UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCUSI, TARGU JIU, 2010, I.D.

DREPTUL MARII

-REFERAT-

GIURA IULIA, Gr. 321, anul al II-lea

1. Conceptul dreptului marii. Aparitie si evolutie. Dreptul marii este una dintre cele mai importante ramuri ale dreptului international, permitand solutionarea diferendelor inter-statale in conformitate cu interesele nationale ale Statelor de coasta. Astfel, dreptul marii a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru solutionarea statutului flotelor militare pe timp de razboi, dar si pentru solutionarea unor aspecte de interes major in domeniul pescuitului si navigatiei maritime comerciale, in timp de pace. Dreptul marii a permis solutionarea unor problematici de mare importanta pentru umanitate, in special in ceea ce priveste exploatarea si explorarea resurselor zonei maritime internationale, considerata patrimoniu comun al umanitatii; ale marii teritoriale si zonei contigue; ale platoului continental; ale zonei economice exclusive; cu alte cuvinte, o serie de aspecte legate de pescuit si de conservarea resurselor vii ale marii, de protectia mediului marin si de activitatile de cercetare stiintifica a oceanului. Un aspect foarte important este faptul ca dreptul marii, reglementand o serie de aspecte privind folosirea judicioasa a resurselor marilor si oceanelor in folosul umanitatii, constituie o baza solida
pentru dezvoltarea socio-economica a Statelor de coasta, cu toate ca in acest proces sunt implicate atat State de coasta puternic dezvoltate si industrializate cat si State mai putin dezvoltate. Libertatea marii, ca si concept, cat si dreptul de proprietate comuna asupra resurselor pe care le gazduieste, au fost elemente acceptate de catre umanitate. Insa, odata cu intensificarea exploatarii si explorarii acestor resurse, au inceput sa apara o serie de divergente intre State, in contextul in care o serie de State de coasta au inceput sa revendice drepturi suverane asupra apelor limitrofe si a resurselor acestora. n timp, primele informatii cu privire la utilizarea oceanelor si resurselor acestora de catre om provin din jurul anului 300 I.Ch., cand egiptenii stabileau prima industrie de constructie de vase, folosind lemn adus din Liban si Siria. Desi aceste ambarcatiuni erau folosite pentru navigatia pe Nil, ele au fost folosite si la incursiuni in Marea Mediterana. Fenicienii au fost initiatorii comertului oceanic, prin schimburile de marfuri cu India si popoarele situate la nordest de Spania. Stabiliti la Cartagina, pe coasta Africii de Nord, pentru a domina rutele maritime comerciale in Mediterana si spre Atlantic, fenicienii au considerat navigatia maritima atat de importanta pentru propria lor dezvoltare, incat au dezvoltat un set de reguliale navigatiei si ambarcatiunilor, considerate de catre istoricii si juristii vremii drept primul corp de reguli de drept al marii, preluat ulterior de catre greci si romani.Aceste reguli, foarte simple de altfel, au fost edictate in insula Rhodos, referindu-se la pedepsele ce puteau fi pronuntate impotriva unui marinar care intra in conflict cu alt marinar, reglementau statutul marinarilor in general. Cel mai important aspect care merita retinut de aici este faptul ca un atat dispozitiile acestor norme au ost importante, ci faptul ca prin acceptarea si aplicarea lor si de catre alte popoare, s-a stabilit caracterul international si universal al marilor si oceanelor. Juristii romani s-au interesat de indeaproape de legile ce guvernau activitatile pe mare, clasificand intrucatva marile si coastele acestora, stabilind si dreptul universal de proprietate asupra lor1. Plecand de la aceste considerente, romanii sunt cei care enuntau un principu fundamental al dreptului marii, respectiv dreptul comun de proprietate asupra resurselor marine, care sunt res communis, dat fiind caracterul initial de res nullius, ca si consecinta a principiului libertatii marii. Cu toate acestea, atunci cand romanii au inceput exploatarea si explorarea resurselor Marii Mediterane, au fost nevoiti sa dezvolte o puternica flota martima, de razboi chiar, pentru a putea face fata fortei fenicienilor si, dupa invingerea lor, pentru a-si extinde dominarea asupra marii, pentru a o putea numi mare nostrum. Odata cu scaderea influentei romanilor in Mediterana, aceasta a fost preluata de catre bizantini si, ulterior, de musulmani. La inceputul Evului Mediu, tarile europene erau conectate doar terestru, dat fiind faptul ca navigatia era periculoasa si drepturile asupra marii erau impuse prin forta2.

