , după adoptarea Legii nr.77/2016 prin OUG nr.32/201657, a fost modificat şi
noul C. fisc , respectiv prevederile referitoare la transmiterea dreptului de proprietate. Astfel,
prin OUG nr. 32/2016 , a fost introdusă lit. e a art. 111 alin. 2 din C. fisc, care exceptează de la
plata impozitului pe veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate imobiliară

57
Publicată în M. Of nr.448 din 30 iunie 2016, aprobată prin Legea nr. 136/2017(Publicată în M. Of
nr.440 din 14 iunie 2017).

42
veniturile realizate în cadrul transferului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal , în
condiţiile prevăzute de Legea nr.77/2016, dar pentru o singură operaţiune de dare în plată.
Aceste dispoziţii se aplică atât debitorului, cât şi codebitorilor, coplătitorilor, garanţilor personali
sau ipotecari ai debitorului, în cazul în care prin operaţiunea de dare în plată se transferă dreptul
de proprietate imobiliară din patrimoniul personal al acestora.
Pentru identificarea primei operaţiuni de plată, în vederea aplicării art. 111 alin.2 lit. e din C.
fisc, se înfiinţează la nivelul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România Registrul
naţional notarial de evidenţă a actelor de dare în plată prevăzute de Legea nr.77/2016, în care se
înscriu actele autentificate de notarul public şi hotărârile judecătoreşti de dare în plată emise în
condiţiile prevăzute de Legea nr.77/2016.
De asemenea, pentru ipoteza în care transferul dreptului de proprietate imobiliară, realizat în
condiţiile Legii nr. 77/2016, a avut loc în temeiul unei hotărâri judecătoreşti , a fost emis Ordinul
preşedintelui ANAF nr. 2399/2017 pentru aprobarea Procedurii privind depunerea şi soluţionarea
cererii pentru aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 2 lit. e din Codul fiscal în cazul în care darea în
plată se face pe cale judecătorească, a Procedurii de anulare şi restituire , la cererea persoanei
fizice, a impozitului pe venitul din transferul dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul
personal şi accesoriile aferente acestuia , potrivit prevederilor art. III din OUG nr, 32/2016
pentru completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri
financiar-fiscale, precum şi modelul şi conţinutul unor formulare58. În acest context , pentru a
beneficia de tratamentul fiscal prevăzut de art. 111 alin. 2 lit. e din Codul fiscal, potrivit
Procedurii privind depunerea şi soluţionarea cererii pentru aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 2
lit. e din Codul fiscal, persoanele fizice au obligaţia depunerii la organul fiscal central competent
a formularului ,, Cerere pentru aplicarea dispoziţiilor art. 111 alin. 2 lit. e din Legea nr.
227/2015, în cazul în care darea în plată a bunurilor imobile se face pe cale judecătorească”
Cererea se depune de către persoanele fizice în termen de 90 de zile de la data comunicării
hotărârii judecătoreşti , sub sancţiunea decăderii. La cerere se anexează certificatul eliberat de
Centrul Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale Notariale , din care rezultă faptul că
hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a realizat darea în plată s-a înregistrat la Registrul
naţional notarial de evidenţă a actelor de dare în plată şi nu s-au mai înregistrat niciun alt act de

58
Publicat în M. Of nr. 681 din 22 august 2017.
43
dare în plată potrivit Legii nr. 77/2016 până la data înregistrării hotărârii judecătoreşti
respective.
După cum se poate constata din conţinutul acestui text legal, darea în plată se realizează prin
transferul de către debitor, în contul datoriei sale, al dreptului de proprietate asupra imobilului
ipotecat ori, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 59, darea în plată prin transferul în
contul datoriei al dreptului de proprietate sau unui alt drept real este tot o formă de dare în plată
reglementată de art. 1492 C. civ.
8.2.3. Atribuţii ale notarului public în materia autentificării contractelor de vânzare-
cumpărare având ca obiect apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă .
În vederea autentificării de către notarul public a contractelor de vânzare-cumpărare având
ca obiect apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă , este necesar ca
vânzătorul să facă dovada achitării la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de
proprietari.
Această condiţie pentru validitatea autentificării de către notarul public a contractelor de
vânzare-cumpărare având ca obiect apartamente sau spaţii cu altă destinaţie decât aceea de
locuinţă este impusă atât prin dispoziţiile art. 53 din Legea nr.51/2006 privind serviciile
comunitare de utilităţi publice , cât şi prin dispoziţiile Legii nr.196/2018 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi administrarea condominiilor 60 Astfel,
dispoziţiile art. 53 din Legea nr.51/2006 statuează că ,, notarii publici nu vor autentifica acte de
înstrăinare a imobilelor sau a societăţilor reglementate de Legea nr.31/1990 , republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, fără dovada achitării la zi a datoriilor pentru serviciile de
utilităţi publice de care sunt grevate acestea , eliberate de furnizorii/prestatorii acestor servicii. În
cazul în care bunul care urmează a fi înstrăinat este un apartament situat într-un bloc proprietate
condominială, este necesară şi dovada achitării la zi a datoriilor, eliberată de asociaţia de
proprietari.

59
I.-Fl. Popa, Alte mijloace de stingere a obligaţiilor. Darea în plată. Cesiunea de creanţă în
locul executării, în L. Pop, I.-Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform
noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 741.
60
Publicată în M. Of nr.660 din 30 iulie 2018. Legea nr.196/2018 a fost modificată prin OG
nr.21/2019 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 106 din Legea nr.196/2018(Publicată în M. Of
nr.708 din 28 august 2019)..

44
 La rândul său, art. 33 din Legea nr.196/2018 ,instituind obligaţiile proprietarilor din
condominii ca la înstrăinarea locuinţelor sau a spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă
şi detaliind prevederile din Legea-cadru a serviciilor comunitare de utilităţi publice, statuează că
în vederea autentificării de către notarul public a actului de înstrăinare a locuinţei situată într-un
condominiu, este necesar ca proprietarul să prezinte o adeverinţă din partea asociaţiei de
proprietari,, care reprezintă dovada achitării până la acea dată a cotelor de contribuţie la
cheltuielile asociaţiei de proprietari, iar în cazul neachitării integrale, menţionarea cuantumului
debitelor existente la acea dată. Adeverinţa se prezintă notarului public în original de către
înstrăinător, cu semnătura olografă a administratorului asociaţiei de proprietari şi a preşedintelui,
cu precizarea numelui şi prenumelui acestora şi cu ştampila asociaţiei de proprietari. În a situaţia
în care condominiul nu are constituită asociaţie de proprietari sau , deşi constituită, aceasta nu
are preşedinte şi administrator în funcţie sau plata cotelor de contribuţie la cheltuielile comune
ale asociaţiei de proprietari sau/şi pentru utilităţile publice se face printr-o altă modalitate ageată
de proprietarii condominiului, , înstrăinătorul va da o declaraţie pe propria răspundere cu privire
la acest aspect, declaraţie care va fi menţionată în cuprinsul actului notarial de înstrăinare, şi va
prezenta notarului public copia ultimei facturi împreună cu dovada achitării utilităţilor publice
şi/sau a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari şi/sau cuantumul debitelor
acestora de la acea dată. Factura prezentată nu poate fi pentru o perioadă anterioară mai mare de
2 luni.

În cazul existenţei unor datorii către asociaţia de proprietari sau către furnizorii de utilităţi
publice în cazul facturării individuale a serviciilor , notarul public va autentifica actul de
înstrăinare dacă dobânditorul acceptă expres că va prelua în întregime toate debitele
înstrăinătorului către asociaţia de proprietari, precum şi toate debitele către furnizorii de utilităţi
publice.

Dispoziţiile art. 33 alin. 2 lit. b din Legea nr.196/2018 instituie astfel o aplicaţie în materia
contractelor de vânzare a imobilelor cu destinaţie de locuinţă sau a unor spaţii cu altă destinaţie
decât aceea de locuinţă a preluării de datorie reglementată de art. 1599 din C. civ , potrivit
căruia , obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de
debitor unei alte persoane , prin contractul de vânzare - cumpărare, evident cu respectarea

45
prevederilor art. 1605 din C. civ, adică doar dacă cumpărătorul îşi dă acordul pentru preluarea
datoriei vânzătorului.

Pe cale de consecinţă, este necesar ca în cazul existenţei unor datorii la asociaţia de

proprietari, înstrăinarea proprietăţii se poate face numai dacă se introduce în contract o clauză
privitoare la preluarea datoriilor de către cumpărător, acceptată de către cumpărător.

În cazul nerespectării prevederilor alin. 2 al art. 33 din Legea nr.196/2018, actele de înstrăinare
autentificate de către notarul public sunt anulabile.

În acelaşi context , potrivit art.33 alin. 5 din Legea nr.196/2018, la înstrăinarea proprietăţii,
proprietarul este obligat să transmită către dobânditor orice documente pe care le deţine şi care
pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor privitoare la proprietatea care este
înstrăinată, inclusiv certificatul de performanţă energetică aferent acesteia , întocmit în condiţiile
legii. În actul de înstrăinare , părţile vor declara în mod corespunzător despre îndeplinirea
acestor obligaţii. Această obligaţie a proprietarului de a transmite cumpărătorului aceste
documente este consecinţa faptului că aşa cum statuează art. 1483 alin. 2 şi art.1686 alin.2 din
Codul civil, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară,obligaţia de a strămuta proprietatea o
cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii în cartea funciară
a dreptului de proprietate în favoarea cumpărătorului.

O altă obligaţie a notarului public la încheierea actului autentic, statuată prin alin. 6 al art. 33
din Legea nr.196/2018, este aceea de a menţiona în act că noului proprietar îi revine obligaţia de
a prezenta asociaţiei de proprietari, în termen de 10 zile lucrătoare de la efectuarea transferului
dreptului de proprietate , deci de la data înscrierii imobilului cumpărat în evidenţele de
publicitate imobiliară , informaţiile necesare, conform actelor de proprietate, în vederea
calculului cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari pentru respectiva locuinţă
sau pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuiţă, şi datele de contact al proprietarului.

8.2.4. Atribuţii ale notarului public reglementate de Legea nr.129/2019 pentru

prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţarea terorismului.

46
 Atribuţii ale notarilor publici sunt prevăzute şi prin dispoziţiile Legii nr.129/2019 pentru
prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţarea terorismului 61, în cazul în care notarii
publici constată cu ocazia efectuării tranzacţiilor imobiliare că există suspiciunea comiterii unei
infracţiuni de spălare a banilor , definită de art. 49 din Legea nr.129/2019, ca fiind schimbarea
sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea unor infracţiuni, în scopul ascunderii
sau disimulării originii ilicite a acestor bunuri.

Astfel, potrivit Legii nr.129/2019, intră sub incidenţa acestei legi ca entităţi raportoare şi
notarii publici, avocaţii , executorii judecătoreşti şi alte profesii juridice liberale, în cazul în care
acordă asistenţă pentru întocmirea sau perfectarea de operaţiuni pentru clienţii lor privind
cumpărarea şi vânzarea de bunuri imobile, acţiuni sau părţi sociale , etc, operaţiuni sau tranzacţii
care implică o sumă de bani sau un transfer de proprietate.

În acest context, potrivit art. 8 din Legea nr.129/2019, entităţile raportoare , printre care se
numără şi notarii publicii, avocaţii, executorii judecătoreşti şi ale profesii juridice liberale ,
transmit , de îndată, Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor( care
reprezintă entitatea de informaţii financiare din România, de tip administrativ , al cărui obiect de
activitate îl constituie prevenirea, analizarea, prelucrarea şi diseminarea informaţiilor cu caracter
financiar, supravegherea şi controlul entităţilor raportoare)raportul pentru tranzacţii suspecte,
înainte de efectuarea oricărei tranzacţii aferente clientului care are legătură cu suspiciunea
raportată.

8.2.5. Atribuţii ale notarilor publici şi ale avocaţilor instituite prin Legea nr.290/2004
privind cazierul judiciar şi prin Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.

În urma adoptării Legii nr.208/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative
supra cit, au fost instituite obligaţii ale notarilor publici şi a avocaţilor în ceea ce priveşte
solicitarea certificatului de cazier judiciar reglementat de Legea nr.290/2004 privind cazierul

61
Publicată în M. Of nr.589 din 18 iulie 2019 , cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr.129/2019 a fost modificată prin art. II din Legea nr.208/2020 privind modificarea şi
completarea unor acte normative(publicată în M. Of nr.869 din 23 septembrie 2020).

47
judiciar62 şi , respectiv,în ceea ce priveşte solicitarea certificatului de stare civilă, potrivit Legii
nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă 63.

Astfel, în ceea ce priveşte certificatul de cazier judiciar pentru persoanele fizice , potrivit
modificării aduse Legii nr.290/2004 prin Legea nr.208/2020, acesta se poate solicita şi prin
împuterniciţii persoanelor fizice, conform procedurilor legale în vigoare, în ţară de către avocatul
persoanei fizice în baza împuternicirii avocaţiale cu respectarea Legii nr.51/1995 şi a Statutului
profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din
România nr.64/2011, sau , după caz, de un alt împuternicit , pe baza unei procuri autentificate
de notarul public. În ceea ce priveşte conţinutul procurii autentificate de către notarul public,
respectiv a împuternicirii avocatului,dispoziţiile alin. 2 al art.31 din Legea nr.290/2004 modificat
prin Legea nr.208/2020, statuează că acestea trebuie formulate în termeni clari, din care să
rezulte persoana sau , după caz, avocatul care a fost mandatat, scopul şi durata mandatului.

De asemenea, în cazul certificatului de stare civilă, dispoziţiile art.10 din Legea nr.119/1996
modificat prin Legea nr.208/2020 , conferă posibilitatea ca certificatul de stare civilă să poată fi
eliberat şi altor persoane decât titularilor sau reprezentanţilor acestora, împuternicite prin procură
specială, precum şi avocaţilor împuterniciţi de către titulari sau reprezentanţii legali ai
acestora,pe baza împuternicii avocaţiale emise cu respectarea Legii nr.51/1995 şi a Statutului
profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din
România nr.64/2011.

8.2.6. Atribuţii ale notarului public în materia contractelor de ipotecă imobiliară.

Intabularea dreptului de ipotecă în cartea funciară vizează atât ipotecile legale, cât și
ipotecile convenționale, sens în care dispozițiile art. 2377 alin. (1) C. civ., fără a distinge între
ipotecile legale și ipotecile convenționale, statuează că ipoteca asupra unui bun imobil se
constituie prin înscrierea în cartea funciară. Prin alin. (2) al art. 2377 C. civ. se face precizarea că
ipoteca asupra unei universalități de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta
decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile. Se
impune, de asemenea, precizarea că, potrivit art. 169 din Legea nr. 71/2011, prin noțiunea de

62
Republicată în M. Of nr.777 din 13 martie 2009.
63
Republicată în M. Of nr.339 din 18 mai 2012.
48
„ipoteci imobiliare” în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se desemnează toate
garanțiile reale imobiliare, indiferent de momentul și de temeiul juridic al constituirii lor.
După cum am precizat, acestea fiind drepturi reale imobiliare, se înscriu în cartea funciară
sub forma intabulării, sens în care dispozițiile Ordinului nr. 700/2014 reglementează distinct
modalitatea de intabulare a ipotecii, după cum aceasta este convențională sau legală.
Astfel, în cazul ipotecilor convenționale, dispozițiile art. 158 alin. (2) din Ordinul nr.
700/2014 statuează că acestea se intabulează în temeiul înscrisului autentic notarial încheiat de
un notar public în funcție în România, care constată convenția de constituire a ipotecii, iar în
cazul ipotecilor legale alin. (3) al art. 158 din Ordinul nr. 700/2014 statuează că ipoteca legală se
intabulează în temeiul înscrisului constatator al creanței garantate, în forma cerută de lege pentru
validitatea actului, prezentat în original sau în copie legalizată.
Dar, în cazul ipotecii legale, din conținutul art. 158 alin. (3) din Ordinul nr. 700/2014 rezultă
că înscrisul constatator al creanței garantate (contractual principal) în baza căruia se constituie
ipoteca legală (accesorie contractului principal) nu trebuie să fie încheiat în mod obligatoriu în
formă autentică, ci acest înscris constatator se poate încheia și sub forma unui înscris sub
semnătură privată (cum este cazul ipotecii legale constituite în temeiul art. 2386 pct. 2 C. civ. în
baza unui antecontract de vânzare-cumpărare și cazul ipotecii legale reglementate de art. 2386
pct. 3 C. civ., care vizează contractele de împrumut încheiate de către persoane fizice sau
contractele de împrumut bancare încheiate în baza O.U.G. nr. 99/2006, care nu se încheie în
formă autentică, dar care au calitatea de titluri executorii).
Se constată, astfel, că față de intabularea ipotecii convenționale, în privința căreia, după cum
statuează art. 158 alin. (2) din Ordinul nr. 700/2014, aceasta se poate constitui doar în temeiul
unui înscris autentic notarial, în cazul ipotecilor legale acestea se pot constitui fie în temeiul unui
înscris sub semnătură privată, fie în temeiul unui înscris încheiat în formă autentică.
8. 3. Condiţiile care trebuiesc îndeplinite pentru întocmirea actului autentic notarial
în cazul înstrăinării imobilelor situate în extravilanul localităţilor prin acte translative de
proprietate , în condiţiile Legii nr.17/2014.
Înstrăinarea terenurilor situate în extravilanul localităţilor face obiectul de reglementare al
Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea
societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului

49
cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului64, modificată şi completată
prin Legea nr.175/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr.17/2014 privind unele măsuri
de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a
Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor
Statului65, în urma adoptării căreia , titlul Legii nr.17/2014 a devenit ,,Lege privind unele măsuri
de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în extravilan şi de modificare a Legii
nr.268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale care deţin în administrare terenuri
proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor
Statului”.
După cum rezultă din conţinutul acestui act normativ , acesta reglementează condiţiile în care
notarul public poate autentifica contractele de vânzare-cumpărare asupra terenurilor situate în
extravilanul localităţilor , indiferent de calitatea părţilor contractante , respectiv, indiferent dacă
contractul de vânzare-cumpărare este încheiat între un cetăţean român şi un cetăţean străin sau
apatrid sau , contractul de vânzare-cumpărare este încheiat între doi cetăţeni români.
Dar , în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică de către
notarul public sau pronunţării de către instanţa judecătorească a unei hotărâri judecătoreşti care
ţine loc de contract de vânzare, notarul public trebuie să solicite;
a)avizul specific emis de Ministerul Apărării Naţionale, în condiţiile prevăzute de art. 3 alin.
1-3 din lege şi ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia prevăzute în anexa nr.2 la ordin,
dacă această situaţie este menţionată în cartea funciară la data solicitării extrasului de carte
funciară pentru autentificare, în original sau copie legalizată. Potrivit Normelor metodologice de
aplicare a Legii nr.17/2014(anexa nr.2) avizul specific al Ministerului Apărării Naţionale se
eliberează prin Statul Major General, exclusiv în cazul vânzării libere a terenurilor agricole
extravilane, în baza solicitării formulate de vânzătorii acestora şi este valabil 12 luni de la data
comunicării către vânzător. Imobilele aflate sub incidenţa prevederilor art. 3 alin. 1 din Legea
nr.17/2014 se vor nota în cartea funciară cu menţiunea,,Imobil aflat sub incidenţa art. 3 alin. 1
din Legea nr.17/2014” după cum terenurile agricole din extravilan situate în unităţile
administrativ-teritoriale sunt amplasate parţial pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi

64
Publicată în M. Of. nr. 178 din 12 martie 2014 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare,
respectiv la data de 11 aprilie 2014.
65
Publicată în M. Of nr.741 din 14 august 2020
50
de ţărmul Mării Negre , către interior,situaţie în care se proceda la notarea din oficiu a menţiunii
mai sus precizate, fără a se solicita avizul specific al Ministerului Apărării naţionale ,şi, respectiv
, după cum terenurile agricole din extravilan situate în unităţile administrativ-teritoriale sunt
amplasate în întregime pe o adâncime de 30 km faţă de frontiera de stat şi de ţărmul Mării
Negre, ipoteză în care este obligatorie pentru efectuarea notării în cartea funciară a menţiunii mai
sus precizate solicitarea avizului specific al Ministerului Apărării Naţionale, urmând ca după
obţinerea acestui aviz specific , Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară să
procedeze la înscrierea din oficiu a acestei menţiuni;
b) adresa emisă de primărie, prin care se comunică dacă este sau nu necesar avizul specific
al Ministerului Culturii, iar , după caz , avizul specific emis de către acest minister, în condiţiile
prevăzute la art. 3 alin. 4 din lege şi ale normelor metodologice de aplicare a acesteia prevăzute
în anexa nr.3 la ordin , dacă această situaţie este notată în cartea funciară la data solicitării
extrasului de carte funciară pentru autentificare, în original sau copie legalizată. Sub acest aspect
, potrivit art. 2 din anexa nr. 3 la Ordinul nr.719/740/M.57/2333/2014, înainte de demararea
procedurilor prevăzute la art. 6 din lege, la solicitarea vânzătorului, în termen de 3 zile de la
înregistrarea cererii, primăria eliberează o adresă prin care comunică dacă este sau nu necesar
avizul specific al Ministerului Culturii. În cazul în care avizul specific este necesar, un exemplar
original al adresei se comunică de către primărie biroului de cadastru şi publicitate imobiliară
competent, în vederea notării în cartea funciară, cu scutire de la plata tarifului.
c)este necesar, potrivit art. 9 din Legea nr.17/2014, modificat prin Legea nr.175/2020, avizul
final necesar încheierii contractului de vânzare în formă autentică de către notarul public sau
pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract de vânzare-
cumpărare emis de către structurile teritoriale pentru terenurile cu suprafaţă de până la 30 de ha
inclusiv ,iar pentru terenurile cu suprafaţă de peste 30 de hectare, de către structura centrală
Acest aviz final este valabil 6 luni de la data comunicării către vânzător. Prin modificările şi
completările aduse Legii nr.17/2014 prin Legea nr.175/2020 a fost introdus în cuprinsul Legii
nr.17/2014 dispoziţiilor art. 41 alin.1 şi alin.2.Astfel, potrivit acestor dispoziţii nou introduse,
dacă niciunul dintre titularii dreptului de preempţiune nu îşi manifestă intenţia de a cumpăra
terenul, vânzarea terenului nu este liberă, legiuitorul stabilind expres prin dispoziţiile art.4 1 din
Legea nr.17/2014 nou introdus prin Legea nr.175/2020 condiţiile în care înstrăinarea prin
vânzare a acestor terenuri agricole din extravilan se poate face către persoanele fizice , iar prin

51
alin.2 al art.41 din Legea nr.17/2014 nou introdus prin Legea nr.175/2020 sunt stabilite expres
condiţiile în care înstrăinarea prin vânzare a acestor terenuri agricole din extravilan se poate face
către persoanele juridice. În acelaşi context , a fost introdus în cuprinsul Legii nr.17/2014 art.
71., iar prin alin. 2 al acestui nou articol se prevede că în cazul în care ,înainte de împlinirea
termenului de 45 de zile lucrătoare prevăzut la art. 6 alin. 2 ( respectiv termenul în care primăria
are obligaţia să afişeze oferta de vânzare a terenului agricol situat în extravilan în vederea
exercitării dreptului de preempţiune la vânzarea acestor terenuri), unul dintre titularii dreptului
de preempţiune care şi-au manifestat acceptarea ofertei înregistrează la primărie o cerere de
renunţare la comunicarea de acceptare , se aplică prevederile art.4. Corelativ acestor modificări şi
completări aduse Legii nr.17/2014 prin Legea nr.175/2020, dispoziţiile art. 9 alin. 2 din Legea
nr.17/2014 modificat prin Legea nr.175/2020 prevăd că şi pentru cazurile reglementate de art. 4 1
alin. 1 şi 2 sau de art. 71 alin. 2 avizul final necesar încheierii contractului de vânzare în formă
autentică de către notarul public sau pronunţării de către instanţă a unei hotărâri judecătoreşti
care ţine loc de contract de vânzare-cumpărare
d)adeverinţa emisă de primării în cazul în care vânzarea terenului este liberă,însoţită de copia
ofertei de vânzare certificată pentru conformitate de către funcţionarii primăriei.
Dacă în urma verificărilor efectuate se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege se emite un aviz negativ de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul
Apărării Naţionale şi Ministerului Culturii.
Secţiunea .9 Actele juridice între vii încheiate pentru înstrăinarea prin vânzare a unui bun
imobil, precum şi vânzarea unei moşteniri, pentru a putea fi înscrise în cartea funciară,
trebuie încheiate în formă autentică
Această condiţie de validitate pentru înscrierea drepturilor reale şi a dezmembrămintelor
acestuia în cartea funciară drept condiţie pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor, ca, de altfel, și asupra oricăror imobile, este reglementată prin art. 1244 C. civ., care
dispune că: „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care
urmează a fi înscrise în cartea funciară”.
Înscrisul autentic este definit şi prin art. 269 C. pr. civ., în sensul căruia acest înscris este un
înscris „întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau
de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de

52
lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea
consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului. Este, de
asemenea, autentic orice alt înscris emis de către o autoritate publică şi căruia legea îi conferă
acest caracter”. Rezultă, aşadar, din conţinutul acestui text legal că forma solemnă a actului nu se
reduce la forma autentică, întrucât, după cum rezultă din însuşi conţinutul textului legal mai sus
citat, actele încheiate de către autorităţile publice cărora legea le conferă acest drept sunt
autentice, ope legis, fără ca solemnitatea acestor acte să implice autentificarea lor în faţa
notarului public.
Evident că, în cazul actelor translative sau constitutive de drepturi reale, acestea, pentru a
putea produce efectul translativ de proprietate, trebuie încheiate în mod obligatoriu în formă
autentică în faţa notarului public.
Astfel, în accepţiunea art. 551 C. civ., drepturile reale în general sunt: dreptul de proprietate,
dreptul de superficie, dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute,
dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie,
precum şi alte drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter. Din conţinutul acestui text legal
rezultă că drepturile reale în general cuprind atât dezmembrămintele dreptului de proprietate
privată (superficie, uzufruct, uz, abitaţie şi servitute), cât şi drepturile reale corespunzătoare
proprietăţii publice (dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă).
Rezultă, aşadar, că, în contextul în care noul Cod civil conferă posibilitatea transmiterii prin
vânzare şi a dezmembrămintelor dreptului de proprietate privată, obligativitatea încheierii
convenţiilor în formă autentică se impune şi în ipoteza în care prin contract de vânzare-
cumpărare se transmite un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, aceasta cu atât
mai mult cu cât atât Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, cât şi dispoziţiile
noului Cod civil impun obligativitatea înscrierii în cartea funciară a dezmembrămintelor
dreptului de proprietate privată asupra imobilelor.
Se impune precizarea că, deşi prevederile art. 1244 C. civ. impun obligativitatea încheierii în
formă autentică a tuturor convenţiilor prin care se strămută sau constituie drepturi reale pentru a
putea fi înscrise în cartea funciară, incluzând deci şi convenţiile prin care se constituie drepturile
reale corespunzătoare proprietăţii publice (contractul de administrare, contractul de concesiune şi
contractul de folosinţă), apreciem că doar convenţiile prin care se strămută sau se constituie prin
vânzare dreptul de proprietate privată asupra imobilelor şi dezmembrămintelor dreptului de

53
proprietate privată asupra imobilelor trebuie încheiate în formă autentică, nu şi convenţiile prin
care se constituie drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, în privinţa
cărora, deşi trebuie înscrise în cartea funciară, legea le conferă ope legis caracterul autentic, fără
vreo altă formalitate.
Se impune de asemenea precizarea că, în contextul în care, potrivit art. 36 alin. 1 din Legea
nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, actele notariale prin care se transmite , se
modifică , se constituie sau se stinge un drept real imobiliar se încheie numai dacă bunurile
imobile sunt înscrise în cartea funciară, cu excepţiile prevăzute de acest text legal, dispoziţiile
art. 35 alin. 1 fraza a cincea din aceeaşi lege , instituie obligaţia notarului public ca anterior
autentificării actului notarial să solicite un extras de carte funciară pentru autentificare , care este
valabil timp de 10 zile lucrătoare de la înregistrării cererii, sau , după caz , un certificat de
sarcini. Prevederile alin. 2 al art. 35 din Legea nr. 7/19996 statuează expres că doar în baza
extrasului de carte funciară pentru autentificare , notarul public poate efectua toate operaţiunile
notariale necesare întocmirii actului în vederea căruia acesta a fost solicitat.
Rezultă, aşadar, că în materia actelor juridice prin care se transmite sau se constituie dreptul
de proprietate asupra imobilelor forma autentică a acestor acte juridice, fiind un element intrinsec
al actului de înstrăinare încheiat, este o condiţie ad validitatem, de care depinde validitatea
actului juridic respectiv, nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea absolută a actului juridic
respectiv. Dacă actul nu este încheiat în forma prevăzută de lege pentru a i se putea conferi
autenticitate, dispoziţiile art. 271 alin. (2) C. pr. civ. instituie posibilitatea conversiunii înscrisului
autentic, în sensul că un astfel de act care nu este încheiat în forma prevăzută de lege face
deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi, iar dacă nu este
semnat, constituie, între acestea, doar un început de dovadă scrisă. Evident că un astfel de act,
chiar dacă este convertit într-un act sub semnătură privată, nu va putea produce efectul translativ
de proprietate decât dacă acesta va fi încheiat în forma autentică prevăzută de lege.
După întocmirea actului notarial autentic, întrucât în cazul imobilelor dobândirea dreptului
de proprietate este condiţionată de înscrierea actului notarial în registrul de publicitate imobiliară
prin cărţile funciare, dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 36/1995 instituie obligaţia notarului public
de a comunica, de îndată, actul notarial autentic la locul unde se ţine această evidenţă, notarul
public având şi obligaţia de a face demersurile necesare în numele titularilor pentru ducerea la
îndeplinire a tuturor lucrărilor de publicitate, context în care notarul public va avea acces liber la

54
birourile de publicitate imobiliară, precum şi la alte instituţii în vederea obţinerii actelor şi
informaţiilor necesare îndeplinirii procedurilor notariale, va putea solicita şi obţine de la organul
fiscal competent al autorităţii administraţiei publice locale certificatul fiscal emis pe suport de
hârtie sau în format electronic.
De asemenea, noul Cod civil reglementează şi condiţiile în care poate opera vânzarea unei
moşteniri. Acest tip de vânzare este reglementat expres prin Secţiunea a 3-a („Vânzarea
moştenirii”), Titlul IX, Capitolul I din Codul civil. Astfel, în accepţiunea art. 1747 C. civ., prin
moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta.
În privinţa acestui contract de vânzare-cumpărare, dispoziţiile alin. (2) al art. 1747 instituie,
sub sancţiunea nulităţii absolute, drept condiţie de validitate a acestui contract încheierea
acestuia în formă autentică.
Din conţinutul art. 1747 C. civ. rezultă faptul că o astfel de vânzare poate avea loc numai
după deschiderea succesiunii, o moştenire nedeschisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, nu poate
fi înstrăinată, nici chiar dacă există consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este
vorba. O astfel de vânzare a unei moşteniri nedeschise ar echivala cu un pact asupra unei
moşteniri viitoare, interzis sub sancţiunea nulităţii absolute, putând trezi dorinţa morţii unei alte
persoane66.
De asemenea, în literatura de specialitate 67 a fost analizată posibilitatea răspunderii penale a
notarului public pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, pentru
fapte comise prin autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare, în contextul în care prin
Decizia Curţii Constituţionale nr. 276/2002 68 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 145 şi art. 147 C. pen. 1968 instanţa de contencios constituţional a statuat că
notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei
funcţii autonome, iar actul ce-l îndeplineşte, purtând sigiliul şi semnătura sa, este de autoritate
publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
În acest context, prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici,
republicată, statuează că persoanele care desfăşoară activitatea notarială au obligaţia să verifice,

66
F. Moţiu, op. cit., p. 101.
67
A se vedea M. Sandu, Discuţii referitoare la cauza în care un notar public a fost condamnat
definitiv pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual, fapte comise prin
autentificarea unui contract de vânzare-cumpărare, în Dreptul nr. 10/2013, pp. 193-201.
68
Publicată în M. Of. nr. 832 din 19 noiembrie 2002.

55
în scopul prevenirii litigiilor, ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare
legii şi bunelor moravuri, să ceară şi să dea lămuriri părţilor asupra conţinutului acestor acte spre
a se convinge că le-au înţeles sensul şi le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii eventualelor
litigii ulterioare.
Dar în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică, partea interesată poate suferi
un prejudiciu, context în care noul Cod civil, prin art. 1258, reglementează repararea
prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică, pentru o cauză de nulitate
care rezultă din însuşi textul actului, situaţie în care partea prejudiciată poate cere obligarea
notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie.
Pornind de la aceste dispoziţii legale, în situaţia în care, anterior trimiterii în judecată a
notarului public, instanţa civilă sesizată de către partea vătămată a anulat contractul autentificat,
urmarea infracţională s-a produs până la constatarea nulităţii absolute a convenţiei de vânzare-
cumpărare69. Raportând aceste considerente ale autorului supra cit. la un caz de speţă, ICCJ, prin
decizia definitivă din data de 21 ianuarie 2013, pronunţată în dosarul nr. 1507/2/2011 70, a dispus
definitiv condamnarea pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi fals intelectual,
comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu de către un notar public, în condiţiile în care,
anterior trimiterii în judecată într-o cauză distinctă, instanţa civilă constatase nulitatea absolută a
actului juridic autentificat de notarul public.
În speţa analizată de către autorul supra cit. este vorba despre autentificarea unui contract de
vânzare-cumpărare a unui imobil, în baza unei procuri false şi a modului necorespunzător de
îndeplinire a activităţii notariale, constituind un semnal pozitiv în combaterea şi prevenirea
înstrăinărilor frauduloase de imobile în baza unor procuri false71.
Întrucât speţa analizată vizează o procură emisă de un stat străin, care trebuie supusă
formalităţilor de supralegalizare, care nu au fost efectuate în speţă, în privinţa actelor oficiale
publice devin incidente dispoziţiile art.137 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, republicată,
şi art. 279 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C din 24 iulie 2013 privind aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, precum
şi dispoziţiile art. 1093 C. pr. civ.

69
M. Sandu, op. cit., p. 194.
70
Ibidem, pp. 194 şi 195.
71
Ibidem, p. 201.

56
 O problemă interesantă care a fost dezbătută în practica judiciară 72 a fost aceea în care are
loc modificarea contractului de vânzare-cumpărare printr-un act adiţional care vizează o cesiune
de contract având ca obiect modificarea unei clauze esenţiale dintr-un contract de vânzare-
cumpărare încheiat în formă autentică vizând obligaţia cumpărătorului de plată a preţului. Sub
acest aspect, pornind de la faptul că acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în formă
autentică, unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei
actelor juridice, cunoscut şi sub denumirea de „principiul simetriei formelor în contracte”, în
virtutea căruia orice modificare adusă uneia ori alteia dintre clauzele unui act juridic civil trebuie
să îmbrace aceeaşi formă ca şi actul modificat. Astfel, dacă actul modificat era încheiat în formă
autentică, orice modificare a vreuneia dintre clauzele actului autentic trebuie să îmbrace aceeaşi
formă autentică.
Ca atare, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, după cum s-a remarcat în literatura de
specialitate73, coroborând dispoziţiile de carte funciară care condiţionează dobândirea dreptului
de proprietate asupra terenurilor de înscrierea acestora în cartea funciară cu dispoziţiile art. 1244
C. civ., care, sub aspectul formei, condiţionează încheierea actelor juridice de înstrăinare a
dreptului de proprietate, precum şi actele juridice de constituire sau stingere a
dezmembrămintelor dreptului de proprietate de forma autentică a acestora, s-a concluzionat că
actul autentic nu este însă, prin el însuşi, translativ de proprietate sau constitutiv de alte drepturi
reale, ci constituie doar titlul în temeiul căruia aceste drepturi se intabulează în cartea funciară.
Numai intabularea va produce efectul translativ sau constitutiv de drepturi reale, după caz.
O atare concluzie rezultă cu evidenţă şi din conţinutul art. 557 alin. (4) C. civ. şi art. 885
alin. (1) C. civ., dispoziţii legale care în concordanţă cu prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului
şi a publicităţii imobiliare, statuează că, exceptând cazurile prevăzute de lege, dreptul de
proprietate în cazul bunurilor imobile se dobândeşte atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai prin
înscrierea în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea şi cu
respectarea dispoziţiilor art. 888 C. civ., care prevede că înscrierea în cartea funciară se
efectuează în baza actului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitive, a
certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act în cazurile în care legea prevede aceasta. În

72
A se vedea C. Ap. Cluj, s. I civ., dec. civ. nr. 1158/R/2014, în Buletinul jurisprudenţei. Repertoriu
anual 2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 178-181.
73
E. Chelaru, Regimul juridic actual al circulaţiei terenurilor proprietate privată, în Dreptul nr.
4/2013, p. 50.

57
cazul acestor bunuri imobile, art. 565 C. civ. prevede că dovada dreptului de proprietate se face
cu extrasul de carte funciară.
Rezultă, aşadar, că, în ipoteza vânzării de imobile, transferul proprietăţii este amânat după
încheierea contractului până la înscrierea dreptului său în registrele de publicitate imobiliară prin
intabulare, operaţiune care marchează momentul transferului proprietăţii imobiliare şi care
coincide cu momentul realizării opozabilităţii faţă de terţi a vânzării.
Secţiunea 10. Atribuţii ale notarului public în materia autentificării acordurilor de
mediere.
Desigur că una dintre modalităţile alterative de soluţionare a litigiilor , aplicabilă şi în
material publicităţii imobiliare este medierea consacrată legislativ printr-un act normativ special,
respectiv Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, care prin art.
1 defineşte medierea ca fiind „o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu
ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator în condiţii de neutralitate,
imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor” De asemenea, după
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, prin art. 21 se instituie obligativitatea
judecătorului de a recomanda părţilor, în tot cursul procesului, soluţionarea amiabilă a litigiului
prin mediere, potrivit legii speciale.

