UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

Specializarea: Relații Internaționale și Studii Europene

Promoția: 2012-2015

CONSILIUL DE
SECURITATE AL
ORGANIZAȚIEI
NAȚIUNILOR UNITE

Student,
Bercean Ioana-Nelia
anul III, grupa 1

- 2014 -
 2

CUPRINS

Cuprins …………………………………………………………………………………… 2
Lista figurilor ……………………………………………………………………………. . 3
Abrevieri și acronime ……………………………………………………………………. 4
INTRODUCERE ……………………………………………………………………….. 5
1. Cum au evoluat Națiunile Unite în istorie? ………………………………………… 6
2. Consiliul de Securitate - structură și competențe ……………………………….…. 7
3. Sistemul de vot ………………………………………………………….………….… 12
4. Trading Favors ………………………………………………………………………. 13
5. Reforma Consiliului de Securitate ….……………………………………………… 16
CONCLUZII ……………………………………………….…….……………………. 19
Bibliografie …………………………………………………………………………….. 20
 3

Lista figurilor

Figura 2.1- Sarcinile și obiectivele Organizației Națiunilor Unite

Figura 2.2- Instituții și organizații ONU
Figura 2.3- Componența Consiliului de Securitate
 4

Abrevieri și acronime

BM Banca Mondială
CS Consiliul de Securitate
ECOSOC Consiliul Economic și Social
FMI Fondul Monetar Internațional
GEE Grupul est-european
NATO Alianta Nord-Atlantică
ONU Organizația Națiunilor Unite
SUA Statele Unite ale Americii
UN/NU United Nations/Națiunile Unite
UNICEF United Nations Children's Fund (fostul United Nations
International Children's Emergency Fund)
UNSC Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
 5
INTRODUCERE

Între principalii “actori” ai sistemului actual de relații internaționale se numără,

alături de statele - națiune și marile corporații transnaționale. În majoritatea cazurilor,
organizațiile interne oferă nu numai cadrul în care sunt luate deciziile dar și mecanismele
necesare pentru transpunerea acestor decizii în acțiuni concrete.
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are un loc aparte în sistemul
internațional, fiind investit cu răspunderea principală în menținerea păcii și securității
mondiale.
Lucrarea de față își propune să facă o scurtă introspectivă în istoria Consiliului de
Securitate al ONU și să aducă în fața cititorului principalele competențe și metode de
punere în aplicare a hotărârilor luate de către membrii CS.
Poziția și rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizației mondiale
sunt relevate de compunerea sa, funcționarea, sistemul decizional și competențele ce le
exercită. Destinat să ia decizii rapide și eficiente și să facă față unor situații conflictuale,
alcăturirea acestui organ trebuie să răspundă unei duble cerințe: pe de o parte să se limiteze
la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa, obligatoriu
și permanent, cele cinci puteri învingătoare în cel de al Doilea Război Mondial. Vom
încerca în continuare să explicăm cum și dacă, Consiliul de Securitate al ONU poate
răspunde acestor cerințe.
 6

1. Cum au evoluat Națiunile Unite în istorie?

Istoria Națiunilor Unite a început cu mult înainte de înființarea organizației

mondiale, la data de 26 iunie 1945 la San Francisco. Bazele ideilor exprimate de aceasta se
sprijină pe teoriile unor gânditori însemnați precum Hugo Grotius (întemeietorului
dreptului modern al popoarelor, 1584 - 1645), Abbe de Saint-Pierre (1658 - 1743) sau pe
lucrarea lui Immanuel Kant, apărută în 1975, “Despre pacea veșnică”.
În 1919, Tratatul de la Versailles încheia Primul Război Mondial, deschizând porțile
unei noi organizații: Liga Națiunilor, crearea acesteia fiind un țel important pentru
președintele american Woodrow Wilson.
Liga Națiunilor avea să arbitreze conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la
război.
Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor a fost o organizație internațională care a
atins apogeul între 28 septembrie 1934 și 23 februrie 1935. Scopurile Ligii erau
dezarmarea, prevenirea războinicilor prin intermediul securității colective, rezolvarea
disputelor între națiuni prin negociere, diplomație și îmbunătățirea calității vieții.
Societatea Națiunilor își va pierde repede credibilitatea, “în primul rând, pentru că nu
accepta folosirea forței militare pentru punerea în practică a arbitrajelor și sancțiunilor, dar,
cel mai important, pentru că însăși țara în care s-a născut ideea organizației a refuzat să
adere.”1
În ciuda faptului că Liga Națiunilor a eșuat în îndeplinirea obiectivelor propuse,
trebuie să amintim că a avut și unele realizări remarcabile în perioada 1921-1930:
“păstrarea insulelor Aaland sub suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze,
împărțirea Sileziei Superioare între Polonia și Germania, internaționalizarea portului
Memel, referendumul de realipire a regiunii Saar la Germania, sfârșitul sclavagismului în
Liberia.”2
În 1930 Societatea Națiunilor părea să fie un adevărat succes însă, începutul crizei
economice a distrus întregul edificiu.

