Tema nr.

9: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI FAMILIEI

1. Obiectivele – definirea ramurii dreptului familiei şi

temei de identificarea obiectului dreptului familiei;
studiu: – determinarea semnificației social-juridice
a familiei;
– aprecierea menirii juridice a instituției
căsătoriei;
– identificarea principiilor dreptului
familiei;
– descrierea modalității de încheiere şi
desfacere (încetare) a căsătoriei;
– determinarea specificului regimului
patrimonial al bunurilor soţilor;
– determinarea rolului contractului
matrimonial;
– determinarea provenienței copilului din
căsătorie și din afara căsătoriei;
– aprecierea menirii sociale a protecţiei
copiilor rămaşi fără ocrotire părintească.

2. Cuvinte familie, rudenie, filiație, căsătorie,

cheie: concubinaj, monogamie, contract
matrimonial, regim matrimonial, proprietate
în devălmășie, prezumție de paternitate etc.

3. Structura 9.1. Noţiunea, principiile, subiectele şi

temei: raporturile familiale.
9.2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi
încetarea căsătoriei.
9.3. Raporturile personal-nepatrimoniale şi
raporturile patrimoniale între soţi.
9.4. Relaţiile între părinţi şi copii.

9.1. Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile familiale

De-a lungul timpului, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze în

grupuri sau cupluri, cu timpul numite familie. Reuşind să asigure supravieţuirea a tot mai multe
persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională, viaţa socială a impus tot mai multe
norme de formare şi existenţă a acesteia. Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
O analiză a limbajului cotidian şi a textelor din literatura de specialitate relevă o varietate
de conţinut a termenului familiei, mergând de la înţelesuri mai vagi, atribuite de simţul comun,
până la definiţii mai exacte oferite de jurişti. Şi tocmai din cauza dificultăţilor legate de noţiunile
penumbrale, şi în cazul vieţii de familie, definiţiile de tip sintetic, după modelul legii clasice, gen
proxim-diferenţă specifică, au doar o valoare orientativă. Pentru că, orice încercare de a oferi o
definiţie familiei, lasă pe dinafară nu numai „câteva excepţii”, ci şi o multitudine de cazuri ce se
găsesc în viaţa socială reală.
Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că, familia constituie elementul
natural şi fundamental al societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi
femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
 În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și
obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi
asimilate relațiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de
către lege.
În terminologia juridică acest termen mai este folosit încă în două înțelesuri:
1) În înțeles de instituție juridică a Dreptului familiei, adică de totalitate a normelor
juridice ce reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală de căsătorie;
2) În înțeles de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.
De asemenea, familia poate fi privită atât în sens larg, cât și în sens restrâns. În sensul larg
al cuvântului, familia reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiație, adopție și
rudenie, rezultată dintr-o descendență cu un autor comun. În sens restrâns, familia este formată
din soți și copiii lor minori.
Familia îndeplinește o serie de funcții, în cadrul societății:
– Funcția reproductivă, în sensul perpetuării speciei umane. Deoarece omenirea este de
neconceput fără continua perpetuare a speciei umane, această funcţie, a familiei, are un caracter
primordial în raport cu celelalte funcţii. Familia are la bază, în primul rând, deşi nu exclusiv,
atracţia biologică dintre bărbat şi femeie, şi de asemenea dorinţa fiecăruia de a lăsa urmaşi, acest
fapt determinând hotărârea pe care un cuplu tânăr îl ia, de a avea copii, hotărâre care este una
personală, dar care este determinată şi de realităţile social-economice existente.
– Funcția economică, în sensul gestionării în comun a gospodăriei casnice și a bunurilor soților.
Această funcție a familiei este influenţată de gradul social-economic al societăţii şi pe de altă
parte importanţa acesteia diferă de la o societate la alta. Din punctul de vedere al dreptului
familiei, ea îşi găseşte aplicaţiunea în regimul comunităţii de bunuri al soţilor, precum şi în
obligaţia legală de întreţinere în anumite cazuri speciale.
– Funcția educativă, prin educația realizată în cadrul ei, strâns legată de cea realizată în
societate. Funcţia educativă este cea prin care familia dă copilului primele noţiuni despre
conduită, morală, bine şi rău şi de asemenea, prin care imprimă personalităţii sale în formare
reguli şi deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea
omului matur. În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor
părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin anumite sancţiuni ca: decăderea din drepturile
părinteşti, darea copilului în plasament sau supravegherea specializată. La nivel naţional există
autoritatea tutelară care are obligaţia de a verifica modul în care părinţii îşi îndeplinesc
îndatoririle privitoare la persoana copilului.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
personale și patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de
lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie, având ca scop ocrotirea și întărirea familiei. 1
Altfel spus, Dreptul Familiei reprezintă ansamblul normelor juridice aplicabile relațiilor dintre
persoanele unite prin filiație (de exemplu, un copil și mama sau tatăl său) sau prin căsătorie.
Dintre izvoarele dreptului familiei ale R. Moldova, putem enumera următoarele izvoare:
a) Constituţia, unde se prevede la articolele 48 - 50 statutul familiei în cadrul societăţii, respectiv
şi faptul că aceasta presupune un element destul de important care este ocrotit de stat.
b) Codul familiei - care reglementează în mare parte instituţiile dreptului familiei.
c) Codul procesual civil - reglementează procesul de divorţ precum şi diferite litigii ce ţin de
dreptul familiei.
d) Legea privind regimul juridic al adopţiei – care reglementează procesul adopției copiilor
rămași fără ocrotire părintească;
e) Legea cu privire la actele de stare civilă – reglementează regimul juridic al actelor de stare
civilă etc.
Ca izvoare internaţionale, pot fi tratatele internaţionale din domeniul dreptului familiei la
care R. Moldova este parte.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe următoarele principii:
1
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. București: C.H. Beck, 2002. p.6.
 1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci statul facilitează, prin măsuri
economice şi prin alte măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor
minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei;
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi intereselor
legitime ale membrilor familiei.
Analizând succint aceste principii, putem să remarcăm următoarele. Astfel, putem
confirma că, familia fiind celula de bază a societății este ocrotită atât prin acte normative la nivel
național, cât și prin acte internaționale. Dacă este să ne referim la actele normative naționale, cu
titlu de exemplu, putem menționa că, principiul este formulat chiar în dispoziţiile art. 2, alin.1și 2
ale C.F., arătându-se că, în R. Moldova statul ocroteşte căsătoria şi familia.
Și actele internaționale privind drepturile omului consacră necesitatea ocrotirii căsătoriei și
familiei din partea societății și statului. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin
art. 16 prevede: ,,familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la
ocrotire din partea societății și a statului”.2
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale, culturale prin art. 10 alin. 1
precizează că: ,,o ocrotire și o asistență cât mai largă cu putință trebuie acordate familiei, element
natural și fundamental al societății, în special pentru întemeierea sa și în răstimpul cât are
responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt în sarcina sa”.3
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, prin art. 23 alin.1, precizează că:
,,familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea
societății și a statului”.4
Dacă este să ne referim la termenul de monogamie, putem spune, că este prohibit să se
căsătorească bărbatul sau femeia care este deja căsătorită. Monogamia este o consecinţă a
dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate între un bărbat şi o femeie. Acest principiu rezultă
din sentimentele pe care le au cei ce se căsătoresc unul faţă de altul (art. 15 alin. 1 C.F.).
Încălcarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii,
încheiate de aceeaşi persoană.
Dacă este să ne expunem asupra principiului liberului consimțământ la încheierea
căsătoriei, în acest sens art. 48 alin. 2 din Constituţie şi art. 11 alin.1 C.F. prevede că, familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi femeie. Pentru încheierea căsătoriei nu
este necesar acordul terţelor persoane. Libertatea încheierii căsătoriei presupune și libertatea
desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor soţi.
Expunându-ne asupra principiului egalității în drepturi a soţilor în familie, putem spune
că, acest principiu depășește limitele relaţiilor de familie, deoarece este aplicat în întregul
domeniu al relaţiilor sociale, fapt concretizat și în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
(art. 16 alin . 1), în Constituţia Republicii Moldova (art. 16 ) și în Codul Familiei (art.5, 16
alin.1). Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieții
sociale. În acest sens, C.F. precizează: „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor
față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”. De asemenea, în art. 5 al C. F. se arată că:
„bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie”, iar în art. 16 că „soții hotărăsc de
comun acord în tot ceea ce privește căsătoria”. În privința numelui, legea permite soților fie să-și
păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-și aleagă numele unuia
dintre ei sau numele lor reunite. Și în raporturile patrimoniale ale soților îsi face aplicațiunea

