9.3.3.

DREPTUL DE PROPRIETATE
9.3.1. Conceptul dreptului de proprietate

Fiecare subiect de drept – persoană fizică sau juridică – are un patrimoniu, adică o
totalitate de drepturi şi obligaţii cu valoare economică. Patrimoniul este o universalitate
juridică ce apare ca o masă de drepturi şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor
asemenea mase, având fiecare un regim juridic determinat. Fiecare drept şi fiecare obligaţie
rămâne însă distinctă de universalitate, aşa încât modificările aduse în privinţa lor nu
alterează identitatea acestuia.
În alcătuirea patrimoniului, dreptul de proprietate pare să îndeplinească rolul cel mai
important, căci după cum economic producţia este procesul fundamental şi iniţial care
determină conţinutul şi înfăţişarea celorlalte procese economice (circulaţiei, repartiţiei,
consumului) tot astfel tipul dreptului de proprietate, condiţie necesară în producţie, este tipul
dreptului fundamental care comandă şi determină conţinutul şi înfăţişarea tuturor celorlalte
drepturi reale şi ale raporturilor de obligaţii.
Potrivit prevederilor art. 555. din Codul civil, proprietatea privată constă în dreptul
titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu,
în limitele stabilite de lege.
Dreptul de proprietate este dreptul real cel mai deplin, fiind singurul drept subiectiv
care conferă titularului său cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a bunului şi posibilitatea
proprietarului de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a utiliza bunul său, culegând în
proprietate toate fructele pe care le produce.
Atributul de dispoziţie este alcătuit din dreptul de dispoziţie materială şi dreptul de
dispoziţie juridică. Dreptul de dispoziţie materială conferă proprietarului posibilitatea de a
dispune de substanţa bunului, adică acesta îl poate transforma, consuma sau distruge cu
respectarea dispoziţiilor legale. Dreptul de dispoziţie juridică este posibilitatea proprietarului
de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oneros sau gratuit, prin acte între vii sau mortis
causa, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate în favoarea altor persoane.
9.3.2. Caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate prezintă următoarele caractere: absolut şi inviolabil, deplin şi

exclusiv, perpetuu şi transmisibil.
a) Caracterul absolut şi inviolabil
Dreptul de proprietate este absolut, fiind recunoscut titularului său în raporturile
acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a aduce atingere acestuia.
Dacă bunul aflat în proprietatea unei persoane ajunge în deţinerea sau posesia nelegitimă a
altuia, proprietarul are dreptul să intenteze acţiunea în revendicare.
Dreptul de proprietate în virtutea caracterului său absolut, implică obligaţia corelativă
negativă şi universală a tuturor celorlalte persoane de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte
sau fapte de natură a aduce atingere atributelor pe care el le conferă titularului său.
Caracterul inviolabil al dreptului de proprietate decurge implicit din art. 44 alin. 2 din
Constituţie care dispune: “proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege
indiferent de titular”. Potrivit art. 136 din Constituţie, proprietatea privată este inviolabilă. Cu
alte cuvinte, dreptul de proprietate nu poate fi încălcat de nimeni, nici chiar de stat. Această
regulă cunoaşte însă două excepţii:
● bunurile imobile aflate în proprietate privată pot fi expropriate în condiţiile legii,
pentru cauză de utilitate publică. În acest sens, art.44 pct.3 din Constituţie prevede: “Nimeni
nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire. Procedura de expropriere şi stabilirea despăgubirilor sunt
prevăzute în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică.
● subsolul oricărei proprietăţi imobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de
interes general. Astfel, conform art.44 pct.5 din Constituţie: “Pentru lucrări de interes general,
autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum
şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
b) Caracterul deplin şi exclusiv
Dreptul de proprietate este un drept deplin, conferind titularului său toate cele trei
atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.
În acelaşi timp, dreptul de proprietate este şi un drept exclusiv, în sensul că atributele
sau puterile inerente acestui drept sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra
bunului respectiv, cu excepţia cazurilor în care proprietatea este dezmembrată când unele
atribute se exercită de către o altă persoană.
c) Caracterul perpetuu şi transmisibil
Dreptul de proprietate este nelimitat în timp şi durează atâta timp cât există bunul care
formează obiectul său. Totodată, el nu se pierde prin neexercitare (prin neuz).
Dreptul de proprietate poate fi transmis atât prin acte între vii cât şi pentru cauză de
moarte.
Prin transmiterea dreptului de proprietate înţelegem trecerea sa din patrimoniul unei
persoane în patrimoniul altei persoane fără nici o modificare. Caracterul transmisibil al
dreptului de proprietate este legat de caracterul său perpetuu, viaţa oamenilor fiind inevitabil
limitată în timp.
Caracterul transmisibil priveşte numai dreptul de proprietate privată. În schimb,
dreptul de proprietate publică, indiferent că poartă asupra unor bunuri mobile sau imobile,
este inalienabil şi, prin urmare, este netransmisibil.
9.3.3. Dreptul de proprietate publică

