CORNELIU BENŢE

Gestiunea şi contabilitatea
instituţiilor de credit
Suport de curs

Oradea
2012
2
 Cuprins:

CAPITOLUL 1
ANALIZA CARACTERISTICILOR EVOLUTIVE ALE SISTEMELOR BANCARE DIN PERSPECTIVA 7
RISCULUI .....................................................................................................................

1.1. Consideraţii privind evoluţia sistemelor bancare în contextul globalizării....................................................... 7

1.2. Caracteristici ale sistemelor bancare şi implicaţii ale crizelor financiare asupra funcţionalităţii acestora.. 10

CAPITOLUL 2LOCUL ŞI ROLUL BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ÎN CADRUL SISTEMULUI 15

BANCAR ROMÂNESC.....................................................................................................................

2.1. Obiectivul fundamental şi principalele atribuţii ale BNR................................................................................... 15

2.2. Cooperarea internaţională..................................................................................................................................... 15
2.3. Politica monetară.................................................................................................................................................... 15
2.4. Operaţiuni de creditare.......................................................................................................................................... 16
2.5. Regimul valutar....................................................................................................................................................... 16
2.6. Operaţiuni cu instituţiile de credit......................................................................................................................... 16
2.7. Sisteme de plăţi........................................................................................................................................................ 17
2.8. Servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată....................................................................................... 17
2.9. Prevenirea şi limitarea riscurilor........................................................................................................................... 17
2.10. Operaţiuni pe contul statului............................................................................................................................... 17
2.11. Operaţiuni cu titluri de stat................................................................................................................................. 17
2.12. Rezervele internaţionale....................................................................................................................................... 18
2.13. Operaţiuni active şi operaţiuni pasive................................................................................................................. 18

CAPITOLUL 3 REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND INSTITUŢIILE DE CREDIT........................ 20

3.1. Necesitatea obţinerii unei autorizaţii şi condiţii minime de autorizare.............................................................. 20

3.2. Activităţile permise instituţiilor de credit.............................................................................................................. 20
3.3. Cerinţe de capital şi de administrare a riscului..................................................................................................... 21
3.4. Autorizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române.............................................................................. 23
3.5. Regimul instituţiilor de credit şi al instituţiilor financiare din alte state membre............................................. 24
3.6. Desfăşurarea activităţii în afara teritoriului României........................................................................................ 25
3.6.1. Înfiinţarea de sucursale şi prestarea de servicii în alte state membre....................................................... 25
3.6.2.Deschiderea de sucursale în state terţe....................................................................................................... 26
3.7. Autorizarea în situaţii speciale. Fuziunea şi divizarea.......................................................................................... 26
3.8. Secretul profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela............................................................................ 26
3.9. Cerinţe pentru acoperirea riscurilor...................................................................................................................... 27
3.9.1. Fondurile proprii şi nivelul minimul acestora pentru acoperirea riscurilor.............................................. 27
3.9.2. Riscul de credit.......................................................................................................................................... 28
3.9.3. Riscurile de piaţă....................................................................................................................................... 29
3.9.4. Riscul operaţional...................................................................................................................................... 29
3.9.5. Participaţii calificate ale instituţiilor de credit.......................................................................................... 29
3.9.6. Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri................................................................... 29
3.9.7. Alte cerinţe prudenţiale............................................................................................................................. 30
3.10. Situaţiile financiare şi auditul instituţiilor de credit........................................................................................... 30

3
CAPITOLUL 4ASPECTE SPECIFICE PRIVIND INSTITUŢIILE DE CREDIT............................................ 31
4.1. Reţeaua şi structura organizatorică a societăţilor bancare................................................................................. 31
4.2. Operaţiunile active şi pasive ale băncilor.............................................................................................................. 31
4.3. Băncile....................................................................................................................................................................... 32
4.4. Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ......................................................................................... 33
4.4.1. Dispoziţii specifice privind autorizarea şi retragerea autorizaţiei............................................................. 33
4.4.2. Cerinţe specifice de desfăşurare a activităţii............................................................................................. 35
4.4.3. Reglementări şi măsuri specifice............................................................................................................... 35
4.4.4. Stimularea economisirii şi creditării în sistem colectiv pentru domeniul locativ..................................... 36
4.5. Bănci de credit ipotecar............................................................................................................................................ 37
4.6. Instituţii emitente de monedă electronică............................................................................................................... 38
4.7. Organizaţii cooperatiste de credit........................................................................................................................... 38
4.7.1. Sferă de aplicare şi definiţii...................................................................................................................... 39
4.7.2. Autorizarea organizaţiilor cooperatiste de credit...................................................................................... 39
4.7.3. Autorizarea casei centrale şi retragerea autorizaţiei................................................................................. 40
4.7.4. Prevederi specifice de constituire şi funcţionare....................................................................................... 41
4.7.5. Cooperativele de credit.............................................................................................................................. 42
4.7.6. Casa centrală............................................................................................................................................. 43
4.7.7. Unele prevederi specifice privind dizolvarea, fuziunea şi divizarea organizaţiilor cooperatiste de 44
credit....................................................................................................................................................................
4.7.8. Operaţiunile de plăţi ale organizaţiilor cooperatiste de credit................................................................... 44
4.7.9. Prevederi specifice privind cerinţele operaţionale.................................................................................... 44
4.7.10. Cerinţe prudenţiale şi de publicitate........................................................................................................ 44
4..11. Supravegherea organizaţiilor cooperatiste de credit............................................................................... 45

CAPITOLUL 5
SUPORTUL DOCTRINAR AL GESTIUNII RISCURILOR BANCARE. EVOLUŢII RECENTE ŞI 46
IMPLICAŢII...................................................................................................................................................................

46
5.1. Cadrul doctrinar general al gestiunii riscurilor bancare.....................................................................................
5.2. Elementele de bază ale acordului de capital Basel II.......................................................................................... 47
5.2.1. Calculul cerinţelor faţă de capitalul minim ............................................................................................. 48
5.2.2. Supravegherea bancară ........................................................................................................................... 57
5.2.3. Disciplina de piaţă .................................................................................................................................. 57
5.3. Redefinirea strategiilor Basel II – spre un nou acord de capital....................................................................... 58
5.4. Modele şi strategii de gestiune a riscurilor bancare............................................................................................. 59
5.4.1. Modele de gestiune a riscurilor bancare.................................................................................................. 59
5.4.2. Strategii de gestiune a riscurilor bancare.................................................................................................. 61
5.4.2.1. Metode tradiţionale de gestionare a riscurilor........................................................................ 61
5.4.2.2. Noile strategii de gestionare a riscurilor bancare................................................................... 63

CAPITOLUL 6
GESTIUNEA MODERNĂ A RISCURILOR FINANCIAR-BANCARE ŞI IMPLICAŢII ASUPRA 65
ACTIVITĂŢII BĂNCILOR...........................................................................................................................................

6.1. Tipologia riscurilor financiar-bancare .................................................................................................................. 65

6.2. Gestiunea riscului de credit şi efectele sale .......................................................................................................... 67
6.2.1. Riscul de credit între abordarea clasică şi cea modernă.......................................................................... 67
6.2.2. Cadrul actual al gestiunii riscul de credit................................................................................................ 70
6.2.3. Gestiunea riscului de credit global şi indicatorii utilizaţi pentru evaluarea riscului de credit................ 73
6.3. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului de lichiditate................................................................................. 74
4
6.4. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului de solvabilitate (capital) şi efectele sale....................................... 79
6.5. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului ratei dobânzii şi efectele sale........................................................ 80
6.6. Gestiunea riscului valutar şi efectele sale............................................................................................................... 82

CAPITOLUL 7GESTIUNEA DECONTĂRILOR BANCARE ……..................................................................…. 84

7.1.Decontări intrabancare……………………….…………………..................................................................…..… 86
7.1.1.Sfera de cuprindere a decontărilor intrabancare……................................................................………..... 86
7.1.2.Clasificarea decontărilor intrabancare........…………................................................................…..…….. 86
7.1.3.Etapele decontării intrabancare………….…………...............................................................…....…….. 86
7.2.Decontări interbancare…..………………………………...……................................................................……… 87
7.2.1.Sfera de cuprindere a decontărilor interbancare……................................................................…………. 87
7.2.2.Clasificarea decontărilor interbancare………………....................................................................….…. 87
7.2.2.1.Decontări între băncile comerciale………..................................................................……….……. 87
7.2.2.2.Împrumuturi acordate reciproc între băncile comerciale ............................……………………… 88
7.3.Prezentarea sistemului electronic de plăţi interbancar pentru clienţii instituţiilor de credit………………… 88
7.3.1.Aspecte generale…………………….…..……...............................................................…………….…. 88
7.3.2.Avantajele sistemul electronic de plăţi………………...............................................................….....….. 90
7.4. Centrala incidentelor de plăţi ……………..................................................................……..………………….. 91
7.4.1.Aspecte generale……...............................................................……………….……………………….. 91
7.4.2.Structura bazei de date şi modul de transmitere a informaţiilor la CIP……………...............………… 92
7.4..3.Transmiterea şi înscrierea în FNIP şi FNPR a informaţiei privind refuzurile la plată ale
instrumentelor.................................................................................................................................................... 93
7.4.4.Transmiterea şi înscrierea în FNIP a informaţiei privind pierderea, furtul, distrugerea sau anularea 94
instrumentelor....................................................................................................................................................
7.4.5.Transmiterea şi înscrierea în FNIP şi în FNPR, de către CIP şi alte instituţii, a informaţiei privind 94
incidentele de plăţi……….........................................................................................................................…....
7.4.6.Interdicţia bancară…................................................................……………………………….……...…. 94
7.4.7.Organizarea şi gestionarea informaţiei din FNIP şi din FNPR................................................................. 95
7.4.8.Difuzarea şi valorificarea informaţiei din FNIP şi din FNPR................................................................... 96
7.4.9.Arhivarea……………………………………................................................................…………..…… 96

CAPITOLUL 8GESTIUNEA OPERAŢIUNILOR DE CREDITARE................................................................ 98

8.1.Clasificarea creditelor……………….….…………………..…...............................................................………. 98
8.2.Elementele creditului…………………………..……………...............................................................…….…… 99
8.3. Gestiunea creditelor………………..………….……………...............................................................…….…… 100
8.3.1.Aspecte generale..................................................................................................................................... 100
8.3.2. Diminuarea expunerilor pe baza garanţiilor.......................................................................................... 101
8.3.3. Clasificarea creditelor şi plasamentelor şi determinarea necesarului de provizioane specifice de risc 103
de credit..........................................................................................................................................................
8.3.4. Constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.............................. 106
8.3.5. Cerinţe de natură informaţională......................................................................................................... 107

CAPITOLUL 9 SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII BANCARE DE CĂTRE BANCA NAŢIONALĂ A

ROMÂNIEI..................................................................................................................................... 108
9.1.Supravegherea instituţiilor de credit, persoane juridice române....................................................................... 109
9.2.Supravegherea pe bază consolidată...................................................................................................................... 110
9.3. Supravegherea instituţiilor de credit din alte state membre care desfăşoară activitate în România............ 110
9.4. Supravegherea sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe........................................ 110

CAPITOLUL 1
5
 ANALIZA CARACTERISTICILOR EVOLUTIVE ALE SISTEMELOR
BANCARE DIN PERSPECTIVA RISCULUI

1.1. Consideraţii privind evoluţia sistemelor bancare în contextul globalizării

În procesul dezvoltării oricărui stat, sistemul bancar are un rol determinant şi reprezintă o componentă
principală, fără de care economia modernă nu-şi poate exercita rolul şi funcţiile.
În lucrările de specialitate elaborate pentru domeniul bancar se utilizează mereu noţiunile de sistem
bancar şi aparat bancar. Faţă de acest aspect se poate spune că sistemul bancar face parte din sistemul
economic general, iar activitatea bancară din cadrul acestui sistem se realizează cu ajutorul aparatului bancar.
Sistemul bancar al economiei de piaţă reprezintă “totalitatea băncilor care funcţionează în economie
într-o anumită perioadă”1. Acestea funcţionează într-un cadru juridic format din ansamblul reglementărilor care
guvernează activitatea bancară, acţionând hotărâtor în crearea şi funcţionarea unui sistem bancar performant,
întrucât încrederea în sistemul bancar poate deveni reală numai pe fundalul unei legislaţii corespunzătoare,
racordată la realităţile ţării şi la principiile şi standardele internaţionale, ţinând seama de caracterul deschis, spre
exterior, al sistemului bancar2.
Sistemul bancar poate fi definit ca un ansamblu format din entităţi economice, puternic informatizate,
autorizate să efectueze operaţiuni bancare.
Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere si concentrare a economiilor
societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului, către cele mai
eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în
care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură si facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de
gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.
Sistemul bancar este totodată, intermediarul principal între debitori şi creditori în stingerea datoriilor şi
depozitarul credibil al economiilor care se formează în societate. În acest context, sistemul bancar trebuie să se
afle în relaţie de parteneriat cu economia şi viaţa reală a societăţii, în sensul organizării şi stimulării procesului
de economisire şi investire.
Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilităţilor
monetare ale economiei şi orientarea lor temporară, pe perioade mai lungi sau mai scurte, spre desfăşurarea unor
activităţi economice, în mod prioritar spre cele productive.
Procesul de intermediere bancară influenţează în mod decisiv dezvoltarea economică a unei ţări prin
faptul că băncile mobilizează o resursă deficitară - capitalul - şi o alocă imparţial pe baza unei analize de credit
riguroase către cele mai sigure şi eficiente investiţii. În plus, băncile asigură disciplina financiară în cadrul unei
economii, întrucât ele trebuie să se asigure că îşi vor recupera resursele financiare împrumutate, cu un
randament adecvat. Prin urmare, băncile vor ierarhiza proiectele de investiţii în funcţie de randament şi risc şi
vor monitoriza modul de utilizare a fondurilor împrumutate. Astfel, prin intermediul unei activităţi eficiente şi
sănătoase, băncile impun disciplina financiară la scara întregii economii. Toate aceste funcţii explică de ce
băncile sunt supuse unui grad mai ridicat de reglementare şi supraveghere decât în cazul celorlalte instituţii din
cadrul economiei.
Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele,
respectiv banca centrală şi băncile de rang secundar. Rolul băncilor centrale rezultă din monopolul asupra
emisiunii banilor. Primele bănci centrale sunt considerate Banca Suediei înfiinţată în 1668 şi Banca Angliei
înfiinţată în 16943.
În 1863 apar băncile naţionale din SUA şi în 1880 apare Banca Centrală a Franţei. Apariţia tuturor
băncilor centrale în sec. XVII-XVIII a avut la bază băncile comerciale existente, cărora li s-a încredinţat de către
guvernele ţărilor respective rolul de bancher al statului. În majoritate ţărilor aceste bănci au fost considerate
companii pe acţiuni. În afară de aceasta, majoritatea băncilor centrale aveau statut de bănci comerciale. Tendinţa

1
Roşca Teodor, “Monedă şi credit ”, Editura Sarmis, Cluj-Napoca, 1996, p.188.
2
Spulbăr Cristi, “Management bancar”, Ediţia a doua, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.40
3
Ungurean Pavel, “Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară: instituţii şi fonduri financiare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2007, p.26
6
monopolistă statală a condiţionat criza economică din 1929-1933, iar al II-lea război mondial a dus la
naţionalizarea băncilor centrale. În decursul evoluţiei istorice băncile centrale au fost iniţial private şi aveau ca
scop obţinerea unui profit.
În prezent în majoritatea statelor băncile centrale sunt bănci de stat, însă în unele state ele pot fi
constituite ca societăţi pe acţiuni, acţionarii lor fiind băncile comerciale.
Cu toate că în principalele ţări dezvoltate sistemele bancare sunt eterogene, respectiv, cuprind o diversă
tipologie de bănci, putem remarca o tendinţă de uniformizare în contextul procesului de globalizare financiară.
Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare este posibilă stabilirea
unei distincţii între două tipuri de sisteme bancare4:
 sisteme bancare ale Europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează după modelul
băncii universale;
 modelul american, aplicat şi în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituţiilor
bancare.
Primul model este predominant în Europa continentală. O bancă universală poate fi prezentată ca o
instituţie care oferă o gamă largă şi completă de servicii financiare: acordă credite, colectează depozite,
gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri şi participaţii la capitalul întreprinderilor.
Modelul băncii universale s-a impus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, perioadă în care
bancherii au angajat băncile în activităţi diverse şi în special în operaţiuni internaţionale5.
Principiul băncii universale s-a răspândit cu uşurinţă datorită integrării financiare avansate, Germania
putând fi citată pentru dezvoltarea celui mai complet şi dezvoltat model de bancă universală.
Totuşi, în unele ţări precum Franţa, sistemul bancar era divizat în bănci de afaceri şi bănci de depozit, ne
existând bănci universale.
Principiile băncii universale s-au aplicat, spre exemplu, în SUA până la reformele bancare ce au urmat
crizei din anii ’30. Prin cadrul legislativ introdus în 1933 (Glass-Stegal Act) s-a produs o separare funcţională şi
geografică a activităţii bancare, iar băncile comerciale (de depozit) şi-au delimitat activitatea faţă de băncile de
afaceri (de investiţii). Mai aproape de zilele noastre, în 1993, prin Banking Act, băncilor americane li se
interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state ale Federaţiei.
Sistemului bancar american a suferit o importantă fragmentare ca urmare a specializării băncilor impusă
printr-o serie de reglementări, rezultând astfel un număr foarte mare al instituţiilor şi organismelor de credit
(24000 în anul 1995, de 40 de ori mai mult decât nivelul înregistrat într-o ţară europeană). În acelaşi an, în
Germania funcţionau 3500 de instituţii iar în Franţa 600. Referitor la acest aspect, ca tendinţă generală se
manifestă diminuarea numărului de organisme bancare şi de credit.
În ultimele decenii, numărul instituţiilor bancare s-a diminuat ca urmare a crizelor bancare, din anii ’90,
şi respectiv a falimentelor bancare, cu 43% în Franţa, 35% în Germania, 81% în Suedia şi 34% în SUA6.
În prezent, putem remarca un proces de flexibilizare a legislaţiei, întâlnit în sistemele bancare
specializate, începând cu Marea Britanie (în anul 1986) şi ulterior cu SUA, ceea ce favorizează procesul de
creare a unor mari bănci universale, ca urmare a operaţiunilor de fuziune şi absorbţie.
În Europa, prin Directivele bancare, li se acordă băncilor posibilitatea de a avea un câmp larg de
activitate, mergând de la autorizarea operaţiunilor pe piaţa de capital, precum în cazul Franţei, Italiei, Spaniei,
Portugaliei, Greciei, până la pătrunderea pe piaţa asigurărilor, ca în cazul Germaniei şi Franţei 7.
În prezent, opoziţia dintre banca universală şi banca specializată se justifică prin avantajul serviciilor şi
activităţilor propuse.
Banca universală, operabilă atât la nivel naţional cât şi regional, regrupează totalitatea sau
cvasitotalitatea activităţilor bancare, fiind prezentă în ţări precum: Germania, Ţările de Jos, Austria şi Elveţia.
În schimb, banca specializată tinde să se concentreze pe o gamă de operaţiuni care acoperă o varietate
de instituţii, atât prin mărimea cât şi prin natura activităţii lor.
Băncile universale deţin o mai mare capacitate de a obţine informaţii, şi implicit o mai bună gestiune a
riscului, ca urmare a unui înalt grad de diversificare al activelor. Totodată ele dispun de o importantă capacitate
de inovaţie la nivelul produselor şi tehnicilor, care are ca efect creşterea potenţialului de adaptare la numeroase
activităţi financiare.
Din punct de vedere al reglementărilor europene, în prezent se manifestă două tendinţe antagoniste:
 instaurarea unei pieţe unice bancare;

4
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 201
5
Spulbăr Cristi, Management bancar, Ediţia a doua, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.84
6
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p.
202
7
Spulbăr Cristi, Management bancar, Ediţia a doua, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.84
7
  menţinerea disparităţilor între diferitele sisteme bancare.
Organizarea sistemului bancar după modelul băncilor universale, respectiv după modelul german are o
serie de avantaje, dar şi unele limite. Astfel, băncile universale pot fi considerate integrate, în sensul că toate
activităţile lor sunt controlate de un organ central; de asemenea ele exercită simultan atât rolul de creditor cât şi
de acţionar pentru societăţile aflate în postura de clienţi.
Aceste aspecte, studiate în contextul sistemului bancar japonez au condus la două concluzii: băncile îşi
fixează strategiile lor mixte de investiţii, astfel încât să-şi maximizeze venitul net. În calitate de acţionari, aceste
bănci stabilesc un nivel al îndatorării care depăşeşte limita cerută pentru optimizarea valorii întreprinderii.
O astfel de soluţie este preferată de către bănci, întrucât pierderile generate de o subevaluare a activelor
sunt, pe deplin compensate de o sporire a creditelor acordate la rate superioare ale dobânzii. Banca, în dubla
ipostază de acţionar şi creditor, suportă o parte din riscul industrial al întreprinderii şi din acest motiv dispune de
dreptul de a influenţa deciziile societăţilor în care a investit. Un asemenea scenariu, valabil şi pentru Japonia, are
semnificaţie şi pentru ţările europene.
Totuşi, băncile universale nu au capacitatea de a dezvolta pieţele de capital datorită conflictelor dintre
băncile de investiţii şi băncile comerciale şi datorită asumării unor riscuri sporite. Astfel, urmărirea excesivă a
profiturilor băncii şi ale acţionarilor generează investiţii riscante, care pot genera situaţia de criză financiară de
proporţii, datorită dimensiunilor acestui tip de bancă.
În acest context, ne putem pune întrebarea dacă băncile universale prin activitatea desfăşurată pot
constitui un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar?
În favoarea băncilor universale s-au conturat o serie de opinii bazate pe capacitatea acestora de a obţine
informaţii referitoare la o corectă evaluare a riscurilor de solvabilitate şi lichiditate. Costul generat de o astfel de
activitate este inferior celui suportat de o instituţie de credit specializată. Altfel spus, dacă băncile universale se
bucură de o superioritate informaţională reală, aceasta trebuie să se materializeze într-un nivel sporit de
performanţă, însă un asemenea avantaj este dificil de apreciat 8.
Băncile universale, datorită dimensiunilor lor, pot contribui la obţinerea unor performanţe superioare în
următoarele moduri:
 prin costuri de administrare mai scăzute;
 prin sporirea tehnicilor de intermediere permise de căutarea unor inovaţii mai importante;
 prin costuri de comercializare reduse.
Un alt argument în favoarea băncilor universale se datorează contribuţiei acestora la diversificarea
riscului. Literatura financiară analizează aspectul prin intermediul contractului de datorie dintre bancă şi
întreprindere, între cei doi existând o situaţie de selecţie adversă generată de asimetria informaţiilor referitoare
la proiectul ce urmează a fi pus în aplicare.
Cu privire la băncile universale s-a conturat şi opinia conform căreia acestea ar constitui un factor sporit
de instabilitate. Pentru a combate o asemenea opinie, s-a considerat ca fiind necesară examinarea modului în
care se realizează cooperarea între diferite autorităţi naţionale. În acest context este necesar de precizat că Banca
Centrală Europeană nu este o bancă a băncilor, ci este un organism independent, cu atribuţii în domeniul
stabilităţii monetare. De asemenea, Banca Centrală Europeană nu reprezintă o contraputere bancară în faţa
băncilor universale.
Ansamblul argumentelor exprimate în favoarea băncilor universale a fost deseori supraestimat, sau, în
mod intenţionat minimizat pentru a justifica tendinţele actuale. În pofida integrării monetare europene, totuşi în
sistemele bancare naţionale se menţin o serie de diferenţieri ca urmare faptului că atât băncile universale, cât şi
cele specializate sunt la fel de competitive şi concurenţiale.
Un alt element de o importanţă majoră îl reprezintă procesul de globalizare a pieţelor financiare, fiind
totodată una din tendinţele evoluţiei sistemului bancar mondial contemporan9.
Oricare ar fi evoluţia managementului bancar, în cadrul sistemului mondial, – spre instituţiile financiare
universale, capabile să ofere clientului un spectru larg de servicii bancare, sau spre băncile îngust specializate, o
dată cu intensificarea proceselor de globalizare a pieţelor financiare, şi primele, şi ultimele vor avea de înfruntat
noi categorii de riscuri. Fără îndoială, în urma perfecţionării neîncetate a tehnicii electronice şi apariţiei noilor
tipuri de produse şi servicii bancare, trebuie să ne aşteptăm şi la ivirea unor noi tipuri de riscuri financiare şi
funcţionale, a căror minimizare sau raţionalizare în viitor va fi obiectivul strategic şi principala misiune a
managementului bancar.
Principalele organizaţii internaţionale de monitorizare – F.M.I., Comitetul pentru Reglementarea
Bancară din Basel etc., odată cu apariţia noilor produse şi servicii bancare, urmărind scopul reducerii gradului
de risc în operaţiunile financiare, vor continua să-şi perfecţioneze activitatea în vederea unificării legislaţiei

8
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 221
9
Nanu Roxana Maria, “Reforma sistemului bancar din România”, Editura Universitară, Craiova, 2002, pp. 9-10
8
financiare, stilurilor de abordare şi metodelor managementului bancar, ce va contribui la o cooperare intensă,
reciprocă între state şi sistemele lor bancare.

1.2. Caracteristici ale sistemelor bancare şi implicaţii ale crizelor financiare

asupra funcţionalităţii acestora

În ţările dezvoltate, sistemele bancare sunt caracterizate printr-o serie de trăsături, dintre care amintim:
diversitate, concentrare, bancarizarea activităţii, accelerarea operaţiunilor de restructurare şi deschiderea
către relaţiile cu străinătatea.
Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui număr sporit de instituţii bancare şi de credit
definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi diferite10.
Sistemele bancare cuprind atât instituţii specializate într-un anume tip de clientelă sau activităţi, cât şi
bănci cu activitate universală. Astfel, în ţara noastră, instituţiile de credit se pot constitui şi funcţiona în una din
următoarele categorii: bănci, organizaţii cooperatiste de credit, bănci de economisire şi creditare în domeniul
locativ, bănci de credit ipotecar şi instituţii emitente de monedă electronică11.
De asemenea, în funcţie de dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică
dimensiune precum şi bănci de dimensiune internaţională.
În funcţie de apartenenţa capitalului, putem distinge instituţii de credit cu capital de stat, cu capital
privat sau mixt; în funcţie de provenienţa acestuia, putem distinge instituţii de credit cu capital autohton, cu
capital străin sau mixt.
În prezent, în sistemul bancar românesc, cea mai mare cotă de piaţă continuă să o deţină băncile cu
capital austriac, urmate de cele cu capital grecesc .
Un alt indicator relevant este gradul de concentrare a activităţii sectorului bancar (ponderea activelor
primelor cinci bănci comerciale în totalul activelor sistemului bancar). În ţările sărace indicele are valori mari şi
pe măsură ce venitul unei ţări creşte, indicele de concentrare scade. Totuşi, legătura dintre acest indice şi
PIB/locuitor nu este semnificativă din punct de vedere statistic.
Pe partea de active, începând cu anul 2006, valoarea indicelui Herfindahl-Hirschmann s-a înscris pe un
trend uşor descrescător, indicând un grad moderat de concentrare. Astfel, dacă în 2003 puteam vorbi de un grad
de concentrare moderat ( valoarea acestui indicator era de 1264 puncte), Valoarea de 857 puncte consemnată la
31 decembrie 2009 situează România sub media de 1.120 puncte înregistrată în 2008 la nivelul UE .
Studiile evidenţiază că un număr redus de bănci controlează, în mare parte, piaţa bancară. Gradul de
concentrare a sistemului bancar românesc, moderat, aflat sub media UE, şi-a păstrat trendul descendent început
în urmă cu patru ani până la sfârşitul anului 2009, intrând pe o uşoară creştere în primul semestru al anului 2010.
O altă caracteristică a unui sistem bancar şi a activităţii bancare dintr-o economie o constituie gradul de
bancarizare. Acesta furnizează informaţii relevante cu privire la nivelul de dezvoltare al sistemului bancar,
putând fi calculaţi indicatori precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare, numărul
ghişeelor bancare, pe baza cărora poate fi analizat gradul de dezvoltare al sistemului bancar. De asemenea,
raportând numărul angajaţilor bancari la numărul populaţiei totale din fiecare ţară, obţinem un alt indicator
important pentru caracterizarea unui sistem bancar.
Ca efect al crizei economice, instituţiile de credit şi-au intensificat eforturile de reducere a costurilor
prin închiderea unităţilor neprofitabile şi reducerea numărului de salariaţi. Astfel, în sistemul bancar românesc,
instituţiile de credit şi-au diminuat cu 2.068 persoane numărul de salariaţi şi cu 265 numărul de unităţi faţă de
perioada similară a anului anterior (Figura 1).
Figura nr. 1: Evoluţia numărului de unităţi şi a numărului de salariaţi pe sistem bancar

10
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p.
204
11
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
9
 Sursa: BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2010, p. 22

Din perspectiva numărului de unităţi teritoriale la 100.000 de locuitori, sistemul bancar din România
continuă să se situeze sub media europeană (Figura 2).

Figura nr. 2: Numărul de unităţi teritoriale la 100.000 locuitori

Sursa: BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2010, p. 22

Operaţiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a sistemelor bancare actuale, în

cadrul acestora fiind incluse fuziunile şi absorbţiile, operaţiunile transfrontaliere (cu străinătatea), preluările
pachetului de control de către băncile străine şi operaţiunile încrucişate bănci-asigurări.
Operaţiunile de fuziuni şi absorbţii au afectat toate categoriile de bănci, din aproximativ toate ţările
dezvoltate. Fuziunile bancare înregistrate în SUA în perioada 1980-1995 au implicat un număr de peste 6.300
bănci, fiind evaluate la peste 1.200 miliarde $12. Particularităţile restructurărilor băncilor americane rezultă din
următoarele aspecte:
 băncile comerciale americane s-au concentrat pentru obţinerea, în scurt timp, a unei dimensiuni
internaţionale, ca urmare a reglementărilor care interziceau băncilor de a interveni în afara ţării de
origine;
 băncile de investiţii americane au operat în vederea regrupării activităţilor de consultanţă financiară şi
de gestionare a activelor pentru contul terţilor.

12
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag.
206
10
 Cea mai importantă fuziune din istoria SUA s-a produs între banca Citicorp şi societatea Travelers, ceea
ce a dat naştere, în 1998, conglomeratului Citigroup, care a reunit activităţi de finanţe, bănci şi asigurări.
Procesul de restructurare a fost accelerat în Japonia, datorită amplificării crizei sistemului financiar.
Primul grup bancar mondial s-a constituit, în anul 1996, prin fuziunile dintre Tokyo Bank şi Mitsubishi Bank. În
acelaşi an banca Sumitono a răscumpărat activele Daiwa Bank, din SUA ceea ce a condus la constituirea celui
de-al doilea grup japonez şi mondial.
Restructurarea bancară s-a resimţit şi în ţările europene, chiar dacă a fost de mai mică amploare.
Băncile de afaceri, cele mutuale şi comerciale din Marea Britanie au fost afectate de acest fenomen.
Astfel, în 1992, Midland a fost absorbită de Hong Kong Shanghai Corporation, iar în 1995, Lloyds Bank a
fuzionat cu TSB Bank, dând naştere unui actor major care controlează peste 25% din conturile curente ale
particularilor.
În Elveţia, Union des Banques Suisess şi Société de Bankue Suisse au decis să fuzioneze în 1997, noul
grup rezultat fiind United Bank of Switzerland, care controlează 40% din piaţa bancară internă şi se situează pe
locul al doilea la nivel mondial, după valoarea activelor estimate la 3.600 miliarde franci elveţieni.
Prin restructurare băncile au reuşit să atingă o dimensiune optimă, care să le asigure: eliminarea
costurilor suplimentare ca urmare a organizării producţiei, amortizarea pe scară largă a investiţiilor în noile
tehnologii şi lărgirea gamei de produse oferite clientelei, pentru a rămâne competitive.
Una din consecinţele principale ale restructurărilor o reprezintă concentrarea sporită a sistemelor
bancare şi reducerea numărului de instituţii bancare. Astfel, în SUA în decursul perioadei 1980-1995, numărul
băncilor s-a redus de la 36.000 la 24.000, iar în Norvegia şi Danemarca scăderea a fost şi mai puternică,
reprezentând 57% din numărul iniţial al băncilor.
Dintre efectele restructurărilor este necesară aducerea în discuţie a intensificării concurenţei.
Comportamentul băncilor în noile condiţii ale globalizării şi liberalizării poate face obiectul unei analize în
termeni de “concurenţă strategică”. Prin aceasta se defineşte ansamblul măsurilor adoptate pentru prevenirea
intrării efective a unor concurenţi potenţiali, prin impunerea unor costuri nerecuperabile pentru candidaţi încă
din momentul intrării lor pe piaţă.
Pentru a caracteriza funcţionarea actuală a industriei bancare, este recomandată utilizarea conceptului de
“concurenţă destructivă”13, această formă apărând atunci când structurile industriei favorizează existenţa unor
capacităţi de producţie excedentare în raport cu nevoile curente ale cererii, situaţie care pe piaţa serviciilor
financiare se caracterizează în existenţa unui stoc excesiv de capital fix şi printr-un nivel ridicat al costurilor fixe
faţă de cele variabile.
Putem remarca la nivelul ţărilor europene manifestarea tot mai accentuată a unui proces de integrare a
activităţii bancare şi de asigurări în cadrul aceluiaşi grup financiar. Astfel, s-au realizat fuziuni între instituţiile
bancare şi cele de asigurări într-o serie de ţări precum Belgia, Olanda sau Germania. O posibilă explicaţie a
acestui fapt ar fi aceea că băncile sunt deosebit de interesate de investiţiile realizate pe piaţa asigurărilor şi, în
plus, acestea profită de reţeaua de ghişee bancare care le conferă un avantaj decisiv comparativ cu societăţile de
asigurări. Produse precum asigurările de viaţă sunt integrate în gama produselor oferite de bănci, atât în planul
acţiunilor comerciale, cât şi al orientărilor strategice.
Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării financiare, criza sistemelor
bancare.
Falimentele bancare au consecinţe importante asupra întregului sector financiar şi a
întregii economii. Astfel, în mod evident, în literatura financiară de specialitate sunt analizate consecinţele
falimente bancare asupra stabilităţii financiare14.
De la jumătatea anilor ’80, aproape toate ţările industrializate, cu excepţia Germaniei, au suferit crize
bancare de mare intensitate situaţie care s-a extins, zece ani mai târziu, şi în ţările Americii Latine şi Asia.
La originea crizelor bancare s-a aflat un factor ce poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la
globalizarea financiară, respectiv manifestarea a o serie de fenomene în toate ţările, care au vizat următoarele
aspecte:
 amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie de reglementări şi mediu de activitate;
 criza pieţelor imobiliare;
 carenţele în exercitarea controlului şi supravegherii prudenţiale.
Crizele bancare au afectat, în mod diferenţiat, sistemele bancare.

13
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p .
207
14 Stoica Ovidiu, Căpraru Bogdan, “Lessons regarding bank failures -an overview”, Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Tomul LVI , Ştiinţe Economice, Iaşi, 2009, p.158
11
 În ţările nordice amploarea crizelor poate fi cuantificată prin ponderea pierderilor totale în PIB, care s-
au situat între 4,2% şi 6,7% în perioada 1991 – 199215.
În SUA, dificultăţile au înregistrat un nivel care l-a depăşit pe cel din anii ’30. Cantitativ, se poate estima
la 1.500 bănci comerciale şi 1.200 case de economii, numărul instituţiilor bancare restructurate, în perioada
1984-1995, operaţiunile realizându-se sub egida unui organism însărcinat cu asigurarea depozitelor (Federal
Deposit Inssurance Corporation).
În Japonia, criza financiară a fost profundă şi s-a manifestat datorită acţiunii unui grup de factori din
care menţionăm:
 bula speculativă a anilor ’80, ceea ce a antrenat o “umflare” a activelor bancare de la 200 miliarde la
500 miliarde yeni;
 rată de rentabilitate scăzută, rezultată din dezintermedieri şi dereglementări produse la începutul anilor
‘80.
Criza financiară japoneză a atins nivelul maxim la finele anului 1997 şi a continuat în 1998, prin
falimentul a trei bănci de mare dimensiune, iar costul crizei până în septembrie 2001, a fost estimat la 102
miliarde yeni, adică 20% din PIB-ul Japoniei16.
Cu ocazia crizelor bancare s-a constatat scăderea generală a rentabilităţii, situaţie explicată prin aceea că
băncile s-au confruntat cu transformări ale condiţiilor de activitate, rezultate din mutaţiile sistemului financiar,
eroziunea ratei de dobândă şi operaţiunile de intermediere.
În ţările europene şi în ţările industrializate din America de Sud şi Asia, crizele bancare au fost fără
precedent şi au debutat în Mexic, în 1994-1995, continuând cu “dragonii” asiatici în 1997.
Greutatea şi amploarea se explică prin faptul că ţările respective nu erau pregătite a face faţă regulilor
jocului financiar internaţional. Analizele efectuate la nivelul acestor ţări evidenţiază manifestarea, aproape
concomitentă, a crizelor bancare cu procesele de liberalizare financiară şi economică. Izbucnirea crizelor a fost
generată de pierderea încrederii investitorilor străini, care printr-o atitudine de dezangajare nu au oferit sprijin
ţărilor puternic îndatorate din S-E Asiei. Estimările Băncii Reglementelor Internaţionale evidenţiază că
angajamentele exterioare ale ţărilor îndatorate, Coreea de Sud, Thailanda, Indonezia, Malaezia, reprezentau 160
milioane $ în 1997, iar Japonia şi ţările europene totalizau 2/3 din creanţele internaţionale.
Insuficienţa procedurilor de supraveghere şi control asupra expunerii la risc a băncilor, reprezintă una
din principalele cauze ale apariţiei crizelor succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii. Evoluţia
sitemelor de reglementare nu a fost lină, lipsită de şocuri. În majoritatea ţărilor, măsurile de reglementare şi
supraveghere prudenţială au fost introduse în valuri, provocate de manifestarea unor crize profunde şi
prelungite17.
Supravegherea bancară a dobândit o dimensiune internaţională, prin recomandările Comitetului de la
Bâle orientate pe următoarele probleme:
 supravegherea activităţii bancare internaţionale;
 fixarea unor norme prudenţiale minime, dintre care raportul Cooke a antrenat obligaţia, pentru băncile
internaţionale, de a dispune, cu începere din 1992, de un nivel al fondurilor proprii cel puţin egal cu 8%
din riscurile antrenate de activitatea bancară.
 aspectele legate de etica în activitatea bancară încep să capete o importanţă sporită18.
În urma crizei financiare din S-E Asiei, în 1997, Comitetul de la Bâle a publicat “Principiile
fundamentale pentru un control bancar eficient”, prin care au fost definite 25 de principii de bază, cu scopul de
a servi ca puncte de referinţă la nivel internaţional atât băncilor cât şi organismelor de control.
Aplicarea normei Cooke a solicitat eforturi importante din partea băncilor, în ceea ce priveşte majorarea
fondurilor proprii. În această situaţie s-au aflat băncile japoneze şi franceze, care deţineau în trecut, un scăzut
nivel al capitalizării; băncile anglo-saxone s-au caracterizat printr-o capitalizare ridicată, iar băncile americane
au atins niveluri ale capitalizării excepţionale.
O situaţie favorabilă au prezentat băncile germane, care, datorită rezervelor bancare sporite şi-au
majorat progresiv raportul fondurilor proprii.
În contextul globalizării activităţii financiare şi al specializării instituţiilor în activităţi aparţinând unor
sectoare de activitate diferite, dar interdependente (bănci, asigurări, operaţiuni cu titluri), au apărut condiţii care

15
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p .
207
16
Rădulescu Magdalena, Managementul performanţelor şi riscurilor bancare în contextul crizelor bancare şi configurării
sistemelor bancare actuale, Editura Sitech, Craiova, 2009, p.66
17
Spulbăr Cristi, Management bancar, Ediţia a doua, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.61
18
Stoica Ovidiu, (coord.), Căpraru Bogdan; Filipescu Dragoş, “Efecte ale integrarii europene asupra sistemului bancar
romanesc”, Editura Universitatii " Al. I. Cuza", Iaşi, 2005, p. 171
12
au favorizat constituirea unui organism de supraveghere bancară la nivel mondial. Astfel, din iniţiativa
Comitetului de la Bâle, a fost creat în 1996 un organism “Joint Forum of Financial Conglomerates”, în a cărui
structură intră reprezentanţi ai Comitetului de la Bâle, pentru control bancar, cei ai Organizaţiei Internaţionale a
Comisiilor Valorilor Mobiliare şi ai Asociaţiilor Internaţionale a controlorilor societăţilor de asigurări.
În scopul menţinerii securităţii sistemului bancar, într-un număr foarte mare de ţări se utilizează
asigurarea depozitelor ca instrument ce garantează încrederea deponenţilor. Studii şi analize recente au subliniat
că nicio bancă, indiferent de prestigiul de care se bucură pe piaţa financiară internaţională, nu dispune în orice
moment de lichidităţi suficiente pentru a restitui imediat tuturor clienţilor săi depozitele deţinute19. Mai mult,
neîncrederea în instituţie, manifestată prin retragerea masivă şi simultană a depozitelor, poate induce riscul de
faliment. Privită din perspectiva stabilităţii financiare, protecţia deponenţilor a devenit o prioritate pentru
Uniunea Europeană (UE), în special după evenimentele din 2007 şi 2008. Astfel, deşi acquis-ul comunitar 20 a
încercat să rezolve aceste probleme încă din 1994, prin impunerea participării instituţiilor de credit din statele
membre ale UE la scheme de garantare a depozitelor21 (SGD) care să funcţioneze pe baza unui set de reguli,
actuala criză financiară a dovedit ineficienţa unora dintre măsurile existente. SGD, instituite în temeiul
directivei, au fost concepute pentru a compensa clienţii băncilor în cazul depozitelor devenite indisponibile, în
limita unui plafon minim de garantare de 20.000 EUR şi într-o perioadă de maximum 9 luni. Comportamentul
precipitat al deponenţilor pe perioada crizei, stimulat şi de caracterul necoordonat al reacţiilor iniţiale la nivelul
statelor membre, a determinat autorităţile să evalueze, în regim de urgenţă, efectele reglementărilor în vigoare şi
posibilitatea perfecţionării acestora, căutând să ofere noi soluţii legislative la provocările crizei.
În ţara noastră, plafonul de garantare pe deponent garantat persoană fizică şi pe deponent garantat
persoană juridică, pe instituţie de credit este începând cu data de 30 iunie 2009 de 50.000 euro (echivalent în
lei)22. Acesta constituie un instrument preţios de sprijin pentru activitatea de supraveghere. Garantând micilor
deponenţi recuperarea sumelor depuse în cazul unui faliment bancar, ele limitează efectul de panică şi implicit
efectul de contagiune care poate escalada o problema a unei bănci către o criză de sistem.
Şi aici se manifestă diferenţe între ţări, în ce priveşte nivelul sumei garantate pe deponent, caracterul
participării băncilor (obligatoriu sau nu), paleta competenţelor acordate, modul de asigurare a fondurilor, nivelul
contribuţiei percepute, tipul de deponenţi asiguraţi.
Mecanismul garantării depozitelor reprezintă un instrument util, dar nu se substituie intervenţiei băncii
centrale care acţionează ca împrumutător de ultim rang, în cadrul sistemului bancar. Intervenţia băncii centrale
este imediată şi restaurează încrederea deponenţilor mai repede, comparativ cu plăţile realizate prin sistemul de
garantare al depozitelor. Pe de altă parte, băncile centrale pot lăsa să planeze unele îndoieli asupra eventualităţii
şi amplorii intervenţiilor lor, conducând astfel la ameliorarea activităţii de gestionare a riscurilor bancare.

19
BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2010, p. 117
20
Directiva 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor
21
Componentă a dispozitivului de securitate financiară (safety net)
22
Ordonanţă de Urgenţă nr.129 / 2008, Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de
garantare a depozitelor în sistemul bancar cu modificările şi completările ulterioare
13
CAPITOLUL 2
LOCUL ŞI ROLUL BĂNCII NAŢIONALE A ROMÂNIEI ÎN CADRUL SISTEMULUI
BANCAR ROMÂNESC

Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al băncilor centrale, acestea exercită funcţii
generale şi, uneori, ocazionale, prin care se evidenţiază rolul în cadrul sistemelor bancare şi al economiilor
contemporane.
Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care asigură mobilizarea disponibilităţilor
monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente.
Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele,
respectiv banca centrală şi băncile de rang secundar. Rolul băncilor centrale rezultă din monopolul asupra
emisiunii banilor. Această structură, pe două nivele o regăsim şi în cadrul sistemului bancar românesc, şi
anume:
Banca Naţională a României, ca bancă centrală şi de emisiune;
instituţiile de credit.
Activitatea bancară în România se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate, în condiţiile legii 23.

2.1. OBIECTIVUL FUNDAMENTAL ŞI PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE BNR

Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii

preţurilor24.
Principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României sunt:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea
îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

2.2. COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ

Banca centrală poate participa, în nume propriu sau în numele statului, la tratative şi negocieri externe în
probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi
supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit.
Banca Naţională a României exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin României, în calitate de
membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe
termen mediu şi lung, pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale ţării. Ea poate
negocia şi încheia acorduri, convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte operaţiuni
financiar-bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare, cu
condiţia rambursării acestora în termen de 1 an.
Banca Naţională a României poate încheia, în nume propriu sau în numele statului, acorduri de
decontare şi de plăţi sau orice alte convenţii de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private
care îşi au sediul în străinătate.

2.3. POLITICA MONETARĂ

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a României utilizează proceduri şi
instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor de credit, precum şi
mecanismul rezervelor minime obligatorii.

23
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea, capitalului cu modificările şi
completările ulterioare
24
Legea nr.312 /2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României

14
 Se interzice Băncii Naţionale a României achiziţionarea de pe piaţa primară a creanţelor asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor
societăţi cu capital majoritar de stat.
Banca Naţională a României poate efectua pe piaţa secundară, cu respectarea prevederilor de mai sus,
operaţiuni reversibile, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate,
creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor
naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor
persoane juridice, poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii
de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare.

2.4.OPERAŢIUNI DE CREDITARE

Banca Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în condiţii care se
stabilesc prin reglementări proprii.
Se interzice Băncii Naţionale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a
statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi
altor societăţi cu capital majoritar de stat.
Banca centrală stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le
menţină în conturi deschise la aceasta.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de schimb, fiind totodată abilitată să:
a) elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională internaţională a ţării;
b) stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice
cursurile medii pentru evidenţa statistică;
c) păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.

2.5.REGIMUL VALUTAR

Banca Naţională a României poate elabora reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor
valutare pe teritoriul ţării şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare
şi alte operaţiuni specifice. Ea este, totodată, unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă
de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Banca centrală elaborează programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor, astfel încât să se asigure
necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude rezerva de numerar, se evidenţiază ca
element de pasiv în contabilitatea Băncii Naţionale a României.

2.6.OPERAŢIUNI CU INSTITUŢIILE DE CREDIT

În cadrul politicii sale monetare şi de curs de schimb, Banca Naţională a României poate acorda
instituţiilor de credit credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, garantate cu, dar fără a se limita la:
a) titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naţionale a
României, sau
b) depozite constituite la Banca Naţională a României sau la alte persoane juridice agreate de Banca
Naţională a României.
Banca centrală stabileşte şi face publice condiţiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la
creditele care se acordă instituţiilor de credit şi criteriile ce trebuie îndeplinite de instituţiile de credit pentru a
putea solicita credite de la Banca Naţională a României pe baze competitive.
Banca Naţională a României poate stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei dobânzii, termene de
rambursare şi alte condiţii în care se pot acorda credite de către Banca Naţională a României pe baze
competitive.
Tot banca centrală deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale
caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii
Naţionale a României.
Banca Naţională a României efectuează decontarea finală, irevocabilă şi necondiţionată, a transferurilor
de fonduri în conturile titularilor.

15
2.7.SISTEME DE PLĂŢI

Banca centrală monitorizează sistemele de plăţi, inclusiv instrumentele de plată, în scopul asigurării
securităţii şi eficienţei acestora şi pentru a evita riscul sistemic. Pentru îndeplinirea acestei atribuţii, Banca
Naţională a României stabileşte măsurile necesare, le pune în aplicare şi urmăreşte implementarea acestora,
reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plăţi, şi poate reglementa instrumentele de plată.
Banca Naţională a României reglementează, autorizează şi supraveghează administratorii sistemelor de
plăţi şi poate emite reglementări privind instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme.

2.8.SERVICII DE COMPENSARE, DEPOZITARE, DECONTARE ŞI PLATĂ

Banca Naţională a României poate asigura servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată prin
intermediul conturilor deschise în evidenţele sale, în condiţiile art.21 din Legea nr. 312/ 2004 privind Statutul
Băncii Naţionale a României .
Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a României poate, pe cont
propriu ori în numele şi pe contul statului, să participe la aranjamente de compensare, depozitare, decontare şi
plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii colective de
specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate.

2.9.PREVENIREA ŞI LIMITAREA RISCURILOR

Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, Banca Naţională a României poate presta
servicii de colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, conform reglementărilor proprii, de date şi informaţii
privind incidentele de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul instituţiilor de credit, în condiţii de asigurare a
secretului bancar.

2.10.OPERAŢIUNI PE CONTUL STATULUI

Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis
pe numele Ministerului Finanţelor Publice.
Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se
stabilesc prin convenţii încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţională a României primeşte încasările pentru contul curent general al Trezoreriei Statului şi
efectuează plăţile în limita disponibilităţilor existente în acest cont.
Banca centrală percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei
Statului, deschis în evidenţele sale, şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont.
Pentru stabilirea instituţiilor de credit eligibile a primi depozite ale Trezoreriei Statului, în condiţii care
vor fi stabilite împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, Banca Naţională a României poate acţiona ca agent al
statului.

2.11.OPERAŢIUNI CU TITLURI DE STAT

Conform prevederilor art.6 alin.(1), din Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a
României, BNR nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară.
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu
reglementările proprii, Banca Naţională a României poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe
contul statului, în ceea ce priveşte:
a) plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale
statului român;
b) exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat;
c) plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
d) executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile băncii centrale;
f) efectuarea de plăţi aferente celor de mai sus prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor
aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.

16
2.12.REZERVELE INTERNAŢIONALE

Banca Naţională a României, respectând regulile generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor
externe, stabileşte şi menţine rezerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic
mărimea lor exactă, rezerve alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
a) aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
b) active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii
financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte Banca
Naţională a României;
c) orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări
de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi speciale de
tragere;
d) cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise
sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de
apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile
pentru Banca Naţională a României;
e) bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de
instituţii financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută
în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României urmăreşte menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel adecvat
tranzacţiilor externe ale României.
Dacă există pericolul diminuării rezervelor internaţionale, până la un nivel care ar periclita tranzacţiile
internaţionale ale statului, precum şi în cazul în care diminuarea s-a produs, Banca Naţională a României va
prezenta Guvernului şi Parlamentului un raport privind situaţia rezervelor internaţionale şi cauzele care au
condus sau care pot conduce la o astfel de reducere. Raportul va conţine recomandările Băncii Naţionale a
României privind politicile guvernamentale macroeconomice necesare pentru preîntâmpinarea sau remedierea
situaţiei.

2.13.OPERAŢIUNI ACTIVE ŞI OPERAŢIUNI PASIVE

Statutul Băncii Naţionale a României prevede două tipuri de operaţiuni, şi anume: operaţiuni active şi
operaţiuni pasive.

I. Operaţiunile active ale Băncii Naţionale a României sunt:

1.Operaţiuni referitoare la aur şi active externe;
2.Creanţe asupra statului;
3.Creanţe asuprea economiei.

1.Operaţiunile de achiziţionare a aurului şi valutelor efective sunt operaţiuni frecvente care se regăsesc
în bilanţ în următoarele posturi: aur, disponibil la vedere în străinătate, alte disponibilităţi în străinătate.
Aurul se referă la aurul monetar cumpărat de pe piaţa internaţională a aurului sau existent la bănci şi
instituţii financiare din străinătate.
Disponibilităţile la vedere în străinătate cuprind valute în cont deţinute de Banca Naţională a României
la corespondenţii săi externi (alte bănci centrale din lume) şi la instituţii financiare din străinătate.
Alte disponibilităţi în străinătate reprezintă şi contribuţia statului român la Fondul Monetar
Internaţional.
2.Creanţele asupra statului sunt reprezentate de sumele pe care Banca Naţională a României le pune la
dispoziţia statului pentru nevoile sale curente, sau pentru acoperirea deficitului bugetar temporar.
3.Creanţele asupra economiei provin din operaţiuni de refinanţare bancară. Acestea sunt operaţiuni prin
care Banca Naţională a României acordă credite băncilor comerciale, care la rândul lor creditează agenţii
economici.
În această categorie sunt incluse şi creditele acordate direct de către Banca Naţională a României unor
agenţi economici cu rol strategic în economia naţională.
Aceste operaţiuni au un caracter cu totul excepţional şi deţin o pondere foarte mică în totalul creanţelor
asupra economiei.
Operaţiunile generatoare de creanţe sunt:
rescontarea efectelor de comerţ;
achiziţionarea de efecte publice;
17
 acordarea de credite pe gaj de titluri.
Rescontarea efectelor de comerţ este principala modalitate de refinanţare a băncilor comerciale, prin
care Banca Naţională a României acordă acestora valoarea actuală a efectelor de comerţ prezentate pentru
rescontare.
Achiziţia de efecte publice are loc prin intermediul procedeului open market, ce semnifică intervenţia
directă pe piaţa financiară a Băncii Naţionale a României, în scopul achiziţionării de efecte publice, cum ar fi:
obligaţiuni, certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, etc.
Acordarea de împrumuturi pe gaj de titluri, cunoscută şi sub denumirea de lombardare, constă în
avansuri acordate în contul curent de către Banca Naţională a României băncilor comerciale, societăţilor
financiare publice sau private, în schimbul depunerii de către acestea, drept garanţie, a unor efecte publice.