2
Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16.
3
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale, culturale, art.10.
4
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, art.23 alin. 1.
același principiu al egalității. Așa fiind, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 C.F. „bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri
comune ale soților”. Părinții au aceleași drepturi și îndatoriri raportat la copiii lor minori (art. 58
C.F.) și, de asemenea, toate măsurile privind persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți
în comun.
Principiul priorităţii educației copilului în familie, reiese din Convenţia privind drepturile
copilului din 1989, care prevede copilul ca pe o personalitate, ce despune de drepturile sale, dar
din cauza vulnerabilităţii, are nevoie de susţinere şi apărare. Mai mult decât atât, Declaraţia
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la cea de a XXVI - a Sesiune Specială de 10
mai 2002, cuprinde principiile care ghidează mişcarea globală internaţională de construcţie a
unei lumi demne pentru copii. Dintre principiile adoptate la acest forum, ce constituie cheia de
boltă pentru soliditatea și viabilitatea acestui sistem, putem remarca următoarele:
– Interesele superioare ale copiilor trebuie să fie principalul obiectiv pentru toate acţiunile
legate de copii, începând din familie;
– Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este una dintre modalităţile cele mai eficiente
de eradicare a sărăciei;
– Orice copil este născut liber și egal în demnitate și drepturi;
– Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în viaţă (lucru început în familie);
– Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului necesită reînnoirea voinţei politice,
mobilizarea și alocarea unor resurse suplimentare la nivel naţional și internaţional, avându-se în
vedere urgenţa și gravitatea nevoilor speciale ale copiilor;
– O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi copiii se vor putea bucura de anii
copilăriei - un timp al jocului și al învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi și alintaţi, când
drepturile le sunt promovate şi protejate, fără nici un fel de discriminare, când siguranţa și
bunăstarea lor sunt considerate primordiale şi când se pot dezvolta sănătoși, în pace și demnitate.
Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală. În conformitate cu acest
principiu soții își datorează unul altuia respect și sprijin moral. Această obligaţie este o
consecinţă a prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie și se bazează pe
sinceritate, răbdare, buna înţelegere și comunitatea matrimonială de viaţă, încurajarea și
stimularea reciprocă în activităţile familiale, profesionale și obștești, apărarea la nevoie a cinstei
și reputaţiei celuilalt soţ, sprijinul reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte asemenea situaţii
speciale. Această obligaţie are un caracter juridic, iar neîndeplinirea ei, poate constitui motiv de
divorţ. În ceea ce privește obligaţia de fidelitate, nu există nici o îndoială asupra existenţei
obligaţiei de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt. Totuși, această obligaţie rezulta din
reglementarea unor consecinţe ale sale. Astfel, prezumţia de paternitate se întemeiază pe
obligaţia de fidelitate a soţiei, însă, cum această obligaţie există pentru femeie, în virtutea
principiului egalităţii dintre sexe, ea există și pentru bărbat. Încălcarea obligaţiei de fidelitate
constituie motiv de divorţ. Conţinutul ei constă în abţinerea soţilor de a avea relaţii sexuale cu
alte persoane. Îndatorirea de fidelitate ţine, înainte de toate, de sfera intimă a vieţii conjugale. În
accepţiunea sa fizică, „datoria de credinţă” implică două aspecte: unul pozitiv, anume
îndeplinirea de către fiecare dintre soţi a îndatoririlor conjugale, altul negativ, de a nu întreţine
relaţii conjugale în afara căsătoriei. Infidelitatea, ca antonim al fidelităţii, are însă și o accepţiune
intelectuală, mai subtil conectată datoriei de respect, manifestându-se printr-un comportament
public dezagreabil celuilalt, amiciţii echivoce etc.
În concluzie, așa cum precizează literatura de specialitate 5, de esenţă morală și
presupunând reciprocitate, datoria de respect, de fidelitate și cea de sprijin moral, la care
îndreptăţește calitatea de soţ nu au, niciuna în parte și nici toate la un loc, vreo „garanţie” manu
militari; conduita conformă nu poate fi obţinută silit, dar purtarea neconformă este sancţionabilă,
indirect, prin desfacerea căsătoriei, inclusiv din vina exclusivă a aceluia dintre soţi care a
nesocotit oricare dintre aceste datorii.