În funcţie de regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:
dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată. Aceste două forme ale
dreptului de proprietate sunt consacrate expres în art.136 pct.1 din Constituţie: “Proprietatea
este publică sau privată” şi reluate în materia dreptului civil în art. 552. În actualele condiţii
economico-sociale, se poate observa că proprietatea privată este forma dominantă a dreptului
de proprietate.
Dreptul de proprietate publică este definit în art. 858 Cod civil ca fiind dreptul de
proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor
care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să
fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale
subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum
și alte bunuri stabilite prin lege organică.
 Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost,
la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Dreptul de proprietate publică se dobândește:
a) prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;
b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
c) prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin
voința dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al
acestuia sau din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public
al acesteia, în condițiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se particularizează prin trei caractere, fiind: inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil.
a) Inalienabilitatea
Conform art. 136 pct. 4 din Constituţie: “Bunurile proprietate publică sunt
inalienabile”, iar art.861 alin.3 din Codul civil prevede că bunurile publice pot fi date în
administrare sau în folosință și pot fi concesionate ori închiriate, în condiţiile legii.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile ce
fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, adică ele nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară,
prin acte juridice şi nici pe cale forţată, prin expropriere. Totodată este interzisă şi
dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate, cum sunt:
uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi superficia.
Actele juridice încheiate cu încălcarea acestui caracter sunt lovite de nulitate absolută.
b) Imprescriptibilitatea
Conform art.861 alin.2 din Codul civil, proprietatea asupra bunurilor proprietate
publică nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți prin uzucapiune sau, după caz,
prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile.
c) Insesizabilitatea
Dreptul de proprietate publică este insesizabil, adică bunurile aflate în proprietatea
publică nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe
temeiul dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu.
9.3.4. Acţiunea în revendicare

Acţiunea în revendicare este un mijloc juridic specific prin intermediul căruia se apără
dreptul de proprietate. Ea poate fi definită ca fiind acea acţiune civilă reală, prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia de la posesorul
neproprietar. Pe calea acestei acţiuni, proprietarul cere instanţei de judecată să i se recunoască
dreptul de proprietate asupra bunului a cărui posesie efectivă a pierdut-o.
Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caractere juridice: reală, petitorie şi
imprescriptibilă.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece se întemeiază direct şi nemijlocit
pe dreptul de proprietate, putând fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul
de proprietate. Ea se diferenţiază astfel de acţiunile personale patrimoniale, ex contractu care
se întemeiază pe drepturi de creanţă şi care sunt admisibile, deci, doar împotriva debitorului
care este o persoană determinată.
Acţiunea în revendicare este, totodată, o acţiune petitorie, deoarece tinde să stabilească
existenţa dreptului de proprietate invocat de reclamant. Cu alte cuvinte, prin această acţiune
se pune în discuţie, într-un proces, însăşi existenţa dreptului de proprietate al reclamantului,
cu consecinţa că acesta este îndatorat să facă dovada dreptului său de proprietate. Acest aspect
delimitează acţiunea în revendicare de acţiunile posesorii, în cadrul cărora nu se pune în
discuţie însuşi dreptul de proprietate ci urmează a se stabili numai dacă s-a adus o atingere
posesiei ca simplă stare de fapt.
Acţiunea în revendicare este, în principiu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv. Prin
urmare, oricât timp nu ar fi exercitată, această acţiune nu se stinge decât odată cu stingerea
însuşi a dreptului de proprietate pe care îl însoţeşte şi-l apără. Imprescriptibilitatea acţiunii în
revendicare este consecinţa caracterului perpetuu al dreptului de proprietate.

9.4. BUNURILE
9.4.1. Noţiune

Bunurile sunt obiecte materiale la care se referă raporturile juridice civile patrimoniale.
În primul rând, trebuie să facem distincţie între noţiunea de bunuri şi noţiunea de
lucruri, care deşi sunt asemănătoare, ele nu se suprapun. Astfel, prin lucruri înţelegem tot ce
există în realitate, în lumea înconjurătoare sau ce există în imaginaţie, pe când bunurile sunt
lucrurile susceptibile de apropriere ca obiecte materiale ale dreptului de proprietate.
Prin urmare, pentru ca lucrul să devină bun, în sens juridic, trebuie să întrunească
cumulativ trei condiţii:
- să fie util pentru om, adică să-i poată satisface o nevoie materială sau spirituală;
- să aibă o valoare economică, adică să poată fi exprimat în bani;
- să fie susceptibil de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale
Bunurile sunt definite în art. 535 din Codul civil ca fiind lucrurile, corporale sau
incorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Bunurile prezintă o importanţă deosebită în raporturile de drept civil. Astfel ele pot
determina sau influenţa natura raporturilor care se pot stabili cu privire la aceste bunuri,
regimul lor juridic sau anumite particularităţi în reglementarea relaţiilor sociale patrimoniale,
ori conţinutul drepturilor şi obligaţiilor pe care părţile le pot avea cu privire la ele.
9.4.2. Clasificarea bunurilor