II.Operaţiuni pasive ale Băncii Naţionale a României sunt determinate de mobilizarea resurselor prin:
1.bilete de bancă puse în circulaţie;
2.angajamente externe;
3.conturile curente ale trezoreriei statului;
4.conturile curente ale agenţilor financiari;
5.capitalul propriu;
6.fondul de rezervă.

1.Biletele de bancă puse în circulaţie, reprezintă masa monetară existentă în circulaţie la un moment
dat. Ele sunt angajamente ale Băncii Naţionale a României asumate faţă de deţinătorii biletelor de bancă.
2.Angajamentele externe corespund disponibilităţilor în conturi ale agenţilor financiari externi (Fondul
Monetar Internaţional, Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare) şi ale băncilor centrale corespondente din
străinătate.
3.Contul curent al trezoreriei statului reprezintă sursa pentru Banca Naţională a României în cazul în
care în contul Trezoreriei există disponibil.
4.Conturile curente ale agenţilor financiari sunt reprezentate de conturile deschise de băncile
comerciale, care sunt obligate să păstreze în cont la Banca Naţională a României rezerve minime obligatorii.
Aceste conturi sunt purtătoare de dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii la vedere a băncilor
comerciale. Banca Naţională a României este obligată să verifice periodic existenţa soldului creditor al
conturilor reprezentând rezervele minime obligatorii.
5.Capitalul propriu reprezintă obligaţia faţă de acţionarul care l-a subscris (statul). El nu reprezintă
principala sursă pentru efectuarea operaţiilor proprii pentru Banca Naţională a României.
Pentru creşterea capitalului propriu, se alocă din profitul net până la 5 % din pasivele monetare agregate
din bilanţul de la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar anual.
6.Fondul de rezervă al Băncii Naţionale a României se constituie în limita unei cote de 20 % din profitul
brut, până când acesta să fie egal cu capitalul propriu, după care cota respectivă se reduce la 10% până când
fondul de rezervă ajunge să fie egal cu capitalul propriu şi , ulterior, cota se stabileşte la 5 %.

18
 CAPITOLUL 3
REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND INSTITUŢIILE DE CREDIT

Activitatea instituţiilor de credit poate fi definită în sens larg ca fiind activitatea de atragere de depozite
sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.
În înţelesul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, instituţia de credit reprezintă:
a) o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public şi în acordarea de credite în cont propriu;
b) o entitate, alta decât cea prevăzută la lit. a), care emite mijloace de plată în formă de monedă
electronică, denumită în continuare instituţie emitentă de monedă electronică.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu respectarea dispoziţiilor
generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a II-a a Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în una din următoarele
categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;
e) instituţii emitente de monedă electronică.

3.1. NECESITATEA OBŢINERII UNEI AUTORIZAŢII ŞI CONDIŢII MINIME DE AUTORIZARE

În vederea desfăşurării activităţii în România, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o

autorizaţie potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului cu modificările şi completările ulterioare.
Banca Naţională a României stabileşte prin reglementări şi notifică Comisiei Europene condiţiile în care
poate acorda autorizaţie şi documentaţia care trebuie să însoţească cererea pentru obţinerea autorizaţiei. Aceasta
nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit, dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de
un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic
decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică română, capitalul iniţial este reprezentat de
capitalul social, cu excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie este rezultată dintr-un proces
de reorganizare prin fuziune sau divizare.
Capitalul social al unei instituţii de credit, persoană juridică română, trebuie vărsat integral şi în numerar
la momentul subscrierii, inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură ne fiind permise.
Acţiunile/părţile sociale ale unei instituţii de credit, persoană juridică română, pot fi numai nominative.
La constituire, aporturile la capitalul social trebuie să fie vărsate într-un cont deschis la o instituţie de
credit. Acest cont este blocat până la înmatricularea instituţiei de credit, persoană juridică română, în registrul
comerţului.
Conducerea operativă a activităţii unei instituţii de credit trebuie să fie asigurată de cel puţin două
persoane, care trebuie să aibă reputaţie şi experienţă adecvate pentru exercitarea responsabilităţilor încredinţate
Banca Naţională a României acordă autorizaţie numai dacă este încredinţată că, din perspectiva
necesităţii asigurării unui management prudent şi sănătos al instituţiei de credit, calitatea persoanelor respective
este adecvată.
Orice cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie să fie însoţită de un plan de activitate, care să
cuprindă cel puţin tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura organizatorică a instituţiei de credit,
şi din care să rezulte capacitatea acesteia de a-şi realiza obiectivele propuse în condiţii compatibile cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase, prin adecvarea cadrului de conducere, a procedurilor, a
mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi complexitatea activităţilor pe care îşi propune
să le desfăşoare.

3.2. ACTIVITĂŢILE PERMISE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
19
 b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau
fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) leasing financiar;
d) operaţiuni de plăţi;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi alte
asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de
depozit;
2. valută;
3. contracte futures şi options financiare;
4. instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
5. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi
plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de
afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
k) custodie şi administrare de instrumente financiare;
l) intermediere pe piaţa interbancară;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă;
o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Instituţiile de credit pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei acordate de Banca
Naţională a României, după cum urmează:
a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi din cadrul
grupului din care face parte instituţia de credit;
b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în
proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o
prelungire a operaţiunilor bancare.
Instituţiile de credit se pot angaja în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile numai dacă:
a) operaţiunile sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care instituţia de
credit a fost autorizată, şi în măsura în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;
b) operaţiunile, au ca obiect bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii profesionale a
salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreare sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile
acestora;
c) operaţiunile au ca obiect bunuri mobile şi imobile dobândite în urma executării creanţelor, cu
respectarea, în privinţa operaţiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri.
Instituţiile de credit nu se pot angaja în operaţiuni cum ar fi:
a) gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;
b) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni emise de instituţia
de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit;
c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când
instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.

3.3. CERINŢE DE CAPITAL ŞI DE ADMINISTRARE A RISCULUI

Fondurile proprii ale unei instituţii de credit nu trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului iniţial
prevăzut pentru autorizare.
Pentru evitarea angajării băncilor în operaţiuni care depăşesc potenţialul acestora ţi pentru susţinerea
solvabilităţii băncilor s-a stabilit un raport obligatoriu de minim 8% între fondurile proprii şi activele ponderate
după gradul de risc. Aceasta este un indicator de adecvare a capitalului în funcţie de riscurile asumate de bănci.

20
Băncile trebuie să se asigure un raport minim de 4% între capitalul propriu şi activul ponderat, şi totodată un
raport minim de 8% între fondurile proprii în sens larg (în care se include alături de capitalul propriu elemente
complementare ca titluri asimilate, unele rezerve cu caracter general, subvenţiile şi datoriile subordonate, care se
rambursează ultimele) şi activul ponderat.
În cazul ţării noastre, ca şi în cazul altor ţări cu un sistem bancar mai puţin dezvoltat şi mai instabil
comparativ cu cel al ţărilor dezvoltate, înglobarea riscului sistemic a determinat stabilirea unor limite minime
mai înalte de 8% (între capitalul propriu şi expunerea netă a băncii) şi, respectiv 12% (între fondurile proprii
nete alebăncii şi expunerea sa netă).
Expunerea brută a băncilor la risc ia în considerare activele din bilanţ la valoarea lor netă (după
deducerea provizioanelor de risc constituite în acest scop) şi operaţiunile extrabilanţiere la valoarea lor de
înregistrare.
Expunerea netă ia în considerare activele bilanţiere la valoarea lor netă, ponderate în funcţie de risc, şi
operaţiunile extrabilanţiere, care se transformă întâi în echivalent de credit cu anumiţi factori de conversie şi
sunt apoi şi ele ponderate după risc, în funcţie de natura beneficiarului unui astfel de angajament.
Activele riscante se ponderează astfel:
0%: numerarul din casieriile bănciilor, titlurile de împrumut ale statului, creditele acordate statului şi
autorităţilor centrale ale statului şi sume de primit de la stat, depozitele constituite la BNR şi alte sume de primit
de la aceasta, titlurile de participare a băncii la capitalul altor societăţi bancare, creditele subordonate acordate
altor societăţi bancare;
20% - cecurile şi alte elemente în curs de decontare, creditele acordate administraţiei locale a statului şi
organismelor guvernamentale, creditele acordate altor bănci şi depozitele constituite la acestea;
50% - creditele ipotecare acordate persoanelor fizice şi garantate cu ipotecă de prim rang, alte venituri de
încasat;
100% - credite acordate clienţilor nebancari, alte credite şi creanţe decât cele menţionate anterior, imobilizări
corporale, titluri de participare la capitalul unor societăţi nebancare.
Operaţiunile extrabilanţiere sunt considerate din punct de vedere al riscului, drept credite după aplicarea
unor factori de conversie, astfel:
0% - titluri date în garanţie;
20% - efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienţi şi care sunt avalizate de alte bănci,
acreditive documentare irevocabile deschise de bancă clienţilor şi garantate cu mărfurile care fac obiectul
tranzacţiei;
50% - facilităţi acordate clienţilor de emitere de obligaţiuni, garanţii, cauţiuni şi avaluri date altor bănci,
garanţii date pentru clientelă, acreditive documentare irevocabile deschise de bancă clienţilor şi negarantate cu
mărfurile care fac obiectul tranzacţiei, convenţii de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă, pentru
care opţiunea de răscumpărare nu a fost ferm exprimată de bancă;
100% - convenţii de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă, pentru care opţiunea de răscumpărare a
fost ferm exprimată de bancă, angajamente de plată în favoarea altor bănci şi în favoarea clientelei, angajamente
îndoielnice, alte angajamente date, efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienţi şi neavalizate
de alte bănci.
După transformarea lor în echivalentul unor sume bilanţiere, acestea se ponderează după risc, în funcţie
de natura beneficiarului unui astfel de angajament:
0% - pentru angajamente în favoarea băncii centrale, în favoarea statului sau a administraţiei centrale a statului;
20% - pentru angajamente în favoarea altor bănci, administraţiei locale a statului şi organismelor
guvernamentale;
100% - pentru angajamente în favoarea clienţilor nebancari.
Dacă nivelul fondurilor proprii se reduce sub nivelul minim prevăzut, Banca Naţională a României
poate, dacă circumstanţele o justifică, să acorde instituţiei de credit o perioadă limitată în care aceasta fie să
remedieze această situaţie, fie să-şi înceteze activitatea.
Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de un cadru formal de administrare a activităţii riguros
conceput, care să includă o structură organizatorică clară cu linii de responsabilitate bine definite, transparente şi
coerente, de procese eficiente de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor la care este sau
ar putea fi expusă şi de mecanisme adecvate de control intern, care să includă proceduri administrative şi
contabile riguroase.
Mecanismele de control intern trebuie să asigure cel puţin organizarea funcţiilor de control al riscurilor,
de asigurare a conformităţii şi de audit intern.

21
3.4. AUTORIZAREA INSTITUŢIILOR DE CREDIT, PERSOANE JURIDICE ROMÂNE

Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza
autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se constituie în forma juridică prevăzută pentru fiecare
dintre categoriile de instituţii de credit reglementate. Ele nu se pot constitui prin subscripţie publică.
Banca Naţională a României acordă autorizaţie unei instituţii de credit, persoane juridice române, numai
dacă este încredinţată că instituţia de credit poate asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii de siguranţă şi
de respectare a cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase, care să asigure protejarea intereselor
deponenţilor şi ale altor creditori şi buna funcţionare a sistemului bancar.
Banca centrală decide cu privire la o cerere de autorizare a unei instituţii de credit în termen de cel mult
4 luni de la primirea cererii în sensul aprobării constituirii instituţiei de credit sau ai respingerii cererii şi
comunică în scris solicitantului hotărârea sa.
Instituţia de credit este obligată ca, în termen de maxim 2 luni de la comunicarea aprobării de
constituire, pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, să prezinte Băncii Naţionale a României documentele
care atestă constituirea legală a instituţiei de credit conform dispoziţiilor aplicabile.
În cazul respingerii unei cereri de autorizare, hotărârea cuprinde şi motivele care au stat la baza acesteia.
Autorizaţia acordată este valabilă pe o perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei alte entităţi.
Instituţiile de credit autorizate sunt înregistrate în registrul ţinut de Banca Naţională a României
conform prevederilor legale.
Banca centrală notifică Comisiei Europene orice autorizaţie acordată, cu excepţia celor acordate
instituţiilor emitente de monedă electronică, pentru ca denumirea instituţiei de credit să fie inclusă în lista
instituţiilor de credit întocmită şi actualizată de Comisia Europeană, care se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
Banca Naţională a României respinge o cerere de autorizare, dacă:
a) documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale
în vigoare;
b) instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul
minim stabilit de Banca Naţională a României;
c) forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria instituţiei de credit care se
intenţionează a fi constituită;
d) din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că instituţia de credit nu poate asigura
realizarea obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor legale;
e) conducerea operativă a activităţii instituţiei de credit nu este asigurată de cel puţin două persoane
sau Banca Naţională a României nu este satisfăcută de calitatea persoanelor respective, întrucât reputaţia sau
experienţă profesională a acestora nu este adecvată naturii, volumului şi complexităţii activităţii instituţiei de
credit sau nu corespunde necesităţii asigurării unui management prudent şi sănătos;
f) calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit sau distribuţia capitalului între aceştia nu
corespunde cerinţelor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă şi în reglementările emise în baza acesteia;
g) legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau juridice ori dispoziţiile legale,
măsurile de natură administrativă din jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează una sau mai multe persoane fizice
sau juridice cu care instituţia de credit are legături strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor dispoziţii sau
măsuri sunt de natură să împiedice exercitarea eficientă a supravegherii prudenţiale;
h) înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice cu privire la
funcţionarea instituţiei de credit;
i) nu sunt respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de reglementările emise în aplicarea acesteia.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei instituţii de credit în următoarele
situaţii:
a) instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de la
data acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
c) instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
d) instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la
concluzia că într-un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi
sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor financiare care i-au
fost încredinţate;

22
 e) ca sancţiune25.
Acţionarii sau membrii instituţiei de credit pot renunţa la autorizaţie, hotărând dizolvarea şi lichidarea
instituţiei de credit.
Lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a membrilor este permisă numai în cazul în care instituţia de
credit nu se află în vreuna din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea falimentului.

3.5. REGIMUL INSTITUŢIILOR DE CREDIT ŞI AL INSTITUŢIILOR FINANCIARE DIN ALTE

STATE MEMBRE

Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat membru pot
desfăşura în România activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. a)-n) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 99 /2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prin înfiinţarea de sucursale sau prin
furnizarea de servicii în mod direct, dacă activităţile respective se regăsesc în autorizaţia acordată de autoritatea
competentă din statul membru de origine şi se asigură respectarea legislaţiei româneşti adoptate în scopul
protejării interesului general.
Toate sucursalele înfiinţate pe teritoriul României de către o instituţie de credit cu sediul în alt stat
membru sunt considerate o singură sucursală.
Pentru înfiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un stat membru nu este necesară
obţinerea unei autorizaţii din partea Băncii Naţionale a României şi nici asigurarea unui capital de dotare la
nivelul sucursalei.
O instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt stat membru poate înfiinţa o sucursală în
România pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul
membru de origine.
Înainte de începerea activităţii, în termen de 2 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a
României comunică instituţiei de credit în cauză, dacă este cazul, lista actelor normative din România, adoptate
în scopul protejării interesului general, care reglementează condiţii specifice în care anumite activităţi pot fi
desfăşurate.
Notificarea prevăzută mai sus trebuie să fie însoţită de următoarele date şi informaţii:
a) un program de activitate al sucursalei, incluzând cei puţin tipurile de activităţi care urmează să fie
desfăşurate de aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
b) adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente;
c) identitatea persoanelor responsabile cu conducerea operativă a activităţii sucursalei;
d) nivelul fondurilor proprii şi suma cerinţelor de capital ale instituţiei de credit.
Furnizarea de servicii în mod direct de către o instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt
stat membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea
competentă din statul membru de origine, cuprinzând activităţile pe care instituţia de credit intenţionează să le
desfăşoare în România.
Sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din alte state membre le sunt aplicabile:
a) dispoziţiile privind secretul profesional în domeniul bancar;
b) dispoziţia conform căreia fiecare instituţie de credit are obligaţia de a deschide cont curent la Banca
Naţională a României, înainte de începerea activităţii, conform reglementărilor emise de aceasta;
c) dispoziţia conform căreia în toate actele sale oficiale, instituţia de credit se identifică printr-un minim
de date, conform legislaţiei aplicabile, cu menţionarea numărului şi datei de înmatriculare în registrul
instituţiilor de credit ;
d) reglementările Băncii Naţionale a României în materia supravegherii lichidităţii instituţiilor de credit;
e) reglementările în domeniul statistic şi cel al politicii monetare emise de Banca Naţională a României.

Instituţiile de credit din alte state membre care au deschis o sucursală pe teritoriul României trebuie să
raporteze periodic Băncii Naţionale a României, pentru scopuri statistice, date şi informaţii privind activităţile
desfăşurate în România, potrivit reglementărilor emise de aceasta.
În exercitarea competenţelor privind supravegherea lichidităţii şi a celor privind adoptarea măsurilor
necesare pentru implementarea politicii monetare, Banca Naţională a României poate solicita ca sucursalele
instituţiilor de credit din alte state membre să furnizeze aceleaşi informaţii ca şi instituţiile de credit, persoane
juridice române, pentru aceste scopuri.

25 potrivit prevederilor art. 229 alin. (1) lit. e) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare

23
 Dacă Banca Naţională a României constată că o instituţie de credit din alt stat membru, care are o
sucursală sau furnizează servicii în mod direct în România, nu respectă dispoziţiile legale adoptate în România
în legătură cu care este competentă Banca Naţională a României, aceasta solicită instituţiei de credit în cauză să
ia măsuri de remediere a situaţiei, stabilind şi termenul de remediere a acesteia.
Dacă instituţia de credit în cauză nu întreprinde măsurile necesare pentru conformare, Banca Naţională a
României informează în consecinţă autoritatea competentă din statul membru de origine în vederea dispunerii de
către aceasta a măsurilor considerate corespunzătoare.
Dacă instituţia de credit persistă în încălcarea legislaţiei româneşti în vigoare, contrar măsurilor luate în
statul membru de origine, comunicate Băncii Naţionale a României, sau datorită faptului că aceste măsuri se
dovedesc a fi inadecvate sau nu se pot aplica în România, Banca Naţională a României, după informarea
autorităţii competente din statul membru de origine, poate dispune măsurile corespunzătoare pentru a preveni
sau sancţiona faptele de încălcare a dispoziţiilor legale şi, dacă este cazul, pentru împiedicarea instituţiei de
credit în culpă de a iniţia noi tranzacţii pe teritoriul României. Banca Naţională a României comunică aceste
măsuri instituţiei de credit în cauză.

Instituţiile de credit având sediul social în state terţe pot desfăşura activităţi în România numai dacă
sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) activitatea se desfăşoară prin înfiinţarea unei sucursale 26;
b) sucursala este autorizată de Banca Naţională a României;
c) autoritatea competentă din statul de origine nu se opune înfiinţării sucursalei în România;
d) sunt respectate dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului.
Activităţile ce pot fi desfăşurate prin intermediul sucursalei din România sunt prevăzute în autorizaţia
acordată de Banca Naţională a României şi nu pot excede obiectului de activitate al instituţiei de credit, autorizat
de autoritatea competentă din statul terţ de origine.
Activitatea sucursalei din România este supusă supravegherii prudenţiale a Băncii Naţionale a
României.
Banca Naţională a României acordă autorizaţie sucursalei din România a unei instituţii de credit dintr-
un stat terţ numai dacă este încredinţată că instituţia de credit poate asigura desfăşurarea activităţii pe teritoriul
României în condiţii de siguranţă şi cu respectarea cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase şi că sunt
asigurate condiţii adecvate pentru realizarea supravegherii.
Banca Naţională a României notifică Comisiei Europene şi Comitetului Bancar European orice
autorizaţie acordată unei sucursale a unei instituţii de credit cu sediul într-un stat terţ.
Capitalul iniţial al sucursalei se asigură prin punerea la dispoziţia acesteia, în formă bănească, a
capitalului de dotare de către instituţia de credit din statul terţ, la nivelul prevăzut prin reglementările Băncii
Naţionale a României, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.

3.6. DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII ÎN AFARA TERITORIULUI ROMÂNIEI

3.6.1. ÎNFIINŢAREA DE SUCURSALE ŞI PRESTAREA DE SERVICII ÎN ALTE STATE MEMBRE

Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a României pot desfăşura în alte
state membre, activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. a)-n) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99
/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prin înfiinţarea de sucursale sau prin prestarea de
servicii în mod direct, fără a fi necesară autorizarea lor de către autoritatea competentă din statul membru gazdă,
dacă activităţile respective se regăsesc în autorizaţia acordată de Banca Naţională a României.
Instituţia de credit, persoană juridică română, care intenţionează să înfiinţeze o sucursală într-un alt stat
membru, trebuie să transmită Băncii Naţionale a României o notificare în acest sens, însoţită de următoarele
date şi informaţii:
a) statul membru pe teritoriul căruia urmează să fie înfiinţată sucursala;
b) un program de activitate al sucursalei, incluzând cel puţin tipurile de activităţi care urmează să fie
desfăşurate de aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
c) adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente;

26Toate sucursalele înfiinţate pe teritoriul României de către o instituţie de credit cu sediul în alt stat membru sunt
considerate o singură sucursală.

24
 d) identitatea persoanelor desemnate să asigure conducerea operativă a sucursalei şi informaţii privind
reputaţia şi experienţa profesională a acestora.
Dacă Banca Naţională a României este sesizată de către autoritatea competentă din statul membru gazdă
asupra faptului că, deşi avertizată, o instituţie de credit, persoană juridică română, care are o sucursală sau care
prestează în mod direct servicii pe teritoriul statului membru respectiv nu respectă prevederile legale adoptate în
acei stat membru, care implică competenţele autorităţii în cauză, Banca Naţională a României întreprinde, de
îndată, măsurile necesare pentru a se asigura că instituţia de credit în culpă încetează comiterea faptelor sesizate.

3.6.2.DESCHIDEREA DE SUCURSALE ÎN STATE TERŢE

Instituţiile de credit, persoane juridice române, pot desfăşura activităţile prevăzute în autorizaţia
acordată de Banca Naţională a României pe teritoriul unui stat terţ, numai prin înfiinţarea unei sucursale.
Înfiinţarea unei sucursale într-un stat terţ este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a
României, conform reglementărilor emise de aceasta.
Banca Naţională a României poate respinge cererea de aprobare a înfiinţării sucursalei dacă, pe
baza informaţiilor deţinute şi a documentaţiei prezentate de instituţia de credit, persoană juridică română,
consideră ca:
a) instituţia de credit nu dispune de un management adecvat sau de o situaţie financiară
corespunzătoare, în raport cu activitatea propusă a fi desfăşurată prin intermediul sucursalei;
b) cadrul legislativ existent în statul terţ şi/sau modul de aplicare a acestuia împiedică exercitarea de
către Banca Naţională a României a funcţiilor sale de supraveghere;
c) instituţia de credit înregistrează o evoluţie necorespunzătoare a indicatorilor de prudenţă bancară
sau nu îndeplineşte alte cerinţe stabilite prin lege.

3.7. AUTORIZAREA ÎN SITUAŢII SPECIALE. FUZIUNEA ŞI DIVIZAREA

Fuziunea sau divizarea instituţiilor de credit, persoane juridice române, se efectuează potrivit
dispoziţiilor legale în materie şi cu respectarea reglementărilor Băncii Naţionale a României.
Fuziunea se poate realiza:
a) între două sau mai multe instituţii de credit;
b) între instituţii de credit şi instituţii financiare;
c) între instituţii de credit şi societăţi prestatoare de servicii auxiliare.
Operaţiunile de fuziune şi de divizare sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României
potrivit reglementărilor emise de aceasta.
La evaluarea unei operaţiuni de fuziune sau de divizare se au în vedere, fără a fi limitative, următoarele:
a)îndeplinirea condiţiilor pentru autorizarea unei instituţii de credit;
b)adecvarea capitalului la nivelul instituţiei/instituţiilor de credit rezultate;
c)transparenţa structurii instituţiei/instituţiilor de credit rezultate, astfel încât aceasta să permită
desfăşurarea unei supravegheri eficiente;
d)calitatea persoanelor care asigură conducerea instituţiei/ instituţiilor de credit rezultate.

3.8.SECRETUL PROFESIONAL ÎN DOMENIUL BANCAR ŞI RELAŢIA CU CLIENTELA

Instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi
informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la
dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale
clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile
prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.
Orice membru al consiliului de administraţie al unei instituţii de credit, directorii, angajaţii acesteia şi
orice persoană care, sub o formă sau alta, participă la administrarea, conducerea ori activitatea instituţiei de
credit au obligaţia să păstreze confidenţialitatea asupra oricărui fapt, date sau informaţii de care au luat
cunoştinţă în cursul exercitării responsabilităţilor lor în legătură cu instituţia de credit.
Informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de
scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:
a) la solicitarea titularului de cont sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor legali şi/sau
statutari, ori cu acordul expres al acestora;
b) în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim;
25
 c) la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste
autorităţi sau instituţii sunt îndreptăţite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să
primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de
credit în acest scop;
d) la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţa o
cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;
e) la solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii.
Instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze informaţii de natura secretului bancar, după începerea
urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după
caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului.
Nu se consideră încălcări ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar:
a) furnizarea de date agregate, astfel încât identitatea şi informaţiile privind activitatea fiecărui client nu
pot fi identificate;
b) furnizarea de date structurilor constituite sub forma centralei riscurilor bancare, centralei incidentelor
de plată sau fondului de garantare a depozitelor, organizate în condiţiile legii;
c) furnizarea de date auditorului financiar al instituţiei de credit;
d) furnizarea de informaţii la cererea instituţiilor de credit corespondente, dacă aceste informaţii au
legătură cu operaţiunile derulate prin conturile de corespondent;
e) furnizarea de date şi informaţii entităţilor aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit,
necesare pentru organizarea supravegherii pe bază consolidată şi pentru combaterea spălării
banilor şi a finanţării terorismului.
Instituţiile de credit nu pot condiţiona acordarea de credite sau furnizarea altor produse/servicii clienţilor
de vânzarea sau cumpărarea, acţiunilor sau a altor titluri de capital/instrumentelor financiare emise de instituţia
de credit sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit ori de acceptarea de
către client a unor alte produse/servicii oferite de instituţia de credit sau de o entitate aparţinând grupului
acesteia, care nu au legătură cu operaţiunea de creditare sau cu produsul/serviciul solicitat.

3.9.CERINŢE PENTRU ACOPERIREA RISCURILOR

3.9.1. FONDURILE PROPRII ŞI NIVELUL MINIMUL ACESTORA PENTRU ACOPERIREA

RISCURILOR

În scopul asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii desfăşurate şi/sau a îndeplinirii obligaţiilor

asumate, fiecare instituţie de credit trebuie să menţină un nivel adecvat al fondurilor sale proprii. În plus,
expunerea unei bănci faţă de un singur debitor de talie mare nu trebuie să depăşească 20% din fondurile proprii
nete ale băncii, iar expunerea agregată faţă de toţi debitorii săi de talie mare să nu depăşească de 8 ori fondurile
proprii nete ale băncii. Se consideră debitor de talie mare, cel ale cărui angajamete faţă de bancă depăşesc 10%
din fondurile proprii nete ale băncii.
Instituţiile de credit trebuie să dispună, în măsura şi condiţiile prevăzute prin reglementările legale, de
un nivel al fondurilor proprii, care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital stabilite
pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a riscului de credit al contrapartidei, a riscului de
diminuare a valorii creanţei, a riscului de poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de
marfă şi a riscului operaţional.
Fondurile proprii ale băncilor includ capitalul propriu(de rang I) şi capitalul sumplimentar(de rang II).
Capitalul propriu include:
- capitalul social subscris şi vărsat;
- prime legate de capital, integal încasate;
- rezervele legale (fondul de rezervă, care se constituie prin repartizări din profitul brut în limita a 20%
din acesta până când fondul de rezervă egalează capitalul social, apoi în limita a 10% până când
acesta devine dublul capitalului social, după care prelevările la acest fond se fac din profitul net);
- fondul de dezvoltare (se constituie prin prelevări din profitul net);
- rezervele din diferenţe de curs valutar, aferente aprecierii disponibilităţilor în valută, reprezentând
capital social subscris în valută;
- rezervele constituite din prime legate de capital şi repartizări din profitul net;
- fondul imobilizărilor corporale;
- alte fonduri constituite de bănci;
- rezervele statutare;
- rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;
26
 - rezultat net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit;
- fondurile cu caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii din străinătate.

Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se deduc următoarele:

- sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii capitalului
social;
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire;
- valoarea netă a fondului comercial;
- sumele reprezentând cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans, care urmează a se
suporta eşalonat pe cheltuieli;
- sumel din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând dividende, participarea
personalului la profit şi cota de participare a managerului la profit;
- rezultazul reportat reprezentând pierdere neacoperită;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere;
- repartizarea profitului;
- dotările pentru unităţile proprii din străinătate.

Capitalul suplimentar include:

- alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu;
- datoria subordonată;
- rezerva generală pntru riscul de credit (se constituie prin prelevări din profitul brut, în limita a 2% din
soldul creditelor acordate);
- subvenţiile pentru investiţii;
- rezerve din reevaluarea patrimoniului.

Pentru determinarea fondurilor proprii nete se deduc următoarele:

- sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care depãşesc 10% din
capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte creanţe de aceeaşi naturã acordate respectivelor
instituţii;
- partea din valoarea totalã a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din capitalul social al altor
institutii de credit sau financiare, a creditelor subordonate şi a altor creanţe de aceeaşi naturã acordate
respectivelor instituţii, care depãşeste 10% din nivelul fondurilor proprii determinat înaintea deducerii sumelor
menţionate la prima liniuţã.

La determinarea fondurilor proprii ale unei bănci, pe baza datelor înscrise în balanţa contabilă a fiecărei
luni, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
1) capitalul suplimentar nu trebuie să depăşescă capitalul propriu şi se ia în calcul la determinarea
fondurilor proprii doar dacă se înregistrează un nivel pozitiv al capitalului propriu. Sumele care
depăşesc eventual acest nivel, nu se mai adună la fondurile proprii.
2) datoria subordonată va fi luată în calculul fondurilor proprii în limita a maxim 50% din capitalul
propriu şi trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
- să fie în întregime angajată;
- în cazul datoriei subordonate la termen, scadenţa iniţială trebuie să fie de minim 5 ani;
- să nu existe clauza rambursării anticipate a datoriei decât în caz de lichidare a băncii debitoare.

Băncile au obligaţia să determine lunar nivelul fondurilor proprii, pe baza datelor înscrise în
balanţa contabilă a fiecărei luni şi să raporteze BNR acest nivel în termen de cel mult 10 zile
calendaristice din luna următoare.
Instituţiile de credit raportează lunar nivelul şi componenţa fondurilor proprii la nivel individual pe baza
datelor înscris în evidenţa contabilă şi a datelor extracontabile.

3.9.2. RISCUL DE CREDIT

La calculul cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, instituţiile de credit pot utiliza,
pentru determinarea valorii ponderate la risc a expunerilor, abordarea standard sau, cu aprobarea Băncii
Naţionale a României, abordarea bazată pe modele interne de rating.

27
 În cazul abordării standard, calitatea creditului, inclusiv pentru expunerile provenite din securitizare, se
poate determina prin raportarea la evaluările realizate de instituţii externe de evaluare a creditului sau de către
agenţii de creditare a exportului, recunoscute ca eligibile de către Banca Naţională a României, pe baza unor
criterii specifice prevăzute în reglementările legale.
Instituţiile de credit pot obţine aprobarea în vederea utilizării abordării bazate pe modele interne de
rating, numai dacă demonstrează Băncii Naţionale a României că sistemele implementate, de administrare şi de
rating pentru riscul de credit, sunt conforme standardelor şi cerinţelor minime de evaluare a conformităţii,
stabilite prin reglementări emise în aplicarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006, privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Dacă o instituţie de credit nu mai îndeplineşte condiţiile în care a obţinut aprobarea pentru utilizarea
abordării bazate pe modele interne de rating trebuie să prezinte Băncii Naţionale a României un plan adecvat de
înlăturare a deficienţelor sau să probeze că efectele generate de neîndeplinirea condiţiilor nu sunt semnificative.
Dacă o instituţie de credit, persoană juridică romană, este instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii
Europene sau este o filială a unei instituţii de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene ori a unei societăţi
financiare holding-mamă la nivelul Uniunii Europene, iar la nivelul grupului din care face parte se utilizează în
mod unitar abordarea bazată pe modele interne de rating, Banca Naţională a României poate permite ca
îndeplinirea cerinţelor minime stabilite să fie asigurată de către societatea-mamă şi filialele acesteia considerate
împreună.
Dacă o instituţie de credit, persoană juridică română, este instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii
Europene sau este filială a unei instituţii de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene ori a unei societăţi
financiare holding-mamă la nivelul Uniunii Europene şi dacă se intenţionează utilizarea la nivel de grup a
abordării bazate pe modele interne de rating, Banca Naţională a României cooperează cu autorităţile competente
ale diferitelor entităţi care fac parte din grup, inclusiv în vederea acordării aprobării pentru utilizarea abordării
respective.
Instituţia de credit care a obţinut aprobarea pentru utilizarea abordării bazate pe modele interne de
rating, trebuie să implementeze această abordare pentru toate expunerile.
Prin excepţie de la dispoziţiile alineatului precedent, Banca Naţională a României poate aproba
implementarea graduală a abordării bazate pe modele interne de rating, în condiţiile stabilite prin reglementările
emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă. Aceste condiţii trebuie să asigure că acest tratament nu este
utilizat în mod selectiv de către instituţia de credit, în scopul de a obţine un nivel mai redus al cerinţelor sale de
capital

3.9.3. RISCURILE DE PIAŢĂ

Metodele de determinare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscurilor de poziţie, a riscului de

decontare/livrare, a riscului valutar şi a riscului de marfă se stabilesc prin reglementări emise în aplicarea
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului cu
completările şi modificările ulterioare.
Banca Naţională a României poate permite unei instituţii de credit să-şi calculeze cerinţele de capital
pentru riscul de poziţie, riscul valutar şi/sau riscul de marfă utilizând propriile modele interne sau o combinaţie a
acestora cu metodele stabilite prin reglementările legale şi stabileşte condiţiile în care pot fi utilizate astfel de
modele.
Fiecare instituţie de credit trebuie să solicite şi să obţină aprobarea Băncii Naţionale a României pentru
utilizarea propriilor modele interne, în condiţiile stabilite prin reglementările emise în aplicarea Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului cu completările şi
modificările ulterioare.

3.9.4. RISCUL OPERAŢIONAL

Instituţiile de credit trebuie să dispună în permanenţă de fonduri proprii pentru acoperirea riscului
operaţional la care sunt expuse.
În vederea determinării cerinţei de capital pentru acoperirea riscului operaţional, instituţiile de credit pot
utiliza abordarea de bază sau, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, abordarea standard, abordarea
standard alternativă sau abordarea avansată de evaluare.
Instituţiile de credit sunt obligate să respecte în permanenţă cerinţele privind expunerile mari stabilite
prin reglementările emise în aplicarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006, privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului cu completările şi modificările ulterioare.

28
3.9.5. PARTICIPAŢII CALIFICATE ALE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Valoarea unei participaţii calificate a unei instituţii de credit, persoană juridică română, într-o entitate,
alta decât o instituţie de credit, o instituţie financiară, o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o
societate ce desfăşoară activităţi care reprezintă o prelungire directă a activităţii bancare, cum ar fi leasing,
factoring, administrare de fonduri de investiţii, sau care prestează servicii auxiliare activităţii bancare, cum ar fi
servicii de procesare de date, ori desfăşoară alte activităţi similare, nu poate să depăşească 15% din fondurile
sale proprii.
Valoarea totală a participaţiilor calificate ale instituţiei de credit, persoană juridică română, în entităţile
prevăzute mai sus nu poate depăşi 50% din fondurile sale proprii.

3.9.6. PROCESUL INTERN DE EVALUARE A ADECVĂRII CAPITALULUI LA RISCURI

Fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de strategii şi procese interne formalizate, solide, eficiente
şi complete de evaluare şi menţinere în permanenţă a nivelului, structurii şi distribuţiei capitalului, care, din
perspectiva instituţiei de credit, sunt considerate adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este
sau poate fi expusă, într-un mod corespunzător naturii şi nivelului acestor riscuri.
În acest sens, instituţia de credit trebuie să aibă în vedere - pe lângă riscul de credit (inclusiv a riscului
de credit al contrapartidei), riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare,
riscul valutar, riscul de marfă şi riscul operaţional - orice alte riscuri aferente activităţii desfăşurate, precum şi
cele datorate unor factori externi acesteia.
Fiecare instituţie de credit este responsabilă pentru procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la
profilul său de risc.

3.9.7. ALTE CERINŢE PRUDENŢIALE

Banca Naţională a României poate stabili prin reglementări şi alte cerinţe de natură prudenţială, precum
şi nivelul de aplicare al acestora la instituţiile de credit. Aceste cerinţe pot viza, fără a fi limitative, următoarele:
a) riscul de lichiditate;
b) operaţiunile instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu aceasta;
c) externalizarea activităţilor instituţiei de credit;
d) calitatea activelor şi provizioane;
e) modificările operate la nivelul instituţiei de credit faţă de condiţiile care au stat la baza autorizării
acesteia.

3.10. SITUAŢIILE FINANCIARE ŞI AUDITUL INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Instituţiile de credit trebuie să organizeze şi să conducă contabilitatea în conformitate cu prevederile

Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi să întocmească situaţii financiare anuale şi, după caz, situaţii
financiare anuale consolidate, care să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare, a performanţei financiare, a
fluxurilor de trezorerie şi a celorlalte aspecte legate de activitatea desfăşurată. Evidenţa contabilă şi situaţiile
financiare ale unei instituţii de credit trebuie să reflecte, de asemenea, operaţiunile şi situaţia financiară a
sucursalelor şi a filialelor, pe bază individuală şi, respectiv, pe bază consolidată.
Situaţiile financiare anuale ale instituţiilor de credit şi, după caz, situaţiile financiare anuale consolidate,
trebuie să fie auditate de auditori financiari, în conformitate cu standarde şi practici acceptate pe plan
internaţional.
Instituţiile de credit sunt obligate să prezinte Băncii Naţionale a României situaţiile lor financiare,
precum şi alte date şi informaţii cerute la termenele şi în forma stabilite prin reglementări şi instrucţiuni de către
Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere.
Auditorii financiari ai instituţiilor de credit trebuie să fie aprobaţi de Banca Naţională a României.
Auditorul financiar al unei instituţii de credit trebuie să informeze Banca Naţională a României de
îndată ce, în exercitarea atribuţiilor sale, a luat cunoştinţă despre orice fapt sau decizie în legătură cu instituţia de
credit care:
a) reprezintă o încălcare semnificativă a legii şi/sau a reglementărilor ori a altor acte emise în aplicarea
acesteia, prin care sunt stabilite condiţiile de autorizare sau cerinţe privind desfăşurarea activităţii;
b) este de natură să afecteze capacitatea instituţiei de credit de a funcţiona în continuare;
c) poate conduce la un refuz din partea auditorului financiar de a-şi exprima opinia asupra situaţiilor
financiare sau la exprimarea de către acesta a unei opinii cu rezerve.
29
 CAPITOLUL 4
ASPECTE SPECIFICE PRIVIND INSTITUŢIILE DE CREDIT

4.1. REŢEAUA ŞI STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A SOCIETĂŢILOR BANCARE

Instituţiile de credit sunt interesate să aibă o reţea bancară care să acopere întreaga suprafaţă a ţării,
precum şi unităţi în ţările cu care există relaţii economice mai intense.
Una din caracteristicile instituţiilor de credit puternice o constituie răspândirea teritorială cât mai amplă
a unităţilor sale pentru a fi cât mai aproape de clienţii şi interesele lor.
Printre altele, reţeaua bancară cât mai cuprinzătoare scurtează perioada necesară a decontărilor între
clienţi, aceste operaţiuni efectuându-se pe calea decontărilor intrabancare. Acele societăţi care dispun de o reţea
bogată sunt avantajate în cadrul competiţiei cu alte societăţi bancare, în ceea ce priveşte atragerea clienţilor,
baza existenţei lor.

Instituţiile de credit pot deschide pe teritoriul României sucursale şi alte sedii secundare.
Structura pe verticală a unei instituţii de credit conferă acesteia configuraţia unei reţele care are
următoarea componenţă
centrala băncii;
sucursale judeţene;
agenţii şi puncte de lucru.

Centrala - îndeplineşte funcţia de coordonare pentru toate activităţile ce se desfăşoară în sucursale,

filiale şi agenţii, asigurând aplicarea corectă a legilor, hotărârilor şi a tuturor actelor normative ce guvernează
activitatea bancară. Activitatea în cadrul centralelor societăţilor bancare se desfăşoară pe direcţii, departamente,
servicii, birouri şi oficii specializate.
Principalele atribuţii ale centralei sunt următoarele:
elaborarea şi avizarea normelor metodologice ce reglementează obiectul de activitate al
direcţiei/departamentului respectiv, precum şi a celorlalte instrucţiuni, circulare, reglementări emise de bancă pe
probleme specifice;
îndrumarea şi controlul unităţilor teritoriale;
efectuarea de studii şi analize în legătură cu activităţile specifice desfăşurate de fiecare departament.

Sucursalele - se constituie în nuclee ale societăţii bancare la nivel judeţean. Rolul lor constă în
coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii operative desfăşurate de unităţile din subordine (agenţii şi puncte
de lucru).
În funcţie de volumul de activitate, pot avea mai multe servicii şi birouri de conturi şi viramente.
Principalele atribuţii ale sucursalelor sunt următoarele:
coordonarea de ansamblu la nivelul judeţului sau municipiului Bucureşti a operaţiunilor de creditare,
încasări şi plăţi cu şi fără numerar şi de casierie;
defalcarea plafoanelor de creditare trimise de centrală pe fiecare agenţie;
realizarea de lucrări de informare şi analiză privind creditele;
analiza activităţii realizată la nivelul judeţului;
verificarea, analiza şi centralizarea balanţelor, bilanţurilor şi dărilor de seamă, bugetelor de venituri şi
cheltuieli ale unităţilor din subordine;
pregătirea profesională a personalului.

Agenţiile se înfiinţează la iniţiativa instituţiei de credit, derulând operaţiuni fie de mandat fie de
comision sau, în anumite situaţii ambele categorii de operaţiuni. Ele pot fi subordonate sucursalei, sau în
anumite situaţii direct centralei, realizându-şi activitatea profesională sub supravegherea şi îndrumarea acestora;
fiind unităţi operative înfiinţate pe baza criteriului apropierii de clienţi (în general persoane fizice) şi derulând
predominant un volum mare de operaţiuni, dar de valori mai mici.
Compartimentele ce se regăsesc la nivelul agenţiilor sunt cele ce asigură desfăşurarea activităţii de
creditare şi scont, conturi şi viramente şi casierie.

30
 În general la nivelul agenţiilor se desfăşoară activităţi strict legate de relaţiile cu clienţii, gama
operaţiunilor oferite fiind mai restrânse decât în cazul filialelor şi sucursalelor.

4.2. OPERAŢIUNILE ACTIVE ŞI PASIVE ALE BĂNCILOR

Expresia de bănci comerciale se datorează, pe de o parte, faptului că acestea comercializează bani, adică
îi cumpără la un preţ (dobândă) mai mic şi îi vând, sub formă de credite, la un preţ (dobândă ) mai mare, iar pe
de altă parte, pentru că urmăresc obţinerea de profit din activitatea desfăşurată, izvorul acestuia fiind diferenţa
de dobândă şi comisioanele pentru servicii bancare.
Banca Naţională a României reglementează activitatea desfăşurată de băncile comerciale în privinţa
politicii monetare, valutare, de credit, de plăţi şi din punct de vedere contabil.
Băncile comerciale joacă rolul de intermediar între agenţii economici şi sistemul bancar. Acestea
efectuează două mari categorii de operaţiuni, şi anume: operaţiuni pasive (de mobilizare a resurselor), respectiv
operaţiuni active (de plasare a acestora).

1.Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale cuprind:

1.1.Constituirea depozitelor - reprezintă principala modalitate de atragere a activelor monetare

disponibile. Depozitele bancare se pot constitui în funcţie de lichiditate, la vedere şi la termen.
Depozitele la vedere au un grad mare de elasticitate, în sensul că sumele din depozit fluctuează frecvent,
datorită posibilităţii titularului de cont de a dispune în orice moment de ele. Din cauza acestei fluctuaţii,
depozitele la vedere sunt purtătoare de dobândă relativ mică.
Depozitele la termen au la bază un contract încheiat între bancă şi titularul depozitului, contract în care
se prevăd: valoarea depozitului, termenul de păstrare, rata dobânzii şi modalităţile de plată a dobânzii.
Dobânda se poate plăti:
prin deschiderea unui cont curent adiacent depozitului la termen, în care se varsă lunar dobânzile
depozitului la termen. Acest cont este, la rândul său, purtător de dobândă la vedere.
prin recapitalizarea dobânzii la expirarea termenului înscris în contract, deponentul nu retrage
depozitul, banca constituie din proprie iniţiativă un nou depozit pentru acest termen, care echivalează cu
valoarea depozitului iniţial plus dobânda acordată iniţial.
1.2. Rescontarea este operaţia prin care băncile comerciale obţin credite de scont de la Banca Naţională
a României. Similară operaţiei de scontare este lombardarea, prin care băncile comerciale obţin împrumuturi pe
termen scurt prin valorificarea portofoliilor de efecte publice.
1.3.Constituirea capitalului propriu. Capitalul propriu constituie, într-o mică măsură, sursa pentru
finanţarea operaţiilor băncilor comerciale. Capitalul social se formează prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni
purtătoare de dividende variabile şi prin operaţiuni interne. Alături de capital social, băncile îşi constituie
fonduri de rezervă şi fonduri de risc.

2.Operaţiunile active al băncilor comerciale sunt următoarele:

2.1. Acordarea de credite se face de către băncile comerciale către clientelă pe termen scurt, mediu sau
lung. Creditele acordate se restituie băncilor prin rate eşalonate sau integral la scadenţă.
Pe lângă creditele clasice acordate de băncile comerciale, se mai pot distinge următoarele categorii de
credite specifice:
credite pe gaj e mărfuri – acordate proprietarilor de bunuri aflate în diverse depozite sau în curs de
transport. Se garantează prin documentele prin care se atestă proprietatea asupra acestor bunuri: warantul,
conosamentul şi scrisoarea de trăsură;
credite pe gaj de efecte publice – acordate deţinătorilor de efecte publice, atunci când aceştia au
nevoie de lichidităţi, dar nu doresc să renunţe la veniturile produse de efectele publice. Aceste credite se acordă
prin depunerea drept garanţie a efectelor şi acoperă o mică parte din valoarea efectelor gajate.
2.2. Avansurile în contul curent reprezintă credite acordate de bănci în descoperire de cont (credite
overdraft).
2.3. Operaţiunile cambiale sunt următoarele:
scontarea;
acordarea de credite pe gaj de efecte comerciale;
pensiunea.

31
 Scontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale cumpără de la agenţii economici efecte
comerciale, în schimbul cărora acordă credite de scont.

Credite pe gaj de efecte comerciale se acordă numai atunci când băncile apreciază pozitiv solvabilitatea
beneficiarului efectului, dar are rezerve referitoare la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari ai efectului de
comerţ.
Pensiunea reprezintă operaţia prin care o bancă preia în gestiune efectele comerciale sau publice, cu
condiţia răscumpărării lor la scadenţă de către posesorul iniţial.
Pensiunea se utilizează în relaţiile băncilor comerciale cu firme mari sau în relaţiile interbancare.
2.4. Achiziţia de efecte publice reprezintă plasarea de fonduri pe piaţa financiară prin cumpărarea de
efecte publice, cu scopul revânzării acestora şi al obţinerii de venituri.

4.3. BĂNCILE

Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală care pot desfăşura oricare dintre activităţile
prevăzute în legislaţia bancară. Băncile, peroane juridice române se constituie sub forma juridică de societăţi pe
acţiuni în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor legislaţiei bancare.

4.4. BĂNCI DE ECONOMISIRE ŞI CREDITARE ÎN DOMENIUL LOCATIV

Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ reprezintă instituţii de credit specializate al ăror
obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
Activităţile în domeniul locativ sunt:
1. construirea, cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu
destinaţie preponderent locativă;
2. cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea altor imobile decât cele cu
destinaţie preponderent locativă, cu condiţia să fie folosite ca spaţii locative;
3. cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de concesiune pentru construirea de
imobile cu destinaţie preponderent locativă;
4. cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de concesiune în scopul construirii altor
imobile decât cele cu destinaţie preponderent locativă, în limita cotei deţinute de spaţiile locative din totalul
construcţiei poziţionate pe teren;
5. viabilizarea unor terenuri trecute în intravilan în scopul promovării construcţiei cartierelor de
locuinţe;
6. preluarea unor creanţe legate de realizarea activităţilor prevăzute la pct. 1-5;
7. construirea de spaţii comerciale, industriale şi social-culturale, dacă acestea sunt legate de construcţia
de locuinţe sau dacă ele contribuie, prin amplasarea lor în zonele de locuit, la aprovizionarea acestora sau la
satisfacerea nevoilor de ordin social-cultural;
8. lucrări în domeniul locativ angajate de chiriaş în scopul modernizării locuinţei;
Clienţii băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ pot fi persoane fizice sau juridice care
încheie cu banca de economisire şi creditare în domeniul locativ un contract de economisire şi creditare în
sistem colectiv pentru domeniul locativ, prin care dobândeşte, ca urmare a efectuării depunerilor prevăzute în
contract, dreptul legal de a primi un credit la dobânda stabilită potrivit clauzelor contractuale.
Contract de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ - denumit şi contract de
economisire-creditare – reprezintă angajamentul părţilor în baza căruia clientul se obligă să economisească o
sumă reprezentând suma minimă de economisire, iar banca de economisire şi creditare în domeniul locativ se
obligă, dacă toate condiţiile de repartizare a creditului sunt îndeplinite, să acorde un credit cu dobândă fixă
destinat unor activităţi în domeniul locativ, care reprezintă diferenţa dintre suma totală contractată şi suma
economisită incluzând dobânzile şi primele acordate clientului.
Prin data de repartizare se înţelege data la care soldul economisit şi creditul pentru domeniul locativ
sunt puse la dispoziţia clientului.
Economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ presupune acceptarea de depozite
de la clienţi şi acordarea acestora de credite cu dobândă fixă din sumele acumulate pentru activităţi în domeniul
locativ.
Finanţare în baza contractului de economisire-creditare, presupune obţinerea creditul cu dobândă fixă
de către client în condiţiile prevăzute în contractul de economisire-creditare.
32
 În schimb , dacă clientul nu a acumulat încă suma minimă de economisire stabilită de banca de
economisire şi creditare în domeniul locativ prin contractul de economisire-creditare suntem în situaţia unei
finanţări anticipate; creditul cu dobânda pieţei acordat acest credit, la care se achită doar dobânda, se transformă
în credit cu dobândă fixă în momentul îndeplinirii tuturor condiţiilor de repartizare prevăzute în contractul de
economisire-creditare;
În situaţia în care clientul a acumulat suma minimă de economisire stabilită prin contractul de
economisire-creditare, dar nu îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute în contractul de economisire-creditare,
creditul acordat cu dobânda pieţei reprezintă o finanţare intermediară; acest credit, la care se achită doar
dobânda, se transformă în credit cu dobândă fixă în momentul îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute în
contractul de economisire-creditare.
Banca de economisire şi creditare în domeniul locativ constituie un fond special în scopul garantării
funcţionării sistemului din punctul de vedere al tehnicii de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru
domeniul locativ şi al protejării intereselor clienţilor.
Masa de repartizare constituită la nivelul băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ se
formează din resurse ale băncii de economii pentru domeniul locativ, provenind din depozite, dobânzi aferente,
orice alte plăţi care majorează soldul economisit, sume rambursate aferente creditelor acordate, prime şi
dobânzile aferente lor, alte surse atrase exclusiv în scopul finanţării în baza contractului de economisire-
creditare, precum şi din surse proprii.
Raportul dintre aportul bănesc al clientului, calculat pentru fiecare contract de economisire-creditare, şi
aportul bănesc al băncii de economii pentru domeniul locativ, pe care clientul îl obţine prin derularea creditului,
reprezintă raportul individual între client şi banca de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Raportul dintre suma aporturilor băneşti ale clienţilor şi aportul bănesc preconizat al băncii de
economisire şi creditare în domeniul locativ, rezultat din contractele de economisire-creditare al căror proces de
economisire a fost încheiat şi/sau întrerupt, calculat pe o anumită perioadă, reprezintă raportul colectiv între
clienţi şi banca de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, se constituie sub
formă juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu
respectarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006, privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate,
următoarele activităţi:
a) economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;
b) finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor de economisire-creditare;
c) acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ;
d) administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe contul terţilor, dacă aceste credite
sunt destinate finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
e) emiterea, de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o persoană, pe care băncile de economii
pentru domeniul locativ le pot acorda;
f) efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut, potrivit reglementărilor Băncii
Naţionale a României;
g) acordarea de credite societăţilor comerciale la care băncile de economii pentru domeniul locativ deţin
participaţii27;
h) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
i) operaţiuni de plăţi;
j) consultanţă financiar-bancară;
k) operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar;
l) alte activităţi, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 /2006,
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în măsura în care acestea susţin realizarea obiectului de
activitate.