Întrucât convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în
cartea funciară pot îmbrăca şi forma unui acord de mediere, acest acord trebuie, de asemenea,
încheiat în formă autentică. În acest context, dispoziţiile art.77 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 şi
dispoziţiile art. 232 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 statuează că la
autentificarea, potrivit legii, a unui acord de mediere, părţile din acord se prezintă în faţa
notarului public, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional în baza unui mandat
autentic, părţile prezentând în original procesul-verbal încheiat de mediator, care rămâne la
documentaţia actului. În cazul în care acordul de mediere încheiat sub semnătură privată este
invocat de părţi în vederea îndeplinirii unei proceduri notariale succesorale sau de autentificare
pentru care legea impune îndeplinirea acestei forme, notarul public îl va avea în vedere la
îndeplinirea procedurii notariale solicitate numai în măsura în care acesta nu contravine legii.
În acest context pe lângă atribuţiile notarului public mai sus expuse , acesta îndeplineşte şi
unele atribuţii reglementate de Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator. Astfel, dispoziţiile art.78 alin.1din Legea nr.36/1995 republicată, statuează că

58
acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi formă , iar
pentru autentificarea unui acord de mediere, părţile din acord se prezintă personal sau prin
reprezentant legal ori prin reprezentant convenţional , în baza unei procuri autentice, în vederea
semnării în faţa notarului public şi îndeplinirii tuturor condiţiilor de fond şi formă prevăzute de
lege. În aplicarea acestui text legal,, dispoziţiile art. 58 alin. 4 din Legea nr.192/2006 prevăd că
în cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile
imobile, precum şi alte drepturi reale, partaje şi cauze succesorale, sub sancţiunea nulităţii
absolute , acordul de mediere redactat de mediator va fi prezentat notarului public sau instanţei
de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice condiţiile de fond şi
de formă prin procedurile prevăzute de lege şi să emită un act autentic sau o hotărâre
judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi
verificate cu privire la îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă, notarul public sau instanţa de
judecată, după caz , putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare, cu acordul
părţilor.
În literatura de specialitate 74 se afirmă cu privire la autentificarea de către notarul public a
acordului prezentat de părţi, ce poartă semnătura şi ștampila mediatorului, că acesta nu
autentifică efectiv acordul prezentat de părţi, ci întocmeşte un act distinct, care va avea la bază
conţinutul acordului de mediere, bineînţeles , atâta timp cât acesta din urmă nu cuprinde
prevederi contrare legii , ordinii publice , respectând astfel prevederile art.58 alin. 2 din Legea
nr.192/2006.
În ceea ce priveşte acordul de mediere care priveşte transferul proprietăţii asupra unui bun
imobil sau a unui drept real, se arată că actul eliberat de notarul public investit cu autentificarea
unui asemenea acord, va purta o altă denumire decât acordul de mediere , respectiv: contract de
vânzare-cumpărare, constituirea unei servituţi de trecere, etc75.
Evident că o atare opinie se fundamentează pe dispoziţiile legale prin care sunt reglementate
atribuţiile notarului public în procedura de autentificare a unui înscris, respectiv, atât pe
dispoziţiile Legii nr.36/1995 republicată , cât şi prin dispoziţiile Legii nr.192/2006 , supra cit , în
sensul cărora notarul public are obligaţia de a verifica în procedura autentificării acordului de

74
A se vedea, R-Ioana Hurubă, Contribuţii la studiul titlurilor executorii notariale , în
volumul Conferinţei internaţionale ,, Procesul civil şi executarea silită. Trecut,prezent , viitor”, 30 august-
1 septembrie 2018, Tîrgu-Mureş, România, Ed. Universul juridic , Bucureşti ,2018,p.279.
75
ibidem , p. 280.

59
mediere respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale acordului de mediere. Pe cale de
consecinţă , apreciem ca fiind corectă opinia exprimată supra cit , în sensul căreia în procedura
de autentificare a acordului de mediere , notarul public emite un act distinct de acordul de
mediere , dar având acelaşi conţinut cu acordul de mediere şi fundamentat pe acesta din urmă,
întrucât , pe de o parte , mediatorul nu este investit cu atribuţii de autentificare, iar , pe de altă
parte, în urma procedurii de autentificare , notarul public trebuie să emită un act distinct prin care
să confirme acordul de voinţă exprimat de părţi prin acordul de mediere. Aşadar , în opinia
noastră, concordantă cu opinia exprimată supra cit, şi după cum rezultă şi din economia
dispoziţiilor legale mai sus citate, atribuţia notarului public în procedura de autentificare a
acordului de mediere nu se poate rezuma doar la emiterea unei încheieri de admitere a
autentificării acordului de mediere sau a unei încheieri de respingere a autentificării acordului de
mediere , fără a se emite un act distinct cu acelaşi conţinut cu acordul de mediere, întrucât doar
prin acest act notarul confirmă prin încheierea de autentificare autenticitatea acordului de
mediere. Cu referire la încheierea de autentificare , apreciem că notarul public va emite
încheierea de autentificare a actului distinct faţă de acordul de mediere , întrucât doar prin acest
act notarul public confirmă autenticitatea celor stabile de părţi prin acordul de mediere .O atare
concluzie se poate fundamenta pe faptul că actul distinct întocmit de notarul public în procedura
de autentificare înglobează conţinutul acordului de mediere, notarul public prin acest act ,
nefăcând altceva decât în urma verificării îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale
acordului de mediere să confirme autenticitatea voinţei părţilor exprimată prin acordul de
mediere.
Referitor la calitatea de titlu executoriu a unui acord de mediere supus autentificării la notarul
public dispoziţiile art. 59 alin. 3 din Legea nr.192/2006 statuează că actul întocmit de notarul
public prin care se autentifică înţelegerea din acordul de mediere, are putere de titlu executoriu.
Cu privire la forţa juridică a acordului de mediere în cazul în care acordul de mediere este
consfinţit printr-o hotărâre de expedient în urma unei acţiunii în tranzacţie, în literatura de
specialitate76 se arată că acordul de mediere nu reprezintă un titlu executoriu, ci este doar un
înscris sub semnătură privată, care însă dobândeşte forţă executorie fie după ce instanţa de
judecată ia act de respectivul acord şi pronunţă o hotărâre de expedient, fie după ce este

76
A se vedea C. Gagu, Forţa juridică a acordului de mediere, în E. Oprina, V. Bozeşan
(coordonatori) şi colectiv de autori, Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 118.

60
autentificat de către un notar public.
În acelaşi context, după cum s-a remarcat şi în practica judiciară 77, prin raportare la
prevederile art.59 din Legea nr.192/2006, acordul de mediere nu este în sine un titlu executoriu,
ci, pentru a deveni titlu executoriu, dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 192/2006 prevăd
posibilitatea părţilor de a solicita notarului public autentificarea, în condiţiile legii şi cu
respectarea procedurilor legale, a înţelegerii lor sau părţile acordului de mediere se pot înfăţişa la
instanţa judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să dea o hotărâre care să
consfinţească înţelegerea lor.

Una dintre problemele dezbătute în practica judiciară78 a fost aceea a determinării instanţei
competente să soluţioneze cererea prin care se solicit, consfinţirea, prin hotărâre judecătorească ,
a unui acord de mediere având ca obiect sistarea stării de indiviziune rezultate din succesiune cu
privire la imobil. Astfel, prin decizia supra cit , instanţa de judecată a statuat că în acest caz ,
determinarea instanţei competente se va face prin raportare la dispoziţiile art. 59 alin. 1 teza a II-
a din Legea nr.192/2006, care reglementează o competenţă teritorială alternativă, aparţinând fie
judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori , după caz, sediul oricare
dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a fost încheiat acordul de
mediere, această cerere neputând fi calificată ca fiind una în materie succesorală şi care să atragă
competenţa instanţei locului situării imobilului, potrivit art. 118 din noul Cod de procedură
civilă.

Secţiunea 11. Despre calitatea de titlu executoriu a actul autentic notarial , precum şi
alte titluri executorii notariale , din perspectiva publicităţii imobiliare.
Problematica analizării calităţii de titlu executoriu a actului autentic notarial, precum şi alte
titluri executorii notariale , porneşte de la dispoziţiile art. 638 alin.1 din C.pr. civ care include în
categoria titlurilor executorii şi care pot fi puse în executare silită, înscrisurile autentice , în
cazurile prevăzute de lege, precum şi titlurile executorii notariale, emise în condiţiile prevăzute
de lege.
În cazul înscrisurilor autentice notariale ,C.pr. civ , prin art. 639 consacră o atenţie deosebită

A se vedea Jud. Piteşti, încheierea din data de 15 aprilie 2014, publicată în rezumat în RRES
77

nr. 4/2014, pp. 115 şi 116.

78
A se vedea , ÎCCJ, S. I civ, dec. nr.1968/2014 , publicată în rezumat în revista Dreptul
nr.5/2015, p.234.

61
înscrisurilor autentice notariale, statuând că : ,,actul autentificat de către notarul public care
constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă constituie titlu executoriu. În lipsa originalului, titlu
executoriu îl poate constitui duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din arhiva notarului
public[alin.(1)]; în cazul anulării de către instanţa de judecată a înscrisului autentificat de notarul
public, răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată numai pentru încălcarea de către
acesta cu vinovăţie a obligaţiilor sale profesionale, urmate de cauzarea unui prejudiciu, stabilite
prin hotărâre judecătorească[alin.(2)]” .Printr-un paralelism , contrar normelor de tehnică
legislativă instituite de Legea nr.24/2000 republicată, art. 101 din Legea nr.36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale , republicată, reia dispoziţiile art.639 din C.pr. civ, cu precizarea
foarte importantă , faţă de textul C.pr. civ, că, acest act autentic notarial are puterea de titlu
executoriu la data exigibilităţii creanţei , şi nu la data autentificării actului 79.
Pe de altă parte trebuie să remarcăm faptul că, dispoziţiile Legii nr.36/1995 statuează că
actele autentice notariale se întocmesc într-un singur exemplar original, notarul public
nemaieliberând părţilor originalele actelor care le întocmesc , ci numai duplicate după acestea.
Rezultă aşadar că, de lege lata , titlul executoriu nu va fi reprezentat de actul autentic notarial
original, ci de duplicatul sau copia legalizată a acestuia.
Din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că, aşa cum s-a remarcat în literatura de
specialitate80, nu toate actele notariale dobândesc calitatea de titlu executoriu, ci doar acelea
prin care se constată o creanţă certă lichidă şi exigibilă.
Dar , calitatea de titlu executoriu care constată o creanţă certă lichidă şi exigibilă vizează
doar înscrisurile autentice notariale , textul art.638 alin. 1 pct.3 din C.pr. civ , incluzând şi
categoria altor titluri executorii notariale emise în condiţiile prevăzute de lege.
Pe cale de consecinţă, din perspectiva publicităţii imobiliare, se pune problema dacă calitatea
de titlu executoriu a unui înscris autentic notarial, precum este cazul unui contract de vânzare-
cumpărare a unui imobil, prin care notarul public constată existenţa unei creanţe certe , lichide şi
exigibile, influenţează dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin înscrierea în
cartea funciară a dreptului dobândit de către cumpărător.

79
A se vedea în acest sens, E. Oprina , Comentariu la art.639 din C.pr. civ , în în Noul Cod de
procedură civilă comentat şi adnotat,Vol. II-art.527-1134 (coordonatori Viorel Mihai Ciobanu şi Marian
Nicolae) , Ed. Universul juridic, Bucureşti , 2016,p.373; idem, Studiu asupra diferitelor categorii de
titluri executorii , în RRES nr.1/2010, p.73.
80
A se vedea , I. Deleanu , Capitolul IV ,,Titlurile executorii” , în I.Deleanu, V. Mitea, S.
Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul III Noul Cod de procedură civilă, p.141.

62
 Pornind de la cele expuse mai sus, deşi, în cadrul înscrierii imobilelor în cartea funciară,
aceasta (cartea funciară) este calificată ca fiind un registru public în care se înscriu imobilele, nu
se poate acredita ideea că înscrierea în cartea funciară a unui contract de vânzare-cumpărare
asupra unui imobil, i-ar conferi acestuia , prin simplul fapt al înscrierii calitatea de titlu
executoriu. În această ipoteză, după cum rezultă expres şi din conţinutul art. 885 din C. civ,
înscrierea în aceste registre publice(cărţi funciare) a imobilelor dobândite în baza unor acte
translative de proprietate , se face în scopul dobândirii dreptului de proprietate privată asupra
acestor imobile, şi nu pentru a conferi acestor contracte calitatea de titlu executoriu. În
consecinţă, anularea sau modificarea acestor contracte , ca efect al rezoluţiunii , se va face în
baza unui alt titlu executoriu , decât contractul respectiv , care nu este considerat de lege ca fiind
titlu executoriu, fiind necesară , în consecinţă, pentru anularea sau modificarea contractului,
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care constituie titlu executoriu. Desigur că
aceste situaţii vizează cazul în care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat cu
nerespectarea condiţiilor de validitate la încheierea sa, sau pentru nerespectarea unor obligaţii
contractuale.
Pornind de la aceste considerente, prin raportare la dispoziţiile art. 639 alin. 1 din C.pr. civ ,
se pune problema dacă există cazuri în care contractul de vânzare-cumpărare autentificat de
către notarul public constituie titlu executoriu, iar această calitate de titlu executoriu influenţează
dobândirea dreptului de proprietate de către cumpărător prin înscrierea în cartea funciară. Astfel,
în cazul unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de către notarul public , notarul public
constată cu ocazia autentificării creanţa certă şi lichidă a preţului, indiferent dacă preţul este
achitat în integralitate la data autentificării contractului sau , cumpărătorul se obligă să achite
preţul în întregime la o dată ulterioară. Dar , problema calităţii de titlu executoriu a unui astfel de
contract de vânzare-cumpărare autentificat de către notarul public nu se pune în ipoteza în care
preţul este achitat în întregime la data autentificării contractului, întrucât , pentru o astfel de
ipoteză, nu se pune problema executării silite a contractului pentru plata preţului.
În acest context, suntem de acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate81 , prin
care se afirmă argumentat că , în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare, acesta
reprezintă titlu executoriu doar în situaţia în care vânzătorul transmite cumpărătorului dreptul său

81
a se vedea, R-Ioana Hurubă, Contribuţii la studiul titlurilor executorii notariale , în
volumul Conferinţei internaţionale ,, Procesul civil şi executarea silită. Trecut,prezent , viitor”, 30 august-
1 septembrie 2018, Tîrgu-Mureş, România, Ed. Universul juridic , Bucureşti ,2018, pp.274, 275.

63
de proprietate asupra unui bun imobil, iar cumpărătorul nu achită integral preţul la momentul
transferului dreptului de proprietate, ci se obligă prin contractul de vânzare să o facă la o dată
ulterioară, situaţie în care , vânzătorul îşi va putea înscrie noul drept(cel de a încasa diferenţa de
preţ) în cartea funciară. Din conţinutul acestei opinii rezultă faptul că, vânzătorul îşi va înscrie în
cartea funciară doar dreptul de a încasa diferenţa de preţ, problema punându-se , în opinia
noastră şi în situaţia în care , în condiţiile art. 1684 din C. civ, vânzătorul îşi rezervă proprietatea
bunului până la plata integrală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat. Pentru o astfel de
ipoteză, dispoziţiile art. 187 alin. 1 din anexa la Ordinul directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate imobiliară nr.700/2014, modificat prin anexa la Ordinul
nr.1340/2015, operaţiunea este supusă notării în cartea funciară în temeiul contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, cu arătarea preţului sau a restului de preţ,
conform art.1684 din C.civ. Din conţinutul acestui text legal, rezultă că deşi contractul de
vânzare-cumpărare autentificat de către notarul public constituie un titlu executoriu , dreptul de
proprietate nu se înscrie în cartea funciară în favoarea cumpărătorului, ci , iniţial se notează în
cartea funciară de către vânzător rezerva dreptului său de proprietate până la plata integrală a
preţului, urmând ca , ulterior , dacă se confirmă stingerea obligaţiei de plată a preţului , în baza
declaraţiei autentice a vânzătorului, să fie intabulat dreptul de proprietate în favoarea
cumpărătorului, conform art. 187 alin. 3 din anexa la Ordinul nr.700/2014 modificat prin anexa
la Ordinul nr.1340/2015.Rezultă aşadar că , în dezacord cu opinia exprimată supra cit ,
vânzătorul îşi va nota în cartea funciară rezerva proprietăţii , şi nu dreptul său de a încasa
diferenţa de preţ.
Pentru astfel de ipoteze , pornind de la cele expuse mai sus, în opinia noastră , calitatea de
titlu executoriu a actului autentic notarial prin care acesta constată o creanţă a preţului certă,
lichidă şi exigibilă, dar care nu este achitată la data autentificării actului , ci la o dată ulterioară,
nu afectează dobândirea dreptului de proprietate de către cumpărător prin înscrierea dreptului în
cartea funciară, ci , doar amână transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător până la
constatarea stingerii obligaţiei de plată a preţului, în baza unei declaraţii autentice a vânzătorului.
Pe de altă parte , în baza notării în cartea funciară a rezervei proprietăţii de către vânzător
până la plata integrală a preţului de către cumpărător, acesta(vânzătorul) , la data exigibilităţii
plăţii creanţei , dacă cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată a preţului sau a diferenţei
de preţ, are posibilitatea executării silite ,în condiţiile art.1724 din C.civ pentru realizarea

64
creanţei sale, în contextul în care contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către notarul
public are calitatea de titlu executoriu 82. Dacă, se recurge la procedura executării silite a
cumpărătorului pentru plata preţului sau a diferenţei de preţ, dreptul de proprietate al
cumpărătorului nu se putea înscrie în cartea funciară decât în baza hotărârii judecătoreşti prin
care se dispune stingerea obligaţiei de plată a preţului în urma executării silite.
Calitatea de titlu executoriu a unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de către
notarul public prin care acesta constată o creanţă asupra preţului certă şi lichidă, devenită prin
expirarea termenului exigibilă, fiind îndeplinite astfel condiţiile ca acest înscris să constituie titlu
executoriu, este confirmată şi de către practica judiciară, în aplicarea art.101 din Legea
nr.36/199583.
O atare concluzie se desprinde din modul de redactare a textului art.639 alin.1 din C.pr. civ
, care statuează că notarul public doar constată existenţa creanţei certe lichide şi exigibile asupra
preţului , în lipsa unei astfel de constatări contractul de vânzare-cumpărare neîntrunind condiţiile
de validitate, şi nu pune în discuţie executarea actului notarial.
Pornind de la aceste considerente , în opinia noastră, dacă preţul este achitat în integralitate
la data autentificării contractului, transferul dreptului de proprietate către cumpărător se
realizează în momentul înscrierii dreptului în cartea funciară. În ipoteza în care , plata preţului nu
se realizează la data autentificării contractului , ci la o dată ulterioară, şi în condiţiile în care
printr-o stipulaţie expresă vânzătorul nu îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a
preţului, transferul dreptului de proprietate către cumpărător operează la data înscrierii dreptului
în cartea funciară, chiar dacă cumpărătorul nu a achitat preţul integral sau o diferenţă de preţ,
deoarece , într-o astfel de ipoteză,termenul pentru plata preţului reprezintă doar o modalitate de
executare a contractului.
În literatura de specialitate , pornind de la interpretarea că termenul de ,, creanţă” urmează a
fi interpretat nu în sensul strict al acestuia de ,, sumă de bani”, ci în sens generic , de drept în
virtutea căruia creditorul poate cere debitorului executarea unei obligaţii, se concluzionează că
sunt titluri executorii şi înscrisurile autentice care constată, nasc, modifică , transmit sau sting

82
În acelaşi sens , ibidem , p.275.
83
A se vedea , Trib. Bucureşti , s. a V-a civ, dec. nr.2135/2006 , cit , în Noul Cod de procedură
civilă comentat şi adnotat,Vol. II-art.527-1134 (coordonatori Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae) ,
Ed. Universul juridic, Bucureşti , 2016, p.376.

65
drepturi reale84.
Nu putem împărtăşi o astfel de opinie , întrucât , înscrisurile autentice prin care se transmit
sau se modifică drepturi reale nu au ca obiect doar creanţe(preţul vânzării) , ci , aceste
înscrisuri(contracte de vânzare-cumpărare) constituind titlul în baza căruia se solicită înscrierea
dreptului în cartea funciară, reglementează toate drepturile şi obligaţiile părţilor , impuse pentru
ca dreptul să poată fi înscris în cartea funciară. Aceasta este , în opinia noastră şi raţiunea pentru
care C. pr. civ şi Legea nr.36/1995 republicată conferă calitatea de titlu executoriu înscrisului
autentic notarial doar pentru plata creanţei , reprezentată în cazul contractului de vânzare-
cumpărare de preţul vânzării. O atare soluţie legislativă este conferită de legiuitor şi în materia
contractului de locaţiune , când , potrivit art.1798 din C.civ , contractele de locaţiune încheiate
prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale , precum şi cele
încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi
modalităţile stabilite în contract sau , în lipsa acestora, prin lege.
Pe cale de consecinţă, calitatea de titlu executoriu a acestor contracte doar în ceea ce priveşte
plata creanţei nu constituie un impediment pentru înscrierea dreptului în cartea funciară, cu
excepţia situaţiei când vânzătorul îşi rezervă printr-o clauză expresă rezerva proprietăţii până la
plata integrală a preţului,ci , reprezintă doar o modalitate de executare a contractului, putându-se
recurge printr-o acţiune distinctă la executarea silită a contractului în vederea obligării
debitorului la plata creanţei.
După cum am precizat mai sus, pe lângă calitatea de titlu executoriu a înscrisurilor autentice
notariale prin care notarul public constată existenţa unei creanţe certe , lichide şi exigibile , C.
pr. civ , enumeră prin art.638 alin. 1pct. 3 şi alte titluri executorii notariale emise în condiţiile
prevăzute de lege.
Se pune aşadar problema care dintre actele întocmite de către notarul public , în afara actelor
autentice notariale mai sus expuse constituie titluri executorii şi care au implicaţii în materia
publicităţii imobiliare.
Sub acest aspect , putem menţiona dispoziţiile art. 187 alin. 3 din anexa la Ordinul
nr.700/2014 modificat prin anexa la Ordinul nr.1340/2015 , potrivit căruia , în cazul vânzării cu
rezerva proprietăţii până la plata integrală a preţului , declaraţia autentică a vânzătorului prin care
acesta confirmă stingerea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător , stă la baza

84
E.Oprina , Comentariu la art.639 din C.pr. civ…(ibidem ,p. 375).

66
întabulării dreptului de proprietate al cumpărătorului.
O astfel de declaraţie autentificată de către notarul public, prin care notarul public constată
stingerea unei obligaţii de plată a preţului , în lipsa unei precizări exprese ,apreciem , că face
parte din categoria titlurilor executorii notariale, emise în condiţiile prevăzute de lege 85.
În final se impune precizarea că , potrivit dispoziţiilor C. pr. civ, în urma modificărilor aduse
acestuia prin OUG nr.1/2016 şi Legea nr.17/2017 , pentru punerea în executare a titlurilor
executorii reprezentate de înscrisurile autentice notariale şi alte tipuri de titluri executorii
notariale, nu este necesară investirea acestora cu formulă executorie , dar se impune
încuviinţarea executării silite a acestora de către instanţa de executare , potrivit art.666 din C.pr.
civ.
Secţiunea 12. Acţiunile în justiţie formulate împotriva încheierii de autentificare şi
împotriva actului autentic notarial.
În privinţa acţiunilor în justiţie formulate împotriva încheierii de autentificare şi împotriva
actului autentic notarial, constăm că dispoziţiile art. 639 alin. 2 din C. pr. civ , şi dispoziţiile
art.159 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată conferă posibilitatea anulării de către instanţa de
judecată a înscrisului autentificat de notarul public , precum şi răspunderea civilă a notarului
public care poate fi angajată numai pentru încălcarea de către notarul public a obligaţiilor sale
profesionale ,urmate de cauzarea unui prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă.
Legea nr.36/1995 republicată, prevede , însă, prin dispoziţiile legale mai jos evocate ,
posibilitatea formulării unei plângeri împotriva încheierii de respingere a îndeplinirii unui act
notarial sau a unei proceduri notariale , deşi, în opinia noastră,prin raportare la dispoziţiile art.12
din Legea nr.36/1995 republicată,înscrisurile redactate de notarii publici sunt autentificate de
către acesta, context în care încheierea de autentificare a actului notarial face corp comun cu
actul juridic autentificat, aceasta constituind actul final producător de efecte juridice. Este
evident astfel că, în prealabil trebuie să fie anulată încheierea de autentificare a actului notarial,
pentru ca apoi, în baza hotărârii judecătoreşti definitive să se dispună şi anularea actului notarial
autentificat.
Pe cale de consecinţă, rezultă că în aceste ipoteze , procedura necontencioasă a autentificării

85
A se vedea în acelaşi sens , dar fără a se exemplifica dispoziţiile art. 187 alin. 3 din anexa la Ordinul
nr.700/2014 , R-Ioana Hurubă, Contribuţii…p. 273.

67
actului de către notarul public devine o procedură contencioasă, prin care se conferă posibilitatea
părţilor sau a oricăror persoane interesate de a solicita pe calea controlului judecătoresc , printr-
o acţiune în anulare , anularea actului autentic notarial, precum şi posibilitatea de a solicita
instanţei judecătoreşti printr-o plângere anularea încheierii de respingere a cererii de
autentificare a actului.
Actul notarial se finalizează printr-o încheiere a notarului public, prin care acesta
autentifică actul prezentat în faţa sa ,sau prin care acesta confirmă îndeplinirea unei proceduri
notariale , după îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, sau emite o încheiere prin care
respinge motivat îndeplinirea actului notarial sau a procedurii notariale. Pe cale de consecinţă,
încheierea de respingere poate viza actele notariale sau procedurile notariale enumerate de art. 12
din Legea nr.36/1995 republicată. Împotriva acestei încheieri de respingere partea nemulţumită
poate să formuleze , potrivit art. 144 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată, plângere , în
termen de 10 zile de la comunicare , la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi
desfăşoară activitatea notarul public. Plângerea se depune la biroul notarului public care a refuzat
cererea , urmând ca acesta să o înainteze de îndată instanţei , împreună cu dosarul cauzei. Dacă
instanţa admite plângerea , notarul public este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti
definitive şi să facă menţiunea despre aceasta la redactarea
actului.
În ceea ce priveşte posibilitatea de contestare a încheierii de respingere de către notarul public
a actului notarial sau a procedurii notariale, constatăm incidenţa, contrară normelor de tehnică
legislativă instituite de Legea nr.24/2000, republicată, respectiv , a două texte legale,
respectiv,posibilitatea formulării unei plângeri împotriva încheierii de respingere a notarului
public este reglementată, alături de dispoziţiile art.144 alin. 1 din Legea nr.36/1995 şi prin
dispoziţiile art.159 alin. 2 din Legea nr.36/1995 republicată. Astfel, dispoziţiile art.159 alin.2 din
Legea nr.36/1995 republicată statuează că partea nemulţumită poate introduce plângere
împotriva încheierii de respingere a cererii de îndeplinire a unui act notarial, în termen de 10 zile
de la data când a luat la cunoştinţă, la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul
notarului care a refuzat îndeplinirea actului.
Se constată în acelaşi context că cele două texte legale , deşi vizează posibilitatea formulării
plângerii împotriva încheierii de respingere a notarului public, au un conţinut diferit. Astfel, în
privinţa termenului de 10 zile în care se poate formula plângerea , dispoziţiile art. 144 alin. 1 din

68
Legea nr.36/1995 republicată statuează că acest termen curge de la comunicare, în timp ce
dispoziţiile art. 159 alin. 2 din aceeaşi lege prevăd că termenul de 10 zile începe să curgă de la
data luării la cunoştinţă. Ori, este unanim admis că data luării la cunoştinţă poate să coincidă sau
nu cu data comunicării încheierii de respingere. Pe de altă parte , dacă dispoziţiile art.144 alin. 1
din Legea nr.36/1995 statuează că plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie
teritorială îşi desfăşoară activitatea notarul public, dispoziţiile art.159 alin. 2 din aceeaşi lege
statuează că plângerea se depune la judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul
notarului care a refuzat îndeplinirea actului. Rezultă aşadar că dispoziţiile art.144 alin. 1 din
Legea nr.36/1995 fac referire la situaţia în care notarul public nu îşi desfăşoară activitatea la
sediul biroului său, situaţie în care plângerea se va formula la judecătoria în a cărei
circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea notarul public, în timp ce dispoziţiile art.159
alin.2 din aceeaşi lege fac referire la situaţia în care notarul public îşi desfăşoară activitatea la
sediul biroului său, situaţie în care competenţa teritorială exclusivă aparţine judecătoriei în
circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarului care a refuzat îndeplinirea actului.
Această plângere , după cum judicios s-a remarcat în literatura de specialitate , nu are
semnificaţia unei căi de atac propriu-zise împotriva actului notarial-ceea ce ar deforma de altfel
raporturile reale şi legale dintre notariate şi instanţe -, ci a unei acţiuni în control judiciar 86.
Desigur că în ipoteza în care notarul public emite încheierea de autentificare a actului juridic,
nu există nici un interes al persoanei căreia i s-a autentificat actul juridic să conteste încheierea
de admitere a autentificării actului juridic
Dar , nu putem exclude ipoteza în care încheierea de autentificare emisă de notarul public va
putea fi contestată de către un terţ. Putem exemplifica în acest sens , ipoteza autentificării unui
act translativ de proprietate privitor la vânzarea bunului altuia , operaţiune permisă de art.1683
din C. civ, în condiţiile impuse de acest text legal
După emiterea încheierii de autentificare a actului , ţerţa persoană, adică adevăratul
proprietar poate să nu fie de acord cu dobândirea de către vânzătorul neproprietar a bunului său
sau să nu fie de acord cu ratificarea vânzării bunului său de către vânzătorul neproprietar,situaţie
în care , adevăratul proprietar va putea să conteste încheierea de admitere a autentificării actului
juridic. Desigur că motivele contestaţiei formulate împotriva încheierii de admitere a

86
A se vedea , I. Deleanu , Capitolul IV ,,Titlurile executorii” , în I.Deleanu, V. Mitea, S.
Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul III Noul Cod de procedură civilă, p.142, infra nota 3.

69
autentificării sau a încheierii de respingere a autentificării pot fi doar cele derivate din
neîndeplinirea obligaţiilor notarului public referitoare la autentificare , respectiv: stabilirea
identităţii părţilor , capacitatea de a încheia actul juridic , consimţământul părţilor şi cauza
actului juridic supus autentificării.
Cu privire la anularea de către instanţa de judecată a înscrisului autentic notarial, dispoziţiile
art. 1258 din C. civ reglementând repararea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat
în formă autentică, statuează că : ,, în cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat
în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul
contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor
suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”. Acest text legal, care nu
distinge în privinţa actelor întocmite de notarul public, reglementează aşadar cu caracter general
răspunderea civilă a notarului public pentru orice tip de contract încheiat de către acesta.
La rândul său, art. 639 alin. 2 din C.pr. civ, statuează că :,,în cazul anulării de către instanţa de
judecată a înscrisului autentificat de notarul public, răspunderea civilă a notarului public poate fi
angajată numai pentru încălcarea de către acesta cu vinovăţie a obligaţiilor sale profesionale,
urmate de cauzarea unui prejudiciu, stabilite prin hotărâre judecătorească”.
În condiţiile acestui text legal, având în vedere faptul că acest articol este poziţionat în
cadrul capitolului intitulat ,, Titlu executoriu”, în literatura de specialitate se apreciază că
domeniul de aplicare a acestuia este circumscris cazurilor de anulare a înscrisurilor autentice
notariale care constituie titluri executorii şi care au fundament începerea executării silite 87.
Spre deosebire de textul art.639 alin. 2 din C.pr. civ , textul art. 73 din Legea nr.36/1995
republicată prevede că răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată în condiţiile legii
civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat cu vinovăţie
sub forma relei-credinţe un prejudiciu,stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.
Rezultă aşadar că aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate , câmpul de aplicare a
textului art.73 din Legea nr.36/1995 republicată este mai larg faţă de cel vizat de art. 639 alin. 2
din C.pr. civ,întrucât reglementează răspunderea civilă a notarului public pentru nerespectarea
oricăreia dintre obligaţiile sale profesionale , iar nu doar din materia înscrisurilor autentificate
care constituie titluri executorii88.

87
E.Oprina , Comentariu la art.639 din C.pr. civ…,p.375
88
ibidem.

70
 Rezultă aşadar că prin trei acte normative distincte este reglementată răspunderea civilă a
notarului public în cazul în care instanţa de judecată dispune anularea sau constată nulitatea unui
act autentic notarial, ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă reglementate de Legea
nr.24/2000 republicată, în sensul căreia , la redactarea actelor normative sunt interzise
paralelismele .
Secţiunea 13.Tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de către notarii publici.
În aplicarea acestor dispoziţii legale a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr.46/C/2011
pentru aprobarea Normelor privind tarifele de onorarii pentru serviciile prestate de notarii
publici89, potrivit căruia onorariile pentru serviciile prestate de notarii publici sunt stabilite de
către ministrul justiţiei , la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Notarilor Publici.
Pentru autentificarea actelor care au ca obiect bunuri imobile, onorariul se calculează potrivit
art. 4 alin. 3 din Ordinul nr.46/C/2011 modificat prin Ordinul nr.3926/2018, la valoarea declarată
de părţi , iar , în cazul în care valoarea declarată de părţi este inferioară valorii minime stabilite
prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici în condiţiile art.111 din Legea
nr.227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, notarul public
notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie, onorariul fiind stabilit la valoarea minimă
stabilită prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici.
În cazul actelor de constituire a dezmembrămintelor dreptului de proprietate imobiliară,
onorariul se calculează, potrivit art. 12 alin. 4 din Ordinul nr.46/C/2011 modificat prin Ordinul
nr.3926/2018 , la valoarea cea mai mare dintre valoarea declarată de părţi sau 20 procente din
valoarea imobilului stabilită prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici,
potrivit anexei nr.2 pct. I.
Dar , în afara actelor translative sau constitutive de drepturi reale imobiliare , publicitatea
imobiliară prin înscrierea în cartea funciară, vizează şi alte tipuri de contracte autentificate de
către notarii publici , precum:contractele autentificate de către notarii publici prin care se
cesionează cu titlu oneros sau gratuit drepturi litigioase şi contractele prin care se cesionează cu
titlu gratuit drepturi succesorale, ipoteză în care, onorariul se stabileşte , potrivit art.13 alin. 2 din
Ordinul nr.46/C/2011 modificat prin Ordinul nr.3926/2018, potrivit anexei nr.2pct.XI, respectiv,

89
Publicat în M. Of nr.133 din 22 februarie 2011. Ordinul nr.46/C/2011 a fost modificat şi completat
prin:Ordinul ministrului justiţiei nr.3926/2018(Publicat în M. Of nr.895 din 24 octombrie 2018); Ordinul
ministrului justiţiei nr.4464/2018 pentru completarea Ordinului ministrului justiţiei
nr.3926/2018(Publicat în M. Of nr.986 din 21 noiembrie 2018).

71
onorariul se stabileşte la 0,5 procente calculat la valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de
200 lei. În cazul în care valoarea declarată de părţi este inferioară valorii minime stabilite prin
studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, onorariul se calculează la valoarea
din studiul de piaţă.
Deşi, promisiunile bilaterale se pot încheia sub forma unui înscris sub semnătură privată, din
conţinutul Ordinului nr.3926/2018 şi a Ordinului nr.4464/2018 rezultă că antecontractele de
vânzare-cumpărare pot fi încheiate şi sub forma unui înscris autentic notarial. Astfel, potrivit
punctului XII lit. a anexei nr. 2,, Acte şi proceduri notariale pentru care onorariile sunt graduale
pe tranşe şi în cote procentuale” din Ordinul nr.46/C/2011 modificat prin Ordinul nr.3926/2018:
promisiunile bilaterale sau unilaterale de cumpărare prin care se confirmă şi primirea preţului în
parte sau în integralitatea sa, onorariul se stabileşte la 1 procent din valoarea achitată dar nu mai
puţin de 150 lei; pentru fiecare exemplar în plus-20 lei. În acelaşi context , prevederile art.I1 din
Ordinul nr.46/C/2011 nou introdus prin Ordinul nr.4464/2018, statuează că onorariul perceput
pentru antecontractele de vânzare-cumpărare sau pentru promisiunile de vânzare autentificate
anterior datei de 24 octombrie 2018 se deduce din onorariul final stabilit pentru autentificarea
contractului de vânzare la acelaşi birou notarial.
Secţiunea 14 Procedura de reconstituire a actului notarial.
La fel ca şi în cazul cărţilor funciare există situaţii în care actele notariale au dispărut fără a
mai fi rămas un exemplar original, ipoteză în care dispoziţiile art.157 din Legea nr.36/1995
republicată, conferă posibilitatea ca , la cerere , actele notariale dispărute să fie reconstituite prin
încheiere, pe baza acordului părţilor sau , după caz , a succesorilor acestora , iar , în lipsa
acordului părţilor , reconstituirea se va face de către judecătoria în circumscripţia căreia îşi are
sediul biroul notarial care a întocmit actul , în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură
civilă. În cazul în care actul notarial a fost întocmit de alte organe cu activitate notarială,
reconstituirea se face de către judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul organul care a
întocmit actul sau se află domiciliul sau sediul uneia dintre părţi, după caz.
Având în vedere că dispoziţiile art.157 din Legea nr.36/1995 republicată trimit la dispoziţiile
Codului de procedură civilă în ipoteza în care reconstituirea actului notarial se face de către
judecătorie, vor deveni incidente , în consecinţă, prevederile Titlului XIII din noul Cod de
procedură civilă care se referă la procedura refacerii înscrisurilor depuse în cazul unei acţiuni la
instanţele judecătoreşti şi a hotărârilor judecătoreşti dispărute.

72
 Secţiunea 15 Limitele controlului exercitat de către registratorul de carte funciară în
procedura de înscriere a drepturilor reale în cartea funciară în raport cu atribuţiile notarului
public în procedura de autentificare a actelor juridice90.
După înregistrarea cererilor şi atestările asistentului-registrator privind inexistenţa sau
existenţa unei piedici pentru efectuarea înscrierilor solicitate, precum şi a înscrisului în temeiul
căruia se cere înscrierea, registratorul dispune prin rezoluţie întocmirea încheierii de carte
funciară, făcându-se menţiunea în acest sens pe înscrisul original sau în copie legalizată, în
condiţiile legii. Registratorul dispune prin încheiere admiterea sau respingerea cererii de
înscriere.
Rezultă aşadar că o primă categorie de acte emise în aplicarea Legii nr. 7/1996, o reprezintă
încheierile prin care registratorul de carte funciară admite sau respinge cererile de înscriere în
cartea funciară a imobilelor ori radierea acestora din cartea funciară.
În cazul în care înscrisul îndeplineşte condiţiile limitative prevăzute la art. 29 alin. (1) din
Legea nr.7/1996, registratorul admite cererea şi dispune prin încheiere întabularea , înscrierea
provizorie sau notarea în cartea funciară a actelor sau faptelor juridice. Dacă registratorul
constată că actele depuse în justificarea cererii de înscriere în cartea funciară, precum şi aceasta
din urmă nu întruneşte condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea acestora, dispoziţiile
art.30 alin.1 din Legea nr.7/1996 republicată statuează că cererea se respinge printr-o încheiere
motivată.