Secolele XV si XVI reprezinta perioada in care s-au facut cele mai mari descoperiri, fiind considerata perioada cea mai prolifica in ceea ce priveste reclamarea dreptului de proprietate asupra unor intinse regiuni maritime3. In aceasta perioada, cele doua mari puteri mondiale in domeniul navigatiei, Spania si Portugalia, isi impart zonele de influenta asupra oceanelor, impartindu-si sfera de putere prin intermediul unei bule papale, care dadea Portugaliei controlul asupra costelor Africii si Oceanului Indian, in timp ce Spaniei ii reveneau coastele Americii. Totodata, aceste doua puteri isi aroga dreptul deplin de proprietate asupra zonelor maritime si oceanice descoperite. Putem considera, astfel, ca aceste bule papale au reprezentat o evolutie a reglementarii marilor si oceanelor, desi un erau recunoscute de o serie de alte puteri maritime4. Secolul XVII reprezinta un punct culminant in evolutia conceptului de drept al marii, prin aparitia cartii Mare Liberum5, a juristului internationalist olandez Hugo Grotius, considerat a fi parintele dreptului international al marii. Grotius statueaza principiul libertatii marii, in ciuda respingerii de catre marile puteri navale ale timpului 2. Marea teritoriala si zonele maritime cu regim special. Plecand de la acest principiu, de-a lungul secolului XVIII, libertatea marii continua sa castige adepti, fiind considerata drept lege sacra, permitand, totodata, Statelor riverane, exercitarea unor drepturi suverane asupra unei fasii din mare, considerata, astfel, extindere a teritoriului terestru si denumita, in consecinta, mare teritoriala. Acest concept a cunoscut o serie de evolutii, in timp, pentru a se ajunge la definitia din zilele noastre. Marea teritoriala este fasia de apa situata intre teritorl de Stat marea libera, avand o intindere maxima catre larg de 12 mile maritime, competenta stabilirii revenind Statului de coasta, in functie de specificitatile topografice7. In ceea ce priveste determinarea marii teritoriale, s-a evoluat progresiv de la regula ghiulelei din secolul XVIII, la principiul unei distante de 3 mile marine in larg un secol mai tarziu, pentru a se ajunge, in secolul XX, odata cu dezvoltarea tehnicii si constientizarea de catre Statele de coasta a importantei acestei zone, la regula stabilirii cat mai largi a intinderii marii teritoriale. Pentru a contracara aceasta tendinta de exces, Conventia de la Montego Bay privind dreptul marilor a stabilit limita maxima a marii teritorale la 12 mile marine de la linia de baza. Cu toate acestea, pentru a garanta Statele de coasta impotriva unor potentiale abuzuri si pentru a le acorda celor mai putin dezvoltate o serie de drepturi economice, legate in special de exploatarea resurselor naturale, acest document prevede existenta unor zone care, desi nu apartin Statelor, acestea au anumite drepturi suverane asupra lor, fiind considerate zone maritime cu regim special. Astfel, plecand de la limita exterioara a marii teritoriale, din punct de vedere al criteriului proprietatii incepe marea libera. Cu toate acestea, sunt zone marine care reprezinta prelungiri ale teritoriului maritim al unui Stat suveran, care poate sa-si exercite drepturile, jursidictia sau controlul exclusiv asupra marii libere, in conditii diferite insa de regimul normal al teritoriului acvatic : Zona contigua : fasia de mare ce se intinde dupa limita exterioara a marii teritoriale, pana la o distanta de 24 de mile in larg de la liniile de baza, in interiorul careia Statul riveran are competente si jurisdictie in domeniul securitatii sanitare, vamale, fiscale de imigratie cat si pentru pedepsirea de infractiuni savarsite pe teritoriul sau ; 2. Platoul continental :continuarea sub apele marii a partii terestre a acesteia, pana la o anumita adancime Conventia de la Montego Bay defineste prin aceasta fundul marii si subsolul regiunilor submarine din prelungirea teritoriului, amplasate dupa marea teritoriala. Statul are drepturi suverane exclusive asupra acestuia, in sensul ca daca nu exploreaza resursele, nimeni nu o poate face. Prin resurse se inteleg si organismele vii care pastreaza contactul cu fundul marii, in mod constant. Zonele economice exclusive sunt acele zone situate dincolo de marea teritoriala, pana la o distanta de 200 de mile marine de la linia de baza, in care Statele riverane au drepturi

suverane, exclusive, de exploatare, explorare, gestiune si conservare a resurselor biologice si nu numai.