1. După natura bunurilor şi calificarea dată de lege, bunurile se împart în mobile

(mişcătoare) şi imobile (nemişcătoare). Este cea mai importantă clasificare, reglementată
expres în art. 536 Cod civil care prevede: “Bunurile sunt mobile sau imobile”.
Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă în spaţiu, fiind susceptibile
de deplasare de la un loc la altul, fără a se aduce atingere substanţei lor.
Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, neputând fi mutate
dintr-un loc în altul fără să-şi piardă destinaţia iniţială sau identitatea.
La rândul lor, bunurile mobile pot fi de două feluri: mobile prin natura lor şi mobile
prin anticipaţie.
a) Bunurile mobile prin natura lor sunt acele bunuri (corpuri) pe care legea nu le
consideră imobile, fiind adăugate acestei categorii și undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de
orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
acestora.
b) Bunurile mobile prin anticipaţie sunt reglementate în art. 540 din Codul civil, care
prevede că bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile
și construcțiile încorporat în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților
sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor. Așadar, acestea sunt acele bunuri
care prin natura lor sunt imobile, dar părţile actului juridic le consideră ca fiind mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni în viitor.
Bunurile imobile se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin destinaţie şi
imobile prin determinarea legii.
a) Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, izvoarele și cursurile de apă,
plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe
platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent;
b) Imobilele prin destinaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor sunt mobile, dar
sunt declarate de lege ca fiind imobile, datorită destinaţiei lor stabilită de proprietar. Codul
civil consideră imobile prin destinaţie materialele separate în mod provizoriu de un imobil,
pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile
integrante ale unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate;
c) Imobilele prin determinarea legii sunt: drepturile reale imobiliare, acţiunile (în
justiţie) care tind a revendica un bun imobil.
2. După regimul juridic al circulaţiei lor, bunurile se clasifică în bunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate
prin acte juridice. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, deci legea trebuie să prevadă
expres excepţiile. În cadrul bunurilor aflate în circuitul civil deosebim pe de o parte, bunurile
care pot circula liber de la un proprietar la altul iar pe de altă parte, bunurile care au o circulaţie
juridică restrictiv reglementată (de exemplu: regimul juridic al produselor şi substanţelor
stupefiante).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul unui act
juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 Cod civil).
3. După modul în care sunt determinate, deosebim bunuri individual determinate şi
bunuri determinate generic.
Bunurile individual determinate (numite şi bunuri certe) sunt acele bunuri care, potrivit
naturii lor sau voinţei părţilor actului juridic sunt determinate prin caractere individuale şi
specifice, putând fi deosebite de orice alte lucruri. De exemplu, un autoturism individualizat
prin numărul de înmatriculare, seria motorului, un anumit tablou al unui pictor.
Bunurile determinate generic (numite şi bunuri de gen) sunt acelea privite prin prisma
caracterelor comune ale categoriei din care fac parte şi care se individualizează ulterior prin
numărare, măsurare, cântărire. Astfel de bunuri sunt spre exemplu, cerealele, banii, alimentele
etc.
4. După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele în executarea unei obligaţii civile,
bunurile sunt fungibile şi nefungibile.
 Bunurile fungibile sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate,
astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații (de regulă, bunurile
determinate generic).
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite unele cu altele, în executarea
unei obligaţii (în principiu, bunurile certe).
Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat însă nu numai de natura bunului
ci şi de voinţa părţilor actului juridic, părţile putând conveni ca un bun cert (nefungibil) să fie
considerat ca bun fungibil. În acest sens, art. 543 Cod civil prevede că prin act juridic, un bun
fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
5. După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se împart în frugifere şi
productive.
Bunurile frugifere sunt bunurile susceptibile de a produce periodic alte bunuri,
denumite fructe, fără consumarea substanţei lor.
Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia.
Fructele pot fi de trei feluri: naturale, industriale și civile.
Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără
intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul
animalelor.
Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca
rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
Fructele civile numite şi venituri sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către
o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul
rentelor și dividendele.
Bunurile productive sunt acelea care, prin afectarea substanţei lor, dau naştere altor
bunuri, care se numesc producte.
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea
substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.
6. După cum folosirea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, distingem
bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
 Bunurile consumptibile sunt bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită
implică înstrăinarea sau consumarea substanței. Un bun consumptibil prin natura sa poate
deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.
 Bunurile neconsumptibile sunt acelea care pot fi folosite în mod repetat fără ca prin
aceasta să se consume substanţa lor sau să fie înstrăinate, cum sunt pământul, clădirile etc.
În cazul împrumutului, bunurile consumptibile pot forma numai obiectul
împrumutului de consumaţie (mutuum) iar cele neconsumptibile numai obiectul
împrumutului de folosinţă (comodat).