5
E. Florian. Dreptul familiei. București, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2010. p. 95.
 Soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale. Acest principiu reiese
din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate domeniile
vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1, art. 21 alin. 1, art. 60 alin. 3 Codul
Familiei.
După cum am menționat anterior, obiectul dreptului familiei îl formează raporturile
patrimoniale și cele personal nepatrimoniale. Aceste raporturi pot fi clasificate în:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabileşte condiţiile şi modalitatea de
încheiere, încetare şi declarare a nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sunt raporturile personale şi patrimoniale care
apar între părinţi şi copii în urma atestării provenienţei acestora, cât şi a raporturilor dintre fraţi şi
surori, bunici şi nepoţi etc.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor orfani şi a celor lipsiţi
de grija părintească. Legislaţia reglementează detaliat condiţiile, modalitatea şi efectele adopţiei,
alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela, curatela, casele de copii de tip familial,
drepturile şi obligaţiile adoptatorilor, tutorilor, curatorilor şi a copiilor educaţi de aceștia.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Raporturile de familie, reglementate de legislaţia familială au unele particularităţi, pe care
nu le întâlnim la alte categorii sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria, rudenia, maternitatea, paternitatea,
adopţia, plasamentul familial al copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea având un caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrâns - soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi
adoptatori, fraţi, surori, bunici, nepoţi și au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este imposibilitatea înstrăinării
drepturilor şi obligaţiilor familiale. Ele nu pot fi transmise prin voinţa persoanei, nu pot fi cedate
şi nu pot fi obiect al vreunei convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
e) relaţiile dintre membrii familiei sunt bazate pe emoţii, având un caracter deosebit, ce se
exprimă prin încredere şi susţinere reciprocă, de aceea ele sunt gratuite.
În concluzie, putem confirma că, raporturile familiale în mare majoritate poartă caracter
personal nepatrimonial, adică nu pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe sentimente de
stimă, dragoste, reciprocitate (ex. educaţia şi creşterea copiilor, ajutor reciproc între soţi,
susţinerea reciprocă). Relaţiile patrimoniale, adică cele legate de patrimoniu şi, deci, care pot fi
evaluate economic sunt legate de proprietatea comună şi personală a soţilor, de obligaţia de
întreţinere între mai mulţi membri ai familiei etc.
Subiectele de drept familial sunt participanţii la raporturile familiale, care deţin anumite
drepturi şi obligaţii. Ei necesită o calitate specială - cea de soţ, părinte, copil etc.., adică de
persoane apropiate, care în marea majoritate a cazurilor au un domiciliu comun, sunt legate între
ele prin relaţii de căsătorie, rudenie sau înfiere şi care urmăresc un scop comun - stabilitatea,
bunăstarea şi prosperarea, atât a familiei în întregime, cât şi a fiecărui membru al ei în parte. Pot
fi, deci, subiecte de drept familial soţii şi foştii soţi, părinţii şi copiii, buneii şi nepoţii, fraţii şi
surorile, adoptatorul şi adoptatul, tutorele (curatorul) şi persoana minoră aflată sub tutelă
(curatelă) etc.
Din cele menţionate mai sus observăm că, majoritatea raporturilor familiale apar ca urmare
a rudeniei şi căsătoriei.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe
faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Șirul de persoane între care există rudenia se numește linie de rudenie. Ea se poate
prezenta sub două forme: dreaptă și colaterală.6 Rudenia dreaptă poate fi directă sau
nemijlocită, adică legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din altele, în sensul că o
persoană este copilul celeilalte (fiul şi tata, mama şi fiul), şi mijlocită, indirectă, în sensul că
6
Ion P. Filipescu. Tratat de dreplul familiei. București: ALL Beck, 1993. p. 267.
persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir neîntrerupt de
naşteri (bunelul şi nepot de fiu). Linia de rudenie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.
Rudenia ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care descinde, cum ar fi de la
copil spre părinţi, bunici. Rudenia descendentă este în cazul când se stabileşte legătura unei
persoane cu acei care descind din ea, plecând de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Rudenia colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a descinde una
din alta, au un ascendent comun (fraţii între ei, verii primari între ei).
Dreptul nostru acordă aceiași ocrotire rudeniei din căsătorie și aceleia din afara căsătoriei.
Copiii născuți în afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de părinții și rudele lor ca și
cei născuți de la persoane căsătorite (art. 50 C.F.).
Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se stabilește prin numărul de nașteri”.
Așa dar, distanța între rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest grad se stabilește
după numărul nașterilor intervenite, adică al generațiilor.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă sau afinitatea, care este legătura
dintre un soţ şi rudele celuilalt (ginere, noră, cumnaţi). Gradul afinităţii se stabileşte prin
asemănare cu rudenia.
În afară de rudenia bazată pe legătura de sânge, există şi rudenia care rezultă din adopţie -
denumită în dreptul familiei rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia de
sânge. Adoptatul şi descendenţii lui devin rude cu adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele
juridice ale rudeniei civile sunt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sânge.