27 Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot deţine participaţii exclusiv la capitalul societăţi comerciale
al căror obiect de activitate cuprinde activităţi în domeniul locativ şi care desfăşoară preponderent astfel de activităţi, în
limita unei treimi din capitalul social al acestora. O participaţie mai mare este permisă doar la capitalul social al altor
bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ, cu condiţia ca totalul participaţiilor la astfel de societăţi să nu
depăşească 20% din fondurile proprii ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ.

33
 Totalul creanţelor decurgând din creditele şi angajamentele prevăzute la lit. c) şi, respectiv, lit. e) nu
poate depăşi nivelul reglementat de Banca Naţională a României din valoarea aferentă finanţărilor în baza
contractelor de economisire-creditare şi a finanţărilor acordate potrivit lit. b).
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot cesiona creanţele decurgând din finanţări în
baza contractului de economisire-creditare, inclusiv garanţiile aferente, numai în condiţiile în care sumele
obţinute din cesiune sunt utilizate pentru desfăşurarea activităţii de economisire şi creditare în sistem colectiv
pentru domeniul locativ şi pentru finanţarea anticipată şi intermediară.

4.4.1. DISPOZIŢII SPECIFICE PRIVIND AUTORIZAREA ŞI RETRAGEREA AUTORIZAŢIEI

Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ sunt supuse condiţiilor de autorizare aplicabile
instituţiilor de credit şi condiţiilor specifice stabilite prin reglementări de Banca Naţională a României, care se
referă, fără a fi limitative, la:
a) condiţiile generale de afaceri şi condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare;
b) îndeplinirea cerinţelor tehnice şi de operare specifice;
c) reglementările proprii ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ privind procedura de
derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare;
d) tipurile de contracte propuse a fi puse la dispoziţia clienţilor.
Banca Naţională a României respinge o cerere de autorizare a unei bănci de economisire şi creditare în
domeniul locativ şi în cazul în care condiţiile generale de afaceri şi/sau condiţiile generale ale contractelor de
economisire-creditare propuse:
a) nu sunt de natură să asigure o derulare corespunzătoare a contractelor de economisire-creditare şi, în
particular, aceste contracte, considerate individual, nu asigură pe întreaga lor durată un raport individual adecvat
între client şi banca de economii pentru domeniul locativ;
b) prevăd vărsăminte ale sumelor economisite, rambursări sau orice alte obligaţii care întârzie în mod
neadecvat repartizarea contractelor de economisire-creditare, duc la prelungirea nejustificată a duratelor
contractelor de economisire-creditare sau nu garantează suficient interesele clienţilor.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei bănci de economisire şi creditare în
domeniul locativ, inclusiv în situaţiile în care:
a) consideră că interesele clienţilor nu pot fi suficient protejate prin adoptarea altor măsuri în
conformitate cu OUG 99/2006;
b) constată existenţa unor situaţii - în care condiţiile generale de afaceri şi/sau condiţiile generale ale
contractelor de economisire-creditare propuse nu sunt de natură să asigure o derulare corespunzătoare a
contractelor de economisire-creditare şi, în particular, aceste contracte, considerate individual, nu asigură pe
întreaga lor durată un raport individual adecvat între client şi banca de economii pentru domeniul locativ sau
prevăd vărsăminte ale sumelor economisite, rambursări sau orice alte obligaţii care întârzie în mod neadecvat
repartizarea contractelor de economisire-creditare, duc la prelungirea nejustificată a duratelor contractelor de
economisire-creditare sau nu garantează suficient interesele clienţilor- care justifică retragerea autorizaţiei.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot fuziona numai cu alte bănci de economisire
şi creditare în domeniul locativ.

4.4.2.CERINŢE SPECIFICE DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII

Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ trebuie să elaboreze reglementări proprii privind
Condiţiile generale de afaceri şi Condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare, care stau la baza
tipurilor de contracte oferite.
Condiţiile generale de afaceri trebuie să cuprindă, fără a fi limitative, următoarele:
a) calcule privind derularea contractelor de economisire-creditare, cu specificarea raportului individual
dintre client şi banca de economii pentru domeniul locativ şi a timpului de aşteptare minim, mediu şi maxim;
b) procedura de repartizare a contractelor de economisire-creditare, cu indicarea componenţei masei de
repartizare, a termenelor de repartizare, a modului de evaluare a îndeplinirii condiţiilor de repartizare, precum şi
stabilirea ordinii de repartizare;
c) procedura privind calculul resurselor din masa de repartizare, care, temporar, nu pot fi repartizate, al
veniturilor suplimentare din plasamentul acestor resurse, precum şi indicarea modului de utilizare a fondului
special;
d) modul de calcul al valorii garanţiei;
e) procedura de restituire a sumelor economisite în cazul rezilierii contractelor de economisire/creditare;

34
 f) o procedură de derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare, în interesul clienţilor, în
cazul retragerii autorizaţiei sau al începerii procedurii falimentului;
g) finanţarea investiţiilor de viabilizare a unor terenuri trecute în intravilan în scopul promovării
construcţiei cartierelor de locuinţe;
h) finanţarea construirii de spaţii comerciale, industriale şi social-culturale, în măsura în care acestea
sunt legate de construcţia de locuinţe sau dacă ele contribuie, prin amplasarea lor în zonele de locuit, la
aprovizionarea acestora sau la satisfacerea nevoilor de ordin social-cultural.
Condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare trebuie să cuprindă următoarele prevederi:
a) valoarea şi scadenţa aporturilor clientului şi ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ,
precum şi consecinţele în cazul întârzierii prestaţiilor;
b) rata dobânzii practicate la depozite şi la creditele acordate;
c) valoarea comisioanelor şi a altor cheltuieli care sunt în sarcina clientului;
d) modul de evaluare a îndeplinirii condiţiilor de repartizare, stabilirea ordinii de repartizare şi condiţiile
care trebuie îndeplinite pentru plata sumei contractate;
e) modalităţile de garantare şi condiţiile de rambursare a creditelor, precum şi de asigurare împotriva
riscului de nerambursare;
f) condiţiile în care un contract de economisire-creditare poate fi divizat sau conexat cu alt contract de
economisire-creditare;
g) condiţiile în care se majorează sau se reduce suma contractată;
h) condiţiile în care pot fi cesionate drepturi derivând din contractul de economisire-creditare;
i) condiţiile în care un contract de economisire-creditare poate fi reziliat şi consecinţele ce rezultă din
rezilierea lui sau din procedura de derulare simplificată;
j) condiţiile de administrare a conturilor clienţilor;
k) instanţa competentă să soluţioneze litigiile.
În măsura în care masa de repartizare nu este utilizată pentru finanţări în baza contractelor de
economisire-creditare, aceasta poate fi utilizată numai pentru restituirea resurselor atrase şi introduse în masa de
repartizare şi pentru finanţarea anticipată şi intermediară.
Masa de repartizare trebuie să fie alocată astfel încât să se asigure o repartizare uniformă a contractelor
de economisire-creditare şi un timp de aşteptare cât mai scurt.
În cazul contractelor de economisire-creditare încheiate în valută, băncile de economisire şi creditare în
domeniul locativ au obligaţia să formeze mase de repartizare separate în valutele în care s-a realizat
economisirea. Utilizarea maselor de repartizare astfel constituite se face, în principal, în valuta în care s-a făcut
economisirea, băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ fiind obligate să administreze
corespunzător riscul valutar.
În cazuri speciale, pe baza unei cereri motivate, Banca Naţională a României poate excepta băncile de
economisire şi creditare în domeniul locativ de la obligaţia de a forma mase de repartizare separate, dacă prin
aceasta nu se periclitează interesele clienţilor.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ nu se pot angaja să pună la dispoziţia clientului
suma contractată în vederea creditării la o dată determinată, înainte de repartizarea contractului de economisire-
creditare.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ alocă anual, înainte de impozitarea profitului în
contul fondului special, diferenţa dintre veniturile realizate ca urmare a plasamentelor temporare efectuate din
masa de repartizare neutilizată pentru finanţarea în baza contractelor de economisire-creditare, din cauza
neîndeplinirii de către clienţi a condiţiilor de repartizare, şi veniturile care s-ar fi realizat ca urmare a finanţării
în baza contractului de economisire-creditare, în limita a 3% din depozitele atrase. Fondul special poate fi
lichidat, la sfârşitul anului, în limita părţii care depăşeşte 3% din depozitele atrase.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot deţine participaţii exclusiv la capitalul
societăţi comerciale al căror obiect de activitate cuprinde activităţi în domeniul locativ şi care desfăşoară
preponderent astfel de activităţi, în limita unei treimi din capitalul social al acestora.
O participaţie mai mare este permisă doar la capitalul social al altor bănci de economisire şi creditare în
domeniul locativ, cu condiţia ca totalul participaţiilor la astfel de societăţi să nu depăşească 20% din fondurile
proprii ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ.

4.4.3.REGLEMENTĂRI ŞI MĂSURI SPECIFICE

În vederea asigurării condiţiilor de executare în mod corespunzător a obligaţiilor decurgând din

contractele de economisire-creditare şi, în particular, pentru garantarea existenţei la nivelul băncii de

35
economisire şi creditare în domeniul locativ a unor disponibilităţi suficiente, care să asigure un ritm de
repartizare cât mai regulat, Banca Naţională a României emite reglementări referitoare la:
a) plasamentul temporar al sumelor acumulate în vederea repartizării, precum şi al sumelor deja
repartizate, dar al căror vărsământ nu a fost încă solicitat de către clienţi;
b) modul de determinare a contractelor de economisire-creditare de valoare mare, precum şi:
1. proporţia admisă a sumelor din contractele de economisire-creditare de valoare mare în totalul
sumelor contractate aferente contractelor de economisire-creditare nerepartizate;
2. proporţia admisă a sumelor din contractele de economisire-creditare de valoare mare, încheiate pe
parcursul unui an calendaristic, în totalul sumelor contractate aferente contractelor de economisire-creditare
încheiate pe parcursul acelui an;
c) condiţiile de acordare a creditelor destinate activităţilor în domeniul şi proporţia admisă a acestor
contracte în totalul creditelor acordate de o bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ, care nu poate
depăşi procentul de 3%;
d) expunerea maximă admisă faţă de o societate comercială din categoria, precum şi expunerea maximă
totală admisă faţă de astfel de societăţi comerciale;
e) proporţia admisă a creditelor acordate în baza contractelor de economisire-creditare şi garantate cu
diferite tipuri de garanţii, în totalul creditelor acordate în baza contractelor de economisire-creditare, în cazul în
care se consideră necesară o astfel de măsură prudenţială;
f) condiţiile minime de repartizare a contractelor de economisire-creditare, în particular referitoare la
suma minimă de economisire şi calculul indicelui de evaluare minim, pentru asigurarea unui raport individual
adecvat între client şi banca de economii pentru domeniul locativ;
g) modul de constituire, utilizare şi lichidare a fondului special.
La calculul proporţiilor admise al contractelor de economisire-creditare de valoare mare, potrivit, se
includ şi contractele de economisire-creditare pentru care, în conformitate cu condiţiile generale de afaceri,
clienţii au vărsat suma minimă de economisire în cursul primului an după încheierea contractului de
economisire-creditare.
Banca Naţională a României este împuternicită să ia toate măsurile necesare pentru ca activităţile de
economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ să se desfăşoare în conformitate cu condiţiile
generale de afaceri şi cu condiţiile generale ale contractelor de economisire-creditare, precum şi cu celelalte
condiţii stabilite prin lege.
În situaţia în care există date certe care conduc la concluzia că o bancă de economisire şi creditare în
domeniul locativ nu îşi va putea onora obligaţiile, Banca Naţională a României poate interzice acesteia, pe o
perioadă limitată, încheierea de noi contracte de economisire-creditare.
Dacă situaţia prevăzută mai sus nu este remediată, Banca Naţională a României poate dispune retragerea
autorizaţiei şi iniţierea procedurii de derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare.
Prin procedura de derulare simplificată a contractelor de economisire-creditare se urmăreşte realizarea
aporturilor băneşti ale clienţilor şi ale băncii de economisire şi creditare în domeniul locativ, aferente
contractelor de economisire-creditare existente, în sensul protejării intereselor clienţilor.

4.4.4.STIMULAREA ECONOMISIRII ŞI CREDITĂRII ÎN SISTEM COLECTIV PENTRU

DOMENIUL LOCATIV

Fiecare client, persoană fizică cu cetăţenia română şi cu domiciliul stabil în România, beneficiază de o
primă de stat pentru depunerile anuale efectuate în baza unui contract de economisire-creditare încheiat cu o
bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Dreptul la prima de stat se constituie la finele anului de economisire. Anul de economisire este anul
calendaristic în care s-au efectuat depunerile îndreptăţite la primă.
Prima de stat trebuie solicitată de client până cel târziu la sfârşitul anului calendaristic următor anului de
economisire, la banca de economisire şi creditare în domeniul locativ cu care a încheiat contractul de
economisire-creditare.
Dreptul la prima de stat se prescrie în cazul în care aceasta nu a fost solicitată până la sfârşitul anului
calendaristic următor anului de economisire.
Prima de stat se stabileşte la 15% din suma economisită în anul respectiv de către client.
Prima de stat nu poate depăşi echivalentul în lei a 120 euro, calculat la rata de schimb leu/euro
comunicată de Banca Naţională a României pentru ultima zi lucrătoare a anului de economisire.
Prin excepţie de la prevederile de mai sus, pentru persoanele în vârsta de până la 35 de ani, precum şi
pentru cele care au în întreţinere copii minori, nivelul maxim al primei de stat nu poate depăşi 150 euro, după
cum urmează:
36
 a) persoanele în vârsta de până la 35 de ani, fără copii în întreţinere: 135 euro;
b) persoanele cu un copil în întreţinere: 140 euro;
c) persoanele cu 2 copii în întreţinere: 145 euro;
d) persoanele cu 3 sau mai mulţi copii în întreţinere: 150 euro.
În cazul în care clientul încheie mai multe contracte de economisire-creditare cu banca de economisire
şi creditare în domeniul locativ şi primele stabilite depăşesc prima maximă admisă pentru anul de economisire,
suma primelor trebuie limitată la nivelul echivalentului în lei a 120 euro.
Sunt îndreptăţiţi să beneficieze de primă de stat clienţii persoane singure28, precum şi oricare dintre soţi,
separat, indiferent care dintre ei a făcut depunerea.
Prima de stat se alocă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului şi se acordă de acesta după expirarea fiecărui an calendaristic, în termen de maxim 60 de zile de la
solicitarea care a fost transmisă de banca de economisire şi creditare în domeniul locativ acestei autorităţi. Prima
este virată de banca de economisire şi creditare în domeniul locativ în contul clientului.
Pentru a beneficia în mod constant de prima de stat, contractele de economisire/creditare trebuie să aibă
o durată de minim 5 ani şi este obligatoriu ca, înainte de expirarea termenului de economisire stabilit, să nu se fi
efectuat restituiri totale sau parţiale din sumele economisite.
Fac excepţie de la prevederile aliniatului precedent următoarele situaţii:
a) suma contractată este pusă la dispoziţie, iar cel care a economisit utilizează imediat şi nemijlocit
suma primită pentru activităţi în domeniul locativ;
b) în cazul cesiunii contractului de economisire-creditare, suma economisită sau suma contractată se
utilizează imediat şi nemijlocit pentru activităţi în domeniul locativ de către cesionar;
c) cel care a economisit pentru activităţi în domeniul locativ sau soţul/soţia acestuia a decedat ori a intrat
în incapacitate totală de muncă după încheierea contractului de economisire-creditare;
d) cel care a economisit pentru activităţi în domeniul locativ a devenit şomer şi perioada de şomaj este
de cel puţin 9 luni fără întrerupere şi durează încă în momentul la care se solicită restituirea sumei.

4.5.BĂNCI DE CREDIT IPOTECAR

Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect
principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare
pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni
ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura în limita
autorizaţiei acordate, activităţile prevăzute la art. 18 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006,
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în condiţiile în care acestea susţin activitatea de acordare
de credite ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe
acţiuni în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
Denumirea unei bănci de credit ipotecar trebuie să includă sintagma "bancă de credit ipotecar" sau
sintagma "bancă ipotecară".
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit ordonanţei mai sus amintite se
aplică în mod corespunzător băncilor de credit ipotecar.

4.6. INSTITUŢII EMITENTE DE MONEDĂ ELECTRONICĂ

Instituţiile emitente de monedă electronică, sunt persoane juridice române constituite sub forma juridică
de societate pe acţiuni specializate în emiterea de monedă electronică.
Obiectul de activitate al instituţiilor emitente de monedă electronică trebuie să fie limitat la desfăşurarea
activităţii de emitere de monedă electronică şi la prestarea următoarelor servicii:
a) servicii financiare şi ne-financiare strâns legate de activitatea de emitere de monedă electronică, cum
ar fi: administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe
legate de emiterea de monedă electronică, emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin aceasta
să se acorde credit sub orice formă;

28
prin persoană singură se înţelege o persoană necăsătorită, văduvă sau divorţată
37
 b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor instituţii publice sau al altor
entităţi.
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului se aplică în mod corespunzător
instituţiilor emitente de monedă electronică.
Atragerea de fonduri în scopul emiterii de monedă electronică nu este considerată atragere de depozite
sau de alte fonduri rambursabile, dacă fondurile primite sunt transformate imediat în monedă electronică.
Instituţiile emitente de monedă electronică nu pot deţine participării în alte entităţi, cu excepţia celor al
căror obiect de activitate constă exclusiv în furnizarea de servicii operaţionale sau alte servicii conexe legate de
emiterea ori distribuirea de monedă electronică de către instituţia emitentă de monedă electronică în cauză.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronică, instituţiile emitente de monedă
electronică sunt obligate să o răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o valoarea egală cu valoarea acesteia
existentă în sold. Răscumpărarea se realizează prin schimbarea valorii sale în numerar sau prin transfer în cont,
fără reţinerea altor taxe şi comisioane în afara celor strict necesare efectuării operaţiunii de răscumpărare.
Contractele încheiate de instituţiile emitente de monedă electronică cu deţinătorii trebuie să prevadă în
mod clar condiţiile de răscumpărare a monedei electronice.
Contractele pot prevedea un prag minim de răscumpărare, care nu poate fi mai mare decât echivalentul
în lei a 10 euro.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un capital iniţial cel puţin la nivelul
prevăzut de Banca Naţională a României prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 1
milion euro.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un nivel al fondurilor proprii egal cu
sau mai mare de 2% din cea mai mare sumă sau din media sumelor ultimelor şase luni a obligaţiilor lor
financiare legate de emiterea de monedă electronică.
Procesele şi mecanismele implementate de o instituţie emitentă de monedă electronică trebuie să vizeze,
pe lângă riscurile financiare şi riscurile ne-financiare la care aceasta este sau poate fi expusă, inclusiv riscurile
tehnice şi procedurale, precum şi riscurile decurgând din cooperarea acestora cu alte entităţi care le furnizează
servicii operaţionale sau alte servicii auxiliare activităţii lor.

4.7. ORGANIZAŢII COOPERATISTE DE CREDIT

4.7.1. SFERĂ DE APLICARE ŞI DEFINIŢII

În înţelesul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului cu modificările şi completările ulterioare, termenii şi expresiile de mai jos semnifică după cum
urmează:
a) cooperativă de credit - instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite
voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei
activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori;
b) casa centrală a cooperativelor de credit - instituţia de credit constituită prin asocierea de cooperative
de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a
reglementărilor-cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii şi a
controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării acestora, denumită în continuare
casa centrală;
c) afiliată la o casă centrală - cooperativa de credit care a subscris şi a vărsat la capitalul social al casei
centrale cel puţin numărul de părţi sociale stabilit în actul constitutiv al casei centrale şi care se subordonează
acesteia potrivit dispoziţiilor prezentului titlu şi condiţiilor de afiliere stabilite de casa centrală;
d) act constitutiv-cadru - îndrumarul cu caracter obligatoriu privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea cooperativelor de credit afiliate la o casă centrală, elaborat de aceasta şi aprobat de Banca
Naţională a României, care cuprinde prevederile minime pentru întocmirea actelor constitutive ale
cooperativelor de credit afiliate, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a reţelei;
e) reglementări-cadru - regulamente, norme şi instrucţiuni emise de o casă centrală în exercitarea
atribuţiilor sale prevăzute de lege, obligatorii pentru toate cooperativele de credit afiliate la aceasta, în vederea
desfăşurării activităţii în cadrul reţelei cooperatiste, în mod unitar şi în conformitate cu cerinţele legii şi ale
reglementărilor Băncii Naţionale a României emise în aplicarea acesteia;
f) reţea cooperatistă - ansamblul format din casa centrală şi cooperativele de credit afiliate la aceasta.

38
 Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în conformitate cu prevederile
legale29, în scopul într-ajutorării membrilor acestora.
Activitatea în cadrul unei reţele cooperatiste se desfăşoară preponderent şi cu prioritate în interesul
membrilor cooperatori, respectiv al organizaţiilor cooperatiste de credit afiliate la casa centrală.
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza şi funcţiona doar sub
forma cooperativelor de credit şi a casei centrale la care acestea sunt afiliate.
Afilierea la o casă centrală este obligatorie. Condiţiile şi procedura de afiliere se stabilesc prin actul
constitutiv al casei centrale.
Casă centrală a cooperativelor de credit asigură promovarea intereselor cooperativelor de credit
afiliate, având următoarele atribuţii principale:
a) reprezentarea intereselor comune economice, financiare, juridice, social-culturale ale cooperativelor
de credit afiliate, în faţa Băncii Naţionale a României, a instituţiilor publice şi a instanţelor judecătoreşti;
b) urmărirea şi asigurarea coeziunii şi bunei funcţionări a întregii reţele, scop în care casa centrală
întreprinde toate măsurile necesare pentru a garanta lichiditatea şi adecvarea capitalului la riscuri la nivelul
fiecărei organizaţii cooperatiste de credit şi al reţelei în ansamblul său, inclusiv, dacă este cazul, prin acordarea
de asistenţă financiară cooperativelor de credit afiliate;
c) emiterea actului constitutiv-cadru şi a altor reglementări-cadru pentru organizarea activităţii în cadrul
reţelei;
d) supravegherea cooperativelor de credit afiliate, în ceea ce priveşte respectarea de către acestea a
dispoziţiilor legii şi reglementărilor emise de Banca Naţională a României, a actului constitutiv-cadru şi a
reglementărilor-cadru ale casei centrale şi exercitarea controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra
organizării şi administrării acestora;
e) garantarea în întregime a obligaţiilor cooperativelor de credit afiliate, sens în care dispune măsurile
necesare pentru asigurarea plăţii de către acestea a contribuţiilor stabilite;
f) lichidarea cooperativelor de credit afiliate;
g) raportarea, în conformitate cu reglementările în vigoare, a datelor şi informaţiilor solicitate de Banca
Naţională a României;
h) informarea cooperativelor de credit afiliate despre reglementările emise în aplicarea Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi emiterea de
reglementări-cadru pentru asigurarea respectării cerinţelor acestora la nivelul întregii reţele;
i) asigurarea gestionării resurselor disponibile din reţea;
j) asigurarea decontării operaţiunilor de încasări şi plăţi între cooperativele de credit afiliate şi a
operaţiunilor de încasări şi plăţi ale propriei reţele în relaţia cu trezoreria statului şi cu celelalte instituţii de
credit, prin contul curent deschis la Banca Naţională a României;
k) instruirea personalului şi organizarea de acţiuni cu caracter social-cultural de interes comun.

4.7.2.AUTORIZAREA ORGANIZAŢIILOR COOPERATISTE DE CREDIT

Cooperativele de credit care se constituie şi se afiliază la o casă centrală deja autorizată, pot fi autorizate
de Banca Naţională a României numai pe baza acordului de afiliere acordat de casa centrală respectivă.
Banca Naţională a României poate stabili un nivel minim al capitalului iniţial pentru cooperativele de
credit.
Cooperativele de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau
fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
c) operaţiuni de plăţi;
d) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi alte
asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
e) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
f) tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
1. valută;

29 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările
şi completările ulterioare

39
 2. valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
g) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate
de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă;
h) închiriere de casete de siguranţă;
i) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.

Cooperativele de credit pot să atragă depozite sau alte fonduri rambursabile de la membrii acestora,
precum şi de la persoane fizice, juridice ori alte entităţi, care domiciliază, au reşedinţa sau locul de muncă,
respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să acorde credite:
a) membrilor acestora, cu prioritate;
b) persoanelor fizice, persoanelor juridice ori altor entităţi fără personalitate juridică, ce domiciliază, au
reşedinţa sau locul de muncă, respectiv au sediul social şi desfăşoară activitate, în raza teritorială de operare a
cooperativei de credit, la un nivel care să nu poate depăşi 25% din activele cooperativei de credit.
Cooperativele de credit pot să deruleze credite, în numele şi pe contul statului, din surse puse la
dispoziţie, destinate persoanelor prevăzute mai sus şi/sau destinate finanţărilor unor proiecte de
dezvoltare/reabilitare a activităţilor economice şi sociale din raza teritorială de operare a cooperativei de credit.
Cooperativele de credit nu pot emite obligaţiuni. Acestea se pot finanţa din împrumuturi inter-
cooperatiste sau de la alte instituţii de credit.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia unei cooperative de credit, conform dispoziţiilor
art. 39 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, şi la cererea fundamentată a casei centrale la care respectiva cooperativă de credit este afiliată, dacă
aceasta constată existenţa unuia din motivele prevăzute la articolul menţionat sau cooperativa de credit se află
în stare de insolvenţă, definită conform legislaţiei în materia insolvenţei instituţiilor de credit.

4.7.3.AUTORIZAREA CASEI CENTRALE ŞI RETRAGEREA AUTORIZAŢIEI

Banca Naţională a României acordă autorizaţie casei centrale şi cooperativelor de credit dintr-o reţea,
numai dacă cerinţele prevăzute de ordonanţa de urgenţă şi de reglementările emise în aplicarea acesteia sunt
îndeplinite la nivelul casei centrale şi a fiecărei cooperative de credit afiliate, precum şi la nivelul întregii reţele
cooperatiste.
Nivelul minim al capitalului agregat al unei reţele cooperatiste şi elementele care intră în calculul
acestuia se stabilesc de Banca Naţională a României prin reglementări. Acest nivel nu poate fi mai mic decât
echivalentul în lei a 5 milioane euro.
Casele centrale pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, oricare dintre activităţile permise unei
instituţii de credit. Activitatea se desfăşoară în principal şi cu preponderenţă în interesul cooperativelor de
credit afiliate şi pentru asigurarea adecvării capitalului la riscuri şi a lichidităţii la nivelul întregii reţele.
Creditele acordate de o casă centrală persoanelor juridice, altele decât cooperativele de credit afiliate, nu
pot depăşi 20% din activele casei centrale.
Casele centrale pot emite obligaţiuni în condiţiile prevăzute de lege pentru societăţile pe acţiuni.
Banca Naţională a României respinge cererea de autorizare a unei reţele cooperatiste conform
dispoziţiilor art. 38 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, precum şi în următoarele cazuri:
a) din evaluarea planului de activitate rezultă că reţeaua cooperatistă, în ansamblul ei, nu poate asigura
realizarea obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor cuprinse în OUG 99/2006 şi în reglementările
aplicabile;
b) nu sunt îndeplinite cerinţele privind nivelul minim al capitalului agregat al reţelei.

4.7.4. PREVEDERI SPECIFICE DE CONSTITUIRE ŞI FUNCŢIONARE

Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, se aplică în mod corespunzător şi organizaţiilor cooperatiste de credit, în măsura în care nu se
dispune altfel.
Constituirea, funcţionarea, modificarea actului constitutiv, dizolvarea, fuziunea, divizarea şi lichidarea
organizaţiilor cooperatiste de credit urmează regimul societăţilor pe acţiuni.
În aplicarea aliniatului precedent, orice referire făcută la acţiuni şi acţionari se consideră a fi făcută la
părţi sociale şi la membrii cooperatori/cooperative de credit afiliate şi orice referire la un anumit procent din
40
capitalul social al societăţii pe acţiuni se consideră a fi făcută la totalul drepturilor de vot la nivelul unei
cooperative de credit/case centrale.
În toate actele oficiale, organizaţiile cooperatiste de credit trebuie să indice, pe lângă alte elemente
prevăzute de lege şi menţiunea "capital social variabil", iar în cazul cooperativelor de credit, şi denumirea casei
centrale le care sunt afiliate.
Organizaţiile cooperatiste de credit au un număr variabil de membri cooperatori sau, după caz, de
cooperative de credit afiliate, care nu poate fi mai mic decât numărul minim stabilit prin lege.
Capitalul social al unei organizaţii cooperatiste de credit este variabil şi este format din părţi sociale de
valoare egală.
În cadrul unei reţele cooperatiste, părţile sociale ale tuturor organizaţiilor cooperatiste de credit trebuie
să fie de valoare egală.
Valoarea nominală a unei părţi sociale este stabilită prin actul constitutiv-cadru, dar nu poate fi mai
mică de 10 lei.
Părţile sociale sunt purtătoare de dividende. Acestea se plătesc membrilor cooperatori, respectiv
cooperativelor de credit afiliate, din profitul net, proporţional cu cota de participare la capitalul social şi
corespunzător perioadei de deţinere a părţilor sociale în cursul exerciţiului financiar.
Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile. Ele sunt indivizibile şi nu pot fi vândute,
cesionate sau gajate decât numai între membrii cooperatori, cu excepţia cazurilor de încetare a calităţii de
membru potrivit actului constitutiv, respectiv între cooperativele de credit afiliate la casa centrală.
Părţile sociale nu pot fi utilizate pentru plata datoriilor personale ale titularilor lor faţă de organizaţia
cooperatistă de credit sau faţă de terţi şi nu sunt purtătoare de dobânzi.
Membrii cooperatori, respectiv cooperativele de credit afiliate, nu pot solicita restituirea parţială a
contravalorii părţilor sociale subscrise, cu excepţia celor decurgând din în cazul părţilor sociale subscrise la casa
centrală.
Titularii părţilor sociale, membrii cooperatori sau cooperative de credit, după caz, sunt răspunzători
pentru obligaţiile organizaţiei cooperatiste de credit, în limita părţilor sociale subscrise.
Adunarea generală a unei organizaţii cooperatiste de credit se întruneşte ori de câte ori este necesar, în
condiţiile şi la termenele prevăzute de lege, pentru a hotărî asupra tuturor aspectelor care ţin de competenţa
adunării generale ordinare şi extraordinare a unei societăţi pe acţiuni, iar în cazul cooperativelor de credit şi
pentru a desemna, din rândul membrilor consiliului de administraţie, reprezentanţii cooperativei de credit în
adunarea generală a casei centrale.
Consiliul de administraţie al unei organizaţii cooperatiste de credit poate decide încheierea de acte
juridice prin care să se dobândească, să se înstrăineze, să se închirieze, să se schimbe sau să se constituie în
garanţie bunuri aflate în patrimoniul organizaţiei cooperatiste de credit, a căror valoare depăşeşte o cincime din
valoarea contabilă a activelor acesteia la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale, iar
în cazul cooperativelor de credit şi cu aprobarea casei centrale la care este afiliată.
Casa centrală constituie rezerva mutuală de garantare pe baza cotizaţiilor cooperativelor de credit
afiliate şi a unei cote de maximum 5% din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe
profit al casei centrale. Modul de constituire şi de utilizare, precum şi nivelul rezervei mutuale de garantare se
stabilesc prin reglementările-cadru ale caselor centrale.
Cooperativele de credit sunt obligate să cotizeze pentru constituirea rezervei mutuale de garantare a
casei centrale, în conformitate cu reglementările-cadru emise de casa centrală în acest scop. Cotizaţiile plătite de
cooperativele de credit constituie cheltuieli deductibile fiscal.

4.7.5.COOPERATIVELE DE CREDIT

Cooperativele de credit se constituie prin asocierea liberă a persoanelor fizice, fără nici un fel de
discriminare pe criterii de naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, apartenenţă politică, avere, condiţie
socială, rasă sau sex.
Poate fi membru cooperator orice persoană fizică care are capacitate deplină de exerciţiu, are
domiciliul/reşedinţa/locul de muncă în raza teritorială de operare a cooperativei de credit, a semnat sau a
acceptat, după caz, actul constitutiv al acesteia şi a subscris şi a vărsat cel puţin numărul minim de părţi sociale
care este stabilit prin actul constitutiv-cadru.
Prin actul constitutiv se pot reglementa şi alte condiţii pentru admiterea ca membru cooperator.
Cooperativele de credit se organizează pe o rază teritorială de operare proprie, stabilită prin actul
constitutiv, în care pot înfiinţa sucursale. Aceasta cuprinde arii determinate din judeţul în care cooperativa de
credit îşi are sediul social şi din judeţele limitrofe.

41
 Razele teritoriale de operare ale cooperativelor de credit afiliate la aceeaşi casă centrală nu se pot
întrepătrunde.
Modificarea razei teritoriale de operare a cooperativei de credit este supusă aprobării prealabile a casei
centrale la care este afiliată.
Cooperativele de credit se constituie pe baza actului constitutiv, care se elaborează pe baza actului
constitutiv-cadru.
Numărul minim de membri cooperatori fondatori, stabilit prin actul constitutiv-cadru, nu poate fi mai
mic de 1.000. Actul constitutiv-cadru poate prevedea posibilitatea constituirii unei cooperative de credit cu un
număr minim de 100 de membri cooperatori fondatori, cu condiţia ca aceştia să subscrie şi să verse, în total, cel
puţin 1.000 de părţi sociale.
În afara altor elemente prevăzute de lege, actul constitutiv al cooperativei de credit trebuie să includă
prevederi referitoare la:
a) condiţiile şi procedura de înscriere în cooperativă, inclusiv, dacă este cazul, taxă de înscriere, precum
şi modalitatea de soluţionare a eventualelor plângeri faţă de refuzul de înscriere în cooperativă;
b) condiţiile şi procedura de încetare a calităţii de membru cooperator, inclusiv în cazul retragerii,
excluderii, decesului şi stabilirea modalităţilor de stingere a obligaţiilor reciproce dintre cooperativa de credit şi
membru cooperator sau succesorii acestuia;
c) drepturile şi obligaţiile membrilor cooperatori;
d) raza teritorială de operare a cooperativei de credit.
Denumirea unei cooperative de credit trebuie să cuprindă sintagma "cooperativă de credit" sau "bancă
cooperatistă" şi numele localităţii în care are sediul social.
Cooperativele de credit repartizează anual 25% din profitul contabil determinat după deducerea
impozitului pe profit pentru constituirea unei rezerve de într-ajutorare, destinată creării condiţiilor necesare
pentru reducerea costurilor operaţiunilor desfăşurate cu membrii cooperatori.

4.7.6. CASA CENTRALĂ

Casele centrale se constituie pe baza actului constitutiv, prin asocierea a cel puţin 30 de cooperative de
credit fondatoare.
Fiecare dintre cooperativele de credit afiliate trebuie să subscrie şi să verse la capitalul social al casei
centrale părţi sociale în valoare de minimum 20% din capitalul lor social. În funcţie de valoarea capitalului
social înregistrat la sfârşitul exerciţiului financiar de către fiecare cooperativă de credit valoarea participaţiei la
capitalul casei centrale se recalculează, iar diferenţele constatate se regularizează în termen de 90 de zile de la
sfârşitul exerciţiului financiar.
Denumirea unei case centrale trebuie să cuprindă sintagma "casă centrală" sau "banca centrală
cooperatistă".
În afara elementelor prevăzute de lege, actul constitutiv al unei case centrale trebuie să includă prevederi
referitoare la:
a) condiţiile şi procedura de afiliere a cooperativelor de credit;
b) drepturile şi obligaţiile cooperativelor de credit afiliate;
c) modalitatea de reprezentare a cooperativelor de credit afiliate în adunarea generală a casei centrale;
d) atribuţiile de reprezentare, îndrumare, reglementare, supraveghere, control şi informare ale casei
centrale în cadrul reţelei.
Fiecare cooperativă de credit afiliată are dreptul la un număr de voturi în adunarea generală a casei
centrale egal cu numărul persoanelor evidenţiate în registrul membrilor cooperatori la sfârşitul lunii precedente
datei ţinerii adunării generale.
Casa centrală este administrată de un consiliu de administraţie format din membri aleşi de adunarea
generală din rândul persoanelor propuse de reprezentanţii cooperativelor de credit afiliate. Deosebit de alte
incompatibilităţi şi interdicţii prevăzute de lege, administratorii, directorii sau persoanele desemnate să asigure
conducerea compartimentelor sau a sucursalelor unei cooperative de credit nu pot avea calitatea de administrator
sau director la casa centrală.
În afara atribuţiilor prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale, consiliul de administraţie al
casei centrale are şi următoarele atribuţii în ceea ce priveşte reţeaua de cooperative de credit afiliate:
a) aprobă sau respinge afilierea cooperativelor de credit;
b) aprobă, în prealabil, modificările în situaţia cooperativelor de credit din reţea, altele decât cele supuse
aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României potrivit prezentului titlu, în conformitate cu reglementările-
cadru;
c) întreprinde măsurile necesare pentru asigurarea numărului minim de cooperative de credit afiliate;
42
 d) aprobă reglementările-cadru şi modificările actului constitutiv-cadru;
e) stabileşte şi supune spre aprobare adunării generale situaţia financiară agregată întocmită la nivelul
reţelei cooperatiste;
f) stabileşte şi aprobă reglementările-cadru pentru exercitarea atribuţiilor pe linia supravegherii
cooperativelor de credit afiliate şi decide cu privire la măsurile care trebuie întreprinse cu privire la
cooperativele de credit afiliate, şi dacă este cazul asupra propunerii de sancţiuni, în cazul nerespectării
dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Casele centrale sunt obligate să menţină un nivel al activelor cu grad mare de lichiditate cel puţin egal
cu cel al rezervei mutuale de garantare.
În afara registrelor prevăzute de lege, casele centrale trebuie să ţină un registru de evidenţă a
cooperativelor de credit afiliate.

4.7.7.UNELE PREVEDERI SPECIFICE PRIVIND DIZOLVAREA, FUZIUNEA ŞI DIVIZAREA

ORGANIZAŢIILOR COOPERATISTE DE CREDIT

Prin derogare de la prevederile legislaţiei aplicabile societăţilor comerciale, dizolvarea unei organizaţii
cooperatiste de credit ca urmare a reducerii numărului de membri cooperatori, respectiv de cooperative de credit
afiliate, sub nivelul minim stabilit potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului, are loc în cazul în care acest număr nu a fost completat în termen de un an de
la data constatării acestei reduceri.
O casă centrală a cooperativelor de credit poate fuziona numai cu o altă casă centrală.
Operaţiunile de fuziune şi de divizare ale cooperativelor de credit se realizează numai în cadrul aceleiaşi
reţele cooperatiste de credit, cu excepţia situaţiei prevăzute la aliniatul precedent.

4.7.8.OPERAŢIUNILE DE PLĂŢI ALE ORGANIZAŢIILOR COOPERATISTE DE CREDIT

În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare organizaţie

cooperatistă de credit deschide cont curent, după cum urmează:
a) casa centrală, la Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta;
b) cooperativele de credit, la casa centrală la care acestea sunt afiliate, conform reglementărilor-cadru.
Fiecare casă centrală elaborează, cu aprobarea Băncii Naţionale a României, reglementări-cadru privind
desfăşurarea operaţiunilor de plăţi între cooperativele de credit afiliate.
Organizaţiile cooperatiste de credit răspund pentru legalitatea şi disciplina operaţiunilor de plăţi
efectuate în cadrul reţelei.

4.7.9.PREVEDERI SPECIFICE PRIVIND CERINŢELE OPERAŢIONALE

Organizaţiile cooperatiste de credit îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei
practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia,
precum şi cu respectarea reglementărilor-cadru emise de casa centrală.
Prin actul constitutiv-cadru şi reglementările-cadru, casa centrală trebuie să asigure implementarea în
mod unitar, la nivelul întregii reţele cooperatiste, a unui cadru de administrare, a unor procese de identificare,
administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor şi a unor mecanisme de control intern, care să asigure
respectarea cerinţelor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului şi a reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Casa centrală este responsabilă pentru organizarea controlului intern al activităţii, pentru administrarea
riscurilor semnificative, precum şi pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la nivelul întregii
reţele cooperatiste. În acest sens, prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, constituirea unui comitet de audit la nivelul fiecărei cooperative de credit nu este
obligatorie.

4.7.10. CERINŢE PRUDENŢIALE ŞI DE PUBLICITATE

Fiecare cooperativă de credit din reţea trebuie să menţină în permanenţă fonduri proprii la nivelul
stabilit prin reglementările-cadru emise de casa centrală pentru acoperirea riscurilor la care cooperativa de credit
este sau poate fi expusă; acest nivel nu poate scădea sub nivelul minim al capitalului iniţial prevăzut de Banca
Naţională a României prin reglementări, dacă este cazul.

43
4.7.11.SUPRAVEGHEREA ORGANIZAŢIILOR COOPERATISTE DE CREDIT

Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a casei centrale la nivel individual şi, la
nivel agregat, a tuturor organizaţiilor cooperatiste de credit din cadrul unei reţele cooperatiste. Banca Naţională
a României poate efectua, atunci când consideră necesar, verificări la sediul cooperativelor de credit.
Casa centrală este obligată să raporteze Băncii Naţionale a României datele şi informaţiile necesare
pentru evaluarea respectării dispoziţiilor cuprinse în din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006,
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi în reglementările emise în aplicarea acesteia, atât cele
care privesc activitatea proprie, cât şi cele referitoare la activitatea întregii reţele cooperatiste.
Fără a se aduce atingere competenţelor Băncii Naţionale a României în ceea ce priveşte exercitarea
supravegherii organizaţiilor cooperatiste de credit, casele centrale asigură supravegherea cooperativelor de
credit afiliate.
În cazul în care la nivelul casei centrale sau al unei cooperative de credit afiliate se constată o
deteriorare semnificativă a situaţiei financiare şi a indicatorilor de prudenţă, casa centrală poate cere
cooperativelor de credit afiliate să contribuie la majorarea resurselor sale financiare fie prin subscrierea de noi
părţi sociale, fie prin constituirea unor depozite rambursabile la termenele stabilite de casa centrală.
Banca Naţională a României poate să dispună măsurile considerate necesare sau aplicarea de sancţiuni
în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către casa centrală a atribuţiilor de supraveghere şi
de control conferite potrivit prezentului titlu sau delegate de Banca Naţională a României, faţă de cooperativele
de credit afiliate.
Instituirea măsurilor de supraveghere specială sau de administrare specială cu privire la o cooperativă de
credit poate fi dispusă de Banca Naţională a României şi la propunerea fundamentată a casei centrale la care este
afiliată cooperativa de credit.
Asigurarea supravegherii speciale sau a administrării speciale a unei cooperative de credit poate fi
delegată, prin decizia Băncii Naţionale a României de instituire a măsurii respective, casei centrale la care
cooperativa de credit este afiliată.
În cazul în care, pe parcursul supravegherii speciale, în activitatea cooperativei de credit se constată în
continuare deficienţe grave, casa centrală poate propune Băncii Naţionale a României, de la caz la caz,
instituirea măsurii de administrare specială sau adoptarea altor măsuri prevăzute de lege, inclusiv poate solicita
Băncii Naţionale a României retragerea autorizaţiei cooperativei de credit în cauză.
Lichidarea unei cooperative de credit ca urmare a retragerii autorizaţiei în condiţiile art. 342 din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului se
realizează de către casa centrală la care aceasta este afiliată, inclusiv în situaţia în care cooperativa de credit se
află în stare de insolvenţă, cu aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea a 3-a a
Capitolului VIII din Titlul III, Partea I. Casa centrală poate numi un lichidator autorizat.
În situaţia în care cooperativa de credit se află în stare de insolvenţă, adunarea generală a casei centrale
hotărăşte cu privire la patrimoniul cooperativei de credit a cărei autorizaţie a fost retrasă, acesta putând fi
repartizat organizaţiilor cooperatiste de credit din cadrul reţelei cooperatiste.
Diferenţa rămasă este preluată, în cazul lichidării cooperativelor de credit, de casa centrală la care sunt
afiliate, iar în cazul lichidării caselor centrale, împreună cu cooperativele de credit afiliate, de către Fondul de
Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar.
În cazul unei case centrale aflate în stare de insolvenţă sunt aplicabile prevederile legislaţiei privind
falimentul instituţiilor de credit; procedura prevăzută de lege se aplică în ansamblu organizaţiilor cooperatiste de
credit din reţea.

44
 CAPITOLUL 5
SUPORTUL DOCTRINAR AL GESTIUNII RISCURILOR BANCARE. EVOLUŢII
RECENTE ŞI IMPLICAŢII

5.1. Cadrul doctrinar general al gestiunii riscurilor bancare

Pe plan mondial, până în anii ’80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea
riscului de creditare, în relaţiile cu clienţii băncii şi în cadrul sistemului de plăţi.
Acest fapt se datora stabilităţii relative a sistemului financiar şi a pieţelor financiare, ca urmare a acţiunii
unor factori majori: nivelul relativ redus al riscurilor efective şi marjele relativ mari ale dobânzii.
La începutul anilor ’80 instabilitatea devenea o trăsătură a mediului în care operau instituţiile financiare.
Această schimbare s-a datorat mai întâi fluctuaţiilor pronunţate ale ratelor nominale ale dobânzii ca urmare a
procesului inflaţionist; apoi, o dată cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuaţiile cursurilor valutare au
devenit semnificative şi s-a intensificat concurenţa în domeniul financiar.
Toate aceste condiţii de operare au mărit vulnerabilitatea băncilor la şocuri negative succesive şi au dus
la creşterea, pretutindeni în lume, a numărului falimentelor bancare. Pentru a supravieţui şi pentru a prospera,
băncile au asimilat noi instrumente şi tehnici de gestiune a riscurilor.
Bazele teoretice şi metodologice ale gestiunii riscurilor bancare, ale evaluării, controlului, eliminării şi
finanţării riscurilor în bănci sunt abordate şi cercetate în lucrările multor autori, precum: W. Thorhill, W.
Loleman, S. Jaqtiani, G. Seldin, B. Pesek, P. Angelini, R. Bhala, G. Caprio, M. Edez, F. Edwards, K. Froot, I.
Brauda, F. Modiliani, W. Sharpe, V. Cocriş, C. Basno, N. Dardac, P. Bran, V. Dedu, C. Kiriţescu, L. Roxin, L.
Cobzari, I. Niţu ş.a.
Analiza literaturii economice în problema riscului şi gestiunii riscului bancar demonstrează lipsa, chiar
şi în prezent, a unei opinii unice referitoare atât la definirea noţiunii de risc, cât şi la principiile gestiunii
adecvate a riscului în instituţiile de credit.
Gestiunea riscurilor nu este altceva decât “ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor
organizatorice necesare băncii pentru a reuşi ”30 . Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o evoluţie progresivă: se
diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise şi continuă să evolueze odată cu evoluţia mediului. În
universul bancar, este vorba despre o mutaţie fundamentală, condusă într-o manieră ordonată şi prudentă, dar
care atinge toate aspectele activităţilor. În cadrul acestei mutaţii, care se produce astăzi într-un ritm accelerat, nu
este surprinzător de constatat că gestionarea riscurilor joacă un rol esenţial în strategia băncilor şi în ansamblul
tehnicilor şi modalităţilor de gestionare a riscurilor ocupă un loc central.
Considerăm că gestiunea riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi
repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor, implicând luarea unor decizii de
tratare a acestora în condiţii de profitabilitate.
Gestiunea riscurilor se adresează în primul rând riscurilor cuantificabile. Este cazul mai ales al riscurilor
financiare (riscuri legate de variaţia ratei dobânzii, riscurile legate de asigurarea lichidităţii şi finanţării
operaţiunilor, riscurile pierderilor din operaţiuni de piaţă) ce se nasc pe pieţele financiare şi se concretizează în
evoluţii nefavorabile ale situaţiei financiare sau rezultatelor instituţiei ca urmare a modificărilor înregistrate pe
pieţele financiare.
Alt risc major este riscul de credit ce exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienţilor de a-şi
achita obligaţiile faţă de bancă. El este în general considerat ca un risc comercial, care rezultă din alegerea
pieţelor şi a clienţilor, dar are un impact financiar important. Dar nu toate riscurile se pretează la măsurători. De
exemplu riscurile “operaţionale” şi/sau „tehnice”, ce desemnează toate riscurile generate de disfuncţionalităţi
interne legate de sistemele informaţionale sau de procedurile interne şi de respectarea lor, pot avea consecinţe
extrem de importante. Dar, din cauza naturii lor “non-financiare”, tehnicile de gestionare în acest domeniu au
mai cu seamă un impact indirect, contribuind mai cu seamă la ameliorarea sistemelor de urmărire a operaţiunilor
şi la precizarea regulilor de respectare.
Domeniul riscurilor bancare este un domeniu vast şi prea mişcător pentru a fi tratat în maniera
exhaustivă. Anumite aspecte sunt tratate insuficient şi aceasta deoarece, în ciuda importanţei sale, acest domeniu

30
Dedu Vasile, Gestiune şi Audit Bancar, Ediţia a treia, Editura pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti, 2001, p.72
45
este acoperit astăzi de contribuţii când prea simple când prea „ştiinţifice”, pentru ca modelele, conceptele şi
tehnicile gestionării să fie clarificate şi exploatabile. Contribuţiile existente pot fi legate de trei orientări 31 :
1. O primă orientare se limitează exclusiv la instrumentele şi conceptele de bază, aşa cum ele operează.
Prezentarea acestora este obligatorie, dar lasă în urmă numeroase dificultăţi puse în discuţie şi limitele lor.
2. O a doua orientare este mai „ştiinţifică” – evidenţiază şi detaliază toate complexităţile riscurilor
financiare şi a gestionării lor. Ea constituie baza modelărilor, un efort necesar pentru măsurarea corectă a
riscurilor şi analiza lor. Ele au de asemenea meritul de a fi riguroase. Dar, aceste contribuţii pur teoretice,
deoarece lasă deoparte probleme ale domeniului. Uneori ele dau impresia că, făcând o analiză perfect riguroasă,
toată gestionarea riscurilor este condamnată la erori de apreciere prea importante.
3. A treia orientare se focalizează asupra instrumentelor bancare care administrează riscurile,
contractele la termen, contractele swap, opţiunile, toate instrumentele ce permit controlarea riscurilor. Dar
această atenţie acordată lasă totalmente deoparte problematica gestiunii riscurilor care se situează înainte.
Există mai multe riscuri, mai multe obiective şi nu un obiectiv optimal, mai multe măsurători pentru
fiecare risc, mai multe instrumente de gestionare a riscurilor. În consecinţă, nu există o manieră universală de
administrare a riscurilor ci mai multe. Această pluralitate generează o complexitate certă, ce explică de ce
gestionarea riscurilor rămâne specifică fiecărei bănci. Băncile care administrează riscurile au avantaje
concurenţiale semnificative. Ele îşi asumă mai conştient riscurile şi planifică efectele evoluţiile adverse ale
evenimentelor viitoare. Gestiunea riscurilor în cadrul instituţiilor de credit este influenţată de trei puteri
principale: proprietarii instituţiilor de credit, conducerea instituţiilor de credit şi societate (interesele fiind
reprezentate de organele de reglementare). Este clar că fiecare din aceste puteri pentru intervale mici de timp,
sau în anumite condiţii specifice pot avea scopuri diferite (proprietarii, de regulă, sunt cointeresaţi în obţinerea
unor venituri maximale, sub formă de dividende şi deseori sunt mai puţin tentaţi să reinvestească veniturile;
managerii, de regulă, sunt cointeresaţi în dezvoltarea afacerii, adică reinvestirea maximal posibilă a veniturilor;
pentru societate este deosebit de importantă stabilitatea sistemului financiar şi deci stabilitatea fiecărei instituţii
financiare în parte).
Aceasta confirmă scopul reglementării bancare şi recomandărilor Comitetului Basel privind principiile
reglementării, şi anume: a apropia maximal posibil suma capitalului bancar de suma riscurilor asumate de
bancă.