Se poate aşadar constata din conţinutul art. 29 alin. 1 şi art.30 alin. 1 din Legea nr.7/1996
că, limitele controlului exercitat de către registratorul de carte funciară vizează doar respectarea
condiţiilor de formă ale înscrisului supus înscrierii în cartea funciară, şi nu îndeplinirea
condiţiilor de validitate ale înscrisului, respectiv , condiţiile de validitate ale actului juridic
enumerate de art. 1179 din C. civ, respectiv : capacitatea de a contracta ; consimţământul
părţilor ; un obiect determinat şi licit ; o cauză licită şi morală. Precizarea expresă că registratorul
de carte funciară verifică doar îndeplinirea condiţiilor de formă ale înscrisului este binevenită,
întrucât , dacă registratorul de carte funciară ar fi fost investit şi cu competenţa de a verifica
îndeplinirea condiţiilor de validitate ale înscrisului , atribuţiile acestuia s-ar suprapune , pe de o
parte cu atribuţiile notarului public , care are potrivit Legii nr.36/1995 , atribuţii privitoare la
îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a înscrisului , în cadrul procedurii de autentificare a
90
A se vedea,O. Puie , Cadastru şi publicitate imobiliară….pp. 533-538.

73
înscrisului, iar , pe de altă parte , dacă registratorul de carte funciară ar fi fost investit cu o
asemenea atribuţie , ar fi însemnat că acesta ar avea competenţa de a cenzura actele notarului
public. Desigur că şi în cazul verificării de către registratorul de carte funciară a îndeplinirii
condiţiilor de formă ale înscrisului , în contextul în care pentru a putea fi înscris în cartea
funciară, înscrisul poate fi încheiat doar în formă autentică, forma înscrisului devine o condiţie
de validitate a înscrisului, aceasta fiind , de altfel, principala atribuţie a registratorului de carte
funciară, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de formă de către înscrisul prezentat.
Desigur că, prin restrângerea limitei de competenţă a registratorului de carte funciară de a
verifica doar îndeplinirea condiţiilor de formă ale înscrisului , nu se poate acredita ideea că,
registratorul de carte funciară va putea admite cererile vizând înscrierea în cartea funciară a unor
acte autentificate de către notarul public , în ipoteza în care , spre exemplu, astfel de acte ar fi
contrare ordinii publice sau bunelor moravuri , respectiv în ipoteza în care aceste acte deşi
autentificate de către notarul public ar avea o cauză ilicită.

Sub acest aspect , nu vor putea îndeplini condiţiile de validitate pentru înscrierea în cartea
funciară actele juridice încheiate prin semnătură privată, chiar dacă acestea sunt întocmite de
către avocaţi şi nici actele juridice care nu sunt încheiate de către notarii publici.

De altfel, după cum am precizat,din conţinutul dispoziţiilor Legii nr.36/1995 şi a

Regulamentului emis în aplicarea acestei legii, îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului
juridic care va sta la baza emiterii încheierii de carte funciară este analizată de către notarii
publici odată cu autentificarea actelor juridice , context în care , dacă notarii publici vor constata
că actul juridic nu îndeplineşte condiţiile de validitate pentru autentificare , vor respinge cererea
de autentificare a actului respectiv , ceea ce va însemna că notarul public nu va transmite actul
pentru înscrierea în cartea funciară.
Pe cale de consecinţă, controlul exercitat de către registratorul de carte funciară vizează,
după cum am precizat mai sus , doar îndeplinirea condiţiilor de formă de către înscrisul
prezentat, nu şi îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului , atribuţii ce revin notarului public
în cadrul procedurii de autentificare a actului.
În acord cu opinia noastră, derivată din conţinutul art.29 alin.1 şi art.30 alin.1 din Legea

74
nr.7/1996 , în literatura de specialitate 91 se arată că îndeplinirea condiţiilor de validitate ale
înscrisului nu se circumscriu atribuţiilor registratorului de carte funciară, ci aceste atribuţii revin
notarului public, astfel: capacitatea părţilor de a contracta se verifică de către notarul public cu
prilejul autentificării actului, care are obligaţia să stabilească identitatea , domiciliu şi
capacitatea părţilor; de asemenea judecătorul de carte funciară(registratorul de carte funciară nu
verifică consimţământul părţilor din actul notarial, pentru că luarea acestuia se face de către
notarul public, în urma citirii actului şi după ce părţile au declarat că au înţeles conţinutul actului
şi că cele cuprinse în acesta exprimă voinţa lor);obiectul contractului, în cazul înstrăinării unui
imobil-teren sau construcţie-îl constituie aceste bunuri, pe care notarul public are obligaţia să le
identifice;cauza contractului constă în scopul urmărit de părţi prin încheierea lui, sens în care
notarul public are obligaţia de a stabili dacă vâzătorul are drept scop obţinerea preţului, iar
cumpărătorul dobândirea bunului, precum şi dacă clauzele înscrise în contract nu contravin unor
norme cu caracter imperativ, bunelor moravuri şi ordinii publice.
O atare concluzie este confirmată de însăşi dispoziţiile Legii nr.36/1995 republicată care ,
prin art.78 alin. 5 prevede că în cadrul lucrărilor de îndeplinire a actelor notariale, notarul public
stabileşte identitatea părţilor, domiciliul şi capacitatea acestora , în afara cazurilor în care se
solicită darea de dată certă sau eliberarea de copii legalizate , notarul public având de asemenea
obligaţia , potrivit art.80 alin. 1 din Legea nr.36/1995 republicată, obligaţia de a desluşi
raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să îl încheie, să verifice dacă scopul
pe care îl urmăresc este în conformitate cu legea şi să le dea informaţiile necesare ale efectelor
juridice. În ceea ce priveşte consimţământul la încheierea actului notarial, prevederile art.92 alin.
1 din Legea nr.36/1995 republicată , instituie obligaţia notarului public ca, pentru luarea
consimţământului părţilor , după citirea actului, să întrebe părţile dacă au înţeles conţinutul
actului şi dacă cele cuprinse în act exprimă voinţa lor. În cazul acelora care nu pot semna din
cauza infirmităţii , a bolii sau din orice alte cauze, dispoziţiile art.97 alin. 1 din Legea nr.36/1995
republicată , instituie obligaţia notarului public ca , în îndeplinirea actului notarial, să ia
consimţământul acestor persoane numai în prezenţa a 2 martori-asistenţi, această formalitate
suplinind absenţa semnăturii părţilor, actul urmând a fi semnat de către cei 2 martori-asistenţi.
Una dintre condiţiile impuse de textul art. 29 alin. (1) pentru ca registratorul să admită

91
A se vedea, G. Dobrican, Limitele controlului exercitat de judecătorul biroului de carte
funciară asupra actelor notariale supuse întabulării , în revista Dreptul nr.12/2003 , p. 127 , 128.

75
cererea este cea prevăzută la lit. d), care statuează că înscrisul trebuie să fie însoţit de o traducere
legalizată, dacă actul nu este încheiat în limba română, iar în cazul actului autentic notarial,
acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România.

Privitor la această condiţie,Curtea Constituţională, prin Decizia nr.195/2015 92, a admis

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea
nr.7/1996 şi a constatat că aceste dispoziţii sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică
actelor notariale încheiate în ţări care au aderat la Convenţiacuprivire la suprimarea cerinţei
supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, şi înţări cu care
România are încheiate convenţii, tratate sau acorduri privind asistenţa juridică în materie civilă
care prevăd scutirea de orice legalizare.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională invocă O.G. nr.66/1999, aprobată prin
Legea nr.52/2000, prin care România a aderat la Convenţia cuprivire la suprimarea cerinţei
supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, care prin art. 1
prevede că dispoziţiile sale se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe teritoriul unui stat
contractant şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant. În sensul art.1
alin. (2) lit. c) din Convenţie, sunt considerate acte oficiale şi actele notariale. De asemenea,
potrivit art. 2 din Convenţie, fiecare stat contractant scuteşte de supralegalizare actele cărora li se
aplică această convenţie şi care urmează să fie prezentate pe teritoriul său.

Ca atare, Curtea Constituţională concluzionează că textul art. 29 alin. (1) lit. d) teza finală
din Legea nr.7/1996, prin care se impune cerinţa ca actul autentic notarial să fie autentificat de
un notar public în funcţie în România, contravine obligaţiei de a scuti supralegalizarea actelor
care urmează să fie prezentate pe teritoriul României, obligaţie asumată de statul român prin
Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961.

În acelaşi context , se impune a se preciza Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a

Notarilor Publici din România nr.75/2013 pentru aprobarea Regulamentului privind metodologia
de aplicare a apostilei sau a supralegalizării de către Camerele Notarilor Publici pe actele
notariale93 şi care prevede că sunt supuse acestui Regulament apostilarea sau supralegalizarea

92
Publicată în M. Of. nr.396 din 5 iunie 2015.
93
Publicată în M. Of nr.531 din 22 august 2013.

76
actele oficiale îndeplinite de către notarii publici cu respectarea prevederilor Legii nr.36/1995 ,
fiind exceptate , potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, cazurile în care se solicit aplicarea
apostilei pe acte care urmează a fi folosite de statele membre ale Convenţiei privind suprimarea
cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961, sau în
cazul în care se solicită aplicarea supralegalizării pe acte care urmează a fi folosite în statele
membre.

Secţiunea 16. Actele de partaj succesoral sau voluntar94.

După cum am precizat , una dintre excepţiile instituite de art.36 alin.1 din Legea nr.7/1996
prin care notarul public poate autentifica acte prin care se transmite , se modifică, se constituie
sau se stinge un drept real imobiliar, fără ca bunurile să fie înscrise în cartea funciară, este
partajul succesoral şi partajul voluntar.
O atare excepţie care vizează actele de partaj este consecinţa faptului că potrivit art.680 alin.
2 din Codul civil, în cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul
de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească definitivă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciară. Pe cale de consecinţă, în cazul partajului judiciar , acesta este
încheiat de către notarul public în formă autentică înainte de înscrierea sa în cartea funciară,
urmând ca , doar după încheierea partajului judiciar , acesta să fie înscris în cartea funciară
pentru a-şi putea produce efectele juridice.
Pe de altă parte se impune precizarea că partajul voluntar este un act juridic , mai precis un
contract , concluzie care se poate desprinde şi in conţinutul art.684 din Codul civil, care
reglementând desfiinţarea partajului voluntar, statuează că partajul prin bună învoială poate fi
desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele, respectiv ,pentru cauze de nulitate absolută sau
de nulitate relativă. Pe cale de consecinţă, dacă partajul voluntar are ca obiect bunuri imobile,
pentru validitatea acestuia se impune încheierea acestuia în formă autentică.
Se impune de asemenea precizarea că faţă de prevederile vechiului Cod civil, în sensul căruia
partajul avea efect declarativ de drepturi , noul Cod civil instituie regula efectului translativ de
proprietate al partajului.
În literatura de specialitate s-a pus problema efectelor produse de actul de partaj al unei
moşteniri deschise înainte de 1 octombrie 2011 , data intrării în vigoare a noului Cod civil, dar

94
A se vedea,O. Puie , Cadastru şi publicitate imobiliară…p, 148.

77
realizate ulterior acestei date , concluzionându-se că în acest caz partajul va produce efect
constitutiv, chiar dacă priveşte o moştenire deschisă anterior intrării în vigoare a actualului Cod
civil, dar care a fost realizat ulterior acestui moment95. Acest punct de vedere este întâlnit şi în
Îndrumarul notarial, unde se precizează că actul de partaj încheiat după intrarea în vigoare a
NCC va avea efect constitutiv , chiar dacă certificatul de moştenitor în baza căruia s-a eliberat nu
avea valoarea unui titlu de proprietate, ci dovedea numai calitatea moştenitorilor 96.
Această problemă prezintă o importanţă deosebită, întrucât , de lege lata, partajul generează
efect constitutiv, şi nu doar declarativ , iar certificatul de moştenitor face dovada nu numai a
calităţii de moştenitor, ci chiar a dreptului de proprietate asupra bunurilor succesorale97.

Secţiunea 17. Certificatul de moştenitor şi certificatul european de moştenitor 98.

După cum se poate constata din conţinutul art. 888 din Codul civil, printre actele juridice care
pot sta la baza înscrierilor în cartea funciară se numără şi certificatul de moştenitor .

Astfel, potrivit art.1132 din Codul civil, certificatul de moştenitor se eliberează de notarul
public şi cuprinde constatări referitoare la patrimoniul succesoral, numărul şi calitatea
moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest patrimoniu, precum şi alte menţiuni prevăzute de
lege. În ceea ce priveşte efectele certificatului de moştenitor , dispoziţiile art. 1133 din Codul
civil şi dispoziţiile art.116 alin.3 din Legea nr.36/1995 republicată statuează că certificatul de
moştenitor face dovada calităţii de moştenitor , legal sau testamentar,precum şi dovada dreptului
de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se
cuvine fiecăruia. Rezultă aşadar din conţinutul acestor dispoziţii legale că prin certificatul de
moştenitor se face atât dovada calităţii de moştenitor , cât şi dovada dreptului de proprietate al
moştenitorilor acceptanţi asupra bunurilor din masa succesorală. Ori, din moment ce , certificatul
de moştenitor face dovada dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi, acesta constituie

95
A se vedea, I. Genoiu, Unele posibile soluţii pentru conflictele de legi în timp care pot fi întâlnite
în materie succesorală după intrarea în vigoare a noului Cod civil şi a Legii de punere în aplicare a
acestui Cod , în revista Dreptul nr.8/2015, p.35,36.
96
Îndrumarul notarial a fost emis de către Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, în
lucrarea Codul civil al României. Îndrumar notarial,Vol. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti , 2011(ibidem
, p. 36)..
97
ibidem.
98
A se vedea,O. Puie , Cadastru şi publicitate imobiliară…pp.150-155.

78
şi un titlu de proprietate al moştenitorilor a căror calitate este dovedită prin certificatul de
moştenitor.

O atare concluzie se desprinde şi din conţinutul art. 131 alin. 2 din anexa la Ordinul
nr.700/2014 , potrivit căruia drepturile reale(dreptul de proprietate , n. n. O.P) constatate prin
certificatul de moştenitor şi actele de partaj voluntar şi judiciar sunt întabulate în cartea funciară
la prima înregistrare pe flux integrat, în baza unei documentaţii cadastrale întocmite ulterior
încheierii actului şi a unui certificat de sarcini, dar , documentaţia cadastrală putându-se întocmi
pe flux întrerupt , în situaţia în care, pentru încheierea actului autentic sau al certificatului de
moştenitor, nu se prezintă un act justificativ al titlului dispunătorului sau autorului succesiunii,
conform protocolului de colaborare dintre Agenţia Naţională şi UNNPR.

Sub acest aspect , după cum s-a statuat şi în practica judiciară din perioada de incidenţă a
vechiului Cod civil, certificatul de moştenitor emis de către notarul public atestă calitatea unei
persoane de moştenitor legal sau testamentar , de unde se concluzionează că certificatul de
moştenitor nu conferă calitatea de moştenitor, ci doar o constată 99.
Pe de altă parte , contrar dispoziţiilor art.1133 din noul Cod civil, anterior intrării în vigoare
a noului Cod civil, Curtea Constituţională prin decizia nr.32/2004 100 , a statuat că certificatul de
moştenitor prin care se atestă calitatea de moştenitor legal sau testamentar a unei persoane nu
constituie titlu de proprietate şi nu înlătură posibilitatea persoanelor străine de moştenire a de a
emite pretenţii asupra bunurilor cuprinse în masa succesorală, de a face dovada drepturilor lor
asupra acestor bunuri şi de a-şi apăra drepturile şi interesele în justiţie.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 1 din Legea nr.7/1996 republicată, modificat prin Legea
nr.185/2018 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2018 pentru modificarea şi
completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, după finalizarea lucrărilor
sistematice de cadastru şi carte funciară, certificatul de moştenitor , indiferent de data deschiderii
procedurii succesorale , poate sta la baza primei înregistrări a imobilelor în sistemul integrat de

99
A se vedea , C. Ap. Oradea, S. civ. dec. nr.143/R/2002 , în C. J nr.6/2002 , p. 80-85.
100
Publicată în M. Of nr. 131 din 13 februarie 2004; a se vedea în acelaşi sens şi C.S.J , dec. nr. 7/1993
în compunerea prevăzută de art. 30 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, în Buletinul
jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1993 , Ed. ,,Continent XXI2 şi ,,Universul” , Bucureşti , 1994
, p. 7-11. În contextul în care certificatul de moştenitor nu constituie titlu de proprietate, ci confirmă doar
calitatea de moştenitor şi întinderea drepturilor succesorale , el nu poate fi invocat ca just titlu pentru ca
să opereze uzucapiunea de 10-20 ani (C. S. J ,S. civ , dec. nr. 459/1993, ibidem , p. 25-29).

79
cadastru şi carte funciară, alături de documentaţia cadastrală. Desigur că şi în această ipoteză în
care prima înscriere se poate face în baza certificatului de moştenitor , notarul public emite
certificatul de moştenitor pentru succesiunile nedezbătute până la data solicitării primei înscrieri
în cartea funciară, sens în care ,potrivit art.9 alin.25 din Legea nr.7/1996 republicată, modificat
prin Legea nr.185/2018, la solicitarea camerei notarilor publici , în teremen de 30 de zile de la
decesul unei persoane , notarii publici eliberează certificatele de moştenitor pentru succesiunile
nedezbătute.
Sub acest aspect, una dintre problemele deosebit de interesante şi de actualitate dezbătute în
literatura de specialitate101, cu incidenţă şi în materia publicităţii imobiliare, pornind de la unele
decizii de speţă ale instanţelor judecătoreşti, a fost, pe de o parte, aceea a distincţiei dintre
certificatul de moştenitor şi certificatul de calitate de moştenitor, iar, pe de altă parte, dacă în
baza certificatului de calitate de moştenitor, beneficiarul să poată să dispună de drepturile
succesorale prin înstrăinarea drepturilor subiective al căror beneficiar este.
Pentru analizarea acestei problematici s-a pornit de la distincţia dintre certificatul de
moştenitor şi certificatul de calitate de moştenitor, deosebirea dintre cele două acte juridice
constând în aceea că, în cazul certificatului de moştenitor, acesta cuprinde descrierea masei
succesorale, prin identificarea bunurilor care o alcătuiesc, în timp ce, dacă s-a emis numai
certificatul de calitate de moştenitor în favoarea unei persoane, un astfel de certificat se emite
unei persoane care are vocaţie în raport cu de cuius, dar acest act nu cuprinde şi identificarea
bunurilor dobândite prin succesiune102.
În acest context, se arată că între certificatul de calitate de moştenitor şi certificatul de
moştenitor propriu-zis nu există o diferenţă de natură juridică, nici de regim juridic, singura
diferenţă fiind de ordin cantitativ, certificatul de moştenitor propriu-zis cuprinzând, în principal,
pe lângă numărul şi calitatea moştenitorilor, şi bunurile ca formează masa succesorală, precum şi
cotele de drept ale fiecărui moştenitor în parte 103. Pe de altă parte, calitatea de moştenitor se
stabileşte o singură dată, fie prin certificatul de calitate de moştenitor care poate fi eliberat

101
A se vedea: I. Popa, Discuţii privitoare la certificatul de calitate de moştenitor, în Dreptul nr.
3/2004, pp. 100-105; C. Frunză, Impozitarea veniturilor realizate din încheierea contractelor de vânzare
de drepturi succesorale şi a contractelor de vânzare de drepturi litigioase, în Dreptul nr. 7/2007, pp. 145-
148; Acestă problemă este analizată în acelaşi mod şi în lucrarea , O. Puie , Tratat de contracte civile
potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului
penal şi Codului de procedură penală. Vol. I, Editura Universul juridic , Bucureşti ,2017, p. 365, 366.
102
C. Frunză, op. cit., pp. 146, 147.
103
I. Popa, op. cit., p. 103.

80
înainte de dezbaterea succesiunii, fie prin certificatul de moştenitor propriu-zis104. Dacă se
eliberează certificatul de calitate de moştenitor pe baza calităţii de moştenitor stabilite prin acest
certificat, se poate elibera ulterior şi certificatul de moştenitor propriu-zis, cuprinzând toate
elementele specifice, pe lângă calitatea deja stabilită a moştenitorilor 105.
Pornind de la aceste considerente, s-a concluzionat că certificatul de calitate de moştenitor
constituie un act suficient pentru încheierea actelor translative privind drepturile succesorale şi,
în consecinţă, titularul drepturilor succesorale poate, în cazul în care doreşte valorificarea
transmisiunii mortis causa, să dispună de drepturile succesorale prin înstrăinarea drepturilor
subiective al căror beneficiar este106.
O atare opinie, în aprecierea noastră107, este susceptibilă de critici, în contextul în care, după
cum precizează şi autoarea supra cit., certificatul de calitate de moştenitor se eliberează unei
persoane care are vocaţie în raport cu de cuius, drepturile patrimoniale asupra bunurilor care vor
forma masa succesorală având, în baza acestui certificat, un caracter de drepturi eventuale.
Astfel, în opinia noastră, certificatul de calitate de moştenitor nu poate produce efectele
certificatului de moştenitor propriu-zis, pentru ca, în baza certificatului de calitate de moştenitor,
titularul dreptului succesoral nu poate înstrăina drepturile succesorale, deoarece, pe de o parte,
prin certificatul de calitate de moştenitor nu sunt individualizate şi identificate bunurile care fac
obiectul masei succesorale, iar, pe de altă parte, titularul certificatului de calitate de moştenitor
are doar vocaţia de a dobândi un drept eventual, adică dreptul succesoral 108.
De altfel, distincţia dintre certificatul de moştenitor şi certificatul de calitate de moştenitor se
poate desprinde şi din conţinutul art.117 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată, potrivit căruia ,
la cererea moştenitorului, notarul public poate elibera certificat de calitate de moştenitor , care
atestă numărul, calitatea şi întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali, cu respectarea
procedurii pentru eliberarea certificatului de moştenitor ,exceptând dispoziţiile privind masa
succesorală. Rezultă cu evidenţă din conţinutul acestui text legal că prin certificatul de calitate de
moştenitor se stabileşte doar întinderea drepturilor tuturor moştenitorilor legali, fără a se stabili
cota care revine fiecăruia dintre moştenitori, în lipsa căreia nu se poate face dovada dreptului de

104
Ibidem, p. 103.
105
Ibidem, p. 104.
106
C. Frunză, op. cit., p. 147.
107
O. Puie , Tratat de contracte civile…Vol. I , p. 366.
108
ibidem.

81
proprietate a fiecărui moştenitor.
În acelaşi context , din economia dispoziţiilor Legii nr.36/1995 republicată rezultă că se
conferă , prin dispoziţiile art.120 alin.1 din Legea nr.36/1995 republicată, posibilitatea de anulare
doar a certificatului de moştenitor , fie pe cale amiabilă de către notarul public care a emis
certificatul de moştenitor , fie de către instanţa de judecată. Rezultă aşadar că certificatul de
calitate de moştenitor constituie doar un act de informare , care nu produce prin el însuşi
consecinţe juridice , doar nu stabileşte dreptul de proprietate şi nici nu poate face dovada
dreptului de proprietate.
O atare opinie este confirmată şi de prevederile C. pr. fisc , care în urma modificărilor şi
completărilor aduse prin OG nr. 30/2017, statuează prin art.160 alin.3 lit. b , nou introdus, că,
certificatul de atestare fiscală nu se solicită în cazul în care se solicită eliberarea de către notarul
public a unui certificat de calitate de moştenitor, ştiut fiind că potrivit art. 159 şi art. 159 din C.
pr. fisc , certificatul de atestare fiscală cuprinde obligaţii fiscale restante sau , după caz, obligaţii
fiscale scadente. Ori , în contextul în care , titularul certificatului de calitate de moştenitor are
doar vocaţia de dobândi un drept eventual, adică dreptul succesoral, nu se poate pune în discuţie
existenţa unor obligaţii fiscale.
În schimb , pentru eliberarea certificatului de moştenitor , notarul public va trebui să solicite
ANAF certificatul de atestare fiscală, fiind emis în aplicarea art. 160 alin. 8 lit. a din C.pr. fisc ,
Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1489/2018 privind Procedura de stabilire a schimbului
de informaţii între ANAF, Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România şi Agenţia
Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară 109, procedură care reglementează:a) solicitarea de
către notarul public a certificatului de atestare fiscală în cazul în care dezbate succesiunea unei
persoane fizice decedate, precum şi transmiterea de către organul fiscal central a certificatului de
atestare fiscală; b)transmiterea de către notarul public a copiei certificatului de moştenitor sau ,
după caz , a certificatului de moştenitor suplimentar, a certificatului de legatar sau a certificatului
de vacanţă succesorală, în cazul în care în masa succesorală nu sunt bunuri imobile, dar sunt
cuprinse obligaţii fiscale restante şi alte creanţe bugetare; c)transmiterea de către oficiul de
cadastru şi publicitate imobiliară, care are în subordine biroul de cadastru şi publicitate
imobiliară care a dispus înscrierea bunului în cartea funciară, a copiei certificatului de moştenitor
sau , după caz , a certificatului de moştenitor suplimentar, a certificatului de legatar sau a

109
Publicat în M. Of nr.205 din 7 martie 2018.

82
certificatului de vacanţă succesorală, împreună cu încheierea de întabulare a acestuia , în cazul în
care în masa succesorală sunt cuprinse bunuri imobile, precum şi obligaţii fiscale restante şi alte
creanţe bugetare; d) solicitarea de către organul fiscal central a informaţiilor din registrele
naţionale notariale şi transmiterea acestora de către Centrul Naţional de Administrare a
Registrelor Naţionale Notariale din cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România,
denumit CNARNN-infonot. În vederea transmiterii informaţiilor , Uniunea Naţională a Notarilor
Publici din România şi oficiile teritoriale de cadastru şi publicitate imobiliară din subordinea
ANCPI se înscriu în sistemul informatic PatrimVen, potrivit Ordinului ministrului finanţelor
publice nr.2632/2016 pentru dezvoltarea serviciilor Ministerului Finanţelor Publice puse la
dispoziţia autorităţilor şi instituţiilor publice prin sistemul informatic propriu.
Astfel, potrivit Procedurii , în termen de 30 de zile de la încheierea procedurii succesorale,
CNARNN- infonot transmite copia certificatului de moştenitor sau , după caz , a certificatului de
moştenitor suplimentar, a certificatului de legatar sau a certificatului de vacanţă succesorală către
ANAF prin mijloace electronice de comunicare, urmând ca ANAF să transmită CNARNN-
infonot informaţiile cuprinse în lista debitorilor persoane fizice care înregistrează obligaţii fiscale
restante ulterior publicării acesteia pe site-ul ANAF în vederea înscrierii în Registrul Naţional
Notarial de Evidenţă a Creditorilor Persoane Fizice şi pentru formularea opoziţiei la partaj sau la
donaţie ,după caz. Potrivit ar.9 din Procedură,în termen de 30 de zile de la înscrierea bunului în
cartea funciară, oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară transmite ANAF prin mijloace
electronice de comunicare, certificatul de moştenitor sau , după caz, certificatul de moştenitor
suplimentar, certificatul de legatar sau certificatul de vacanţă succesorală, împreună cu
încheierea de intabulare a acestuia, scanată sub forma unui fişier tip pdf. Începând cu data de 1
ianuarie 2019, potrivit art.10 din Procedură, Certificatul de atestare fiscală comunicat de ANAF
prin platforma PatrimVen se semnează cu sigiliul electronic calificat , emis în conformitate cu
Regulamentul(UE) nr.910/2014
În ceea ce priveşte onorariile percepute de notarii publici pentru eliberarea certificatului de
moştenitor , alin. 41 al art.4 din Ordinul ministrului justiţiei nr.46/C/2011 nou introdus prin
Ordinul ministrului justiţiei nr.3926/2018 stabileşte că valoarea drepturilor reale imobiliare
cuprinse în masa succesorală se stabileşte după criteriile avute în vedere la calcularea valorii
pentru autentificarea actelor care au ca obiect bunuri imobile, prevăzute la alin. 3.
În cadrul procedurii succesorale , onorariile pentru eliberarea certificatului de moştenitor se

83
stabilesc , potrivit art.22 şi art.23 alin. 3 din Ordinul ministrului justiţiei nr.46/C/2011 modificate
prin Ordinul ministrului justiţiei nr.3926/2018 , pe certificat de moştenitor, indiferent de numărul
moştenitorilor, ţinând seama de tranşele valorice, de categoriile de servicii şi procedurii, şi au în
vedere gradul de rudenie al moştenitorilor cu defunctul, iar , în ipoteza în care , în cadrul
procedurii succesorale se prestează şi alte servicii în condiţiile art. 105 din lege, onorariul se
poate majora până la 25 procente.
La nivel unional, având în vedere faptul că dreptul succesiunilor internaţionale este deosebit
de complex şi, în ideea unificării sistemelor de drept în domeniul succesiunilor pe plan european
, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat la data de 4 iulie 2012,Regulamentul(UE)
nr.650/2012 privind competenţa , legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor
judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind
crearea unui certificat european de moştenitor 110, instituind astfel cadrul legal pentru facilitatea
dovezii de moştenitor în statele membre ale UE pentru crearea unui instrument unitar -
Certificatul european de moştenitor, având ca obiectiv soluţionarea unor succesiuni cu elemente
de extraneitate. Competenţa emiterii acestui Certificat va reveni, conform art.64 din Regulament
, instanţelor judecătoreşti , cum sunt definite de art.3 alin. 2 sau altor autorităţi care în temeiul
legislaţiei interne, sunt competente în materie de succesiuni.
Certificatul european de moştenitor , după cum se precizează în literatura de specialitate, nu
va înlocui certificatul de moştenitor sau legatar intern, iar , utilizarea sa nu este obligatorie şi,
chiar dacă a fost emis în scopul utilizării sale în alt stat membru, el produce aceleaşi efecte şi în
statul autorităţii emitente111.
În final se impune precizarea că, în ipoteza în care părţile recurg la dezbaterea procedurii
succesorale pe cale judecătorească, este obligatoriu, potrivit art. 193 alin. 3 din C.pr. civ, ca
anterior sesizării instanţei de judecată, părţile să depună o încheiere emisă de notarul public cu
privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil, iar , în acest caz ,
neîndeplinirea procedurii prealabile va putea fi invocată de către instanţă, din oficiu , sau de
către pârât. Dintre aceste evidenţe prevăzute de C. civ , putem menţiona: dispoziţiile art. 1046 ,
art.1051 alin. 3 din C. civ şi art. 1053 alin. 3 din C. civ, conform cărora , notarul public care

110
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii europene , seria L nr.201 din 27 iulie 2012; A se
vedea pentru această problematică, A-Luisa Chelaru,Evoluţii şi perspective notariale în materia
procedurii succesorale , în revista Dreptul nr.12/2014 , p. 56-59.
111
A-Luisa Chelaru, op. cit , p. 58.

84
autentifică sau revocă un testament sau retractează revocarea unui testament are obligaţia de a
înscrie operaţiunea respectivă în registrul naţional notarial ţinut în format electronic; renunţarea
la moştenire[art.1120 alin. (3) din C. civ];revocarea renunţărilor la moştenire şi procurile
autentice[art.1123 alin. (1) şi art. 2033 din C. civ].
Din conţinutul art. 193 alin. 3 din C. pr. civ , rezultă că procedura prealabilă nu vizează
ipoteza în care, anterior sesizării instanţei judecătoreşti părţile s-au adresat notarului public
pentru emiterea certificatului de moştenitor şi acesta a pronunţat o încheiere prin care s-a respins
emiterea certificatului de moştenitor, ceea ce ar determinat părţile să recurgă la formularea unei
acţiuni la instanţa de judecată. Ipoteza normei legale instituite de art. 193 alin. 3 din C. pr. civ
vizează ipoteza în care părţile aleg să se adreseze direct instanţei de judecată pentru dezbaterea
procedurii succesorale , dar , în acest caz , acestea trebuie să se adreseze notarului public pentru
emiterea unei încheieri cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de C. civ,
evitându-se astfel, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 112 soluţionarea unei acţiuni
succesorale de către instanţa de judecată după ce a fost emis un certificat de moştenitor(fără să se
solicite anularea acestuia în justiţie , potrivit Legii nr.36/1995) ori pronunţarea unor hotărâri
judecătoreşti în baza unor acte juridice nereale sau modificate printr-un act notarial necunoscut
de către judecător.
Rezultă că în acest caz , părţile trebuie să se adreseze notarului public doar pentru emiterea
acestei încheieri de informare , iar neîndeplinirea procedurii prealabile în acest caz constă în
faptul că anterior sesizării instanţei de judecată, părţile nu s-au adresat notarului public pentru
emiterea unei astfel de încheieri de informare care este relevantă , întrucât face posibilă o
informare corectă a instanţei cu privire la o eventuală existenţă a unor proceduri sau acte
notariale relevante pentru soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte , faţă de procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti,
reglementată de art. 193 alin. 1 din C. pr. civ, care trimite la cazurile prevăzute de lege prin care
se instituie o atare obligaţie şi, care poate fi invocată doar de către pârât , prin întâmpinare , sub

112
A se vedea , perioada de incidenţă anterioară intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,
I. Leş, Implicaţiile noului Cod de procedură civilă şi ale Legii nr.202/2010 asupra procedurilor notariale
, în revista Dreptul nr.5/2011, pp.14, 15. În contextul identităţii de reglementare cu dispoziţiile art. 193
alin. 3 din noul Cod de procedură civilă, aceste aserţiuni judicioase ale autorului devin incidente şi după
intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Pe cale de consecinţă, după intrarea în vigoare a
noului Cod de procedură civilă, autorul reia opiniile supra cit( a se vedea , I. Leş, Tratat de drept
procesual civil. Vol. I, Ed. Universul juridic , Bucureşti , 2014, pp.595-597).

85
sancţiunea decăderii , şi nu de către instanţa de judecată, din oficiu, în cazul procedurii
prealabile reglementată de art. 193 alin. 3 din C. pr. civ , neîndeplinirea procedurii prealabile
poate fi invocată atât de către instanţa de judecată, din oficiu, cât şi de către pârât.
Secţiunea 18. Atribuţii ale notarului public în materia verificării hotărârilor arbitrale.
O dispoziţie inedită, dar totodată discutabilă din punct de vedere juridic 113, este instituită prin
art. 603 alin. (3) C. pr. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin O.U.G. nr. 1/2016.
Astfel, în accepţiunea art. 603 alin. (3) C. pr. civ., „în cazul în care hotărârea arbitrală se
referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate şi/sau de constituirea altui drept
real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală se va prezenta instanţei judecătoreşti ori notarului
public pentru a obţine o hotărâre judecătorească sau, după caz, un act autentic notarial. După
verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a respectării condiţiilor şi
după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi a impozitului privind
transferul dreptului de proprietate, se va proceda la înregistrarea în cartea funciară şi se va realiza
transferul de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil în cauză. Dacă
hotărârea arbitrală se execută silit, verificările prevăzute în prezentul alineat vor fi efectuate de
către instanţă, în cadrul procedurii de încuviinţare a executării silite”.
Privitor la acest text legal, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 572/2016 114, soluţionând
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 17/2014, a statuat că
hotărârea judecătorească sau actul notarial de validare a unei hotărâri arbitrale nu implică un
simplu formalism, ci implică verificarea în mod efectiv a condiţiilor prevăzute de legea
aplicabilă în materie, iar în cazul în care hotărârea arbitrală este validată prin hotărâre
judecătorească, în cadrul procedurii de înscriere în cartea funciară, registratorul de carte funciară
trebuie să pună în aplicare hotărârea judecătorească.
După cum rezultă din conţinutul acestui text legal, nici după modificarea acestuia prin
O.U.G. nr. 1/2016 nu se face vreo distincţie între categoriile de imobile care intră sub incidenţa
acestui text legal, context în care vor deveni incidente dispoziţiile art. 537 C. civ., care definesc
categoriile de imobile.
Referitor la acest text de lege, anterior modificării acestuia prin O.U.G. nr. 1/2016, în mod

113
I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Art.1-1133, Ed.C. H Beck,
Bucureşti , 2013, p. 867; a se vedea şi I. Leş, Hotărârea arbitrală în reglementarea Noului Cod de
procedură civilă, în Dreptul nr. 10/2011, pp. 14-16.
114
Publicată în M. Of. nr. 885 din 4 noiembrie 2016.

86
judicios s-a afirmat115, opinie la care aderăm fără rezerve şi după modificarea textului legal, că
intabularea dreptului de proprietate a imobilului la care se referă hotărârea arbitrală nu este
posibilă decât după verificarea de către instanţa judecătorească ori de către notarul public a
respectării condiţiilor şi după îndeplinirea procedurilor impuse de lege şi achitarea de către părţi
a impozitului privind transferul dreptului de proprietate. În acest context, se ignoră prevederile
art. 606 C. pr. civ., care statuează fără echivoc faptul că hotărârea arbitrală este definitivă şi
obligatorie, precum şi prevederile art. 615 C. pr. civ., în sensul cărora hotărârea arbitrală
constituie „titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească”.
Ca atare, s-a concluzionat116 că hotărârea arbitrală nu poate constitui un temei suficient
pentru înscrierea dreptului de proprietate sau a altui drept real în cartea funciară, iar din
perspectiva dispoziţiilor consacrate în art. 888 C. civ. şi a celor statuate prin art. 24 alin. (3) din
Legea nr. 7/1996 republicată, acest impediment la intabulare este evident. Asemenea
reglementări, concluzionează reputatul autor, evocă deopotrivă o problemă de necorelare
adecvată a dispoziţiilor privitoare la efectele hotărârii arbitrale cu cele statuate în noul Cod civil
şi în Legea nr. 7/1996, o soluţie posibilă, nu însă şi unică, fiind aceea a enumerării hotărârii
arbitrale printre actele care, potrivit art. 888 C. civ., constituie temei pentru înscrierea unui drept
real în cartea funciară117.
Se impune de asemenea precizarea că, potrivit art. 615 din C. pr. civ , modificat prin Legea
nr.17/2017 supra cit şi art. 613 alin. 4 din C. pr. civ , modificat prin Legea nr.17/2017, hotărârea
arbitrală constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească , dacă
aceasta nu se execută de bună voie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat,iar , împotriva
hotărârii arbitrale , se poate formula numai acţiune în anulare soluţionată de către curtea de
apel, urmând ca hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare să fie
supusă recursului. De asemenea , dispoziţiile art. 635 din C. pr. civ modificat prin OUG
nr.1/2016 statuează că hotărârile arbitrale pot fi puse în executare, chiar dacă sunt atacate cu
acţiune în anulare.
Mai mult, adăugăm noi, potrivit art. 635 C. pr. civ., modificat prin OUG nr.1/2016,
hotărârile arbitrale pot fi puse în executare chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare. Pe de

115
I. Leş, Noul..., op. cit., 2013, pp. 861 şi 862.
116
A se vedea I. Leş, O inovaţie criticabilă în noile reglementări privitoare la procedura arbitrală,
în Dreptul nr. 7/2013, p. 50.
117
Ibidem.