9.2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei

Căsătoria ca şi rudenia reprezintă temeiul apariţiei raporturilor familiale, şi anume a celor

între soţi.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit
dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative ale
legii.
Din definiţia căsătoriei rezultă că, aceasta are următoarele caractere juridice:7
a) este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, ce se întemeiază pe consimţământul celor ce
se căsătoresc și, odată încheiată, este reglementată de normele legale, devenite aplicabile prin
asemenea consimţământ;
b) este liber consimţită – exprimarea consimţământului liber, al celor ce se căsătoresc, este
garantată prin dispoziţiile legale care permit încheierea căsătoriei bazate pe afecţiunea reciprocă
a viitorilor soţi;
c) este monogamă – caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul căsătoriei, și
anume afecţiunea reciprocă a soţilor;
d) se încheie în formele cerute de lege – are, deci, un caracter solemn, ce presupune că se
încheie numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată și în
prezenţa efectivă și concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista;
e) are un caracter civil – încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă
a autorităţii de stat;
f) se încheie pe viaţă – în principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi
pe tot timpul vieţii lor;
g) se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între bărbat şi femeie – egalitate ce se
referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât și la relaţiile dintre soţi sau dintre aceștia
și copiii lor;
h) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii – căsătoria este ocrotită de lege,
deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul
căsătoriei, cauza necesară și determinantă a acesteia.

7
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei. ed. a 7-a, București: All Beck, 2002. p. 14-15.
 În concluzie, putem menționa că, în sistemul dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este
un act juridic bilateral, prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin egal să se supună
statutului legal al căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de
căsătorie necesar pentru dobândirea situației legale de persoană căsătorită. Totuși, partenerii de
viață pot forma o familie și fără a înregistra actul căsătoriei, trăind în concubinaj.
Concubinajul este acea relație interumană în care doi adulți hotărăsc să trăiască și să se
gospodărească în comun. Majoritatea statelor europene, au legiferat concubinajul, mai ales din
cauza numărului mare de copii născuți din cupluri necăsătorite. Pe locul întâi se află Islanda cu
65% dintre copii proveniți din relații de concubinaj, urmată de Danemarca și Suedia cu 55%, în
timp ce în Marea Britanie proporția este de 40% 8. Concubinajul nu este recunoscut însă în
legislația R. Moldova. Potrivit prevederilor Codului familiei, statul nostru recunoaște doar
căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât şi
moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea căsătoriei este
supusă anumitor cerinţe legale. Astfel, pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă, ea
presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele condiţii obligatorii care trebuie să
existe pentru a se putea încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea încheierii
căsătoriei. Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. Sexul
fiecăruia dintre viitorii soți se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere, care are o rubrică
specială în acest sens.9
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe. Pentru motive temeinice, în baza
cererii persoanelor care doresc să se căsătorească şi a acordului părinţilor minorului autoritatea
administraţiei publice locale poate încuviinţa încheierea căsătoriei, cu reducerea vârstei
matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani.
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţământul
reciproc, neviciat, exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii care se căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi – deși nu este o condiție
obligatorie, viitorii soţi sunt în drept să-și comunice reciproc despre starea sănătăţii lor, pentru a
cunoaşte pericolul pe care-l poate prezenta pentru ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii
în condiţii necorespunzătoare din punctul de vedere al sănătăţii. Controlul medical este gratuit și
rezultatele sale sunt comunicate doar viitorilor soți.10
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități premergătoare sau anterioare
căsătoriei și formalități privind însăși încheierea căsătoriei.11
Formalităţile premergătoare căsătoriei sunt:
1. Depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare Civilă (OSC) din raza teritorială a
domiciliului unuia dintre viitorii soţi sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. Anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor documente – certificatul de naştere,
buletinul de identitate, certificatul medical de trecere a controlului şi alte documente ce ar proba
anumite circumstanţe (de ex. certificat ce atestă graviditatea, ordinul de deplasare etc.).
3. Determinarea datei înregistrării căsătoriei – data la care se va înregistra căsătoria va fi
stabilită de către reprezentantul OSC, dar nu mai devreme de o lună și nu mai târziu de două luni
de la data depunerii declarației. Dacă există motive temeinice, la cererea persoanelor care doresc
să se căsătorească, şeful OSC poate reduce termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol
pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria poate fi încheiată chiar în ziua
depunerii declaraţiei.