5.2. Elementele de bază ale acordului de capital Basel II

Chiar dacă managerii instituţiilor de credit sunt interesaţi în elaborarea unor tehnici alternative de
management al riscului, posibilităţile lor sunt limitate de actele normative în acest domeniu impuse de organele
de reglementare. Din aceste considerente, dar şi pentru că în prezent, în practica bancară, sistemul de
management al riscului se bazează în mare parte pe recomandările Comitetului Basel, considerăm că este
absolut necesar de clarificat aceste principii.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel, înfiinţat în anul 1975 pe lângă Banca Internaţională de
Reglementări de către grupul celor 10 mari state industrializate, are ca scop formularea standardelor de
supraveghere generale, ghidurilor şi recomandărilor privind cele mai bune practici în domeniul bancar.
În anul 1988, Comitetul Basel a elaborat un Acord privind Capitalul concentrat asupra riscului de
creditare, având drept scop să asigure un nivel adecvat al capitalului în sistemul bancar internaţional şi să creeze
un sistem competitiv corect.
În anul 1996 Acordul a fost completat în ce priveşte riscul de piaţă. Acordul a fost implementat în ţările
G10 în anul 1992.
Activitatea instituţiilor bancare în conformitate cu acest acord a dezvăluit un şir de imperfecţiuni. Astfel,
în anul 1999 a fost elaborat proiectul unui Nou Acord asupra Capitalului – denumit Basel II, menit să
înlocuiască Acordul din 1988 ţinând cont de neajunsurile lui.
Proiectul a trecut trei runde de consultări, de fiecare dată suferind modificări considerabile.
În continuare vom prezenta modificările propuse în documentul consultativ cu numărul trei
(consultative paper 3 – CP3). Acest document consultativ reprezintă rezultatul conlucrării Comitetului de
Supraveghere Bancară de la Basel cu mai mult decât 350 bănci din 40 de ţări ale lumii.
În CP3 Comitetul Basel propune două direcţii de îmbunătăţire a estimării suficienţei capitalului
ponderat la risc:
- dezvoltarea cadrului de reglementare a capitalului care presupune nu numai cerinţele faţă de capitalul
minim, dar şi controlul organelor de supraveghere, şi disciplina de piaţă;

31
Dedu Vasile, op. cit., p.75
46
 - sporirea substanţială a sensibilităţii cerinţelor minimale faţă de capital, în dependenţă de gradul de risc.
La rândul lor, aceste modificări sunt îndreptate spre stimularea dezvoltării practicilor de administrare a
riscurilor şi perfecţionarea continuă a capacităţilor băncilor de a estima riscurile asumate.
În scopul asigurării aplicabilităţii cerinţelor acordului în ţările cu diferite niveluri de dezvoltare
economică, acordul prevede abordări alternative de estimare a riscurilor bancare. De aceea, Comitetul este
convins că recomandările acordului vor fi aplicabile pentru sistemele bancare din toată lumea.
Acordul de capital Basel II reprezintă un nou standard în vederea stabilirii cerinţelor minime de capital
pentru instituţiile de credit. Acesta diferă semnificativ de acordul din 1998, atât în ceea ce privesc riscurile luate
în calcul, prin includerea riscurilor operaţionale şi de piaţă, cât şi modul cum este cuantificat capitalul aferent
acestor riscuri.
Noul acord conţine trei piloni:
pilonul 1 – care se referă la reglementările privind calculul capitalului necesar;
pilonul 2 – care se referă la rolul deţinut de autorităţile de supraveghere;
pilonul 3 – care se referă la cerinţe mai extinse privind transparenţa modelelor utilizate de instituţiile de
credit pentru administrarea riscurilor;

5.2.1. Calculul cerinţelor faţă de capitalul minim (Pilonul I)

Noul acord propune calcularea suficienţei capitalului minim total pentru acoperirea a trei grupe de risc:
riscul de creditare, riscul de piaţă şi riscul operaţional.
Precum şi în acordul anterior, cerinţele faţă de capitalul minim total conţin trei elemente de bază:
capitalul normativ total, activele ponderate la risc, raportul minim dintre capitalul normativ total şi activele
ponderate la risc.
Capitalul normativ total
 8%
Active ponderate la risc total
Două din elementele sus-menţionate, practic, nu s-au modificat. Definiţia capitalului normativ total
(suma capitalului de care dispune banca) a rămas aceeaşi, după cum a fost stipulată în acordul precedent, cu
unele precizări. Prin urmare, se propune ca în continuare capitalul de gradul 2 să fie limitat cu 100% din
capitalul de gradul I.
Mărimea raportului dintre capitalul normativ total şi activele ponderate la risc, în conformitate cu
acordul nou, trebuie să depăşească 8%. Mărimea acestui raport este lăsată la nivelul prevăzut de Basel I. În
acelaşi timp, acordul nou diferă de cel anterior în ce priveşte abordarea activelor ponderate la risc.
Activele totale ponderate la risc (măsura riscurilor la care este expusă banca) se calculează după formula
:
(CRMR+ CROR) × 12 .5 + ∑A i × p i, unde:

CRMR – cerinţele faţă de capital pentru acoperirea riscului de piaţă - capital requirements for market
risk;
CROR – cerinţele faţă de capital pentru acoperirea riscului operaţional - capital requirements for
operational risk;
Ai – diferite tipuri de active;
pi – coeficienţii riscului de creditare (risk-weights).
Metoda nouă de calcul a activelor totale ponderate la risc este menită să asigure calitatea estimării
riscurilor asumate de bănci şi, ca urmare, să ridice însemnătatea indicatorului de suficienţă a capitalului.
Acordul precedent (cu modificările din anul 1996 cu privire la riscul de piaţă) prin definiţia activelor
ponderate la risc acoperă în mod explicit numai două tipuri de risc: riscul de creditare şi riscul de piaţă. S-a
presupus că alte riscuri se acoperă în mod implicit prin tratarea acestor două grupe mari de risc.
Definiţia nouă a activelor ponderate la risc din Pilonul I al Acordului Basel II presupune următoarele:
- tratarea riscului de piaţă rămâne neschimbată în conformitate cu „Amendamentul la Acordul asupra
Capitalului cu privire la introducerea riscului de piaţă” din ianuarie 1996;
- substanţial, faţă de acordul precedent, se modifică tratarea riscului de creditare;
- se introduce tratarea explicită a riscului operaţional.
Inovaţia cea mai semnificativă a noului acord este propunerea a trei metode alternative pentru calcularea
riscului de creditare şi trei metode pentru riscul operaţional.
Comitetul nu insistă asupra unei sau altei metode concrete. Din contră, abordările propuse de Basel II
diferă prin gradul de sensibilitate faţă de risc, ceea ce permite băncilor şi organelor de supraveghere bancară

47
locale să selecteze metodele care, după părerea lor, corespund în cea mai mare măsură nivelului de dezvoltare a
băncii şi infrastructurii financiare locale.
Dat fiind faptul că abordarea riscului de piaţă trece fără modificări din acordul precedent în cel nou, al
treilea document consultativ al Acordului Basel II cu privire la capital (din aprilie 2003) discută problemele
legate de riscul de creditare şi riscul operaţional. Abordarea faţă de riscul de piaţă din compartimentul respectiv
a fost expusă în conformitate cu „Amendamentul la Acordul asupra Capitalului cu privire la introducerea
riscului de piaţă” şi “Regulamentul cu privire la utilizarea procedurii de testare ex-post (backtesting) pentru
validarea modelelor interne de estimare a riscului de piaţă”, ambele emise de Comitet în ianuarie 1996.

Tabel nr. 5: Lista abordărilor pentru diferite tipuri de risc, propuse de Acordul Basel II

Sursa: Bank For International Settlements (http://www.bis.org)

Calculul cerinţelor de capital aferente riscului de creditare

Abordarea standard faţă de riscul de creditare (AS) -este asemănătoare cu abordarea descrisă în acordul
Basel I, conform căreia de la bănci se cere repartizarea expunerilor la riscul de creditare în nişte categorii în
dependenţă de criteriile observabile ale expunerilor (de ex., expunerea la risc este prezentată de creditul
corporativ sau retail). Abordarea standard, la fel, stabileşte pentru fiecare categorie de expunere un anumit
coeficient de risc fixat (risk-weight), dar în scopul sporirii sensibilităţii estimărilor faţa de risc, în comparaţie cu
acordul precedent, prevede utilizarea evaluărilor externe.
După cum se poate vedea în tabelul nr. 6, coeficienţii de risc diferă în dependenţă de tipul
contractanţilor: guverne şi bănci centrale, băncile sau clienţii corporativi.
Abordarea standard conţine un ghid pentru organele naţionale de supraveghere în care sunt indicate
criteriile de eligibilitate a surselor de rating-uri externe (obiectivitatea, independenţa, transparenţa, dezvăluirea
informaţiei, suficienţa resurselor, credibilitatea).
Utilizarea rating-urilor externe pentru evaluarea expunerilor corporative nu este obligatorie. Atunci când
nu se aplică rating-ul extern, abordarea standard cere ca, în majoritatea cazurilor, să fie aplicat coeficientul de
risc 100 %.

Tabel nr. 6: Lista coeficienţilor de risc (risk-weights)

1
– 20% şi 2 – 50% pentru termenul de scadenţa mai puţin de 3 luni
3
– pentru corporaţii BB-
Sursa: Bank For International Settlements (http://www.bis.org)

48
 Acordul Basel II, spre deosebire de Basel I, prevede atribuirea coeficientului de risc de 150% la credite
expirate, dacă ele nu au fost suficient acoperite cu instrumente extrabilanţiere.
Printre modificările introduse se poate menţiona extinderea listei gajurilor, garanţiilor şi instrumentelor
derivate de creditare pe care băncile, care vor adopta abordarea standard, le pot accepta. În general, Basel II
tratează aceste instrumente ca factori de reducere a riscului de creditare (credit risk mitigation). Abordarea
standard extinde lista gajului acceptabil care include majoritatea instrumentelor financiare, cu determinarea unor
abordări în privinţa estimării gradului de reducere a capitalului, care se bazează pe riscul de piaţă al
instrumentului de gaj.
De asemenea, abordarea standard extinde numărul garanţilor recunoscuţi, în rândurile cărora sunt
incluse toate companiile, rating-ul extern al cărora depăşeşte o anumită limită.
Abordarea standard include o tratare specifică a expunerilor de tip retail. Coeficienţii de risc pentru
acest tip de expunere au fost reduşi în comparaţie cu acordul precedent, inclusiv pentru ipoteca imobiliară
(residential mortgage exposures). Mai mult decât atât, creditele acordate întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi
tratate ca şi credite retail, dacă ele corespund unor anumite criterii.
În scopul sporirii sensibilităţii faţă de risc a coeficientului suficienţei capitalului ponderat la risc,
Comitetul Basel subliniază diferenţa dintre expunere la risc şi tranzacţie.
Expunerea băncii la riscul de creditare pentru tranzacţiile asigurate cu gaj se calculează în felul
următor32:

E* = max {0, (E × (1 + HE) – C × (1-HC – Hfx))} , unde

E* – expunerea la riscul de creditare pentru tranzacţii asigurate;

E – expunerea curentă la riscul de creditare (fără a lua în consideraţie asigurarea);
HE – coeficientul de diminuare pentru activul respectiv;
C – costul gajului;
HC – coeficientul de diminuare pentru gajul respectiv;
Hfx – coeficientul de diminuare în cazul când costul activului şi costul gajului sunt indicate în valute
diferite.
Expunerea la risc E*, la rândul său, se multiplică cu coeficientul riscului, care corespunde debitorului
(contractantului la tranzacţie).
Pentru băncile şi organele de supraveghere, unde circumstanţele nu permit utilizarea alternativelor
propuse de Basel II, Comitetul a elaborat Abordarea Standard Simplificată (Simplified Standardized Approach),
descrisă în Anexa 9 a CP3. În aceasta anexă sunt colectate cele mai simple metode (alternative) de calcul al
activelor ponderate la risc. Totodată, băncile care intenţionează să aplice abordarea standard simplificată trebuie
să respecte cerinţele pilonului II (supravegherea) şi pilonului III (disciplina de piaţă) ai acordului Basel II.

Abordarea bazată pe rating-uri interne faţă de riscul de creditare (ABRI)

Una din cele mai semnificative inovaţii ale Acordului Basel II este abordarea riscului de creditare bazată
pe rating-uri interne (ABRI), care presupune două variante:
 fundamentală;
 avansată.
Abordarea bazată pe rating-urile interne diferă esenţial de abordarea standard. Estimările interne ale
riscurilor de bază devin date primare pentru calcularea capitalului, ceea ce măreşte gradul de sensibilitate faţa de
risc a cerinţelor faţă de capital. Totodată, abordarea în cauză nu permite băncilor să determine independent toate
elementele necesare pentru calcularea cerinţelor faţă de capital. Conform ABRI, coeficienţii de risc şi, prin
urmare, cerinţele faţă de capital sunt determinate prin introducerea datelor cantitative generate de bănci în
formulele stabilite de Comitet. Aceste formule şi funcţiile transformă datele iniţiale introduse de bancă în
cerinţele speciale faţă de capital. Ele se bazează pe tehnologiile avansate ale managementului riscului.

Date iniţiale pentru calcularea capitalului minim contra riscului de creditare

Conform ABRI, calcularea activelor ponderate la riscul de creditare presupune determinarea
următoarelor date iniţiale cantitative:
 probabilitatea neachitării (Probability of Default – PD), care măsoară posibilitatea că debitorul va da
faliment într-o anumită perioadă de timp (sunt posibile trei variante: datele interne ale băncii, datele
externe, modelarea statistică);

32
Regulament BNR/CNVM nr. 14/19/2006 privind tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit şi firmele de
investiţii potrivit abordării standard
49
  proporţia pierderilor în cazul neachitării (Loss Given Default – LGD), care măsoară partea expunerii,
care o să fie pierdută în cazul neachitării;
 expunerea la risc în momentul neachitării (Exposure at default – EAD);
 termenul de scadenţă (Maturity – M), care măsoară termenul rămas până la scadenţa expunerii.
Abordarea fundamentală diferă de cea avansată prin determinarea datelor iniţiale (care dintre ele sunt
calculate de bancă şi care sunt impuse de organele de supraveghere).

Tabel nr. 7: Modalitatea de calcul a datelor iniţiale

Sursa: Bank For International Settlements (http://www.bis.org)

Introducând valorile pentru fiecare din aceste patru date iniţiale în funcţiile speciale descrise mai jos
(care reflectă tipul tranzacţiilor), obţinem cerinţele speciale faţă de capital pentru fiecare expunere.
Abordarea bazată pe rating-urile interne prevede următoarele tipuri de tranzacţii creditare în dependenţă
de statutul juridic al debitorului:
1. Creditarea corporaţiilor, care, la rândul său, include 5 tipuri de credite specializate (specialised
lending – SL):
a) finanţarea proiectelor (project finance);
b) finanţarea achiziţiilor (object finance): creditarea procurării activelor materiale, de exemplu leasingul
echipamentului;
c) finanţarea mărfurilor (commodity finance): creditarea de scurtă durată pentru procurarea de către
debitor a mărfurilor standard cotate la bursă;
d) creditarea ipotecară, cu gajarea imobilului care generează venit (income producing real estate);
e) creditarea ipotecară, cu gajarea imobilului comercial cu grad de risc înalt (highvolatility commercial
real estate – HVCRE) – nivelul înalt de risc, în cazul dat, înseamnă volatilitatea înaltă a probabilităţii neachitării.
2. Creditarea guvernelor şi plasamente în valori mobiliare guvernamentale.
3. Creditarea interbancară.
4. Creditarea retail (retail exposure – aceste credite trebuie să fie consolidate în pachete de credite şi
pentru ele se prevede utilizarea numai a abordării avansate), care include:
a) ipoteca imobilului locuibil (residential mortgages);
b) expuneri revolving retail (revolving retail exposure);
c) alte credite retail (inclusiv creditarea întreprinderilor mici, cu expunerea totală mai mică de EUR 1
mil.).
5. Plasamente în valori mobiliare investiţionale (în forma de acţiuni, cote de participare şi alte
instrumente financiare).
6. Procurarea datoriilor debitorilor retail şi corporativi de la terţi.
Calcularea activelor ponderate la risc depinde de estimările PD, LGD, EAD şi, în unele cazuri, de
termenul de scadenţă pentru anumite expuneri. PD şi LGD sunt măsurate în zecimale (1% = 0,01), iar EAD este
măsurată în unităţi de bani (ex. RON).
Implementarea ABRI
În scopul asigurării comparabilităţii între bănci, Comitetul a stabilit nişte criterii minime pentru
utilizarea abordării ABRI, care asigură capacităţile băncii de estimarea internă a riscului de creditare.
Cu toate că băncilor care vor adopta abordarea avansată IRB li se acordă un mai mare grad de
flexibilitate, în comparaţie cu abordarea fundamentală, ele trebuie să respecte o serie de standarde mai aspre.
50
 Comitetul cere ca sistemul intern de rating al băncii să diferenţieze exact şi consecutiv diferite niveluri
de risc. Băncile trebuie să definească clar şi obiectiv criteriile de rating pentru a obţine estimări exacte atât
pentru expunerile individuale, cât şi pentru portofoliul total. Încă un factor important pentru asigurarea
funcţionării normale a sistemelor interne de rating şi de asigurare a corectitudinii rezultatelor este factorul de
control intern. Standardele minime pentru implementarea ABRI prevăd: independenţa procesului de rating,
revizuirea internă şi transparenţa.
Băncile care intenţionează să aplice abordarea ABRI trebuie să fie capabile să estimeze indicatorii
statistici iniţiali ai riscului de creditare. Standardele minime propun băncilor posibilitatea de a utiliza datele
acumulate din experienţă proprie sau din surse externe, dacă băncile pot să demonstreze corespunderea acestor
date expunerii respective. Din punct de vedere practic, băncile ar trebui să aibă un proces, ce le va permite să
colecteze, să păstreze şi să utilizeze statistica de pierderi în forma potrivită.

Calculul cerinţelor de capital aferente riscului operaţional (operational risk)

Comitetul este convins că riscul operaţional este un risc foarte important şi băncile trebuie să dispună de
capital suficient pentru acoperirea pierderilor cauzate de acest risc.
Conform Acordului Basel II, riscul operaţional este determinat ca riscul pierderilor cauzate de erori ale
personalului, fraude, caracterul inadecvat sau nefuncţionarea proceselor interne şi evenimente externe, inclusiv
riscul legislativ33. Comitetul a elaborat o serie de abordări ale riscului operaţional.
Abordările faţă de riscul operaţional se dezvoltă rapid, cu toate acestea, în timpul apropiat, ele nu vor
putea atinge nivelul de precizie de care dispun abordările pentru riscul de piaţă şi riscul de credit. Totodată,
Comitetul este încrezător că includerea riscului operaţional în calculul suficienţei capitalului ponderat la risc,
este necesară pentru stimularea dezvoltării metodelor de estimare a riscului operaţional şi asigurarea menţinerii
din partea băncilor a capitalului suficient pentru acoperirea acestui risc.
Acordul Basel II propune trei metodologii de măsurare a cerinţelor de fonduri proprii pentru
riscul operaţional:
● Abordarea indicator de bază, care este şi cea mai simplă dintre metode. După cum arată şi numele,
în cazul său se utilizează un singur indicator de risc, la nivelul unei bănci, pentru a se calcula cerinţele de
fonduri proprii. Băncile care utilizează această abordare trebuie să deţină fonduri proprii pentru acoperirea
riscului operaţional, corespunzând unui procent fix din venitul lor mediu anual înregistrat în ultimii trei ani.
Acest procent (denumit alfa) a fost stabilit de Comitetul de la Basel la nivelul de 15%. Băncile trebuie să aibă
capital pentru riscul operaţional egal cu media ultimilor trei ani a veniturilor brute anuale multiplicate cu un
procent alfa, stabilit de Acordul Basel II la 15% (KMIB = [(Σ VB1,2,3 x α)]/n, unde KMIB =capitalul băncii
privind riscul operaţional cerut potrivit abordării indicator de bază, VB 1,2,3 =venitul brut al ultimilor trei ani;
α= coeficient stabilit prin Acordul Basel II la 15%, n=3 ani). Abordarea are avantajul că se poate implementa
uşor şi este aplicabilă tuturor băncilor. Este foarte potrivită pentru băncile mici care au un portofoliu relativ
simplu de activităţi. Dezavantajul său este că nu răspunde caracteristicilor şi cerinţelor specifice ale
băncilor.
● Abordarea standard - presupune gruparea activităţilor băncilor în opt categorii: finanţarea
întreprinderilor, activităţi de negociere pe cont propriu, activităţi de detaliu (retail), activităţi desfăşurate cu
clienţi profesionişti, plăţi şi decontări, servicii de agent, gestiune de active, activitate de intermediere financiară
în contul clientelei de detaliu (retail brokerage). Venitul brut pentru fiecare categorie de activităţi (business line)
este considerat ca reprezentând un indicator al expunerii la riscul operaţional. Cerinţa de fonduri proprii se
determină separat pentru fiecare categorie, prin aplicarea unui coeficient specific (denumit beta) asupra venitului
brut. Coeficienţii beta sunt cuprinşi între 12% şi 18% (finanţarea întreprinderilor 18%, activităţi de negociere pe
cont propriu 18%, activităţi de detaliu (retail) 12%, activităţi desfăşurate cu clienţi bancari 15%, plăţi şi
decontări 18%, servicii de agent 15%, gestiune de active 12%, activitate de intermediere financiară în contul
clientelei de detaliu retail brokerage 12%).
Capitalul bancar minim cerut în această abordare este

KMS={Σ an 1-3 max[Σ (VB1-8 x β1-8),0]}/3 , unde

KMS = capitalul băncii privind riscul operaţional cerut potrivit abordării standard;
VB1-8= venitul brut anual (pentru fiecare din cei trei ani) pentru fiecare din cele opt activităţi bancare de bază;
β1-8=procentajul fixat prin Acordul Basel II pentru cele opt tipuri de activităţi bancare.

33
Benţe Corneliu, Benţe Florina Maria, “The management of operational risk in banks”, Book : "Contemporary Legal
and Economic Isues " , Faculty of Law Osijek, University Josip Juraj Strossmayer, Osijek , 2009, p.253

51
 Comparativ cu metoda precedentă, abordarea standardizată reflectă mai bine diferenţele în profilul de
risc al băncilor şi reprezintă o etapă intermediară spre adoptarea metodelor mai avansate de tipul măsurătorilor
avansate.

● Abordarea bazată pe măsurători avansate -are caracteristic faptul că cerinţele de fonduri proprii sunt
calculate pe baza datelor interne ale băncilor privind pierderile operaţionale. Potrivit acestei abordări, băncile
pot utiliza o metodologie sau o combinaţie de metodologii, cu condiţia respectării unor criterii de eligibilitate. In
cadrul acestei metodologii se includ cele bazate pe volatilitatea veniturilor, cele bazate pe evaluarea activelor,
modelele parametrice etc.
In ceea ce priveşte categoriile de evenimente generatoare de riscuri operaţionale, Acordul Basel II
prezintă o listă a evenimentelor generatoare de pierderi operaţionale, în care sunt definite principalele
evenimente de risc operaţional. Această tipologie a riscurilor nu este însă exhaustivă, în acord arătându-se
caracterul de generalitate al clasificărilor.
Instituţiile de credit trebuie, de asemenea, să respecte următoarele cerinţe:
- Eşantionul istoric trebuie să fie nu mai mic de un an, iar intervalul statistic de încredere 99,9 %.
- Capitalul minim rezervat contra riscului operaţional se calculează ca suma pierderilor aşteptate şi
neaşteptate.
- Modelul intern al riscului operaţional trebuie să fie suficient de detaliat şi să coincidă cu definiţia
propusă de Comitet.
- Organele de supraveghere locale pot accepta modele, care iau în consideraţie corelaţia dintre diferite
tipuri de riscuri operaţionale.
- Banca trebuie să formeze şi să menţină o bază de date a pierderilor operaţionale din cel puţin, ultimii 3
ani.
Regulamentul BNR–CNVM nr. 24/29/2006 privind determinarea cerinţelor minime de capital ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii pentru riscul operaţional- prevede că baza de calcul se va
determina pe baza observărilor pe trei ani.

Calculul cerinţelor de capital aferente riscului de piaţă

Prin amendamentul la Acordul asupra Capitalului cu privire la riscul de piaţă s-a introdus estimarea
explicită a riscului de piaţă – riscul pierderilor la poziţiile bilanţiere şi extrabilanţiere, generate de fluctuaţia
preţurilor de piaţă, care include următoarele componente:
 riscul ratei dobânzii şi riscul acţiunilor pentru instrumentele din portofoliul speculativ (trading book);
 riscul valutar şi riscul de mărfuri pentru toate operaţiunile;
 riscul de piaţă pentru toate opţiunile din portofoliul speculativ.
Portofoliul speculativ conţine atât poziţiile financiare proprii ale băncii (inclusiv instrumente
extrabilanţiere), cât şi poziţiile deschise de bancă ca market-maker şi poziţiile deschise în scopuri de hedging ale
altor componente ale portofoliului speculativ.
Pentru acoperirea riscului de piaţă, amendamentul permite utilizarea capitalului de gradul 3 (tier III
capital), care reprezintă datorii subordonate neasigurate, de scurtă durată, cu scadenţa iniţială nu mai mică de 2
ani. Totodată, capitalul de gradul 3 poate fi utilizat numai pentru acoperirea riscului de piaţă şi:
 trebuie să fie limitat de mărimea necesară pentru acoperirea riscului de piaţă;
 trebuie să nu depăşească 250% din suma capitalului de gradul I, utilizată pentru acoperirea riscului de
piaţă (unele ţări propun – capitalul de gradul I să constituie cel puţin 50% din capitalul normativ total);
 este supus condiţiei de îngheţare (nu poate fi rambursat, dacă această rambursare va aduce la
nerespectarea cerinţelor minimale faţă de suficienţa capitalului ponderat la risc).
În scopul estimării capitalului minim pentru acoperirea riscului de piaţă, băncile (cu acordul organelor
de supraveghere locale) pot utiliza una din următoarele abordări:
 Abordarea standard (Standardised Approach);
 Abordarea bazată pe modele interne (Internal Models Approach).

Abordarea standard (Standardised Approach) - se bazează pe principiul “blocurilor de construcţie”

(building blocks approach), care prevede estimarea separată a:
 riscului specific (specific risk) – riscul pierderilor, cauzate de fluctuaţiile preţurilor instrumentelor
financiare particulare, care diferă de dinamica pieţei financiare;
 riscului general de piaţă (general market risk) – riscul pierderilor, cauzate de fluctuaţiile pieţei
financiare.

52
 Conform amendamentului, calcularea cerinţelor de capital faţă de riscul de piaţă trebuie să se efectueze
permanent, la finele fiecărei zile operaţionale. În acelaşi timp, băncile vor elabora şi vor respecta proceduri de
administrare a riscului de piaţă, menite să menţină riscul în cauză în timpul zilei în limitele stabilite.

Abordarea bazată pe modele interne (Internal Models Approach)

Comitetul Basel permite băncilor să adopte (cu permisiunea organelor de supraveghere locale) modele
interne proprii de estimare cantitativă a riscului de piaţă, acestea reprezentând baza pentru calcularea cerinţelor
faţă de capital. În acelaşi timp Comitetul stabileşte anumite criterii, care sunt obligatorii pentru bănci:

1. Criterii calitative (pentru bancă în întregime):

a. Banca trebuie să creeze o subdiviziune independentă de control asupra riscurilor, în funcţiile căreia va
intra elaborarea şi implementarea sistemului managementului riscului, precum şi întocmirea rapoartelor zilnice
privitor la nivelul riscurilor de piaţă şi limitele recomandate pentru conducerea băncii.
b. Subdiviziunea managementului riscului trebuie să fie organizatoric independentă faţa de
subdiviziunile operaţionale şi trebuie să se subordoneze nemijlocit conducerii de vârf a băncii.
c. Banca trebuie să descrie detaliat politica administrării riscurilor, metodele interne, regulile şi
procedurile utilizate.
d. Modelul intern VaR trebuie să fie utilizat nu numai pentru calcularea cerinţelor faţă de capital, dar şi
ca parte componentă a procesului de administrare a riscurilor în bancă (de exemplu, în cadrul stabilirii
limitelor).
e. Banca trebuie să efectueze în mod regulat procedura stress-testing – testarea stabilităţii băncii în
condiţiile modificărilor extremale pe piaţă.
f. Subdiviziunea menţionată trebuie să efectueze în mod regulat verificarea modelelor interne ale băncii
pe baza datelor istorice (backtesting) în conformitate cu Regulamentul Comitetului Basel menţionat mai sus,
care prevede analiza abaterii estimărilor pronosticate ale riscului faţa de modificările efective ale portofoliului
speculativ.
g. Nu mai rar decât anual trebuie să fie efectuată examinarea totală a întregului sistem de management a
riscurilor.

2. Criterii cantitative (pentru modelele utilizate):

a. Băncile nu sunt limitate în alegerea metodei Value-at-Risk (VaR): Delta-Normală, Istorică sau
Monte-Carlo.
b. Pentru instrumentele legate de rata dobânzii, sistemul trebuie să modeleze curba rentabilităţii pentru
fiecare valută, iar numărul factorilor de risc trebuie să fie mai mare decât 5.
c. Pentru instrumentele valutare, sistemul trebuie să includă factorii de risc pentru fiecare valută în care
sunt prezentate poziţiile băncii.
d. Pentru acţiuni, sistemul trebuie să includă factorii de risc asociaţi, cel puţin, cu toţi indicii bursieri
naţionali sau, cel mult, cu volatilitatea fiecărei acţiuni.
e. Pentru mărfuri sistemul trebuie să includă factorii de risc asociaţi cu toate pieţele corespunzătoare de
mărfuri.
f. Calcularea indicatorului VaR trebuie să fie efectuată de către subdiviziunea respectivă a băncii zilnic
şi cu orizontul minimal de pronosticare de 10 zile, intervalul de încredere statistică de 99% şi mărimea
eşantionului de date istorice nu mai mică de 250 de zile de licitaţii (aproximativ un an).
Mărimea capitalului băncii rezervat contra riscului de piaţă (market risk capital – MRC) se determină
după următoarea formulă:
1 t 60
MRCt=max[VaRt-1; kx VaRi ]; k=3+δ
60 i t 1

Coeficientul δ se stabileşte de către organele de supraveghere în urma procedurii backtesting efectuată

conform Regulamentului Comitetului Basel şi poate varia de la 0, pentru un model exact, până la 1, pentru un
model care necesită ajustări.
Dacă banca a ales metoda bazată pe modele interne, ea nu poate să treacă la metoda standard de sine
stătător. Totodată, cum a arătat experienţa, utilizarea metodei VaR nu însemnă întotdeauna micşorarea cerinţelor
faţă de capital. Cu toate că modelele interne creează condiţii pentru ridicarea nivelului de management al
băncilor, beneficiile de la implementarea lor trebuie să fie examinate anticipat şi foarte amănunţit.

53
 Considerăm că, în special în cazul instituţiilor de credit care utilizează modele interne pentru calcularea
cerinţelor de capital pentru riscul de piaţă, este imperios necesar să existe un program riguros de simulare de
criză trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
a) trebuie să conţină toţi factorii de risc cu caracter material care pot cauza pierderi deosebit de ridicate
sau care pot avea un impact negativ major asupra administrării riscului. Aceşti factori includ evenimente cu
probabilitate redusă pentru toate tipurile principale de risc, în special pentru diferitele componente ale riscului
de piaţă. Programul trebuie să surprindă impactul situaţiilor de criză asupra produselor liniare sau neliniare.
Simulările trebuie aplicate la un nivel corespunzător, definit de către instituţia de credit;
b)trebuie să evalueze consecinţele disfuncţionalităţilor majore ale pieţei şi să identifice situaţiile
plauzibile care pot determina pierderi deosebit de ridicate. Instituţia de credit trebuie să analizeze, la nivel de
portofoliu, efectele modificării corelaţiilor. Efectele de diminuare, consecinţă a planurilor pentru situaţii
neprevăzute, pot fi luate în considerare în condiţiile în care planurile se bazează pe ipoteze plauzibile cu privire
la lichiditatea pieţei;
c) trebuie să conţină situaţii identificate de către instituţiile de credit, pe baza caracteristicilor
portofoliilor, drept excepţionale, dar plauzibile;
d) instituţiile de credit trebuie să precizeze măsurile luate pentru reducerea riscurilor şi protejarea
fondurilor proprii. În special, limitele aferente riscului valutar, riscului de rată a dobânzii, riscului legat de titluri
de capital şi celui de marfă, stabilite de către instituţiile de credit, trebuie supuse verificării prin comparaţie cu
rezultatele calculelor de simulare de criză.
Riscul de piaţă este definit ca riscul de a înregistra pierderi atât din poziţiile bilanţiere cât şi din cele
extrabilanţiere datorită evoluţiilor preţurilor activelor. Riscurile supuse acestor reglementări sunt:
 riscul implicat de tranzacţionarea instrumentelor senzitive la rata dobânzii şi la evoluţia
cursului acţiunilor;
 riscul de curs de schimb şi riscul legat evoluţia preţului mărfurilor.
În cazul primului tip de riscuri, se constituie rezerve de capital pentru valoarea de piaţă a portofoliului
de asemenea instrumente ţinute, pe termen scurt, în vederea tranzacţionării (proprietar). În cazul celui de al
doilea tip de riscuri, se constituie rezerve de capital pentru poziţiile totale ale instituţiilor financiare, mai puţin
poziţiile structurale.

Riscul ratei dobânzii este generat de posibilitatea producerii unor pierderi la instrumentele financiare
din portofoliul speculativ, care sunt legate de rata dobânzii.
Cerinţele faţă de capital pentru riscul specific se calculează prin multiplicarea preţurilor de piaţă a
anumitelor instrumente financiare cu următorii coeficienţi de risc:
1. Valori mobiliare guvernamentale (government) – 0%.
2. Valorile mobiliare ce satisfac anumite cerinţe (qualifying securities):
a) 0,25% – cu scadenţa mai mică de 6 luni;
b) 1,00% – cu scadenţa între 6 luni – 2 ani;
c) 1,60% – cu scadenţa mai mare de 2 ani.
3. Alte valori mobiliare – 8%.
Cerinţele faţă de riscul ratei dobânzii general pot fi calculate după una din următoarele metode:
1) pe baza termenelor de scadenţă (maturity method);
2) pe baza coeficientului duratei (duration method).
În cazul utilizării metodei pe baza termenelor de scadenţă, poziţiile lungi şi scurte în instrumente
financiare sensibile la rata dobânzii (inclusiv derivative) se aranjează în formă de „scară a scadenţei” (maturity
ladder), care conţine 13-15 intervale. Procedura calculării conţine următoarele etape:
1. Multiplicarea (ponderarea) tuturor poziţiilor din fiecare interval cu coeficientul de risc.
2. Compensarea reciprocă a poziţiilor ponderate lungi şi scurte în cadrul fiecărui interval prin însumarea
lor. În consecinţă se determină:
a) poziţiile închise (matched) – mărimea în care poziţiile lungi şi scurte sunt reciproc compensate;
b) poziţiile deschise (net/open) – sold final pentru fiecare interval.
3. Compensarea verticală (vertical disallowance) – multiplicarea poziţiilor închise cu 10 %, pentru
acoperirea riscului de bază (basis risk – riscul modificării corelaţiei dintre preţurile instrumentelor similare, dar
nu identice) şi riscului gapului la rata dobânzii (gap risk – micşorarea venitului net aferent ratelor dobânzii din
cauza neconcordanţei activelor şi pasivelor sensibile la rata dobânzii).
4. De două ori se efectuează compensarea orizontală (horizontal disallowances):
a) între poziţiile deschise în cadrul următoarelor trei zone: 0-1an, 1-4 ani, mai mult de 4 ani;
b) între poziţiile deschise ale acestor trei zone.

54
 Mărimea cerinţelor faţă de capital pentru riscul general de piaţă se calculează ca suma următoarelor
poziţii:
1. Compensarea verticală – 10 % de la suma poziţiilor închise ponderate pentru toate intervalele.
2. Compensările orizontale în cadrul zonelor (40 % din poziţia închisă ponderată pentru zona 1 şi câte
30 % – din zonele 2 şi 3).
3. Compensările orizontale între zone (40 % din poziţiile închise ponderate între zonele 1-2 şi 2-3
corespunzător, 100 % ale poziţiei închise ponderate între zonele 1-3).
4. 100 % ale poziţiei deschise totale ponderate.

Băncile, cu acordul organelor de supraveghere locale, pot aplica o metodă mai exactă pentru aprecierea
riscului general de piaţă – metoda pe baza indicatorului duratei, care prevede calcularea sensibilităţii pentru
fiecare poziţie a băncii. Băncile, care au ales metoda vizată, trebuie s-o utilizeze permanent prin realizarea
următoarelor etape:
1) multiplicarea costului fiecărui instrument financiar cu coeficientul duratei şi cu modificarea aşteptată
a profitabilităţii (de la 0,6 % la 1,0 %), în dependenţă de scadenţa instrumentului;
2) estimările obţinute se aranjează în formă de „scara duratei” cu 15 intervale;
3) compensarea verticală – poziţia ponderată închisă pentru fiecare interval se multiplică cu 5% pentru
reflectarea riscului de bază;
4) compensarea orizontală – poziţiile închise ponderate pentru fiecare zonă şi între zone se multiplică cu
coeficienţii metodei pe baza scadenţei;
5) 100 % ale poziţiei deschise totale ponderate.

Riscul aferent acţiunilor reprezintă riscul pierderilor cauzate de fluctuaţia preţului acţiunilor şi
instrumentelor derivate pe acţiuni din portofoliul speculativ al băncii.
Cerinţele faţă de capital pentru acoperirea riscului specific constituie 8% din suma tuturor poziţiilor de
acţiuni şi instrumente derivate aferente. Dacă organele de supraveghere consideră că portofoliul băncii este
suficient de diversificat, atunci poate fi utilizat coeficientul de 4 %.
Pentru calcularea riscului general, se prevede multiplicarea poziţiei totale deschise (diferenţa dintre
suma tuturor poziţiilor lungi şi scurte) cu 8 %.
Pentru instrumentele derivate pe indici bursieri, se adaugă cerinţa specială în mărime de 2% de la
poziţia deschisă pentru acoperirea riscului executării tranzacţiei.

Riscul valutar reprezintă riscul pierderilor cauzate de fluctuaţia costului poziţiilor indicate în valute
străine şi aur. Riscul valutar, spre deosebire de riscul ratei dobânzii şi riscul acţiunilor, se calculează pentru
bancă în întregime (atât pentru portofoliul speculativ, cât şi pentru portofoliu investiţional (bancar)). Pentru
calcularea cerinţelor faţă de capitalul rezervat contra riscului valutar, este necesar de estimat:
 riscul poziţiei deschise nete pentru fiecare valută, care se indică în bilanţ conform cursului curent –
SPOT;
 riscul întregului portofoliu de poziţii lungi şi scurte în diferite valute, care se calculează prin
multiplicarea poziţiei deschise generale nete (overall net open position – valoarea cea mai mare din
suma poziţiilor nete lungi pentru toate valutele sau suma poziţiilor nete scurte pentru toate valutele).
Poziţia netă în aur (indiferent de semn), se apreciază aparte.
Cerinţa faţa de capital se determină prin adunarea poziţiei deschise generale nete şi poziţiei nete pentru
aur, şi multiplicarea sumei obţinute cu 8%.

Riscul de mărfuri (commodity risk) este riscul pierderilor cauzate de fluctuaţia preţurilor la mărfuri,
inclusiv metalelor preţioase (cu excepţia aurului).
Calcularea capitalului rezervat contra riscului de mărfuri poate fi efectuată conform următoarelor
metode:
 metoda – „scara scadenţei” (maturity ladder approach) – asemănător cu riscul ratei dobânzii;
 metoda simplificată (simplified method), conform căreia cerinţele minimale faţa de capital reprezintă:
-15% din poziţia netă pentru fiecare tip de mărfuri;
-3% din poziţia totală (gross position – suma valorilor absolute ale poziţiilor lungi şi scurte) pentru
fiecare marfă.

Riscul operaţiunilor cu opţiuni. Pentru băncile care numai procură opţiuni, se permite adoptarea
abordării simplificate (simplified approach). Conform acestei abordări, toate poziţiile legate de opţiuni trebuie
să fie excluse din calculul standard al riscului de piaţă. În privinţa lor sunt utilizate cerinţe speciale de capital,
55
care reflectă simultan atât riscul specific de piaţă, cât şi riscul general. Rezultatul obţinut se adaugă la cerinţele
faţa de capital pentru acoperirea riscului de piaţă.
Coeficienţii pentru riscul de piaţă sunt destul de conservativi, nu reflectă pe deplin efectul diversificării
şi, ca urmare, supraestimează riscul de piaţă ceea ce stimulează băncile să adopte cea de-a doua abordare.

5.2.2. Supravegherea bancară (Pilonul II)

Al doilea pilon al noului acord reprezintă un set de principii, care accentuează necesitatea aprecierii din
partea băncilor a suficienţei capitalului şi supravegherii acestui proces din partea organelor respective.
Conform acestor principii, băncile trebuie să organizeze un proces de estimare a capitalului total
reieşind din profilul de risc, precum şi din strategia privind menţinerea nivelului de capital.
De asemenea, organele de supraveghere trebuie să evalueze estimările interne ale băncii cu privire la
suficienţa capitalului şi strategiile, precum şi capacităţile băncii de monitorizare şi asigurare a respectării
cerinţelor normative.
Organele de supraveghere locale trebuie să se asigure că băncile dispun de un capital mai mare decât cel
minimal şi vor avea posibilitatea să impună băncilor menţinerea unui nivel de capital superior nivelului minim.
Organele de supraveghere trebuie să intervină în activitatea băncii la din timp, pentru a preveni
diminuarea capitalului sub nivelul minim şi trebuie să insiste asupra elaborării şi implementării unor acţiuni de
majorare a capitalului.
Estimarea riscului şi suficienţei capitalului trebuie să se bazeze nu numai pe controlul asupra respectării
din partea băncii a cerinţelor minime de capital. Conform noului acord – în competenţa organelor de
supraveghere intră următoarele sarcini:
1. Controlul asupra riscurilor, rămase în afara acordului (riscul ratei dobânzii portofoliului băncii,
business-risk, riscul strategic) sau sunt reflectate incomplet (riscul concentrării portofoliului), precum şi riscurile
de sistem, legate cu ciclurile economice.
2. Controlul asupra respectării din partea băncilor a criteriilor calitative şi cantitative pentru utilizarea
metodelor avansate de estimare a riscurilor.
Modificările pilonului II au atins procedura de stress-testing. Comitetul este convins că pentru bănci este
important să adopte abordarea ABRI pentru riscul de creditare. Asemenea bănci vor fi obligate să prezinte un
stress-test conservativ al băncii, pentru aprecierea nivelului până la care pot să se ridice cerinţele faţă de capital
în urma scenariilor stress-testing. Băncile şi organele de supraveghere trebuie să utilizeze rezultatele acestui test
ca un instrument de asigurare că banca dispune de capital suficient. Organele de supraveghere pot cere de la
banca reducerea nivelului de risc în aşa măsură încât capitalul băncii să acopere cerinţele faţa de capitalul minim
şi rezultatele procedurii de stress-testing.

5.2.3. Disciplina de piaţă (Pilonul III)

Comitetul propune ridicarea nivelului de disciplină de piaţă prin stabilirea unui set de cerinţe privind
dezvăluirea informaţiei în scopul de a asigura accesul partenerilor băncii la informaţia - cheie cu privire la
structura riscurilor asumate de banca şi nivelul de capitalizare a ei. Dezvăluirea informaţiei relativ la suficienţa
capitalului ponderat la risc trebuie să aibă loc, cel puţin, semestrial, iar pentru bănci mari – trimestrial.
Comitetul este convins că această dezvăluire este extrem de importantă în condiţiile noului acord, care
prevede utilizarea metodelor interne pentru aprecierea cerinţelor faţă de capital. Ca urmare, se va îmbunătăţi
managementul riscului şi stabilitatea financiară a băncilor.
În scopul prevenirii supraîncărcării pieţei cu informaţie, care va fi dificil a o interpreta şi analiza, în CP3
Comitetul a micşorat semnificativ cerinţele faţă de dezvăluirea informaţiei în comparaţie cu CP2 (în special
pentru abordarea ABRI şi protecţie).
Organele de supraveghere pot avea diferite pârghii juridice pentru asigurarea îndeplinirii cerinţelor
privitor la dezvăluirea informaţiei: publicarea în mass-media şi raportarea regulată către organele de
supraveghere.
Dacă Acordurile Basel I şi II, prin cerinţele emise, au contribuit la o mai bună capitalizare a băncilor, în
prezent s-a simţit nevoia unor noi politici prudenţiale mai complexe, care au dus la decizia de a realiza un nou
acord, respectiv Acordul Basel III. Acesta este preconizat a se implementa la sfârşitul anului 201234.

34
Prunea Petru, Cosma Daniela, Spre un nou Acord Basel cu reglementări mai stricte, Revista de Economie teoretică şi
aplicată, Volumul XVII, No. 9(550), 2010, p. 52
56
 5.3. Redefinirea strategiilor Basel II – spre un nou acord de capital

Criza financiară recentă a făcut ca sectorul financiar să fie mult mai vulnerabil la şocuri. Acest sistem
financiar se caracterizează prin slăbiciuni, cum ar fi: prea multă lejeritate în bănci, inexistenţa unui capital de
înaltă calitate care să poată absorbi pierderile, dar şi creşterile excesive ale creditului, bazate pe standarde
nescrise şi sub limita admisă de lichiditate.
În această perioadă de criză un obiectiv important ar fi acela de combinare a măsurilor pentru acoperirea
riscurilor, conform Acordului Basel II, cu măsuri de îmbunătăţire a calităţii capitalului şi de creştere a cerinţelor
minime globale.
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat la sfârşitul anului 2009, două documente
consultative, cu titlul: „Consolidarea rezistenţei sectorului bancar”, document despre care s-a scris în presă, dar
şi pe internet, folosindu-se ca titlu „Basel III”, şi un al doilea document: „Cadrul internaţional pentru
măsurarea riscului de lichiditate, a standardelor şi de monitorizare”. Acestea sunt parte a activităţii
Comitetului de la Basel, dar ele sunt doar proiecte, nu reprezintă un cadru legal pentru un nou acord.
Au existat şi există diverse opinii şi preocupări în acest sens atât din partea băncilor europene, cât şi a
celor americane. Europenii consideră că Basel III va fi implementat mai rapid la nivel european, iar în ceea ce
priveşte SUA, acest lucru se va realiza ceva mai târziu, ţinând cont că şi Acordul Basel II a fost adoptat ulterior,
iar măsurile acestuia au fost considerate la început ca un ghid opţional de reglementări.
Printre obiectivele urmărite de Comitetul de la Basel în vederea îmbunătăţirii cadrului de reglementare a
gestiunii riscurilor un loc deosebit îl ocupă şi introducerea unui nou instrument de adecvare a capitalului: efectul
de pârghie.
Dacă până acum reglementările prudenţiale de adecvare a capitalului vizau discuţii aprinse între
autorităţile de reglementare a sistemului bancar şi băncile comerciale pe tema calculului lichidităţii şi a
provizioanelor, acest indicator – efectul de pârghie – va fi introdus pentru a evita îndatorarea excesivă a
băncilor.
Pentru acest nou indicator nu există însă un standard, deoarece diferenţele existente între sistemele
contabile fac mai dificil de măsurat şi de comparat un eventual nivel al acestuia.
Pentru a stabili un nivel comun pentru efectul de pârghie, abordările sunt diferite: în SUA nivelul minim
cerut al acestui indicator este de 3% pentru băncile comerciale puternice şi de 4% pentru restul băncilor, deşi în
prezent se vorbeşte despre un nivel de peste 5,5% existent şi care este considerat adecvat 35. În Austria nivelul
acestui indicator trebuie să fie de peste 6%. Canada ia în calculul acestui indicator şi activele extrabilanţiere, iar
Elveţia este una din ţările în care pentru calcularea efectului de pârghie se au în vedere activele la valoarea
ajustată (în funcţie de portofoliul de credite acordate rezidenţilor). Minimul necesar considerat adecvat este de
3% la nivel consolidat şi 4% la nivel individual.
În ţara noastră acest indicator era utilizat de către Banca Naţională a României în scop de analiză.
Efectul de pârghie se calculează ca raport între fondurile proprii de nivel I şi activele bilanţiere.
Fonduri proprii de nivel I
Efectul de pârghie=
Active bilanþiere la valoarea medie

Principala componentă a fondurilor proprii de nivel I o constituie capitalul propriu, iar activele
bilanţiere la valoare medie sunt acele active care rezultă din adunarea valorii tuturor activelor la sfârşitul lunii şi
împărţirea acestui rezultat la numărul de luni luate în calcul.
Efectul de pârghie, ca indicator, este cuprins la nivel bancar în Formularul de calcul şi de raportare a
fondurilor proprii şi în Situaţia patrimoniului.
În prezent, Banca Naţionala a României acceptă un nivel minim stabilit la 4%. Efectul de pârghie poate
fi utilizat ca o măsură suplimentară la nivel bancar, astfel încât băncile să nu fie îndatorate excesiv. Acesta,
combinat cu adecvarea capitalului în funcţie de risc, va duce la o limitare a creşterii excesive a bilanţurilor, atât
la nivelul fiecărei bănci, cât şi la nivelul întregului sistem bancar.
În urma unei analize efectuate de Banca Naţionala a României la sfârşitul anului 2009 s-a observat că
majoritatea băncilor din România se găsesc cu mult peste nivelul minim admis de 4%.
În afară de introducerea acestui nou indicator, Comitetul consideră necesară stabilirea unor provizioane
pe termen lung şi acoperirea capitalului contraciclic, contribuind astfel la creşterea capacităţii sistemului bancar
de a absorbi şocurile, atunci când acestea devin inevitabile.
De asemenea se are în vedere şi introducerea unor standarde globale minime pentru măsurarea şi
controlul riscului de lichiditate.

35
Prunea Petru, Cosma Daniela, op. cit, p. 59
57
 Toate aceste noi măsuri propuse, care cel mai probabil se vor implementa printr-un nou acord de capital
–Basel III- au ca principală menire creşterea stabilităţii financiare şi consolidarea sistemului bancar. Cu cât
sistemul bancar va fi mai sigur, mai stabil cu atât va duce la o creştere economică, la intensificare şi la bunăstare
pe termen lung, concomitent cu minimizarea costurilor economice pe termen scurt.

5.4. Modele şi strategii de gestiune a riscurilor bancare

5.4.1. Modele de gestiune a riscurilor bancare

În teorie, se cunosc mai multe concepţii de gestiune a riscurilor şi de organizare a structurilor

responsabile. Unii autori36 consideră că riscurile ar trebui gestionate în mod separat, independent, iar
compartimentele aferente — ar trebui organizate şi ele în mod independent.
Principalul motiv invocat este cel al simplitudinii şi al operativităţii în fundamentarea deciziilor de
administrare a riscurilor. În plus, riscul de a lua decizii eronate sau neoptime este şi el mai mic. Un dezavantaj
cert al acestei abordări îl constituie neutilizarea (nevalorificarea) corelaţiilor dintre diferitele expuneri şi,
eventual, multi-înregistrări ale aceleiaşi expuneri la risc.
Alţii37, dimpotrivă, apreciază că riscurile ar trebui gestionate de o manieră integrată, consistentă şi
coerentă, în vederea eliminării dezavantajelor expuse anterior. Principala problemă a unei atare abordări o
reprezintă complexitatea acestui demers, volumul mare de informaţii necesare, impactul înalt al luării unor
decizii eronate sau neoptime, cheltuieli semnificative de întreţinere a personalului şi a sistemelor integrate de
gestiune a riscurilor.
În procesul de administrare a riscurilor apar o serie de întrebări. Una dintre cele mai evidente este
următoarea: Ce ar fi mai bine pentru instituţie: să-şi asume un anumit tip de risc inerent activităţii sale sau să îl
transfere?
O strategie eficientă de management al riscurilor trebuie să ofere un răspuns clar şi explicit la această
întrebare fundamentală. Întotdeauna responsabilii de gestiunea riscurilor trebuie să analizeze prin prisma
costurilor şi a beneficiilor relative gestiunii riscurilor răspunsul la întrebarea anterioară. În cazul când expunerile
la risc sunt masive, este preferabil transferul acestora prin apelul la o serie de produse consacrate ale pieţei
asigurărilor sau ale celei de capital.
În prezent, creatorii de piaţă ai produselor de asigurare contra diverselor evenimente critice oferă o
gamă variată de instrumente financiare derivate, orientate spre satisfacerea nevoilor, în continuă diversificare,
ale clienţilor la un cost rezonabil riscurilor transferate. În plus, inovaţiile în domeniul pieţelor financiare şi
explozia de progrese din tehnologia informaţiei au permis o mai bună structurare şi identificare a nevoilor
clienţilor, ceea ce a condus la: o mai bună identificare a surselor de risc ce sunt transferate, creşterea flexibilităţii
acestor produse, crearea şi sporirea de lichiditate pe aceste pieţe etc.
În cazul când expunerile la risc pot fi gestionate la un cost inferior celui oferit de piaţa derivatelor,
expunerile la risc devin surse de avantaj competitiv şi comparativ pentru întreprinderea dată în raport cu
concurenţii săi. Şi, în consecinţă, ele trebuie valorificate de o manieră raţională şi eficientă.
Unii38 identifică managementul eficient al riscurilor cu managementul eficient al instituţiei. Elaborarea
planului de afaceri şi a unei strategii de afaceri ar trebui structurate într-o astfel de manieră, care să permită
identificarea şi analiza riscurilor potenţiale, precum şi crearea de soluţii viabile la impactul potenţial al
expunerilor la risc. Or, integrarea managementului riscurilor în managementul general al instituţiei este un
imperativ major al gestiunii cu succes.
Din aceste considerente, agenţii economici trebuie să opteze pentru crearea unor diviziuni specializate,
însărcinate cu procesul de inginerie (elaborare, proiectare, testare şi implementare) a gestiunii riscurilor.
Aceasta ar permite managerilor de la toate nivelurile să înţeleagă mai bine riscurile la care sunt expuşi, factorii
de influenţă şi impactul acestor riscuri asupra afacerii. Chiar dacă, pe termen scurt, un astfel de demers ar
implica costuri semnificative, pe termen lung, o astfel de decizie s-ar dovedi foarte benefică. În mod evident,
implementarea unei structuri proprii responsabile de gestiunea riscurilor în cadrul întreprinderii nu ar presupune
izolarea şi închiderea acesteia în raport cu mediul de afaceri şi comunitatea financiară. Apelul la consultanţa
unor firme specializate este binevenită. De asemenea, este recomandată şi utilizarea pe scară largă a unor
metodologii şi tehnici avansate de gestiune a riscurilor recunoscute pe scară largă (de ex. Monte-Carlo, VaR,
Stress Testing, analiza scenariilor etc.).