1
Lupșor, Andreea: “O organizație sortită eșecului: Societatea Națiunilor”, Revista “Historia”, nr. 117, 16
septembrie 2011
2
Ibidem
 7
După expulzarea URSS din Organizație (după agresiunea împotriva Finlandei din
decembrie 1939), Liga încetează practic să mai funcționeze, dar ea a fost oficial dizolvată
în 1946, fiind înlocuită de Organizația Națiunilor Unite.
ONU a înlocuit Societatea la sfârșitul războiului, moștenind totuși o serie de agenții
și organizații fondate de aceasta, iar fondatorii noii organizații, au știut să învețe din
greșelile predecesorilor și din eșecurile Ligii, astfel că ONU benefeciază de a forță armată
internațională pentru menținerea păcii și reunește aproape toate statele de pe glob.
Expresia “Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii,
Franklin D. Roosvelt, fiind folosit pentru prima oară în “Declarația Națiunilor Unite” din 1
ianuarie 1942.
În sistemul Națiunilor Unite rolul primordial revine Organizației Națiunilor Unite
(ONU), “care este cel mai reprezentativ forum cu vocație de universalitate, fapt demonstrat
atât de numărul membrilor (…) cât și de preocupări de interes general.”3

2. Consiliul de Securitate-structură și competențe

Organizația Națiunilor Unite a fost înființată în anul 1945, pentru “a izbăvi

generațiile viitoare de flagelul războiului (…) și reafirmarea credinței în drepturile
fundamentale ale omului.”4, așa cum spune celebra frază de deschidere a “Cartei ONU”.
Prin pace, Organizația înțelege un spectru larg de interpretări pozitive, care în afară de
menținerea unui climat geopolitic stabil, presupunea deasemenea dezvoltarea și dreptatea
la un nivel mondial (figura 2.1 5).
Pentru a putea îndeplini acest spectru larg de sarcini, Carta a prevăzut înființarea “ca
organe principale ale ONU: o Adunare Generală, un Consiliu de Securitate, un Consiliu
Economic și Social (ECOSOC), un Consiliu de Tutelă, o carte Internațională de Justiție și
un Secretariat.”6 iar în al doilea rând vorbim despre organizațiile speciale și autonome,
înfrățite cu ONU prin diverse tratate, care ulterior s-au constituit în ceea ce numim azi
“family of organizations”.

3
Raluca Miga-Beșteliu, “Organizații internaționale interguvernamentale”, Editura All Beck, București, 2000
4
http://www.anr.gov.ro , “Carta Națiunilor Unite” din 26 iunie 1945
5
http://www.dadalos.org
6
http://www.anr.gov.ro , “Carta Națiunilor Unite” din 26 iunie 1945
 8

Sarcinile / Obiectivele UN

Protecția Dezvoltarea
drepturilor Menținerea păcii economică
omului socială

Al Doilea Război Criza economică

Crimele comise de
Mondial, eșecul mondială din anii
regimul hitlerist
Societății Popoarelor '30