8
http://www.avoconsult.ro/concubinajul-convietuire-trai-casatorie-bunuri-comune-cote-parti-copii-rudenie-drepturi.html
9
Al. Bacaci. C. Hageanu. Dreptul familiei. București: Editura ALL BECK, 1994. p. 23.
10
Persoanele care doresc să se căsătorească, la solicitare, pot efectua un examen medical gratuit, în scopul depistării bolilor sau a
agenţilor patogeni ce pot fi transmişi copiilor, cu acordul informat al lor.
11
V. Pânzari. Dreptul familiei (Note de curs). Bălți: Presa universitară bălțeană, 2000. p. 35-38.
4. Opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană, în forma scrisă, aduce la cunoştinţa
reprezentantului OSC existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei. Aceste împrejurări sunt numite impedimente la căsătorie. În literatura de specialitate
întâlnim următoarea definiție a impedimentului: ,,O lege de drept divin, natural sau revelat, sau
de drept uman, care stabilește că, o anumită persoană, datorită unei circumstanțe obiective, este
incapabilă de a încheia în mod valid căsătoria”12.
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au un
părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al II-lea grad, inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu.
Art. 15 din C.F. prevede ca impediment la căsătorie lipsa capacității de exercițiu cel puțin a
unuia dintre viitorii soți. Acest text reglementează două situații:
– privind pe alienatul și debilul mintal;
– privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada când ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
h) persoane dintre care cel puţin în privința uneia este instituită o măsură de ocrotire judiciară
(ocrotire provizorie, curatelă sau tutelă) şi lipseşte autorizarea prevăzută de lege la încheierea
căsătoriei;
i) persoane de acelaşi sex.
Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la faptul înregistrării căsătoriei.
Astfel, încheierea căsătoriei are loc în incinta OSC - lui, în a cărui rază teritorială se află
domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor unuia dintre ei. Căsătoria se poate încheia în
afara sediului OSC dacă, din motive temeinice, unul din viitorii soţi se află în imposibilitatea de
a se prezenta personal la OSC.
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficializează în mod solemn. În ziua fixată pentru
încheierea căsătoriei, funcţionarul OSC - lui:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu există impedimente la încheierea
căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;
– citeşte viitorilor soţi prevederile C.F., în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile lor ce vor
apărea în urma încheierii căsătoriei;
– ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată;
– întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv, care se semnează de funcţionarul OSC -
lui, de soţi şi de martori, dacă sunt;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Momentul în care funcţionarul OSC - lui constată existenţa consimţământului viitorilor soţi
şi îi declară căsătoriţi este considerat drept moment al încheierii căsătoriei.
În situaţia în care, persoanele care se căsătoresc nu s-au prezentat la timpul fixat, dacă ele
n-au comunicat cauza neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată nemotivată, atunci
declaraţia de înregistrare a căsătoriei se consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-
au schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie nouă şi OSC trebuie să fixeze din nou
termenul de înregistrare a căsătoriei.
Încetarea căsătoriei are loc în cazul:
1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supraviețuitor având dreptul de a se căsători, de a-şi păstra
numele dobândit la încheierea căsătoriei, de a moşteni averea soţului decedat;
12
Tamas I. Drept matrimonial canonic. Iași: Editura ,,Presa Bună”, 1994. p. 57- 64.
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia dintre soţi - aceleaşi efecte ca şi în cazul
decesului unuia dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC, fie în instanţa judecătorească.
Divorţul la OSC poate avea loc la cerea comună a ambilor soţi sau la cererea unuia dintre
soţi. La cererea comună a ambilor soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC, dacă ei sunt de
acord cu desfacerea căsătoriei, nu au copii minori comuni sau înfiați şi nu au litigiu în privinţa
împărţirii averii ori la întreținerea soțului inapt de muncă. În lipsa acordului soţiei, soţul nu poate
cere desfacerea căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an după naşterea copilului
dacă acesta s-a născut viu şi trăieşte.
La cererea unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei la OSC, poate avea loc dacă celălalt soţ,
prin hotărârea instanţei judecătoreşti, este:
1. supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din ziua înregistrării divorţului.
Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc, după expirarea termenului de o
lună, din ziua depunerii cererii de divorţ.
Divorţul în instanţa judecătorească are loc în cazul când, unul dintre soţi nu este de acord
cu desfacerea căsătoriei, sau dacă ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg asupra partajării
averii comune. Cererea de divorț se depune la instanță în scris. Ea trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței, căreia îi este adresată;
– numele reclamantului și domiciliul lui;
– numele pârâtului și domiciliul lui;
– arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, precum și a dovezilor pe
care se sprijină fiecare pretenție. Când se cere dovada cu martori, se arată numele, prenumele și
domiciliul martorilor;
– numele copiilor minori născuți din căsătorie sau înfiați de ambii soți;
– pretențiile reclamantului;
– enumerarea documentelor anexate la cerere.
La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de căsătorie și de pe certificatul de
naștere al copiilor minori. Prin cererea de divorț, soțul respectiv mai poate solicita să i se
încredințeze copiii minori și să se fixeze contribuția celuilalt soț pentru întreținerea acestuia.
Cererea de divorț se depune personal în instanță de către reclamant.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de divorț, instanțele de judecată
sunt cele care, în funcție de situațiile apărute în practică, pot aprecia temeinicia motivelor
invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat raporturile dintre soți în așa măsură, încât conviețuirea
de mai departe nu mai este posibilă. În practica judecătorească au fost recunoscute drept motive
temeinice de divorț următoarele situații:
– soțul pârât suferă de alienație mintală sau de debilitate mintală cronică, ori de o boală gravă și
incurabilă, survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
– nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile conjugale;
– comportarea imorală a unuia dintre soți care, chiar în locuința comună, trăiește în concubinaj
cu o altă persoană;
– despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul nejustificat al unuia dintre ei de a locui
împreună cu celălalt. Pentru a fi considerat motiv temeinic de divorț, despărțirea în fapt trebuie
să aibă caracter definitiv, iar refuzul conviețuirii să-i fie imputabil soțului pârât, aspecte de
natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru soțul reclamant;
– soțul pârât și-a părăsit soția, stabilindu-se cu traiul în străinătate;
– soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva
soțului reclamant, instigare de omor împotriva acestuia, îi vatămă grav integritatea corporală, sau
a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală;
– soțul pârât a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite cu intenție, altele
decât cele prevăzute mai sus, să execute o pedeapsă cu închisoare de cel puțin 3 ani, pe care o
execută sau urmează să o execute;
– neîndeplinirea obligațiilor conjugale chiar în condițiile în care traiul în comun nu a fost
întrerupt;
– alcoolismul, care determină degradarea morală a soțului care are acest viciu etc.
Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă
acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amâna examinarea cauzei, stabilind un termen de
împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de divorţ, pornite pe motivul violenţei în
familie confirmate prin probe.
Violenţa dintotdeauna a fost parte a existenţei umane, iar impactul acesteia poate fi văzut
peste tot în lume. Conform estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în fiecare an, mai mult
de un milion de persoane îşi pierd viaţa în urma actelor de violenţă. 13 Astfel, la nivel global
motivul principal al morţii persoanelor, cu vârstă cuprinsă între 15-44 de ani, constituie violenţa.
Actele de violenţă domestică sunt cel mai greu de depistat, datorită faptului că, se petrec în
familie - acolo, unde autorităţile nu pot interveni. De aici şi percepţia autorităţilor statului că,
violenţa domestică este de natură privată şi prea puţine se pot face. Situaţia este îngreunată şi de
percepţia tolerantă faţă de violenţa domestică a societăţii şi chiar a victimelor. Astfel, „femeile
în Moldova, în general, sunt jenate să vorbească despre abuzul în familie. Acest lucru se
întâmplă datorită unor percepţii general-acceptate despre faptul că, violenţa este permisă pentru
a pune femeile la locul lor sau că, de fapt ele sunt cele care provoacă violenţa”.14
Violența poate avea mai multe forme:
· Violența fizică: îmbrânciri, pălmuiri, loviri cu/de obiecte, lovituri cu picioarele sau cu
pumnul, tragere de păr, izbirea victimei de pereţi sau de mobilă, sugrumare, etc.
· Violența psihologică: umiliri şi înjurături, batjocorire, criticarea opiniilor sau sentimentelor,
ameninţări cu bătaia, ameninţare că o să ia copiii, folosirea copiilor pentru a trezi sentimente de
vină, neglijare, amenințare, distrugere demonstrativă a obiectelor, manipulări psihologice sau
izolarea forțată de prieteni, familie, copii, școală și/sau serviciu etc.
· Violența sexuală: constrângere la relații sexuale sau atingeri nedorite, contactul sexual
continuat după cererea de a-l opri, sau forțarea cuiva să se supună la o relație sexuală neprotejată
sau umilitoare.
· Violența economică: interzicerea de a avea sau păstra un serviciu, limitarea accesului la
veniturile și bunurile familiei, de a avea bani proprii, lipsire de mijloace de existență precum
hrană, medicamente, etc.
· Abuz economic: încercarea de a face persoana dependentă financiar, de exemplu menținerea
unui control total asupra resurselor financiare, îngrădirea accesului la bani, interzicerea
frecventării școlii/continuării studiilor sau angajării la un post de muncă.
· Violența spirituală: de exemplu: limitarea sau interzicerea practicării unui cult religios sau
unui mod de viață.
Violenţa în familie constituie o infracțiune și este reglementată de art. 201-1 din Codul
Penal al Republicii Moldova.
La data de 18 septembrie 2008 a intrat în vigoare Legea cu privire la prevenirea şi
combaterea violenţei în familie. Această lege creează un mecanism mai bun de apărare a
victimelor violenţei în familie, mai ales prin măsurile de protecţie stabilite împotriva agresorului.
Astfel, cel agresat sau orice altă persoană, care deține informații privitor la violență, va
depune o cerere privind violenţa în familie (art. 12) la următoarele autorități statale:
– Organul afacerilor interne;
– Instanţa de judecată;
– Organul de asistenţă socială;
13
Raportul OMS, Raport Mondial asupra violenţei şi sănătăţii, Geneva 2002.
14
Opriţi violenţa împotriva femeilor, http://www.stopvaw.org/Moldova.html, Raportul: O investigaţie asupra statutului
drepturilor femeilor în Europa de Sud-Est şi CSI.
– Autoritatea administraţiei publice locale.
Mai mult decât atât, în legislație este reglementat mecanismul de protecție a victimei, prin
intermediul unei noi instituții „ordinul de restricție de urgență”, care este o măsură provizorie
de protecţie a victimei violenţei în familie, aplicată de poliţie pentru o perioadă de până la 10
zile. Conform acestui mecanism, agresorul va fi înlăturat imediat din locuinţa familiei şi i se va
stabili interdicţii, în vederea prevenirii repetării/comiterii acţiunilor violente.
Ordonanța de protecție este un act legal prin care instanţa de judecată aplică măsuri de
protecţie a victimei. Potrivit legii, instanța trebuie să emită în 24 de ore de la primirea cererii, o
ordonanţă de protecţie.
Prin ordonanță agresorului i se aplică următoarele măsuri:
– obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori de a sta departe de locuinţa victimei, fără a
decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
– obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
– obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
– interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al victimei;
– obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui la întreţinerea copiilor pe care îi are în
comun cu victima;
– obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate prin actele sale de violenţă, inclusiv
cheltuielile medicale şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
– limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
– obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea
acţiune este determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenţei sau
dispariţia ei;
– stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
– interzicerea de a păstra şi purta armă.
Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului afacerilor interne şi organului de
asistenţă socială de la locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a victimei.
Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului,
instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
Pe baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea căsătoriei de către OSC din raza
teritorială a instanţei judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a unuia dintre ei), cât şi
în lipsa acestora, se întocmeşte actul de divorţ, în baza căruia se eliberează certificatul de divorţ
(două exemplare - câte unul pentru fiecare fost soţ). Foștilor soți li se interzice de a încheia o
nouă căsătorie până la obținerea certificatului de divorț.
În cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească, căsătoria încetează din ziua când
hotărârea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă.