87
altă parte, hotărârea arbitrală este supusă doar căii de atac a acţiunii în anulare, astfel că
verificarea hotărârii arbitrale de către notarul public este greu de înţeles.
O oarecare explicaţie ar putea avea drept raţionament faptul că această activitate exercitată
de către notarul public nu este aceea a unui control judiciar sau jurisdicţional asupra hotărârii
arbitrale, ci a unei verificări necesare în scopul intabulării dreptului de proprietate în cartea
funciară. Totuşi, după cum afirmă reputaţi autori 118, din economia textului rezultă că în urma
exercitării acestor atribuţii legea impune ca judecătorul să pronunţe o hotărâre, iar, după caz,
notarul să procedeze la întocmirea unui act notarial, context în care se pun următoarele întrebări:
care este semnificaţia juridică a actului autentic notarial, în raport cu conţinutul substanţial al
hotărârii arbitrale?; care sunt consecinţele refuzului de emitere a actului notarial?; în ce anume
constă verificarea de către instanţa judecătorească sau de către notar a condiţiilor prevăzute de
lege?
În acelaşi context , un alt regretabil autor afirmă că procedeul instituit de acest text legal,
aplicabil numai în cazul arbitrajului ad-hoc , nu şi în cel al arbitrajului instituţionalizat , care are
propriile reguli de procedură, este inadmisibil într-un stat de drept, afirmându-se totodată că ,
controlul instanţei judecătoreşti şi mai ales a notarului public nu poate viza legalitatea şi
temeinicia hotărârii arbitrale, ea fiind supusă exclusiv acţiunii în anulare pentru motivele şi
condiţiile prevăzute de art.608 din C.pr. civ, ci cel mult condiţiile exterioare de regularitate şi
achitare de către părţi a impozitului privind transferul dreptului de proprietate119.
Rezultă aşadar faptul că deşi hotărârea arbitrală este supusă controlului instanţei
judecătoreşti sau a notarului public, aceasta nu înseamnă că hotărârea arbitrală nu va constitui
temei pentru înscrierea dreptului în cartea funciară, doar că, pentru înscrierea în cartea
funciară, hotărârea arbitrală se va completa cu hotărârea judecătorească sau actul autentic
notarial120.
De asemenea, în literatura de specialitate 121, referitor la aplicabilitatea textului art. 603 alin.
(3) C. pr. civ., anterior modificării acestui text prin O.U.G. nr. 1/2016, se răspunde la unele

118
I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. II, 2013, p. 588 şi infra nota 3, p. 588; I. Leş, Noul...,
op. cit., 2013, p. 862.
119
A se vedea , V. M. Ciobanu,Comentariu la art. 603 din Codul de procedură civilă, în
Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II-art.527-1134(coordonatori Viorel Mihai
Ciobanu şi Marian Nicolae) , Ed. Universul juridic , Bucureşti , 2016, p. 227.
120
În acelaşi sens , dar într-o altă manieră de formulare( ibidem).
121
A se vedea C.C. Dinu, Aspecte de noutate privitoare la hotărârea arbitrală în lumina
noului Cod de procedură civilă, în PR nr. 8/2013, p. 38.

88
dintre aceste întrebări, arătându-se argumentat că textul nu este complet, întrucât, deşi se trimite
la instanţa judecătorească, nu se stabileşte o competenţă materială şi teritorială distinctă şi nici o
procedură efectivă de urmat, context în care autorul apreciază că devin incidente prevederile art.
547 C. pr. civ., în sensul căruia, pentru îndeplinirea altor atribuţii ce revin instanţei de arbitraj,
partea interesată va sesiza tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul. În ipoteza în care
partea decide să prezinte hotărârea unui notar public pentru obţinerea unui act autentic, partea nu
trebuie să urmeze procedura clasică de autentificare prevăzută de art.89-100 din Legea nr.
36/1995, întrucât, în această ipoteză, partea interesată prezintă hotărârea în vederea autentificării,
procedura neavând caracter contencios 122.
Se arată, de asemenea, argumentat, de către autorul supra cit., că atât instanţa judecătorească,
cât şi notarul public verifică îndeplinirea condiţiilor şi procedurilor legale aplicabile hotărârii
arbitrale, ca atare, o astfel de verificare nu poate viza fondul litigiului (hotărârea arbitrală este
cea care a dezlegat pricins). În această procedură se vor face verificările formale cu privire la:
existenţa hotărârii arbitrale, obiectul litigiului tranşat (transferul ori constituirea unui drept real
privitor la un imobil), caracterul definitiv al hotărârii, neformularea în termen legal a acţiunii în
anulare, iar în caz de formulare, respingerea acesteia 123.

Secţiunea 19 Jurisdicţia disciplinară în cazul abaterilor disciplinare săvârşite de către

notarii publici.

19.1 Consideraţii generale cu privire la natura juridică a jurisdicţiilor disciplinare în

cazul abaterilor disciplinare săvârşite de către notarii publici.

O altă problemă incitantă şi care prezintă interes este cea referitoare la ipotezele în care o
abatere disciplinară este judecată de către un organism, care pentru a determina dacă o faptă
constituie sau nu abatere disciplinară pronunţă o hotărâre cu citarea şi audierea părţilor,
împotriva căreia partea în cauză poate formula contestaţie în faţa unei alte jurisdicţii , care de
asemenea emite o hotărâre, şi care la rândul ei poate fi contestată la instanţa de contencios
administrativ. În acest context, se pune întrebarea dacă procedura de judecată a unei abateri

122
Ibidem.
123
Ibidem.

89
disciplinare, pentru a stabili dacă o faptă constituie sau nu abatere disciplinară, de către un
organism investit cu atribuţii în acest sens, este sau nu o procedură administrativ-jurisdicţională.

Sub acest aspect, punem în discuţie o decizie a Curţii Constituţionale 124, incitantă şi
provocatoare, prin care Curtea Constituţională a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 40 şi art. 41 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,
dar ale cărei considerente pot fi extinse şi la alte ipoteze prevăzute de lege în materia aplicării
sancţiunilor disciplinare.

Astfel, dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate de către autorul

excepţiei, prin raportare la dispoziţiile art. 21, art. 24, art. 53 , art. 126 din Constituţie şi respectiv
art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, vizează procedura de judecare a unei abateri
disciplinare de către Consiliul de disciplină, organism profesional cu competenţe în domeniul
răspunderii disciplinare a notarilor publici, urmând ca împotriva hotărârii Consiliului de
disciplină, partea în cauză să poată formula contestaţie la Consiliul Uniunii, organism investit de
asemenea cu atribuţii în materia răspunderii disciplinare a notarilor publici, iar împotriva acestei
ultime hotărâri, persoana în cauză să poată formula acţiune la instanţa de contencios
administrativ.

Curtea Constituţională, prin decizia supra cit., constată că, procedura judecării abaterilor
disciplinare( constatare generică, întrucât nu se precizează dacă considerentele se referă la cazul
în speţă, sau la oricare altă procedură de judecare a abaterilor disciplinare, n. n.) nu trebuie
confundată cu o jurisdicţie specială administrativă, care, în conformitate cu art. 21 alin.4 din
Constituţie, este facultativă şi gratuită şi, ca atare,ne aflăm în domeniul procedurii disciplinare,
iar nu al unei proceduri jurisdicţionale speciale administrative.

Împărtăşim soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, dar , în principiu, întrucât, după

cum vom preciza mai jos ,în cazul judecării abaterilor disciplinare a notarilor publici Consiliul
de disciplină stabileşte printr-o hotărâre cu caracter administrativ jurisdicţional dacă o faptă
constituie sau nu abatere disciplinară, dar această judecată nu este instituită în vederea adoptării
unui act administrativ(hotărâre) primar , constatator, cum se întâmplă în cazul celorlalte

124
A se vedea Curtea Constituţională după, decizia nr. 650 din 10 iunie 2008, publicată în
,,Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 560 din 24 iulie 2008.

90
jurisdicţii disciplinare, urmând ca împotriva acestui act primar să fie instituită de către legiuitor
o anumită procedură de contestare. Or, din conţinutul ar. 6 alin. 2 din Legea nr. 554/2004,
legiuitorul poate institui jurisdicţii speciale administrative, doar pentru contestarea pe cale
administrativ-jurisdicţională a unor acte administrative deja emise, şi nu în faza premergătoare
emiterii acestora.

Această opinie este împărtăşită şi de către un alt autor într-o recentă monografie125 care
afirmă faptul că, activitatea de jurisdicţie administrativă specială şi actul administrativ-
jurisdicţional trebuie să fie precedate de existenţa unui act administrativ în legătură cu care s-a
născut conflictul dedus soluţionării unei autorităţi administrative investită prin lege organică să
realizeze o astfel de activitate.

Cu privire la natura juridică a contestaţiilor privitoare la măsurile disciplinare ce pot fi

aplicate de ordinele profesionale, prezintă relevanţă cauzele soluţionate de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului( cauzele Albert .et Le Compte contra Belgiei, 1983 şi Bryan
contra Marii Britanii, 1985) invocate de către Curtea Constituţională în decizia supra cit., prin
care instanţa de contencios european a arătat că în numeroase state ale Consiliului Europei
abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor ordine, iar o asemenea atribuire de competenţă
nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei, care impune, totuşi, unul din următoarele sisteme: sau
jurisdicţiile ordinelor îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sau ele nu le
îndeplinesc şi atunci legea naţională permite accesul la o instanţă judecătorească care prezintă
toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor de către un tribunal
independent şi imparţial.

Privitor la îndeplinirea tuturor exigenţelor prevăzute de art. 6 parag. 1 al CEDO, pentru

ca autorităţile administrative să poată fi considerate „tribunal”independent şi imparţial, din
examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului126, rezultă că, intervenţia iniţială
a organismelor administrative sau profesionale, care au sau nu prerogative judiciare şi care nu
îndeplinesc toate cerinţele, poate fi justificată, dacă aceste organisme se supun controlului
ulterior al unui organ judiciar cu competenţă deplină care garantează drepturile prevăzute la art.

125
E. Albu, Dreptul contenciosului administrativ, editura Universul juridic Bucureşti, 2008, p. 43.
126
A se vedea cauza Buzescu contra României, publicată în ,,Monitorul Oficial al României”,
Partea I, nr. 210 din 8 martie 2006.

91
6 parag. 1 al CEDO. Rezultă aşadar din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului, faptul că, deşi anumite autorităţi administrative investite prin legi speciale cu
prerogative judiciare, nu oferă garanţiile unei instanţe, în înţelesul art. 6 parag. 1 al CEDO,
prevederile art. 6 parag. 1 se consideră încălcate doar dacă împotriva hotărârilor adoptate de către
aceste autorităţi administrative, legislaţia nu prevede nicio cale de atac la un organ judiciar cu
competenţe depline în garantarea drepturilor prevăzute la art. 6 parag. 1 al CEDO.

19.2.Jurisdicţia administrativă disciplinară în materia răspunderii disciplinare a

notarilor publici.

În materia răspunderii disciplinare a notarilor publici, este instituită o jurisdicţia

administrativă disciplinară cu caracter jurisdicţional prin Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi
a activităţii notariale , care , prin art.73 stabileşte abaterile care atrag răspunderea disciplinară a
notarului public.. Din conţinutul Legii nr. 36/1995 republicată rezultă că este instituită o
jurisdicţie administrativă specială disciplinară prin se stabilesc sancţiuni disciplinare notarilor
publici , precum şi o jurisdicţie administrativă specială disciplinară prin care se constată
îndeplinirea sau neîndeplinirea de către notarul public a condiţiei de bună reputaţie.

În ceea ce priveşte jurisdicţia administrativă specială disciplinară prin care se aplică sancţiuni
disciplinare notarilor publici,prevederile art. 74 din Legea nr.36/1995 republicată ,statuează că
acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei, de preşedintele Uniunii sau de Colegiul
director al Camerei şi se judecă de Consiliul de disciplină al Uniunii, care, potrivit alin. 4 al 74
funcţionează ca organ de jurisdicţie la nivel naţional, în baza regulamentului aprobat de Consiliul
Uniunii. Potrivit art.74 alin. 13 din Legea nr.36/1995 republicată, acţiunea disciplinară poate fi
exercitată în termen de 6 luni de la data luării la cunoştinţă a săvârşirii faptei, dar nu mai târziu
de 3 ani de la data săvârşirii acesteia.

În urma judecării acţiunii disciplinare de către Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii, potrivit
art.74 alin. 7 din Legea nr.36/1995 republicată, acesta emite o hotărâre motivată care se
comunică părţilor şi Camerei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea cel cercetat, în
termen de 10 zile de la pronunţare,, care cuprinde sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la
baza aplicării acesteia , calea de atac şi termenul în care hotărârea poate fi atacată, precum şi
instanţa competentă să judece calea de atac.

92
Rezultă aşadar din conţinutul acestui text legal că este vorba despre o jurisdicţie administrativă
cu caracter jurisdicţional, întrucât , Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii , funcţionând ca
organ de jurisdicţie emite o hotărâre care cuprinde şi sancţiunea aplicată , precum şi motivele
care au stat la baza acesteia. Rezultă aşadar că , în calitatea sa de organ de jurisdicţie
disciplinară, Consiliul de disciplină emite în urma soluţionării acţiunii disciplinare un act
administrativ-jurisdicţional.

Potrivit art. 74 alin. 10 din Legea nr.36/1995 republicată, împotriva hotărârii Consiliului de
disciplină din cadrul Uniunii, notarul public, respectiv titularii acţiunii disciplinare prevăzuţi la
alin. 1, pot face contestaţie în termen de 15 zile de la comunicare la Consiliul Uniunii, contestaţie
care se soluţionează de către Consiliul Uniunii prin hotărâre. Potrivit alin. 11 al art. 74 din Legea
nr.36/1995 republicată,hotărârea prin care se soluţionează contestaţia poate fi atacată cu recurs
de către notarul public, respectiv de titularii acţiunii disciplinare prevăzuţi de lege, în termen de
15 zile de la comunicare, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea pronunţată de către Curtea de
Apel Bucureşti este definitivă.

Se poate constata că textul art. 74 alin. 11 precizează că se exercită împotriva hotărârii

Consiliului Uniunii calea de atac a recursului, preluându-se, ca de altfel în aproape toate actele
normative speciale care reglementează jurisdicţii administrative disciplinare , tale quale ,
dispoziţiile din vechiul Cod de procedură civilă prin care împotriva hotărârilor adoptate de către
autorităţile administrative cu atribuţii jurisdicţionale se putea exercita calea de atac a recursului.
Ori, după cum am precizat şi reiterăm în continuare , legiuitorul trebuie să se preocupe prin
actele normative emise după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, ca acestea să
fie compatibilizate cu noile reguli procedurale , ceea ce , din nefericire , în multe cazuri, nu se
întămplă. În contextul noului Cod de procedură civilă, instanţele care soluţionează acţiuni
formulate împotriva unor acte administrative emise de către autorităţi administrative cu atribuţii
jurisdicţionale soluţionează astfel de acţiuni în primă instanţă, deci în fond , şi nu în exercitarea
unei căi de atac . Or , este bine ştiut că recursul constituie o cale de atac care se exercită
împotriva unei hotărâri pronunţate în fond sau în apel de către o instanţă de judecată. O altă
constatare care se impune a fi reliefată este aceea că legiuitorul stabileşte instanţa judecătorească
competentă cu soluţionarea acţiunii formulate împotriva hotărârii Consiliului Uniunii, dar nu
precizează că este vorba despre secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel

93
Bucureşti , după cum precizează expres în cazul hotărârilor emise de Consiliul Uniunii în cazul
hotărârilor prin care acesta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei de bună reputaţie a
notarului public. Ori este evident chiar în lipsa unei precizări exprese rezultată din omisiunea
legiuitorului că şi în cazul acţiunilor formulate împotriva hotărârilor Consiliului Uniunii prin care
aceasta a soluţionat contestaţiile formulate împotriva hotărârilor Consiliului de disciplină,
instanţa competentă cu soluţionarea acţiunii este secţia de contencios administrativ şi fiscal a
Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea , în opinia noastră, în contextul în care Curtea de Apel
Bucureşti soluţionează acţiunea în primă instanţă, iar hotărârea astfel pronunţată este definitivă,
considerată aşadar , de lege lata,a priori , infailibilă, îngrădind astfel dreptul notarului public de a
exercita calea de atac împotriva acestei hotărâri, are loc o gravă încălcare a principiului liberului
acces la justiţie , deşi se va afirma , rituos , că instituirea a două grade de jurisdicţie se impune
doar în materie penală,

Se poate aşadar concluziona că suntem în prezenta unui act administrativ-

jurisdicţional(hotărârea Consiliului de disciplină) care poate fi contestat în faţa unei alte
jurisdicţii administrative speciale , respectiv Consiliul Uniunii., context în care , prevederile art.
6 alin. 3 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ statuează că actul administrativ-
jurisdicţional(hotărârea Consiliului de disciplină) poate fi atacat direct la instanţa de contencios
administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare , dacă partea înţelege să renunţe la calea
administrativ-jurisdicţională de atac, în speţă dacă notarul public sau titularii exercitării acţiunii
disciplinare, renunţă să conteste hotărârea Consiliului de disciplină la Consiliul Uniunii.

A doua categorie de jurisdicţie administrativă specială este cea reglementată de art.75 din
Legea nr.36/1995 republicată, care deşi priveşte sesizările referitoare la buna reputaţie a notarilor
publici poate fi considerată disciplinară, întrucât ea se soluţionează tot de către Consiliul de
disciplină din cadrul Uniunii. Astfel, potrivit art. 75 alin. 1 şi 2 din Legea nr.36/1995 republicată,
Consiliul de disciplină din cadrul Uniunii, pe baza raportului de inspecţie întocmit de către
inspectori din cadrul Ministerului justiţiei sau al Uniunii şi a obiecţiunilor formulate , adoptă
hotărârea privind constatarea îndeplinirii sau a neîndeplinirii de către notarul public a condiţiei
de bună reputaţie. Potrivit art. 75 alin. 5 din Legea nr.36/1995 republicată, hotărârea Consiliului
de disciplină poate fi atacată cu contestaţie la Consiliul Uniunii în termen de 15 zile de la
comunicare , urmând ca , hotărârea Consiliului Uniunii să poată fi atacată cu recurs la secţia de

94
contencios administrativ a Curţii de apel Bucureşti , în termen de 15 zile de la comunicarea
hotărârii Consiliului Uniunii. Hotărârea instanţei este definitivă. Constatăm că în cazul acestor
categorii de litigii soluţionate tot de către Consiliul de disciplină şi respectiv Consiliul Uniunii,
este precizată expres competenţa secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti.

Cap. II Organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat

Secţiunea 1. Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

În contextul legislativ actual organizarea şi exercitarea profesiei de avocat este

reglementată de Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat 127 , în
aplicarea căreia a fost emisă Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România
nr.64/2011 privind Statutul profesiei de avocat128.

Potrivit art. 1 din Legea nr.51/1995 republicată şi art. 1 din Statutul profesiei de avocat ,
profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare, funcţionare şi conducere autonome
, şi poate fi exercitată numai de către avocaţi înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou
component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Prin alin. 2 al art. 1 din Legea
nr.51/1995 republicată se instituie interdicţia expresă a constituirii şi funcţionării de barouri în
afara UNBR, actele de constituire şi înregistrare a unor astfel de barouri fiind nule de drept ,
nulitate care se poate constata şi din oficiu de către instanţa de judecată.

Sub acest aspect, anterior republicării Legii nr.51/1995 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ,
Secţiile Unite , prin decizia nr. XXVII/2007129 a statuat că asistenţa juridică acordată în procesul
penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile
Legii nr.51/1995 , echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

127
Republicată în M. Of nr. 440 din 24 mai 2018. După republicare , Legea nr.51/1995 a fost
modificată prin Legea nr.46/2019 pentru modificarea art. 61 alin. 1 din Legea nr.51/1995(Publicată în
M. Of nr. 191 din 11 martie 2019) ; Legea nr. 142/2019 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.51/1995(Publicată în M. Of nr.598 din 19 iulie 2019); Legea nr.100/2020 pentru completarea Legii
nr.51/1995(Publicată în M. Of nr.579 din 1 iulie 2020).
128
Publicat în M. Of nr. 898 din 19 decembrie 2011, cu modificările şi completările ulterioare.
129
Publicată în M. Of nr. 772 din 14 noiembrie 2007.

95
 De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în
interesul legii -, prin decizia nr. 15/2015 130 a stabilit că fapta unei persoane care exercită
activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi care nu fac parte din formele de
organizare profesională recunoscute de Legea nr.51/1995 constituie infracţiunea de exercitare
fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzute de art. 348 din noul Cod penal.

În acest context , dispoziţiile art. 107 din Legea nr.51/1995 , în forma republicată din anul
2018, care reiau dispoziţiile art. 107 din Legea nr.51/1995 , în forma republicată din anul 2011,
statuează că la data intrării în vigoare a acestei legi persoanele fizice sau juridice care au fost
autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să
desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi
încetează de drept activitatea , iar , continuarea unor astfel de activităţi constituie infracţiune şi se
pedepseşte potrivit legii penale. De asemenea , la data intrării în vigoare a acestei legi încetează
de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost
recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentanţă şi asistenţă juridică contrare
dispoziţiilor acestei legi.

Astfel, organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în contextul legislativ actual corespunde

succesiunii actelor normative care au reglementat această profesie, precum: Legea nr.1709/1864
privind de advocaţi; Legea nr.12/1907 pentru organizarea corpului de advocaţi; Legea nr.
21/1923 privind organizarea şi unificarea corpului de avocaţi; Legea nr.28/1931 privind
organizarea Corpului de Advocaţi; modificată şi completată în anul 1931, 1934 , 1936, 1938,
1939 şi republicată în 30 martie 1939; Decretul - Lege nr.26/1939 pentru numirea şi funcţionarea
comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară; Legea
nr.509/1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România; Legea nr.3/1948 pentru
desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România; Decretul nr.39/1950
privitor la profesiunea de avocat; Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în
Republica Populară Română; Decretul - Lege nr.90/1990 privind unele măsuri pentru
organizarea şi exercitarea avocaturii în România. Din această perspectivă se constată că în
România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar , înfiinţarea

130
Publicată în M. Of nr. 816 din 3 noiembrie 2015.

96
persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii fără nici o altă formalitate
ulterioară.

Prin urmare,aşa cum se precizează şi în considerente deciziei Curţii Constituţionale

nr.502/2019, singura modalitate legală de exercitare a profesiei de avocat este cea prevăzută de
Legea nr.51/1995 republicată, şi este condiţionată de înscrierea în tabloul unui barou component
al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, ca unică structură naţională a ordinului
profesional al avocaţilor din România. Această condiţie nu este îndeplinită în cazul persoanelor
care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor entităţi paralele cu cele care
fiinţează în mod legal şi sunt succesoare în drepturi ale celor existente anterior.

De asemenea , se impune precizarea că, aşa cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, prin decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr.24.057/03,
prezentată de Pompiliu Bota împotriva României, declarată de CEDO ca inadmisibilă, Uniunea
Naţională a Avocaţilor din România nu poate fi analizată ca o asociaţie în sensul art. 11 din
Convenţie, căci , ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege
şi care urmăresc scopuri de interes general.

Secţiunea 2. Dobândirea calităţii de avocat.

Potrivit art. 12 din Legea nr.51/1995 şi art. 14 din Statutul profesiei de avocat , primirea în
profesia de avocat se realizează numai în baza promovării examenului organizat de UNBR la
nivel naţional, urmând ca cererea de primire în profesie să fie depusă, în forma şi însoţită de
documentaţia prevăzută de statut, în termen de 15 zile de la data publicării pe pagina web a
UNBR a organizării examenului naţional de primire în profesie. Examenul pentru primirea în
profesia de avocat se susţine în cadrul Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea
Avocaţilor şi se desfăşoară în mod unitar, în centrele teritoriale ale acestuia, având la bază o
metodologie elaborată şi aprobată de consiliul UNBR.

Pentru înscrierea în avocatură, dispoziţiile art. 12 din Legea nr.51/1995 stabilesc următoarele
condiţii care trebuie îndeplinite pentru a fi membru al unui barou din România:

a) Exerciţiul drepturilor civile şi politice;

b) Este licenţiat al unei facultăţi de drept cu durata stabilită de lege.

97
 c) Nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de această lege;
d) Este apt din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei.

După cum se poate constata , faţă de condiţiile privitoare la dobândirea calităţii de notar
public, care includ printre condiţii şi aceea ca notarul public să fi deţinut timp de 2 ani calitatea
de notar stagiar, dispoziţiile art. 12 din Legea nr.51/1995 republicată nu menţionează printre
condiţiile care trebuie îndeplinite şi aceea privitoare la avocatul să fi deţinut timp de 2 ani
calitatea de avocat stagiar.

Dar, o atare condiţie rezultă din prevederile art. 18 din Legea nr.51/1995 , potrivit căruia , la
începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire
profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar, iar , activitatea
avocatului stagiar poate fi îndrumată numai de avocaţi definitivi cu o vechime de cel puţin 6 ani
în această calitate şi care se bucură de o reputaţie profesională neştirbită.

La fel ca şi în cazul profesiei de notarul public ,şi calitatea de avocat definitiv se dobândeşte în
baza unui examen organizat de UNBR , anual şi la nivel naţional sau prin promovarea
examenului de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor ,
în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat.

Secţiunea 3. Formele de exercitare a profesiei de avocat.

În ceea ce priveşte formele de exercitare a profesiei de avocat acestea fac obiectul de

reglementare al art. 5 din Legea nr.51/1995 , urmând ca detalierea acestor forme de exercitare a
profesiei de avocat să se realizeze prin dispoziţiile Statutului profesiei de avocat.

Sub acest aspect , după cum se remarcă şi în literatura de specialitate 131, alegerea modalităţii
de exercitare a profesiei se face din considerente economice, astfel că atunci când piaţa justifică
o specializare a avocatului pentru o anumită categorie de litigii, asocierea unor avocaţi cu
specializări diferite va conduce la absorbţia unei clientele în ansamblu mai numeroase , iar , pe
de altă parte , clientela va putea fi păstrată, indiferent de natura problemelor juridice cu care se
confruntă.

131
A se vedea,E. Mihaela Fodor, Protejarea interesului public în reglementarea profesiei
de avocat , în Caietul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe Administrative ,, Paul Negulescu”
nr.10/2008, p.318.
98
 Astfel, dispoziţiile art. 5 din Legea nr.51/1995 enumeră drept forme de exercitare a profesiei
de avocat:

a)Cabinete individuale în care îşi pot exercita profesia un avocat definitiv, singur sau
împreună cu alţi avocaţi colaboratori. Cabinetele individuale se pot grupa pentru a-şi crea
facilităţi tehnico-economice în vederea exercitării profesiei şi îşi păstrează individualitatea în
relaţiile cu terţii.

b)Aceste cabinete individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei,

drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari ai unor cabinete asociate păstrându-şi caracterul
personal şi nu pot fi cedate;

c) societăţi civile profesionale care se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi. În
cadrul acestor societăţi îşi pot desfăşura profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi salariaţi. În
vederea constituirii societăţii civile profesionale , avocaţii care se constituie în această formă
trebuie să contribuie în natură şi/sau în numerar la constituirea unui patrimoniu de afectaţiune în
vederea desfăşurării activităţii profesionale. Raportul juridic civil se naşte între client şi
societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând a fi îndeplinite de oricare dintre
avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator. În cadrul acestei forme de exercitare a profesiei de
avocat , răspunderea directă a avocatului este înlocuită cu cea a formei asociative de exercitare
a profesiei132.

d) societate profesională cu răspundere limitată. Această formă de exercitare a profesiei de

avocat , potrivit art. 6 din Legea nr.51/1995 şi art. 199 din Statutul profesiei de avocat este
constituită din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi, aflaţi în exerciţiul profesiei, are personalitate
juridică care se dobândeşte la data înregistrării ei la barou,în baza deciziei emise de către
consiliul baroului în a cărei rază teritorială se află sediul său principal, şi un patrimoniu propriu
destinat exercitării profesiei de avocat. În sensul Statutului profesiei de avocat, patrimoniul
propriu al unei astfel de societăţi este alcătuit din bunurile corporale, în numerar sau în natură, şi
cele incorporale, reprezentând capitalul social, precum şi din cele dobândite de societate, cu orice
titlu, pe durata funcţionării sale. În cadrul acestei forme de organizare a profesiei de avocat ,
dispoziţiile art. 199 alin.3 din Statut prevăd că obligaţiile şi răspunderea societăţii profesionale

132
ibidem .
99
sunt garantate cu patrimoniul de afectaţiune, iar , în ceea ce priveşte răspunderea avocaţilor şi a
asociaţilor care îşi exercită profesia în cadrul unei astfel de societăţi, aceştia răspund personal în
limita aportului social al fiecăruia.

Secţiunea 4. Organizarea profesiei de avocat

4.1. Organizarea profesiei de avocat.

4.1. 1. Baroul.

După cum am precizat la secţiunea 1, profesia de avocat se organizată în barouri, constituite

din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti şi, având potrivit art. 49 alin. 2 din
Legea nr.51/1995 personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu. În cadrul fiecărui barou este
organizată şi funcţionează Curtea de Arbitraj Profesional al Avocaţilor, instituţie permanentă de
arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor, a
cărei organizare, funcţionare şi atribuţii sunt reglementate prin Statutul profesiei de avocat.
Potrivit art. 5 din Statutul profesiei de avocat , în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există
şi funcţionează, în temeiul legii, un singur barou,persoană juridică de interes public, toate
barourile din România fiind membre de drept ale Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Organele de conducere a baroului sunt:

a)adunarea generală formată din toţii avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de
exercitare a profesiei, ale cărei competenţe sunt stabilite prin art.51 alin.2 din Legea nr.51/1995;
b)consiliul baroului este format şi 5 până la 21 de membrii, ales pe o durată de 4 ani, dintre
avocaţii cu drept de exercitare a profesiei şi o vechime neîntreruptă de cel puţin 8 ani. Atribuţiile
consiliului baroului sunt stabilite prin art.55 alin. 2 din Legea nr.51/1995. Una dintre atribuţiile
consiliului baroului este aceea de a hotărî asupra stării de incompatibilitate şi asupra încetării
acesteia.

Cu privire la această atribuţie a consiliului baroului a fost emisă decizia Consiliului UNBR
nr.522/2009(cu caracter interpretativ) privind legalitatea adoptării de către consiliile barourilor a
unor hotărâri ori decizii cu efecte şi caracter retroactiv în materie de constatare ori ridicare a
stării de incompatibilitate, statuându-se că,,actele emise de barouri, în îndeplinirea atribuţiilor ce
le revin în calitatea lor de organe ale profesiei, persoane juridice de interes public sunt asimilate

100
actelor administrative, urmând regimul juridic al acestora din urmă, în ceea ce priveşte forţa
juridică şi momentul de la care produc efecte juridice. Deciziile consiliilor barourilor privind
constatarea stării de incompatibilitate şi suspendarea din exerciţiul profesiei, precum şi cele de
ridicare a stării de incompatibilitate şi de reînscriere în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare
a profesiei produc efecte numai de la momentul comunicării lor”.

Din conţinutul acestei decizii se pot conchide două concluzii, respectiv:actele emise de
barouri, lato sensu, sunt asimilate actelor administrative, în considerarea faptului că acestea nu
sunt emise de către autorităţi publice , ci de către persoane juridice de drept privat de interes
public, iar regimul juridic al acestor acte administrative asimilate urmează regimul juridic al
actelor administrative tipice , dar numai în ceea ce priveşte forţa lor juridică şi momentul de la
care produc efecte juridice. Pe cale de consecinţă, actele emise de către barou reprezentând
actele emise de persoana juridică de interes public care îşi exercită atribuţiile prin adunarea
generală, prin raportare la principiile de drept administrativ , actele emise de barouri produc
efecte juridice de la data emiterii acestora pentru avocaţii prezenţi la şedinţa adunării generale a
baroului, în timp ce pentru avocaţii din barou care nu au participat şi nu au votat în cadrul
şedinţei adunării generale, acestea produc efecte juridice de la data comunicării lor în
modalităţile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte deciziile consiliului baroului privind constatarea stării de

incompatibilitate şi suspendarea din exerciţiul profesiei , precum şi cele de ridicare a stării de
incompatibilitate şi de reînscriere în tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei, se
precizează expres că aceste decizii produc efecte numai de la momentul comunicării lor, deci nu
retroactiv de la momentul constatării stării de incompatibilitate. Dacă actele baroului sunt
asimilate actelor administrative, apreciem că pentru identitate de raţiune şi deciziile consiliului
baroului trebuie să reprezinte acte asimilate actelor administrative.

În urma completării Legii nr.51/1995 prin Legea nr.100/2020 supra cit , a fost introdus în
conţinutul Legii nr.51/1995 art. 541 prin care se conferă posibilitatea consiliului baroului ca în
cazul adunării generale ordinare sau extraordinare, cât şi în cazul adunării generale de alegere a
organelor de conducere, să hotărască ca votul să se desfăşoare prin mijloace electronice, situaţie
în care cvorumul va fi stabilit în raport cu numărul total al membrilor baroului care şi-au
exprimat opţiunea de vot. În acest sens, consiliul baroului va face public, pe site-ul web al

101
baroului, cu cel puţin 30 de zile înaintea adunării generale în care va fi utilizată procedura de vot
electronic, regulamentul privind utilizarea sistemului electronic de votare, care va conţine
garanţia cu privire la securitatea şi corectitudinea procesului de vot şi de respectare a secretului
votului în cazul adunărilor generale de alegere aorganelor de conducere a baroului.

c)decanul.

De asemenea , în cadrul baroului îşi desfăşoară activitatea comisia de cenzori, a cărei

organizare şi funcţionare este reglementată prin Hotărârea Consiliului UNBR nr.263/2017
privind aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de cenzori în
sistemul UNBR şi, respectiv comisia de disciplină, a cărei organizare şi funcţionare este
reglementată prin Hotărârea Consiliului UNBR nr.223/2017 privind aprobarea Regulamentului
de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină din cadrul UNBR.

4.1.2 Uniunea Naţională a Barourilor din România.

După cum am precizat , UNBR este unica structură naţională a ordinului profesional al
avocaţilor din România , fiind formată din toate barourile din România, persoană juridică de
interes public, cu patrimoniu şi buget propriu. Uniunea Naţională a Barourilor din România este
succesoarea de drept a Uniunii Naţionale a Avocaţilor din România. UNBR este organizată şi
funcţionează în temeiul Regulamentului de organizare şi funcţionare a UNBR şi de desfăşurare a
şedinţelor Consiliului UNBR, cu ultimele modificări aduse prin Hotărârea Consiliului UNBR
nr.461/2019.

În considerarea faptului că UNBR este o persoană juridică de interes public care are sediul în
municipiul Bucureşti,prin raportare la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004
modificată şi completată prin Legea nr.212/2018 ea este asimilată unei autorităţi publice centrale
, context în care deciziile emise de UNBR constituie acte administrative emise de către o
autoritate publică centrală, iar , competenţa instanţelor care soluţionează litigii derivate din
aceste acte administrative se determină potrivit art. 10 alin.1 din Legea nr.554/2004 modificat
prin Legea nr.212/2018 , fiind aşadar competente secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale
curţilor de apel, în speţă, Curtea de apel Bucureşti , în raport cu sediul UNBR în municipiul
Bucureşti.

102
 În cadrul UNBR se constituie şi funcţionează : a) comisia centrală de cenzori; b)comisia
centrală de disciplină; aparatul tehnic - administrativ.

Secţiunea 5. Atribuţii şi activităţi care pot fi exercitate de către avocaţi.

Atribuţiile avocatului sunt enumerate prin art. 3 din Legea nr.51/1995 republicată, care se
completează cu dispoziţiile unor acte normative speciale.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat activitatea avocatului se realizează prin:
a)consultaţii şi cereri cu caracter juridic. Potrivit Statutului profesiei de avocat ,
consultaţiile juridice pot fi acordate în scris sau verbal, în domenii de interes pentru client,
enumerate prin art. 89 din Statutul profesiei de avocat.
b) asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire
penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor
judecătoreşti, a organelor administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane
juridice ,în condiţiile legii. Asistarea şi reprezentarea clienţilor în faţa acestor autorităţi cuprinde
toate actele, mijloacele şi operaţiunile permise de lege şi necesare ocrotirii şi apărării interesului
clientului. În sensul Legii nr.51/1995 şi a Statutului profesiei de profesiei de avocat,prin
asistenţă judiciară se înţelege asistenţa juridică acordată de avocat, Asistenţa judiciară poate
îmbrăca şi forma ajutorului public judiciar, în condiţiile OUG nr.51/2008 privind ajutorul public
judiciar în materie civilă, în cazuri de excepţie când persoana este lipsită de mijloace materiale,
iar drepturile ei ar fi prejudiciate prin întârziere, care cuprinde: asistenţă extrajudiciară, care
include acordarea de consultaţii în vederea iniţierii ori soluţionării unui litigiu, pentru care legea
prevede acordarea ajutorului public judiciar sau , după caz, în vederea iniţierii unei procedurii
unei proceduri judiciare , arbitrale ori administrativ-jurisdicţionale în cazurile prevăzute de lege;
asigurarea reprezentării şi asistenţei profesionale în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe
de jurisdicţie , în condiţiile legii.
c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor;
prezentate spre autentificare.
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 133, autentificarea

133
A se vedea, în acest sens, E. Oprina, Studiu asupra diferitelor categorii de titluri executorii, în

103
înscrisurilor reprezintă un act notarial, ce intră numai în competenţa notarului public, astfel că
dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei
de avocat, care prevăd că activitatea avocatului se realizează şi prin redactarea de acte juridice,
atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare, nu
presupun că şi avocaţii ar avea atribuţii în ceea de priveşte autentificarea înscrisurilor, întrucât
aceste dispoziţii trebuie interpretate prin coroborare şi cu prevederile art. 44 din Legea nr.
36/1995 [art.78 alin. (1), după ultima republicare], care prevăd că actele juridice pentru care
legea prevede forma autentică vor fi redactate numai de notarii publicii, context în care avocaţii
pot numai redacta înscrisurile care, ulterior, vor fi prezentate spre autentificare notarului public.
O atare concluzie se poate desprinde din însuşi conţinutul art.3 alin. 1 lit. c din Legea
nr.51/1995 şi în aplicarea acestui text legal din conţinutul art.92 din Statutul profesiei de avocat
aprobat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr.64/2011 134,
modificat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr.428/2018 135,
potrivit cărora un act juridic redactat de către avocat şi semnat în faţa avocatului care poartă o
încheiere, o rezoluţie, o ştampilă sau un alt mijloc verificabil de atestare a identităţii părţilor, a
conţinutului şi a datei actului, în baza consimţământului exprimat de părţi, poate fi prezentat
notarului spre autentificare. De asemenea potrivit art.92 alin. 2 din Statut , modificat prin
Hotărârea nr.428/2018, în termen de 3 zile de la data întocmirii acestor acte , sub sancţiunea
inopozabilităţii faţă de terţ, avocatul este obligat să înregistreze operaţiunea în Registrul
electronic al actelor întocmite de avocat, potrivit art.3alin. 1 lit. c din Lege, în conformitate cu
procedura prevăzută de Regulamentul de organizare şi funcţionare a registrului aprobat de
Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Rezultă aşadar din conţinutul acestor prevederi ale Statutului profesiei de avocat că, avocatul
nu va putea prezenta notarului public spre autentificare actul redactat de către acesta şi semnat în
faţa acestuia dacă respectivul act nu este înscris în Registrul electronic al actelor întocmite de
avocat,întrucât un atare act nu este opozabil terţilor.
În acelaşi context , în condiţiile art. 3 alin. 1 lit. d din Legea nr.51/1995 , raportate la
dispoziţiile art.78 alin. 1 şi art.90 alin.2 din Legea nr.36/1995 republicată, părţile pot fi
reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică,avocatul putând

RRES nr. 1/2010, p. 73 şi infra nota 100, p. 73.