Definitii si regimul juridic Marea teritoriala : este partea de mare adiacenta tarmului, pana la o anumita distanta in larg, considerata ca facand parte din teritoriul de stat si supusa deci suveranitatii Statului riveran. Aceasta suveranitate se extinde si asupra spatiului aerian de deasupra marii teritoriale, ca si asupra solului si subsolului acesteia. Marea teritoriala are un regim juridic specific stabilit in toate cazurile prin legislatia interna sau nationala a Statului riveran, dar cu luarea in considerare si a unor reguli de drept international. Articolul 3 al Conventiei din 1982 stabileste urmatoarele : Fiecare Stat are dreptul sa stabileasca latimea marii sale teritoriale, pana la o limita care sa nu depaseasca 12 mile marine, masurate de la liniile de baza, determinate in conformitate cu prezenta Conventie. Zona contigua : In lumina articolului 33 alineat 2 al Conventiei din 1982, zona contigua reprezinta fasia de mare adiacenta marii teritoriale, care se intinde dincolo de limita exterioara a marii teritoriale pana la o distanta maxima de 24 mile marine in larg, masurata de la liniile de baza ale marii teritoriale. Zona economica exclusiva : Conceptul de zona economica exclusiva, cu o latime de 188 mile, masurate de la limita exterioara marii teritoriale, sau 200 mile masurate de la liniile de baza ale marii teritoriale a intrunit o adeziune larga printre Statele care au participat la cea de-a treia Conferinta ONU asupra dreptului marii, si a fost consacrat de Conventia adoptata in 1982 ( Partea a Va ). Regimul juridic al zonei economice exclusive evidentiaza continutul economic al drepturilor recunoscute Statelor riverane, asupra ansamblului resurselor dn acest spatiu, dar exclude revendicarile de suveranitate teritoriala ale acestor State. In acest spatiu marin, Statul riveran are drepturi suverane numai in ceea ce priveste explorarea si exploatarea, conservarea si gestionarea resurselor naturale, biologice si nebiologice. Toate celelalte State au in zona economica exclusiva libertatea deplina de navigatie si survol, ca si libertatea de a instala cabluri si conducte submarine Platoul continental

Platoul continental sau platforma continentala reprezinta, din punct de vedere geologic, prelungirea naturala a tarmului, care coboara in panta usoara sub apele marii, pana la marginea continentala unde marea nu atinge de regula adancimi mai mari de 150 pana la 200 m, dupa care incepe taluzul continental abrupt, spre marile adancimi ale marilor si oceanelor. In alte descrieri ale configuratiei geologice a platoului continental se insista asupra faptului ca acesta are o structura uniforma cu aceea a uscatului, se prezinta ca o prelungire a aceleiasi mase terestre sub apele marii . Platoul continental astfel definit are de-a lungul tarmurilor continentale si insulelor, latimi extrem de diferite : de la sute de kilometri in larg de exemplu, coastele Guyanei pana la doar unu sau doi kilometri. El poate chiar sa nu existe, din punct de vedere geologic cum este de exemplu, tarmul vestic al insulei Corsica sau Alpii maritimi. Marea libera : In lumina delimitarilor si a regimului juridic al spatiilor marine examinate mai sus, rezulta ca intr-o acceptiune generala, marea libera este acea parte a spatiului marin care nu este supusa suveranitatii nici unui Stat. Delimitarea spatiului marin cu aceasta denumire, ca si regimul sau juridic, mai complex fata de acela stabilit prin Conventia din 1958, fac obiectul Partii a VII-a a Conventiei din 1982. Articolul 86 al acestei conventii stabileste limitele marii libere prin eliminare, in sensul ca regimul sau juridic se aplica tuturor spatiilor marine care nu fac parte din zona economica exclusiva, marea teritoriala sau apele interioare ale unui Stat si nici apele arhipelagului unui Stat arhipelag .

Zona internationala a spatiilor submarine sau Zona-Area: Un regim juridic distinct cu privire la solul si subsolul fundului marilor si oceanelor, dincolo de limitele jurisdictiei nationale a Statelor riverane, diferit de regimul juridic al marii libere, a devenit a preocupare a intregii comunitati internationale, odata cu identificarea in aceste spatii a unor importante resurse minerale, mai ales sub forma unor noduli polimetalici care contin, in principal, magneziu dar si nichel, cupru, cobalt, etc. precum si a altor resurse solide, lichide si gazoase. In anul 1968, Adunarea Generala a ONU a creat un Comitet pentru utilizarea pasnica a fundului marilor si oceanelor dincolo de limitele jurisdictiei nationale , ale carui lucrari au permis adoptarea a doua importante rezolutii. Prima dintre acestea, Rezolutia 2574 D / XXIV din anul 1969 decide instituirea unui moratoriu asupra exploatarii resurselor fundului marilor si oceanelor, in asteptarea convenirii unui regim international.

Cea de-a doua, Rezolutia 2749 / XXV din anul 1970, denumita Declaratie asupra principiilor care guverneaza fundul marilor si oceanelor, ca si subsolul acestora, dincolo de limitele jurisdictiei nationale , formuleaza principiile esentiale ale exploatarii resurselor acestei zone. Principalele idei cuprinse in Rezolutia Adunarii generale 2749 / XXV din anul 1970 privesc regula neaproprierii acestor spatii si a resurselor lor de catre nici un Stat, folosirea lor in scopuri exclusiv pasnice si considerarea lor ca patrimoniu comun al umanitatii . Conventia din anul 1982, in Partea a XI-a reia si dezvolta aceste idei si stabileste o structura institutionala proprie si un regim de exploatare a resurselor acestor spatii, denumite in continuare Zona. Articolul 1 alineat 1.1. din Conventie precizeaza ca termenul de Zona sau Area se refera la fundul marilor si oceanelor si subsolul acestora, dincolo de limitele jurisdictiei nationale .

GIURA IULIA, Gr. 321, anul al II-lea