Rădăcini

figura 2.1 - Sarcinile și obiectivele Organizației Națiunilor Unite

La acestea se adaugă diverse conexiuni cu sfera economică, cu sfera știintifică și cu

societatea civilă internațională (Banca Mondială, Fondul Monetar, UNICEF, World Food
Programme, Asociația Internațională pentru Dezvoltare) - “global players” (figura 2.2 7).
Consiliul de Securitate este organul principal al ONU au atribuții importante în
menținerea păcii și securității mondiale. Cartea Națiunilor Unite prevede atribuțiile
Consiliului în stabilirea de operațiuni de menținere a păcii, instituirea de sancțiuni
internaționale, precum și autorizarea acțiunilor militare. RolulConsiliului de Securitate este
exercitat prin intermediul rezoluțiilor Consiliului.
Prima sesiune a Consiliului a avut loc la 17 ianuarie 1946, la Casa Bisericii in
Londra. Membrii Consiliului de Securitate trebuie să fie întotdeauna prezenți la sediul

7
http://www.dadalos.org
 9
ONU din New York, astfel încât Consiliul să se poată întâlni în orice moment. Această
prevedere din Carta ONU a fost adoptată pentru a evita un punct slab al Ligii Națiunilor, și

Sistemul Națiunilor Unite

Create de Instituții Organe

Programe regionale
ONU speciale

ONU

Consiliul de
Adunarea Generală Secretariat
Securitate

Curtea Internațională
ECOSOC Consiliul de Tutelă de Justiție

Legate de
ONU prin
tratate
Organizații speciale

“Global Economie Societatea civilă Experții

internațională internațională internaționali
players”

figura 2.2 - Instituții și organizații ale ONU

anume faptul că organizația a fost de multe ori în imposibilitatea de a răspunde la rapid la o

criză.
Cartea UN garantează status permanent în Consiliul de Securitate învingătorilor din
al doilea Război Mondial: China, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franței, fiecare dintre
 10
acești membrii permanenți are drept de “veto” pentru a bloca orice rezoluție căreia i se
opune, (“Great Power unanimity”)8.
Au avut loc doua schimbări de la înfiintarea Consiliului,dar acestea nu au fost
reflectate în Articolul 23 din Cartea Națiunilor:
• Inițial,locul Chinei a fost completat de Republica Chineză, dar în urma războiului civil
din 1949 au existat două state care pretindeau a reprezenta China.În 1971,locul chinez la
ONU a fost atribuit, prin Rezoluția Adunării Generale a ONU 2758,Chinei
Comuniste,iar Republica China(Taiwan) a pierdut calitatea de membru din toate
organizațiile UN.
• Rusia,fiind succesorul de stat legal al Uniunii Sovietice după destrămarea acesteia în
1991 (în timpul mandatului prezidențial al lui Mihail Gorbaciov),a obținut locul
sovietic, inclusiv în UNSC.
Cei cinci membri permanenți sunt singurele națiuni recunoscute ca posesoare de
arme nucleare sub Tratatul de Neproliferare Nucleară (semnat la New York pe data de 11
mai 1995), cu toate că sunt unele țări care nu au semnat tratatul. India, Pakistan și Coreea
de Nord dețin arme nucleare în afara cadrului stabilit în Tratatul de Neproliferare Nucleară,
Israelul nu a confirmat dar nici nu a negat că deține arme nucleare (în general se crede că le
posedă) iar Iranul este acuzat de SUA și Israel că intenționează fabricarea de arme atomice.
Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri ai ONU, cei cinci membri
permanenți menționați mai sus cărora li se adaugă zece membrii aleși pentru o perioadă de
doi ani, pe criteriul unei distribuții georgrafice echitabile: “cinci din Grupurile regionale
African și Asiatic, unul din grupul regional est-european, doi din grupul regional latino-
american caraibian și doi din Grupul regional vest-european”9 (vezi figura 2.3).
Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea
duce la tensiuni internaționale sau la declanșarea unor conflicte.Consiliul constată
amenințarea la adresa păcii sau încălcarea unui tratat de neagresiune,face recomandări și ia
hotărâri asupra măsurilor care trebuie luate,inclusiv folosirea forței armate sau instituirea
de blocade ori embargouri. Amintim aici câteva exemple celebre de acțiuni militare inițiate
de consiliu: 1950 în Peninsula Coreeana, 1990 invazia din Irak,ca urmare a agresiunii și

8
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 2
9
Raluca Miga-Beșteliu, “Organizații internaționale interguvernamentale”, Editura All Beck, București, 2000,
p. 10
 11
ocupării de către acesta a Kuweitului sau intervenția militară din Libia,în 2011,consecință a
acțiunilor violente ale susținătorilor regimului Gaddafi.