134
Publicată în M. Of nr.898 din 19 decembrie 2011.
135
Publicat în M. Of nr.64 din 25 ianuarie 2019.

104
reprezenta de asemenea în faţa notarului public persoana căreia i-a redactat actul transmis spre
autentificare. Într-o atare ipoteză în care înscrisul este redactat de către avocat şi prezentat spre
autentificare notarului public, dispoziţiile art. 78 alin. 2 din Legea nr.36/1995 republicată
instituie obligaţia notarului public de a verifica aceste acte cu privire la îndeplinirea condiţiilor
de fond şi formă, notarul public putându-le aduce modificările şi completările corespunzătoare,
cu acordul părţilor.
În urma modificărilor şi completărilor aduse Statutului profesiei de avocat prin Hotărârea nr.
428/2018 ,este instituită prin alin. 11 al art.411 din Statut , nou introdus prin Hotărârea
nr.428/2018, interdicţia avocatului ca în exercitarea oricăreia dintre activităţile prevăzute la art. 3
din Legea nr.51/1995 , să încheie contracte de asistenţă juridică cu persoane juridice care au
calitatea de mandatari ai altor persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii activităţilor
profesionale ale avocatului. Evident că într-o atare ipoteză, dacă avocatul redactează un astfel de
act cu încălcarea unei astfel de interdicţii, notarul public va fi obligat să respingă prin încheiere,
autentificarea unui astfel de act redactat de către avocat.
d) asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în faţa altor autorităţi
publice cu posibilitatea atestării identităţii părţilor , a conţinutului şi a datelor actelor încheiate;
e) apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu
orice persoană română sau străină;
f) activităţi de mediere , în condiţiile Statutului profesiei de avocat şi Legii nr.192/2006
privind medierea şi exercitarea profesiei de mediator. După cum se poate constata din conţinutul
Statutului profesiei de avocat , respectiv art. 251-254, medierea constituie şi o formă de
soluţionare a litigiilor dintre avocaţi cu privire la relaţiile profesionale, precum şi cele care se
nasc din contractele de colaborare sau de salarizare.
g)activităţi fiduciare desfăşurate în condiţiile Codului civil. După cum se poate constata ,
avocaţii pot desfăşura şi activităţi fiduciare , în condiţiile Codului civil, prin intermediul unui
contract de fiducie136, reglementat de art. 773 C. civ., modificat prin art. 83 pct. 12 din Legea
nr.71/2011,ca fiind operaţiunea juridică prin care unul sau mai mulţi constituitori transferă

136
Pentru unele aspecte referitoare la contractul de fiducie şi la caracterul executoriu al acestui tip
de contract, a se vedea D. Doţiu, Caracterul executoriu al contractului de fiducie, în RRES nr. 4/2016,
pp. 20-29. ; a se vedea de asemenea , pentru analiza fiduciei în Codul civil român,, Gh. Buta , Fiducia şi
administrarea bunurilor altuia , Ed. Universul juridic , Bucureşti ,2017, p.36-80

105
drepturi reale, drepturi de creanţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de
asemenea drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulţi fiduciari care le exercită cu un
scop determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Astfel, din conţinutul art. 773 din
Codul civil, rezultă că părţile contractului de fiducie sunt: a) constituitorul , adică persoana care
transferă drepturi reale , drepturi de creaţă, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un
ansamblu de astfel de drepturi, prezente ori viitoare; b) fiduciarul, adică persoana către care se
transmit aceste drepturi şi care le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari.
În privinţa părţilor contractului de fiducie, prevederile art. 776 C. civ, având denumirea
marginală ,, Părţile contractului de fiducie” limitează categoriile de persoane-fizice sau juridice
care pot avea calitatea de fiduciari la anumite instituţii şi persoane autorizate, printre acestea
numărându-se şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei..
Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi şi
obligaţii din patrimoniile fiduciarilor. Înlocuirea noţiunii de administrare cu cea de exercitare îşi
are explicaţia în dorinţa legiuitorului de a evita crearea de confuzii între instituţia fiduciei şi
instituţia administrării bunului altuia, în sensul că prin contractul de fiducie are loc un transfer,
chiar dacă temporar , al proprietăţii asupra masei fiduciare, şi nu un simplu drept de
administrare137.
Se constată că fiducia apare ca o operaţiune complexă care dă naştere unor raporturi
contractuale distincte: transfer de drepturi,în virtutea căruia, în patrimoniul fiduciarului se
formează o masă patrimonială distinctă de masa patrimonială a acestuia, numită masă
patrimonială fiduciară, mandat , administrarea unui patrimoniu în folosul beneficiarului 138.
Obiectul fiduciei presupune , pe de o parte, realizarea unui transfer temporar de proprietate
de la constituitor la fiduciar , care nu poate depăşi 33 de ani de la data încheierii
contractului,făcut în interesul unui beneficiar,iar , pe de altă parte, administrarea drepturilor
transferate de către o persoană desemnată în acest sens(fiduciar) şi, în final, transferul folosului
către beneficiar139.
Dar , coroborând prevederile art. 776 cu prevederile art. 773 din C. civ rezultă că părţile în
contractul de fiducie sunt nu numai constituitorii şi fiduciarii , ci şi beneficiarii, în favoarea

137
Gh. Buta , Fiducia …op. cit , p. 37,38
138
Ibidem, p. 38.
139
Ibidem, p. 41.

106
cărora fiduciarii exercită drepturile transferate de la constituitori. În ceea ce priveşte calitatea de
beneficiar , art. 777 din C. civ prevede că acesta poate fi constituitorul . fiduciarul sau o terţă
persoană. Dacă beneficiarul fiduciei este constituitorul sau fiduciarul, are loc suprapunerea
calităţii de beneficiar cu cea de constituitor sau de fiduciar.
Raportând aceste dispoziţii ale Codului civil în materia fiduciei,la dispoziţiile Legii
nr.51/1995 şi a Statutului profesiei de avocat , vom constata faptul că aceasta instituie a fiduciei
în materia exercitării activităţii de avocat ridică câteva probleme , desprinse şi din literatura de
specialitate140.
Astfel, din conţinutul art. 3 alin.1 lit. g din Legea nr.51/1995 , modificat prin Legea
nr.71/2011 are rezulta că s -a realizat compatibilizarea prevederilor Legii nr.51/1995 cu
dispoziţiile Codului civil. Dar , prevederile Legii nr.51/1995 foarte lacunare , sunt complinite de
prevederile art. 93 alin.2 din Statutul profesiei de avocat , potrivit cărora, activităţile fiduciare
exercitate de avocat , pot consta în :
1)Primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri,
rezultate din valorificarea de titluri executori, după finalizarea unui litigiu, a unei medieri, a
procedurii succesorale sau a lichidării unui patrimoniu;
2)Plasarea şi valorificarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor financiare şi
bunurilor încredinţate;
3) administrarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor sau a valorilor în care acestea
au fost plasate;
Pe de altă parte , după cum s-a statuat în literatura de specialitate, activitatea fiduciară a
avocatului se desfăşoară în baza unui contract de asistenţă juridică, şi nu a unui contract de
fiducie, apreciindu-se că sunt greu de conciliat prevederile referitoare la contractul de asistenţă
juridică cu cerinţele activităţii fiduciare, aceasta cu atât mai mult cu cât , dispoziţiile art.93 alin.1
din Statut prevăd că avocatul are dreptul să desfăşoare activităţi fiduciare , în nule şi pe seama
clientului, formulare care poate duce la concluzia că activităţile fiduciare se desfăşoară de
către avocat nu ca fiduciar, ci ca mandatar al clientului, mai precis ca mandatar într-un contract
de mandat cu reprezentare141.
Se impune precizarea că în calitate de fiduciari, notarii publici şi avocaţii intră sub incidenţa

140
A se vedea, G.Buta, Avocatul şi notarul public în calitate de fiduciari, în RRDJ nr.4/2016 ,
pp.136-141.
141
Gh. Buta , Avocatul şi notarul… op. cit, infra nota nr.5 şi 6, p. 139.

107
prevederilor Legii nr.129/2019 privind prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţarea
terorismului142, art. 4 din Legea nr.129/2019 modificat prin OUG nr.111/2020143 enumerând în
categoria beneficiarilor reali şi fiduciarii: constituitorul/constituitorii; fiduciaru/fiduciarii.
h)stabilirea temporară a sediului pentru societăţi la sediul profesional al avocatului şi
înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau
a acţiunilor societăţilor astfel înregistrate. O atare atribuţie a avocatului necesită, potrivit art. 104
din Statut, utilizarea sediului profesional al avocatului pentru scopul limitat al constituirii legale
şi autorizării funcţionării societăţii comerciale sau , după caz, pentru mutarea sediului ori pentru
stabilirea unui sediu secundar al societăţii în cauză. În vederea stabilirii temporare a sediului
societăţii comerciale în cauză, avocatul va întocmişi semna cu reprezentantul societăţii un
contract de asistenţă juridică având acest obiect.
i)activităţi de curatelă specială potrivit legii şi Statutului profesiei de avocat. Activitatea de
curator special al avocatului este reglementată prin art. 911 din Statut, care statuează că avocatul
poate îndeplini activitatea de curator special, urmând ca , în îndeplinirea acestei sarcini, avocatul
să aibă toate drepturile şi obligaţiile reprezentantului legal În acest context . în fiecare barou se
organizează un Registru al avocaţilor care poate fi desemnat de instanţele judecătoreşti, în
condiţiile legii, în calitate de curatori speciali, în care sunt înregistraţi toţi avocaţii care au
consimţit să îndeplinească activitatea de curator special.
J) orice mijloace proprii şi căi proprii exercitării dreptului de apărare , în condiţiile legii.
Se impune de asemenea precizarea că potrivit art.3 alin.3 din Legea nr.51/1995 , avocatul este
obligat să ţină evidenţa actelor întocmite conform alin. 1 lit. c şi d , cu excluderea actelor
întocmite pentru asistare şi reprezentare, şi să le păstreze în arhiva sa profesională, fiind totodată
obligat ca în termen de 3 zile de la data întocmirii actelor prevăzute la alin.1 să înregistreze
operaţiunea în Registrul electronic al actelor întocmite de avocaţi potrivit alin.1 lit. c şi d,
conform procedurii prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a registrului, aprobat
de consiliul UNBR, sub sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi. Sub acest aspect , prin decizia
Consiliului UNBR nr.212/2017 se înfiinţează Registrul electronic al actelor întocmite de avocaţi
şi Registrul electronic al evidenţei patrimoniului de afectaţiune al avocaţilor, pentru asigurarea
unei evidenţe organizate la nivel naţional a actelor prevăzute de art. 3 alin.1 lit. c şi d din Legea

142
Publicată în M. Of nr.589 din 18 iulie 2019.
143
Publicată în M. Of nr.620 din 15 iulie 2020.
108
nr.51/1995.
Secţiunea 6. Exceptarea de la aplicabilitatea Legii nr.98/2016 privind achiziţiile publice
şi a Legii nr.99/2016 privind achiziţiile sectoriale a serviciilor juridice prestate de către
avocaţi.
Sub acest aspect, noul cadru normativ în materia achizițiilor publice, respectiv Legea nr.
98/2016 privind achizițiile publice și Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, transpunând
în dreptul nostru prevederile Directivelor 24/2014 și 25/2014, instituie exceptarea de la
aplicabilitatea acestor acte normative unionale și interne în ceea ce privește anumite categorii de
serviciile juridice, expres precizate în conținutul Directivelor unionale din anul 2014, al Legii nr.
98/2016 și al Legii nr. 99/2016.
Astfel, în preambulul Directivei 24/2014 se arată că o anumită serie de servicii juridice sunt
puse la dispoziție de furnizorii desemnați de o instanță judecătorească, presupun reprezentarea
clienților în cadrul procedurilor judiciare de către avocați, trebuie să fie furnizate de către notari
publici și sunt legate de exercitarea autorității publice, context în care astfel de servicii juridice,
fiind furnizate de obicei de către organisme sau persoane fizice desemnate sau selectate într-un
mod, nu pot fi reglementate de norme privind achizițiile publice, context în care astfel de servicii
juridice sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 24/2014.
După cum se poate constata, exceptarea de la aplicabilitatea Directivelor unionale din anul
2014 vizează serviciile juridice de asistență, reprezentare și consultanță juridică exercitate de
către avocați având ca obiect anumite proceduri judiciare și, respectiv, proceduri extrajudiciare
(mediere, arbitraj), și nu activități de asistență și consultanță juridică exercitată de către avocați
sau servicii juridice furnizate de către fiduciari sau administratori în cadrul procedurii de
atribuire a contractului de achiziție publică, având ca scop sprijinirea autorităților contractante în
cadrul etapelor procedurii de atribuire a contractului de achiziție publică.
Transpunând în dreptul nostru prevederile Directivei 24/2014, dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. d)
din Legea nr. 98/2016 exclud din sfera de reglementare a acestei legi oricare dintre serviciile
juridice prevăzute la alin. (3) [asistența și reprezentarea unui client de către un avocat în sensul
Legii nr. 51/1995 în cadrul unei proceduri de arbitraj sau mediere ori a altei forme de soluţionare
alternativă a disputelor desfăşurate în faţa unei instanţe sau altui organism naţional de arbitraj ori
de mediere sau de soluţionare alternativă a disputelor în altă formă din România ori din alt stat sau
în faţa unei instanţe internaţionale de arbitraj ori de mediere sau de soluţionare alternativă a

109
disputelor în altă formă; asistența și reprezentarea unui client în sensul Legii nr. 51/1995, în cadrul
unor proceduri judiciare în fața instanțelor de judecată sau a autorităților publice naționale din
România ori din alt stat sau în fața instanțelor de judecată ori a instituțiilor internaționale; asistență
și consultanță juridică acordată de către un avocat, anticipat sau în vederea pregătirii oricăreia
dintre procedurile prevăzute la lit. a) și b ori în cazul în care există indicii concrete şi o
probabilitate ridicată ca speţa în legătură cu care sunt acordate asistenţa şi consultanţa juridică să
facă obiectul unor astfel de proceduri.
Secţiunea 7 Mandatul cu reprezentare conferit avocatului pentru reprezentarea în
părţilor.
7.1.Reprezentarea convenţională prin avocat a persoanelor fizice.
Noul Cod civil reglementează în mod unitar contractul de mandat, fiind reglementat expres
atât mandatul cu reprezentare, cât şi mandatul fără reprezentare, cu toate formele acestuia.
În acest context, noul Cod civil, prin art. 2009, defineşte contractul de mandat ca fiind
contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte
juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.
Deşi, în principiu, atât prevederile vechiului Cod civil, cât şi prevederile noului Cod civil
consacră regula după care mandatul este un contract cu titlu gratuit, nici vechiul Cod civil şi nici
noul Cod civil nu interzic ca mandatul să fie cu titlu oneros, dacă există stipulaţie expresă în
acest sens. Astfel, noul Cod civil, prin art. 2010 alin. (2), consacră posibilitatea unui mandat cu
titlu oneros, stipulând că, dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu
este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după
valoarea serviciilor prestate. Cu toate acestea, mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (de exemplu, mandatul dat unui avocat pentru
reprezentarea într-un proces).
Încă de la început se impune precizarea că potrivit Legii nr.51/1995 şi a Statutului profesiei
de avocat , dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice
profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi
client ori mandatarul acestuia, avocatul neputând acţiona decât în limitele contractului încheiat
cu clientul său. În acest context , contractul de asistenţă juridică prevede în mod expres
întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Pentru activităţile prevăzute expres în
cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică. Dispoziţiile art. 126 alin.3 din Statut

110
califică contractul de asistenţă juridică ca reprezentând un mandat special, în virtutea căruia
avocatul poate încheia, sub semnătură privată sau în formă autentică, acte de conservare,
administrare ori dispoziţie în numele şi pe seama clientului. În ceea ce priveşte forma şi
conţinutul contractului de asistenţă juridică, acestea sunt detaliate prin dispoziţiile art. 122 din
Statutul profesiei de avocat, iar modelul contractului de asistenţă juridică este prevăzut în anexa
nr.1 la Statut.
În ceea ce priveşte efectele contractului de asistenţă juridică, după cum precizează şi
dispoziţiile art.133 alin.1 din Statut , avocatul îşi asumă o obligaţie de diligenţă profesională
adecvată, şi nu o obligaţie de rezultat.
Totodată, după cum judicios s-a remarcat144, un liber profesionist care, de regulă, este un
reprezentant (mandatar) nu întotdeauna va avea această calitate. De exemplu, avocatul care dă
numai consultaţii juridice sau care acordă numai asistenţă juridică, fără puteri de reprezentare,
are – în raporturile civile –, de regulă, calitatea de antreprenor, iar nu de mandatar. Sub acest
aspect, s-a apreciat145 că săvârşirea de activităţi de reprezentare de către un salariat (consilier
juridic) nu schimbă raporturile sale de muncă, deoarece acest lucru îl face nu direct, în temeiul
contractului de muncă, ci numai în temeiul unei împuterniciri speciale în acest sens.
Sub acest aspect, una dintre problemele apărute în practica judiciară şi dezbătută în literatura
de specialitate este aceea a reprezentării convenţionale a părţilor într-un litigiu de către un
avocat, precum reprezentarea unei persoane la încheierea unui act notarial printr-un mandatar în
baza unei procuri speciale.
Încă de la început se impune precizarea că reprezentarea convenţională prin avocat este
reglementată nu numai de către C.pr. civ , ci , şi prin legea specială, respectiv Legea nr.51/1995
republicată privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care cuprinde modalitatea de
reprezentare convenţională a persoanelor fizice prin avocat , o atare reprezentare putând fi
efectuată numai în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, numit curent ,, contract de
asistenţă juridică” care dovedeşte dată certă prin înscrierea în registrul oficial de evidenţă şi
care trebuie să determine expres sfera puterilor pe care clientul le conferă avocatului, adică

144
Fr. Deak, op. cit., p. 269.
145
L. Stănciulescu, op. cit., p. 363 şi infra nota 2, p. 363.

111
întinderea mandatului, denumit curent ,, mandat avocaţial” 146. În contextul legislativ actual ,
reprezentarea, în exercitarea acţiunii, ca aspect al reprezentării convenţionale prin avocat, trebuie
convenită şi înserată atât în contractul de asistenţă juridică, cât şi în împuternicirea avocaţială 147.
Reprezentarea convenţională este acea formă de reprezentare care ia naştere în temeiul unei
convenţii de mandat între partea litigantă şi un terţ care acceptă să îndeplinească acte procedurale
în numele şi în folosul părţii reprezentate 148.
În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională a persoanelor fizice printr-un avocat, trebuie
să pornim de la dispoziţiile art. 83 C. pr. civ., în sensul căruia: „(1) În faţa primei instanţe,
precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă
mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii
asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării
procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. (2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ
sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe,
fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept. (3) La redactarea cererii şi a motivelor de
recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după
caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu
excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2). (4) În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii,
dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător”.
Se impune, de asemenea, precizarea că aceste dispoziţii legale constituie o garanţie a
dreptului la apărare consacrat la nivel constituţional prin art. 24 din Constituţia republicată, în
sensul cărora dreptul la apărare este garantat, părţile având dreptul în tot cursul procesului să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. La nivelul legii infraconstituţionale de procedură,
dispoziţiile art. 24 din Constituţia republicată sunt transpuse prin dispoziţiile art. 13 C. pr. civ., în
sensul cărora dreptul la apărare este garantat [alin. (1)]; părţile au dreptul, în tot timpul
procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.

146
a se vedea, P. Perju, Proleme de drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile şi de
proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în revista Dreptul nr.2/2008, p. 262 şi infra
nota 59,60, 61,62 , p. 264.
147
ibidem , p. 264.
148
A se vedea I. Leş, Noul…, op. cit., 2013, p. 142.

112
 Dar, în cadrul reprezentării convenţionale a persoanelor fizice, se pune problema
reprezentării acestora în cazul exercitării căii de atac a recursului 149.
Sub acest aspect, şi în materia exercitării recursului formulat de către persoanele fizice
vătămate în drepturi şi interese legitime prin hotărâri ale instanţelor de fond vor deveni incidente
prevederile art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) C. pr. civ. Astfel,
potrivit art. 13 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., „în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi
formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în
care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată
în drept”. În completarea acestor dispoziţii legale, prevederile art. 83 alin. (3) C. pr. civ.
statuează că „la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea
recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii,
numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2)”.
La rândul său, dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. pr. civ. prevăd că „menţiunile prevăzute la alin. (1)
lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile”.
Dispoziţiile legale mai sus evocate reglementează reprezentarea convenţională a
persoanelor fizice, urmând ca prin dispoziţiile art. 84 C. pr. civ. să fie reglementată reprezentarea
convenţională a persoanelor juridice.
În aplicarea art. 13 alin. (2) C. pr. civ., dispoziţiile art. XI din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare
a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 150 statuează că în cazul instanţelor
judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi concluziile pot fi formulate şi susţinute de către
preşedintele instanţei sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de
către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de
conducătorul parchetului.
Referitor la ipoteza reglementată prin art. 83 alin. (3) C. pr. civ., prin raportare la dispoziţiile
art. XI din Legea nr. 2/2013, după cum judicios s-a remarcat151, acest text priveşte necesitatea
asistării ori a reprezentării persoanelor fizice înaintea instanţei de recurs exclusiv în situaţia

149
A se vedea, pe larg, pentru analiza acestei problematici, O. Puie, Contractele civile în contextul
noului Cod civil şi al noului Cod de procedură civilă, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 304-311.
150
Publicată în M. Of. nr. 89 din 12 februarie 2013.
151
I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, 2013, infra nota 2, p. 384.

113
recurentului, omiţând a se referi şi la cerinţa ca, de asemenea, intimatul să fie asistat sau
reprezentat de avocat, apreciindu-se că, măcar din raţiuni de simetrie, dar şi din perspectiva
egalităţii de arme în proces, trebuia să se considere că prevederile arătate îl privesc şi pe intimat.
În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională a persoanelor fizice, constatăm că
dispoziţiile art. 83 alin. (1) C. pr. civ. instituie regula potrivit căreia în faţa primei instanţe,
precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar, iar în
ipoteza în care mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune
concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa
cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. Dacă, în condiţiile art. 83 alin. (1), în faţa
primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt
mandatar, în cazul exercitării căi de atac a recursului, incluzând redactarea cererii şi a motivelor
de recurs, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii,
numai de către avocat, cu excepţia cazului în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă
până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiat în drept, după cum rezultă din conţinutul art. 13
alin. (2) şi art. 83 alin. (2) C. pr. civ.
Concluzionând, din analiza dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în literatura de
specialitate152 s-a concluzionat că procesul civil a devenit apanajul avocaţilor, care, deşi prezintă
avantaje în sensul exercitării drepturilor procesuale de către o persoană calificată juridic şi în
beneficiul unei bune administrări a justiţiei, ele sunt afectate de un viciu de substanţă şi un viciu
de metodă. „În substanţa lor, aceste dispoziţii nu sunt pur şi simplu condiţii speciale –
compatibile cu dreptul părţii de acces la justiţie, inclusiv la căile de atac a hotărârilor
judecătoreşti de lege, precum şi cu dreptul la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul egalităţii
de arme şi de mijloace procesuale, ci ele sunt interdicţii sancţionate, de altfel, drastic, cu
nulitatea căilor de atac exercitate – incompatibile, cu exigenţele convenţionale în materie –,
refuzându-i părţii accesul la justiţie, numai pentru că actul procedural nu a fost redactat de un
avocat”153. „Viciul de metodă poate fi reperat sub două aspecte: pe de o parte, sancţiunea nulităţii
căii de atac operează aprioric, numai pentru neîndeplinirea unei condiţii formale, indiferent de
conţinutul real al actului de procedură, care poate fi corespunzător sub aspectul exigenţelor
juridice şi comprehensibil pentru instanţă şi pentru adversar; pe de alta, sancţiunea nulităţii

152
Ibidem, p. 385.
153
Ibidem.

114
operează sine modo, în legătură cu orice litigii, indiferent de complexitatea acestora şi a
procedurii pe care o implică rezolvarea lor” 154.
În acord cu judicioasele consideraţii exprimate de către autorul supra cit., Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 462/2014 155, soluţionând o excepţie de neconstituţionalitate
ridicată într-un litigiu de contencios administrativ, a constat că dispoziţiile din Codul de
procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin.
(3), cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de
recurs prin avocat, sunt neconstituţionale. Astfel, în considerente deciziei Curţii Constituţionale
supra cit., se porneşte de la faptul că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, în cauza de
faţă a recursului, reprezintă un aspect al liberului acces la justiţie, drept fundamental protejat de
art. 21 din Constituţie. În acest context, deşi stabilirea unor condiţionări pentru introducerea
acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcarea a accesului liber la justiţie, fiind de
competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa
instanţelor judecătoreşti, legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus
in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să
nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului.
În aceste condiţii, orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi,
trebuie să fie temeinic motivată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva
depăşesc posibilele avantaje. Pornind de la aceste considerente, Curtea Constituţională
concluzionează prin decizia supra cit. că, prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării
părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului,
legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o
veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. Mai
mult, pornind de la obligativitatea părţilor, inclusiv a intimaţilor, de a încheia un contract de
asistenţă juridică, pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs şi, respectiv, pentru
redactarea şi depunerea întâmpinării, se concluzionează că în sarcina individului sunt impuse atât
condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi

154
Ibidem.
155
Publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014; a se vedea, după pronunţarea acestei decizii a
Curţii Constituţionale, O. Puie, Aspecte privitoare la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti pronunţate în fond de către instanţele de contencios administrativ şi la procedura de
executare a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către aceste instanţe în contextul noilor
modificări aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, în Dreptul nr. 2/2015, pp. 43-57.

115
semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei. Pe de
altă parte, obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează
cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental la apărare consacrat de art. 24 din
Constituţie într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, precum şi cu
convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare, astfel
cum este configurat de Constituţie.
Se constată că, deşi după pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 462/2014,
dispoziţiile noului Cod de procedură civilă au fost modificate, ultima modificare a Codului de
procedură civilă fiind cea instituită prin O.U.G. nr. 1/2016156, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 nu au fost puse în consonanţă
cu această decizie.
În ceea ce priveşte posibilitatea de reprezentare a părţilor în cadrul soluţionării contestaţiilor
de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor , în condiţiile Legii nr.101/2016,
dispoziţiile art. 21 alin. 2 din Legea nr.101/2016 statuează că părţile pot fi reprezentate de
avocaţi sau de consilieri juridici şi pot depune concluzii scrise în cursul procedurii , precum şi
concluzii orale în faţa Consiliului, fără ca prin aceasta să fie afectat termenul legal de soluţionare
a contestaţiei , prevăzut la art. 24. Prin alin. 3 al art. 24 din Legea nr.101/2016 se statuează că
ulterior termenului legal de formulare a contestaţiei , este inadmisibilă prezentarea unor noi
motive de contestare şi/sau formularea unor noi capete de cerere pe calea concluziilor scrise sau
orale ori a precizărilor la contestaţie.

Privitor la aceste prevederi legale se impun câteva precizări. Astfel, părţile într-un litigiu
soluţionat de Consiliu sunt autorităţile contractante, persoanele fizice şi persoanele juridice de
drept privat, acestea având calitatea de operatori economici în sensul dispoziţiilor legale din
materia achiziţiilor publice. Pe cale de consecinţă, dacă autorităţile contractante sau persoanele
juridice de drept privat au în structura lor de funcţionare şi consilieri juridici, care vor reprezenta
autoritatea contractantă sau persoana juridică de drept privat în faţa Consiliului, operatorii
economici , persoane fizice , vor putea fi reprezentaţi în faţa Consiliului numai de către avocaţi.
, şi nu de către un alt mandatar decât un avocat, după cum prevăd dispoziţiile art. 83 alin. 1 din
Codul de procedură civilă. Pe cale de consecinţă, se poate concluziona faptul că în ceea ce

156
Publicată în M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016.

116
priveşte reprezentarea autorităţilor contractante sau a persoanelor juridice de drept privat în faţa
Consiliului , dispoziţiile art. 21 alin.2 din Legea nr.101/2016 sunt compatibile cu dispoziţiile
Codului de procedură civilă, respectiv cu dispoziţiile art. 84 din Codul de procedură civilă.

De asemenea , din conţinutul art. 21 alin. 2 din Legea nr.101/2016 rezultă posibilitatea
avocaţilor şi a consilierilor juridici de a depune concluzii scrise în faţa Consiliului , dar , acestea
pot formula astfel de concluzii scrise în cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei , în timp
ce posibilitatea acestora de a depune concluzii orale este conferită doar în faţa Consiliului ,
adică în faza de dezbatere a contestaţiei.
Totodată, după expirarea termenului legal de formulare a contestaţiei , nu pot fi formulate
prin concluzii scrise sau orale noi motive de contestare şi/sau noi capete de cerere, ceea ce este
benefic, întrucât după formularea şi depunerea contestaţiei la Consiliu, prin concluziile scrise
sau orale nu se pot formula noi motive de contestare sau noi capete de cerere, întrucât prin
aceste mijloace procesuale nu se poate completa contestaţia prin invocarea a noi cereri sau a
altor motive de contestare. Scopul instituirii acestor mijloace procesuale puse la dispoziţia
avocaţilor şi a consilierilor juridici este acela de a sintetiza cele formulate în contestaţia
formulată şi nu de a extinde conţinutul acesteia.
Sub acest aspect, în literatura de specialitate 157, după intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă s-a pus problema definirii noţiunii de concluzii în vederea aplicării dispoziţiilor
din vechiul Cod de procedură civilă şi din noul Cod de procedură civilă, mai sus evocate.
Astfel, în raport cu prevederile vechiului Cod civil, s-a concluzionat, pornind de la distincţia
dintre modalitatea de a pune concluzii orale şi concluzii scrise, că dificultatea majoră în aplicarea
textului art. 68 alin. (4) C. pr. civ. 1865 este aceea că instanţa constată adesea că mandatarul a
putut pune concluzii (ad rem) el însuşi, deşi textul art. 68 alin. (4) prevedea în mod imperativ că
nu va putea pune concluzii decât printr-un avocat sau, cu alte cuvinte, instanţa nu poate să
prevadă ce va spune mandatarul în cadrul dezbaterilor orale pentru a putea interveni, în timp util,
în aplicarea acestei reguli158. Pornind de la aceste considerente, se apreciază de către autorul
supra cit. că formularea existentă atât în vechiul, cât şi în noul Cod „nu va putea pune concluzii”
este una cât se poate de confuză159.

157
A se vedea I. Vişa, Notă cu privire la definirea noţiunii de concluzii în vederea aplicării dispoziţiilor art. 68 alin.
(4) din vechiul Cod de procedură civilă şi art. 83 din noul Cod de procedură civilă, în RDC nr. 12/2013, pp. 62 şi 63.
158 Ibidem, p. 62.
159 Ibidem.

117
 Pe de altă parte, se arată că, dacă admitem că noţiunea de „concluzie” reprezintă orice
judecată, orice argument, orice constatare (aşa cum avocaţii solicită de multe ori), s-ar putea
ajunge la blocarea procedurii prin amânări repetate (sine die) pentru ca mandatarii să pună
concluzii scrise, context în care, per a contrario, ori de câte ori părţile urmează să depună
concluzii, unde nu există echivoc (de exemplu, atunci când instanţa dă cuvântul pentru
dezbaterea fondului sau când se dezbate admisibilitatea unei excepţii dirimante), dispoziţiile art.
68 alin. (4) C. pr. civ. 1865 sunt aplicabile, iar mandatarul nu beneficiază de dreptul de a pune
concluzii orale160.
7.2.Reprezentarea convenţională prin avocat a persoanelor juridice.
Dar , prevederile art. 83 alin. 1 din C. pr. civ , prin care se conferă persoanei fizice
posibilitatea de a fi reprezentată în instanţă de către avocat sau alt mandatar, trebuie interpretate
în contextul interdicţiei instituite prin decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , despre care vom face referire mai
jos, ca , mandatarul să fie o persoană juridică , fiind nelegală constituirea unei persoane juridice
al cărui obiect de activitate este reprezentarea judiciară.
Referitor la reprezentarea convenţională a persoanei juridice, dispoziţiile art. 84 C. pr. civ.
statuează că „persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată
numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii” [alin. (1)]. Din conţinutul acestui text
legal, care utilizează sintagma „numai”, rezultă că persoanele juridice pot fi reprezentate numai
de către consilieri juridici sau avocaţi, şi nu de către alte persoane juridice; „la redactarea cererii
şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor
fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau
consilier juridic, în condiţiile legii” [alin. (2)] 161; „dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi entităţilor prevăzute la art. 56 alin. (2)” [alin. (3)]. Rezultă, aşadar, din
conţinutul acestui text legal că, spre deosebire de persoanele fizice, care în exercitarea recursului
pot fi reprezentate numai de avocat, în cazul persoanelor juridice, la redactarea cererii şi a
motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi
asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier
160 Ibidem, pp. 62 şi 63.
161
Textul art. 84 alin. (2) C. pr. civ. a fost constatat ca fiind neconstituţional prin Decizia Curţii
Constituţionale nr. 485/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2)
teza a doua, art. 84 alin. (2) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă (publicată în M. Of. nr. 539
din 20 iulie 2015).

118
juridic, în condiţiile legii.
Sub acest aspect al reprezentării convenţionale a persoanei juridice, după cum am afirmat şi
cu alte prilejuri162, pornind de la Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 supra cit., pe
parcursul considerentelor se deduce că decizia vizează exclusiv formularea recursului, asistarea
şi reprezentarea în recurs a persoanelor fizice, iar, pe de altă parte, în final (pct. 55 din Decizie),
Curtea Constituţională atrage atenţia legiuitorului că, în lumina celor statuate de decizie, trebuie
să pună de acord cele decise cu prevederile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte
formularea cererii de recurs, motivarea acestuia, precum şi reprezentarea/asistarea în recurs
numai de către avocat. Or, după cum am afirmat , ţinând seama că, spre deosebire de persoanele
fizice (ce pot fi asistate/reprezentate numai de avocaţi, potrivit Legii nr. 51/1995), persoanele
juridice pot fi reprezentate, asistate etc. fie de avocaţi, fie de consilieri juridici (conform Legii nr.
514/2003), problema dacă, subsecvent Deciziei nr. 462/2014, incidenţa acesteia priveşte numai
persoanele fizice (în orice cauze, inclusiv cele de contencios administrativ) sau şi persoanele
juridice rămâne controversată163.
Această problemă controversată a fost soluţionată ulterior de către Curtea Constituţională
prin Decizia nr. 485/2015 supra cit., prin care Curtea Constituţională, admiţând excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (2) teza a II-a, ale art. 84 alin. (2), precum şi ale
art. 486 alin. (3) C. pr. civ., a statuat că prevederile legale menţionate cu referire la menţiunile
care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs de către persoanele
juridice prin avocat sau consilier juridic sunt neconstituţionale, întrucât prin aceste texte de lege,
indiferent că sunt persoane juridice de drept public sau de drept privat, este restrâns liberul acces
la justiţie şi dreptul la apărare. Se constată că, deşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 485/2015 a
fost publicată în Monitorul Oficial al României în anul 2015, textul art. 84 alin. (2) C. pr. civ. nu
a fost pus în consonanţă cu decizia Curţii Constituţionale supra cit., deşi, ulterior publicării
acestei decizii, Codul de procedură civilă a fost modificat şi completat prin O.U.G. nr. 1/2016.
În literatura de specialitate164 au fost analizate şi unele probleme controversate în materia
reprezentării convenţionale judiciare a persoanelor juridice, vizând, cu precădere, situaţia unor
persoane juridice străine care mandatează persoane juridice române să întreprindă demersurile

162
O. Puie, Aspecte privitoare la exercitarea căilor de atac…, op. cit., p. 48.
163
Ibidem.
164
A se vedea E.-F. Popescu, Controverse în materia reprezentării convenţionale judiciare, în
Dreptul nr. 8/2016, pp. 65-74.