36
http/www.trema.com-finance_online/
37 Dowd Kevin, Enterprinse-Wide Risk Management For Corporates, Global Treasury News, 1998, p.78
38
Dowd Kevin, op. cit., p.80

58
 Se cunosc mai multe modele de gestiune a riscurilor. În continuare vom expune principalele modele
utilizate în practica contemporană a afacerilor.
Unul dintre cele mai cunoscute şi utilizate modele din practică presupune că întregul proces de
management al riscurilor este delimitat în patru mari etape:
1) Stabilirea contextului. Este etapa fundamentală a oricărui proces de gestiune eficientă a riscurilor -
etapa teoretică şi conceptuală a procesului de management al riscurilor. De succesul acestei etape depinde
reuşita celorlalte. Presupune parcurgerea următoarelor subetape:
i) stabilirea contextului strategic. Sunt stabilite şi, eventual, revizuite obiectivele strategice, structura
organizaţională, delimitarea autorităţilor şi a responsabilităţilor etc. Sunt determinate principalele condiţii ale
mediului de afaceri în care operează instituţia respectivă, trăsăturile şi conexiunile aferente, precum şi tendinţele
şi perspectivele de evoluţie din viitorul previzibil. Sunt identificate principalele tipuri de expuneri la risc,
precum şi caracteristicile şi impactul acestora pentru instituţie.
ii) stabilirea contextului de gestiune a riscurilor. Este elaborată o filozofie şi o concepţie generală a
băncii în raport cu riscurile la care este expusă activitatea acesteia. Este stabilită atitudinea (toleranţa) băncii în
raport cu expunerile la risc: aversiune, neutralitate sau preferinţă pentru risc. În baza celor expuse anterior, este
elaborată şi proiectată o politică de gestiune a riscurilor: una pasivă sau una activă (agresivă). Ulterior, sunt
stabilite obiectivele generale şi sarcinile de realizat în materie de management al riscurilor. În baza acestora,
sunt elaborate metode şi metodologii de identificare, captare, monitorizare, analiză şi gestiune a riscurilor. Tot la
această subetapă, sunt elaborate şi dezvoltate procedee de evaluare şi comparare a riscurilor.
Este determinată subdiviziunea responsabilă de gestiunea riscurilor, responsabilităţile şi autoritatea
acesteia. După caz, sunt proiectate procedee şi sisteme de control al riscurilor: verificări şi validări, autorizaţii,
criterii şi principii de integritate şi securitate, procedee consacrate de control de gestiune etc. Tot după caz, sunt
proiectate şi sisteme informaţionale relative sau ajutătoare managementului riscurilor, care să fie înzestrate cu
următoarele facilităţi: introducerea şi stocarea datelor, procedee de actualizare şi diseminare a informaţiilor,
procedee de control şi validări, procedee de monitorizare şi raportare a informaţiilor relative riscurilor
administrate etc. În plus, la această subetapă, sunt elaborate şi eventualele standarde de identificare,
monitorizare, analiză şi raportare a informaţiilor aferente expunerilor la risc. Sunt elaborate sau achiziţionate,
după caz, sisteme software de asistare a deciziilor şi de evaluare a performanţelor deciziilor luate etc. Tot la
această subetapă, sunt analizate şi rezultatele gestiunii anterioare a riscurilor şi monitorizării acestora. Sunt
stabilite punctele forte şi cele slabe ale actualului sistem de control şi gestiune a riscurilor. Sunt formulate
recomandări la adresa actualului sistem de gestiune a riscurilor. Sunt luate măsuri şi acţiuni concrete de
îmbunătăţire şi punerea în operă a recomandărilor şi deciziilor anterioare relative riscurilor.
2. Identificarea, analiza şi investigarea riscurilor. Este etapa cea mai importantă şi cea mai mare
consumatoare de timp. Scopul acesteia este elaborarea unui profil al riscului (spectrul de riscuri relevante la care
este expusă activitatea băncii) instituţiei care să poată fi testat la diferite scenarii (este analizată fezabilitatea şi
viabilitatea acestui profil al riscului). Iniţial, sunt identificate expunerile concrete la risc, sursele de risc, factorii
de influenţă. Se încearcă a răspunde la următoarele întrebări: Ce se va întâmpla ca urmare a expunerilor la un
anumit tip de risc? Când şi în ce condiţii se poate întâmpla? Ulterior, sunt determinate caracteristicile principale
ale acestor expuneri: frecvenţa, natura expunerilor, corelaţiile cu alte riscuri, impactul asupra afacerii etc. Se
încearcă a răspunde la următoarele întrebări: Care este probabilitatea de apariţie a acestor riscuri? Care vor fi
consecinţele pentru bancă? Sunt determinate procedeele interne de control relative anumitelor tipuri de risc şi
eficienţa acestora pentru fiecare expunere în parte. Riscurile identificate sunt evaluate conform metodologiilor
stabilite în etapa anterioară.
Este stabilit nivelul riscului. Magnitudinea unei expuneri concrete este analizată prin prisma poziţiilor
maxime de risc, pe care le poate suporta banca, precum şi prin capacitatea acesteia de a absorbi anumite
expuneri. Sensibilitatea profilului de risc al băncii la o serie de evenimente şi procese critice va permite
stabilirea de priorităţi manageriale în gestiunea riscurilor. Riscurile vor fi grupate în funcţie de impactul lor
financiar şi de probabilitatea de apariţie. Astfel, vom obţine riscuri cu ranguri diferite de prioritate.
Interdependenţele şi corelaţiile dintre riscuri trebuie să fie şi ele identificate şi, după caz, valorificate datorită
efectelor de portofoliu.
3. Tratarea riscurilor. În baza datelor şi a informaţiilor din etapele anterioare, precum şi informaţiilor
aferente experienţei băncii în gestiunea riscurilor (abordări şi date istorice), sunt identificate şi evaluate
strategiile posibile de reducere şi, chiar, eliminare, a riscurilor la care este expusă banca. Sunt elaborate şi
proiectate planuri şi măsuri concrete de atenuare a riscurilor.
Aceasta este faza de documentare. Soluţii adecvate trebuie să fie dezvoltate pentru a permite realizarea
următoarelor obiective:
 reducerea probabilităţii de apariţie a riscurilor;
 reducerea impactului financiar al riscurilor;
59
  transferul riscului;
 reţinerea şi gestiunea riscurilor (sursă de avantaj competitiv);
 eliminarea riscului (cazul activităţilor discontinue; riscuri nerecurente).
4. Implementarea şi monitorizarea planului de gestiune a riscurilor. În baza planului de gestiune a
riscurilor, strategiile selectate sunt implementate în practică. Totodată, sunt evaluate şi performanţele acestor
implementări. Rezultatele evaluărilor anterioare sunt procesate, raportate şi analizate de către responsabili şi
managerii de nivel ierarhic superior. Activităţile sensibile la risc sunt monitorizate continuu, iar rezultatele sunt
transmise în etapa iniţială. Este important ca elementele strategiei de gestiune a riscurilor să fie comunicate atât
în interiorul, cât şi în exteriorul băncii. Responsabilităţi specifice trebuie alocate personalului specializat. Este
important ca modelul şi strategia de gestiune a riscurilor să fie dinamice şi să reflecte modificările din mediul
extern şi intern al băncii.
Se constată, în baza expunerii detaliate a fiecărei etape, că această variantă de gestiune a riscurilor este
una dinamică, autocritică, adaptabilă la modificările mediului şi a practicii de gestiune. Este o metodă în ciclu
continuu de gestiune a riscurilor. În plus, elaborarea şi proiectarea cadrului teoretic şi conceptual necesar
managementului riscurilor este asimilat (este parte integrată) procesului de gestiune a riscurilor.
Beneficiile reale ale procesului de gestiune a riscurilor derivă din înţelegerea corectă a expunerilor la
risc, precum şi din fundamentarea de decizii coerente, pertinente despre maniera de abordare a riscurilor.
Beneficiile şi riscurile aferente procesului de gestiune a riscurilor nu trebuie niciodată subestimate.
Există mai multe maniere şi modele de abordare a eficienţei şi succesului politicii de gestiune a
riscurilor. Unul dintre acestea este modelul piramidal.
Modelul piramidal sau al completitudinii gestiunii riscurilor presupune că succesul oricărei politici de
management al riscurilor are la bază trei elemente definitorii, şi anume:
 modele şi procedee analitice notorii de gestiune a riscurilor. Caracterul de notoriu conferă acestora
credibilitate metodologiilor utilizate şi conformitate cu practicile şi standardele de ramură sau internaţionale
(de ex., Monte-Carlo, VaR, analiza scenariilor etc.);
 înglobarea tehnologiilor. Presupune apelul la noile tehnologii (atât hardware, cât şi software) şi procedee
tehnice de gestiune a riscurilor.
Explozia inovaţională din IT, precum şi ultimele dezvoltări din teoria financiară, au făcut posibilă
aplicarea celor mai sofisticate şi complexe modele şi metodologii de administrare a riscurilor. Marile bănci nu
trebuie să manifeste reticenţă în dezvoltarea şi consolidarea actualelor sisteme de gestiune dacă doresc să-şi
păstreze poziţiile şi performanţele. Noul mileniu se anunţă a fi o eră nouă în materie de management al
riscurilor, o eră a managementului digital al riscurilor.
La scară largă, sunt utilizate în prezent module de risc de înaltă performanţă (high performance risk
engine) specializate în gestiunea optimă a riscurilor. O trăsătură specifică a acestor noi tehnologii ale informaţiei
o constituie stabilitatea proceselor de gestiune a riscurilor în raport cu volumul de afaceri: un volum mai mare
de afaceri solicită un număr mai mare de staţii de calcul, restul sistemului hardware şi software rămânând
invariabil.
 Informaţii integrate. Complexitatea şi varietatea expunerilor la risc, precum şi exigenţele tot mai dure din
partea acţionarilor, a investitorilor şi a legiuitorilor au determinat marile instituţii financiare să-şi revizuiască şi
să modernizeze sistemele informaţionale aferente procesului de gestiune a riscurilor.
Tendinţa actuală, în materie de sisteme informaţionale, este cea de integrare şi standardizare a datelor şi
informaţiilor (obţinute de la diverse surse de monitorizare, informare, evaluare şi raportare) relative gestiunii
riscurilor, precum şi a procedeelor analitice de evaluarea analiză şi raportare a poziţiilor şi expunerilor la risc.
Un accent deosebit este pus pe transparenţa metodologiilor de gestiune a riscurilor, precum şi pe costurile
efective aferente acestor procese.

3.4.2. Strategii de gestiune a riscurilor bancare

3.4.2.1. Metode tradiţionale de gestionare a riscurilor

Strategiile de gestionare a riscurilor bancare deţin un loc central în cadrul strategiilor bancare şi
reprezintă, totodată sursa unor avantaje concurenţiale decisive. Instituţiile de credit pot să adopte în principal
patru strategii fundamentale de gestiune a riscurilor, şi anume: evitarea riscurilor, limitarea riscurilor,
transferarea riscurilor şi plata riscurilor (vezi figura nr. 3).

60
 Figura nr. 3: Alternative de gestiune a riscurilor în cadrul strategiilor bancare

Sursa: Opran C., Paraipan L., Stan S., Managementul riscului, Editura comunicare.ro,
Bucuresti, 2002

Evitarea riscurilor - se impune în condiţiile în care raportul dintre nivelul acceptabil al riscului şi rata
profitului este net defavorabil. Ea constă în evitarea totală a unui tip de risc, prin renunţarea la anumite
operaţiuni. Trebuie avut mare grijă să nu se piardă oportunităţi de afaceri. De exemplu, renunţarea în totalitate
de către instituţia de credit la intervenţiile asupra sectorului imobiliar, sau interzicerea tuturor operaţiunilor pe
cont propriu pe piaţa financiară.
Limitarea riscurilor - presupune acceptarea riscurilor, prin fixarea unor limite a căror depăşire este
interzisă: număr de contracte, nivelul fondurilor proprii angajate, nivelul pierderii maxime. Riscurile se află sub
control dacă limitele sunt corect fixate, dar ele nu sunt nule. De exemplu, dacă instituţia de credit, prin
tranzacţionarea de valori mobiliare depăşeşte nivelul admis al pierderii, atunci această operaţiune poate fi
stopată imediat.
Transferarea riscurilor - este eficientă atunci când frecvenţa şi gravitatea sunt specifice unor riscuri
catastrofale şi în cazul riscurilor neidentificate şi neevaluate cu precizie.
Structurarea unui program de asigurare faţă de riscuri pentru o bancă se poate realiza ţinând seama de
trei posibilităţi:
• negocierea centralizată cu limitarea numărului de poliţe;
• negocierea descentralizată, poliţele fiind încheiate separat;
• programe specifice pentru diferite activităţi bancare.
Deşi transferarea riscurilor poate fi eficientă, ea trebuie să fie ultimul element luat în considerare de
gestiunea riscurilor bancare; practica curentă obligă adesea ca transferarea riscului să fie prima şi uneori, singura
modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.
Pe plan internaţional, societăţile de asigurare practică mai multe tipuri de poliţe pentru asigurarea
riscurilor bancare.
Poliţa Complexă pentru Bănci (Bankers Blanket Bond – BBB) acoperă, prin condiţiile standard de
asigurare, pierderile suferite de bancă din cauza: acţiunilor frauduloase ale angajaţilor băncii, furtului prin
efracţie, jafului armat, dispariţiei banilor, hârtiilor de valoare şi a altor bunuri aflate în sediul băncii, pierderii
banilor şi a altor bunuri de valoare pe perioada transportului; falsificării instrumentelor financiare, acceptării de
valută falsificată.
Poliţa de Fraudă Electronică pe Computer (Electronic and Computer Crime Insurance) acoperă
pierderile cauzate de introducerea, modificarea sau distrugerea frauduloasă a informaţiilor în format electronic,
modificarea frauduloasă a software-ului, distrugerea cu rea intenţie a datelor din sistemul informatic sau
memorate pe medii-suport, distrugerea informaţiilor de viruşi informatici.
Poliţa de Asigurare pentru Erori şi Omisiuni (Errors and Omissions Insurance) îl despăgubeşte pe
asigurat pentru răspunderea sa legală faţă de terţi, pentru pierderi suferite de aceştia ca urmare a unor neglijenţe,
erori sau omisiuni comise de angajaţii băncii.
Poliţa de Asigurare de Răspundere a Conducerii (Directors & Officers Liability Insurance) asigură
răspunderea personală a managementului băncii pentru erorile sau omisiunile din actul de conducere. Această
poliţă nu asigură fraudele comise de managementul băncii şi nici erorile sau omisiunile intenţionate.
Sucursalele băncilor străine care operează pe piaţa românească sunt, în marea lor majoritate, asigurate
de băncile din ţara de origine sau chiar de societăţi de asigurare din cadrul grupurilor financiare.
Plata riscurilor – constă în suportarea în mod direct a costului unui risc prin plăţi sub forma prelevărilor
asupra fondurilor proprii sau a rezervelor. Dacă riscul se produce, atunci se impută fie cheltuielilor exerciţiului,
fie provizioanelor. În schimbul unui asemenea risc al cărui cost este suportat în proporţie de 100% de către
61
bancă, aceasta va înregistra o marjă de rentabilitate suplimentară, rămânând într-o poziţie deschisă pentru a
beneficia de o evoluţie favorabilă a pieţei.
Instituţiile de credit pot utiliza succesiv sau simultan, mai multe din aceste strategii, însă fiecare dintre
ele răspunde în mod particular unui anumit tip de risc definit printr-un cost şi o frecvenţă.
Dacă nivelul costului este redus, atunci instituţia de credit acceptă să plătească în caz de evoluţie
nefavorabilă. În schimb dacă este ridicat, banca nu va avea altă soluţie decât evitarea sau transferul acestuia. De
asemenea, dacă riscul prezintă o probabilitate redusă de manifestare, banca va accepta costul şi invers, în cazul
unei frecvenţe sporite.
Un alt factor care prezintă importanţă este sensibilitatea la risc a managerilor. Această noţiune este
relativă, în sensul că, în funcţie de dimensiune, nivelul fondurilor proprii şi al altor angajamente, atitudinea
managementului, natura acţionariatului şi conjunctura economică, fiecare instituţie de credit adoptă o atitudine
diferită. Strategiile trebuie să mai ţină seama şi de costul de oportunitate, deoarece renunţarea la anumite
operaţiuni însemnă renunţarea la venituri.
Indiferent de strategia adoptată, aceasta generează costuri substanţiale pentru instituţia de credit, astfel:
strategia de transfer implică plata primelor de asigurare, având efecte imediate asupra cheltuielilor de
exploatare; strategia de limitare antrenează, de asemenea costuri de exploatare (de control) costuri de
oportunitate şi în unele cazuri costuri de transfer.
Metodele tradiţionale de gestionare a riscurilor s-au bazat pe două tipuri de operaţiuni, şi anume:
evaluarea riscurilor, respectiv măsurarea acestora şi neutralizarea sau limitarea lor prin metode specifice fiecărui
tip de risc.
Măsurarea riscului de credit ridică problema metodei utilizate, întrucât pierderile potenţiale nu depind
numai de angajamente, ci, în egală măsură de probabilitatea de faliment a clienţilor, ceea ce este dificil de
determinat, întrucât nu urmează legile obişnuite ale statisticii, spre deosebire de riscul de piaţă. Prin metoda de
notare a clienţilor numită rating, sunt luate în considerare informaţiile relevante cu privire la client şi şansele ca
acesta să ajungă în stare de faliment. Spre deosebire de rating, care măsoară care măsoară calitatea debitorilor
într-o perioadă de timp dată, prin metoda scoring-ului se evaluează probabilitatea de faliment prin estimări
statistice.
Procedurile tradiţionale de limitare a riscului se bazează pe trei principii:
 selectivitatea, care constă în atragerea atentă a beneficiarilor de credite;
 utilizarea unui sistem de limite, concretizat în plafonarea globală a angajamentelor;
 diversificarea, manifestată prin divizarea riscurilor şi evitarea concentrării acestora asupra unor
întreprinderi, activităţi sau zone.
O metodă tradiţională de reducere a riscurilor de credit este constituirea de garanţii, care permite protejarea
creditorului împotriva unor potenţiale pierderi.

5.4.2.2. Noile strategii de gestionare a riscurilor bancare

Industria bancara internaţională a suferit modificări majore în decursul ultimilor 25 de ani. Una dintre
cele mai impresionante schimbări – adiţională globalizării pieţelor monetare şi de capital – este reprezentată de
instrumentele derivate. În tot acest timp derivativele au devenit “motorul” tranzacţionării titlurilor financiare, al
pieţelor valutare şi al dobânzilor, iar veniturile înregistrate de pe urma tranzacţionării derivativelor sunt mult
mai mari decât veniturile rezultate din tranzacţionarea instrumentelor de bază.
În timp ce importanţa instrumentelor financiare clasice începe să piardă teren, strategiile de
tranzacţionare si modalităţile de hedging prin intermediul instrumentelor derivate devin tot mai importante.
Folosirea derivativelor necesită un control şi un management profesional după cum au arătat exemplele
Metallgesellschaft şi Barings Bank. Dar ca şi multe alte industrii, industria bancară modernă nu poate exista fără
aceste instrumente.
Principalii factori care au stat la baza evoluţiei strategiilor de gestiune a riscurilor utilizate de către bănci
sunt următorii:
 noile forme de intermediere bancară;
 inovaţiile financiare;
 noile modalităţi de reglementare şi supraveghere bancară.
Una dintre noile metode de gestionare a riscurilor bancare o constituie tratamentul standardizat al
operaţiunilor de masă, băncile trebuind să trateze un volum din ce în ce mai important de microdecizii în
materie de credite, ceea ce conduce la o standardizare a producţiei lor, în condiţiile utilizării unei tehnologii,
adesea sofisticată. Avantajele acestei strategii sunt că permite înregistrarea unor sporuri de productivitate şi că
menţine cerinţele de siguranţă în desfăşurarea activităţii.

62
 Pentru standardizarea operaţiunilor de acordare a creditelor se utilizează două instrumente, şi anume:
metoda scorurilor şi a sistemelor expert, adaptate unei gestionări automate a creditelor.
O abordare nouă a riscurilor bancare este reprezentată de gestiunea externalizată, prin care băncile
recurg la produsele derivate pentru a acoperi riscurile de rată a dobânzii şi a cursului de schimb. Cele trei
categorii principale de produse derivate sunt:
 contractele de tip swap (schimburi bilaterale de plăţi viitoare pentru o anumită sumă şi o perioadă
determinată);
 contracte la termen (futures) de vânzare sau cumpărare a unei cantităţi de active dată, la o dată şi la
un preţ determinate în avans;
 contractele de natura opţiunilor, care conferă dreptul şi libertatea exercitării în funcţie de condiţiile
de preţ şi termen, convenite în avans cu vânzătorul.

“Victoria” înregistrată la nivel mondial de instrumentele derivate nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi

existat soluţii eficiente care să soluţioneze nevoile fundamentale exprimate de debitori sau investitori în cadrul
unei pieţe financiare mondiale volatile. Pentru toţi cei familiarizaţi cu folosirea adecvată a acestor produse,
acestea sunt instrumente precise, flexibile şi ieftine pentru acoperirea riscurilor derivate din ratele dobânzilor,
ratele de schimb şi fluctuaţiile preţurilor acţiunilor.
Dereglementarea şi liberalizarea care se manifestă la nivelul pieţelor financiare şi internaţionale a
contribuit la sporirea tranzacţiilor cu instrumente derivate datorită, mai ales dezvoltării infrastructurii tehnice.
Extraordinara dinamică a pieţei instrumentelor derivate şi complexitatea în creşterea a tranzacţiilor cu
derivative în ultimii ani a ridicat şi întrebări privind potenţialele consecinţe ale acestei dezvoltări. Punctul
central al discuţiei privind supravegherea activităţii bancare este riscul sistemic – cu alte cuvinte riscul care prin
căderea unui participant în piaţă sau a unei părţi din piaţă sau chiar a sistemului de clearing ar însemna o
ameninţare la viabilitatea şi stabilitatea sistemului financiar cu repercusiuni majore asupra economiei.
Legăturile de afaceri care implică instrumentele derivate sunt concentrate în cadrul unui număr restrâns
de furnizori de servicii financiare, dar există ameninţarea “efectului domino”, aplicabil chiar dacă doar un
“jucător global” se confruntă cu probleme serioase. Mai mult, aceste instrumente pot influenţa dinamica pieţei
pe termen scurt şi intensifica modificările apărute la nivelul pieţei.
Au existat greşeli recente în domeniul instrumentelor derivate comise nu numai de instituţiile bancare,
ci şi de companiile care activează în alte domenii de activitate. Totuşi, pierderile rezultate din tranzacţionarea
derivativelor, în cazul Barings Bank, nu au ameninţat sistemul financiar. Pus în termeni pozitivi, aceste
“accidente” au reprezentat teste pentru fiecare companie, demonstrând totodată că piaţa este capabilă să
absoarbă şocuri de acest gen. Astfel de probleme, izolate, au arătat că supravegherea activităţii bancare trebuie
să continue, mai ales în segmentul care vizează tranzacţiile cu instrumente derivate.
O altă strategie relativ nouă de gestionare a riscurilor o constituie procedura de convertire a blocurilor
sau portofoliilor de credite în instrumente negociabile destinate investitorilor, cunoscută sub denumirea de
titlurizare. Prin utilizarea unei astfel de strategii, instituţia de credit poate să “cureţe” bilanţul de acele creanţe
lipsite de lichiditate, ceea ce conferă o mai mare flexibilitate gestionării bilanţului.
Spre deosebire de titlurizare, definită ca “operaţiunea prin care creanţele sănătoase ale unei bănci sunt
transformate în titluri negociabile”39, se poate recurge la o tehnică a cantonării, care constituie un montaj, prin
care banca poate scoate din perimetrul său contabil acele active cu valori şi randamente compromise. Tehnica s-
a dezvoltat la începutul anilor ’90, ca urmare a crizelor sectoriale urmate de bănci, fiind o procedură destinată în
mod excepţional operaţiunilor de mare valoare.
Gestiunea globală a riscurilor se înscrie, de asemenea în rândul noilor strategii de gestionare a riscurilor
începând cu anii ’90. Iniţial, gestiunea globală a riscurilor a fost influenţată de reglementările prudenţiale, însă
în prezent supravegherea prudenţială este înlocuită de procedurile de control intern ale băncilor.

39
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag.
267
63
 CAPITOLUL 6
GESTIUNEA MODERNĂ A RISCURILOR FINANCIAR-BANCARE ŞI IMPLICAŢII ASUPRA
ACTIVITĂŢII BĂNCILOR

6.1. Tipologia riscurilor financiar-bancare

În prezent, riscurile au devenit aferente tuturor activităţilor, serviciilor şi produselor bancare şi această
multitudine de riscuri a generat şi diferite tratări ale noţiunii vizate.
Totuşi, diversitatea riscurilor cu care se poate confrunta o bancă în activitatea ei zilnică precum şi
diversitatea situaţiilor care generează aceste riscuri fac imposibilă clasificarea riscurilor sub aspect unic criterial.
Vom prezenta în continuare principalele criterii utilizate pentru clasificarea a riscurilor din domeniul
bancar, care s-au conturat în literatura de specialitate.

A. În funcţie de piaţa care determină apariţia riscului există două categorii de riscuri bancare, şi
anume: riscuri determinate de piaţa produsului şi riscuri determinate de piaţa capitalului.
Riscurile de pe piaţă a produsului. Această categorie de riscuri se referă la aspectele strategice şi
operaţionale ale gestiunii veniturilor şi cheltuielilor de exploatare 40. Riscurile de pe piaţa produsului cuprind:
1. Riscul de creditare: este riscul cel mai important dintre cele de pe piaţa produsului, el datorându-se
deprecierii valorii, ca o consecinţă a falimentului sau nerambursării împrumutului.
2. Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiţiei
sau uzurii morale. Un exemplu îl poate constitui dispariţia relativă a pieţei tradiţionale de credite mari cu risc
scăzut pentru corporaţii, acestea fiind înlocuite cu hârtii comerciale.
3. Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituţiile financiare funcţionează ca centre de profit în baza
unor licenţe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor investiţii importante.
4. Riscul de operare. Este un risc semnificativ pe piaţa produsului, el neputând fi ignorat de nici o
instituţie financiară, şi constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze corect.
5. Riscul de marfă. Preţurile mărfurilor pot sa afecteze uneori imprevizibil băncile, precum şi alţi
creditori, având impact general atât asupra economiilor, cât şi asupra debitorilor. De exemplu, creşterea preţului
energiei poate să acţioneze asupra inflaţiei, contribuind la creşterea ratelor dobânzii şi, în continuare, efectul
propagându-se asupra unor active financiare bazate pe o rată fixă a dobânzii.
6. Riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil de măsurat, care
rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea şi menţinerea specialiştilor. Plecarea unui
foarte bun specialist poate duce la compromiterea unei activităţi sau a unui sistem de lucru.
7. Riscul legal. Acest risc îmbracă două forme, şi anume:
a. responsabilitatea creditorilor atunci când debitorii au pretenţia că falimentul lor a fost cauzat de faptul
că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;
b. litigii legate de deşeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care iniţial a stat la baza acordării de
credite ca garanţie. După deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie făcute cheltuieli mai mari decât
valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea efectului poluării sau chiar interdicţia de înstrăinare sau folosire a
acestuia.
8. Riscul de produs. Acesta se referă la marele risc ca produsele oferite de către o instituţie financiară să
se uzeze şi să devină necompetitive. Un astfel de risc poate fi întâlnit la ATM-uri. O bancă poate să investească
şi să-şi dezvolte o reţea de ATM-uri la un moment dat, care este competitivă. În paralel, furnizorii de ATM-uri
dezvoltă propriile produse şi le oferă altor clienţi. Produsele oferite se dovedesc a fi superioare tehnologiei
băncii, astfel că investiţia ei poate deveni pierdere.

Riscurile determinate de piaţa de capital. În general, pieţele de capital şi riscurile lor afectează valoric
toate companiile, dar mai ales instituţiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincţie clară între
riscul pieţei produsului şi al pieţei de capital.
Din punct de vedere al pieţei de capital, există următoarele tipuri de risc:
1. Riscul ratei dobânzii este reprezentat de sensibilitatea fluxului de numerar la schimbările ratelor
dobânzii. Fluctuaţia preţurilor activelor financiare şi pasivelor datorită schimbării ratei dobânzii într-o perioadă
de timp poate transforma diversele riscuri (ex. Riscul de creditare) într-o ameninţare majoră la adresa unei
bănci.

40
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 57
64
 2. Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieţei de capital, constând în aceea că o bancă nu
dispune de lichidităţi corespunzătoare pentru a acoperi obligaţiile financiare la un moment dat.
3. Riscul valutar sau riscul ratei de curs apare la orice cumpărare sau vânzare de monedă, alta decât cea
în care se evidenţiază în contabilitate. Riscul cursului de schimb afectează atât piaţa produselor, cât şi piaţa de
capital. Volatilitatea cursurilor valutare poate influenţa capacitatea debitorilor de a-şi rambursa împrumuturile.
4. Riscul de decontare este o formă particulară a riscului de eroare, care presupune implicarea
competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între băncile locale şi cele internaţionale
5. Riscul de bază este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru protecţia împotriva ratei dobânzii, se
pot utiliza combinaţii de tranzacţii având diferite active de bază şi urmărindu-se în mod special relaţia existentă
şi previzibilă dintre activele de bază. Pot fi utilizate ca instrumente de hedging contractele futures.

B. În funcţie de expunerea la risc a unei societăţi bancare, care este generată atât de ansamblul
activităţii sale, cât şi de fiecare tip de operaţiune (tranzacţie) efectuată, se identifică expunerea pură la risc
(riscuri pure) şi cea suplimentară (riscuri lucrative).
1) Riscuri pure sunt cele care apar ca urmare a activităţii bancare curente, de fiecare zi. Aceste riscuri
pot fi diferenţiate în:
• riscuri fizice – ce constau în distrugeri sau avarieri de clădiri, deteriorări a liniilor de telecomunicaţii,
accidente de circulaţie, etc;
• riscuri financiare –pierderi de date, de cecuri şi în general de documente, distrugerea arhivelor, etc;
• riscuri criminale şi frauduloase – cum ar fi: pătrunderea în bazele de date, utilizarea frauduloasă a
mijloacelor de plată, contrafacerea cardurilor şi cecurilor, efectuarea unor operaţii incorecte de către salariaţi,
întocmirea unui dosar de credit pe bază de falsuri, deturnări de fonduri, existenţa unor bancnote false, etc.
• riscuri de răspundere – ca de exemplu: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, erori în
gestiunea conturilor şi serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operaţiile cu titluri,
acordări abuzive de credite, greşeli de consultanţă în ingineria financiară, nerespectarea actelor normative în
vigoare, a normelor şi circularelor băncii, etc.
2) Riscuri lucrative (speculative) generate de tendinţa realizării unui profit mai ridicat prin activităţi ce
au drept consecinţă cheltuieli suplimentare, deci şi posibile pierderi mai mari. Aceste cheltuieli pot rezulta din
credite nerambursabile la scadenţă, pierderi din portofoliul de titluri, sau o structură defectuoasă a activelor
bancare.

C. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile se grupează astfel: riscuri financiare, riscuri de

prestare şi riscuri ambientale.
1) Riscurile financiare sunt cele mai importante riscuri din această categorie. De fapt, a gestiona
incorect riscurile financiare înseamnă a falimenta treptat o societate bancară.
Principalele riscuri financiare care pot afecta activitatea unei societăţi bancare sunt: riscul de lichiditate
(de finanţare) şi riscul de faliment (de capital).
Aceste două tipuri de risc pot fi analizate sistemic, în strânsa lor interdependentă. Astfel, un risc sporit
de creditare generează riscul de lichiditate, iar în condiţiile în care societatea bancară în cauză nu poate atrage
rapid de pe piaţă resurse, apare riscul de faliment (de capital). O politică excesivă de creditare, corelată cu o
lichiditate inadecvată, reprezintă o cauză foarte frecventă a falimentului bancar.

2) Riscurile de prestare sunt cele care afectează sfera serviciilor bancare. Acestea pot fi:
● risc operaţional, respectiv incapacitatea băncii de a asigura servirea profitabilă a clienţilor;
●riscuri generate de introducerea de noi produse bancare;
●riscul tehnologic, asociat structurii ofertei de produse financiare;
●riscul strategic, determinat de probabilitatea de a nu alege strategia optimă perioadei şi condiţiilor date
(economice, monetare, financiar-bancare, valutare, sociale, politice).

3) Riscurile ambientale cuprind acea clasă a riscurilor care este considerată ca având un puternic impact
asupra performanţei bancare, dar asupra cărora societatea bancară are un control limitat. Această grupă de
riscuri cuprinde:
● riscul de fraudă (de ordin intern şi extern);
● riscul economic, determinat de evoluţia mediului economic în care funcţionează atât întregul sistem
bancar, cât şi clienţii;
● riscul concurenţial, datorat în special modificării condiţiilor de pe piaţă, generând schimbarea
raportului de forţe între bănci;

65
 ●riscul legal se referă la faptul că activitatea oricărei societăţi bancare trebuie să se desfăşoare în
condiţii de deplină legalitate (acest risc se manifestă atât în ceea ce priveşte incertitudinea evoluţiei viitoare a
cadrului normativ, cât şi explozia informaţiilor în acest domeniu).
O altă clasificare este cea a Băncii Reglementelor Internaţionale, conform căreia, în sectorul bancar
putem distinge următoarele categorii de riscuri:
1) Riscuri financiare
- riscul ratei dobânzii (sensibilitatea rezultatelor financiare la variaţia nivelului ratelor dobânzii);
- riscul cursului de schimb (diminuarea profitului net bancar şi/sau modificarea marjei dobânzii bancare,
datorită variaţiei cursului valutar pe piaţă);
- riscul de lichiditate (incapacitatea societăţii bancare de a-şi finanţa operaţiunile curente, datorită
necorelării scadenţelor operaţiunilor de pasiv cu plasamentele sub forma creditelor);
- riscul titlurilor cu venit variabil (apărut în urma tranzacţionării titlurilor pe pieţele financiar-bancare).
2) Riscuri legate de parteneri
- riscul clientelei (probabilitatea ca, în timp, clientul să devină insolvabil sau să nu-şi poată onora
obligaţiile către bancă);
- riscul apărut pe piaţa interbancară (în operaţiunile pe piaţa monetară, ca urmare a variaţei ratelor
dobânzilor);
- riscul de ţară (posibilitatea ca un stat să nu dorească sau să nu-şi poată onora obligaţiile financiare faţă
de un alt stat sau faţă de instituţiile financiar-bancare internaţionale);
- riscul de credit (furnizor, piaţă).
3) Riscuri comerciale
- riscul de produse (care poate apărea atât din punctul de vedere al producţiei, transportului, livrării, dar
şi din cel al preţului);
- riscul serviciilor (atât din punctul de vedere al prestării serviciului în cauză şi/sau din cel al tarifelor);
- riscul de plată (riscul ratelor dobânzilor, al preţurilor, al cursului de schimb);
- riscul de imagine (care apare atunci când o societate bancară este
implicată fie într-un scandal mass-media, fie se află în criză de lichiditate sau este insolvabilă);
4) Riscuri legate de forţa de muncă ca număr, structură ori ca pregătire profesională, eficienţă, imagine).
5) Riscuri operaţionale şi tehnice, legate de calitatea operaţiunilor, de nivelul de informatizare, etc.
6) Riscuri ale gestiunii interne:
- riscul de reglementare (asemănător celui legal, dar cu incidenţă numai asupra reglementărilor interne
proprii societăţii bancare în cauză);
- riscul de deontologie (al personalului);
- riscul de strategie (alegerea unei strategii inadecvate momentului);
- riscul de insuficienţă funcţională;
- riscul resurselor umane (număr, componenţă, pregătire profesională, educaţie)
- riscul de comunicare (comunicarea internă a societăţii bancare şi comunicarea externă);
- riscul controlului intern total şi financiar.

Clasificare riscurilor bancare este subiectivă, analiştii care abordează această problemă se implică mult
asupra teoretizării ei. Astfel, în literatura de specialitate se identifică între trei şi zece categorii principale de risc
în funcţie de anumite caracteristici alese ca fiind primare sau secundare41.
Aşa se explică şi clasificarea prezentată a riscurilor în raport cu diverse criterii, acelaşi tip de risc
încadrându-se în acelaşi timp într-o categorie sau alta.

6.2. Gestiunea riscului de credit şi efectele sale

6.2.1. Riscul de credit între abordarea clasică şi cea modernă

Orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare. Din această perspectivă, orice credit
comportă riscul ca aceste încasări să nu se realizeze deloc sau parţial. Acest risc mai este numit şi risc de
insolvabilitate al debitorului; el este esenţial în activitatea bancară deoarece principala funcţie a unei bănci o
reprezintă acordarea de credite. Aprecierea justă a riscului de credit este, deci, de o importanţă majoră pentru
bancă.
Fiind mai uşor să prevenim decât să vindecăm, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă
etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare.

41
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000
66
 În această fază comportamentul unei bănci poate fi astfel prezentat: un credit nu se acorda decât dacă se
poate estima că probabilitatea rambursării o depăşeşte pe cea a nerambursării.
Aprecierea acestei capacităţi de rambursare se poate face, dacă are la bază proceduri diferite, în funcţie
de debitor: agentul economic, persoana privată, stat.
Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare.
Riscul de creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma
creditării. Procesul de creditare este potenţial purtător de câştiguri; acestea se pot grupa în două categorii:
câştiguri directe şi câştiguri indirecte42.
Câştigurile directe sunt imediate şi, cel mai adesea, cuantificabile. Cele mai importante sunt dobânda şi
comisionul încasat de bancă. La acestea se adaugă soldul creditor minim al contului clientului, sold care
reprezintă garanţia creditului.
Câştigurile indirecte sunt mult mai greu de cuantificat şi mai incerte. Acordarea unui credit poate însă
să atragă după sine iniţierea sau menţinerea unei relaţii, o creştere a depozitelor, precum şi o creştere a unei
cereri pentru alte servicii bancare. Ansamblul acestor câştiguri trebuie avut în vedere atunci când expunerea la
risc este analizată şi, eventual, acceptată. Evident, în contextul general al politicii de credit.
Analiza creditului este un proces care trebuie să se deruleze periodic: înainte de derularea creditului în
vederea deciziei de creditare şi apoi, în funcţie de scadenţa creditului, la intervale de timp determinate, de regulă
atunci când rapoartele financiare ale clientului sunt puse la dispoziţie.
Procesul de analiză a creditului are două dimensiuni: o dimensiune calitativă şi una cantitativă.
Dimensiunea cantitativă a analizei creditului are la bază o serie de activităţi specifice de colectare,
precum şi de interpretare a tuturor informaţiilor referitoare la client, la care banca are acces. Acestea sunt:
analiza datelor financiare, prognoza evoluţiei viitoare a activităţii clientului, evaluarea capacităţii de rambursare
prin analiza şi prognoza fluxurilor viitoare anticipate de venituri şi cheltuieli, evaluarea capacităţii debitorului de
a rezista la şocuri.
Rezultatele acestor activităţi sunt relativ cuantificabile şi pot contribui la fundamentarea unei decizii
obiective privind expunerea băncii la risc, care rezultă din angajarea creditului analizat. Nu trebuie însă să
pierdem din vedere cea de-a doua dimensiune a procesului, şi anume dimensiunea calitativă; ea poate completa
în mod fericit rezultatele analizei cantitative sau (mai rar) le poate răsturna spectaculos.
Analiza calitativă presupune adunarea şi actualizarea tuturor informaţiilor referitoare la
responsabilitatea financiară a debitorului, determinarea scopului real al contractării împrumutului, identificarea
riscurilor cu care se poate confrunta debitorul şi estimarea seriozităţii şi implicării debitorului în respectarea
angajamentelor asumate faţă de bancă.
Elementele determinante ale gestiunii riscului individual de creditare sunt: capacitatea de plată,
caracterul debitorului – dorinţa sa de a face plata, capitalul – averea debitorului, garanţia (reală sau personală),
condiţiile de mediu. Dintre aceşti cinci factori primul este cel mai important.
Se apreciază că principalele slăbiciuni în aprecierea riscului de creditare sunt unele de ordin intern:
selecţia defectuoasă a dosarelor şi supravegherea internă improprie a evoluţiei (practic a involuţiei) calităţii
debitorilor. Riscul de selecţie improprie a dosarelor poate fi minimizat prin: rigoare în conţinutul dosarelor,
apreciere internă a calităţii clienţilor pe baze unitare, prin punctaj, dublă avizare a deciziei de creditare şi
stabilirea unei marje corespunzătoare a dobânzii percepute.
Sunt credite de valori mari şi de o mare diversitate ca scadenţe, destinaţii, garanţii. Multă vreme selecţia
lor s-a făcut exclusiv în funcţie de experienţă, interpretarea informaţiilor şi simţul afacerilor de care dau dovadă
bancherii. Şi în prezent există două modalităţi de tratare a cererii de creditare: abordarea clasică şi cea modernă.
În abordarea clasică sunt evaluate şi comparate două elemente: nevoia de finanţare şi cererea de
creditare.
Nevoile de finanţare pot fi pentru investiţii sau pentru exploatare. Nevoile de finanţare a investiţiilor se
caracterizează prin valori ridicate şi caracterul punctual al cererii. Dosarul proiectului de investiţii poate fi
întocmit de întreprindere (client potenţial), de un expert sau chiar de bancă. Întocmirea dosarului proiectului de
investiţii pentru client este varianta de preferat dacă banca dispune de suficiente resurse şi expertiza necesara
(personal calificat). Este soluţia cea mai avantajoasă deoarece asigură băncii venituri suplimentare, ocuparea
specialiştilor proprii în evaluări de proiecte de investiţii şi o bază de date omogenă care permite stabilirea unui
algoritm unitar de evaluare a proiectelor clienţilor.
Pe de altă parte, trebuie ca banca să clarifice de la început cu clientul postura în care acesta contractează
întocmirea proiectului de investiţii: este un serviciu de expertiză pe care îl cumpăra de la o bancă şi acesta nu are

42 Roxin L., Gestiunea Riscurilor Bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, pag. 47.

67
nici o legătură cu şansele proiectului de a fi finanţat de către bancă. Faptul că dosarul proiectului a fost întocmit
de către un serviciu specializat al băncii nu asigură şi o probabilitate mai mare de acceptare a lui de finanţare.
Analiza nevoii de finanţare se face în cadrul unui plan de finanţare previzional: sunt analizate nevoile şi
resursele financiare de perspectivă, brute, apoi completate cu credite bancare. Pentru acest tip de proiecte regula
prudenţială ce trebuie respectată este că banca nu trebuie niciodată să finanţeze integral (100%) proiectul de
investiţii al clientului. Oricât de mică procentual (şi este de competenţa conducerii băncii să stabilească o limită
minimă prin politica de creditare) contribuţia clientului să fie efectivă şi din punct de vedere financiar. În acest
fel el îşi asumă cu mai multă responsabilitate răspunderea pentru derularea proiectului.
Nevoile de finanţare a cheltuielilor curente au alte caracteristici: sunt de valori mai reduse şi sunt
relativ permanente. Nevoile de acest tip se pot determina planificând fondul de rulment sau în cadrul planului de
trezorerie. Este imperios necesar ca funcţionarul băncii care este responsabil de relaţia cu clientul respectiv să
verifice atât informaţiile, cât şi algoritmul care a stat la baza nevoii de finanţare. Apoi bancherul poate propune
un "montaj financiar" adecvat, adică o combinaţie de credite pe termen scurt care să acopere nevoia de finanţare
a clientului.
Cea de-a doua etapă a analizei creditului în abordarea clasică este studiul cererii de creditare. Analiza
riscului asociat implică parcurgerea următoarelor etape: identificarea, evaluarea şi prevenirea riscului de
creditare.
Identificarea şi evaluarea riscului de creditare presupune definirea acestuia, a cauzelor majore de risc şi
cuantificarea expunerii la risc. Riscul de creditare este cauzat de perturbaţii în fluxul de încasări anticipat la
analiza cererii de creditare. Pentru fiecare debitor aceste perturbaţii pot genera insolvabilitate. Factorii care
generează insolvabilitate pot fi grupaţi în factori externi şi factori interni fără a se putea distinge între cele două
categorii în ceea ce priveşte amplitudinea expunerii la risc pe care o generează.
Factorii interni sunt aproape integral asociaţi unei conduceri defectuoase: de aceea, aprecierea
profesionalismului echipei de conducere sau a partenerului însuşi (în cazul micilor întreprinderi), reprezintă un
element atât de important în cadrul procesului de analiză a riscului de creditare. De asemenea, trebuie apreciat
caracterul debitorului – dorinţa sa de a face plăţi pe care le implică achitarea creditului primit. Este extrem de
greu de apreciat pentru clienţii noi şi necesită o informaţie extensivă.
Factorii externi - relativ la client - se pot grupa în factori politici, economici şi bancari. Ei acţionează
asupra unei grupe întregi de clienţi şi, de aceea, identificarea şi evaluarea acestora se face pentru sectoare de
activitate, de către specialişti din bancă, folosind şi informaţii de uz intern. Băncile mici pot cumpăra servicii de
analiză ale instituţiilor mai mari sau ale unor institute de cercetări specializate, dar, în acest caz, nu pot fi
valorificate informaţiile interne protejate de sectorul bancar.
Factorii politici au la bază o decizie politică ce are efecte sensibile asupra capacităţii de rambursare a
debitorului. Ei pot îmbrăca diverse forme, între care, embargoul, modificarea politicii energetice, schimbarea de
regim valutar sau de politică monetară, modificarea tarifelor vamale, etc. Factorii economici sunt cel mai adesea
legaţi de crize – cu caracter ciclic sau sectoriale – care afectează pieţele pe care operează clientul.
Minimizarea expunerii băncii la risc se face, cel mai adesea, prin creşterea costului creditului
(înăsprirea condiţiilor de creditare) şi prin luarea de garanţii. Este însă demn de reţinut faptul că garanţiile nu
sunt o protecţie sigură pentru creditor. Valoarea de piaţă a activelor se poate diminua semnificativ şi, chiar dacă
ea se conservă, pot exista alţi creditori, privilegiaţi faţă de bancă şi activul rămas poate fi insuficient pentru
acoperirea datoriilor.
Abordarea tradiţională are la bază proceduri relativ laborioase şi prezintă o serie de limite care nu sunt
uşor de ignorat: majoritatea deciziilor au un caracter preponderent subiectiv, analiza informaţiei este mai
secvenţială, procesul are o durată mai mare şi un cost mai ridicat.
Abordarea modernă a analizei creditului se bazează pe credit scoring. Credit scoring-ul reprezintă o
modalitate de apreciere şi de evaluare a atributelor solicitantului în vederea acordării unui credit43.
Prin introducerea şi generalizarea evaluării pe bază de punctaj s-a urmărit realizarea unor obiective
specifice, între care:
● creşterea calităţii creditelor prin formalizarea şi impunerea unor norme unice de creditare;
● reducerea costului evaluării prin standardizarea procedurilor şi folosirea sistemelor expert sau a unor
algoritmi;
● creşterea productivităţii şi satisfacţiei inspectorilor prin eliminarea activităţilor de rutină, creşterea
responsabilităţii lor;
● îmbunătăţirea performanţelor procedurilor de control a creditelor, inspectorilor, unităţilor operative;

43
Cocriş Vasile, Chirleşan Dan, “Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare. Teorie și cazuri
practice”, Ed. Universității "Al. I. Cuza" Iași, 2007, p. 77
68
 ● facilitarea modificărilor de strategie de creditare;
● selecţia clienţilor în funcţie de calitate;
● formalizarea procedurilor şi minimizarea erorilor şi a riscurilor de ordin subiectiv.
Exploatarea curentă a evaluării pe bază de punctaj presupune parcurgerea următoarelor etape:
●identificarea caracteristicilor esenţiale ale dosarului de creditare; dintre acestea trebuie selectate
maxim zece, datorită gradului relativ scăzut de independenţa (în sens statistic) a variabilelor;
● ponderea caracteristicilor selectate;
● (re)calcularea punctajului creditului prin însumarea punctelor atribuite;
● stabilirea categoriei căreia îi aparţine creditul.
În faza de implementare a sistemului de evaluare sunt esenţiale procedurile de stabilire a baremurilor şi
testarea modelului.
Analiza statistică care stă la baza modelului poate fi uni-sau multicriterială.
Cele mai multe bănci româneşti folosesc un sistem de punctaj bazat pe calculul valorii unor indicatori
de bază ai firmelor debitoare; în funcţie de valoarea acestora se acordă puncte, care sunt apoi adunate, pentru a
se determina valoarea punctajului firmei şi pentru a se încadra aceasta într-o anumită clasă de risc.
Ca analiză multicriterială, putem cita criteriul elaborat de Altman, în 196844. Punctajul Z sau scorul
Altman este, de fapt o funcţie de corecţie la valoarea variabilei rezultante – Z - se determina în funcţie de
valoarea a cinci variabile interdependente şi a coeficienţilor de corecţie. Pentru exemplificare, vom prezenta
funcţia cu coeficienţii calculaţi de Altman iniţial:
Z =1.2X1 +1.4X2 +3.3X3 +0.6X4 +1.0X5, unde
X1 : capitalul circulant/total active;
X2 : rezultatul exerciţiului/total active;
X3 : rezultatul înainte de impozitare/total active;
X4 : valoarea de piaţă a acţiunilor/total datorii;
X5 : total vânzări/total active.
Aprecierea firmelor în funcţie de scorul Altman conduce la încadrarea acestora într-una din grupele
următoare:
-firme solvabile: Z<=1.81;
-firme in dificultate: 1.81<Z<2.99;
-firme sănătoase: Z>=2.99
În anul 1968 Altman a stabilit coeficienţii de corelaţie pe baza unui eşantion semnificativ de firme în
situaţie de faliment, care totuşi au supravieţuit. El a stabilit, de fapt, gradul de corelaţie dintre cei cinci indicatori
şi starea de faliment. Analiza statică a datelor din eşantion ar fi permis să se prezică falimentul, pentru trei
sferturi din firme, cu doi ani înainte de apariţia stării de faliment.
Valoarea coeficienţilor de corelaţie este însă relativ dinamică în timp şi extrem de dependentă de starea
şi structura economiei în care operează firmele analizate. Calculele de corelaţie trebuie actualizate periodic, de
preferat de fiecare bancă, în funcţie de structura portofoliului sau de clienţii instituţionali şi de evoluţia
condiţiilor de mediu economic.
Creditarea persoanelor particulare reprezintă un domeniu distinct de activitate bancară deşi, mult timp,
îndatorarea unei persoane, mai ales pe termen scurt, a părut suspectă, la fel ca şi traiul peste mijloacele de care
cineva poate dispune. Familiile degajă în mod tradiţional un excedent de resurse financiare, iar apelul la credite
era un fenomen de excepţie, ocazionat de evenimente unice, precum cumpărarea unei locuinţe sau a unui
automobil.
Creditele pentru particulari sunt relativ mai puţin rentabile pentru bănci şi doar diminuarea pieţelor
tradiţionale a determinat băncile să se extindă şi în domeniul creditului pentru particulari.

6.2.2. Cadrul actual al gestiunii riscul de credit

Instituţiile de credit trebuie să dispună de un cadru de administrare a riscului de credit care să ia în

considerare profilul de risc al instituţiei de credit, cu politici şi procese pentru identificarea, măsurarea,
monitorizarea şi controlul riscului de credit - inclusiv riscul de credit al contrapartidei.
Structura de conducere a instituţiilor de credit aprobă şi revizuieşte periodic strategia de administrare a
riscului de credit şi politicile şi procesele de asumare, identificare, măsurare, control şi raportare pentru riscul de
credit - inclusiv riscul de credit al contrapartidei.