Consiliul de Securitate

5 membri permanenți
Marea
China Franța Britanie
Rusia Franța

Africa Asia America Europa Europa

Latină de Vest de Est

10 membri ne-permanenți

figura 2.3 - Componența Consiliului de Securitate

Consiliul de Securitate are atribuții importante, alături de Adunarea Generală în

inițierea și desfășurarea operațiunilor ONU pentru menținerea păcii. Aceste acțiuni ale
ONU sunt întreprinse cu forțe armate și civile în regiuni în care au loc conflicte militare iar
scopul acestor misiuni este de a se instala ca tampon între părțile beligerante și de a
favorize în acest fel soluționarea pașnică a diferendelor.
Un stat care este membru al ONU, dar nu și al Consiliului de Securitate poate
participa la discuțiile Consiliului în cazul în care membrii acestuia sunt de acord cu faptul
că interesele respectivului stat sunt afectate. De obicei, non-membri sunt invitați să
participe atunci când sunt părți în litigiile discutate de Consiliu.
Rolul internațional de securitate colectivă al ONU este definit de Cartea Națiunilor
Unite, care conferă Consiliului de Securitate puterea de a:
• Investiga orice situație care periclitează pacea internațională;
• Recomanda proceduri pentru rezolvarea pașnică a unui litigiu;
• Impune embargo anumitor state;
• Pune în aplicare deciziile sale militare prin orice mijloace necesare;
 12
• Evita conflictele și de a menține accentul pe cooperare;
• Recomanda noul secretar al Adunării Generale (Art.97 al Cartei);
• Proteja civilii din conflictele militare (Rezoluția 1674 a Consiliului de Securitate).

3. Sistemul de vot

“Intenția originală a fost ca nucleul de putere al ONU, Consiliul de Securitate, să

aibă o forță militară sub comandă, pe care să o poată folosi pentru a păstra ordinea între
națiuni”10, corectând astfel principala lipsă a Tratatului de la Versailles, cauza principală a
impotenței strămoșului ONU în respingerea politicii revizioniste și agresive a mai multor
state în perioada interbelică (Japonia 1931, Germania 1932, Italia 1939, URSS 1939).
Consiliul de Securitate se poate întruni oricând, membrii sai fiind reprezentanți
permanent la sediul din New York. Președinția Consiliului care se schimbă lunar, poate
convoca ședințe în orice moment. Consiliul trebuie să se întrunească, conform prevederilor
statutare, la cel puțin 14 zile, în realitate însă, acesta se întrunește aproape zilnic, uneori
chiar de mai multe ori pe zi.
Hotărârile în probleme procedurale sunt luate atunci când nouă membri se declară de
acord. În toate celelalte probleme, toți membrii permanenți trebuie să își dea acordul.
Membrii permanenți au drept de veto, această poziție priviliegiată a celor cinci state
membre reprezentând particularitatea centrală a sistemului ONU, care reunește diverse
principii de bază, pe de o parte, egalitatea statelor suverane în cadrul Adunării Generale (“o
țară - un vot”), pe de cealaltă, cinci state care constituie un for director.
Sistemul de vot al Consiliului de Securitate este expres prevăzut în Cartea Națiunilor
Unite la Articolul 27, în trei paragrafe:
1. ”Fiecare membru al Consiliului de Securitate va dispune de un rol.
2. Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de procedură vor fi adoptate cu
votul afirmativ a nouă membri.
3. Hotărârile Consiliului de Securitate în toate celelalte probleme vor fi adoptate cu
votul afirmativ a nouă membri, cuprinzând și voturile concordate ale tuturor
membrilor permanenți, cu condiția că, în cazul hotărârilor care se adoptă cu

10
Cushman, Coyle, “The United Nations”, New American Library, 1965, p.154
 13
temeiul Capitolului IV și al Articolului 52 paragraful 3, o parte la un diferend să se
abțină de la votare.”11
Dreptul de veto al membrilor permanenți rezultă din “regula unanimității” stabilită în
Conferința de la Yalta (1945) și este contrar principiului egalității în drepturi a statelor
membre ale ONU. Pentru a atenua rigiditatea acestui mecanism de vot, pe cale cutumiară
s-a instituit regula potrivit căreia abținerea de la vot a unuia dintre membrii permanenți nu
înseamnă în mod automat un vot negativ, deci nu împiedică adaptarea în mod viabil a
hotărârilor Consiliului de Securitate. S-a putut astfel evita blocarea unor hotărâri în
momente de criză, adoptându-se rezoluții prin care s-au autorizat operațiuni militare sau
umanitare, cum au fost cele din Kuweit sau Somalia (Mogadishu), deși China se abținuse
de la vot.