119
juridice necesare pentru colectarea creanţelor cesionate. În conţinutul împuternicirii acordate de
persoana juridică cesionară persoanei juridice din România, se specifică în mod expres că pentru
colectarea creanţelor respective se mandatează cea din urmă pentru a o reprezenta pe cea dintâi,
în faţa oricărei autorităţi române, specificându-se că se include în împuternicire inclusiv
reprezentarea în instanţă pentru eventuale litigii şi pentru demersurile de executare silită, situaţie
în care instanţele judecătoreşti trebuie să stabilească dacă împuternicirile cu conţinut specificat
permit persoanelor juridice mandatare să reprezinte persoanele juridice titulare ale creanţelor 165.
Având în vedere faptul că, sub aspectul problematicii invocate, interpretând art. 84 alin. (1)
C. pr. civ., practica judiciară este contradictorie, în sensul că unele instanţe nu admit o astfel de
reprezentare166, altele o acceptă, iar altele pronunţă soluţii intermediare, în sensul că se consideră
legal reprezentată titulara creanţei dacă cererile respective sunt semnate de avocaţi angajaţi de
societatea mandatară pentru societatea care i-a acordat împuternicirea, dar nu este valabilă
reprezentarea dacă ea se realizează prin consilier juridic angajat al societăţii mandatare, se
propune ca, în condiţiile inexistenţei până la această dată a unei decizii date într-un recurs în
interesul legii pe această problemă, textul art. 84 alin. (1) C. pr. civ. să fie completat cu
menţiunea că este interzisă reprezentarea persoanelor juridice prin intermediul altor persoane
juridice167.
Această problematică nu a fost soluţionată printr-un recurs în interesul legii , ci, printr-o
sesizare referitoare la interpretarea art. 84 alin. 1 din C. pr. civ, soluţionată de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept -, prin decizia nr.
9/2016168 . Prin această decizie , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie , admiţând sesizarea a
concluzionat că în interpretarea şi aplicarea art. 84 alin. 1 din C. pr. civ, cererea de chemare în
judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice nu se pot face prin mandatar
persoană juridică şi nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă. Dacă s-ar agrea
ideea că o persoană juridică să fie reprezentată de altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia
, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

165
Ibidem, pp. 65, 66.
166
Această soluţie prin care nu se admite reprezentarea convenţională a unei persoane juridice
decât prin avocaţi şi consilieri juridici, şi nu prin alte persoane juridice, este cea corectă şi în opinia
noastră, ceea ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului art. 84 alin. (1) C. pr. civ., care utilizează
sintagma „numai”.
167
E.-F. Popescu, op. cit., p. 66, 73 şi infra notele 3 şi 4, p. 66.
168
Publicată în M. Of nr.400 din 26 mai 2016

120
Instanţa supremă a precizat prin decizia supra cit că activitatea de reprezentare convenţională în
faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială, rezervată prin lege avocaţilor şi
consilierilor juridici.
În acelaşi context şi în acord cu decizia nr. 9/2016, supra cit, prin Decizia nr. XXII din 12
iunie 2006 pronunţată în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie169, a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1)
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (după intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, Legea nr. 31/1990 poartă denumirea „Legea societăţilor; p.n. – O.P.) că cererile
de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor comerciale de consultanţă, asistenţă
şi reprezentare juridică sunt inadmisibile, întrucât o astfel de activitate nu se încadrează în
categoria faptelor de comerţ , în consecinţă, aceste activităţi neputând să fie exercitate de
societăţi constituite cu un asemenea obiect. În motivarea deciziei supra cit., se arată că
exercitarea profesiei de consilier juridic nu este compatibilă cu îndeplinirea de atribuţii specifice
profesiei de avocat, precum şi cu constituirea de societăţi comerciale de orice fel, întrucât
profesia de consilier juridic nu este o profesie liberală, ca şi cea de avocat şi, pe cale de
consecinţă, profesia de consilier juridic nu poate fi exercitată decât în limitele cadrului legal al
raportului de serviciu sau al raportului juridic de muncă.
Pe de altă parte, prin decizia nr. 9/2016(par. 33) , instanţa supremă a statuat că un contract de
mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu
şi în planul dreptului procesual, care este guvernat în materia reprezentării, de norme legale
imperative. Ca atare , în ceea ce priveşte reprezentarea convenţională, persoana juridică va putea
utiliza exclusiv mijloacele procesuale permise de legea procesual civilă, neputându-se prevala de
regulile valabile în cazul contractului de mandat civil. Rezultă aşadar din cele statuate de instanţa
supremă că poate fi încheiat un contract de mandat între două persoane juridice , dar trebuie
făcută distincţia dintre mandatul civil şi reprezentarea , care este supusă normelor de drept
procesual cu caracter imperativ. Astfel, în opinia noastră, în timp ce prin contractul de mandat
încheiat chiar între două persoane juridice, , mandantul(persoană juridică) împuterniceşte
mandatarul(persoană juridică) să încheie un act juridic în numele şi pe seama sa, reprezentarea
convenţională implică ca mandantul(persoană juridică) să poată fi reprezentat în instanţă doar de

169
Publicată în M. Of. nr. 936 din 20 noiembrie 2006.

121
către avocat sau consilier juridic , şi nu de către o altă persoană juridică.
În literatura de specialitate se apreciază că textul evocat însoţit de interpretarea oferită de
către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 9/2016 chestiunii de drept cu care a fost
investită se aplică nu doar în prima fază a procesului civil, respectiv judecata , ci şi în faza
executării silite170. Astfel, autoarea arată că deşi formularea art. 84 alin. 1 din C. pr. civ care
utilizează sintagma ,,în faţa instanţelor de judecată” este una literală restrictivă, o astfel de
normă generală care utilizează o expresie literală restrictivă nu înseamnă limitarea sensului
acesteia, ci , dimpotrivă, se impune în acest context o extensiune a sa şi la şi la o situaţie care ,
deşi strict formal, gramatical nu s-ar încadra în textul prevederii, raţiunile avute în vedere de
legiuitor la momentul edictării acestei norme generale regăsindu-se şi cu mai multă tărie în cazul
analizat , specific fazei executării silite 171.
Împărtăşim opinia mai sus expusă , dar bazată pe o altă interpretare a sintagmei ,, în faţa
instanţelor de judecată”. Astfel, după cum a statuat constant CEDO în jurisprudenţa sa, noţiunea
de proces include şi faza executării silite , context în care , în cazul în care procesul continuă şi
în faza executării silite , sintagma ,, în faţa instanţelor de judecată „ trebuie interpretată în sensul
că tot în faţă instanţelor de judecată se judecă şi procesele din faza executării silite.
Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 84 alin. 1 din C. pr. civ , s-a pronunţat şi
Curtea Constituţională pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, prin decizia nr. 246/2017 172 ,
făcând referire la decizia nr. 9/2016 şi respectiv la XXII din 12 iunie 2006, pronunţate de instanţa
supremă, supra cit, dar , într-un mod confuz şi contradictoriu. Astfel, prin această decizie ;
Curtea Constituţională, deşi a făcut referire la cele două decizii pronunţate de către Înalta Curte
de casaţie şi Justiţie , arată că reprezentarea convenţională a persoanei juridice este o simplă
facultate, persoana juridică păstrându-şi permanent, posibilitatea de a sta în justiţie prin
reprezentantul legal. Prin urmare , se arată că în măsura în care nu pot fi îndeplinite exigenţele
impuse de art. 84 alin. 1 din C. pr. civ, persoanele juridice au posibilitatea de a introduce acţiuni,
a formula cereri şi excepţii sau de a efectua orice act procedural prin reprezentantul legal, art. 84
alin. 1 din C. pr. civ nerestricţionând posibilitatea persoanei juridice ca , în situaţia în care nu

170
A se vedea, E. Oprina, Reprezentarea creditorului persoană juridică în faza executării
silite-prin prisma Deciziei nr.9/2016 a ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept , în volumul
Executarea silită. Dificultăţi şi soluţii practice(coordonatori E. Oprina şi V. Bozeşan). Volumul 2, Ed.
Universul juridic , Bucureşti , 2017, p. 185.
171
ibidem , p.188, 189.
172
Publicată în M. Of nr.602 din 26 iulie 2017.

122
apelează la un reprezentant convenţional-avocat sau consilier juridic - să stea în justiţie prin
reprezentantul legal.
Deşi , din aceste considerente , care vin în contradicţie cu decizia nr. 9/2016, rezultă că
persoana juridică poate fi reprezentată nu numai de către avocat sau consilier juridic, ci şi de
către un reprezentant legal, fără a se preciza dacă acesta poate fi sau nu o persoană juridică,
Curtea Constituţională, printr-o contradicţie in terminis arată că legea oferă posibilitatea
reprezentării convenţionale a persoanei juridice într-o manieră profesionistă, fie printr-un avocat
, fie prin consilierul juridic propriu, angajat cu contract de muncă, context în care nici nu îşi
găseşte raţiunea eventuala reprezentare convenţională printr-o altă persoană juridică. Se arată , în
acelaşi context că nici o entitate nu poate fi mai calificată decât cele două profesii specializate în
desfăşurarea activităţii de asistenţă juridică şi reprezentare judiciară, respectiv avocaţii şi
consilierii juridici.
Secţiunea 8. Instituţia administrării de probe prin avocaţi.
Instituţia administrării de probe prin avocaţi a fost introdusă şi în Codul de procedură civilă
din 1865. Dar , spre deosebire de prevederile vechiului C. pr. civ, Codul de procedură civilă
aprobat prin Legea nr.134/2010 impune judecătorului în etapa cercetării procesului, obligaţia să
întrebe părţile dacă doresc să uziteze de această procedură, scurtând substanţial termenele
prevăzute pentru efectuarea unor acte de procedură. În acest sens , dispoziţiile art. 367 din C. pr,
civ , statuează că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, şi dacă acestea
sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele să fie
administrate prin avocaţi.
Iniţial, prin introducerea acestei proceduri s-a urmărit degrevarea instanţelor de judecată,
precum şi responsabilizarea participanţilor la actul de justiţie, obiectivul fiind ca procesele să fie
soluţionate într-un termen rezonabil. Din păcate , însă, practica judiciară a arătat că sistemul
nostru de drept nu este pregătit pentru utilizarea acestei instituţii.
După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, acesta creează premiza pentru
aplicarea acestei instituţii, existând astfel perspectiva ca avocaţii şi instanţele judecătoreşti să
conştientizeze importanţa acestei proceduri.
Astfel, un prim demers iniţiat de către legiuitor a fost acela că , în materia taxelor judiciare
de timbru, dispoziţiile art. 45 alin.2 din OUG nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
statuează că ori de câte ori părţile vor recurge la aplicarea acestei proceduri de administrare a

123
probelor prin avocaţi, le va fi restituit jumătate din cuantumul sumei achitate cu titlu de taxă
judiciară de timbru.
În ceea ce priveşte sfera de aplicabilitate a acestei proceduri , dispoziţiile art. 366 din C . pr.
civ , extinde sfera litigiilor cărora le este aplicabilă această procedură, faţă de prevederile
vechiului C. pr. civ, care statuau că această procedură este aplicabilă numai litigiilor
patrimoniale, afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face
tranzacţii. Astfel, noul C. pr., civ statuează că procedura de administrare a probelor prin avocaţi
este aplicabilă tuturor litigiilor, cu excepţia celor care privesc starea civilă şi capacitatea
persoanelor, relaţiile de familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzacţii. Rezultă aşadar că după intrarea în vigoare a noului C.pr. civ , după cum s-a
remarcat şi în literatura de specialitate 173, această procedură este aplicabilă şi litigiilor
nepatrimoniale, dar care au un alt obiect decât starea civilă, capacitatea persoanelor , relaţiile de
familie, precum şi orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţii.
De asemenea , în literatura de specialitate se afirmă că dacă părţile au optat în faţa instanţei
de fond pentru administrarea probelor prin avocaţi, acest drept al lor s-ar transforma într-o
obligaţie procesuală care se menţine pe tot parcursul judecării procesului, deci inclusiv în faţa
instanţei de apel174, consimţământul în acest caz nemaiputând fi revocat. Dimpotrivă, alţi autori
au apreciat că această procedură nu poate fu utilizată, de regulă, în cadrul căii de atac a
apelului175.
Pornind de la cele două opinii se apreciază că , consimţământul părţilor exprimat în faţa
primei instanţe nu obligă la utilizarea acestei proceduri şi în căile de atac , pentru simplul motiv
că, în anumite situaţii, aplicarea acesteia este practic imposibilă 176. Dar , se apreciază că, totuşi,
această procedură va putea fi aplicată după anularea hotărârii în apel sau cu ocazia rejudecării
după anularea sau casarea cu trimitere, cu condiţia ca motivele anulării sau casării să nu
privească aspecte vizând greşita administrare a probaţiunii 177.
Această procedură se desfăşoară numai cu acordul părţilor, sub controlul şi cu aprobarea

173
A se vedea, M. Ursuţa , Comentariu la art. 366 din C. pr. civ , în Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat. Vol.I-art.1-526, Ediţia a II-a , revizuită şi adăugită, Editura Universul juridic ,
Bucureşti, 2016, p. 1067.
174
A se vedea, L. Dănilă Cătuna, Drept procesual civil. Partea generală, ed. a IV-a , Editura C. H .
Beck, Bucureşti, 2011 , p. 298, apud , M. Ursuţa , Comentariul la art. 366….op. cit , infra nota 1, p.1068.
175
ibidem , infra nota 2 , p. 1068.
176
ibidem.
177
ibidem.

124
instanţei de judecată potrivit unui program de administrare a probelor de către avocaţi, prezentat
în cel mult 5 zile de la data încuviinţării probelor prin avocaţi,care odată aprobat devine
obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor.
Se impune de asemenea precizarea că, înainte de a întreba părţile dacă doresc să uziteze de
această procedură, instanţa va fi obligată să rezolve toate cererile referitoare la stabilirea cadrului
procesual, ea soluţionând cererile legate de eventuala participare a terţelor persoane în proces(
cererile de intervenţie voluntară sau accesorie, chemarea în judecată a altor persoane, etc).
Sub acest aspect , o problemă sesizată în literatura de specialitate este aceea referitoare la o
eventuală intervenţie voluntară(principală sau accesorie) a unui terţ sau o cerere de chemare în
judecată sau în garanţie a altor persoane , ulterior încuviinţării aplicării procedurii administrării
probelor prin avocaţi, dacă noul participant nu îşi dă acordul pentru administrarea probelor prin
avocaţi178. Se apreciază cu privire la această problemă că în nici un caz nu se va reveni asupra
programului de administrare a probelor încuviinţat, ci,instanţa, după epuizarea acestuia , va putea
să administreze eventualele probe încuviinţate acestei părţi, în condiţiile art. 386 alin.2 din C.pr.
civ179.
Cu referire la termenul pentru administrarea probelor de către avocaţi, dispoziţiile art. 371
din C. pr. civ, statuează că pentru administrarea probelor de către avocaţi, instanţa va stabili un
termen de 6 luni, ţinând seama de volumul şi de complexitatea cauzei , termen care poate fi
prelungit, dacă în cursul administrării probelor se invocă o excepţie sau un incident procedural,
a încetat contractul de asistenţă juridică, una din părţi a decedat , etc.
După administrarea probelor prin avocaţi, fiecare parte îşi redactează prin avocatul său
concluziile scrise, care se comunică reciproc, urmând ca la expirarea termenului stabilit de
instanţă, avocaţii părţilor să prezinte instanţei dosarul cauzei.
Acest sistem de administrare a probelor, după cum se remarcă şi în literatura de specialitate,
relativ simplu şi economicos , eliberat de rigorile judiciare adeseori inhibante, le lângă
avantajele pe care le prezintă poate fi anticamera rezolvării litigiilor pe cale amiabilă, a renunţării
la judecată, a achiesării la pretenţii, dar , din nefericire , sistemul nu este suficient de atractiv
pentru părţi180.

178
ibidem, p. 1069.
179
ibidem.
180
A se vedea , I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I, Editura Universul juridic, Bucureşti ,
2013, p.1001.

125
 Secţiunea 9. Jurisdicţia disciplinară în materia soluţionării litigiilor derivate din
sancţiuni disciplinare aplicate avocaţilor-instanţe disciplinare în materia soluţionării
acestor litigii.

Una dintre reglementările prin care se conferă unor entiţăţi care soluţionează litigii derivate
din aplicarea unor sancţiuni disciplinare caracterul unor instanţe de judecată disciplinare ,
asemenea Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, este Legea nr.51/1995 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat181.

În aplicarea Legii nr.51/1995 a fost adoptat Statutul profesiei de avocat aprobat prin
Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011 182 modificat prin
Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr 1069/2015 183 şi Hotărârea
nr. 13/2015 a Congresului avocaţilor, întrunit la 6-7 iunie 2015184. Prin Hotărârea nr. 13/2015 , s-
a introdus art. 411 prin care se interzice avocaţilor ca în exercitarea oricăro activităţi din cele
prevăzute la art. 3 să colaboreze în orice mod cu persoane fizice sau juridice care îndeplinesc
acte ori desfăşoară fără drept activităţi specifice profesiei de avocat. Încălcarea acestei dispoziţii
legale constituie abatere disciplinară gravă şi se sancţionează cu excluderea din profesie.

Astfel, potrivit art. 86 alin. 1 din Legea nr.51/1995 republicată, avocatul răspunde disciplinar
pentru nerespectarea prevederilor acestei legi şi a statutului pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale Uniunii, precum şi pentru
orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau al instituţiei.

În ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare care se pot aplica avocaţilor , acestea sunt
precizate prin art. 89 din Legea nr.51/1995 republicată, respectiv: a)mustrare; b)avertisment;
amendă de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului. Plata amenzii se va face în
termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare, iar neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei;
d)interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an; e)excluderea din profesie.

181
Republicată în Monitorul Oficial al României , partea I , nr.98 din 7 februarie 2011.
182
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I ,nr. 898 din 19 decembrie 2011.
183
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I, nr.173 din 12 martie 2015.
184
Publicată în Monitorul Oficial al României , partea I ,nr.649 din 27 august 2015.

126
În completarea acestor dispoziţii legale , prevederile art. 90 alin. 1 şi 2 din Legea nr.51/1995
republicată statuează că în caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa disciplinară poate lua
măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei până la judecarea definitivă a cauzei.
Împotriva încheierii prin care s-a luat aceste măsuri se poate declara recurs în termen de 5 zile de
la comunicare. Recursul este suspensiv de executare şi va fi soluţionat de urgenţă.

În acest context ,prevederile art. 87 alin. 1 din Legea nr.51/1995 republicată statuează că
anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare sunt de competenţa consiliului baroului,
urmând ca , prin alin. 2 al aceluiaşi articol să se prevadă că anchetarea abaterii şi exercitarea
acţiunii disciplinare pentru decanii barourilor şi membrii Consiliului Uniunii Naţionale a
Barourilor din România sunt de competenţa Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din
România. Persoana anchetată sau trimisă în judecată disciplinară nu participă la luarea hotărârii.
În toate cazurile acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data
săvârşirii abaterii.

Pentru soluţionarea acţiunii disciplinare , dispoziţiile art. 88 alin. 1 din lege prevăd că în
cadrul fiecărui barou se organizează şi funcţionează o comisie de disciplină care judecă, în primă
instanţă şi în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârşite de avocaţii din acel barou. În
cazul abaterilor disciplinare săvârşite de către decanii barourilor şi membrii Consiliului Uniunii
Naţionale a Barourilor din România se organizează şi funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale
a Barourilor din România, potrivit alin. 2 al art. 88, Comisia centrală de disciplină , care
soluţionează ca instanţă disciplinară de fond , în complet de 3 membri, abaterile disciplinare
săvârşite de aceţia.Potrivit art. 88 alin. 3 din Legea nr.51/1995 republicată, împotriva deciziei
disciplinare a Comisiei centrale de disciplină, ca instanţă de fond, se poate exercita recurs care
este judecat de Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România,constituit ca instanţă
disciplinară în plenul său, în afară de persoana implicată în cauză. Constăm că prevederile art. 88
alin. 3 din Legea nr.51/1995 republicată nu menţionează competenţa Consiliului Uniunii
Naţionale a Barourilor din România de a soluţiona şi recursului formulate împotriva încheierilor
prevăzute la art. 90 alin. 1 şi 2 din lege , o atarea competenţă, prin adăugare la lege , fiind
conferită Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin dispoziţiile art. 275 din
Statutul profesiei de avocat.

127
 Dar , pe lângă soluţionarea în fond a abaterilor disciplinare săvârşite de către decanii
barourilor şi membrii Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, Comisia centrală
de disciplină soluţionează şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor comisiilor de disciplină
care funcţionează în cadrul fiecărui barou, în complet de 5 membri, potrivit prevederilor
statutului profesiei.

În acest context, prevederile art. 273 din Statutul profesiei de avocat , contrar dispoziţiilor art. 88
alin. 2 lit. b din Legea nr.51/1995 republicată statuează că în cazul contestării hotărârilor
comisiilor de disciplină constituite în cadrul fiecărui barou, Comisia centrală de disciplină
judecă în recurs(şi nu în contestaţie), în complet de 5 membri, contestaţiile declarate de avocatul
interesat, de decanul baroului şi de preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din România
împotriva deciziilor pronunţate de către comisiile de disciplină ale barourilor şi a încheierilor
prevăzute la art. 90 alin. 1 şi 2 din lege.

Se poate aşadar concluziona faptul că instanţele disciplinare care sunt reglementate de Legea
nr.51/1995 republicată sunt : a) comisia de disciplină a baroului; b)comisia centrală de disciplină;
c) Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, în plenul său, constituit potrivit art. 88
alin. 3 din lege.

După cum se poate constata din conţinutul acestor texte legale , calea de atac care se poate
exercita împotiva hotărârilor pronunţate de către aceste instanţe disciplinare este denumită recurs
, atât atunci când comisia centrală de disciplină soluţionează o contestaţie împotriva deciziei
comisiei de disciplină constituită la nivelul baroului, cât şi în cazul în care Consiliul Uniunii
Naţionale a Barourilor din România soluţionează contestaţia împotriva deciziei disciplinare a
comisiei centrale de disciplină, ca instanţă de fond. De altfel şi prevederile art. 89 alin. 3 din
Legea nr.51/1995 republicată statuează că împotriva deciziei disciplinare se poate formula recurs
de către avocatul interesat , decanul baroului şi preşedintele Uniunii Naţionale a Barourilor din
România în termen de 15 zile de la comunicare.

Aceste dispoziţii legale, de lege lata, care ne induc concluzia că modul de soluţionare a
contestaţiilor formulate împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate avocaţilor este cea prin care
se soluţionează recursul reglementat de noul Cod de procedură civilă formulat împotriva
hotărârilor judecătoreşti, nu sunt puse în acord cu prevederile noului Cod de procedură civilă.

128
 În acest context , prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură
civilă a fost modificat alin. 4 al art. 88 din Legea nr.51/1995 republicată, care prevedea anterior
modificării exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de către
instanţele disciplinare reglementate de Legea nr.51/1995 , în urma modificării art. 88 alin. 4 din
Legea nr.51/1995 republicată statuând că ,, împotriva hotărârilor pronunţate la alin. 2 şi 3,
partea interesată poate formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii
de apel Bucureşti”. Stabilirea competenţei materiale şi teritoriale a secţiei de contencios
administrativ şi fiscal a Curţii de apel Bucureşti în soluţionarea acestor contestaţii este evidentă
având în vedere , pe de o parte , faptul că se formulează contestaţie împotriva hotărârii unei
instanţe de judecată disciplinare de nivel central şi, pe de altă parte , se are în vedere locul
situării acestei entităţi centrale.

O altă precizare care se impune a fi reliefată este aceea că spre deosebire de alin. 4 al art. 88
anterior modificării , care prevederea că decizia Curţii de apel Bucureşti este definitivă,
reglementarea modificată, mai sus expusă nu mai precizează acest lucru. Ca atare , în contextul
în care în care Curtea de Apel Bucureşti nu soluţionează contestaţia ca instanţă de recurs ,
acţiunea soluţionată în contencios administrativ de către Curtea de Apel Bucureşti este o acţiune
în primă instanţă, astfel că, în opinia noastră, împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de
către Curtea de apel Bucureşti ca instanţă de contencios administrativ se va putea formula , în
lipsa unei dispoziţii legale exprese recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se poate aşadar concluziona că potrivit art. 88 alin. 4 din Legea nr.51/1995 modificat prin
art.24 din Legea nr.76/2012, raportat la alin. 2 şi 3 al aceluiaşi articol din Legea nr.51/1995,
după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, calea de atac care se exercită
împotriva hotărârillor instanţelor de judecată disciplinare reglementate de această lege, este cea a
contestaţiei , şi nu a recursului, care se poate exercita atât împotriva deciziei disciplinare
pronunţate de către Comisia centrală de disciplină care soluţionează plângerea împotriva deciziei
disciplinare a comisiei de disciplină constituită la nivelul fiecărui barou, cât şi împotriva
hotărârilor disciplinare pronunţate de către Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din
România, care soluţionează plângerea împotriva deciziei disciplinare a Comisiei centrale de
disciplină, ca instanţă de fond.

129
 Se constată totodată că deşi odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă a
fost modificat doar art. 88 alin. 4 din Legea nr.51/1995 republicată, celelate articole din lege şi
din statut care utilizează calea recursului nefiind modificate şi puse în consonanţa cu prevederile
art. 88 alin. 4 din Legea nr.51/1995 şi cu celelate prevederi ale noului Cod de procedură civilă.
Ca atare , se impune , de lege ferenda , în acord cu normele de tehnică legislativă,punerea în
acord a tuturor dispoziţiilor legale instituite prin Legea nr. 51/1995 republicată şi Statutul
profesiei de avocat, cu prevederile noului Cod de procedură civilă, în sensul stabilirii drept căi de
atac împotriva hotărârilor pronunţate de către instanţele disciplinare reglementate de acest act
normativ, contestaţia , şi nu recursul.

Cap. III ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA PROFESIEI LIBERALE DE

EXECUTOR JUDECĂTORESC.

Secţiunea 1. Organizarea profesiei de executor judecătoresc în contextul legislativ

actual.

În contextul legislativ actual, activitatea executorilor judecătoreşti este reglementată prin

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti 185 cu modificările şi completările ulterioare,
executorii judecătoreşti fiind investiţi potrivit art. 2 din lege să îndeplinească un serviciu de
interes public, iar actul îndeplinit de executorul judecătoresc, respectând exigenţele pe care legea
le impune pentru valabilitatea acelui act, fiind un act de autoritate publică şi are forţa probantă
prevăzută de lege.

Pe cale de consecinţă, în contextul legislativ actual,Legea nr.188/2000 care

reglementează activitatea executorilor judecătoreşti asigură cadrul juridic de exercitare a
profesiei de executor judecătoresc, categorie profesională care prin exercitarea unui serviciu
public asigură şi garantează respectarea unuia dintre fundamentale ale justiţiabilului, respectiv
dreptul de a solicita punerea în executare hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile,
componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de către Convenţia europeană a
drepturilor omului şi Constituţia României republicată.

Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti a fost republicată în Monitorul Oficial al
185

României, Partea I nr. 738 din 20 octombrie 2011..

130
 Coordonarea şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de către
Ministerul Justiţiei.

În aplicarea acestei legi, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001 186 cu modificările
şi completările ulterioare a fost aprobat Regulamentului de punere în aplicare a legii nr.
180/2000 privind executorii judecătoreşti, cu modificările şi completările ulterioare, iar în
aplicarea art. 28 din Legea nr. 188/2000, în sensul cărora executorii judecătoreşti se constituie în
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, organizaţie profesională cu personalitate
juridică, care funcţionează în baza Statutului propriu, a fost adoptat de către Uniunea Naţională
a Executorilor Judecătoreşti în 12 iunie 2001 Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc 187, cu modificările şi completările
ulterioare.

Rezultă aşadar faptul că, executorii judecătoreşti acţionează , după cum a statuat şi Curtea
Constituţională188 , în interesul unei bunei administrări a justiţiei, reprezentând un organ auxiliar
al acesteia care are rolul de a pune în practică hotărârea pronunţată de instanţă. În acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă
ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi
obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi, executarea unei sentinţe sau a unei
hotărâri, indiferent cărei jurisdicţii ar aparţine, trebuind deci să fie considerată ca făcând parte
integrantă din proces, în sensul art. 6 para. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale( cauza ,,Homsby împotriva Greciei, 1987).

În acest context, activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti de către

executorii judecătoreşti investiţii cu atribute de putere publică, făcând parte integrantă din
proces, deşi , după pronunţarea hotărârii instanţa se dezinvesteşte, constituie o componentă a

186
Ordinul ministrului justiţiei nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în
aplicare a Legii nr. 180/2000 privind executorii judecătoreşti a fost publicat în Monitorul oficial al
României, Partea I, nr. 64 din 6 februarie 2001.
187
Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc
a fost aprobat prin Hotărârea nr.19/2010 a Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 713 din 26 mai 2011.
188
A se vedea , Curtea Constituţională, decizia nr. 631 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 1 august 2007.

131
dreptului la un proces echitabil al justiţiabililor consacrat de către art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. 3 din Constituţia
României.

În ceea ce priveşte organele reprezentative ale executorilor judecătoreşti, potrivit art. 93

din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, acestea sunt, la nivel naţional, Uniunea
Naţională a Executorilor Judecătoreşti, iar pe plan teritorial, în circumscripţia fiecărei curţi de
apel, Camera executorilor judecătoreşti.

Camera Executorilor judecătoreşti din circumscripţia fiecărei curţi de apel, investită cu

personalitate juridică, cuprinde toţi executorii judecătoreşti din circumscripţia respectivei curţi de
apel.

În ceea ce priveşte Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, potrivit art. 29 din

Legea nr.188/2000, aceasta reprezintă organizaţia profesională cu personalitate juridică, formată
din toţi executorii judecătoreşti , numiţi potrivit art. 16 . În cadrul UNEJ se organizează şi
funcţionează Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, a cărui statut a fost aprobat prin
Hotărârea nr.2/2014 a Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti 189 , având ca
scop asigurarea de răspundere civilă a executorului judecătoresc pentru prejudiciile cauzate din
culpă, prin acte sau fapte, cu excepţia prejudiciilor cauzate prin fapte săvârşite cu intenţie.
Asigurarea de răspundere civilă a executorilor judecătoreşti este obligatorie, drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi fiind stabilite prin Statut, prin contractul de asigurare şi prin Legea
nr.188/2000.

Secţiunea 2. Condiţiile dobândirii profesiei de executor judecătoresc şi formele de

exercitare a profesiei de executor judecătoresc.

2.1. Condiţiile dobândirii profesiei de executor judecătoresc.

În ceea ce priveşte condiţiile dobândirii profesiei de executor judecătoresc , acestea sunt

reglementate de art. 15 din Legea nr.188/2000 , detaliate prin Regulamentul de aplicare a Legii
nr.188/2000 şi Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

189
Publicată în M. Of nr.462 din 24 iunie 2014.

132
 Astfel, potrivit art. 16 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.188/2000, selecţia
candidaţilor pentru admiterea în profesia de executor judecătoresc se face pe baza unui concurs
sau examen organizat anual sau ori de câte ori este necesar de Uniunea Naţională a Executorilor
Judecătoreşti , la solicitarea ministrului justiţiei , concursul sau examenul urmând a se desfăşura
sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei.

În vederea participării la concurs sau examen, persoana trebuie să îndeplinească

condiţiile prevăzute de art. 15 din Legea nr.188/2000, respectiv: a) are cetăţenia română şi
domiciliul în România; b) are capacitate deplină de exerciţiu; c)este licenţiată în drept; d)nu are
antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie; e) cunoaşte limba română; f)este aptă din
punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei; g) a îndeplinit timp de 2 ani funcţia de
executor judecătoresc stagiar şi a promovat examenul de definitivat sau , după caz, a exercitat 3
ani o funcţie de specialitate juridică şi a promovat concursul sau examenul de admitere în
profesie.

Sunt scutite de examen persoanele care au exercitat timp de 5 ani funcţia de judecător,
procuror sau avocat, cu condiţia să fi promovat examenul de definitivat în profesia din care
provin. Stagiul executorului judecătoresc, cu durata de 2 ani, calculată de la data încheierii
contractului individual de muncă, reprezintă perioada premergătoare dobândirii calităţii de
executor judecătoresc şi are drept scop pregătirea profesională a executorului judecătoresc la
începutul exercitării profesiei.

Potrivit art. 49 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, pot angaja
executori judecătoreşti stagiari numai executorii judecătoreşti care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de art. 15 lit. c din Legea nr.188/2000, respectiv sunt licenţiaţi în drept şi au o
vechime neîntreruptă de minimum 10 ani în profesie. Executorul judecătoresc stagiar este
angajat prin contract individual de muncă ,încheiat pe durată determinată cu executorul
judecătoresc, executorul judecătoresc neputând angaja mai mulţi executori judecătoreşti stagiari
în aceeaşi perioadă.

2.2.Formele de exercitare a profesiei de executor judecătoresc.

În ceea ce priveşte formele de exercitare a profesiei de executor judecătoresc, dispoziţiile

art. 12 din Legea nr.188/2000 şi dispoziţiile art. 50 1 din Statutul UNEJ , prevăd că activitatea

133
executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot funcţiona unul sau mai
mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător sau prin asocierea în
cadrul unei societăţi profesionale . Asocierea şi încetarea asocierii executorilor judecătoreşti
care au sediul biroului în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel se avizează de către Colegiul
director al Camerei în a cărei rază teritorială îşi au sediul executorii judecătoreşti. Asocierea şi
încetarea asocierii executorilor judecătoreşti care nu au sediul biroului în circumscripţia
aceleiaşi curţi de apel se aprobă de către Consiliul Uniunii.

Potrivit art. 14 din Legea nr.188/2000, în circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona
unul sau mai multe birouri de executori judecătoreşti , a căror competenţă se întinde pe tot
cuprinsul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află judecătoria. Rezultă aşadar că,
competenţa executorului judecătoresc nu se limitează doar la raza teritorială a judecătoriei unde
funcţionează biroul executorului judecătoresc , ci , competenţa sa se întinde pe întreaga rază
teritorială a curţii de apel în care se află judecătoria.

Secţiunea 3. Consideraţii privitoare la organizarea şi funcţionarea Uniunii

Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

3.1 Alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Uniunii Naţionale a Executorilor

Judecătoreşti.

Potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 188/2000, art. 94 alin. 2 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 188/2000 şi art. 13 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti, organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt
Congresul, Consiliul şi preşedintele.

Rezultă aşadar faptul că, Uniunea Naţională a Executorilor judecătoreşti, la fel ca şi

marea majoritate a persoanelor juridice îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile care intră în
conţinutul capacităţii sale de exerciţiu, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoana
fizică şi juridică prin organele sale de conducere, dintre care unul este unipersonal, respectiv
preşedintele Uniunii, iar celelalte sunt organe colegiale( congresul şi consiliul Uniunii)

Potrivit art. 32 din Legea nr. 188/2000, art. 18 din Statut şi art. 97 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 188/2000 Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este un

134
organ de conducere constituit din reprezentanţi ai fiecărei camere a executorilor judecătoreşti,
aleşi pentru o durată de 3 ani, de adunarea generală a executorilor judecătoreşti din acea cameră
a executorilor judecătoreşti potrivit normei de reprezentare stabilite prin Statut, dintre care sunt
aleşi de către Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti preşedintele şi doi
vicepreşedinţi. În explicitarea prevederilor art. 32 din Legea nr. 188/2000, prin dispoziţiile art. 17
din Statut, se precizează faptul că reprezentanţii fiecărei camere a executorilor judecătoreşti care
constituie Consiliul Uniunii trebuie să aibă calitatea de membru titular al camerei, rezultând
aşadar faptul că, nu poate avea calitatea de reprezentant al camerei în Consiliul Uniunii o
persoană desemnată de către cameră care să reprezinte membrul titular al camerei.

Deşi în privinţa alegerii preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi al Consiliului Uniunii

Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 188/2000 şi, în acord cu
acestea şi dispoziţiile art. art. 97 din Regulamentul de aplicare a legii nr. 188/200 şi art. 16 lit. b
din Statut, prevăd că dintre membrii Consiliului Uniunii, Congresul Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti alege preşedintele şi doi vicepreşedinţi ai Consiliului, precizări
privitoare la durata mandatului preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi şi la posibilitatea de a
fi realeşi sunt statuate prin art. 97 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000, care
statuează că, durata mandatului preşedintelui şi a celor doi vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este de 3 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi o singură
dată.

În acest context, prevederile art. 97 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000
aprobat prin Ordinul ministerului justiţiei nr. 210/2001 deşi acest Regulament trebuia emis doar
pentru punerea în aplicare a Legii nr. 188/2000 adaugă la lege prin stabilirea duratei mandatului
preşedintelui şi a celor vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii şi a posibilităţii de realegere a
acestora , ceea ce contravine normelor de tehnică legislativă instituite prin art. 77 şi 78 din Legea
nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative 190 în
sensul cărora ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale
conducătorilor ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea

190
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative a
fost republicată în Monitorul oficial al României, Partea i, nr. 260 din 21 aprilie 2010.

135
legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, aceste acte trebuind să se limiteze strict la
cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care
să contravină prevederilor acestora.

Din conţinutul dispoziţiilor statuate prin art. 97 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
188/2000 se desprinde concluzia că, preşedintele şi cei doi vicepreşedinţii ai Consiliului Uniunii
pot deţine un număr maxim de două mandate,ceea ce rezultă cu claritate din interpretarea
sintagmei,, posibilitatea de a fi realeşi o singură dată”, indiferent dacă acestea sunt sau nu
succesive.

Rezultă aşadar faptul că, preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii pot fi
realeşi o singură dată pentru a obţine ai doilea mandat, chiar dacă al doilea mandat dobândit în
urma alegerii nu este următor celui a cărui durată expiră la împlinirea celor trei ani.

Drept argumente în sprijinul opiniei mai sus expuse poate fi invocat binecunoscutul
principiu de drept ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, conform căruia acolo unde
legea nu distinge nu trebuie să distingem. ,,Dacă legea dispune, fără condiţii şi fără restricţii,
acela care o interpretează nu poate introduce eventuale condiţii şi restricţii, întrucât, astfel,ar
altera voinţa legiuitorului. Pe scurt, maxima interzice orice interpretare restrictivă a unui text
legal general”191.

Unde legiuitorul a dorit să statueze prin dispoziţii legale exprese că o persoană poate
exercita o funcţie pentru două mandate, care pot fi şi succesive, a statuat aceasta expres prin
dispoziţii legale.

Pentru identitate de raţiune , eadem est ratio,o atare dispoziţie o regăsim în Constituţia
României republicată în urma revizuirii constituţionale din 2003, prin care legiuitorul
constituant, în ceea ce priveşte alegerea preşedintelui României, prin art. 81 alin. 3 statuează că :
,, nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel mult două
mandate. Acestea pot fi şi succesive”.

191
I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului, Adagii şi Locuţiuni latine în dreptul
românesc, editura Dacia, Cluj Napoca, 2000, p. 409.

136
 Dar, şi din interpretarea textului constituţional, rezultă că, legiuitorul constituant nu
instituie condiţia ca cele două mandate pe care le poate deţine de o persoană în exercitarea
funcţiei de Preşedinte al României să fie succesive, ci, doar conferă posibilitatea ca cel de-al
doilea mandat să fie următor celui pe care o persoana care a fost din nou aleasă l-a exercitat şi
care a expirat.