9.3. Raporturile personale nepatrimoniale şi raporturile patrimoniale între soţi

În urma încheierii căsătoriei, între soţi apar relaţii personal-nepatrimoniale și patrimoniale.

Relaţiile personal-nepatrimoniale se bazează pe existenţa drepturilor și obligaţiilor
reciproce lipsite de conţinut economic. Evident, nu toate relaţiile personale dintre soţi sunt
reglementate de lege, deoarece în caz contrar aceasta ar însemna implicarea statului în viaţa
intimă a lor. Totuși, pentru a garanta unele drepturi personale ale soţilor, legea stabileşte dreptul
lor de a continua sau de a-şi alege domeniul de activitate sau profesia, dreptul la secretul
corespondenţei. De aceea, nici unul dintre soţi nu este îndreptăţit să exercite un control atât în ce
priveşte corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care celălalt soţ le întreţine cu alte
persoane (prieteni, colegi de serviciu), cu toate că, intimitatea creată în relaţiile de familie ar
permite soţilor de a avea acces la corespondenţa celuilalt.
La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume vor purta în timpul căsătoriei,
având următoarele posibilităţi:
– să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de exemplu; ori Munteanu ori Ţurcanu);
 – să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun
(de exemplu, Munteanu-Ţurcanu);
– fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat până la căsătorie;
– conexează numele de familie al celuilalt soţ la numele de familie propriu (de exemplu,
soţul – Munteanu, iar soţia – Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii își asumă şi anumite obligaţii personale, şi anume:
a) Obligaţia de sprijin moral. Această obligaţie se bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce
trebuie să caracterizeze viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate manifesta sub diferite forme şi
se afirmă în deosebi în împrejurările mai dificile, cu care se pot confrunta soţii în timpul
căsătoriei.
b) Obligaţia de fidelitate. Obligaţia de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt reprezintă
o caracteristică esenţială a căsătoriei, fiind reglementată în mod expres de Codul Familiei. Din
punctul de vedere al îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza prezumţiei de
paternitate consacrată de art. 47 C.F., prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi
căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule
sau decesului soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost
stabilit contrariul. Având în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din moment ce această
obligaţie există pentru femeie, ea există şi pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun constituind o condiţie necesară pentru o
viaţă de familie normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale. Conţinutul îndatoririlor conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de
lege, constă în datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună. De aceea, refuzul nejustificat al
unuia dintre soţi de a-şi îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv de divorţ pentru
celălalt soţ.
Raporturile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul juridic al bunurilor acestora, adică
la dreptul de proprietate asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau contractual. Regimul juridic legal, se
bazează pe prevederile legii, iar cel contractual se referă la posibilitatea încheierii contractului
matrimonial, în care soţii pot stabili alt regim al bunurilor comune sau personale decât cel
prevăzut de lege, precum şi pot stabili regulile partajului în caz de divorţ.
Conform prevederilor Codului Familiei şi ale Codului Civil al R.Moldova, asupra
bunurilor comune ale soţilor, se aplică regimul juridic de proprietate comună în devălmăşie,
conform căruia, soţii nu au cote determinate asupra averii lor comune şi posedă, folosesc şi
dispun de aceasta de comun acord şi în interesul ambilor sau a familiei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, cu
excepţia celor primite prin moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune, cele procurate din contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă; activitatea de
întreprinzător; activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare
(ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare,
depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile
comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din contul mijloacelor
comune, precum şi alte bunuri dobândite în timpul căsătoriei, chiar dacă sunt procurate sau
depuse pe numele unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit
propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Fiecare dintre soţi, este în drept să încheie convenţii, prin care să dispună de bunurile
comune, acordul celuilalt soţ fiind prezumat, cu excepţia cazurilor convenţiilor cu bunurile
imobile, când se cere acordul scris al celuilalt soţ. Dacă unul dintre soţi încheie o convenţie şi
cealaltă parte ştie că celălalt soţ nu este de acord cu aceasta, ultimul poate cere anularea
convenţiei în termen de 3 ani din momentul, când a aflat despre această convenţie.
La bunurile personale ale soţilor se referă:
1) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până la încheierea căsătoriei;
2) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către
unul dintre soţi în timpul căsătoriei;
3) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor
de preţ şi altor obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul de dobândire.
Bunurile, ce aparţin fiecăruia dintre soţi, pot fi recunoscute de instanţa judecătorească,
proprietate în devălmăşie a acestora, dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul
mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi, ori în urma muncii numai a
unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul căsătoriei sau cu ocazia divorţului.
Partajul averii comune ale soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii unuia dintre soţi
sau în cazul confiscării averii unuia dintre soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ în proprietatea în devălmăşie,
precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească. La împărţirea proprietăţii
în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt considerate
egale, dacă contractul matrimonial nu prevede altfel. Instanţa judecătorească este în drept să
diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând cont de interesele unuia
dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile personale,
bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial legal, încheind un contract
matrimonial. Noțiunea de contract matrimonial, apare pentru prima dată în legislația Republicii
Moldova, odată cu adoptarea Codului Familiei din 26.10.2000, care în art. 27
prevede: ,,Contractul matrimonial este convenția încheiată benevol între persoanele care
doresc să se căsătorească sau între soți, în care se determină drepturile și obligațiile
patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei și/sau cazul desfacerii acesteia”.
Și literatura de specialitate ne furnizează o serie de definiții, ca de exemplu: contractul
matrimonial este „actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de
legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul
matrimonial sub care s-au căsătorit”15 sau contractul matrimonial este „actul juridic prin care
părţile îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul
căsătoriei”16.
Acest contract se încheie în forma scrisă, se autentifică notarial și intră în vigoare, din
momentul încheierii căsătoriei sau din momentul semnării lui, dacă îl încheie în timpul
căsătoriei.
Părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul matrimonial condiţii:
– care ar afecta capacitatea juridică a soţilor;
– care ar limita dreptul soţilor de sesizare a instanţei judecătorești pentru reglementarea
relaţiilor personale dintre ei, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi copiii lor;
– care ar îngrădi dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere;
– care contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale.
Astfel, putem menționa că acest contract nu poate reglementa relaţiile personal-
nepatrimoniale, însă soţii pot stabili anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de exemplu, amenda
pentru înşelarea sau determinarea în cazul partajului cotei mai mici din averea comună acelui soţ,
care va fi vinovat de desfacerea căsătoriei).
Prin concluzie, putem menționa că, deși se poate aduce atingere, într-o oarecare măsură,
scopului încheierii căsătoriei, funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora din principiile
fundamentale ale dreptului familiei, totuși, ritmul alert al schimbărilor ce survin în ţară atât pe
15
C.M.Crăciunescu. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura ALL BECK, 2000. p.11.
16
P.Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura Rosetti, 2003. p.184.
plan economic, cât şi social, a impus modificarea legislaţiei familiei la acest capitol şi contractul
matrimonial este deja o necesitate pentru tot mai multe persoane căsătorite.

9.4. Relaţiile între părinţi şi copii

Relaţiile între părinţi şi copii se bazează pe stabilirea provenienţei copilului de la anumiţi