4. Trading Favors

“Trading money for political influence takes place at every level of government”12 -
Favoruri financiare în stumble influenței politice au loc la fiercer nivel de guvernare
(traducerea autorului).
Pornind de la această afirmație, vom încerca în acest capitol să dezbatem o problemă
actuală a politcii internaționale, și anume influența favorurilor financiare acrodate de
marile puteri în schimbul obținerii voturilor țărilor mici.
Această situație este prezentă și în cazul instituției luată în discuție în această lucrare.
Istoria începe în New York, casa Națiunilor Unite, unde Consiliul de Securitate se
întâlnește regulat, pentru discutarea și soluționarea celor mai importante probleme privind
securitatea mondială.
Întrebarea care se pune este: De unde are Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
resursele financiare necesare pentru “tranzacționarea voturilor” necesare?
Răspunsul îl putem găsi în Capitolul 2 al acestei lucrări, unde a fost prezentată
componența Sistemului Națiunilor Unite, din a cărui structură fac parte așa-numiții “actori
globali”, dintre care FMI și BM posedă pârghiile necesare finanțărilor de tip politic.
Acest tip de tranzacții - bani pentru influență politică - par a fi plauzibile la orice
nivel al politicii interne sau internaționale. Întrebarea evidentă este dacă pot fi aduse probe

11
http://www.anr.gov.ro
12
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 23
 14
concrete prin care se poate demonstra cu certitudine faptul că unele guverne influențează
politic Consiliul de Securitate?
Vom prezenta în continuare câteva exemple, într-o încercare modestă de a demonstra
plauzibilitatea acestei teorii. Vom lua în considerare și faptul că modalitatea de vot și
ajutorul acordat la un anumit moment pot fi doar coincidențe, și atât.
Cazurile discutate în continuare au fost prezentate atât media cât și în anumite lucrări
de politică și relații internaționale. Vom prezenta câteva cazuri din istoria UN, începând
din 1950 până în 2010, cele mai remarcabile situații fiind cele care privesc conflictul dintre
SUA și Irak, conflict care a început în 1990.

• Zimbabwe 1992
În 1990 Zimbabwe a câștigat un loc în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite
(UNSC) iar în același timp guvernul a început negocierile cu FMI pentru un posibil
program de finanțare (“potential bailout program”13).
Este cunoscut faptul că Zimbabwe nu a fost un susținător al politicii americane de-a
lungul timpului, având și ieșiri publice prin care contesta acțiunile SUA, însuși ministrul de
externe făcând referire la Rezoluția 686 ca și la “o violare a suveranității în Irak”.14 Dar
totuși, Joaqui Alberto Chissano (ministrul de externe din Zimbabwe) a votat în favoarea
rezoluției, după ce i s-a reamintit că în scurt timp s-ar putea întâlni la Paris cu membrii
FMI.

• Yemen 1990
Votul pentru Rezoluția 678 a pus Yemenul într-o situație foarte dificilă. Pe plan
internațional, Yemenul a trebuit să facă față presiunii diplomatice americane pentru a
sprijini autorizarea intervenției militare în Irak, iar pe plan regional, Yemenul se confrunta
cu situația ce a fi între Arabia Saudită , care sprijinea operațiunea “Furtună în Deșert”, și
Irakul vecin, care, evident se opunea intervenției militare.

13
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 64
14
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 64
 15
După ce Yemenul nu obținuse nici o finanțare din partea Băncii Mondiale timp de 6
ani, s-a trezit și în situația de a avea probleme cu FMI și de asemenea, 800.000 de
muncitori yemeniți au fost expulzați din Arabia Saudită.
Pentru a evita ajungerea în situații similare Yemenului, unele țări au votat adesea cu
SUA, împotriva opțiunilor proprii.