44
Trenca Ioan, “Metode şi tehnici bancare. Principii, reglementări, experienţe”, Ediţia a II-A, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, p. 209
69
 Strategia instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să includă cel puţin următoarele:
a) categoriile de credit pe care doreşte să le promoveze, tipul expunerii, sectorul economic, forma de
proprietate, categoria contrapartidei, rezidenţa, segmentul geografic, moneda, durata iniţială şi profitabilitatea
estimată;
b) identificarea pieţelor pe care doresc să acţioneze şi determinarea caracteristicilor portofoliului de
credite - inclusiv gradul de diversificare şi gradul de concentrare.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese care să stabilească un mediu corespunzător
şi controlat în mod adecvat pentru riscul de credit şi care să includă:
a) o strategie bine documentată, precum şi politici şi procese sănătoase pentru asumarea riscului de
credit;
b) criterii bine definite, precum şi politici şi procese privind aprobarea noilor expuneri, reînnoirea şi
refinanţarea expunerilor existente, identificarea competenţei de aprobare corespunzătoare pentru dimensiunea şi
complexitatea expunerilor;
c) politici şi procese eficiente de administrare a creditelor, care să includă analiza continuă a capacităţii
şi disponibilităţii clienţilor de a rambursa datoriile la scadenţă, monitorizarea documentaţiei, clauzelor
contractuale şi garanţiilor, precum şi un sistem de clasificare care este conform cu natura, dimensiunea şi
complexitatea activităţilor instituţiei de credit sau cel puţin cu sistemul de clasificare a activelor reglementat de
Banca Naţională a României;
d) politici şi procese pentru raportarea expunerilor pe bază continuă;
e) politici şi procese pentru identificarea activelor - problemă - active sau grup de active a căror situaţie
nu poate fi considerată normală în sensul că sunt depreciate sau prezintă semne ale unei posibile deprecieri;
f) controale şi limite prudente în ceea ce priveşte creditarea, inclusiv politici şi procese pentru
monitorizarea expunerilor în raport cu respectivele limite, aprobările şi excepţiile de la limite.
Politicile şi procedurile instituţiilor de credit privind riscul de credit trebuie să se refere la toate
activităţile acestora şi trebuie să aibă în vedere atât creditele la nivel individual, cât şi întregul portofoliu.
Politicile instituţiilor de credit vor stabili cadrul de desfăşurare a activităţii de creditare şi se vor referi
inclusiv la următoarele:
a) contrapartidele eligibile şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de către acestea pentru a putea intra în
relaţie de afaceri cu instituţia de credit;
b) garanţiile acceptabile de către instituţia de credit.
Instituţiile de credit trebuie să evalueze riscul de credit aferent tuturor activităţilor ce sunt afectate de
acest risc, indiferent dacă rezultatele respectivelor activităţi sunt reflectate în bilanţ sau în afara bilanţului.
Politica de creditare a unei instituţii de credit trebuie să prevadă că expunerile la riscul de credit care
depăşesc un anumit prag stabilit în sumă absolută sau ca procent din fondurile proprii, precum şi cele care
presupun un risc de credit ridicat sau nu sunt caracteristice activităţii desfăşurate de instituţia de credit trebuie să
fie aprobate de către organele cu funcţie de conducere ale instituţiei de credit.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese pentru identificarea, măsurarea,
monitorizarea şi controlul expunerii la riscul de credit al contrapartidei, inclusiv expunerea de credit viitoare
potenţială, suficiente pentru a surprinde riscurile materiale inerente produselor sau tranzacţiilor individuale.
La evaluarea riscului de credit instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cel puţin:
a) performanţa financiară curentă şi previzionată a contrapartidelor;
b) concentrarea expunerilor faţă de contrapartide, pieţele în care acestea operează, sectoarele economice
şi ţările unde sunt stabilite;
c) capacitatea de punere în aplicare, din punct de vedere legal, a angajamentelor contractuale;
d) capacitatea şi posibilitatea de a executa garanţiile, în condiţiile pieţei;
e) angajamentele contractuale cu persoanele cu care se află în relaţii speciale.
În ceea ce priveşte cadrul contractual, instituţiile de credit trebuie să aibă în vedere cel puţin
următoarele:
a) natura specifică a creditului;
b) clauzele contractuale aferente creditului;
c) profilul expunerii până la scadenţă prin prisma evoluţiilor potenţiale ale pieţei;
d) existenţa garanţiilor reale sau personale, dacă este cazul;
e) probabilitatea nerespectării obligaţiilor contractuale, stabilită pe baza unui sistem intern de rating.
În cazul instituţiilor de credit cu activitate mai complexă, evaluarea riscului de credit va acoperi cel
puţin următoarele domenii: sistemele interne de rating, analiza/agregarea portofoliului de credite, operaţiunile de
securitizare/operaţiunile cu instrumente financiare derivate de credit, expunerile mari şi alte concentrări de risc.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite privind expunerile la riscul de credit şi să monitorizeze
respectarea acestora.
70
 Limitele de expunere trebuie stabilite în legătură cu orice activitate a instituţiei de credit care implică
risc de credit. Limitele trebuie stabilite la nivel de ansamblu al instituţiei de credit, iar limitele stabilite la nivelul
structurilor instituţiei de credit trebuie să fie corelate cu acestea. Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite
şi pentru diverse sectoare economice, regiuni geografice şi produse bancare specifice.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de sisteme informaţionale în baza cărora aspectele legate de
riscul de credit să fie raportate la timp, cu accent pe înregistrarea de credite neperformante şi/sau identificarea
neconformării cu limitele de expunere stabilite.
Principalele tehnici de gestiune a riscului de creditare sunt: analiza creditelor, documentarea
creditelor, controlul şi verificarea creditelor acordate şi evaluarea riscurilor speciale.
Pentru protejarea faţă de pierderile din credite, băncile folosesc atât provizionarea (preponderent), cât şi
cedarea riscurilor prin asigurare. Astfel banca poate încheia asigurări cu instituţii specializate în vederea
acoperirii riscurilor de pierderi la portofoliul de credite. Desigur, în anumite situaţii, prevenirea pagubelor este
mai potrivită decât încheierea unei poliţe de asigurare45.
Unele bănci menţin creanţele active până când debitorul se redresează, până când sunt presate de timp
sau până sunt forţate de autoritatea bancară să recupereze pierderea, înregistrând-o ca atare46 . Este cazul cel mai
frecvent pentru băncile de stat care au clienţi întreprinderi de stat.
Alte bănci consideră creanţa nerambursată drept pierdere, pe care o acoperă din rezervă şi, după aceea,
încearcă să recupereze cât se poate de la debitor.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate pentru clasificarea şi provizionarea
activelor şi să asigure implementarea corespunzătoare a acestora.
Sistemul de clasificare şi provizionare a activelor trebuie să ia în considerare şi expunerile în afara
bilanţului care nu pot fi anulate unilateral de către instituţiile de credit.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate pentru a asigura că nivelul
provizioanelor şi al activelor scoase în afara bilanţului reflectă aşteptări realiste cu privire la rambursare şi
recuperare.
Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere poate solicita unei instituţii de credit informaţii cu
privire la clasificarea şi provizionarea activelor, cu un nivel de detaliere şi cu o periodicitate pe care le consideră
necesare.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de un sistem adecvat de clasificare şi provizionare a activelor,
precum şi de un nivel al provizioanelor corespunzător pentru scopurile prudenţiale. În situaţia în care Banca
Naţională a României - Direcţia supraveghere consideră nivelul provizioanelor ca fiind inadecvat, poate solicita
constituirea de provizioane suplimentare sau poate impune alte măsuri de remediere.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de mecanisme adecvate pentru evaluarea periodică a elementelor
diminuatoare de risc, inclusiv a garanţiilor personale şi reale. Evaluarea garanţiilor reale trebuie să reflecte
valoarea realizabilă netă.
Structura de conducere a instituţiilor de credit trebuie să fie informată la timp şi în mod adecvat cu
privire la situaţia portofoliului de active, inclusiv cu privire la clasificarea creditelor, nivelul provizioanelor şi
activele care pun probleme majore.
Instituţiile de credit trebuie să revizuiască periodic activele problemă la nivel individual sau la nivel de
portofoliu pentru creditele cu caracteristici omogene şi să realizeze clasificarea activelor, provizionarea şi, după
caz, scoaterea acestora în afara bilanţului.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici şi procese adecvate, precum şi de resurse
organizaţionale pentru identificarea timpurie a activelor care se depreciază, pentru monitorizarea permanentă a
activelor problemă şi pentru încasarea creanţelor restante.
Refinanţarea sau reeşalonarea creditelor nu va conduce la îmbunătăţirea clasificării acestora.
Politicile şi procesele de administrare a riscului trebuie să stabilească praguri pentru concentrările de
credit acceptabile şi să prevadă ca toate concentrările cu caracter material să fie revizuite şi raportate periodic
structurii de conducere.
În analiza creditelor cu probleme, de mare importanţă sunt garanţiile, respectiv tipul şi mărimea lor.
Garanţiile sunt folosite în caz de insolvabilitate a debitorului, pentru a acoperi, prin valorificare, debitul
neacoperit de beneficiarul facilităţilor oferite de bancă.

45
Gavriletea Marius Dan, Asigurări generale: abordări teoretice şi practice, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2009, p. 6
46
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti 2000, p.118
71
 6.2.3. Gestiunea riscului de credit global şi indicatorii utilizaţi pentru evaluarea riscului de credit

Gestiunea riscului de credit global are la bază două principii: diviziunea şi limitarea riscurilor.
Diviziunea riscului de creditare urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin diversificarea
plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ
periculoasă pentru o bancă universală: în perioada de recesiune pot interveni greutăţi de exploatare. În sfera
creditării particularilor, diversificarea portofoliului este in primul rând o diversificare teritorială. La creditarea
agenţilor economici importanţa este diversificarea sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii
suverani – diversificarea geografică.
Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ. Fiecare bancă, în funcţie de calitatea
mediului economic şi de evoluţia parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două feluri: global şi
analitic, astfel:
● fixând o limită proprie, internă, angajamentul său global în operaţii riscante (dar rentabile). Se
stabileşte o limită maximă pentru ponderea activităţilor (plasamentelor) riscante în total active sau relativ la
capitalul bancar;
● fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru
a preveni ca modificări semnificative ale situaţiei economice a acestor grupe să-i afecteze negativ expunerea la
risc.
Se mai pot stabili plafoane de tip stop-loss care definesc riscurile maxime referitor la pierderile
constatate sau la provizioanele constituite.
Foarte utile se pot dovedi şi limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de
definit în momentul în care criza se produce; preferabil este ca banca să fie pregătită pentru eventualitatea
producerii unei crize, oricât de puţin probabilă ar părea aceasta într-un context dat.
Banca centrală, ca autoritate bancară, îşi asumă responsabilitatea limitării expunerii consolidate la risc
în cadrul sistemului bancar, stabilind norme cu caracter obligatoriu. Rolul autorităţii bancare este de
impulsionare, control şi sancţionare.
Cuantificarea expunerii globale a băncii la riscul de creditare se face prin analiza şi monitorizarea
permanentă a unui sistem de indicatori care se pot grupa în trei categorii: indicatori de pondere, indicatori de
dinamică şi indicatori relativi, de corelare a activelor cu capitalul bancar.
Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor
bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie să amintim ca din punctul de vedere al băncii risc de creditare nu
prezintă doar operaţia de creditare propriu-zisă; plasamentele în titluri de credit (între operaţiile bilanţiere),
acordarea de garanţii (în afara bilanţului) şi participarea înseşi a băncii la sistemul interbancar de decontări sunt
purtătoare, şi ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizaţi se pot folosi următorii:
● credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu
atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al
acestei măsuri şi/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci
trebuie calculat şi raportul dintre creanţele totale asupra debitorilor (credite acordate + titluri de credit în
portofoliu) şi activele totale;
● credite de calitate medie raportate la creditele totale; este un indicator care exprimă direct ponderea
creditelor de calitate inferioară în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observaţie +
creditele substandard şi cele îndoielnice (conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligaţiuni se poate
construi un indicator similar în funcţie de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internaţionale), aşa cum
sunt ele acordate de agenţiile de evaluare recunoscute (Moddy's sau Standard & Poor's);
● pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea
acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al
riscului de creditare. Această mărime serveşte şi ca reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din
care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri
de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.
Indicatorii de dinamică exprimă evoluţia în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată
cu evoluţia riscului de creditare ex ante sau post factum.
● Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă (ex
ante) felul în care conducerea băncii anticipa evoluţia expunerii la riscul de creditare: cu cât creşterea rezervelor
planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipa
pierderi mai mari şi că, deci, este de aşteptat o scădere a calităţii portofoliului de credite. Această informaţie
trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuşi căci, dacă cei doi parametrii cresc
în acelaşi ritm, atunci nu poate fi vorba de o creştere a expunerii la risc.

72
 În funcţie de reglementările legale privind constituirea şi finanţarea fondului de rezervă pentru pierderi
din creditare, se poate ca banca sa folosească o politică diferită de finanţare a fondului pentru obţinerea unor
avantaje fiscale; şi atunci este clar că dinamica pronunţată a indicatorului nu poate semnifica o creştere a
expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un
semnal de alarma pentru terţi şi larg mediatizat de presa de specialitate.
● Dinamica activelor şi, mai ales, a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de
creditare atunci când exprimă o creştere accelerată. Aceasta deoarece se presupune că fiecare instituţie bancară
are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Aceasta capacitate este limitată
de performanţele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică, de ansamblul
resurselor băncii şi de modul lor de gestionare.
O creştere accelerată (de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale (în preţuri constante) a portofoliului
de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puţin comparabil cu nivelul de
performanţă din anii anteriori din cadrul aceloraşi structuri şi folosind aceleaşi resurse. Pe de altă parte,
adecvarea însăşi a acestor resurse şi structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un
factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacităţile bancare de prelucrare a
informaţiei şi volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informaţiei este un factor de risc căci sunt
(ne) şanse mai mari de strecurare a unor erori (în cadrul unor proceduri clasice de tratament).
Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul şi fondurile bancare, sunt important de
urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc şi sursa de finanţare a acestei
expuneri. Se pot folosi ca indicatori:
● profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de
finanţare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura sa destinaţie. Calculat în această formă,
indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula şi sub formă inversă, dar atunci este în mod
evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperitoare. Oricum evoluţia raportului poate fi extrem de
semnificativă;
● raportul dintre fondul de rezervă şi pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport
trebuie sa fie mai mare de 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.
Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite şi evoluţia acestuia.
Pentru uz intern, deoarece datele sunt accesibile fără restricţii, toţi aceşti indicatori se pot calcula şi deci pot fi
interpretaţi în mod corelat, analizaţi şi folosiţi pentru a fundamenta politica de credit. În afara băncii, majoritatea
acestor indicatori pot fi calculaţi cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanţul şi repartizarea profitului
publicate de bănci.
Ei pot fi folosiţi pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe pieţele
financiare şi de autoritatea bancară.
Deşi niciunul din indicatorii menţionaţi nu reprezintă un predictor perfect, putem afirma că nivelul
necorespunzător al unuia dintre aceştia (sau al mai multora) constituie în sine un barometru al viitoarelor
probleme de creditare.

6.3. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate constă în neonorarea de către bancă a plăţilor către clienţi, ca urmare a devierii
proporţiei dintre creditele pe termen lung şi creditele pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor
băncii47.
Acest risc este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau
retragerile de depozite şi când nu are acces la noi surse de numerar.
Pentru asigurarea nevoilor de lichiditate, se pot folosi atât active, cât şi pasive 48. Sursa tradiţională de
lichiditate o reprezintă activele lichide. Este interesantă abilitatea unui deţinător de active de a preschimba
activul cu pierderi minime, având în vedere deprecierea preţului. Pentru a răspunde cerinţelor de
lichiditate, unele bănci deţin active care pot fi vândute imediat, aproape de valoarea nominală. Pasivele băncilor
pot fi şi ele transformate în lichiditate, în sensul că se pot emite cu uşurinţă titluri de împrumut pentru a obţine
numerar la costuri rezonabile.
Una dintre sarcinile esenţiale ale managementului bancar este de a estima şi a acoperi în mod corect
nevoile de lichiditate bancară.

47
Rădulescu Magdalena, Managementul performanţelor şi riscurilor bancare în contextul crizelor bancare şi configurării
sistemelor bancare actuale, Editura Sitech, Craiova, 2009, p.144
48
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.63
73
 Deşi la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problemă de conjunctură, ea decurge dintr-o serie de
corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii49.
Instituţiile de credit trebuie să se asigure că deţin rezerve de lichiditate adecvate.
Instituţiile de credit trebuie să dispună de strategii, politici, procese şi sisteme de identificare, măsurare,
administrare şi monitorizare a riscului de lichiditate dezvoltate pe un set de orizonturi de timp adecvate, inclusiv
pe parcursul zilei - intraday.
Aceste strategii trebuie:
● structurate pe linii de activitate, monede şi entităţi din cadrul grupului instituţiei de credit şi trebuie să
includă mecanisme adecvate de alocare a costurilor, beneficiilor şi riscurilor de lichiditate;
● să corespundă complexităţii şi extinderii activităţii instituţiilor de credit, rolului acestora în cadrul
sistemului financiar, precum şi profilului de risc şi toleranţei la risc aferente acestora;
●să aibă în vedere şi modalitatea în care alte riscuri, cum ar fi riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul
operaţional, pot afecta strategia generală de lichiditate a unei instituţii de credit.
Strategiile, politicile, procesele şi sistemele prevăzute mai sus trebuie aprobate şi revizuite cel puţin
anual de către structura de conducere. Organele cu funcţie de supraveghere ale unei instituţii de credit trebuie să
se asigure că organele cu funcţie de conducere administrează riscul de lichiditate în mod eficace.
Organele cu funcţie de conducere sunt responsabile pentru dezvoltarea strategiilor, politicilor,
proceselor şi sistemelor pentru administrarea riscului de lichiditate în conformitate cu toleranţa la risc stabilită,
precum şi pentru asigurarea că instituţia de credit menţine o lichiditate suficientă. Acestea trebuie să revizuiască
în mod continuu informaţiile legate de evoluţiile lichidităţii instituţiei de credit şi trebuie să raporteze periodic
organelor cu funcţie de supraveghere.
O instituţie de credit trebuie să dispună de un proces solid pentru identificarea, măsurarea, monitorizarea
şi controlul poziţiilor de lichiditate. Acest proces trebuie să includă un cadru robust pentru proiectarea fluxurilor
de numerar provenite din active, datorii şi elemente din afara bilanţului pe un set de orizonturi de timp adecvate,
atât în condiţii normale, cât şi în condiţii de criză, cu luarea în considerare a posibilului impact produs de riscul
reputaţional.
Măsurarea poziţiei de lichiditate a unei instituţii de credit implică evaluarea intrărilor de numerar prin
comparare cu ieşirile de numerar şi determinarea valorii lichide a activelor în scopul de a identifica deficitul
potenţial al finanţării nete viitoare.
Instituţiile de credit trebuie să determine lichiditatea unui activ pe baza capacităţii acestuia de a genera
lichiditate, indiferent de clasificarea acestuia ca element din portofoliul de tranzacţionare/element din afara
portofoliului de tranzacţionare sau de tratamentul contabil aplicabil acestuia.
O instituţie de credit trebuie să identifice, să măsoare, să monitorizeze şi să controleze poziţiile aferente
riscului de lichiditate pentru:
a) fluxurile de numerar viitoare aferente activelor şi datoriilor;
b) sursele de cerere neprevăzută de lichiditate şi factorii declanşatori asociaţi poziţiilor din afara
bilanţului;
c) monedele în care instituţia de credit este activă;
d) activităţile de corespondent, custodie şi decontare.
Instituţiile de credit trebuie:
a) să dispună de un cadru robust de administrare a riscului de lichiditate care să furnizeze previziuni
dinamice ale fluxurilor de numerar care iau în considerare ipoteze cu privire la comportamentul contrapartidelor
importante în situaţia modificării condiţiilor şi care sunt efectuate la un nivel de granularitate corespunzător;
b) să construiască ipoteze realiste cu privire la necesităţile sale viitoare de lichiditate pe termen scurt şi
pe termen lung, care să reflecte complexitatea activităţilor desfăşurate, produselor oferite şi pieţelor pe care
operează;
c) să analizeze calitatea activelor care pot fi utilizate drept garanţie financiară, în scopul de a evalua
potenţialul acestora de a asigura finanţare garantată în condiţii de criză;
d) să administreze, în funcţie de scadenţă, intrările de numerar în relaţie cu ieşirile de numerar
cunoscute, în scopul de a obţine o distribuţie corespunzătoare, pe scadenţe, a surselor de care dispune şi a
utilizării acestora.
Instituţiile de credit trebuie să identifice, să măsoare, să monitorizeze şi să controleze fluxurile de
numerar potenţiale legate de angajamentele din afara bilanţului şi de alte obligaţii neprevăzute. O atenţie
deosebită trebuie acordată administrării riscului de lichiditate legat de relaţia cu entităţi special create în scopul
securitizării, de instrumente financiare derivate şi de garanţii şi angajamente.

49
Turliuc V., Cocriş V. „Monedă şi credit”, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p.124
74
 De asemenea, instituţiile de credit trebuie:
a) să evalueze necesităţile sale agregate de lichiditate în valută şi să determine neconcordanţele de
monedă acceptabile;
b) să analizeze separat strategia pentru fiecare monedă în care desfăşoară o activitate semnificativă, cu
luarea în considerare a constrângerilor potenţiale în perioade de criză;
c) să evalueze probabilitatea pierderii accesului pe pieţele valutare, precum şi gradul de convertibilitate
al monedelor în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Instituţiile de credit trebuie să înţeleagă şi să aibă capacitatea de a administra modalitatea în care
furnizarea de servicii de corespondent, custodie şi decontare îi poate afecta fluxurile de numerar.
O instituţie de credit care face obiectul supravegherii pe bază consolidată de către Banca Naţională a
României trebuie să deţină informaţii cu privire la riscul strategic de lichiditate şi la administrarea riscului de
lichiditate, poziţiile de lichiditate ale membrilor grupului din care face parte, precum şi la fluxurile potenţiale de
lichiditate între diferite entităţi din cadrul grupului în condiţii normale şi în condiţii de criză.
Instituţiile de credit trebuie să monitorizeze şi să controleze expunerile la riscul de lichiditate şi
necesităţile de finanţare la nivelul entităţilor grupului din care face parte şi la nivelul respectivului grup, pe linii
de activitate şi pe monede, cu luarea în considerare a limitelor operaţionale şi a celor impuse de cadrul de
reglementare în ceea ce priveşte transferabilitatea lichidităţilor şi a activelor negrevate de sarcini ce pot fi
utilizate ca garanţii financiare.
În cadrul proceselor de administrare a riscului de lichiditate, pentru fiecare ţară unde operează, o
instituţie de credit trebuie să se asigure că dispune de expertiza necesară în ceea ce priveşte specificul legat de
cadrul de reglementare cu impact asupra administrării riscului de lichiditate, inclusiv cu privire la tratamentul
instituţiilor de credit problemă, garantarea depozitelor, cadrul operaţional al băncii centrale şi politica de
garantare a acesteia.
Instituţiile de credit trebuie să utilizeze instrumente de măsurare sau indicatori pentru cuantificarea
riscului de lichiditate.
Pentru a obţine o imagine în perspectivă asupra expunerilor la riscul de lichiditate, o instituţie de credit
trebuie să utilizeze indicatori care evaluează structura bilanţului, precum şi indicatori care proiectează fluxurile
de numerar şi poziţiile de lichiditate viitoare, cu luarea în considerare a riscurilor aferente elementelor din afara
bilanţului. Aceşti indicatori trebuie să evidenţieze vulnerabilităţile pe diferite orizonturi de timp, în condiţii
normale de desfăşurare a activităţii şi în condiţii de criză.
Cuantificarea şi analiza riscului de lichiditate trebuie:
● să fie adaptate la specificul şi complexitatea activităţii instituţiilor de credit, precum şi la profilul de
risc al acestora;
● să încorporeze fluxurile de numerar şi implicaţiile asupra lichidităţii care rezultă din toate poziţiile
semnificative din active, datorii şi din afara bilanţului, precum şi din alte activităţi ale instituţiilor de credit.
Analiza trebuie să aibă o abordare de perspectivă şi trebuie să identifice neconcordanţele de finanţare potenţiale
viitoare, astfel încât instituţia de credit să îşi poată evalua expunerile legate de respectivele neconcordanţe şi să
identifice sursele de lichiditate în vederea diminuării riscurilor potenţiale. Instituţia de credit trebuie să
proiecteze fluxurile de numerar pe perioade de timp din ce în ce mai mari, utilizând scenarii alternative. Aceste
proiecţii trebuie utilizate pentru a realiza analiza neconcordanţelor fluxurilor de numerar - liquidity gap, bazată
pe ipoteze cu privire la comportamentul viitor al activelor, datoriilor şi elementelor din afara bilanţului, şi pentru
a calcula excesul sau deficitul net cumulativ de lichiditate pentru un orizont de timp.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească limite pentru:
● a controla expunerea şi vulnerabilităţile la riscul de lichiditate şi să le revizuiască periodic;
●administrarea zilnică a lichidităţii, în condiţii normale şi în condiţii de criză, în cadrul şi între liniile de
activitate şi între entităţile din grupul din care fac parte.
Pentru diminuarea riscului de contaminare în condiţii de criză, o instituţie de credit trebuie să stabilească
limite interne în legătură cu riscul de lichiditate înregistrat faţă de entităţi din cadrul grupului, inclusiv din
perspectiva monedelor în care îşi desfăşoară activitatea.
În situaţia în care activitatea în valută a unei instituţii de credit sau a grupului din care aceasta face parte
este semnificativă - fie direct, fie indirect prin finanţarea în valută a împrumutaţilor interni - sau atunci când în
legătură cu o anumită valută, în care o instituţie de credit are o expunere semnificativă, se înregistrează
probleme, instituţia de credit trebuie să stabilească şi să revizuiască limite asupra neconcordanţelor fluxurilor de
numerar pentru valute, atât la nivel agregat, cât şi pe fiecare valută semnificativă.
Instituţiile de credit trebuie să stabilească un set de indicatori de avertizare timpurie care să ajute în
procesul de identificare, în regim de urgenţă, a creşterii riscului sau vulnerabilităţilor în ceea ce priveşte poziţia
lichidităţii sau necesităţile potenţiale de finanţare.

75
 Indicatorii de avertizare timpurie pot fi cantitativi sau calitativi şi pot include, fără a se limita la acestea,
următoarele:
 creşterea rapidă a activelor, în special în situaţia în care sunt finanţate cu datorii potenţial volatile;
 creşterea concentrărilor în cadrul activelor sau al datoriilor;
 creşterea neconcordanţelor de monedă;
 o descreştere a scadenţei medii ponderate a datoriilor; incidente repetate cu privire la poziţii sau
încălcarea limitelor interne sau a celor reglementate;
 înregistrarea de tendinţe negative sau creşterea riscului asociat cu o linie specifică de produse;
 deteriorarea semnificativă a profiturilor instituţiei de credit, a calităţii activelor şi a situaţiei financiare
generale;
 publicitate negativă;
 o înrăutăţire a ratingului;
 un declin al preţului acţiunilor sau o creştere a costurilor datoriilor;
 creşterea marjelor aferente datoriilor sau a instrumentelor de tip credit-default-swap;
 solicitarea de către contrapartide de garanţii financiare suplimentare pentru expunerile la riscul de credit
sau refuzul acestora de a intra în noi tranzacţii;
 dispariţia sau diminuarea liniilor de credit acordate de instituţiile de credit corespondente;
 creşterea retragerilor de depozite retail;
 creşterea răscumpărărilor de certificate de depozit înainte de scadenţă;
 dificultăţi de accesare a finanţării pe termene mai lungi;
 dificultăţi în plasarea datoriilor pe termen scurt - de exemplu, titluri pe termen scurt.
În plus, instituţiile de credit trebuie să dispună de:
 indicatori de avertizare timpurie care să semnaleze dacă pragurile incluse în anumite produse - cum ar
fi tranzacţiile cu instrumente financiare derivate pe pieţele OTC - sunt pe punctul de a fi depăşite sau
dacă riscuri contingente sunt pe punctul de a se cristaliza;
 un sistem informaţional de administrare credibil care să furnizeze organelor cu funcţie de supraveghere,
organelor cu funcţie de conducere şi personalului cu responsabilităţi în domeniu informaţii oportune şi
de perspectivă asupra poziţiei lichidităţii;
 sisteme şi procese informatice corespunzătoare care să fie adaptate complexităţii şi importanţei
activităţilor lor şi tehnicilor pe care le utilizează pentru a măsura riscul de lichiditate. Adecvarea
sistemelor şi proceselor informatice trebuie să fie revizuită periodic.
Pentru a administra şi monitoriza eficient necesităţile sale nete de finanţare, o instituţie de credit trebuie
să aibă capacitatea de a calcula poziţiile de lichiditate intraday, zilnic pentru orizonturi mai scurte de timp,
precum şi pentru o serie de orizonturi de timp mai îndepărtate.
Sistemul informaţional de administrare prevăzut mai sus trebuie să fie utilizat în administrarea zilnică a
riscului de lichiditate pentru a monitoriza conformitatea cu politicile, procedurile şi limitele stabilite la nivelul
instituţiei de credit. Acesta trebuie să aibă capacitatea de a calcula poziţii de lichiditate în toate monedele în care
instituţia de credit desfăşoară activităţi, atât la nivelul fiecărei filiale/sucursale din toate jurisdicţiile în care
instituţia de credit activează, cât şi la nivel de grup, pe bază agregată. El trebuie să surprindă toate sursele de risc
de lichiditate, inclusiv riscurile contingente şi limitele legate de acestea, precum şi cele rezultate din noile
activităţi, şi trebuie să aibă capacitatea de a furniza informaţii cu grade de granularitate şi senzitivitate mai
ridicate în timpul evenimentelor de criză.
Instituţiile de credit trebuie să testeze regulat capacitatea de a obţine finanţare în regim de urgenţă de la
fiecare sursă.
Organele cu funcţie de conducere trebuie să asigure că accesul pe piaţă, atât din perspectiva capacităţii
instituţiei de credit de a obţine noi finanţări, cât şi din cea a lichidării activelor, este administrat, monitorizat şi
testat, în mod activ, de personal corespunzător.
O instituţie de credit trebuie să evalueze cu prudenţă relaţiile cu furnizorii de finanţare în perioade de
criză, precum şi efectele pe care pierderile şi reducerea capitalului social în astfel de perioade le-ar putea avea
asupra capacităţii instituţiei de credit de a obţine finanţare. Aceste aspecte trebuie luate în considerare în cadrul
simulărilor de criză pe bază de scenarii şi planurilor alternative de finanţare.
Instituţiile de credit trebuie să îşi administreze în mod activ poziţiile de lichiditate intraday şi riscurile
legate de onorarea la timp a obligaţiilor legate de plăţi şi decontări, atât în condiţii de funcţionare normală, cât şi
în condiţii de criză.
O instituţie de credit trebuie să adopte obiective de administrare a lichidităţii intraday care să îi permită
să identifice şi să prioritizeze obligaţiile cu termene şi alte obligaţii critice, în scopul onorării la timp a acestora,
şi să deconteze celelalte obligaţii cât de curând posibil.
76
 Strategia unei instituţii de credit de realizare a obiectivelor de administrare a lichidităţii intraday trebuie
să includă următoarele obiective operaţionale:
a) instituţia de credit trebuie să aibă capacitatea de a măsura intrările şi ieşirile de lichiditate brute
zilnice aşteptate, de a anticipa corelarea acestora pe parcursul unei zile, acolo unde este posibil, şi de a
previziona deficitele de finanţare nete potenţiale care pot apărea la momente diferite de pe parcursul unei zile;
b) instituţia de credit trebuie să aibă capacitatea de a monitoriza poziţiile de lichiditate intraday în raport
cu operaţiunile aşteptate şi cu resursele disponibile - solduri, capacitate de creditare intraday rămasă, garanţii
financiare disponibile;
c) instituţia de credit trebuie să încheie acorduri pentru obţinerea de finanţare intraday care să îi permită
realizarea obiectivelor intraday;
d) instituţia de credit trebuie să aibă capacitatea de a administra şi mobiliza garanţiile financiare
necesare pentru obţinerea de fonduri intraday şi, de asemenea, trebuie să cunoască timpul necesar pentru
mobilizarea diferitelor forme de garanţii financiare, inclusiv a celor deţinute transfrontalier;
e) instituţia de credit trebuie să aibă o capacitate solidă de a corela ieşirile de lichiditate cu obiectivele
sale intraday;
f) instituţia de credit trebuie să fie pregătită pentru a face faţă unor întreruperi neaşteptate ale fluxurilor
de lichiditate intraday. Simulările de criză şi planurile alternative de finanţare trebuie să reflecte considerentele
intraday. O instituţie de credit trebuie, de asemenea, să cunoască nivelul şi momentul apariţiei necesităţilor de
lichiditate ce pot rezulta din eşecul în stabilirea de proceduri pentru sistemele de plăţi şi decontări în care
instituţia de credit este un participant direct.
Instituţiile de credit trebuie:
 să dispună de sisteme de administrare a numerarului şi a garanţiilor financiare care să reflecte în mod
adecvat procedurile şi procesele diferitelor sisteme de plăţi şi de decontări, pentru a se asigura, în funcţie de
modul în care se realizează administrarea riscului de lichiditate, o monitorizare eficace a nevoilor lor
intraday, atât la nivelul unei instituţii de credit, cât şi la nivel regional sau la nivelul grupului din care
aceasta face parte;
 să ia în considerare în mod explicit măsura în care riscul de lichiditate în situaţii neprevăzute trebuie să fie
acoperit prin rezerve de lichiditate disponibile imediat, în raport cu alte surse;
 să adopte o organizare operaţională pentru a administra lichiditatea pe termen scurt până la sfârşitul zilei
următoare - overnight - şi intraday în contextul obiectivelor strategice pe termen mai lung ale administrării
riscului de lichiditate;
 să realizeze în permanenţă monitorizarea şi controlul operaţiunilor, să dispună de finanţare intraday
suficientă, să atribuie responsabilităţi bine definite şi să stabilească proceduri de rezervă - back-up -
adecvate pentru a asigura continuarea operaţiunilor;
 să acorde o atenţie deosebită surselor de monitorizare pentru cererile neaşteptate de lichiditate în condiţii de
criză.
Cadrul de administrare a riscului de lichiditate trebuie să asigure că instituţia de credit dispune de
lichiditate suficientă, inclusiv de o rezervă de active cu grad ridicat de lichiditate şi negrevate de sarcini, pentru
a face faţă unei game de situaţii de criză de lichiditate care includ pierderea sau deprecierea surselor de finanţare
negarantate şi a celor garantate disponibile de regulă. Dimensiunea rezervei de active trebuie corelată cu
toleranţa la risc stabilită de instituţia de credit.
Rezerva de active lichide trebuie să includă un nivel de bază format din active cu cel mai înalt grad de
lichiditate - cum ar fi numerarul şi obligaţiunile guvernamentale de calitate ridicată sau alte instrumente
similare, care să fie utilizate în cele mai severe simulări de criză.
Instituţiile de credit trebuie:
● să desfăşoare simulări de criză în mod regulat pentru a identifica sursele de potenţiale constrângeri de
lichiditate şi pentru a se asigura că expunerile curente rămân conforme cu toleranţa la riscul de lichiditate
stabilită;
● să utilizeze rezultatele simulărilor de criză pentru ajustarea strategiilor, politicilor şi poziţiilor pentru
administrarea riscului de lichiditate şi pentru dezvoltarea unor planuri alternative eficace;
● să dispună de planuri alternative de finanţare formale care să stabilească strategii de soluţionare a
deficitelor de lichiditate în situaţii de criză înregistrate atât la nivelul instituţiilor de credit, cât şi la nivelul
generalizat al pieţelor.
Un plan alternativ de finanţare trebuie să includă politici de administrare a unei game de situaţii de
criză, să stabilească linii clare de responsabilitate şi să includă proceduri de soluţionare clare.
Instituţiile de credit trebuie să testeze şi să actualizeze regulat planurile alternative prevăzute mai sus
pentru a asigura că acestea sunt robuste din punct de vedere operaţional.
77
 Planurile alternative de finanţare trebuie să corespundă complexităţii activităţii instituţiilor de credit,
profilului de risc al acestora şi rolului acestora în cadrul sistemului financiar.
Un plan alternativ de finanţare trebuie să includă o descriere clară a unui set diversificat de măsuri
potenţiale de finanţare alternativă care să conducă la păstrarea lichidităţii şi acoperirea deficitelor de fluxuri de
numerar în situaţii de criză, cu prezentarea surselor potenţiale de finanţare alternativă disponibile şi a sumelor
care pot fi obţinute de la aceste surse.
Planurile alternative de finanţare trebuie să aibă în vedere o gamă de orizonturi de timp, inclusiv
intraday, şi trebuie să fie integrate cu analizele continue ale riscului de lichiditate şi cu rezultatele scenariilor şi
ipotezelor utilizate în simulările de criză.
În cadrul general privind administrarea riscului de lichiditate, instituţiile de credit trebuie să aibă în
vedere şi riscul de lichiditate cauzat de imposibilitatea punerii în aplicare a unor acorduri de finanţare ca urmare
a neclarităţilor clauzelor contractuale şi de posibilul suport implicit.
Principalele tehnici de gestiune a riscului de lichiditate sunt: poziţia lichidităţii, planul de lichiditate,
modelele cost/evaluare şi dezvoltarea resurselor de finanţare.
Menţinerea unui grad adecvat de lichiditate de către toate băncile este, de asemenea, extrem de
importantă şi pentru minimizarea riscului sistemic, datorat riscului de contagiune prin decontările interbancare.
Analizând sursele de lichiditate, banca poate acţiona în vederea unei gestionări corecte a lichidităţii,
utilizând noi tehnici şi instrumente financiare. Una dintre aceste metode constă în achiziţionarea de titluri
(obligaţiuni) emise cu o opţiune de cumpărare înainte de scadenţă la un preţ fix, cunoscut dinainte. În acest fel
se elimină, practic, riscul de piaţă la lichidarea titlului şi se măreşte lichiditatea obligaţiunilor. Atunci când se
consideră necesar, obligaţiunile pot fi vândute emitentului care s-a obligat să le cumpere şi valoarea încasată
este certă.
Banca mai poate folosi şi piaţa de capital pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate (mai ales pe
termen lung), prin emisiuni proprii de obligaţiuni, sau piaţa monetară în sens larg, pentru emisiunea de titluri pe
termen scurt.
Pentru a controla riscul de lichiditate, instituţiile de credit pot să impună, prin intermediul unor
reglementări interne, anumite limite, corelate evident cu reglementările privind lichiditatea impuse de banca
centrală.
În cadrul managementului lichidităţii bancare, o importanţă deosebită este acordată rezervei minime
obligatorii constituită la BNR, atât pentru mijloacele în lei, cât şi pentru cele în valută.
Principalii indicatori pe care trezoreria îi calculează şi analizează pentru analiza lichidităţii sunt:
lichiditatea globală, lichiditatea imediată (de trezorerie), lichiditatea în funcţie de total depozite, lichiditatea în
funcţie de total depozite şi împrumuturi, poziţia lichidităţii, indicele de lichiditate şi rata lichidităţii.
Monitorizarea riscului lichidităţii presupune pentru lichiditatea generală un raport favorabil al raportului
între 2 şi 2,5, iar pentru lichiditatea imediată peste 20%.
Considerăm că ar fi utilă introducerea în practică a indicatorilor orientaţi spre relaţionarea fluxurilor
actuale sau potenţiale de numerar cu necesarul.

6.4. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului de solvabilitate (capital)

Riscul de solvabilitate este cel de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbţia pierderilor
eventuale50.
Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen lung a societăţii bancare de a satisface
angajamentele sale de plăţi. Insolvabilitatea poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat al
proastei gestionări a acesteia.
Adecvarea capitalului a constituit o preocuparea importantă a gestiunii bancare datorită semnificaţiei
sale privind soliditatea băncii şi siguranţa depozitelor51. Mai mult, aceasta are şi o dimensiune competitivă,
băncile bine capitalizate fiind mai atractive pentru atragerea de resurse fie din depozite, fie din împrumuturi în
condiţii avantajoase.

Gestionarea riscului de capital presupune în prealabil o administrare corectă a crizelor de lichiditate.

50
Dedu Vasile, Gestiune şi audit bancar, Ediţia a treia, Editura pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti, 2001,p. 160
51
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 152
78
Semnificaţia adecvării capitalului constă în determinarea confidenţei publicului în bancă, astfel încât aceasta să
continue să funcţioneze şi să absoarbă pierderile pe seama veniturilor viitoare, şi nu a fondurilor proprii.
Indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii ca proporţie din totalul activelor şi
elementelor din afara bilanţului, nete de provizioane, ajustate în funcţie de risc. El se poate calcula pe bază
individuală sau pe bază consolidată în cazul instituţiilor de credit care sunt societăţi-mamă.
Instituţiile de credit sunt obligate să menţină în permanenţă indicatorul de solvabilitate la un nivel
de cel puţin 8%. În cazul în care indicatorul scade sub nivelul de 8%, instituţiile de credit în cauză vor lua
măsurile adecvate în vederea restabilirii, cât mai repede cu putinţă, a nivelului minim al acestui indicator.
Indicatorul de solvabilitate (adecvare a capitalului) a constituit o preocupare permanentă a gestiunii bancare şi a
reglementărilor prudenţiale, datorită semnificaţiei sale privind soliditatea băncii şi siguranţa depozitelor.
În cazul în care indicatorul de solvabilitate se situează sub limita minimă admisă (8%), banca trebuie să
adopte unele măsuri de adecvare a capitalului. Acestea pot viza:
● mărirea capitalului propriu efectiv constituit prin emisiunea de acţiuni (pentru majorarea capitalului
social), prin încorporarea de profit sau chiar prin fuziuni. Pe lângă aceste măsuri, pentru majorarea fondurilor
proprii în sens larg se pot emite şi obligaţiuni, soluţie cu acceptabilitate mai mare în rândul acţionariatului
băncii în cauză pentru că emisiunea de acţiuni înseamnă efecte de diluţie a puterii de decizie şi scăderea cursului
acţiunilor.
● reducerea totalului bilanţier prin cesiunea de creanţe sau prin titlurizarea unei părţi din portofoliul de
credite cu un risc mare în condiţiile păstrării nemodificate a capitalului propriu şi a fondurilor proprii efectiv
constituite;
● restructurarea bilanţului în condiţiile păstrării totalului bilanţier, ceea ce înseamnă reducerea riscului
prin titularizarea unei părţi din portofoliul de credite cu risc ridicat şi angajarea în aceeaşi sumă a unor noi
credite cu un risc ataşat mai mic.
Restructurarea se poate realiza şi în rândul operaţiunilor extrabilanţiere, vizând tot reducerea expunerii
nete a băncii.
Principalele tehnici de gestiune a riscului de solvabilitate sunt:
o planificarea necesarului de capital;
o analiza creşterii posibile;
o politica de dividende;
o capitalizarea în funcţie de risc.
Totuşi, relevanţa indicelui de adecvare a capitalului este contestată de mulţi specialişti52, întrucât, prin
concepţia metodologică, acesta ignoră riscurile de piaţă care rezultă din oscilaţiile dobânzilor şi cursurile
valutare.

6.5. Instrumente şi tehnici de gestiune a riscului ratei dobânzii

Variaţiile mari ale ratei dobânzii, potenţate de inflaţie şi conjunctura economică, pot influenţa în mod
drastic costurile, rambursările şi valoarea activelor băncii.
Riscul ratei dobânzii îşi are originea în necorelările din reevaluarea activelor şi datoriilor şi din
modificările privind panta şi forma curbei randamentului53.
Riscul ratei dobânzii este riscul evoluţiilor nefavorabile a rezultatelor, ca urmare a modificării
ratelor54.
În literatura de specialitate, riscul ratei dobânzii mai este definit ca fiind volatilitatea venitului net din
dobândă şi a valorii băncii datorată schimbărilor nivelului ratelor dobânzilor55.
Asupra riscului ratei dobânzii managerii îşi concentrează atenţia în mod deosebit, deoarece fluctuaţia
ratei dobânzii pune în pericol atât câştigurile, dar şi întregul portofoliu bancar (active, pasive, capital propriu).
Fluctuaţiile ratei dobânzii modifică valoarea de piaţa a unei bănci dacă managementul nu elaborează
strategii în vederea reducerii impactului. Riscul ratei dobânzii depinde de aceasta volatilitate a ratelor dobânzii.

52
Niţu Ion, op. cit., p.125
53
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza şi managementul riscului bancar: evaluarea guvernanţei
corporatiste şi a riscului financiar, Casa de Editură Irecson, Bucureşti, 2003, p. 148
54
Dedu Vasile, Gestiune şi audit bancar, Ediţia a treia, Editura pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti, 2001, p.130
55
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti 2000, p.62

79
În vederea unei gestionări eficiente a riscului ratei dobânzii, structura de conducere a unei instituţii de credit
trebuie să:
 aprobe, precum şi să examineze periodic strategia de risc de rată a dobânzii şi politicile şi procesele pentru
identificarea, cuantificarea, monitorizarea şi controlul riscului de rată a dobânzii;
 asigure elaborarea şi implementarea strategiei, politicilor şi proceselor de risc de rată a dobânzii.
De asemenea, instituţiile de credit trebuie să:
o să aloce responsabilităţi pe linia administrării riscului de rată a dobânzii unor persoane independente de
persoanele responsabile cu tranzacţionarea şi/sau cu alte activităţi de asumare a riscului, care să beneficieze
de linii de raportare separate;
o să dispună de sisteme de cuantificare a riscului de rată a dobânzii cuprinzătoare şi adecvate, iar orice modele
şi ipoteze utilizate trebuie validate cu regularitate, dar cel puţin anual;
o să poată demonstra că nivelul capitalului intern deţinut, stabilit prin intermediul sistemului de cuantificare a
acestuia, aferent instituţiei de credit, acoperă şi riscul de rată a dobânzii din afara portofoliului de
tranzacţionare;
o să dispună de capacitatea necesară pentru a calcula modificările potenţiale ale valorii lor economice ca
urmare a schimbării nivelurilor ratelor dobânzii, precum şi nivelul general al riscului de rată a dobânzii din
afara portofoliului de tranzacţionare la nivel individual şi consolidat;
o să elaboreze şi să utilizeze propriile metodologii de calcul ale modificărilor potenţiale ale valorii lor
economice ca urmare a schimbării nivelurilor ratelor dobânzii, în conformitate cu profilul de risc şi politicile
de administrare a riscului aferente acestora. În cazurile în care metodologia internă a unei instituţii de credit
este considerată inadecvată de către Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere sau nu există o
astfel de metodologie, instituţia de credit trebuie să aplice metodologia standardizată;
o să dispună de capacitatea necesară pentru a calcula şi raporta Băncii Naţionale a României - Direcţia
supraveghere modificarea valorii lor economice ca urmare a aplicării unei/unor schimbări bruşte şi
neaşteptate a ratelor dobânzii - şoc/şocuri standard - de o dimensiune stabilită de către Banca Naţională a
României. Calcularea şi raportarea modificării valorii economice se efectuează trimestrial pe bază
individuală şi semestrial pe bază consolidată, iar Banca Naţională a României va emite în acest sens
reglementări privind raportarea. Dimensiunea şocului standard este de 200 puncte de bază - basis points, în
ambele direcţii, indiferent de monedă.
În cazul în care valoarea economică a unei instituţii de credit scade cu mai mult de 20% din fondurile
proprii ca urmare a aplicării şocului/şocurilor standard stabilit/stabilite de către Banca Naţională a României,
instituţia de credit va discuta cu Banca Naţională a României - Direcţia supraveghere măsurile necesare pentru
diminuarea unui astfel de declin potenţial, măsuri care pot include, printre altele, următoarele:
a) îmbunătăţirea activităţii de administrare a riscului;
b) modificarea limitelor interne;
c) reducerea profilului de risc;
d) creşterea cerinţei de capital reglementat.
Banca Naţională a României va revizui periodic dimensiunea şocurilor prevăzute având în vedere
modificarea circumstanţelor, în special modificările legate de nivelul general al ratelor dobânzii - cum ar fi
perioade cu o rată a dobânzii foarte scăzută - şi volatilitatea acestora.
Sistemele interne deţinute de către instituţiile de credit trebuie să fie suficient de flexibile pentru
calcularea senzitivităţii la orice şoc standardizat pe rata dobânzii precizat de Banca Naţională a României.
Instituţiile de credit trebuie:
● să dispună de capacitatea necesară pentru a măsura expunerea, dacă aceasta este semnificativă, şi
senzitivitatea la modificările formei curbei de randament, la modificările între diferite rate ale pieţei - riscul
aferent bazei - basis risk - şi la modificările ipotezelor, cum ar fi cele privind comportamentul clienţilor;
● să examineze dacă analiza complet statică a impactului asupra portofoliului curent al unui şoc sau al
mai multor şocuri considerate ar trebui completată de o abordare de simulare mai dinamică. Instituţiile de
credit de dimensiune mai mare şi/sau cu activitate mai complexă trebuie să ia în considerare scenarii în care sunt
calculate traiectorii diferite ale ratei dobânzii - interest rate paths - şi în care unele ipoteze, cum ar fi despre
comportament, contribuţia la risc, dimensiunea şi componenţa bilanţului, sunt ele însele funcţii de nivelele ratei
dobânzii.
În vederea cuantificării vulnerabilităţii acestora la pierderi în condiţiile unor modificări adverse ale ratei
dobânzii, instituţiile de credit trebuie să deruleze periodic, dar cel puţin anual, simulări de criză corespunzătoare.
Simulările de criză trebuie să se bazeze pe scenariile cele mai nefavorabile care sunt rezonabile şi
trebuie să surprindă toate sursele semnificative de risc, inclusiv modificări privind ipotezele esenţiale. Organele
cu funcţie de conducere ale instituţiei de credit trebuie să ia în considerare rezultatele obţinute la stabilirea şi
revizuirea politicilor, proceselor şi limitelor pentru riscul de rată a dobânzii.
80
 Instituţiile de credit trebuie să dispună de politici bine fundamentate, robuste şi formalizate, care să
trateze toate problemele importante pentru circumstanţele individuale ale acestora, probleme care, fără a aduce
atingere principiului proporţionalităţii, se pot referi la:
a) definirea şi delimitarea internă a activităţilor din afara portofoliului de tranzacţionare şi a celor care
aparţin portofoliului de tranzacţionare;
b) definiţia valorii economice şi concordanţa sa cu metoda utilizată pentru evaluarea activelor şi
datoriilor, cum ar fi pe baza valorii actualizate a fluxurilor de numerar viitoare sau pe baza valorii actualizate a
profiturilor viitoare;
c) dimensiunea şi forma diferitelor şocuri utilizate pentru calculele interne;
d) utilizarea unei abordări dinamice şi/sau statice la aplicarea şocurilor de rata dobânzii;
e) tratamentul tranzacţiilor în desfăşurare care sunt afectate de riscul de rată a dobânzii - pipeline
transactions, inclusiv orice acoperire aferentă acestora;
f) agregarea expunerilor la rata dobânzii exprimate în mai multe monede;
g) tratamentul riscului aferent bazei - basis risk - care rezultă din indici de rată a dobânzii diferiţi;
h) includerea (sau nu) a activelor şi datoriilor nepurtătoare de dobândă din afara portofoliului de
tranzacţionare - inclusiv capital şi rezerve;
i) tratamentul conturilor curente şi de economii - scadenţa atribuită expunerilor fără o scadenţă
contractuală;
j) luarea în considerare în mod adecvat a opţiunilor incluse în active sau datorii;
k) măsura în care senzitivităţile la mici şocuri pot fi ajustate linear în sens crescător - scaled up - fără
pierderi de acurateţe semnificative, acoperind atât convexitatea în general, cât şi nelinearitatea rezultatului
asociat produselor de tip opţiuni explicite;
l) gradul de granularitate utilizat - cum ar fi compensările în cadrul unei benzi de scadenţă;
m) dacă toate fluxurile de numerar viitoare sunt incluse sau doar soldurile principale.

Gestiunea riscului ratei dobânzii are ca obiectiv fundamental, determinarea unei marje a dobânzii cât
mai mare şi cât mai stabilă în timp.
Gestiunea acestui tip de risc presupune:
● gestiunea marjei dobânzii;
● calculul şi analiza indicatorilor de sensibilitate;
● gestiunea politicii băncii.
Schimbările neaşteptate în nivelul ratelor dobânzilor pot modifica semnificativ volumul profitului unei
bănci, indicatorii de performanţă şi profitabilitate bancară.
Măsurile de reducere a expunerii structurale a băncii la scăderea ratelor dobânzilor sunt:
o folosirea operaţiunilor în afara bilanţului de tipul instrumentelor derivate (SWAP, Opţiuni);
o acoperirea riscului de rambursare anticipată sau de renegociere a ratei dobânzii la portofoliul cu
dobânzi fixe;
o politica de tarifare a noilor produse bancare.
Una dintre tehnicile de gestiune a riscului de dobândă este analiza GAP. Modelul GAP de interval se
concentrează asupra managementului venitului net din dobânzi pe termen scurt. Obiectivul său este de a
stabiliza şi a maximiza venitul net din dobânzi. Riscul ratei dobânzii este măsurat prin calcularea diferenţei GAP
– la diferite intervale de timp, pe baza bilanţului agregat la o anumită dată.