O altă precizare care se impune este aceea că, din economia dispoziţiilor Legii nr.
188/2000 şi a actelor normative cu forţă juridică inferioară Legii nr. 188/2000 adoptate în
aplicarea acestei legi, respectiv Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 şi Statutul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, se constată o neconcordanţă nu de ordin terminologic , ci
de fond , cu încălcarea normelor de tehnică legislativă în elaborarea actelor normative instituite
prin Legea nr. 24/2000 republicată, între dispoziţiile art. 31 alin. 1 lit. b din Legea nr. 188/2000
în sensul cărora una dintre atribuţiile Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
este aceea de a alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti, cu dispoziţiile art. 14 alin. 1 din Statutul Uniunii care stipulează
faptul că, Congresul Uniunii este constituit din preşedintele şi vicepreşedinţii Uniunii, preşedinţii
şi vicepreşedinţii Camerelor şi din membrii Consiliului Uniunii. Rezultă aşadar faptul că potrivit
art. 14 alin. 1 din Statutul Uniunii Congresul Uniunii este constituit din preşedintele şi
vicepreşedinţii Uniunii, şi nu din preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii, care este
menţionat expres ca fiind unul dintre organele de conducere ale Uniunii naţionale a Executorilor
Judecătoreşti alături de congres şi preşedinte.

Dar, privitor la modul de constituire a Congresului Uniunii, se constată faptul că,în timp
ce dispoziţiile art. 28 alin. 3 din Legea nr. 188/2000 statuează faptul că , congresul Uniunii este
constituit din delegaţi ai fiecărei Camere a executorilor judecătoreşti, potrivit normei de
reprezentare stabilite prin statut, preşedinţii Camerelor executorilor judecătoreşti şi ceilalţi
membrii ai Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, prevederile art. 14 alin.
1 din Statutul Uniunii , contrar normelor de tehnică legislativă, schimbă conţinutul legii,
arătând că, Congresul Uniunii este constituit din preşedintele şi vicepreşedintele Uniunii,
preşedinţii şi vicepreşedinţii Camerelor şi din membrii Consiliului Uniunii, cu excepţia
Congresului de constituire a Uniunii, care se va desfăşura în conformitate cu prevederile art. 52
alin.2.

137
 Dar, legiuitorul a mers mai departe pe aceeaşi linie a necorelării actelor normative de
nivel inferior cu dispoziţiile actelor normative de nivel superior, care trebuie să stea la baza
adoptării actului normativ de nivel inferior, din coroborarea art. 31 alin. 1,lit. b şi art. 32 alin. 1 şi
alin. 2 din Legea nr. 188/2000 cu art. 97 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a legii şi art. 19 lit.
g din Statutul Uniunii , rezultând faptul că atributul de a reprezenta Uniunea în raporturile cu
terţii revine Preşedintelui Consiliului Uniunii, în timp ce prin dispoziţiile art. 22 alin. 1 din
Statutul Uniunii, atributul de a reprezenta Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din
România, cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte
persoane juridice, iar pe plan extern cu organizaţiile internaţionale ale executorilor judecătoreşti.

Este adevărat că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin
organele sale de conducere, dar în privinţa dreptului de reprezentare a persoanei juridice în
raporturile cu terţii , după cum este unanim admis în literatura de specialitate 192 acesta revine
organului unipersonal, (adică a preşedintelui Uniunii, s. n, O. P) care are calitatea de reprezentant
legal al persoanei juridice şi nu al unui organ de conducere al uniunii. Evident organul
unipersonal poate da împuternicire unei alte persoane, care va deveni reprezentant convenţional
al persoanei juridice.

Pornind de cele expuse mai sus, din moment ce atât dispoziţiile Legii nr. 188/2000 cât şi
cele din Regulamentul de aplicare a legii şi cele ale Statutului, nominalizează expres printre
organele de conducere a Uniunii preşedintele, este evident că este vorba despre preşedintele
Uniunii, şi nu al Consiliului Uniunii, ca atare dreptul de reprezentare a Uniunii revine
preşedintelui Uniunii, drept care îşi are izvorul în lege.

Pornind de la toate aceste necorelări şi inconsecvenţe ale legiuitorului român, în opinia

noastră, din moment ce atât dispoziţiile Legii nr. 188/2000 cât şi cele ale Regulamentului de
aplicare a Legii nr. 188/2000 şi cele ale Statutului Uniunii, menţionează expres printre organele
de conducere ale Uniunii( şi nu ale Consiliului Uniunii, s. n. O. P) preşedintele, fiind vorba
evidente de preşedintele Uniunii ( şi nu al consiliului Uniunii, s. n, O. P), în opinia noastră,
apreciem că, se impune de lege ferenda, modificarea dispoziţiilor art. 31 alin. 1 lit. b din Legea
nr. 188/2000, şi în acord cu această modificare dispoziţiile 97 alin. 1 din Regulamentul de

192
A se vedea, M. Nicolae, N. Truşcă, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2001, p. 503.

138
aplicare a Legii nr. 188/2000 , dispoziţiile art. 16 lit. b din Statutul Uniunii, în sensul stabilirii
atribuţiei Congresul Uniunii de a alege preşedintele şi doi vicepreşedinţi ai Uniunii( şi nu ai
Consiliului Uniunii, s. n, O. P). Or, în contextul în care, Congresul Uniunii are doar atribuţia de a
alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii, deci organele de conducere ale
unuia dintre organele de conducere ale Uniunii, ne întrebăm cine va alege preşedintele Uniunii,
nominalizat expres drept organ de conducere a Uniunii, adică a persoanei juridice alături de
congres şi consiliul Uniunii.

Corelativ, apreciem că se impune de lege ferenda, modificarea art. 32 alin. 2 din Legea
nr. 188/2000 şi în acord cu această modificare , dispoziţiile art. 97 alin. 2 din Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 188/2000 în sensul stabilirii exprese a atributului de reprezentare a Uniunii în
sarcina preşedintelui Uniunii, şi nu a preşedintelui Consiliului Uniunii.

Totodată având în vederea necorelarea art. 19 lit. g din Statutul Uniunii, conform căruia
Consiliul Uniunii reprezintă Uniunea prin preşedintele său, cu art. 22 alin. 1 lit. a din Statutul
Uniunii în sensul căruia preşedintele Uniunii( şi nu al Consiliului Uniunii, s. n, O. P) reprezintă
uniunea în raporturile cu terţii, apreciem că, se impune de lege ferenda abrogarea art. 19 lit. g din
Statutul Uniunii şi menţinerea în vigoare a art. 22 alin. 1 lit. a din Statutul uniunii.

O altă necorelare, se constată de această dată în mod inexplicabil , între prevederile art.
22 alin. 1 şi art. 22 alin. 1 lit. a1 din Statutul Uniunii, în sensul cărora se stabileşte drept atribuţie
a preşedintelui Uniunii, stabilirea atribuţiilor celor doi vicepreşedinţii ai Consiliului Uniunii şi
cele ale art. 14 alin. 1 din Statut, în sensul cărora Congresul Uniunii este constituit din
preşedintele şi vicepreşedinţii Uniunii. Analizând această necorelare între dispoziţiile din
Statutul Uniunii mai sus precizate, coroborat cu celelalte dispoziţii ale Statutului şi ale
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 188/2000, nu se poate concluziona faptul că Uniunea ar
avea doar preşedinte în timp ce vicepreşedinţii ar aparţine Consiliul Uniunii, cu precizarea că
preşedintele Uniunii are atribuţia de a stabili atribuţiile vicepreşedinţilor Consiliului Uniunii,
după cum ar lăsa să se înţeleagă din această necorelare a celor două texte din statutul Uniunii,
întrucât dispoziţiile art. 14 alin. 1 din Statutul Uniunii, mai sus expuse, fac la referire expresă la
preşedintele şi vicepreşedinţii Uniunii , şi nu ai Consiliului Uniunii.

139
 Se poate aşadar concluziona faptul că, toate aceste necorelări ale actelor normative
adoptate în aplicarea Legii nr. 188/2000 cu dispoziţiile Legii nr. 188/2000, contravin normelor
de tehnică legislativă instituie prin art. art. 13 lit. a şi b din Legea nr. 24/2000 republicată, în
sensul cărora, proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel
superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune, iar proiectul de act normativ, întocmit
pe baza unui act de nivel superior nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi
nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia.

O altă remarcă care se impune este aceea că, în contextul dispoziţiilor legale mai sus
menţionate, Congresul Uniunii alegând preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii ( şi nu
a preşedintelui şi vicepreşedinţilor Uniunii, după cum s-ar fi impus ca legiuitorul să prevadă, s. n.
O.P), dintre membrii Consiliului Uniunii, este îngrădit dreptul legitim al celorlalţi membri ai
Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti de a alege şi de a fi aleşi în organele
reprezentative ale Uniunii.

Totodată, în mod inexplicabil, constatăm faptul că, printre drepturile executorilor

judecătoreşti prevăzute la capitolul IV, secţiunea 1 din Legea nr. 188/2000 şi în Regulamentul de
aplicare a legii, nu se regăseşte unul dintre drepturile fundamentale ale executorilor judecătoreşti,
respectiv acela de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti, această inexplicabilă lacună legislativă, fiind suplinită printr-un act
normativ cu forţă juridică inferioară legii, respectiv prin dispoziţiile art. 11 lit. a din Statutul
Uniunii.

În acest context, deşi Legea nr.188/2000 şi cele ale Regulamentului prevăd atribuţia
Congresului Uniunii de a alege preşedintele şi cei doi vicepreşedinţi din rândul membrilor
Consiliului Uniunii, prin dispoziţiile art. 11 din Statut, deci printr-un act normativ inferior legii
se înlătură starea de nelegalitate instituită legiuitor, statuând că, membrii Uniunii,compusă din
toţi executorii judecătoreşti, potrivit art. 10 din Statut, au dreptul să aleagă sau să fie aleşi în
organele reprezentative ale Uniunii,deci şi în organele de conducere a uniunii, ca atare oricare
dintre membrii uniunii ar putea să dobândească vocaţia de a fi fie ales în vederea exercitării
mandatului de preşedinte sau vicepreşedinte al Uniunii.

140
 Având în vedere dispoziţiile art. 11 din statut, ne întrebăm ce eficacitate juridică pot
dobândi dispoziţiile art. 11 din statut, deci cum ar putea fi aleşi oricare dintre executorii
judecătoreşti care intră în componenţa Uniunii în organele reprezentative ale Uniunii, din
moment ce, potrivit Legii nr. 188/2000 şi a Regulamentului de aplicare a legii ,alegerea
preşedintelui şi a vicepreşedinţilor se face doar din rândul membrilor Consiliului Uniunii, deci a
unui grup restrâns de executori judecătoreşti.

Toate aceste aspecte prin care am evocat neconcordanţe dintre dispoziţiile Legii nr.
188/2000 şi actele normative cu forţă juridică inferioară legii adoptate în aplicarea legii, contrare
normelor de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000 republicată, care scot în evidenţă
lipsa de claritate şi precizie a textelor din lege şi din actele normative adoptate în aplicarea legii,
au menirea de a se constitui într-o propunere de lege ferenda, prin care legiuitorul să procedeze
la modificarea Legii nr. 188/2000,în sensul stabilirii cu claritate şi precizie a textelor care
reglementează alegerea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Uniunii( şi nu a preşedintelui şi
vicepreşedinţilor Consiliului Uniunii, după cum reglementează dispoziţiile legii nr. 188/2000 şi
Regulamentul de aplicare a legii şi ale statutului,toate în vigoare în prezent, s. n. O. P) urmând
ca, potrivit normelor de tehnică legislativă instituite prin legea nr. 24/2000 mai sus evocate,
actele normative adoptate în aplicarea legii, respectiv Regulamentul de aplicare al Legii nr.
188/2000, care în opinia noastră ar trebui să constituie un atribut al Guvernului în ansamblul său,
şi nu al ministrului justiţiei, după cum este aprobat Regulamentul de aplicare a legii nr. 188/2000
în vigoare în prezent , şi Statutul Uniunii să fie puse în acord cu dispoziţiile Legii nr. 188/2000.

De asemenea apreciem că, se impune de lege ferenda, ca, prin modificarea Legii nr.
188/2000 şi, în acord cu aceasta dispoziţiile Regulamentului de aplicare a legii nr. 188/2000 şi
ale Statutului Uniunii, să fie stabilite printre atribuţiile Congresului Uniunii şi aceea de a
desemna , în urma votului exprimat direct şi nemijlocit de către toţii membrii uniunii,
preşedintele şi vicepreşedinţii Uniunii din rândul tuturor membrilor Uniunii, adică a tuturor
executorilor judecătoreşti care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Uniunii.

O atare modificare legislativă, apreciem că se impune şi în considerarea faptului că,

preşedintele Uniunii reprezentând Uniunea în raporturile cu terţii,legitimitatea sa trebuie să îşi
aibă izvorul în voinţa exprimată direct şi nemijlocit de către toţi executorii judecătoreşti din

141
cadrul Uniunii,şi nu a unui grup restrâns din componenţa Consiliului Uniunii, iar , pe de altă
parte, una dintre regulile fundamentale ale democraţiei este reprezentativitatea.

Toate aceste propuneri de lege ferenda, se circumscriu unui principiu de drept din materia
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, fundamentat riguros în literatura de specialitate,
conform căruia,, titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, ca subiect de drept
civil distinct; numai punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin organele de conducere ale
persoanei juridice ;prin urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice-care înseamnă
aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile
civile, prin încheierea de acte juridice civile - nu trebuie confundată cu organele de conducere ale
persoanei juridice, care constă într-un colectiv de persoane fizice sau ori chiar o persoană fizică
investită cu atribuţiile de organ de conducere” 193.

Totodată, o altă remarcă care se impune este aceea că, dispoziţiile art. 32 din legea nr.
188/2000 şi cele ale art. 16 lit. b din Statutul Uniunii vizează alegerea de către Congresul Uniunii
din rândul membrilor Consiliului Uniunii a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului ,
Uniunii, în timp ce teza a II-a a art. 97 din regulamentul de aplicare a legii nr. 188/2000 face
referire la durata mandatului preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului Uniunii. Or, textul
legii vizând alegerea, aceasta nu poate fi decât anterioară exercitării mandatului, putând exista
situaţia ca o persoană să fie aleasă de două ori, dar să nu fi îndeplinit două mandate.

Rezultă aşadar faptul că, textul tezei a II-a a art. 97 din Regulamentul de aplicare a legii,
pe lângă faptul că, prin încălcarea normelor de tehnică legislativă, adaugă le lege, se îndepărtează
şi de textul legii, putând crea dificultăţi insurmontabile în alegerea preşedintelui şi a
vicepreşedinţilor uniunii.

O asemenea situaţie a fost remarcată în literatura de specialitate 194 cu privire la alegerea

preşedintelui României, în sensul că art. 10 din Legea nr. 370/2004 vizează alegerea
Preşedintelui României, în timp ce prevederile constituţionale vizează îndeplinirea a cel mult
două mandate.

193
M.- Nicolae, N. Truşcă, op. cit., p. 501.
194
A se vedea, I. Deleanu, Instituţii şi procedurii constituţionale-în dreptul roman şi în dreptul
comparat - editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, infra nota 4, p. 723.

142
 3.2.Încetarea înainte de termen a mandatului preşedintelui şi a vicepreşedinţilor
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 188/2000, a Regulamentului de aplicare a legii si a

Statutului Uniunii, rezultă că nu sunt prevăzute cazurile şi condiţiile în care mandatul
preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Uniunii poate înceta înainte de expirarea termenului de 3 ani.

Sub acest aspect, în lipsa unor dispoziţii legale exprese, vom analiza aceste situaţii prin
analogie şi prin raportare la cazurile de ordin general, în care mandatului unor persoane alese
poate înceta înainte de termen.

Astfel, va trebui să distingem între următoarele situaţii:

a).mandatul preşedintelui şi a vicepreşedinţilor încetează înainte de expirarea termenului de 3 ani

prin demisie, demitere din funcţie, deces, imposibilitatea definitivă de exercitarea a atribuţiilor,
ca urmare a unei condamnării penale pentr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

De asemenea apreciem că, în această categorie de situaţii de încetare a mandatului înainte de

termen intră şi situaţiile de incompatibilitate între funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al
Uniunii cu alte funcţii, apreciind că , pentru identitate de raţiune, incompatibilităţile executorilor
judecătoreşti prevăzute în art. 40 din Legea nr. 188/2000 pot fi aplicabile şi în privinţa
preşedintelui şi vicepreşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

b) în timpul exercitării mandatului a intervenit o cauză de suspendare a exercitării mandatului

sau o imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor în exercitarea mandatatului.

În situaţiile expuse la punctul a, intervine ,, vacanţa” funcţiei de preşedinte sau

vicepreşedinte, care trebuie să fie constatată de către Congresul Uniunii, urmând ca până la
organizarea de noi alegeri pentru un mandat de trei ani pentru cei aleşi în funcţia de preşedinte
sau vicepreşedinte , Congresul Uniunii să asigure interimatul funcţiei de preşedinte, dacă
mandatul acestuia a încetat în condiţiile expuse mai sus, de către unul dintre vicepreşedinţi, sau
dacă a intervenit vacanţa funcţiei unuia dintre vicepreşedinţi Congresul Uniunii să asigure
interimatul acestei funcţii de către celălalt vicepreşedinte. În ipoteza în care Congresul Uniunii
constată vacanţa ambelor funcţii de vicepreşedinte, în opinia noastră preşedinte va prelua

143
interimatul acestor funcţii şi va exercita atribuţiile celor doi vicepreşedinţi până la organizarea de
noi alegeri a vicepreşedinţilor.

De asemenea, pentru situaţiile expuse la pct. a, în ipoteza demisiei preşedintelui sau a

vicepreşedintelui în timpul exercitării mandatului de 3 ani, acest act este o manifestare de voinţă
unilaterală prin care preşedintele sau vicepreşedintele decide să renunţe la funcţie şi să pună
capăt înainte de termen mandatului, astfel că, în opinia noastră, acest mandat al preşedintelui sau
vicepreşedintelui început şi încetat înainte de termen prin actul unilateral de voinţă trebuie luat în
considerare în ipoteza în care preşedintele sau vicepreşedintele care a renunţat la un mandat prin
demisie, va candida pentru un al doilea mandat. În consecinţă, preşedintele sau vicepreşedintele
care a renunţat la un mandat în timpul exercitării acestuia prin demisie, deci printr-un act
unilateral de voinţă nu şi-a exercitat mandatul până la expirarea termenului de 3 ani, va avea
dreptul de a mai exercita un singur mandat în exercitarea vreunei astfel de funcţii.

În ipoteza demiterii din funcţie în timpul exercitării mandatului, când de asemenea

preşedintele sau vicepreşedintele nu îşi exercită mandatul până la expirarea termenului de trei
ani, actul demiterii datorându-se unor cauze imputabile preşedintelui sau vicepreşedintelui,
mandatul acestor persoane început şi încetat înainte de termen prin demitere, va trebui luat în
calcul în ipoteza în care aceste persoane vor candida pentru un al doilea mandat, evident, în
ipoteza în care nu se vor institui interdicţii ca aceste persoane demise din cauze culpabile lor să
mai poată candida pentru astfel de funcţii.

Apreciem, în sprijinul opiniei noastre că, ar fi contrar principiilor de drept, ca un act

unilateral de voinţă prin care preşedintele sau vicepreşedintele au decis să renunţe la mandat
înainte de expirarea termenului de 3 ani sau o cauză imputabilă preşedintelui sau
vicepreşedintelui care a condus la demiterea acestora din funcţie, să fie convertite într-un
privilegiu al acestora de a putea exercita două mandate , pe lângă cel început şi încetat înainte de
termen.

În opinia noastră, care se constituie într-o propunere de lege ferenda, dispoziţiile Legii nr.
188/2000 privind executorii judecătoreşti prin care se reglementează cadrul juridic de exercitare
a unei profesii de o importanţă majoră pentru respectarea şi punerea în aplicare a drepturilor
fundamentale a omului consfiinţite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ar trebuie

144
să prevadă prin dispoziţii legale exprese, interdicţia de a mai candida la un al doilea mandat de
preşedinte sau vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti pentru persoanele
care au fost demise din aceste funcţii, pentru motive imputabile acestora.

Pentru situaţia expusă la pct. b, adică când intervine în exercitarea mandatului de

preşedinte sau vicepreşedinte o cauză care determină suspendarea exercitării mandatului sau o
imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor în exercitarea mandatului, ambele constatate
de către Congresul Uniunii, se instituie de asemenea de către congresul Uniunii interimatul
acestor funcţii până la încetarea cauzelor de suspendare sau a imposibilităţii temporare de
exercitare a atribuţiilor în exercitarea mandatului, urmând ca, după încetarea cauzelor de
suspendare sau a imposibilităţii temporare, preşedintele sau vicepreşedintele să îşi redobândească
exerciţiul atribuţiilor. Rezultă aşadar faptul că, în ipoteza de suspendare sau a imposibilităţii
temporare de exercitare a atribuţiilor, deşi se instituie interimatul până la încetarea acestor cauze,
nu pot fi organizate noi alegeri pentru preşedinte sau vicepreşedinte.

Totodată, privitor la aceasta a doua ipoteză, se mai poate pune în discuţie, dacă în urma
încetării cauzelor de suspendare sau a imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, când
preşedintele sau vicepreşedinţii îşi redobândesc exerciţiul atribuţiilor, durata mandatului acestora
se prelungeşte cu perioada suspendării sau a perioadei în care acesta a fost în imposibilitate de a-
şi exercita atribuţiile.

În opinia noastră, după încetarea cauzelor de suspendare sau a imposibilităţii temporare

de exercitare a atribuţiilor, preşedintele sau vicepreşedinţii îşi redobândesc exerciţiul atribuţiilor
în cadrul aceluiaşi mandat de 3 ani, fără ca acesta să poată fi prelungit cu perioada suspendării
sau a imposibilităţii temporare de exercitare a atribuţiilor, întrucât, în opinia noastră, acceptarea
unei astfel de ipoteze ar conduce la o prorogare a mandatului de preşedinte sau vicepreşedinte al
Uniunii în lipsa unei dispoziţii legale (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus) sau
statutare, care de altfel nici nu ar putea avea un caracter legitim în lipsa unei dispoziţii legale.

De altfel, dacă analizăm această problemă, prin raportare şi analogie la dispoziţiile

constituţionale referitoare la mandatul Preşedintelui României, precum şi la lucrările unor autori

145
cu o autoritate incontestabilă în dreptul constituţional român 195, perioada de suspendare sau
perioada în care alesul este în imposibilitate temporară de exercitare a atribuţiilor nu constituie
un motiv de prelungire a mandatului(prorogarea a mandatului), cazurile de prorogare a
mandatului trebuind să fie prevăzute prin lege organică, şi doar în situaţii excepţionale, după cum
legiuitorul constituant a stabilit şi în cazul Preşedintelui României, prin art. 83 alin. 3 din
constituţia republicată, în sensul căruia :,, Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit,
prin lege organică, în caz de război sau catastrofă”.

Secţiunea 4. Natura juridică a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Demiterea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti. Căile de atac împotriva hotărârilor adoptate de către Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti.

4.1. Natura juridică a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Pentru analiza naturii juridice a Uniunii naţionale a Executorilor Judecătoreşti, urmează

să ne raportăm la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 262/2007, care cuprind dispoziţii privitoare la autorităţile
publice asimilate autorităţilor publice, astfel cum acestea sunt definite prin lege , precum şi la
literatura juridică din perioada actuală şi cea din perioada interbelică.

Privitor la autorităţile publice asimilate, se constată că, în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. b
din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 , sunt asimilate
autorităţilor publice persoanele juridice de drept privat, care, potrivit legii, au dobândit statutul
de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, dar numai în regim de
putere publică, după cum precizează expres această dispoziţie legală. Această precizare a
legiuitorului s-a impus, pentru a aduce în atenţia persoanelor juridice de drept privat care
prestează un serviciu public, faptul că, prestând un serviciu public, sunt asimilate autorităţilor
publice şi, pe cale de consecinţă, au calitatea de părţi în raporturi juridice care presupun
exerciţiul autorităţii publice, iar actele administrative trebuie emise în baza prerogativelor
exorbitante de drept public conferite prin lege.

195
A se vedea, T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Volumul
II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 298- 307 ; I Deleanu, op. cit. p. 721- 731.

146
 Sub acest aspect, în doctrina juridică interbelică 196, erau utilizate noţiunile de „stabiliment
public” şi „stabiliment de utilitate publică” (persoane juridice de drept privat care au dobândit
statutul de utilitate publică, în accepţiunea Legii nr. 554/2004), iar diferenţa dintre acestea
constituia unul dintre criteriile după care o persoană juridică ce presta un serviciu public era
calificată de drept public sau de drept privat.

Astfel, stabilimentul public, adică autoritatea publică ce girează un serviciu public, este
considerat persoană juridică de drept public, alături de stat, judeţ, comună, dacă statul, printr-o
lege, declară că o anumită activitate privată care urmăreşte un scop de interes general se
organizează într-un serviciu public şi se girează de anumite autorităţi publice, astfel că aceste
autorităţi publice dobândesc calitatea de stabiliment public.

Dacă , în ceea ce priveşte stabilimentele publice, acestea sunt create de puterea

legiuitoare, devenind astfel persoane juridice de drept public, în ceea ce priveşte stabilimentele
de utilitate publică, deşi în perioada interbelica, potrivit doctrinarilor mai sus citaţi,
stabilimentele de utilitate publică („persoane morale private”) sunt persoane juridice de drept
privat create din iniţiativă particulară şi nu printr-o lege specială, în accepţiunea Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004 modificată şi completată prin legea nr. 262/2007, după
cum s-a remarcat în literatura de specialitate 197 printr-o ficţiune juridică, legiuitorul asimilează ,,
autorităţilor publice,, şi structurile de care sunt de sorginte privată, dar care sunt atrase, fie printr-
o dispoziţie expresă a legii, fie printr-o autorizaţie dată de autoritatea administraţiei publice
competente, în baza legii, la prestarea diferitelor servicii publice, cu aceleaşi efecte juridice ca şi
autorităţile publice. Este aici categoria largă, în formularea din perioada interbelică, a
stabilimentelor de utilitate publică. Concret, faţă de dispoziţiile legale în vigoare, avem în
vedere organizaţiile profesionale( cum este cazul Barourilor de avocaţi şi a Uniunii Naţionale a

196
A se vedea G. C. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Alcalay
& co., Bucureşti, 1937, p. 261; P. Negulescu, Tratat de drept administrativ român, ediţia a IV-a, 1934, p.
18; E. D. Tarangul, Reflecţiuni asupra noţiunii persoanelor juridice de drept public, în „Pandectele
române”, 1948, partea a IV-a, p. 56; idem, Tratatul de drept administrativ român, Tipografia „Glasul
Bucovinei”, Cernăuţi, 1944, p. 108.
197
A se vedea, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia 4, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 581; idem, A . Iorgovan Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicaţii
şi jurisprudenţă., Editura Kullusys, Bucureşti, 2006, p. 137.

147
Barourilor din România), precum şi persoanele juridice de drept privat(asociaţii, fundaţii, etc)
care prin lege sau prin hotărâre a Guvernului au dobândit statut de ,, utilitate publică” 198.

Pornind de la aceste considerente, acelaşi regretat profesor Antonie Iorgovan, în perioada

de incidenţă a Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ şi înainte de adoptarea Legii nr.
554/2004 a contenciosului administrativ prin care a fost abrogată Legea nr. 29/1990, susţine că,
investirea unei persoane de drept privat cu calitatea de ,, stabiliment de utilitate publică”,
presupune dobândirea de către acest subiect de prerogative de putere publică, adică de atribuţii
pe linia prestării unor servicii publice de interes naţional care vizează drepturi fundamentale ale
cetăţenilor stabilite prin Constituţie. Pentru aceste motive, o atare investire nu o poate face decât
Parlamentul, prin lege, şi nu prin hotărâre de Guvern, Constituţia făcând trimitere la lege când
reglementează conţinutul drepturilor fundamentale 199.

Pornind de la aceste considerente, raportate la dispoziţiile legii nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, constatăm faptul că, Uniunea Naţională a Executorilor
Judecătoreşti este definită expres prin Legea nr. 188/2000 ca fiind o organizaţie profesională cu
personalitate juridică,prin intermediul căreia realizându-se cadrul juridic de realizare a profesiei
de executor judecătoresc, ca atare, această organizaţie profesională este persoană juridică de
drept privat, care vizează interesul public, întrucât executorii judecătoreşti prestează un serviciu
public, ,constituind în accepţiunea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată
şi completată prin Legea nr. 262/2007, stabiliment de utilitate publică, căruia i s-a stabilit prin
lege prerogative de putere publică, adică de atribuţii pe linia prestării unui serviciu public de
interes naţional care vizează dreptul fundamental al cetăţeanului la un proces echitabil, drept care
include şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, consacrat prin art. 21 alin. 3 din
Constituţia României republicată, şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Concluzionând, în acord cu alţi autori 200, organizaţiile profesionale ale executorilor

judecătoreşti( Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti), ale avocaţilor şi notarilor publici,
sunt stabilimente de utilitate publică.

198
Ibidem.
199
A. Iorgovan, Noua lege a administraţiei publice locale şi personalitatea de drept public a
unităţilor administrativ-teritoriale, în Dreptul nr. 9/2001, p. 27, apud, M. Stancu-Ţipişcă, Persoanele
juridice de drept public, ediţia 2, Editura C. H Beck, Bucureşti, 2007, p. 185, infra nota 1.
200
M. Stancu-Ţipişcă, op. cit., p. 159-159.

148
 4.2 Demiterea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti.

Având în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 188/2000 şi a actelor normative
adoptate în aplicarea legii, atributul alegerii preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului
Uniunii( şi nu a Uniunii, după cum era firesc, s. n, O. P), constituie un atribut al Consiliului
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, şi luând în considerare natura juridică a Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, ca fiind un stabiliment de utilitate publică, în accepţiunea
Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, urmează ca, pentru determinarea organului
competent să procedeze la demiterea preşedintelui sau a vicepreşedinţilor să recurgem la
principiul simetriei aplicabil în dreptul administrativ, conform căruia organul care are
competenţa să aleagă un organ, este competent să procedeze şi la demiterea sau revocarea
acestuia din acea funcţie.

Având în vedre acest principiu, întrucât Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor

Judecătoreşti este organul de conducere al Uniunii care are printre atribuţii şi pe aceea de alegere
a preşedintelui şi a vicepreşedinţilor Consiliului Uniunii( subliniem din nou, că în mod nefiresc,
Congresul nu alege preşedintele şi vicepreşedinţii Uniunii, s. n, O. P), tot Congresul Uniunii
Naţionale a Executorilor judecătoreşti este organul competent să procedeze la demiterea
preşedintelui sau a vicepreşedinţilor Uniunii.

4.3. Căi de atac împotriva hotărârilor adoptate de către Congresul Uniunii

Naţionale a Executorilor judecătoreşti,

În acest context, pornind de la natura juridică a Uniunii Naţionale a Executorilor

judecătoreşti, hotărârile adoptate de către Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor
judecătoreşti sunt acte administrative adoptate de către un organ de conducere al Uniunii, ceea
ce constituie actul persoanei juridice însăşi, adică a Uniunii , persoană juridică de drept privat,
care potrivit Legii nr. 188/2000 a dobândit statut de utilitate publică prin stabilirea cadrului
juridic care stă la baza prestării de către executorii judecătoreşti a unui serviciu public de interes
naţional, asimilată în accepţiunea art. 2 alin. 1 lit. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ unei autorităţi publice, astfel că, aceste acte administrative vor putea fi supuse
cenzurii instanţei de contencios administrativ. În ceea ce priveşte instanţa competentă a

149
soluţiona în fond un litigiu de contencios administrativ vizând o hotărâre a Congresului Uniunii
Naţionale a Executorilor judecătoreşti privitoare la demiterea preşedintelui sau a
vicepreşedinţilor Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în timpul exercitării mandatului
respectiv , fiind vorba despre un act administrativ adoptat de către o autoritate publică asimilată
centrală, competenţa soluţionării unui astfel de litigiu, revine potrivit art. 10 din Legea nr.
554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 şi art. 96 din Codul de procedură
civilă secţiei de contencios administrativ şi fiscal al curţii de apel, în lipsa unei dispoziţii legale
exprese apreciind că este competentă secţia de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel
din circumscripţia camerei executorilor judecătoreşti de care aparţine respectivul executor
judecătoresc care exercită funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a
Executorilor judecătoreşti.

Secţiunea 5. Competenţa executorilor judecătoreşti.

5.1 Reglementarea competenţei executorului judecătoresc .

În ceea ce priveşte competenţa executorilor judecătoreşti , aceasta face obiect de

reglementare a art. 7 din Legea nr.188/2000, dispoziţii care se completează cu prevederile art. 1
alin. 1 din aceeaşi lege şi cu Regulamentul de aplicare a acestei legi.

Astfel, în privinţa competenţei executorilor judecătoreşti , va trebui să pornim de la dispoziţiile

art. 1 alin. 1 din Legea nr.188/2000, care statuează că executarea silită a oricărui titlu executoriu,
cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat , bugetului
Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de
către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Dar , pe lângă punerea în executare silită a titlurilor executorii, aceasta îndeplineşte şi alte
atribuţii, enumerate de art. 7 din Legea nr.188/2000, astfel:

a)punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Această

dispoziţie legală vine să aducă clarificări sensului art. 1 alin. 1 din Legea nr.188/2000, în sensul
că, executorul judecătoresc are competenţa să pună în executare doar dispoziţiile cu caracter
civil din titlurile executorii;

b) notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare;

150
 c) comunicarea actelor de procedură;

d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanţe;

e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa de judecătorească;

f) constatarea unor stări de fapt în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă;

g)întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea

sumei de către debitor, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă;

h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin şi a cecurilor ,

după caz.

5.2 Excepţii de la competenţa executorilor judecătoreşti în materia executării silite a

unor titluri executorii

După cum rezultă din conţinutul art. 1 alin.1 din Legea nr.188/2000, acesta instituie excepţia
de la cazurile în care titlurile executorii se execută de către executorii judecătoreşti.

Astfel, prevederile art.1 alin. 1 din Legeanr.188/2000 , instituie drept excepţie de la regula că
orice titlu executoriu se execută silit de către executorul judecătoresc, titlurile executorii care au
ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat , bugetului Uniunii Europene şi bugetului
Comunităţii Europene a Energiei Atomice.

Pe cale de consecinţă, se pune întrebarea care este organul competent să pună în executare
silită titlurile executorii care sunt excluse din sfera de competenţă a executorului judecătoresc.

Pentru elucidarea acestei probleme vom porni de la prevederile Codului de procedură fiscală
, aprobat prin Legea nr. 207/2015 , în vigoare la data de 1 ianuarie 2016.

Sub acest aspect,Noul C.pr. fisc , în ceea ce priveşte executarea silită a creanţelor fiscale,în
aceeaşi manieră ca şi vechiul C.pr.fisc statuează prin art. 220 alin. (2), art. 223 şi art.226 că
organul fiscal care administrează creanţe fiscale este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile
asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită în baza unui titlu executoriu emis de
organul de executare silită competent, care se efectuează de organele de executare silită prin
intermediul executorilor fiscali.

151
 În acest context, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 201, legiuitorul a înţeles să
menţină în sistemul nostru procesual doar două categorii de organe de executare: executorul
judecătoresc, înţeles ca principal organ de executare, şi executorii fiscali, aceştia din urmă fiind
înzestraţi cu o competenţă limitată la realizarea pe cale silită a veniturilor datorate bugetului
general consolidat al statului, bugetului Uniunii Europene şi bugetelor Comunităţii Europene a
Energiei Atomice. De altfel, după cum rezultă şi din conţinutul art.623 C. pr. civ., acesta instituie
excepţia de la regula executării silite a unui titlu executoriu de către executorul judecătoresc, în
cazul titlurilor executorii care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau
bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, situaţie în
care competenţa executării silite a acestor titluri executorii revine executorilor fiscali.
Complementar acestor dispoziţii, prevederile art. 625 alin. (2) C. pr. civ. prevăd faptul că este
interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane decât cele prevăzute la art. 623.

Rezultă aşadar că , potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală şi a dispoziţiilor Codului

de procedură civilă, titlurile executorii având ca obiect venituri datorate bugetului general
consolidat , bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice
vor putea fi executate silit doar de către executorii fiscali, în condiţiile Codului de procedură
fiscală.

În contextul în care creanţele reprezentând venituri datorate bugetului general consolidat ,

bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, intră în
categoria creanţelor bugetare, o atare concluzie , confirmată şi legislativ , se poate fundamenta şi
pe dispoziţiile 220 alin. (3) din noul C.pr. fisc care statuează că executorii fiscali pot executa şi
creanţele bugetare care, potrivit legii, se administrează de autorităţile sau instituţiile publice,
inclusiv cele reprezentând venituri proprii. Prin art. 226 alin. (1) din noul C.pr. fisc se precizează
expres că nici un titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi
comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

În ceea ce priveşte executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi contractuale,
dispoziţiile art. 226 alin. (3) din noul C.pr. fisc statuează că executarea acestor creanţe bugetare
se poate face numai în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a altui înscris care, potrivit legii,

201
V. Mitea,Participanţii la executarea silită, în I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu,Tratat de
procedură civilă,Vol. III, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2013., p. 239.

152
constituie titlu executoriu 202.

Sub acest aspect , prin decizia nr.66/2017 203 , Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a pronunţat o hotărâre prealabilă cu privire la modul
de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 623 C. pr. civ, raportat la art. 220 alin. 3 şi 5 şi
art.226 alin. 3 din Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi
completările ulterioare,, art. 3 alin. 1 din Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, cu
modificările şi completările ulterioare şi art. 3 pct. 18 din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare
nr.69/2010, în sensul că : executarea silită a titlurilor executorii-hotărâri judecătoreşti privind
creanţe bugetare datorate în temeiul unor raporturi juridice contractuale care se fac venit la
bugetul consolidat al statului - se realizează prin executori fiscali, ca organe de executare silită a
statului.
5.3. Sfera de competenţă a executorilor judecătoreşti în materia titlurilor executorii
reprezentate de hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele de
contencios administrativ.