• Zair (Republica Democrată Congo) 1990 - 1991

Cazul Zairului merită o atenție deosebită, nu numai din perspectiva sprijinului
necondiționat față de SUA, dar și din punct de vedere al evoluției relațiilor pe care le-a
avut cu puterile occidentale de-a lungul timpului.
Este bine cunoscut faptul că economia Zairului se află pe marginea prăpastiei, dar și
faptul că între 1960 și 1981, Zairul a “beneficiat” de aproximativ 1, 2 proiecte pe an, din
partea Băncii Mondiale.
În momentul în care Zairul devine un aliat de nădejde al vestului în timpul
Războiului Rece, concomitent cu intrarea în Consiliul de Securitate pentru perioada ’82 -
’83, numărul proiectelor de finanțare din partea BM a sărit la patru, respectiv șase în cei
doi ani de reprezentare la UNSC.
Aparent se pare că Zairul a beneficiat de proiecte de reabilitare doar în perioade în
care a servit în Consiliul de Securitate.

• România
România a făcut parte din UNSC în 1990 și 1991, imediat după ieșirea din fostul
bloc sovietic. În acel moment guvernul român încerca să își creeze legături puternice cu
vestul Europei și relații de prietenie cu Statele Unite, România devenind țară NATO în
2004 și reușind intrarea în Uniunea Europeană în 2007.
Dar revenind la topica discuției, vom observa că în 1991, ambasadorul român la
ONU a votat în favoarea fiecărei rezoluții propusă de SUA, inclusiv a celei de penetrare
militară în Irak.
În același an (1991), Guvernul României a semnat un acord cu FMI, în valoare de
380.5 milioane de dolari americani, din care 318.1 milioane au fost plătiți imediat.

Cazurile prezentate mai sus nu sunt singulare, media scrisă și televizată prezentând
mai multe situații similare. Consecința acestor fapte ar putea fi scăderea credibilității atât a
 16
statelor care folosesc forța coercitivă a influenței financiare dar și a guvernelor statelor care
acceptă să-și negocieze voturile.
Această situație ar putea fi explicată prin faptul că fiecare guvern își urmărește
interesul propriu, iar reprezentanții în Consiliul de Securitate exprimă preferințele
naționale într-un anumit context. Trebuie subliniat faptul că există limite în influențarea
guvernelor, deoarece acestea trebuie să reprezinte și interesul național.
Se cuvine să precizăm că doctrina actuală critică sistemul de securitate institut de
Cartă, reproșându-i lipsa de consecvență și mai ales faptul că se bazează prea mult pe
folosirea forței, decisă de către marile puteri membre în Consiliul de Securitate.

5. Reforma Consiliului de Securitate

Consiliul de Securitate a trecut în 1963 de la 11 la 15 membri, iar o nouă reformă

reprezintă nodul gordian al dezbaterilor și summit-urilor internaționale. Cele cinci națiuni
mari nu vor să își piardă privilegiil renunțând la statutul de membru permanent și la dreptul
de veto. În principal, cele cinci țări învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial, care
sunt membre permanente, nu sunt dispuse, invocând riscul paraliziei și al ineficienței, să
primească în clubul lor exclusivist alte state, fapt care le-ar putea reduce din puterea de
influență actuală. Alternativele propuse sunt ca toți membrii să devină fie permanenți, fie
nepermanenți, iar dreptul de veto să nu mai existe.
William Howard Taft, cel de-al douăzeci și șaptelea președinte al Statelor Unite
(1909 - 1913) și Șef al Curții Supreme de Justiție a SUA (iulie 1921 - februarie 1930),
spunea: “faptul că națiunile mici nu sunt reprezentate în Consiliul executiv nu le va
dezavantaja, pentru că pot fi sigure că marile națiuni nu se vor uni împotriva lor. Inevitabil,
diversitatea de interese a marilor națiuni va constitui securitatea lor.”15 Cu alte cuvinte,
națiunile mici trebuie să se bazeze pe dimensiunile inevitabile între țările mari pentru a-și
promova interesele, trebuind să aibă sponsori și protectori.
În 2009 au fost demarate negocieri interguventamentale sub egida Adunării
Generale, pentru avansarea procesului de reformă. Până la sfârșitul anului au avut loc patru
runde de negocieri, în care nu s-au înregistrat evoluții semnificative. Statele membre au
solicitat elaborarea unui document unic, ca bază de negociere, care să reflecte toate
variantele de reformă cunoscute.