6.6. Gestiunea riscului valutar şi efectele sale

Riscul valutar este încadrat de specialişti, de regulă, în categoria aşa-numitelor riscuri de piaţă, fiind
determinat de variaţiile cursurilor de schimb, deficitele balanţelor de plăţi, penuria de lichidităţi.
În literatura de specialitate, riscul valutar este definit ca “probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar
pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar”56sau într-o ală accepţiune „probabilitatea ca o variaţie a
cursului valutar pe piaţă să influenţeze negativ marja dobânzii bancare”57.
Acest risc apare în urma executării de către bancă a unor operaţiuni pentru clienţii săi sau în nume
propriu.

56
Niţu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti 2000, p.129
57
Rădulescu Magdalena, Managementul performanţelor şi riscurilor bancare în contextul crizelor bancare şi configurării
sistemelor bancare actuale, Editura Sitech, Craiova, 2009, p.146
81
 Componentele expunerii la riscul valutar sunt:
 expunerea de translaţie - în cazul băncilor cu activitate internaţională şi se acoperă cu operaţiuni
hedging;
 expunerea tranzacţională - o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar cursul fluctuează;
 expunerea economică - reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii de piaţă a băncii.
Protejarea, limitarea sau acoperirea riscului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului de
active şi pasive în valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a riscului.
Gestionarea riscului valutar presupune calculul, analiza şi urmărirea permanentă a evoluţiei
indicatorilor riscului valutar, care sunt:
• poziţia valutară individuală – care se determină pentru fiecare valută de gestionat;
• poziţia valutară globală – care reprezintă soldul net al creanţelor în devize faţă de pasivele în devize,
ambele transformate în moneda de referinţă, pentru comparabilitate. Acest indicator oferă o imagine generală
asupra expunerii valutare a băncii.
Poziţia valutară poate fi închisă şi deschisă. Se consideră a fi închisă dacă activele bilanţiere într-o
anumită valută străină, precum şi obligaţiunile extrabilanţiere la tranzacţiile legate de procurarea acestei valute,
sunt egale cu obligaţiunile bilanţiere în valuta respectivă, precum şi obligaţiunile extrabilanţiere la tranzacţiile
legate de vânzarea acestei valute.
Poziţia valutară deschisă reprezintă momentul în care activele bilanţiere întro anumită valută străină,
precum şi obligaţiunile extrabilanţiere la tranzacţiile legate de procurarea acestei valute, nu sunt egale cu
obligaţiunile bilanţiere în valuta respectivă, precum şi obligaţiunile extrabilanţiere la tranzacţiile legate de
vânzarea acestei valute.
Diferenţa dintre suma activelor bilanţiere într-o anumită valută străină, precum şi a obligaţiunilor
extrabilanţiere la tranzacţiile legate de procurarea acestei valute, şi suma obligaţiunilor bilanţiere în valuta
respectivă, precum şi a obligaţiunilor extrabilanţiere la tranzacţiile legate de vânzarea acestei valute reprezintă
mărimea poziţiei valutare deschise.
Indicatorii utilizaţi pentru cuantificarea diferitelor categorii de riscuri răspund, în principal, unor
necesităţi informaţionale în procesul de analiză şi management al riscurilor bancare.
Gestiunea riscului valutar se realizează:
 prin imunizarea băncii: ajustarea periodică a poziţiilor valutare pentru a suprima poziţiile lungi
şi scurte; este o operaţie scumpă care nu permite să se speculeze o anumită poziţie în funcţie de
tendinţa cursului valutar.
 acoperirea riscului valutar: folosirea unor metode şi tehnici specifice în special a
instrumentelor derivate (hedging).
Finanţarea gestiunii riscului valutar presupune atât acoperirea riscurilor, cât şi transferul acestora. Cele
două metode sunt adecvate unor situaţii diferite:
• acoperirea riscului valutar se face prin metode şi tehnici specifice. Deşi implică cheltuieli
tranzacţionale mari, gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile, anticipate.
• transferul riscului valutar este adecvat când expunerea la risc este mai puţin previzibilă sau când
pagubele potenţiale sunt grave, funcţionarea metodei presupunând existenţa pieţelor de asigurări convenţionale.
Acoperirea riscului valutar se poate face prin următoarele tehnici:
- contracte la termen privind schimbul valutar elaborarea unui program formal de finanţare pe baza
prognozelor referitoare la pierderile anticipate;
- trecerea pierderilor pe cheltuieli sau acoperirea din capital
- tehnicile de headging (contractele forward, swap–ul, operaţiuni futures, opţini valutare, etc.).
Pentru a-şi acoperi riscul valutar pe care îl suportă în urma poziţiilor valutare deschise banca poate
acţiona în trei moduri:
a) închide imediat poziţia valutară deschisă cumpărând sau vânzând valută în dependenţă de tipul
poziţiei valutare deschise (scurtă sau lungă) pe piaţa valutară la vedere;
b) procură sau vinde valută pe piaţa valutară la termen prin intermediul unor tehnici de asigurare ca
forward, futures, option sau swap;
c) ia sau acordă credit în dependenţă de tipul poziţiei valutare (scurtă sau lungă) pe o perioada
determinată
Şi fiindcă nu toate activele sau pasivele valutare sunt expuse în aceeaşi măsură la risc din cauza
utilizării de către bănci în tranzacţiile sale valutare a diferitor monede străine este necesar de administrat nu
numai poziţiile valutare pe fiecare monedă în parte dar şi în întregime portofoliul valutar.

82
CAPITOLUL 7
GESTIUNEA DECONTĂRILOR BANCARE

INTRODUCERE
Sistemul de plăţi concentrează toate tranzacţiile de schimb din economie pentru descărcarea de obligaţii
pecuniare şi se constituie într-un mecanism integrat cunoscut sub numele de sistem de plăţi de interes naţional
aflat sub supravegherea băncii centrale.

PREZENTAREA TEMEI
Sistemul de plăţi are două funcţii complementare: intermedierea tranzacţiilor şi garantarea
schimburilor58. Intermedierea este asigurată de băncile comerciale şi de alţi agenţi non-bancari (companii de
plăţi, brokeri, etc.) care efectuează servicii de transfer de fonduri şi de stingere a obligaţiilor de plată.
Sistemul de plăţi are următoarele elemente componente: instituţiile care furnizează servicii de plăţi,
diversele forme de creanţe transferate, metodele şi mijloacele de transfer, mesajele şi canalele de comunicaţie.
Acesta are cel mai adesea forma unei piramide cu mai multe trepte.
Pe prima treaptă (la bază ) se afla masa persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţi ce dau
naştere la obligaţii de plată. Populaţia reprezintă sursa primară de economisire în societate, care constituie
depozite şi beneficiază de serviciile băncilor. Persoanele juridice sunt companiile care desfăşoară activităţi
economice, precum şi instituţiile publice şi cele non-profit.
A doua treaptă o constituie sistemul bancar la care agenţii au conturi sau unii agenţi nonbancari
specializaţi (brokeri, etc.).
Treapta a treia o constituie casele de compensaţie care pot fi de stat sau particulare, dar sub controlul
băncii centrale.
Treapta a patra este agentul de decontare, una din băncile de prim rang din economie sau in unele
cazuri acest rol îl îndeplineşte chiar banca centrală.
Ultima treaptă este banca centrală care are rolul de supraveghetor, împrumutător de ultima instanţă şi
garantor.
Plata reprezintă transferul de fonduri care are ca efect stingerea obligaţiilor financiare dintre părţile
participante la o tranzacţie economică şi schimbul de proprietate a activului în timp ce transferul de fonduri are
un conţinut mai larg şi fără un scop economic ( de ex. transferul de bani dintr-un cont în altul, transferul de bani
către o altă persoană în scop umanitar sau pentru studii, transferul de bani de către o persoană care lucrează în
străinătate către familia din ţara de reşedinţă etc.).
Transferurile de fonduri pentru efectuarea plăţilor pot avea loc între bănci diferite şi în acest caz
acestea se numesc transferuri interbancare spre deosebire de transferurile de fonduri între unităţile aceleiaşi
bănci care se numesc transferuri intrabancare.
Transferurile interbancare modifică situaţia soldurilor din conturile de la banca agent de decontare, deci
o modificare patrimonială, cele intrabancare determinând numai o mişcare internă, soldul de la agentul de
decontare rămânând nemodificat.
Sistemele de plăţi de interes naţional (SPIN) sunt sisteme integrate care cuprind mai multe subsisteme
unde se ordonează relaţiile pecuniare dintre parteneri şi se asigură descărcarea de gestiune şi transferul de
proprietate asupra activelor bani.
Toate subsistemele trebuie să folosească însă numai moneda băncii centrale care este recunoscută de
partenerii tranzacţiilor şi sistemul bancar prin care se asigură canalele de circulaţie a acestei monede. Pentru
necesităţile decontării finale, relaţiile de plăţi sunt ordonate într-o formă piramidala prin concentrarea pe bănci
comerciale şi centralizarea la banca centrală unde plăţile se fac definitiv şi irevocabil.
În ţara noastră, SPIN a fost creat în 1995 şi cuprinde mai multe subsisteme: decontarea pe bază brută,
compensarea şi decontarea pe baza netă, decontarea brută a plăţilor de mare valoare, decontarea titlurilor de
stat, decontarea depozitelor constituite de bănci la banca centrală, decontarea brută la sfârşitul zilei a
tranzacţiilor bancare.

58Stănel Gheorghe, Sistemul plăţilor interbancare: concepte, instrumente, procedee, transferuri şi plăţi, riscuri, securitatea
operaţiunilor, ASE, Bucureşti, 2005, p.41

83
 Banca Naţională este unicul proprietar, administrator şi operator al sistemului naţional de plăţi şi
decontări interbancare, plăţile către trezoreria statului, precum şi plăţile şi depozitarea titlurilor de stat.
În anul 2001 activitatea de compensare a fost externalizată de banca centrală către TransFonD, o
instituţie cu capital bancar privat şi de stat, specializată în transferul de fonduri, iar din 2005 TransFonD
gestionează şi noul sistem electronic de plata cu decontare bruta în timp real.
Rolul băncii centrale este de definire şi implementare a politicilor în sistemele de plăţi, precum şi de
coordonare, supraveghere şi garantare (în unele ţări şi de agent de decontare). În ţara noastră rolul băncii
centrale este stabilit prin Legea nr. 312/2004 de aprobare a Statutului BNR care prevede următoarele atribuţii:
reglementarea sistemului de plăţi ca un întreg, incluzând instrumentele de plată; supravegherea sistemelor de
plăţi individuale; identificarea etapelor care trebuie parcurse pentru a preveni orice situaţie care ar putea pune
în pericol buna funcţionare a sistemelor de plăţi; monitorizarea şi prevenirea riscurilor ce ar putea interveni în
sistemele de plăţi şi a riscurilor de credit în sistemul bancar.
Rezultă deci rolul primordial al băncii centrale fără de care un sistem de plăţi nu ar putea să funcţioneze.
În sistemul bancar au loc, zilnic, foarte multe operaţiuni de plăţi între bănci, ca urmare a relaţiilor
financiare care se stabilesc între clienţi, de natură comercială sau necomercială.
Pentru a reduce volumul de fonduri şi a simplifica procedurile de lucru, băncile au folosit sistemul de
compensare a plăţilor prin înfiinţarea caselor de compensaţie.
Compensarea înseamnă stingerea obligaţiilor de plată către o bancă cu drepturile de creanţă pe care le
are de încasat de la aceiaşi bancă şi stabilirea unui sold care se decontează prin casa de compensaţie.
Din punct de vedere al sistemului de operare, compensările sunt de două feluri:
 compensări bilaterale;
 compensări multilaterale.
Compensările bilaterale presupun relaţii reciproce între perechi de bănci şi se fac atunci când există un
volum apreciabil de operaţiuni între cele două bănci şi cu caracter de permanenţă. Agentul de compensare
stabileşte soldurile debitoare şi creditoare şi le comunică agentului de decontare care efectuează transferurile de
fonduri în conturile deschise de cele două bănci la acesta.
Compensările multilaterale sunt cele mai numeroase şi practic antrenează întreg sistemul bancar.
Avantajul cel mai mare al compensărilor multilaterale constă în economia de fonduri de transfer, plătitorii ne
mai fiind obligaţi să deţină moneda de plată în volumul necesar în vederea descărcării de obligaţie.
Compensările multilaterale aduc şi o reducere a canalelor de comunicaţii interbancare, a transferurilor de
fonduri şi a valorii de transfer.
Decontarea reprezintă transferul de fonduri între bănci şi încărcarea-descărcarea de gestiune a băncilor
participante la transfer, precum şi finalizarea plăţii prin descărcarea de gestiune a plătitorului (debitorul) faţă de
beneficiarul plăţii (creditorul).
Decontările se împart în două mari categorii: decontări pe bază brută şi decontări pe bază netă.
Decontările pe bază brută sunt cele care se efectuează operaţie cu operaţie şi sunt specifice plăţilor de
valori mari în timp ce decontările pe baza netă sunt cele supuse compensării, când se plăteşte soldul net debitor
sau se încasează soldul net creditor şi sunt specifice plăţilor de valori mici.
Decontarea pe baza brută este plata individuală a unei instrucţiuni sau pachet de instrucţiuni. Orice
instrucţiune de decontare individuală este în fond un transfer de credit care presupune mişcarea efectivă a
fondurilor. Decontarea pe baza brută a fost considerată multă vreme ca o formă greoaie, depăşită, care amplifică
volumul transferurilor şi în condiţiile creşterii numărului participanţilor devenea chiar mai puţin operantă.
Astăzi, progresele înregistrate pe linia automatizării, care au oferit soluţii alternative de economie de fonduri şi
de timp au repus în discuţie eficienţa decontării pe bază brută şi posibilităţile pe care le oferă de păstrare a
integrităţii şi stabilităţii întregului sistem de decontare.
Decontarea pe baza netă. Atât compensările bilaterale cât şi cele multilaterale folosesc sistemul de
decontare pe bază netă. Compensarea cu decontare pe bază netă presupune compararea sumelor debitoare şi
creditoare între bănci şi stabilirea soldului final debitor sau creditor. În această acţiune intervin trei părţi, cele
două bănci şi casa de compensaţie.
Noţiunea de decontare se foloseşte mai mult în sistemul bancar iar cea de plăţi în practica agenţilor
economici şi a populaţiei în relaţiile cu băncile, dar există o tendinţă de generalizare a noţiunii de plăţi şi în sfera
activităţii bancare.
Progresele deosebite realizate în informatică şi comunicaţii au permis apariţia plăţilor electronice şi a
sistemelor de plăţi pe suport electronic. Noua tehnologie s-a folosit mai întâi în domeniul transferurilor inter-
bancare de fonduri, apoi în tranzacţiile comerţului electronic şi în sfera serviciilor prin plăţi pe bază de carduri,
internet şi alte sisteme tehnice de plăţi (videotex, multicash, telefonul mobil etc).

84
 Aceste sisteme tehnice au permis plata de la distanţă fără să mai fie necesară prezenţa la ghişeul băncii.
Din punct de vedere al sistemului de plăţi, schema piramidala şi rolul băncii centrale rămân aceleaşi, însă
circuitele sistemului cunosc modificări importante în special în sectorul bancar.
Instrumentele de plată care se folosesc în cadrul compensării sunt de două feluri: de credit şi de debit.
Instrumentele de plată de credit (ordinul de plată) sunt cele care circulă de la unitatea bancară a
plătitorului la unitatea bancară a beneficiarului, având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea
contului beneficiarului
Instrumentele de plată de debit (cecul barat, cambia şi biletul la ordin) sunt cele care circulă de la
unitatea bancară a beneficiarului la unitatea bancară a plătitorului şi au ca efect debitarea contului plătitorului şi
creditarea contului beneficiarului.
În practică, cele mai folosite sunt instrumentele de plată de credit care devansează cu mult pe cele de
debit. Potrivit datelor statistice pe o perioadă mai mare, instrumentele de plată de credit deţin 87% din volumul
total al decontărilor fără numerar iar cele de debit 13%, ceea ce reflectă preferinţa clienţilor bancari pentru
instrumentele plată de credit care au un risc mai mic şi o perioadă de decontare mai scurtă.

7.1.DECONTĂRI INTRABANCARE

Decontările intrabancare sunt rezultatul relaţiilor dintre clienţi care au conturi la unităţi bancare ce
aparţin aceleiaşi reţele.

7.1.1.SFERA DE CUPRINDERE A DECONTĂRILOR INTRABANCARE

Decontările intrabancare cuprind totalitatea operaţiunilor efectuate între unităţile teritoriale (sucursale,
filiale, agenţii), precum şi între acestea şi centrală, care prin Direcţia Contabilităţii Generale asigură şi controlul
asupra acestor decontări.
Fiecare unitate bancară participantă la realizarea decontărilor intrabancare se poate afla în poziţia de
unitate bancară iniţiatoare – denumită sediul “A ”, sau de unitate bancară destinatară – denumită sediul ”B”.
Sediul “A ” este cel care ordonă o plată fără numerar pentru contul unui client al său ori în numele şi pe
contul său propriu, sau transferă, în calitate de bancă intermediară, contravaloarea unor documente primite de la
o altă societate bancară, având astfel iniţiativa începerii unei operaţiuni de decontare.
Sediul ”B” este cel care primeşte o plată fără numerar din partea unei unităţi bancare iniţiatoare – sediul
“A” – pentru contul unui client al său, în nume şi cont propriu sau primeşte o plată fără numerar în calitate de
bancă intermediară, pe care urmează să o transfere altei societăţi bancare.

7.1.2CLASIFICAREA DECONTĂRILOR INTRABANCARE

Decontările intrabancare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:

1.după locul de desfăşurare :
a. locale – când operaţiunile de decontare sunt efectuate între două unităţi bancare situate în aceeaşi
localitate (reşedinţă de judeţ);
b. intrajudeţene - când operaţiunile de decontare sunt efectuate între două unităţi bancare situate pe
teritoriul aceluiaşi judeţ, dar nu în aceeaşi localitate;
c. interjudeţene - când operaţiunile de decontare sunt efectuate între două unităţi bancare situate pe
teritoriul a două judeţe.
2.după modalitatea de transmitere:
a. decontări electronice;
b. decontări letrice;
c. decontări telex.
3.după natura operaţiunilor:
a. de debitare;
b. de creditare.

7.1.3.ETAPELE DECONTĂRII INTRABANCARE

Operaţiunile de decontare în sistem intrabancar parcurg din momentul iniţierii lor până la cel al
finalizării un circuit ce cuprinde mai multe etape, care au conţinut diferit în funcţie de poziţia în care se află un

85
sediu bancar în cadrul circuitului amintit, respectiv de sediul “ A” - emitent ( iniţiator al operaţiunii de
decontare) sau de sediul “ B” – destinatar (primitor al operaţiunii de decontare).

Etapele sunt următoarele:

Sediul “A”
1.Prezentarea instrumentelor de plată la ghişeul băncii în vederea decontării.
2.Verificarea îndeplinirii condiţiilor de decontare.
3.Înregistrarea efectuării plăţilor în conturile bancare.
4.Transmiterea operaţiunilor de decontare şi remiterea documentelor aferente acestora sediului “B”.

Sediul “B”
1.Recepţionarea operaţiunilor de decontare transmise şi a documentelor de decontare remise de către
sediul “A”
2.Verificarea îndeplinirii condiţiilor de decontare
3.Înregistrarea efectuării plăţilor în conturile bancare.
4.Remiterea documentelor aferente operaţiunilor de decontare transmise de către sediul “A”
titularilor de cont.

Circuitul parcurs de fiecare operaţiune de decontare trebuie să se efectueze într-un interval de timp care
să permită respectarea întocmai a termenelor obligatorii de efectuare şi decontare a plăţilor, termene stabilite
prin regulamente de Banca Naţională a României. Aceste intervale de timp determină modalitatea de transmitere
a operaţiunilor între sedii, cu excepţia cazului în care clientul plătitor a solicitat expres utilizarea unei anumite
modalităţi.
În decontările intrabancare, se foloseşte cu prioritate transmiterea informaţiilor prin modem, respectiv
decontarea electronică.
O altă modalitate de transmitere o constituie transmiterea prin telex. Decontările telex sunt efectuate fie
la solicitarea clientului, fie pentru urgentarea finalizării unor operaţiuni.
În afara celor două tipuri de decontare amintite se poate utiliza şi decontarea letrică la care se apelează,
în special, atunci când operaţiunile de decontare privesc conturi ale persoanelor fizice sau virări de solduri ale
conturilor bancare proprii.

7.2.DECONTĂRI INTERBANCARE

7.2.1.SFERA DE CUPRINDERE A DECONTĂRILOR INTERBANCARE

Decontările interbancare au loc între parteneri cu conturi deschise la bănci diferite. În funcţie de băncile
care intră în relaţie, decontările interbancare pot fi:
1.decontări între băncile comerciale pentru efectuarea plăţilor şi încasărilor generate de operaţii ale
clienţilor băncii.
2. împrumuturi pe care societăţile bancare le acordă reciproc;
3.decontări cu Banca Naţională a României.
Fiecare categorie de decontări are o soluţionare specifică în contabilitate.

7.2.2.CLASIFICAREA DECONTĂRILOR INTERBANCARE

Decontările interbancare între societăţile bancare se pot clasifica în funcţie de sediul băncilor care
participă la decontare astfel:

a.decontări locale, când cele două bănci îşi au sediul în aceeaşi localitate.
b.decontări intrajudeţene, când cele două bănci au sedii diferite în acelaşi judeţ.
c.decontări interjudeţene când cele două bănci au sedii diferite în judeţe, diferite.

7.2.2.1.DECONTĂRI ÎNTRE BĂNCILE COMERCIALE

Au următoarele forme:
a. decontări între băncile comerciale care nu au legături directe;
86
 b. decontări între băncile comerciale care utilizează sistemul conturilor de corespondent.

a.decontările între băncile comerciale care nu au legături directe se realizează prin intermediul reţelei
Băncii Naţionale a României, prin casele de compensaţie multilaterală
b.decontările între băncile comerciale care utilizează sistemul conturilor de corespondent. Pentru
accelerarea decontărilor interbancare, băncile pot folosi conturi corespondente. În funcţie de apartenenţă,
acestea pot fi :
1.contul “nostro” operabil la banca proprietară a disponibilului din cont.
2.contul “loro ” sau ”vostro”, operabil la banca ce gestionează disponibilităţile altei bănci.
Contul ”nostro” evidenţiază depunerile de disponibilităţi la vedere ale unei bănci la altă bancă.
Contul “loro ” evidenţiază depunerile de disponibilităţi la vedere aparţinând altor bănci, gestionate de
una din băncile componente al sistemului bancar român.

7.2.2.2.ÎMPRUMUTURI ACORDATE RECIPROC ÎNTRE BĂNCILE COMERCIALE

Necesitatea menţinerii unei înalte capacităţi de creditare presupune, în anumite perioade, obţinerea de
lichidităţi pe baza împrumuturilor între componentele sistemului bancar. În funcţie de banca ce acordă
împrumuturile, acestea pot fi:
a.Împrumuturi de refinanţare a activităţii bancare, acordate reciproc între băncile comerciale;
b.Împrumuturi de refinanţare acordate de BNR.
Împrumuturile acordate între băncile comerciale pot fi:
în lei, acordate de o bancă comercială română;
în valută, acordate de o bancă comercială din străinătate;
În funcţie de scadenţa împrumuturilor, ele pot fi pe termen scut, mediu sau lung.

7.3.PREZENTAREA SISTEMULUI ELECTRONIC DE PLĂŢI INTERBANCAR PENTRU

CLIENŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

7.3.1.ASPECTE GENERALE

Sistemul naţional de plăţi a fost creat în anul 1995 de banca centrală şi ca o componentă a acestuia s-a
organizat sistemul de compensare la nivel naţional. Înainte de 1995 compensările se făceau în sistem bilateral
prin intermediul conturilor de corespondent care se ţineau la sediul central al băncilor. În funcţie de resursele
existente şi de posibilităţile de completare a deficitelor se efectua transmiterea plăţilor, unele prin intermediul
sucursalelor băncii centrale iar altele, direct, prin relaţiile de corespondent dintre bănci.
Acest sistem a creat numeroase nemulţumiri clienţilor care trebuiau să aştepte perioade destul de mari,
şi chiar băncilor care lucrau mai operativ dar intrau în relaţii cu altele cu un sistem de operare mai lent. Ca
urmare, începând cu anul 1995 s-a organizat Casa de compensaţii în cadrul băncii centrale pe două paliere: casa
de compensaţii interbancară la nivel central şi 41 de case de compensaţii interbancare la nivel judeţean.
Continuându-se reforma în sistemul bancar, casa de compensaţii s-a transformat în anul 2001 dintr-o
instituţie publică intr-o instituţie a sistemului bancar, denumită TransFonD (Societatea Naţională de Transfer de
Fonduri şi Decontări) la care Banca Naţională a României deţine 33% din capital şi restul celelalte din sistem în
cote egale.
În perioada 1996–2004 prin TransFonD s-a efectuat compensarea multilaterală a plăţilor de mică
valoare (sub 500 mil. lei) bazate pe instrumente de plata pe suport hârtie (ordinul de plată, cecul barat, cambia şi
biletul la ordin).
Compensarea se desfăşura în cadrul TransFonD pe două nivele: primul la nivel judeţean al TransFonD
la care participau unităţile băncilor comerciale unde în urma compensării se stabileau soldurile creditoare sau
debitoare pentru fiecare bancă care apoi erau transmise, într-un interval de timp fixat, la sediul central al casei
de compensare; al doilea nivel, îl reprezenta compensarea de la sediul central al TransFonD când, pe baza
soldurilor de la nivel judeţean, se stabilea soldul final pentru fiecare din băncile participante.
Băncile debitoare trebuiau să vireze sumele datorate casei de compensaţii din disponibilităţile aflate în
contul curent de la banca centrală sau să apeleze la piaţa monetară iar în ultimă instanţă să obţină un împrumut
de la banca centrală în limita rezervelor constituite.
Compensarea se considera încheiată atunci când totalul soldurilor creditoare era egal cu totalul
soldurilor debitoare. Soldurile erau transmise băncii centrale, care în calitate de agent de decontare, făcea

87
transferurile de fonduri în conturile băncilor participante. În acest moment, plata se considera finală şi
irevocabilă.
Sistemul era complex, deoarece la nivel judeţean, în prima parte a şedinţei de compensare se procesau
instrumentele de credit şi de debit (schimbul de instrumente de plată pe suport hârtie între unităţile bancare,
verificarea formală a acestora şi confruntarea cu dispoziţiile de plată/încasare centralizatoare); în a doua parte a
şedinţei se introduceau eventualele corecturi în urma refuzurilor de instrumente şi se făcea compensarea care se
încheia când totalul soldurilor creditoare era egal cu totalul sumelor debitoare; la finalul şedinţei instrumentele
de plată de debit erau transmise la acceptare şi se compensau a doua zi. Soldurile băncilor participante erau
transmise sucursalei băncii centrale pentru a fi operate în conturi.
Tehnologiile moderne au permis trecerea de la compensarea bazată pe două nivele la compensarea
automată pe un singur nivel prin circuite electronice directe ale băncilor cu casa de compensaţii, ceea ce creşte
foarte mult operativitatea şi simplifică procedurile. În acelaşi timp, se creează posibilitatea realizării mai multor
compensări pe zi urgentând decontările în avantajul ambilor parteneri. Compensarea automată presupune însă
funcţionarea unui sistem de plăţi în timp real pentru a se putea efectua decontarea între băncile participante.
Casa de Compensaţii Automate (Automated Clearing House – ACH) este un sistem electronic de
compensare în care fişiere de volum mare reprezentând instrucţiuni de plată de valori mici (sub 500 mil. lei),
atât transfer credit cât şi debit direct, sunt schimbate între bănci şi alte instituţii de credit după ce poziţiile nete
care vor rezulta din aceste fişiere au fost decontate prin sistemul plăţilor în timp real.
Sistemul ACH îşi propune în primul rând să simplifice substanţial sistemul de compensare şi decontare
prin transmisa automată a instrumentelor de plăţi, să reducă la minimum timpul de decontare şi să crească viteza
de rotaţie a banilor, contribuind astfel la realizarea unei calităţi superioare a serviciilor de plăţi.
În acelaşi timp, pune la dispoziţie noi mijloace de îmbunătăţire a managementul lichidităţii şi al riscului
de credit, obiective principale ale politicii monetare. În acest scop, ACH are următoarele funcţii:
administrează schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi;
efectuează compensarea, adică calcularea poziţiilor nete ale participanţilor în raport cu casa de
compensaţie;
iniţiază decontarea prin transmiterea către sistemul de plăţi în timp real a rezultatelor compensării;
administrează garanţiile aferente decontării poziţiilor nete ale participanţilor; informează participanţii;
asigură monitorizarea compensării de către autoritatea de compensare;
asigură un cadru eficient pentru implementarea procedurilor de management al riscului de credit şi
lichiditate;
asigură calcularea comisioanelor pentru serviciile prestate participanţilor;
asigură facilităţi de arhivare a datelor aferente tranzacţiilor procesate şi de prelucrare ulterioară a
acestora.
ACH este format din două sisteme:
 unul central de compensare care calculează poziţiile nete ale participanţilor în timpul şedinţelor de
compensare şi apoi decontează poziţiile nete prin sistemul de plăţi electronice;
al doilea este cel al participanţilor care rulează la sediile acestora şi este format din două module:
MPF (modul de pregătire a fişierelor) pentru procesare la compensare; MTF (modul de transfer fişiere) pentru
trimiterea şi primirea fişierelor.
MPF dă posibilitatea utilizatorului să identifice fişierele care se primesc de la unităţile bancare (create
de alte sisteme interne ale participantului), să verifice formatul fişierelor, să pregătească fişierele prin sortare,
control si aplicarea semnăturii electronice şi să transmită fişierul către MTF.
În România, instituţia abilitată să administreze acest sistem este TransFonD care dispune de o reţea
electronică ce asigură legătura cu toţi participanţii: banca centrală, băncile comerciale, trezoreria statului, casele
centrale ale cooperativelor de credit; TransFonD ca proprietar şi operator al sistemului. Fiecare participant se
conectează la sistem printr-un punct unic de acces, respectiv unitatea centrală a participantului.
Spre deosebire de compensarea documentelor de plată pe suport hârtie care avea loc mai întâi la
sucursalele teritoriale ale TransFonD şi apoi la centrală, compensarea prin ACH se realizează numai la nivel
central, mesajele de plată circulând de la unitatea bancară plătitoare la centrala băncii plătitoare care le introduce
în compensare, fiind apoi preluate de centrala băncii beneficiare care le retransmite unităţii bancare beneficiare.
Sistemul electronic de plăţi interbancare este un proiect comun al Băncii Naţionale a României şi
TRANSFOND S.A., cu finanţare parţială din partea Uniunii Europene prin programul PHARE, menit să
contribuie la “arderea” unor etape în dezvoltarea sistemului naţional de plăţi şi la reducerea unora dintre
decalajele care despart România, în domeniul plăţilor interbancare, de ţările din Uniunea Europeană.
Participanţii la sistemul electronic de plăţi din România sunt toate instituţiile de credit prezente pe piaţa
interbancară din România, Ministerul Finanţelor Publice, Bursa de Valori Bucureşti, Societatea Naţională de

88
Compensare, Decontare si Depozitare Valori Mobiliare, VISA, MASTERCARD şi Societăţile de Servicii de
Investiţii Financiare.
Sistemul electronic de plăţi (SEP) interbancare din România are trei componente:
 sistemul de decontare pe bază brută în timp real a plăţilor de mare valoare, denumit ReGIS;
 sistemul electronic de compensare a plăţilor de mică valoare, denumit SENT;
 sistemul de decontare şi înregistrare a titlurilor de stat - SaFIR

ReGIS (Romanian Electronic Gross Interbank Settlement System) este sistemul care asigură
decontarea finală (şi irevocabilă), bucată cu bucată, a plăţilor de mare valoare (plăţile ce depăşesc 500 milioane
lei) sau cele urgente.

SENT (Sistemul Electronic cu decontare pe bază Netă administrat de TRANSFOND S.A.) este destinat
compensării interbancare a plăţilor de mică valoare (sub 500 milioane lei) pe parcursul a mai multor sesiuni de
compensare pe zi.
Prin intermediul acestor sisteme, timpul de decontare al unei plăţi interbancare se poate reduce la câteva
ore, în cursul aceleiaşi zile.
Trebuie menţionat faptul că cei mai avantajaţi de introducerea noului sistem electronic de plăţi sunt acei
clienţi ai băncilor, care au optat pentru servicii de tip “Internet banking” (servicii bancare la distanţă prin
intermediul unei legături electronice securizate). Aceştia vor putea observa cel mai rapid modul în care
încasările şi plăţile generate de activitatea lor economică le afectează soldul disponibil, fiind astfel abilitaţi să ia,
practic în orice moment, decizii bazate pe informaţii corecte şi actualizate.
Situându-se între ultimii veniţi în această lume a sistemelor electronice de plăţi, Sistemul Electronic de
Plăţi interbancar din România beneficiază de tehnologie de vârf (atât hardware, cât şi software), precum şi de
experienţa câştigată în domeniu de tarile europene, obţinându-se astfel un sistem competitiv, de înaltă
performanţă.
Sistemul SaFIR - Sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare ţine
evidenţa emisiunilor de titluri aflate în circulaţie (funcţie de registru), va asigura decontarea operaţiunilor cu
titluri de stat cu respectarea principiului "livrare contra plată" şi va realiza funcţiuni complementare, cum ar fi
evaluarea zilnică a emisiunilor, calculul automat al comisioanelor etc.

Cele trei componente ale sistemului au intrat în funcţiune eşalonat:

 prima componentă care a intrat în funcţiune este sistemul cu decontare pe bază brută în timp real
(ReGIS), pe 8 aprilie 2005,
 a doua componentă care a intrat în funcţiune este decontarea plăţilor de mică valoare (SENT)- pe data
de 13 mai 2005.
 Ultima componentă a Sistemului Electronic de Plăţi, sistemul SaFIR, este operaţionalizat începând cu
sfârşitul lunii august 2005.

Prin intermediul acestor sisteme timpul de decontare s-a redus substanţial.

Sistemul Electronic de Plăţi este utilizat pentru decontarea ordinelor de plată, iar începând cu acest an şi
instrumentele de debit (cecuri, bilete la ordin) sunt incluse încă în acest sistem.

7.3.2.AVANTAJELE SISTEMULUI ELECTRONIC DE PLĂŢI

Când în fiecare zi un om de la fiecare bancă trebuie să ajungă la o şedinţă de decontare, pentru a face
schimb de pachete cu toţi oamenii trimişi acolo de celelalte bănci, serviciul pentru care se organizează o astfel
de ceremonie nu poate fi decât scump. Nu este, totuşi, vorba decât despre procesarea unui simplu ordin de plată,
realizat în România, până de curând, într-un sistem bazat pe hârtie.
Intrarea în funcţiune, după mai multe amânări, a sistemului electronic de decontare a schimbat situaţia.
Realizate la o apăsare de buton, plăţile îşi reduc durata la câteva secunde şi îşi diminuează costurile. Transfond
şi BNR au realizat, de la data de 8 august 2005, încă o scădere a comisioanelor percepute băncilor, cu 33%,
după reducerea iniţială din primăvara aceluiaşi an, de 25%.
Astfel, pentru plăţile de mică valoare (prin sistemul SENT), sub 50.000 RON (500 milioane ROL),
tariful total, scade la 1,1 RON, urmând a fi suportat integral de plătitor, în timp ce beneficiarul plăţii nu va mai
achita nimic. Şi pentru plăţile mai mari de 50.000 RON, precum şi pentru plăţile mici urgente (prin sistemul
ReGIS), comisionul total al tranzacţiei se reduce la 15 RON, plătit de asemenea integral de banca plătitoare.

89
 Având în vedere că aceste costuri se reflectau în mare parte şi în comisioanele clienţilor, s-au redus
începând cu 8 august 2005, comisioanele la încasări sub 50.000 RON de peste trei ori şi de peste şapte ori pentru
încasări mari sau în regim de urgenţă.
Pentru încasările în contul de salarii, unele societăţi bancare nu mai percep nici un comision.
Funcţionarea sistemului electronic de plăţi va permite băncilor să introducă şi produse sau servicii noi,
ori să îmbunătăţească funcţionalităţile celor deja existente. Astfel de schimbări vor determina băncile să fie şi
mai inovatoare decât până acum.
Intrarea în funcţiune a celei de-a treia componente a sistemului electronic de plăţi - SaFIR (în
septembrie), va fluidiza operaţiunile cu instrumente financiare, intenţionând să ofere în continuare clienţilor
posibilitatea achiziţionării de titluri de stat direct de pe piaţa primară şi efectuării de operaţiuni pe piaţa
secundară a titlurilor de stat. O dezvoltare deosebită este de aşteptat în perioada următoare, la majoritatea
băncilor, cu precădere pentru produsele de internet banking şi electronic banking.
Intrarea Trezoreriei în sistemul electronic de plăţi înlătură multe dintre neajunsurile celor care, având de
achitat diferite obligaţii faţă de stat, trebuiau să aştepte câteva zile confirmarea plăţii, riscând penalităţi de
întârziere sau, în cazul datoriilor vamale, eliberarea cu întârziere a bunurilor din vamă.
În epoca plăţilor pe suport hârtie, un transfer interbancar putea dura mai multe zile şi presupunea
cheltuieli mari. Cu o apăsare de buton, plăţile în sistem electronic se realizează instantaneu şi costa de două ori
mai puţin.

7.4.CENTRALA INCIDENTELOR DE PLĂŢI

7.4.1.ASPECTE GENERALE

Centrala Incidentelor de Plăţi, denumită în continuare ”CIP”, este un centru de intermediere care
gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile
utilizatorilor.
Datele specifice incidentelor de plăţi sunt transmise, difuzate şi valorificate pe baza informaţiilor, chiar
anterioare plăţii, conţinute în evidenţe şi care sunt ocazionate de acte şi fapte având potenţial fraudulos, litigios
şi/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre cele care pot afecta finalitatea decontării.
În înţelesul regulamentului Regulamentului nr. 1 din 23 februarie 2001 privind organizarea şi
funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, cu modificările şi completările
ulterioare, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) data prezentării la plată - data transmiterii instrumentului de la unitatea prezentatoare la unitatea
primitoare, conform circuitelor de compensare, în cazul plăţilor interbancare, respectiv data la care titularul de
cont depune la banca sa, în vederea încasării, borderoul de încasare şi instrumentul, în cazul plăţilor
intrabancare;
b) incidentul de plată - neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în
timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau a contractului care le
reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa CIP de către persoanele declarante, pentru
apărarea interesului public;
c) incidentul de plată major - incidentul de plată determinat de înregistrarea uneia din următoarele
situaţii:
c1) În cazul cecului:
 cecul a fost emis fără autorizarea trasului;
 cecul a fost refuzat din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea
termenului de prezentare;
 cecul a fost refuzat la plată din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată înainte de
expirarea termenului de prezentare;
 cecul a fost emis cu dată falsă sau îi lipseşte o menţiune obligatorie;
 cecul circular sau cecul de călătorie a fost emis “la purtător”;
 cecul a fost emis de către un trăgător aflat în interdicţie bancară;
c2) În cazul cambiei şi al biletului la ordin:
cambia a fost scontată fără existenţa în total/în parte a creanţei cedate în momentul cesiunii acesteia;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul
prezentării la plată în termen;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la vedere, a fost refuzat(ă) din lipsă parţială de disponibil, în cazul
prezentării la plată în termen;

90
  biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data
emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) din lipsă totală de disponibil, în cazul prezentării la plată la termen;
 biletul la ordin/cambia cu scadenţă la un anume timp de la vedere, la un anume timp de la data
emiterii sau la o dată fixă, a fost refuzat(ă) din lipsă parţială de disponibil, în cazul prezentării la plată la termen;
d) instrumentul – oricare din următoarele mijloace de plată: cec, cambie, bilet la ordin;
e) interdicţia bancară - regimul impus de către bancă unui titular de cont prin care se interzice acestuia
emiterea de cecuri pe o perioadă de 1 an, conform unor angajamente reciproce aplicabile plăţii cu cecuri, ca
urmare a unor incidente de plăţi majore produse cu cec;
f) nod de acces - persoana declarantă care, ca urmare a asigurării condiţiilor tehnice corespunzătoare,
are posibilitatea accesării în mod direct a sistemului informatic al CIP;
g) persoana acreditată - angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante să furnizeze, să solicite
şi să primească informaţii la şi de la CIP;
h) persoane declarante - băncile, persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale băncilor,
sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, denumite în continuare ”bănci” şi CIP;
i) persoane cu risc - acele persoane fizice sau juridice, inclusiv bănci, care au fost incluse în Fişierul
naţional al persoanelor cu risc, ca urmare a unor incidente de plăţi majore înregistrate pe numele lor;
j) utilizatori - persoanele declarante, Banca Naţională a României, Massmedia, Parchetul General de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne cu unităţile lor teritoriale, instanţele judecătoreşti, alte
instituţii ale statului cu atribuţii de supraveghere şi control, persoane fizice şi alte persoane juridice, instituţii
similare CIP din străinătate, cărora CIP le-a luat în evidenţă o cerere de consultare a informaţiilor deţinute;
k) valorificarea informaţiei - exploatarea în interes privat sau public a datelor puse la dispoziţie de CIP
din proprie iniţiativă sau la cererea utilizatorilor;
l) ziua refuzului - ziua compensării instrumentului refuzat la plată parţial sau în totalitate, în cazul
plăţilor interbancare, respectiv ziua în care instrumentul ajunge la unitatea plătitoare şi este refuzat, în cazul
plăţilor intrabancare.
Persoanele declarante au obligaţia să furnizeze CIP informaţiile aferente incidentelor de plăţi, în forma
şi la termenele prevăzute în regulament, precum şi orice informaţie solicitată de aceasta, în scopul desfăşurării
propriei activităţi.
Obligaţia prevăzută mai sus revine persoanelor declarante, astfel:
a) centralelor băncilor, inclusiv sucursalelor băncilor străine, pentru toate informaţiile adresabile direct
CIP, colectate de la titularii lor de cont sau de la cei aparţinând unităţilor bancare proprii, precum şi de la alte
persoane fizice sau juridice;
b) unităţilor teritoriale ale băncilor, pentru toate informaţiile adresabile direct CIP, în cazul în care
acestea au capacitatea tehnică necesară iar conducerea băncii le-a împuternicit să acceseze CIP sau prin
intermediul propriilor centrale, informaţii colectate de la titularii lor de cont şi/sau de la cei aparţinând altor
unităţi bancare, precum şi de la alte persoane fizice sau juridice, pe baza raporturilor între bancă şi client sau ca
urmare a angajamentelor, înţelegerilor sau convenţiilor bilaterale intervenite între bănci în apărarea interesului
public şi pentru menţinerea încrederii clienţilor în comerţul făcut de bănci cu instrumente;
c) CIP, pentru toate informaţiile adresabile CIP, colectate de la Banca Naţională a României şi de la
sistemele de transfer de fonduri autorizate de către Banca Naţională a României.
CIP este abilitată să primească declaraţii de incidente de plăţi numai de la persoane declarante, care
răspund pentru veridicitatea şi integritatea informaţiei transmise la CIP.
Persoanele declarante au obligaţia completării unei fişe de acreditare, prin care sunt desemnate
maximum 3 persoane acreditate. Această fişă va fi întocmită în 1 sau 2 exemplare, după caz, având acelaşi
conţinut, cu următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se păstrează pentru evidenţele proprii;
b) exemplarul 2 (în cazul centralelor băncilor) - se transmite în regim confidenţial la CIP.
În comerţul făcut cu cecuri, băncile vor acorda clienţilor dreptul de a emite cecuri în care ele figurează
ca bancă trasă, pe baza unei temeinice analize a riscurilor pe care le implică această operaţiune, inclusiv pe baza
informaţiilor obţinute prin consultarea bazei de date a CIP.

7.4.2.STRUCTURA BAZEI DE DATE ŞI MODUL DE TRANSMITERE A INFORMAŢIILOR

LA CIP

CIP organizează şi gestionează un fişier de interes general, numit Fişierul Naţional de Incidente de Plăţi
(FNIP), care va fi structurat astfel:
 Fişierul naţional de cecuri (FNC);

91
  Fişierul naţional de cambii (FNCb);
 Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO).
Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) este un fişier alimentat automat de FNIP cu incidentele
de plăţi majore înregistrate pe numele unei persoane fizice sau juridice, inclusiv bănci.
Din proprie iniţiativă, precum şi la solicitarea oricărei bănci, CIP poate organiza şi alte fişiere referitoare
la incidentele de plăţi.
Informaţiile privind incidentele de plaţi vor fi menţinute în baza de date a CIP pe o perioadă de 7 ani de
la data înscrierii.
Transmiterea cererilor, declaraţiilor şi anulărilor de incidente de plăţi de la nodul de acces la CIP se face
pe suport electronic, excepţie făcând cererile sau declaraţiile pentru care, în cuprinsul Regulamentului nr.
7/26.07.2005, se prevede o altă modalitate de transmitere.
Accesarea sistemului informatic al CIP de către persoanele acreditate la CIP de la nodul de acces se
face pe bază de nume şi parolă de acces unice atribuite de Banca Naţională a României.
Persoanele declarante care sunt şi nod de acces la CIP au obligaţia asigurării, la sediul lor, a condiţiilor
tehnice care să permită transmiterea cu operativitate, fără alterări, pe suport electronic, a informaţiilor privind
incidentele de plăţi.
Banca Naţională a României va asigura, la sediul său central, condiţiile tehnice care să permită
înregistrarea, gestionarea şi difuzarea, cu operativitate, fără alterări, pe suport hârtie sau pe suport electronic,
după caz, a informaţiilor privind incidentele de plăţi.
Fluxul informaţional privind incidentele de plăţi este prezentat mai jos:

Figura nr. 1: Structura Centralei Incidentelor de Plăţi

Înscrierea informaţiei în FNIP poate fi efectuată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) aceasta a fost cerută de către o persoană declarantă;
b) cererea, declaraţia sau anularea a fost luată în evidenţă de către CIP.

7.4.3.TRANSMITEREA ŞI ÎNSCRIEREA ÎN FNIP ŞI FNPR A INFORMAŢIEI PRIVIND

REFUZURILE LA PLATĂ ALE INSTRUMENTELOR

În cazul în care o persoană declarantă - bancă, în calitate de bancă trasă, a trasului sau a subscriitorului,
a decis refuzul la plată al cecului, cambiei sau biletului la ordin, aceasta are obligaţia ca, cel târziu în ziua
refuzului, să transmită la CIP o cerere de înscriere a refuzului bancar.
La nodul de acces, cererea va fi listată, prin intermediul aplicaţiei informatice a CIP, în minimum 2
exemplare, cu următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se transmite persoanei declarante, pentru evidenţele proprii;
b) exemplarul 2 - se transmite clientului de către banca sa.
În cazul în care o persoană declarantă - bancă refuză la plată o cambie sau un bilet la ordin pentru
contul avalistului, aceasta are obligaţia să transmită la CIP o cerere de înscriere a refuzului bancar pe numele
respectivei persoane juridice/fizice.
În cazul în care cecul, cambia sau biletul la ordin este emis(ă) în valută şi este plătibil(ă) în lei, cererea
de înscriere a refuzului bancar va fi întocmită cu indicarea sumei de plată specificată în lei pe borderoul de
încasare.
În cazul în care cecul, cambia sau biletul la ordin este emis(ă) şi este plătibil(ă) în valută, cererea de
înscriere a refuzului bancar va fi întocmită cu indicarea sumei de plată şi a celei refuzate, în lei, la cursul de
schimb al valutei respective comunicat de Banca Naţională a României, aplicabil în ziua transmiterii cererii la
92
CIP. Pentru evidenţa acestor cazuri, cererea de înscriere a refuzului bancar, la care se anexează o copie a
instrumentului şi a borderoului de încasare, vor fi transmise prin telefax la CIP.
În cazul în care banca trasă, a trasului sau a subscriitorului nu deţine informaţii certe privind emitentul
instrumentului (atunci când emitentul nu are cont deschis la unitatea plătitoare sau când semnătura nu
corespunde cu specimenul aflat în bancă şi plătitorul nu recunoaşte emiterea instrumentului), aceasta nu va
înscrie incidentul de plată la CIP, însă va sesiza organul de poliţie competent privind acest caz de înşelăciune şi
va trimite la CIP, cel târziu în ziua bancară următoare zilei refuzului, o declaraţie de neînscriere a incidentului de
plată.
Această declaraţie se întocmeşte pe suport hârtie în minimum 2 exemplare, având acelaşi conţinut, cu
următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se transmite la CIP pentru luare în evidenţă;
b) exemplarul 2 - se transmite împreună cu exemplarul 1 la CIP pentru vizare, fiind ulterior returnat
băncii, pentru evidenţele proprii.

7.4.4.TRANSMITEREA ŞI ÎNSCRIEREA ÎN FNIP A INFORMAŢIEI PRIVIND PIERDEREA,

FURTUL, DISTRUGEREA SAU ANULAREA INSTRUMENTELOR

Persoana declarantă - bancă are obligaţia ca, la solicitarea unei persoane fizice sau juridice care a
pierdut, i-a fost furat sau care a distrus unul sau mai multe formulare de cec, cambie sau bilet la ordin valabil
emise, să transmită la CIP, în aceeaşi zi bancară, o declaraţie.
La nodul de acces, declaraţia va fi listată, prin intermediul aplicaţiei informatice a CIP, în minimum 2
exemplare, cu următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se transmite persoanei declarante - bancă, pentru evidenţele proprii;
b) exemplarul 2 - se transmite persoanei fizice sau juridice de către persoana declarantă - bancă.
Prevederile de mai sus se aplică şi în cazul în care o persoană fizică sau juridică pierde sau i se fură unul
sau mai multe formulare de cec necompletate.
În cazul în care banca trasă a avut iniţiativa retragerii din circulaţie a unor formulare de cec şi nu le-a
recuperat în totalitate, aceasta are obligaţia să declare ca anulate cecurile nerecuperate, prin transmiterea la CIP
a declaraţiei.
Prevederile alineatului de mai sus se aplică şi băncii care nu mai poate utiliza cecuri pe care aceasta
figurează ca bancă trasă, în situaţii cum sunt: s-a declanşat procedura falimentului, banca este supusă unor
interdicţii ori persoanei juridice i s-a retras autorizaţia de funcţionare ca bancă.
În cazul în care o persoană fizică sau juridică solicită unei persoane declarante - bancă anularea
propriilor cecuri necompletate sau greşit completate, aceasta este obligată să reţină respectivele cecuri şi,
ulterior, să le remită băncii trase pe baza unui proces - verbal.
Pentru diminuarea riscului în utilizarea instrumentelor, băncile îşi vor instrui clienţii cu privire la
utilizarea acestora în conformitate cu legile şi reglementările aplicabile şi, de asemenea, vor încheia cu aceştia o
convenţie privind declararea imediată la CIP a instrumentelor pierdute, furate, distruse sau anulate.

7.4.5.TRANSMITEREA ŞI ÎNSCRIEREA ÎN FNIP ŞI ÎN FNPR, DE CĂTRE CIP ŞI ALTE

INSTITUŢII, A INFORMAŢIEI PRIVIND INCIDENTELE DE PLĂŢI

Compartimentele din cadrul Băncii Naţionale a României care înregistrează incidente de plăţi în
utilizarea instrumentelor au obligaţia semnalării acestora la CIP, în aceeaşi zi bancară, pentru a fi înscrise în
FNIP.
CIP, în calitate de persoană declarantă, va putea colecta, pe baza unor convenţii încheiate pe principiul
reciprocităţii, informaţii furnizate de instituţii similare CIP din străinătate privind incidente de plăţi survenite în
afara graniţelor ţării în care sunt implicate persoane fizice sau juridice române.