Sub acest aspect , trebuie să pornim de la dispoziţiile Legii nr.554/2004 a contenciosului

administrativ şi a categoriilor de hotărâri judecătoreşti pronunţate de către instanţele de
contencios administrativ 204.
În acest context, Legea nr.554/2004 reglementează prin cap. II doar procedura de executare a
hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele de contencios administrativ prin
care s-au instituit anumite obligaţii de a face în sarcina autorităţilor publice căzute în pretenţii.
Dar, în contextul în care prin dispoziţiile art. 18 alin.(3) din Legea nr.554/2004 se conferă
posibilitatea instanţei de contencios administrativ care soluţionează cererea, să hotărască la
cererea reclamantului, şi asupra despăgubirilor pentru daune materiale şi morale, se pune
problema procedurii de executare a acestor hotărâri, care nu este reglementată prin dispoziţiile
202
A se vedea , pe larg , cu privire la această problematică, O. Puie, Contencios administrativ şi
fiscal. Legea nr.554/2004. Legea nr.212/2018.OUG nr.57/2019 privind Codul administrativ. Corelări
legislative. Comentarii. Explicaţii. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura Universul juridic, Bucureşti , 2019,
pp.379, 380.
203
Publicată în M. Of nr.909 din 7 decembrie 2017. A se vedea cu privire la această decizie , A.
Safta ,Competenţa de executare silită în cazul creanţelor bugetare revine executorilor fiscali.
Clarificări, în RRDJ nr.6/2017 ,pp. 201-206.
204
A se vedea pe larg cu privire la această problematică, O. Puie ,Tratat teoretic şi practic de
contencios administrativ. Vol. II, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2016 , pp.872-879.

153
Legii nr.554/2004. O atare problemă se pune atât în situaţia în care acordarea de despăgubiri se
acordă prin aceeaşi hotărâre prin care se anulează actul administrativ si se instituie o obligaţie de
a face în sarcina autorităţii publice, cât şi în ipoteza în care solicitarea de despăgubiri se face pe
calea unei acţiuni principale, potrivit art. 19 din Legea nr.554/2004, în baza hotărârii instanţei de
contencios administrativ prin care s-a dispus anularea actului administrativ. De asemenea ,
pentru identitate de raţiune , aceeaşi problemă se pune şi în situaţia în care se solicită obligarea la
plata cheltuielilor de judecată , fie odată cu acţiunea de fond , fie pe calea unei acţiuni separate ,
evident dacă a fost admisă acţiunea de fond printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În acest context, după cum judicios s-a afirmat în literatura de specialitate 205, opinii care îşi
găsesc actualitatea şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, atât în versiunea iniţială, cât
şi după modificarea acesteia prin Legea nr.138/2014, executarea hotărârilor pronunţate în
condiţiile Legii contenciosului administrativ mai ridică o problemă, şi anume cea a executării
hotărârilor judecătoreşti de contencios administrativ prin care autorităţile publice au fost obligate
să suporte daunele materiale şi morale pe care le-au cauzat celui vătămat în drepturile sau
interesele sale legitime printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat, care nu intră sub
incidenţa procedurii de executare statornicite prin dispoziţiile capitolului III al Legii nr.
554/2004. Sub acest aspect, având în vedere faptul că dispoziţiile Legii nr. 29/1990 (şi cele ale
Legii nr. 554/2004 – n. n.) se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, s-a
exprimat opinia în sensul căreia această parte a hotărârii se va executa potrivit reglementărilor
din Codul de procedură civilă206. În acord cu opinia cit. supra, în opinia noastră,în baza art.28 din
Legea nr.554/2004, toate acele hotărâri sau părţi din dispozitiv prin care se stabilesc obligaţii de
plată a unor sume de bani, cu titlu de despăgubiri sau cheltuieli de judecată, se vor executa, în
lipsa unei dispoziţii legale exprese a Legii nr.554/2004, potrivit procedurii de executare
statornicită de către noul C.pr.civ.

Pe cale de consecinţă, în cazul acestor hotărâri judecătoreşti vor deveni incidente normele
procedurale execuţionale instituite de C.pr. civ , respectiv aceste hotărâri judecătoreşti nu se vor
investi cu formulă executorie, dar, pentru punerea lor în executare silită se impune ca executorii
judecătoreşti să solicite încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare , respectiv

205
A se vedea V. I. Prisăcaru, Contenciosul administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 1994, p.
199.
206
Loc. cit.

154
judecătoriei.

. De asemenea, în contextul în care prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de către

instanţele de contencios administrativ, autorităţile publice pot fi obligate să acorde într-un anumit
termen daune materiale sau morale persoanelor vătămate într-un drept sau interes legitim, vizând
deci o obligaţie de a face evaluabilă în bani, vor deveni incidente prevederile alin. (3) al art. 906
din C.pr.civ republicat care statuează că: „atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani,
penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1 procente şi 1 procent pe zi
de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei”.

5.4 Competenţa executorilor judecătoreşti în materia vânzărilor silite imobiliare.

Noul Cod de procedură civilă instituie o procedură specială în vederea valorificării unui
imobil pe calea vânzării, fie pe cale amiabilă, fie pe calea vânzării silite, în cazul în care
debitorul nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţia sa înscrisă într-un titlu executoriu.
Atribuţiile executorului judecătoresc în procesul de valorificare a unor bunuri imobile pe
calea vânzării silite , pot fi sintetizate astfel:

a)Atribuţii în fază de urmărire silită a imobilului. În ceea ce priveşte procedura urmăririi

silite a imobilelor în vederea valorificării acestor imobile prin vânzare silită la licitaţie publică,
dispoziţiile art. 801 alin. (1) C. pr. civ. prevăd că cererea de urmărire, însoţită de titlul executoriu
şi de dovada achitării taxelor de timbru, se va îndrepta la executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială se află imobilul aparţinând debitorului
urmărit, urmând ca, după înregistrarea cererii, executorul judecătoresc să solicite de îndată
instanţei de executare, adică judecătoriei în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, încuviinţarea urmăririi silite.
După pronunţarea de către judecătorie a încheierii de încuviinţare a executării, potrivit art.
666 C. pr. civ., executorul judecătoresc, potrivit art. 820 alin. (1) C. pr. civ., o va comunica în
copie debitorului şi terţului dobânditor, dacă este cazul, însoţită de titlul executoriu şi de somaţie,
punându-li-se în vedere ca în termen de 15 zile de la primirea acesteia să plătească întreaga
datorie, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.
b) notarea în cartea funciară a urmăririi imobilului. Potrivit art. 822 C. pr. civ., odată cu
comunicarea încheierii de încuviinţare, executorul judecătoresc va solicita biroului teritorial de

155
cadastru şi publicitate imobiliară să dispună, în baza acesteia, notarea urmăririi imobilului în
cartea funciară, cu arătarea creditorului urmăritor şi a sumei pentru care se face urmărirea,
urmând ca de la data notării urmăririi în cartea funciară, aceasta va fi opozabilă tuturor
dobânditorilor de drepturi asupra imobilului, dar, de la aceeaşi dată, potrivit art. 827 C. pr. civ.,
drepturile reale, precum şi orice alte drepturi înscrise nu vor putea fi opuse creditorului urmăritor
şi adjudecatarului, în afară de cazurile expres prevăzute de lege ori de cazul în care creditorul sau
adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel drept ori debitorul sau terţul dobânditor a consemnat
sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de
executare.
În aplicarea acestui text legal, art. 164 din Ordinul directorului general al Agenţiei
Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, în executarea silită imobiliară,
conform normelor Codului de procedură civilă, urmărirea imobilului se notează asupra întregului
imobil, proprietate exclusivă. Dacă executarea silită se efectuează asupra unor imobile aflate în
proprietate comună în devălmăşie sau pe cote-părţi, urmărirea imobilului se notează, după cum
urmează:
a) în cazul proprietăţii comune devălmaşe, notarea se va efectua asupra întregului imobil.
Partajarea imobilului se va efectua ulterior, în vederea scoaterii la licitaţie a acestuia;
b) în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, notarea se va efectua asupra cotei-părţi
determinate matematic din dreptul de proprietate al debitorului.
c) Deschiderea cărţii funciare în ipoteza în care imobilul urmărit nu este înscris în
cartea funciară
După comunicarea încheierii de încuviinţare a executării şi notarea în cartea funciară a
urmăririi silite, în cadrul formalităţilor premergătoare vânzării, dacă imobilul supus urmăririi nu
este înscris în cartea funciară, art. 829 alin. (2) C. pr. civ. instituie obligativitatea executorului
judecătoresc de a solicita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului,
deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii cadastrale întocmite de către o persoană
autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 660 .
Cheltuielile necesare vor fi avansate de creditor şi vor fi imputate debitorului cu titlu de
cheltuieli de executare silită, conform art. 670 C. pr. civ.
d) Procesul-verbal de situaţie
În cazul vânzării imobilului la licitaţie publică, potrivit art. 829 alin. (1) C. pr. civ., prima

156
operaţiune premergătoare vânzării care se efectuează de către executorul judecătoresc este aceea
a identificării imobilului urmărit şi a preţuirii lui, sens în care va întocmi un proces-verbal de
situaţie, care va cuprinde, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 839 alin. (1) lit. a)-c), e) şi m),
elemente privind descrierea imobilului urmărit, precum şi, dacă este cazul, obligaţiile fiscale cu
privire la imobil şi sumele datorate cu titlu de cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de
proprietari. În cazul în care debitorul nu furnizează aceste elemente în condiţiile art. 627,
executorul judecătoresc va face demersurile prevăzute la art. 660 spre a obţine înscrisurile şi
relaţiile care fac posibile identificarea imobilului urmărit şi evaluarea sa. În toate situaţiile, în
vederea identificării imobilului, executorul judecătoresc are dreptul să se deplaseze la locul
situării imobilului.
e) Declanşarea procedurii de vânzare a imobilului urmărit silit
După notarea în cartea funciară a urmăririi silite şi comunicarea către debitor a încheierii de
încuviinţare a executării care a fost efectuată până la data notării în cartea funciară, executorul
judecătoresc va declanşa procedura de vânzare a imobilului.
Sub acest aspect, cu privire la declanşarea procedurii de vânzare, dispoziţiile art. 835 C. pr.
civ. prevăd că această procedură se declanşează dacă, în termen de 15 zile de la comunicarea
încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu plăteşte datoria, şi nu într-un termen de 15
zile de la data efectuării notării urmăririi silite a imobilului în cartea funciară, întrucât, de la
această dată, după cum prevăd şi dispoziţiile art. 827, aceasta va fi opozabilă tuturor
dobânditorilor de drepturi asupra imobilului.
f)Evaluarea imobilului urmărit şi efectuarea formalităţilor de publicitate a vânzării
silite.
După declanşarea procedurii de vânzare a imobilului urmărit, potrivit art. 836 C. pr. civ.,
executorul judecătoresc va proceda la evaluarea imobilului urmărit, context în care va stabili de
îndată, prin încheiere, valoarea de circulaţie a imobilului, raportată la preţul mediu de piaţă din
localitatea respectivă, acesta fiind preţul de pornire a licitaţiei fixat de către executorul
judecătoresc, prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor. În termen de 5 zile de la
stabilirea preţului imobilului, potrivit art.838 C. pr. civ., executorul judecătoresc va fixa, prin
încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, care va fi adus la cunoştinţa publicului
prin publicaţii de vânzare, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile şi nici mai lung de 40 de zile
de la data afişării publicaţiei de vânzare la locul unde se va face licitaţia.

157
 Sub acest aspect, potrivit art. 35 alin.2 din Legea nr.188/2000, Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti va înfiinţa şi va administra, Registrul electronic de publicitate a
vânzării bunurilor supuse executării silite , ce va funcţiona ca un sistem informatic prin
intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti vor efectua publicitatea la nivel naţional a
vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2.000 lei şi a bunurilor imobile aflate în
procedura de executare silită.
g) efectuarea licitaţiei publice.
După efectuarea acestor operaţiuni, va începe efectuarea licitaţiei publice, în condiţiile art.
846 C. pr. civ., care se va ţine separat pentru fiecare imobil, urmând ca despre desfăşurarea
licitaţiei şi rezultatul fiecărei licitaţii executorul judecătoresc să întocmească un proces-verbal.
h) Desemnarea adjudecatarului şi întocmirea actului de adjudecare.
În urma desfăşurării licitaţiei publice se va desemna un adjudecatar, care va trebui să depună
preţul la dispoziţia executorului judecătoresc, în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării,
ţinându-se seama de garanţia depusă în contul preţului. Dacă adjudecatarul nu depune preţul în
acest termen, imobilul se va scoate din nou la vânzare în contul acestuia, la preţul de începere a
licitaţiei la care bunul a fost adjudecat, el fiind obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua
licitaţie şi eventuala diferenţă de preţ.
După plata integrală a preţului sau a avansului prevăzut la art. 853, executorul, pe baza
procesului-verbal de licitaţie, va întocmi, potrivit art. 854 C. pr. civ., actul de adjudecare, urmând
ca un exemplar al acestuia să fie comunicat adjudecatarului spre a-i servi ca titlu de proprietate,
iar altul va fi comunicat din oficiu biroului de cadastru şi publicitate imobiliară pentru înscrierea
provizorie în cartea funciară a dreptului de proprietate al adjudecatarului pe cheltuiala acestuia,
în condiţiile art. 166 alin. (1) din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Cadastru şi
Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, supra cit. Justificarea înscrierii provizorii a adjudecatarului
se efectuează, la cererea executorului judecătoresc, în baza hotărârii definitive a acestuia prin
care se hotărăşte intabularea dreptului de proprietate. În cazul în care imobilul a fost vândut cu
plata preţului în rate, se vor nota în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi de grevare a
imobilului, până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare. Notarea se va radia la
cerere, în baza înscrisului care constată o modalitate de stingere a obligaţiei adjudecatarului de
plată a preţului şi a dobânzilor sau cu acordul creditorului, exprimat în formă autentică. Se
impune, de asemenea, precizarea că, potrivit art. 849 C. pr. civ., procesul-verbal de licitaţie care

158
consemnează adjudecarea se va nota în cartea funciară, la cererea de îndată a executorului
judecătoresc, pe cheltuiala adjudecatarului, în timp ce dreptul de proprietate al adjudecatarului se
va înscrie provizoriu în cartea funciară, întrucât, potrivit art. 849 alin. (2) C. pr. civ., împotriva
procesului-verbal de licitaţie care consemnează adjudecarea se va putea formula contestaţie la
executare în termen de o lună de la data notării în cartea funciară a procesului-verbal de licitaţie
de către debitorul sau terţul dobânditor, creditorii urmăritori şi orice altă persoană interesată.
i)Intabularea dreptului de proprietate şi punerea în posesie a adjudecatarului.

Potrivit art. 856 C. pr. civ., dacă nu s-a făcut contestaţie în termenul precizat mai sus sau
dacă aceasta a fost respinsă prin hotărâre definitivă, executorul judecătoresc va hotărî din oficiu,
prin încheiere definitivă, ca dreptul de proprietate al adjudecatarului să fie intabulat în cartea
funciară, pe cheltuiala acestuia, chiar şi în cazul în care adjudecatar este însuşi terţul dobânditor
care avea deja dreptul înscris în cartea funciară, urmând ca, de la data intabulării, imobilul să
rămână liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii
putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut.
j) Efectele adjudecării
Privitor la transmiterea proprietăţii imobilului dobândit de către adjudecatar în urma vânzării
silite la licitaţie publică, dispoziţiile art. 857 alin. (1) C. pr. civ. prevăd că prin adjudecarea
imobilului adjudecatarul devine proprietar, de la această dată, de asemenea, el are dreptul la
fructe şi venituri, datorează dobânzi până la plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile
imobilului.
Rezultă, aşadar, din conţinutul acestei dispoziţii legale că proprietatea asupra imobilului
adjudecat se transmite prin adjudecare, adică de la data comunicării actului de adjudecare de
către executorul judecătoresc, fără înscriere în cartea funciară a dreptului dobândit şi anterior
înscrierii provizorii în cartea funciară a actului de adjudecare.
O atare dispoziţie legală instituită prin noul Cod de procedură civilă este în concordanţă cu
dispoziţiile art. 887 C. civ., care enumeră printre drepturile reale care se dobândesc fără
înscrierea în cartea funciară şi pe cele dobândite prin vânzare silită. De asemenea, o atare
dispoziţie era prevăzută şi prin art. 26 din Decretul - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea
dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare.
În acest context, se ridică întrebarea: De ce prevederile noului Cod de procedură civilă conţin
dispoziţii privitoare la înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit asupra imobilelor prin

159
vânzare silită şi care este natura juridică a acestor înscrieri în cartea funciară?
Sub acest aspect, după cum s-a remarcat în literatura de specialitate 207, situaţiile prevăzute la
art. 887 C. civ. constituie o excepţie de la efectul constitutiv de drepturi al intabulării, în aceste
cazuri de excepţie efectul intabulării fiind unul declarativ, pentru că dreptul se dobândeşte şi este
opozabil erga omnes anterior înscrierii. Această înscriere declarativă, deşi nu este necesară
pentru dobândirea dreptului, are rolul de a asigura exerciţiu acestuia, întrucât dispoziţiile art. 887
alin. (3) C. civ. prevăd că în aceste cazuri, titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă
dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea. Pe de altă parte, după cum
arată autoarea, această înscriere declarativă nu tinde doar să aducă situaţia tabulară în acord cu
realitatea juridică, ci este importantă şi pentru alte raţiuni, întrucât, atât timp cât titularul
dreptului nu îl înscrie în cartea funciară, cel înscris păstrează formal dreptul de a dispune de
acesta, titularul riscând să piardă dreptul ca urmare a aplicării principiului publicităţii materiale a
cărţii funciare208.
Secţiunea 6. Executarea hotărârilor judecătoreşti de către executorii judecătoreşti.

6.1. Obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti în contextul legislativ actual şi al

jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Implicaţiile noului Cod de
procedură civilă în materia procedurii de executare a hotărârilor judecătoreşti.

Obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile se impune cu acuitate

în vederea satisfacerii exigenţelor impuse de art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului,
în sensul căruia, dreptul de acces la o instanţă garantează şi punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti definitive şi irevocabile, care într-un stat de drept în care preeminenţa dreptului este
un principiu constituţional, nu poate rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă,
executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod
excesiv209, revenindu-i fiecărui stat contractant responsabilitatea de a crea un arsenal juridic

207
A.-A. Chiş, Publicitatea imobiliară în concepţia noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 86 şi infra nota 1, p. 86.
208
Ibidem, infra nota 2, p. 86.
209
A se vedea cauza Burdov c/Rusia, Hotărârea din 7.05.2002; Hotărârea din 17.06.2003, cauza
Ruianu c/România, publicată „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 1139 din 2.12.2004;
Hotărârea din 26.05.2005, definitivă la 26.08.2005; cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti, în
mod judicios Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Costin împotriva României, publicată în
„Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 367 din 27.04.2006, a statuat că administraţia constituie un
element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administraţii a justiţiei.

160
adecvat şi suficient pentru ca hotărârile judecătoreşti să fie efectiv puse în executare şi într-un
termen rezonabil, sau optim şi previzibil, după cum a recomandat Comisia Europeană pentru
Eficacitatea Justiţiei (CEPEJ) la Strasbourg, în anul 2004.

De asemenea, Curtea a decis că executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate

de către orice jurisdicţie competentă are a fi considerată ca făcând parte integrantă din noţiunea
de „proces” folosită de art. 6 din Convenţie, iar dacă administraţia ar omite sau/şi numai dacă ar
întârzia să execute o hotărâre judecătorească, garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie, de care
a beneficiat un justiţiabil în faza judiciară a procedurii, ar deveni inutile, ar fi anihilate, ceea ce
nu ar fi admisibil210.

O altă preocupare importantă a Curţii în materia executării hotărârilor judecătoreşti civile

este aceea că art. 6 alin. (1) din Convenţie priveşte numai deciziile judiciare definitive şi
obligatorii, nu şi cele care pot fi supuse unui control al altor instanţe, dintr-un sistem naţional de
drept, şi, eventual, infirmate211.

În acord cu jurisprudenţa CEDO, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa 212 că

procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în
cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului
sau a altor titluri executorii în măsura în care debitorul nu îşi execută de bună voie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un
proces echitabil atât în faza judecăţii, cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre garanţii
fiind dreptul la un tribunal în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă
independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale
procesului de către instanţele judecătoreşti.

Aşadar, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre, ori întârzie în executarea acesteia,
garanţiile art. 6, de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd orice raţiune de
a fi;I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 425.
210
A se vedea V. Pătulea, Sinteză teoretică şi de practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul la un proces echitabil. Dreptul de acces la un tribunal (Aspecte speciale II), în revista „Dreptul”,
nr. 11/2006, p. 252.
211
A se vedea C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 478, nota 3 de la subsol.
212
A se vedea Dec. CC nr. 458 din 31 martie 2009 (publicată în M. Of. nr. 256 din 17 aprilie 2009) şi
Dec. CC nr. 188 din 2 martie 2010 (publicată în M. Of. nr. 237 din 14 aprilie 2010), cu opinie separată.

161
 Totodată, sunt elocvente şi cele statuate de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa
referitoare la obligaţia executării hotărârilor judecătoreşti indiferent de domeniul în care acestea
sunt pronunţate213 şi la efectele hotărârilor judecătoreşti definitive , statuându-se că, hotărârea
judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi şi
interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de
eficientizare a normelor de drept substanţial. Hotărârea judecătorească având autoritate de lucru
judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor
obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a
stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare , se arată în considerentele deciziei supra cit ,
hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă( se observă că nici Curtea Constituţională nu ţine
cont de prevederile noului Cod de procedură civilă, utilizând în continuare , ca o deprindere,
sintagma ,, irevocabilă”, deşi , noul Cod de procedură civilă, a înlocuit sintagma ,, definitivă şi
irevocabilă” cu sintagma ,, hotărâre definitivă, n. n. O. P) se situează în sfera actelor de
autoritate publică, fiind investită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă
constituţională. Pe de altă parte , se arată că un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl
constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată ţi executată atât de către cetăţean,
cât şi de către autorităţi, iar , a lipsi o hotărâre judecătorească definitivă de caracterul executoriu
reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări
a justiţiei.

Pornind de la acest deziderat al garantării punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti,

drept componentă a dreptului părţilor la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, prin
Legea nr. 76/2012 în vederea punerii în aplicare a noului Cod de procedură civilă au fost
instituite noi dispoziţii privitoare la categoriile de hotărâri judecătoreşti pronunţate de către
instanţele de judecată care constituie titluri executorii, precum şi dispoziţii privitoare la
modalitatea de punere în executare a acestor hotărâri judecătoreşti, dispoziţii care devin incidente
şi în materia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de contencios administrativ.
6.2. Implicaţiile noului Cod de procedură civilă în materia procedurii de executare a
hotărârilor judecătoreşti
Astfel, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă aprobat prin Legea

213
a se vedea în acest sens , Curtea Constituţională, dec. nr. 737/2015, publicată în M. Of nr. 82 din 4
februarie 2016.

162
nr.134/2010214, o primă dispoziţie prevăzută prin art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă215, este aceea prin care de la data
intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la
hotărârea judecătorească „definitivă şi irevocabilă” sau, după caz, „irevocabilă” se vor înţelege
ca fiind făcute la hotărârea judecătorească „definitivă”.
Rezultă aşadar că, de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, prin
eliminarea sintagmei „irevocabilă” din conţinutul sintagmei „hotărâre judecătorească, definitivă
şi irevocabilă”, vor constitui titluri executorii, susceptibile de executare silită, hotărârile
judecătoreşti definitive.
Încă de la început se impune a nu se confunda titlul executoriu cu forţa executorie a
hotărârilor judecătoreşti. Astfel, după cum s-a remarcat216, titlul executoriu nu trebuie confundat
cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti susceptibile de executare silită, aceasta fiind un
efect propriu anumitor hotărâri judecătoreşti, în vreme ce titlul executoriu confirmă existenţa
creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a procedurii de
executare silită. Sau, după cum a remarcat un autor de o incontestabilă autoritate în dreptul
românesc217, hotărârea judecătorească, susceptibilă de executare silită, este ea însăşi un titlu
executoriu, constituind temeiul executării silite, ea netrebuind confundată cu forţa ei executorie,
întrucât, hotărârea, considerată ca instrumentum, este incontestabil un titlu juridic,în timp ce,
forţa executorie-ca altă calitate a hotărârii - se ataşează acestui titlu juridic.

Titlul executoriu este definit sintetic ca fiind înscrisul, de orice natură, întocmit şi emis în
condiţiile legii, care permite executarea silită a obligaţiei de plată pe care o constată 218.

O altă modificare de esenţă adusă prin art. 10 din Legea nr. 76/2012 este aceea că, de la data
intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă,inclusiv după modificările şi completările

214
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în M. Of nr.247 din 10
aprilie 2015 , fiind modificată după republicare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.1/2016 pentru
modificarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative
conexe(Publicată în M . Of nr.85 din 4 februarie 2016) , aprobată prin Legea nr.17/2017(Publicată în M.
Of nr.196 din 21 martie 2017)..
215
Publicată în M . Of nr. 365 din 30 mai 2012 , cu modificările şi completările ulterioare.
216
G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1995, p.
649, apud A. Fanu Moca, Contenciosul fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, infra nota 1, p. 150.
217
A se vedea, I. Deleanu,Titlurile executorii, în Tratat de procedură civilă. Volumul III,de I.
Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2013, p. 93.
218
Ibidem.

163
aduse noului Cod de procedură civilă prin Legea nr.138/2014 şi Ordonanţa de urgenţă nr.1/2016,
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, în privinţa cărora printr-un act normativ se
prevede investirea cu formulă executorie, se va efectua fără a fi necesară învestirea cu formulă
executorie.
Prin această soluţie legislativă, s-a înlăturat, după a afirmat reputatului profesor I. Deleanu,
caracterul anacronic şi inutil al procedurii învestirii cu formulă executorie, fiind în prima ei fază
o procedură graţioasă, aşadar o pură formalitate de natură să afecteze exigenţa rezolvării
procesului într-un termen rezonabil. Forţa executorie a unei hotărâri – forţă atribuită legal şi
automat – n-ar trebui să fie paralizată de inexistenţa învestirii ei cu formulă executorie,
afectându-i astfel, efectivitatea. Pronunţându-se în numele legii, hotărârea nu mai are nevoie de
nicio altă formalitate pentru a fi pusă în executare 219.
Deşi, în contextul noilor modificări aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de
urgenţă nr.1/2016 s-a eliminat cerinţa investirii cu formulă executorie în privinţa tuturor titlurilor
executorii , o atare investire cu formulă executorie constituie însă, potrivit art. 666 alin.8 din noul
Cod de procedură civilă modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr.1/2016 partea finală a încheierii
de încuviinţare a executării silite care , în urma modificărilor aduse art. 666 alin. 1 din noul Cod
de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr.1/2016 se efectuează de către instanţa de
executare, şi nu de către executorul judecătoresc. Totodată din conţinutul acestui text modificat
rezultă că nu se distinge între încheierile de încuviinţare a executării silite a hotărârilor
judecătoreşti şi cele de încuviinţare a executării silite a altor titluri executorii decât hotărârile
judecătoreşti, context în care dispoziţiile art.666 alin.8 din noul Cod de procedură civilă se aplică
în privinţa încheierilor de încuviinţare a executării silite a tuturor titlurilor executorii.

Drept argumente în sprijinul acestei opinii pot fi menţionate prevederile art. VII din
ordonanţa de urgenţă nr. 1/2016 care prevăd că ori de câte ori printr-un act normativ se prevede
investirea cu formulă executorie a titlurilor executorii şi/sau încuviinţarea executării silite de
către executorul judecătoresc , acestea vor fi puse în executare după încuviinţarea executării silite
de către instanţa judecătorească competentă potrivit legii, fără a fi necesară investirea cu formulă
executorie.

219
I. Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil. Norme naţionale, norme
convenţionale şi norme comunitare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, infra nota 3, p. 174.

164
 Se constată aşadar că în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă nr.1/2016,formula de investire
cu forţă executorie a tuturor titlurilor executorii constituie o componentă a încheierii de
încuviinţare a executării silite pronunţată de către instanţa de executare, nemaifiind necesară
pronunţarea unei încheieri privitoare la admiterea sau respingerea cererii de investire cu formulă
executorie,care opera în condiţiile art.641 înainte de modificare, în privinţa altor titluri executorii
decât hotărârile judecătoreşti.

6.3. Procedura de încuviinţare a executării silite . Obligaţiile executorilor judecătoreşti

în faza de soluţionare a procedurii de încuviinţare a executării silite de către instanţa de
executare.

O altă modificare de esenţă adusă noului C.pr.civ prin Legea nr.138/2014, cu incidenţă şi în
materia hotărârilor pronunţate de către instanţele de contencios administrativ, în cazurile pe care
le vom expune mai jos,este aceea privitoare la competenţa organului care soluţionează cererea de
încuviinţare a executării silite a hotărârilor judecătoreşti Astfel, prin dispoziţiile modificatoare
aduse noului C.pr.civ, atât hotărârile judecătoreşti, cât şi celelalte titluri executorii, nu pot fi
executate silit decât dacă executarea silită este încuviinţată.

Astfel, în acord cu decizia Curţii Constituţionale nr.895/2015 a fost modificat art. 666 din
noul Cod de procedură civilă, care în urma modificării prevede că în termen de maximum 3 zile
de la data înregistrării cererii, executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării silite de
către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată de el pentru conformitate cu
originalul,titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 665 alin. 1 şi dovada achitării taxei Ade
timbru. Sub aspectul cuantumului taxei de timbru prin Ordonanţa de urgenţă nr. 1/2016 a fost
modificat şi art. 10 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr.80/2013 priind taxele judiciare de timbru
care în urma modificării prevede că pentru fiecare titlu executoriu , cererea pentru încuviinţarea
executării silite se va taxa cu 20 lei.

Cererea de încuviinţare a executării silite , potrivit alin. 2 al art. 666 modificat , se

soluţionează în termen de maximum 7 zile de la înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere
dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Potrivit art. 666 alin. 6 modificat , încheierea prin care instanţa admite cererea de
încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac, însă poate fi cenzurată în

165
cadrul contestaţiei la executare silită, introdusă în condiţiile prevăzute de lege. Ca atare , a fost
modificat corespunzător şi art.712 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă care în urma
modificării prevede că după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi, pot cere , pe
calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a
executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. Ca atare , se constată că faţă
de varianta anterioară modificării , care prevedea că pe calea contestaţiei la executare se putea
solicita şi anularea încheierii de investire cu formulă executorie , varianta modificată a art. 712
alin. 3 din noul Cod de procedură civilă nu mai prevede posibilitatea ca pe calea contestaţiei la
executare să fie contestată încheierea de investire cu formulă executorie. O atare modificare a
dispoziţiilor art. 712 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă s-a impus , având în vedere că, pe
de o parte , noile reglementări modificatoare au eliminat cerinţa investirii cu formulă executorie
atât în privinţa titlurilor executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti definitive , cât şi în
privinţa altor titluri executorii , decât hotărârile judecătoreşti, iar , pe de altă parte , formula de
investire cu forţă executorie a tuturor titlurilor executorii constituind parte componentă a
încheierii de încuviinţare a executării silite pronunţată de către instanţa de executare , această
formulă se va putea contesta pe calea contestaţiei la executare odată cu încheierea prin care s-a
admis cerea de încuviinţare a executării silite.

În ceea ce priveşte încheierea prin care instanţa de executare respinge cererea de

încuviinţare a executării silite , alin. 7 al art. 666 modificat prevede că aceasta poate fi atacată cu
apel exclusiv de către creditor, în termen de 15 zile de la comunicare.

De asemenea , în vederea asigurării unui regim unitar de reglementare în materia executării

silite, cu referire la competenţa instanţelor care soluţionează cereri în faza executării silite ,
dispoziţiile art. 651 alin. 3 din noul Cod de procedură civilă au fost modificate corespunzător
prin Ordonanţa de urgenţă nr.1/2016 , statuându-se în urma modificării că instanţa de executare
soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare,precum şi orice
alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa
altor instanţe sau organe.

Secţiunea 7. Jurisdicţia disciplinară specială în materia răspunderii executorilor

judecătoreşti.

166
 Problema jurisdicţiilor administrative disciplinare se pune şi în cazul sancţiunilor disciplinare
aplicate executorilor judecătoreşti220.

Astfel, potrivit art. 47 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti şi a

Regulamentului de aplicare a Legii nr.188/2000 , răspunderea disciplinară a executorilor
judecătoreşti intervine pentru abaterile prevăzute de în acest text legal. Acţiunea disciplinară se
exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi
se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală
a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani. Rezultă aşadar că singurii abilitaţi
să promoveze acţiunea disciplinară împotriva executorilor judecătoreşti sunt ministrul justiţiei şi
colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti, o astfel de acţiune neputând fi promovată
de către preşedintele Camerei executorilor judecătoreşti, de preşedintele Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti sau de inspectorii din cadrul Corpului de control al ministrului
justiţiei.

Audierea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptăţit să ia cunoştinţă de conţinutul
dosarului şi să-şi formuleze apărarea. Consiliul de disciplină al Camerei executorilor
judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată care se comunică acestora. Împotriva
hotărârii Consiliului de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti părţile pot face
contestaţie, în termen de 15 zile de la comunicare, la Camera superioară de disciplină a Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, care judecă în complet de 5 membri. Hotărârea Comisiei
superioare de disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel.

Prin art.55 alin. 4 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a profesiei
de executor judecătoresc , prin adăugare la lege , se precizează că hotărârea Comisiei superioare
de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este definitivă şi poate fi atacată
cu recurs la curtea de apel în a cărei rază teritorială se află sediul biroului judecătoresc în cauză.
Rezultă aşadar din conţinutul art. 55 alin. 4 al Statutului că în privinţa căii de atac împotriva
hotărârii Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
contestaţia reprezintă recursul exercitat împotriva acestei hotărâri. Aceste prevederi după cum
am precizat în cuprinsul lucrării nu sunt concordante cu prevederile noului Cod de procedură

A se vedea pentru această problematică , O. Puie , Tratat teoretic şi practic de contencios

220

administrativ. Vol. I, Editura Universul juridic, Bucureşti, pp.512-514.

167
civilă, întrucât Curtea de apel judecă în primă instanţă contestaţia , şi nu în exercitarea unei căi
de atac. Pe de altă parte se constatăm că în timp ce prevederile Legii nr.188/2000 statuează în
acord cu dispoziţiile noului Cod de procedură civilă că hotărârea Comisiei superioare de
disciplină poate fi atacată cu contestaţie la curtea de apel, prevederile Statutului, contrar
prevederilor Legii nr.188/2000 şi a noului Cod de procedură civilă , arată că împotriva acestei
hotărâri se poate exercita recurs la curtea de apel.

De asemenea, din conţinutul acestor dispoziţii legale rezultă că nu este prevăzut termenul în
care se poate exercita contestaţia( recursul), context în care, Curtea de apel soluţionând în
contestaţie , deci ca instanţă de fond , şi nu ca instanţă de control judiciar , nu se se vor putea
aplica normele de drept comun reglementate de noul Cod de procedură civilă în privinţa
termenului de exercitare a recursului, respectiv , prevederile art. 485 din noul Cod de procedură
civilă , ci , în opinia noastră, pentru identitate de raţiune cu alte prevederi similare , termenul de
exercitare a contestaţiei împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină va trebui să fie
termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Cu privirea la natura juridică a jurisdicţiilor disciplinare aplicate executorilor judecătoreşti ,

în literatura de specialitate221 se afirmă că este în afara oricăror discuţii că aceste organe care
judecă acţiuni disciplinare nu pot fi considerate o instanţă aşa cum este interpretată această
noţiune de Curtea Europeană, nefiind îndeplinite condiţiile de independenţă şi imparţialitate,
întrucât membrii completului de judecată sunt tot executorii judecătoreşti, astfel că lipsa de
independenţă este una obiectivă, însă art. 6 par. 1 din Convenţie nu impune independenţa
completului de judecată în toate procedurile , permiţând existenţa acestor jurisdicţii cu condiţia
ca acestea să poată fi cenzurate integral de către o instanţă independentă,în sensul Convenţiei,
ceea ce legislaţia noastră şi prevede, hotărârile Comisiei Superioare de Disciplină a Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti putând fi atacate cu recurs la curtea de apel.

Împărtăşim opiniile mai sus expuse , la care adăugăm că în cazul sancţiunilor disciplinare
aplicate executorilor judecătorilor judecătoreşti, se porneşte la hotărârea Consiliul de disciplină
al Camerei executorilor judecătoreşti prin care acest organism disciplinar stabileşte şi aplică
sancţiunea disciplinară executorilor judecătoreşti , fiind vorba aşadar despre un act primar

221
A se vedea, I. Gârbuleţ, Calea de atac împotriva hotărârilor Comisiei superioare de disciplină
a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, în Revista română de executare silită nr.3/2009, p. 36.

168
vătămător , şi nu despre o propunere făcută altui organism pentru ca acesta să aplice sancţiunea
disciplinară.

Bibliografie: Bibliografie minimală:

1.Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 şi
legislaţie conexă, Editura Universul juridic, Bucureşti , 2018;
2.Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat şi legislaţie conexă, Editura Universul juridic, Bucureşti ,2019;
3. Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti şi legislaţia
conexă;
4.O. Puie, Tratat teoretic şi practic de contencios administrativ, Vol.
I(2015) şi vol. II(2016) , Editura Universul juridic, Bucureşti;
5. O. Puie, Cadastru şi publicitate imobiliară.Contenciosul special în
materia cadastrului şi a cărţii funciare, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2019;
6. O. Puie, Tratat de contracte civile potrivit Codului civil, Codului de
procedură civilă, Codului fiscal, Codului de procedură fiscală, Codului
penal şi Codului de procedură penală,Vol. I, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2016;
7.O. Puie, Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul
administrativ , Editura C. H. Bucureşti, ediţia I(2007) şi ediţia 2 (2008);
8. I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole,
Edituta C. H. Beck, Bucureşti, 2013;
9.I Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I şi vol. II, editura
Universul juridic , Bucureşti, 2013;
10..I. Deleanu , S. Deleanu, V. Mitea, Tratat de procedură civilă,
vol.III, editura , Universul juridic, Bucureşti, 2013;
11.E. Hurubă, De la portărel la executor judecătoresc .Istoria şi
evoluţia unei profesii juridice, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2018;
12.E.M. Fodor, Protejarea interesului public în reglementarea
profesiei de avocat, în Caietul Ştiinţific al Institutului de Ştiinţe
Administrative „Paul Negulescu”nr.10/2008;
13.F. Ciutacu,Dreptul profesiilor juridice. Culegere de speţe,
Editura Themis Cart, 2008;
14. Culegeri de practică judiciară în materie civilă şi de contencios
administrativ şi fiscal( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de apel,
Tribunale şi judecătorii).

169