15
http://www.ca6.uscourt.gov
 17
Reforma Consiliului de Securitate se află de foarte mulți ani pe agenda ONU, dar și
pe cea a numeroaselor state ce au arătat un interes susținut pentru obținerea unui loc
permanent în cadrul Consiliului.
Deși numărul statelor membre a crescut semnificativ, structura Consiliului de
Securitate nu a urmat aceeși logică a extinderii.
Grupul de state G4, din care fac parte Germania, India, Japonia și Brazilia, reprezintă
cel mai vocal grup de state care și-au exprimat interesul pentru restructurarea Consiliului,
dar și pentru obținerea unui loc permanent în cadrul acestuia. Structura propusă de G4
cuprinde 25 de membri, dintre care șase noi membrii permanenți (din Africa două state, din
Asia tot două state și câte unul din America Latină și din Europa de Vest) și patru membri
nepermanenți aleși (câte un loc pentru Africa, Asia, America Latină și Grupul european
GEE).
Deși argumentele statelor națiunilor G4 pot fi considerate pertinente, există o serie
de voci care și-au exprimat pozițiile ferme împotriva obiectivelor statelor G4, de exemplu
grupul “Uniting for Consensus”16 sau “The Coffee Club”17, grup condus de Italia, ce are în
componență state precum Pakistan, Mexic, Argentina, Coreea de Sud, Spania și Indonezia.
Predecesorul lui Kofi Annan în funcția de Secretar General al UN, sud-coreeanul
Ban Ki-moon a declarat într-un interviu acordat cotidianului german “Der Spiegel” că
“vrea o Germanie mai vizibilă militar la nivel global”, dar și-a exprimat în mod direct și
aprecierea pentru contribuția financiară și politică a Germaniei.
România face parte din grupul geopolitic GEE iar statul român și-a exprimat în
repetate rânduri susținerea reformării CS, participând la numeroase conferințe și negocieri
interguvernamentale ce au supus dezbaterii aceste inițiative.
Cea mai recentă prezență a României în cadrul CS a fost în mandatul 2007 -2008.
În pofida numeroaselor amânări ale datei țintă pentru lărgirea și reforma CS, mai
există o doză considerabilă de optimism, reflectată și din declarațiile Secretarului General
al ONU din perioada 1997 - 2006, Kofi Annan, care spunea că marea majoritate a
membrilor ONU doresc o reformă a Consiliului, dar încă se mai discută asupra căilor de

16
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 238
17
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International Stage. The Political
Economy of the United Nations. Security Council money and influence”, Cambridge University Press, 2014,
p. 238
 18
realizare a acesteia și că el “este unul dintre cei care cred că reforma ONU nu ar putea fi
completă fără reforma Consiliului de Securitate.”18

18
“Annan Acknoledges Delays in UN Council Reform”, în “Reuters”, August 11, 2005, în
http://www.globalpolicy.org
 19
CONCLUZII

Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al ONU. Conform Cartei
Organizației Națiunilor Unite (Art.24), acesta poartă răspunderea principală pentru
îndeplinirea obiectivului central al Organizației, menținerea păcii și securității
internaționale. Comptențele ce revin Consiliului de Securitate l-au transformat într-un for
unic în sfera politicii internaționale.
Deși politicile de punere în aplicare pot fi uneori discutabile, este reconfortant pentru
umanitate să știe că ONU este garantul unei lumi mai bune și rămâne, dincolo de o
organizație bine structurată, cu investiții imense, expresia umanității, a păstrării valorilor
morale și exponentul unui grad de civilizație ridicat.
 20

Bibliografie

Revista “Historia”
Raluca Miga-Beșteliu, “Organizații internaționale interguvernamentale”, Editura All
Beck, București, 2000
Cushman, Coyle, “The United Nations”, New American Library, 1965
James Raymond, Vreeland Axel Dreher, “Money and Politics on the International
Stage. The Political Economy of the United Nations. Security Council money and
influence”, Cambridge University Press, 2014
http://www.anr.guv.ro
http://www.dadalos.org
http://www.ca6.uscourt.gov
http://www.globalpolicy.org