7.4.6.INTERDICŢIA BANCARĂ

Interdicţia bancară, notificată de persoanele declarante la CIP, asigură prevenirea producerii unor noi
incidente de plăţi şi sancţionarea titularilor de cont care le generează în circuitul bancar.
În cazul refuzului la plată al unui cec ca urmare a producerii unui incident de plată major asupra
contului unui client, banca va lua, în aceeaşi zi bancară, următoarele măsuri:
a) va notifica incidentul de plată la CIP printr-o cerere de înscriere a refuzului bancar în FNC, care va
cuprinde şi declaraţia de interdicţie bancară;
93
 b) va adresa titularului de cont o somaţie, prin care îi va notifica acestuia interdicţia de a emite cecuri pe
timp de un an începând cu data înregistrării la CIP a incidentului de plată major şi obligaţia de a restitui băncii
(băncilor) al cărei (căror) client este formularele de cec aflate în posesia sa şi/sau a mandatarilor săi.
În situaţia arătată mai sus, CIP are obligaţia transmiterii, pe suport electronic, în aceeaşi zi bancară,
tuturor centralelor băncilor a unei declaraţii, prin care li se comunică acestora declararea respectivului titular în
interdicţie bancară de a emite cecuri de către persoana declarantă.
Centrala băncii care primeşte o declaraţie a CIP privind interdicţia bancară are obligaţia ca, în aceeaşi zi
bancară, să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar, în scopul evitării producerii riscului ca
respectivul client să genereze un nou incident de plată asupra unui alt cont al său.
În situaţia prezentată la alineatul precedent, centrala băncii sau unitatea teritorială a băncii unde
respectiva persoană fizică sau juridică are cont deschis, are următoarele obligaţii:
a) să întreprindă toate măsurile necesare pentru recuperarea în cel mai scurt timp a tuturor formularelor
de cec necompletate sau greşit completate, eliberate acesteia, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de
numerar care poartă pe faţa lor înscrisul numerar, în scopul evitării riscului ca respectiva persoană fizică sau
juridică să producă noi incidente de plăţi prin utilizarea acestora în plăţi fără numerar;
b) să transmită la CIP, pentru formularele de cec necompletate sau greşit completate care nu au fost
recuperate, într-un interval de maximum 15 zile calendaristice de la data emiterii declaraţiei CIP, o declaraţie,
prin care se declară nule respectivele formulare.
La nodul de acces, declaraţia va fi listată, prin intermediul aplicaţiei informatice a CIP, în minimum 2
exemplare, cu următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se transmite persoanei declarante-bancă, pentru evidenţele proprii;
b) exemplarul 2 - se transmite persoanei fizice sau juridice de către persoana declarantă-bancă.
Banca are obligaţia să înscrie la CIP toate incidentele de plăţi care apar la cecurile de numerar, însă, în
cazul producerii unui incident de plată major, titularul de cont nu va fi declarat în interdicţie bancară.

7.4.7.ORGANIZAREA ŞI GESTIONAREA INFORMAŢIEI DIN FNIP ŞI DIN FNPR

CIP organizează şi gestionează FNIP şi FNPR, astfel încât acestea să permită evidenţierea şi
valorificarea operativă a informaţiei privind:
a) refuzul la plată al cecurilor, cambiilor şi biletelor la ordin;
b) declararea cecurilor ca pierdute, furate, distruse sau anulate şi declararea cambiilor sau biletelor la
ordin ca pierdute, furate sau distruse;
c) persoanele fizice sau juridice aflate în interdicţie bancară de a emite cecuri.
CIP gestionează baza de date proprie astfel încât aceasta să poată fi interogată prin utilizarea cheilor de
căutare bazate, în principal, pe:
a) seria şi numărul cecului;
b) codul fiscal al persoanei juridice sau, după caz, codul numeric personal al persoanei fizice.
CIP va actualiza baza de date proprie cu cecurile avizate de Banca Naţională a României şi cecurile tip
Banca Naţională a României puse în circulaţie.
CIP nu poate anula sau modifica din proprie iniţiativă informaţiile privind incidentele de plăţi, odată
primite de la persoanele declarante-bănci.
Anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi înregistrate în FNIP şi în FNPR se poate face numai
de către persoanele declarante, din proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti, în baza unei
cereri de anulare, transmisă la CIP în aceeaşi zi bancară.
La nodul de acces, cererea va fi listată, prin intermediul aplicaţiei informatice a CIP, în minimum 2
exemplare, cu următoarele destinaţii:
a) exemplarul 1 - se transmite persoanei declarante, pentru evidenţele proprii;
b) exemplarul 2 - se transmite clientului de către banca sa.
În situaţia primirii unei cereri de anulare privind un incident de plată major cu cec, care anulează şi
perioada aferentă de interdicţie bancară, CIP are obligaţia transmiterii, pe suport electronic, în aceeaşi zi
bancară, tuturor centralelor băncilor a declaraţiei CIP privind interdicţia bancară de a emite cecuri, prin care se
comunică acestora anularea interdicţiei respective în baza de date a CIP de către persoana declarantă.
În cazul în care, ca urmare a solicitării unei instanţe judecătoreşti, persoana declarantă anulează un
incident de plată, aceasta va transmite la CIP, prin telefax, în aceeaşi zi bancară, hotărârea judecătorească
definitivă în baza căreia a făcut anularea.
În scopul asigurării corectitudinii informaţiei înregistrate în baza de date proprie, CIP poate efectua
anumite corecţii ale acesteia, dar numai la solicitarea scrisă a persoanelor declarante.

94
 Persoana declarantă care constată că a transmis la CIP o informaţie ce conţine una sau mai multe erori
va transmite cu operativitate la CIP, prin telefax, o cerere de rectificare. Originalul cererii va fi păstrat la
persoana declarantă, pentru evidenţele proprii.
CIP are obligaţia ca, în termen de maximum 24 de ore de la data primirii cererii de rectificare prin care
persoana declarantă solicită corectarea informaţiei transmise la CIP, să efectueze modificările solicitate şi să
transmită persoane declarante cererea sau declaraţia corectată.

7.4.8.DIFUZAREA ŞI VALORIFICAREA INFORMAŢIEI DIN FNIP ŞI DIN FNPR

CIP poate difuza informaţia conţinută în baza sa de date din proprie iniţiativă sau la cerere.
În cazul în care un titular de cont este declarat la CIP în interdicţie bancară sau o persoană declarantă
hotărăşte pe propria răspundere anularea unui incident de plată major la plata cu cec şi transmite la CIP cererea
de anulare corespunzătoare, CIP are obligaţia transmiterii acestei informaţii tuturor centralelor băncilor, pe
suport electronic, în aceeaşi zi bancară.
În cazul în care primeşte o declaraţie, CIP are obligaţia transmiterii către centrala băncii trase, a trasului
sau a subscriitorului, pe suport electronic, în aceeaşi zi bancară, a declaraţiei corespunzătoare.
Centrala băncii are obligaţia să transmită, în aceeaşi zi bancară, unităţii sale teritoriale (bancă trasă, a
trasului sau a subscriitorului) informaţia privind pierderea, furtul, distrugerea sau anularea unui instrument,
recepţionată de la CIP, pentru ca aceasta să nu procedeze la decontarea instrumentului în eventualitatea
prezentării la plată a acestuia.
Persoana declarantă poate interoga baza de date a CIP, în nume propriu sau în numele unei persoane
fizice sau juridice, prin transmiterea la CIP a unei cereri de consultare.
La nodul de acces, cererea va fi listată prin intermediul aplicaţiei informatice a CIP într-un singur
exemplar care va fi trimis persoanei declarante. Dacă interogarea s-a făcut în nume propriu, exemplarul se
păstrează de către persoana declarantă; dacă interogarea s-a făcut în numele unei persoane fizice sau juridice,
exemplarul se transmite solicitantului de către persoana declarantă.
Banca are obligaţia să consulte baza de date a CIP la eliberarea de formulare de cec titularilor de cont
sau ori de câte ori aceasta consideră necesar.
Persoanele declarante pot accesa baza de date a CIP 24 de ore din 24.
Banca Naţională a României poate sista în orice moment accesul la informaţiile conţinute în FNIP şi
FNPR, în scopul respectării prevederilor legii şi menţinerii încrederii publicului în comerţul făcut de bănci cu
cecuri, cambii şi bilete la ordin.
Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:
a) de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de cecuri
titularilor de cont;
b) de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin transmiterea către
Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne cu unităţile lor teritoriale de
informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în Mass-media;
c) de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statului cu atribuţii
de supraveghere şi control, precum şi de către Mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;
d) de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin intermediul
băncilor;
e) de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP
le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

7.4.9.ARHIVAREA

Toată documentaţia folosită pentru transmiterea şi înscrierea, organizarea şi gestionarea, şi, respectiv,
difuzarea şi valorificarea informaţiilor gestionate de CIP, se arhivează pe o perioadă de 5 ani, potrivit
dispoziţiilor care urmează.
Persoanele declarante - bănci vor arhiva, pe suport hârtie, următoarele documente:
a) somaţiile;
b) fişele de acreditare a persoanelor autorizate să înscrie în baza de date a CIP cererile, declaraţiile şi
anulările de incidente de plăţi;
c) cererile de înscriere a refuzului bancar în FNC, în FNCb sau în FNBO;
d) declaraţiile de pierdere/furt/distrugere/anulare a cecurilor;
e) declaraţiile de pierdere/furt/distrugere a cambiilor, biletelor la ordin;
95
 f)cererile de anulare a incidentului de plată privind cecul/cambia/biletul la ordin;
g)declaraţiile privind neînscrierea la CIP a incidentului de plată;
h)cererile de rectificare a informaţiei privind incidentul de plată.
Persoanele declarante - bănci vor arhiva, pe suport hârtie sau pe suport informatic, următoarele
documente:
a) cererile de consultare în nume propriu;
b) situaţia formularelor de cec eliberate clienţilor (decontate, aflate în posesia clienţilor sau retrase din
circulaţie).
CIP va arhiva pe suport informatic următoarele documente:
a) cererile de înscriere a refuzului bancar în FNC, în FNCb sau în FNBO;
b) declaraţiile de pierdere/furt/distrugere/anulare a cecurilor;
c) declaraţiile de pierdere/furt/distrugere a cambiilor, biletelor la ordin;
d) declaraţiile CIP privind interdicţia bancară şi, respectiv, de pierdere/furt/distrugere/anulare a
instrumentelor;
e)cererile de anulare a incidentului de plată privind cecul/cambia/biletul la ordin.
CIP va arhiva pe suport hârtie următoarele documente:
a) fişele de acreditare a persoanelor autorizate de centralele băncilor să notifice la CIP cererile,
declaraţiile şi anulările de incidente de plăţi;
b) fişele de acreditare a persoanelor angajate la CIP, autorizate de Banca Naţională a României să
notifice la CIP cererile, declaraţiile şi anulările de incidente de plăţi şi de interdicţii bancare;
c) declaraţiile privind neînscrierea la CIP a incidentului de plată;
d) cererile de rectificare a informaţiei privind incidentul de plată.

96
CAPITOLUL 8
GESTIUNEA OPERAŢIUNILOR DE CREDITARE

INTRODUCERE
Etimologic, cuvântul credit este de origine latină ‘creditum - creditare’, care înseamnă a crede, a avea încredere.
Această origine a noţiunii de credit scoate în evidenţă un element psihologic al existenţei unei operaţiuni de
credit: încrederea.

PREZENTAREA TEMEI
Definirea creditului, are la bază trei opinii care s-au conturat cu privire la acest concept, respectiv:
creditul ca încredere, creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire, creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Conform acestei accepţiuni, creditul reprezintă “o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a
unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din
economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor
obiective ale politicii economice”59.

Creditul bancar este operaţiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse
(bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoţite de plata unei dobânzi ce
remunerează banca.60.

Locul şi importanţa creditului în economie sunt date de rolul acestuia prin funcţiile pe care le
îndeplineşte, şi care în funcţie de opiniile care s-au conturat, pot fi grupate astfel61:
a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi funcţiile finanţelor,
respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei, relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare
în sens larg;
b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului (cele două precedente) plus
funcţia de emisiune;
c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţie de mobilizare şi funcţie de redistribuire;
d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit permanent de dobândă, atribuindu-
i-se funcţia de purtător de dobândă.

8.1.CLASIFICAREA CREDITELOR

Creditele care pot fi contractate de către clienţii băncilor -persoane fizice sau juridice pot fi clasificate
după mai multe criterii, şi anume:

1. Din punct de vedere al beneficiarului:

a. Credit acordat persoanelor fizice;
b. Credit acordat persoanelor juridice;
c. Credit acordat altor bănci;
d. Credit acordat statului;
2.Din punct de vedere al destinaţiei:
a. pentru capital de lucru;
b. pentru stocuri sezoniere;
c. pentru nevoi temporare ivite pe parcurs;
d.pentru investiţii.
3.Din punct de vedere al obiectului creditului:

59
Dardac Nicolae, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005 p.157
60
Dedu V. – Management bancar, Editura Mondan, Bucureşti, 1997, p. 73
61
Dardac Nicolae, Teodora Barbu, Monedă, bănci şi politici monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005 p.157

97
 a. credit bancar – obiectul acestuia constituindu-l transferul cu caracter temporar şi oneros al unei sume
de bani în favoarea unui client al băncii. Acest credit se concretizează într-un contract de credit încheiat între
bancă şi client.
b. creditul comercial – obiectul acestuia constituindu-l transferul cu caracter definitiv şi oneros al unei
mărfi în posesia clientului, achitarea acesteia efectuându-se ulterior.
4. Din punct de vedere al scadenţei:
a. credit pe termen scurt (mai mic de un an);
b. credite pe termen mediu (până la 5 ani);
c. credite pe termen lung (până la 25 de ani);
5.Din punct de vedere al modului de acordare:
a. prin cont curent;
b. prin cont separat de împrumut;
6.După modul de garantare:
a. Garantat cu garanţii reale (ipotecă, cesiune de creanţă, gaj);
b. Garantat cu garanţii morale;
7.Din punct de vedere al clauzelor de rambursare:
a. amortizabil
- în rate egale – metoda anuităţilor;
- în tranşe egale şi dobândă pe rată;
- în tranşe egale şi dobândă pe sold.
b. neamortizabil – integral la scadenţă.
8. În funcţie de calitatea creditului:
a. Credite performante – reprezintă pentru bancă acea categorie de credite în curs de execuţie, a căror
durată de acordare nu este expirată, iar debitorii şi-au achitat în momentul respectiv toate datoriile faţă de bancă.
Derularea lor se face în conformitate cu prevederile înscrise în contractul de credit din punct de vedere
al garanţiilor, iar în cazul creditelor explicite, clientul utilizează creditul în scopul solicitat.
În practică nu se întâlneşte o delimitare strictă a creditelor după aceste criterii, de regulă ele se găsesc în
combinaţii diferite. De asemenea se pot întâlni şi alte criterii de structurare a creditelor în afară de cele
menţionate.
b. Credite nerambursate la scadenţă – reprezintă creditele neachitate la termenele stabilite prin
contractul de credit
În cazul în care debitorul nu îşi achită la timp obligaţiile, creditul rămas se trece într-un cont separat, de
credite restante, dobânda corespunzătoare acestora fiind majorată.

8.2.ELEMENTELE CREDITULUI

Raportul de creditare implică existenţa în mod obligatoriu a următoarelor elemente, indiferent de

caracteristicile creditului acordat.
1.Părţile contractante – fiind reprezentate de către creditor (banca care acordă creditul) şi debitor
(beneficiarul creditului).
Raportul de credit implică mobilizarea resurselor băneşti aflate în momentul respectiv libere în
economie şi redistribuirea acestora către sfera de activitate din economie unde se înregistrează deficit de resurse,
respectiv către viitorul debitor, beneficiarul creditului.
2.Angajamentul de restituire a creditului - constituie un element esenţial al raportului dintre debitor şi
creditor. Este elementul de bază în funcţie de care banca va acorda creditul. Practic, fără acest angajament
relaţia de credit dispare. El reprezintă manifestarea principiului de bază al creditării şi anume rambursabilitatea
fondurilor avansate de către bancă.
3.Termenul de rambursare – reprezintă o altă trăsătură specifică a creditului. Scadenţele de rambursare
variază: de la termene foarte scurte (24 de ore - termen practicat de obicei pentru creditele de pe piaţa
interbancară) şi până la termene de peste 30 de ani.
4. Costurile creditului – se reflectă în caracterul oneros al transferului de fonduri de la cele două părţi
implicate în această relaţie.
Costurile creditului cuprind următoarele elemente:
a. Dobânzile ce se încasează de către bancă. La toate creditele acordate de către bancă, indiferent de
categoria beneficiarului, banca încasează o dobândă menţionată în contractul de credit. În aproape toate cazurile
dobânda este fluctuantă. Indiferent de forma sa (fixă sa u variabilă) dobânda se stabileşte de Consiliul de
Administraţie al fiecărei bănci, avându-se în vedere anumiţi factori, cum ar fi:

98
 ► evoluţia dobânzilor pe piaţa bancară şi interbancară;
► politica de creditare a băncii;
► destinaţia creditelor;
► evoluţia costului resurselor pe piaţa financiară;
► riscurile pe care le implică clienţii, etc.
b. Comisioanele ce se încasează de către bancă. Banca stabileşte şi încasează – în funcţie de serviciile
oferite clienţilor săi - comisioanele stabilite în procente din valoarea operaţiunilor efectuate sau în sume fixe
pentru anumite categorii de servicii.
În cazul activităţii de creditare pot fi întâlnite comisioane cum ar fi: comision de gestiune a creditului,
comision de risc, comision de neutilizare a creditului.

8.3. GESTIUNEA CREDITELOR

8.3.1. ASPECTE GENERALE

O problemă deosebit de delicată în activitatea fiecărei instituţii de credit o constituie calitatea

portofoliului de credite şi posibilitatea transformării acestora în credite neperformante. În acest sens, banca va
analiza şi va clasifica portofoliul de credite.
Clasificarea creditelor şi a plasamentelor se face conform Regulamentului nr 3/2009 privind clasificarea
creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de
credit prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:
 serviciul datoriei;
 performanţa financiară;
 iniţierea de proceduri judiciare.
Stabilirea performanţelor financiare ale împrumutaţilor se realizează pe baza unui set de indicatori
economico-financiari, specifici pentru fiecare bancă în parte. Cei mai des utilizaţi indicatori în acest sens sunt:
gradul de lichiditate, gradul de solvabilitate, rata profitului, gradul de îndatorare, etc.
Pentru fiecare indicator este stabilită o grilă de punctaj, în funcţie de valoarea pe care o are în fiecare
situaţie de particularizare aferentă clientului în cauză. Fiecărei societăţi bancare îi este lăsată deplina libertate de
decizie asupra indicatorilor ce vor fi luaţi în considerare la stabilirea performanţelor financiare ale clienţilor
precum şi asupra modului de punctare al acestora în stabilirea gradului de performanţă financiară a clientului.
De regulă apar două probleme:
a. Stabilirea unui număr prea mic de indicatori determină o creştere a riscului unei posibile evaluări
sumare a performanţei financiare a clientului.
b. Stabilirea unui număr prea mare de indicatori determină o creştere a timpului de fundamentare a
deciziei de creditare.
Varianta optimă este aceea de implementare a unui sistem computerizat de calcul a indicatorilor de
performanţă financiară (de bonitate). Se impune în acest sens determinarea unui set de indicatori care să aibă o
importanţă reală în determinarea bonităţii clientului.
Problema care apare în determinarea bonităţii clientului este aceea a modului în care sunt avuţi în
vedere indicatorii calculaţi în total punctaj. În general se merge pe ideea unei ponderi egale a fiecărui indicator
în punctajul general. Ar fi mai bine, considerăm să se aibă în vedere ponderi diferite şi chiar restricţionare.
Astfel, în cazul în care indicatorul profitabilitate are o valoare nulă sau chiar negativă, este recomandabil să nici
nu se mai calculeze ceilalţi indicatori.
După calcularea indicatorilor de performanţă financiară şi stabilirea punctajului pentru fiecare dintre
aceştia, se trece la însumarea punctajului. Clientul se încadrează într-o grilă, prin care i se atribuie o categorie de
performanţă financiară, conform clasificaţiei BNR. Această grilă de încadrare este stabilită de către fiecare
societate bancară, conform propriilor norme de creditare, depuse la BNR, în momentul autorizării efectuării
operaţiunilor de creditare.
BNR clasifică în cinci categorii agenţii economici în funcţie de performanţele financiare ale acestora,
astfel:
Categoria A - performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a
ratei de credit. Totodată, se prefigurează menţinerea performanţelor financiare la un nivel ridicat.
Categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menţine acest nivel în
perspectivă îndelungată.
Categoria C –performanţele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire.
Categoria D - performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclitate la intervale scurte de
timp.
99
 Categoria E – performanţele financiare arată pierderi şi există performanţe clare că nu pot fi plătite nici
ratele şi nici dobânzile.
Există de asemenea o serie de factori care deşi nu sunt cuantificaţi pe baza unor indicatori, ei trebuie
avuţi în vedere în stabilirea performanţei financiare a clientului:
► echipamentele existente;
► conducerea societăţii creditate;
► personalul societăţii creditate;
► poziţia în ramură;
► domeniul de activitate, etc.
Aceşti factori pot influenţa încadrarea în categoria de performanţă financiară, dar nu pot determina
deplasarea în sus sau în jos pe grilă cu mai mult de o treaptă.
Al doilea criteriu de selecţie – serviciul datoriei – reprezintă capacitatea debitorului, client al băncii de
a-şi onora obligaţiile la scadenţă.
Cel de-al treilea criteriu - iniţierea de proceduri judiciare – presupune ca cel puţin una dintre
următoarele măsuri să fie luate în scopul recuperării creanţelor:
1. darea de către instanţă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului;
2. declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoanele fizice sau juridice.

Normele interne ale împrumutătorilor, se constituie ca un singur act normativ; acestea se aprobă, în
cazul instituţiilor de credit (altele decât organizaţiile cooperatiste), de către organele cu funcţie de conducere ale
acestora, iar în cazul organizaţiilor cooperatiste de credit, de către organele cu funcţie de conducere ale caselor
centrale.
În vederea aplicării, normele interne ale instituţiilor de credit trebuie validate de Banca Naţională a
României - Direcţia supraveghere.
Instituţiile de credit încadrează debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit în categorii de
performanţă financiară, care se notează de la A la E, în ordinea descrescătoare a calităţii acesteia.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează potrivit criteriilor
stabilite de instituţiile de credit prin norme interne, pornindu-se de la procedura de clasificare a clientelei pe
categorii de risc de nerambursare, elaborată de acestea.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană juridică, din afara sectorului instituţiilor de
credit se realizează potrivit normelor interne ale instituţiilor de credit, pe bază de punctaj atribuit unor factori
cantitativi şi calitativi.
Factorii cantitativi se referă în principal la următorii indicatori, acolo unde aceştia pot fi determinaţi:
lichiditate, solvabilitate, profitabilitate şi risc, inclusiv riscul valutar.
Factorii calitativi se referă cel puţin la aspecte legate de modul de administrare a entităţii analizate, de
calitatea acţionariatului, de garanţiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii faţă
de debitor), de condiţiile de piaţă în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Indicatorii prevăzuţi mai sus se calculează pe baza datelor cuprinse în situaţiile financiare ale
debitorului, iar categoria de performanţă financiară se determină şi contribuie la stabilirea categoriei de
clasificare a creditelor în luna următoare celei în care instituţiei de credit i se prezintă raportările respective.
În cazul în care instituţiile de credit se găsesc în imposibilitate de a evalua performanţa financiară a unui
debitor, persoană juridică, din afara sectorului instituţiilor de credit, aceasta se încadrează direct în categoria E.
Frecvenţa cu care se determină categoria de performanţă financiară a unui debitor, persoană juridică, din
afara sectorului instituţiilor de credit coincide cu frecvenţa cu care se întocmesc situaţiile financiare.
În vederea clasificării creditelor, pe perioada cuprinsă între două întocmiri ale situaţiilor financiare, se
menţine ultima categorie de performanţă financiară determinată.
Prima clasificare a creditelor pentru debitorii, persoane juridice, din afara sectorului instituţiilor de
credit, efectuată potrivit prezentului regulament, ia în considerare categoria de performanţă financiară
determinată în funcţie de ultimele situaţii financiare.
În cazul debitorilor din sectorul instituţiilor de credit, performanţa financiară se încadrează direct în
categoria A.

8.3.2. DIMINUAREA EXPUNERILOR PE BAZA GARANŢIILOR

În scopul determinării valorii cu care se diminuează efectiv sumele reprezentând expuneri din
credite/plasamente, sumele înregistrate în contabilitate, aferente garanţiilor eligibile, se ajustează prin aplicarea
de coeficienţi, cu valoarea cuprinsă între 0 şi 1, rezultatul urmând a fi limitat la nivelul sumelor garantate.

100
 Garanţiile care pot fi luate în considerare de către împrumutători în vederea diminuării expunerii faţă de
debitor sunt cele din tabelul nr. 1, precum şi alte garanţii reale în conformitate cu normele interne ale
împrumutătorilor.
În vederea deducerii din expunerea faţă de debitor, coeficienţii cu care se ajustează sumele înregistrate
în contabilitate, aferente garanţiilor din tabelul nr. 1 , se stabilesc de împrumutător, pentru fiecare categorie/caz.
Valoarea acestor coeficienţi nu poate depăşi valoarea maximă prevăzută în cadrul tabelului.
Orice garanţie reală, cu excepţia gajului general, a garanţiilor constituite asupra bunurilor viitoare62) şi a
garanţiilor reale prevăzute în tabelul nr. 1, poate fi luată în considerare pentru diminuarea expunerii
împrumutătorului faţă de debitor, la o valoare ce nu poate depăşi valoarea sa justă 63. În acest scop,
împrumutătorii pot lua în considerare numai acele garanţii reale pentru care aceştia pot determina valoarea justă
pe bază de metodologii proprii64) prevăzute în cadrul normelor interne. În scopul ajustării valorii juste,
împrumutătorul stabileşte coeficienţi, pentru fiecare categorie/caz.

Tabelul nr. 1: Coeficienţii maximii pentru deducere din expunerea împrumutătorului faţă de debitor în funcţie
de tipul de garanţiei

Coeficientul maxim
pentru deducere din
expunerea
Tipul de garanţie împrumutătorului faţă
de debitor
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiei centrale a statului roman sau ale Băncii 1
Naţionale a României
Titluri emise de administraţia centrală a statului român sau de Banca Naţională a României 1
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor centrale ori ale băncilor centrale, din ţările 1
din categoria A65, sau ale Comunităţii Europene
Titluri emise de administraţiile centrale ori de băncile centrale, din ţările din categoria A, sau de Comunitatea 1
Europeană
Depozite colaterale plasate la instituţia de credit împrumutătoare 1
Certificate de depozit sau instrumente similare, emise de instituţia de credit împrumutătoare şi încredinţate 1
acesteia
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale băncilor de dezvoltare multilaterală sau ale Băncii Europene 0,8
de Investiţii
Titluri emise de băncile de dezvoltare multilaterală sau de Banca Europeană de Investiţii 0,8
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor regionale sau ale autorităţilor locale din 0,8
România
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale instituţiilor de credit din România 0,8
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale administraţiilor regionale sau ale autorităţilor locale, din 0,8
ţările din categoria A
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate ale instituţiilor de credit din ţările din categoria A 0,8
Garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate emise de fondurile de garantare a creditelor (FGC) din România 0,5

Poliţele de asigurare care au ca obiect garantarea/preluarea riscului de neplată se asimilează scrisorilor de

garanţie emise de instituţiile de credit şi, în consecinţă, pot fi luate în considerare de împrumutători în calitate de
diminuator de risc de credit, în situaţia în care sunt îndeplinite concomitent următoarele condiţii:
 au caracteristici similare celor impuse scrisorilor de garanţie emise de instituţiile de credit (care trebuie
să fie exprese, irevocabile şi necondiţionate);
 riscul de credit a fost transferat în afara grupului împrumutătorului prin intermediul operaţiunilor de
asigurare/reasigurare încheiate cu societăţi de asigurare/reasigurare, iar societăţile de
asigurare/reasigurare din afara grupului, care au preluat riscul, respectă cerinţele prevăzute de

62
Garanţiile pe bunuri viitoare nu produc efecte decât din momentul în care debitorul obţine proprietatea asupra bunurilor
şi, în consecinţă, nu pot fi luate în considerare în scopul diminuării expunerilor. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate:
garanţii reprezentate de cesionarea despăgubirilor din poliţe de asigurare care au ca obiect acoperirea riscului de credit, a
despăgubirilor din poliţe de asigurare de viaţă; garanţii reprezentate de cesionarea încasărilor din creanţe viitoare.
63
valoare justă = suma la care poate fi tranzacţionat un activ, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul
unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.
64
Întrucât valoarea justă este o categorie definită şi reglementată în cadrul Standardelor Internaţionale de Raportare
Financiară (IFRS), împrumutătorii elaborează metodologiile pentru determinarea valorii juste a garanţiilor reale primite,
având în vedere standardele contabile menţionate.
65
ţări din categoria A = statele membre ale Uniunii Europene; pentru scopurile regulamentului nr. 3/2009 privind
clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de
credit - România este tratată separat de celelalte state membre ale Uniunii Europene.
101
 standardele comunitare în materie (sau de standarde aplicabile societăţilor de asigurare/reasigurare, pe
care, în urma analizei efectuate, împrumutătorul le consideră în mod justificat echivalente standardelor
comunitare). În cazul în care riscul de credit a fost parţial transferat, calitatea de diminuator de risc de
credit a poliţei de asigurare poate fi luată în considerare numai pentru partea transferată;
 normele interne ale împrumutătorului prevăd un coeficient de maximum 0,8 pentru deducerea din
expunerea acestuia faţă de debitor, precum şi modalitatea de determinare a calităţii societăţilor de
asigurare/reasigurare emitente şi a nivelului coeficienţilor pentru fiecare astfel de emitent/categorie de
emitenţi.
Garanţiile exprese, irevocabile şi necondiţionate, acordate de fondurile de garantare a creditelor (FGC)
din România prin intermedierea resurselor alocate în acest sens de autorităţile centrale şi pentru care acestea îşi
asumă răspunderea, pot fi considerate garanţii exprese, irevocabile şi necondiţionate emise de stat 66), dacă:
 fondurile alocate sunt efectiv transferate FGC de autorităţile centrale;
 FGC demonstrează împrumutătorului că dispun de o gestiune care să evidenţieze distinct respectivele
fonduri, iar acestea sunt utilizate doar pentru garantarea riscurilor aferente.
Garanţiile aferente expunerilor reprezentând principalul creditelor/plasamentelor clasificate în categoria
"pierdere", în cazul cărora serviciul datoriei este mai mare de 90 de zile şi/sau în cazul cărora au fost iniţiate
proceduri judiciare faţă de operaţiune ori faţă de debitor, se ajustează prin aplicarea de coeficienţi stabiliţi de
împrumutător, pentru fiecare categorie/caz. Valoarea acestor coeficienţi nu poate fi mai mare de 0,25.
Garanţiile aferente expunerilor reprezentând dobânzi curente/restante, ataşate creditelor/plasamentelor
menţionate la alineatul precedent, nu se iau în considerare, coeficientul care se aplică sumelor aferente
respectivelor garanţii având valoarea zero.

8.3.3. CLASIFICAREA CREDITELOR ŞI PLASAMENTELOR ŞI DETERMINAREA

NECESARULUI DE PROVIZIOANE SPECIFICE DE RISC DE CREDIT

Expunerile din credite, înregistrate de împrumutători faţă de debitorii din afara sectorului instituţiilor de
credit, se clasifică în următoarele categorii: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere.
Expunerile din credite/plasamente, înregistrate de instituţiile de credit faţă de alte instituţii de credit, se
clasifică numai în categoria "standard" sau "pierdere".
Expunerile din credite/plasamente, înregistrate de împrumutători faţă de un anumit debitor, se
încadrează într-o singură categorie de clasificare, pe baza principiului declasării prin contaminare, respectiv prin
luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.
Operaţiunile acoperite, integral şi pe toată durata desfăşurării acestora, cu depozit colateral plasat la
instituţia de credit împrumutătoare, pot fi excluse din portofoliul operaţiunilor care fac obiectul clasificării şi
provizionării. Opţiunea se exercită în mod unitar pentru toate operaţiunile de acest tip aflate în portofoliu.
În scopul clasificării creditelor/plasamentelor şi al determinării necesarului de provizioane specifice de
risc de credit, se parcurg următoarele etape:

1. clasificarea creditelor şi/sau a plasamentelor:

1.1. identificarea din cadrul sumelor înregistrate în conturile de credite/plasamente a tuturor extraselor
reprezentând expuneri din operaţiuni derulate cu un anumit debitor şi, pentru fiecare dintre aceste expuneri,
identificarea celorlalte atribute necesare pentru realizarea operaţiunii de clasificare/provizionare;

1.2. clasificarea acestor expuneri prin aplicarea simultană a următoarelor criterii:

a) în cazul instituţiilor de credit:
- serviciul datoriei;
- performanţa financiară;
- iniţierea de proceduri judiciare.
Corespondenţa dintre criterii şi categoriile de clasificare este prevăzută în tabelele nr. 2 şi 3.
Creditele standard nu implică deficienţe şi riscuri, în cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează
în timpul şi la termenele stabilite, în general acestea fiind împrumuturi acordate clienţilor solvabili pentru
afaceri bune.

66
Garanţiile exprese, irevocabile şi necondiţionate emise de stat au, potrivit tabelului nr. 1, un coeficient de deducere de
maximum 1
102
 Tabelul nr.2 - Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite, înregistrate de
instituţiile de credit faţă de debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit

Creditele în observaţie sunt acele credite acordate unor clienţi cu rezultate economico-financiare foarte
bune, dar care în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăţi în rambursarea ratelor scadente şi a
dobânzilor.
Creditele substandard sunt acele credite ce prezintă deficienţe şi riscuri care periclitează lichidarea
datoriilor, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului şi capacităţii de plată a beneficiarului de
împrumut. Creditele substandard sunt caracterizate de posibilitatea reală ca banca să preia parţial unele pierderi,
ca urmare a imposibilităţii recuperării integrale a împrumutului, dacă deficienţele creditului nu sunt corectate pe
parcurs.
Creditele îndoielnice sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza
condiţiilor, valorilor şi garanţiilor existente este incertă. Aceste active sunt acelea care practic sunt neprotejate
sau protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanţiilor.
Creditele pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite instituţiei de credit, ceea ce face ca
înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Tabelul nr. 3 - Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite/plasamente,
înregistrate de instituţiile de credit faţă de alte instituţii de credit

b) în cazul instituţiilor financiare nebancare:

- serviciul datoriei;
- iniţierea de proceduri judiciare.
Corespondenţa dintre criterii şi categoriile de clasificare este prevăzută în tabelul nr. 4.

103
 Tabelul nr. 4 - Criterii de încadrare pe categorii de clasificare pentru expunerile din credite, înregistrate de
instituţiile financiare nebancare faţă de debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit

Iniţierea de proceduri Nu s-au iniţiat proceduri S-au iniţiat proceduri

judiciare judiciare judiciare
Serviciul
datoriei
0-15 zile standard pierdere
16-30 de zile în observaţie pierdere
31-60 de zile substandard pierdere
61-90 de zile îndoielnic pierdere
minimum 91 de zile pierdere pierdere

1.3. reclasificarea acestor expuneri într-o singură categorie, pe baza principiului declasării prin contaminare67.

2. determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit:

2.1. etapă cu caracter opţional - diminuarea expunerilor, de la etapa anterioară, care sunt garantate, în
conformitate cu prevederile legale;
2.2. aplicarea coeficientului de provizionare asupra expunerilor prelucrate anterior şi care fac obiectul
constituirii de provizioane specifice de risc de credit; corespondenţa dintre categoriile de clasificare şi
coeficienţii de provizionare este prevăzută în tabelul nr. 5;

Tabelul nr. 5 - Coeficienţi de provizionare aferenţi categoriilor de clasificare

3. reluarea etapelor 1 şi 2 pentru toţi ceilalţi debitori faţă de care împrumutătorul înregistrează
expuneri din credite/plasamente.

Aplicaţie: Determinaţi nivelul provizioanelor ce sunt constituite de Banca X la 01.10.2002 pentru

creditele acordate clienţilor săi cu performante financiare din categoria B, care nu înregistrează întârziere de
plata şi asupra cărora nu s-au început proceduri judiciare.

Client Valoarea Tipul garanţiei

debitelor
Client 1 800.000 Depozit colateral plasat la bancainsasi
Client 2 300.000 Scrisoare de garanţie bancară emisă de banca AXB (din România)
Client 3 500.000 Ipoteci in favoarea băncii, de ranguri superioare ipotecilor instituite in
favoarea altor creditori

REZOLVARE :
a. determinarea bazei de calcul:

67
Notă: Pentru scopuri de optimizare, ultimele două etape pot fi integrate într-o singură etapă care să asigure direct
încadrarea globală a expunerilor respective, fără a se mai stabili categorii individuale de clasificare
104
Deoarece debitorii nu se afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lor şi nici nu înregistrează
întârzieri de plata, determinarea bazei de calcul se obţine prin deducerea din expunerea băncii faţă de debitor a
garanţiilor acceptate a fi luate în considerare.

Client Valoarea Coeficientul pentru deducere din Baza de calcul

debitelor expunerea băncii fata de entitatea de risc

Client 1 800.000 1 800.000 -800.000*1=0

Client 2 300.000 0,8 300.000 -300.000*0.8=60.000
Client 3 500.000 0,5 500.000-500.000*0.5=250.000
TOTAL 310.000

b. determinarea coeficientului de provizioane

Deoarece debitorii nu înregistrează întârzieri de plata, au o performanta financiara de categoria B şi nici nu se

afla sub incidenţa începerii unor proceduri judiciare asupra lor, debitele sunt asimilate categoriei de credit „in
observaţie”. Prin urmare coeficientul de provizioane este de 0.05.

c. aplicarea coeficientului de provizioane asupra bazei de calcul obţinute

Provizion= Baza de Calcul× coef Provizion=310.000×0,05=15.500

8.3.4. CONSTITUIREA, REGULARIZAREA ŞI UTILIZAREA PROVIZIOANELOR

SPECIFICE DE RISC DE CREDIT

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora şi se realizează prin
includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.
Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al
acestora în vederea restabilirii egalităţii dintre nivelul existent şi cel al necesarului şi se realizează prin
includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferenţa dintre nivelul existent în
sold al provizioanelor specifice de risc de credit şi nivelul necesarului.
Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea provizioanelor specifice de risc
de credit şi se realizează prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor
specifice de risc de credit aferente creditelor/plasamentelor pentru care este îndeplinită una dintre următoarele
condiţii:
 au fost epuizate posibilităţile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de prescripţie;
 au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.

Împrumutătorii constituie şi/sau regularizează lunar provizioanele specifice de risc de credit aferente
creditelor/plasamentelor evidenţiate în sold la finele lunii respective, prin includerea pe cheltuieli şi/sau prin
reluarea pe venituri, indiferent de rezultatul financiar înregistrat al perioadei.
Împrumutătorii constituie, regularizează şi utilizează provizioanele specifice de risc de credit, utilizând
moneda de exprimare a creditelor/plasamentelor pe care le corectează.

8.3.5. CERINŢE DE NATURĂ INFORMAŢIONALĂ

Împrumutătorii trebuie să dispună de metode adecvate de organizare a informaţiei şi de proceduri, care

să asigure îndeplinirea cerinţelor legate de clasificarea creditelor/ plasamentelor şi determinarea necesarului de
provizioane specifice de risc de credit, precum şi de constituirea/ regularizarea/utilizarea acestora. În particular,
printre cerinţele a căror îndeplinire trebuie asigurată de metodele şi procedurile menţionate, împrumutătorii
trebuie să aibă în vedere şi următoarele cerinţe68):

68
Cerinţele cu privire la garanţii sunt obligatorii numai în cazurile în care garanţiile se utilizează în scopul diminuării
expunerilor. operaţiunilor de credit/plasament pentru care acestea au fost constituite.
105
 a) realizarea şi păstrarea corespondenţei dintre garanţiile reale/personale eligibile şi operaţiunile
reprezentând credite/plasamente pe care acestea le garantează;
b) identificarea din cadrul sumelor înregistrate în conturile de credite/plasamente şi în conturile de
garanţii, care se regăsesc în bilanţ, în afara bilanţului şi în evidenţa tehnico-operativă, a tuturor extraselor
aferente unei anumite operaţiuni şi, pentru fiecare dintre aceste extrase, stabilirea/ataşarea tuturor atributelor
necesare pentru realizarea operaţiunii de clasificare/provizionare;
c) ajustarea sumelor înregistrate în contabilitate, aferente garanţiilor, în scopul determinării valorii cu
care se diminuează efectiv sumele reprezentând expuneri, extrase din conturile de credite/plasamente;
d) identificarea tuturor operaţiunilor, reprezentând credite/plasamente şi garanţii aferente, desfăşurate cu
un anumit debitor;
e) identificarea tuturor debitorilor faţă de care împrumutătorul înregistrează expuneri din
credite/plasamente;
f) realizarea şi păstrarea corespondenţei dintre extrasele din conturile de provizioane specifice de risc şi
extrasele aferente.
Împrumutătorii au obligaţia să dispună de metode adecvate de organizare şi conservare a informaţiei,
precum şi de proceduri care să permită verificarea datelor primare şi a modului în care acestea au fost prelucrate
în scopul clasificării creditelor/plasamentelor şi al determinării necesarului de provizioane specifice de risc de
credit, precum şi în scopul constituirii/regularizării/utilizării acestora, pentru fiecare închidere contabilă.
Împrumutătorii raportează Băncii Naţionale a României, periodic, situaţiile privind clasificarea
expunerilor din credite/plasamente şi necesarul de provizioane specifice de risc de credit aferent acestora.

106
CAPITOLUL 9
SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII BANCARE DE CĂTRE BANCA NAŢIONALĂ A
ROMÂNIEI

INTRODUCERE
Rolul sistemului bancar ca verigă esenţială în procesul de economisire-investire face ca stabilitatea acestuia să
fie o prioritate pe agenda autorităţilor publice. Unul dintre obiectivele majore ale unei bănci centrale este acela
de a preveni riscul sistemic prin promovarea unei monitorizări bancare eficiente, care să contribuie la realizarea
stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem financiar. Astfel, băncile centrale au dezvoltat metode şi procese pentru
supravegherea şi evaluarea continuă a băncilor – premise ale prevenirii apariţiei unei mari varietăţi de crize
bancare sau a altor surprize neplăcute cu privire la entităţile sistemului bancar.

PREZENTAREA TEMEI

Dezvoltările recente pun accentul pe sisteme sofisticate care utilizează tehnici econometrice pentru
estimarea probabilităţii de faliment sau a deteriorării ratingului. Pe baza informaţiilor oferite de aceste
instrumente, se declanşează, atunci când este nevoie, acţiuni de inspecţie ce vizează aspectele specifice
identificate sau se stabilesc priorităţile în cazul examinărilor generale ce se desfăşoară pe o bază regulată. Astfel,
sistemele de avertizare timpurie a deteriorării performanţelor bancare permit îmbunătăţirea eficacităţii activităţii
de inspecţie bancară şi o mai bună gestionare a resurselor limitate de care dispun autorităţile de control
prudenţial.
Asemenea preocupări au fost încurajate şi de eforturile Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI) de a
elabora un cadru de convergenţă internaţională privind problematica cuantificării şi gestionării riscului de
faliment la nivelul instituţiilor de credit. Noul dispozitiv de adecvare a fondurilor proprii (BASEL II) reprezintă
cel mai important cadru referenţial în supravegherea microprudenţială în prezent. În cadrul noii abordări,
activitatea de supraveghere se orientează din ce în ce mai mult spre analiza profilului de risc al instituţiei de
credit, a mijloacelor şi instrumentelor existente la îndemâna conducătorilor acesteia pentru gestionarea eficientă
a riscurilor specifice.
Sistemele de rating şi de avertizare timpurie, testele de rezistenţă (stress test) şi cele de contaminare
interbancară reprezintă tehnici sofisticate care permit realizarea cu succes a obiectivelor menţionate anterior.
Aceste instrumente utilizează informaţii relevante despre caracteristicile unei instituţii de credit şi
contrapartidele acesteia, pe baza cărora este furnizată o măsură sintetică a performanţelor şi/sau a
vulnerabilităţilor lor.
Supravegherea bancară, bazată pe continua revizuire analitică a băncilor, serveşte bunului public ca unul
dintre factorii cheie de menţinere a stabilităţii şi încrederii în sistemul financiar. Supravegherea bancară
reprezintă o parte integrală dintr-un proces continuu mult mai vast şi include, în mod normal, supravegherea pe
teren şi examinările la birou. Acest proces include stabilirea unui cadru legal pentru sectorul bancar, desemnarea
autorităţilor de reglementare şi supraveghere, definiţia condiţiilor şi a criteriilor de acordare a autorizaţiilor de
funcţionare şi implementarea legislaţiei care limitează nivelul riscului pe care băncile au voie să şi-l asume. Alţi
paşi necesari includ stabilirea unui cadru pentru raportarea prudenţială şi supravegherea pe teren şi executarea
acestor activităţi, urmate de examinările la birou. Rezultatele acestor examinări furnizează intrări de date
necesare procesului de dezvoltare instituţională a băncilor relevante şi îmbunătăţirii mediului de reglementare şi
supraveghere
Toate sistemele bancare au cel puţin o autoritate de reglementare şi supraveghere. Cu toate acestea,
localizarea, structura, puterile de reglementare şi implementare şi responsabilităţile specifice fiecărei autorităţi
sunt diferite. Aceasta se datorează în primul rând existenţei anumitor tradiţii, mediului economic, juridic al
fiecărei ţări. În multe situaţii însă, politicul prevalează în ceea ce privesc unele decizii ale autorităţii de
reglementare şi supraveghere a sectorului bancar. Cu toate că, în general, această autoritate este atribuită băncii
centrale, tendinţa actuală este de a consolida toată supravegherea financiară, într-o entitate separată, în afara
băncii centrale.
Responsabilităţile supravegherii bancare includ, în general, următoarele69:
 emiterea şi retragerea autorizaţiilor bancare pe bază exclusivă;

69
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza şi managementul riscului bancar: evaluarea guvernanţei
corporatiste şi a riscului financiar, Casa de Editură Irecson, Bucureşti, 2003, p. 181
107
  emiterea şi implementarea reglementărilor şi standardelor prudenţiale;
 autoritatea de a impune şi obţine rapoarte periodice (stabileşte raportări prudenţiale drept
condiţie primordială pentru supravegherea pe teren) şi de a desfăşura inspecţii la birou;
 stabilirea de amenzi şi penalităţi şi iniţierea de acţiuni de urgenţă, inclusiv ordine de sistare şi de
încetare, ordine de îndepărtare şi suspendare a conducerii şi impunerea autorităţii de lichidare;
 închiderea sau lichidarea băncilor.
Pentru a fi eficientă, o autoritate de supraveghere trebuie să dispună de o putere de implementare
corespunzătoare şi de un grad adecvat de autonomie. Aceste abilităţi sunt necesare în cazul în care autoritatea
trebuie să fie capabilă să reziste presiunilor exercitate de către guvern, bănci şi acţionarii acestora, deponenţi şi
creditori, debitori şi alte persoane care utilizează servicii financiare.
Al doilea pilon al noului Acord reprezintă un set de principii, care accentuează necesitatea aprecierii din
partea băncilor a suficienţei capitalului şi supravegherii acestui proces din partea organelor respective.
Principiile vizează:
 Băncile trebuie să organizeze un proces de estimare a capitalului total reieşind din profilul de risc,
precum şi din strategia privind menţinerea nivelului de capital.
 Organele de supraveghere trebuie să evalueze estimările interne ale băncii cu privire la suficienţa
capitalului şi strategiile, precum şi capacităţile băncii de monitorizare şi asigurare a respectării cerinţelor
normative.
 Organele de supraveghere locale vor asigura ca băncile să dispună de un capital mai mare decât cel
minimal şi vor avea posibilitatea să impună băncilor menţinerea unui nivel de capital superior nivelului
minim.
 Organele de supraveghere trebuie să intervină în activitatea băncii la din timp, pentru a preveni
diminuarea capitalului sub nivelul minim şi trebuie să insiste asupra elaborării şi implementării unor
acţiuni de majorare a capitalului.
Estimarea riscului şi suficienţei capitalului trebuie să se bazeze nu numai pe controlul asupra respectării
din partea băncii a cerinţelor minime de capital. Conform noului acord – în competenţa organelor de
supraveghere intră următoarele sarcini:
1. Controlul asupra riscurilor, rămase în afara acordului (riscul ratei dobânzii portofoliului băncii,
business-risk, riscul strategic) sau sunt reflectate incomplet (riscul concentrării portofoliului), precum şi riscurile
de sistem, legate cu ciclurile economice.
2. Controlul asupra respectării din partea băncilor a criteriilor calitative şi cantitative pentru utilizarea
metodelor avansate de estimare a riscurilor.
Modificările pilonului II au atins procedura de stress-testing. Comitetul este convins că pentru bănci este
important să adopte abordarea ABRI pentru riscul de creditare. Asemenea bănci vor fi obligate să prezinte un
stress-test conservativ al băncii, pentru aprecierea nivelului până la care pot să se ridice cerinţele faţă de capital
în urma scenariilor stress-testing. Băncile şi organele de supraveghere trebuie să utilizeze rezultatele acestui test
ca un instrument de asigurare că banca dispune de capital suficient. Organele de supraveghere pot cere de la
banca reducerea nivelului de risc în aşa măsură încât capitalul băncii să acopere cerinţele faţa de capitalul minim
şi rezultatele procedurii de stress-testing.

9.1.SUPRAVEGHEREA INSTITUŢIILOR DE CREDIT PERSOANE JURIDICE ROMÂNE

În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem

bancar, Banca Naţională a României asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit persoane juridice
române, inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor
norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de
reglementările aplicabile, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau sub-consolidat, după caz, în
vederea prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să raporteze Băncii Naţionale a României
datele şi informaţiile necesare pentru evaluarea respectării legale, la termenele şi în forma stabilite de aceasta.
Banca Naţională a României poate face recomandări instituţiei de credit, persoană juridică română, în
vederea adoptării de măsuri corespunzătoare de către acesta pentru îmbunătăţirea cadrului de administrare, a
strategiilor, proceselor şi mecanismelor implementate, pentru asigurarea unei organizări adecvate a activităţii
desfăşurate ori pentru restabilirea sau susţinerea situaţiei sale financiare. Instituţia de credit trebuie să comunice
Băncii Naţionale a României măsurile întreprinse, în termenele stabilite de aceasta.

108
9.2.SUPRAVEGHEREA PE BAZĂ CONSOLIDATĂ

Supravegherea pe bază consolidată a unei instituţii de credit, persoană juridică română, este exercitată
de Banca Naţională a României în următoarele situaţii:
a) instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României este instituţie de credit-mamă la nivelul
României sau instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene;
b) instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca societate-mamă o societate
financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii
Europene, fără ca, în acest din urmă caz, societatea-mamă să mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în statele
membre;
c) instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca societate-mamă, înfiinţată în
România, o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară holding-mamă la
nivelul Uniunii Europene şi care este societate-mamă pentru cel puţin încă o instituţie de credit autorizată într-
un alt stat membru;
d) există instituţii de credit autorizate în două sau mai multe state membre, printre care şi România, ce
au ca societăţi-mamă mai multe societăţi financiare holding având sediul social în state membre diferite şi există
o instituţie de credit filială în fiecare dintre aceste state, iar dintre aceste filiale, instituţia de credit, persoană
juridică română, are cel mai mare total al activului bilanţier;
e) instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca societate-mamă o societate
financiară holding care este societate-mamă şi pentru cel puţin o altă instituţie de credit autorizată în oricare alt
stat membru, niciuna dintre aceste instituţii de credit ne fiind autorizată în statul membru în care este înfiinţată
societatea financiară holding, iar instituţia de credit autorizată în România are cel mai mare total al activului
bilanţier; această instituţie de credit este considerată, pentru scopurile supravegherii pe bază consolidată,
instituţie de credit controlată de către o societate financiară holding-mamă la nivelul Uniunii Europene.

9.3. SUPRAVEGHEREA INSTITUŢIILOR DE CREDIT DIN ALTE STATE MEMBRE CARE

DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE ÎN ROMÂNIA

Banca Naţională a României asigură, în cooperare cu autorităţile competente din statele membre de
origine, supravegherea cerinţelor de lichiditate la nivelul sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din
alte state membre.
Pentru supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit dintr-un alt stat membru, care desfăşoară
activitate în România, în special printr-o sucursală, Banca Naţională a României colaborează cu autorităţile
competente din statul membru de origine şi din alte state membre în care instituţia de credit desfăşoară
activitate.
Autoritatea competentă din statul membru de origine al unei instituţii de credit poate realiza verificarea
informaţiilor primite la sediul sucursalei din România a instituţiei de credit. Verificarea poate fi realizată direct
sau prin intermediul unor terţe persoane împuternicite în acest scop şi cu informarea prealabilă a Băncii
Naţionale a României.
Autoritatea competentă din statul membru de origine poate solicita Băncii Naţionale a României să
efectueze verificări la sediul sucursalei din România a unei instituţii de credit autorizată în statul membru
respectiv, caz în care Banca Naţională a României procedează la efectuarea acestei verificări, în mod direct sau
prin intermediul unei terţe persoane împuternicite în acest sens. Autoritatea competentă solicitantă poate
participa la efectuarea verificării respective, dacă nu o realizează ea însăşi.

9.4. SUPRAVEGHEREA SUCURSALELOR DIN ROMÂNIA ALE INSTITUŢIILOR DE

CREDIT DIN STATE TERŢE

Pentru supravegherea activităţii din România a sucursalelor instituţiilor de credit din state terţe, Banca
Naţională a României cooperează cu autorităţile competente din aceste state.
În acest sens, Banca Naţională a României încheie acorduri de cooperare cu autoritatea competentă din
statul terţ de origine al instituţiei de credit.
Prin aceste acorduri se stabilesc cel puţin condiţiile în care se realizează schimbul de informaţii, cu
respectarea dispoziţiilor privind secretul profesional.
La verificările efectuate la sediul sucursalei din România a instituţiei de credit din statul terţ pot
participa şi reprezentanţi ai autorităţii competente din statul terţ de origine, conform acordurilor de cooperare
încheiate de Banca Naţională a României cu autoritatea respectivă.
109