părinţi. Provenienţa copilului de la mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte maternitate.
Stabilirea provenienţei copilului de la mamă cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este
din căsătorie, fie că este din afara căsătoriei. Deci, este necesar de dovedit faptul naşterii unui
copil de la o anumită femeie. Acest fapt se dovedeşte printr-un certificat medical, eliberat de
instituţia unde s-a născut copilul. Dacă naşterea a avut loc în afara instituţiei medicale, atunci
certificatul se eliberează de medicul care a primit naşterea, dacă şi ultimul nu a asistat la naştere
– prin depoziţiile martorilor şi expertiza medicală.
Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se numeşte paternitate. Stabilirea
paternităţii copilului, faţă de tatăl din căsătorie, diferă de cea faţă de tatăl din afara căsătoriei.
Astfel, copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii
căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei copilului - are ca tată pe soţul
(fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi înlăturată printr-o declaraţie a
soţilor (foştilor soţi), depusă personal.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tatăl său,
printr-o declaraţie comună a acestuia şi mamei copilului, depusă la organul de stare civilă.
În cazurile când mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori când
nu i se cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti, paternitatea
se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a acordului scris al autorităţii tutelare sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti, dacă lipseşte un astfel de acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului, privind paternitatea, poate fi depusă la
oficiul de stare civilă şi până la naşterea copilului. În situaţia în care, copilul este născut din
părinţi necăsătoriţi între ei şi lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului,
paternitatea se stabileşte de către instanţa judecătorească, în baza declaraţiei unuia dintre părinţi,
a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului.
Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată, numai pe cale judecătorească, de către
persoanele înscrise drept tată sau mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc
al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau
tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un an din
momentul când una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să fi aflat, despre
înscrierea privind paternitatea (maternitatea) sau din momentul atingerii majoratului, în cazul
unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
a) soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea embrionului soţiei;
b) persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului, în baza declaraţiei comune a acesteia şi a
mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia, ştia că nu
este tatăl firesc al copilului.
Copiii născuţi în afara căsătoriei, au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi rudele
lor, ca şi cei născuţi de la persoane căsătorite. Astfel, copiii au drepturi asigurate şi protejate de
stat, printre care:
– Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
– Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte rude;
– Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate de expresie, de gândire, de conştiinţă,
religie, asociere şi reuniune paşnică;
– Dreptul copilului de a fi protejat;
– Dreptul copilului la un nume etc.
Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de
familie diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului
comun al acestora. Copilul va purta un prenume simplu sau unul compus din două prenume,
potrivit voinţei ambilor părinţi. În caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau
prenumele copilului, decide autoritatea tutelară.
În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre ei), oficiul de stare civilă poate
schimba numele de familie şi/sau prenumele copilului care nu a atins vârsta de 16 ani. În caz de
litigiu între părinţi, problema privind schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui
copilului este soluţionată de către oficiul de stare civilă, cu concursul autorităţii tutelare, în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul, ţinându-se cont, în exclusivitate, de interesele
copilului.
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea profesională a copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
h) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste acte
etc.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi sancţionaţi cu decăderea din
drepturile părinteşti şi luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de
întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o
instituţie de asistenţă socială sau alta similară;
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând violenţa fizică sau psihică, atentează la
inviolabilitatea sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;
h) precum şi în alte cazuri când aceasta o cere interesele copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către părintele respectiv a drepturilor şi
îndatoririlor părinteşti, cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul, ai cărui părinţi (unul
dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, păstrează dreptul de folosinţă asupra spaţiului
locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti, inclusiv
dreptul la succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul neîndeplinirii adecvate a îndatoririlor
părinteşti este luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate hotărî, luarea copilului de la
părinţi, fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului împreună cu
părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii
tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului,
autoritatea tutelară poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicând acest fapt
procurorului, în termen de cel mult 24 de ore.
 În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune în
instanţa judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la
părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, copilul va
fi înapoiat părinţilor.
După cum am specificat anterior, părinţii sunt obligaţi să-și întreţină copiii minori și copiii
majori inapţi de muncă, care necesită sprijin material. Cuantumul (mărimea) pensiei încasate
pentru copilul minor se determină în conformitate cu Codul Familiei care prevede că, pensia de
întreţinere pentru copilul minor, se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale părinţilor, în
mărime de 1/4 - pentru un copil, 1/3 - pentru 2 copii şi 1/2 - pentru 3 şi mai mulţi copii.
Cuantumul cotelor stabilite poate fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească, ţinându-se
cont de starea materială şi familială a părinţilor, de alte circumstanţe importante.
În cazurile când părintele, care datorează întreţinere copilului său, are un salariu şi/sau alte
venituri neregulate sau fluctuabile, ori primeşte salariu şi/sau alte venituri, total sau parţial, în
natură, ori nu are un salariu şi/sau alte venituri, instanţa judecătorească poate să stabilească
cuantumul pensiei de întreţinere într-o sumă bănească fixă plătită lunar.
La rândul lor, copiii majori apţi de muncă, sunt obligaţi să-şi întreţină şi să-şi îngrijească
părinţii inapţi de muncă, care necesită sprijin material. Cuantumul pensiei de întreţinere se
stabileşte de instanţa judecătorească, într-o sumă bănească fixă, plătită lunar, ţinându-se cont de
starea materială şi familială a părinţilor şi a copiilor, de alte circumstanţe importante. Copilul
poate fi eliberat de obligaţia de a-şi întreţine părinţii inapţi de muncă, care necesită sprijin
material, dacă instanţa judecătorească va stabili că, aceştia s-au eschivat de la îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti faţă de acest copil.

Sarcini pentru 1. Apreciați semnificația socială a familiei.

autoevaluare: 2. Formulați definiția dreptului familiei ca ramură de drept.
3. Analizați obiectul dreptului familiei.
4. Expuneți principiile dreptului familiei.
5. Expuneți actele normative concrete care reglementează încheierea
căsătoriei.
6. Numiți condițiile premergătoare și condițiile de fond ale încheierii
căsătoriei.
7. Expuneți și apreciați cauzele de încetare a căsătoriei.
8. Determinați tipul regimului patrimonial al bunurilor soţilor.
9. Analizați modalităţile de stabilire a provenienței copiilor.
10. Analizați drepturile și obligațiile care se nasc între părinți și copii.

Bibliografie de 1. Bacaci Al., Hageanu C. Dreptul familiei. București: Editura ALL BECK,
referință: 1994.
2. Crăciunescu C.M. Regimuri matrimo-niale. Bucureşti: Editura ALL
BECK, 2000.
3. Codul Familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26 octombrie 2000,
intrat în vigoare la 26 aprilie 2001 // Monitorul Oficial al R. Moldova.
2001. nr.47-48.
4. Declarația Universală a Drepturilor Omului Adoptată la New York, la
10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a O.N.U., Aderat la Declaraţie
prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova. nr.217-XII din 28 iulie
1990.
5. Florian E. Dreptul familiei. București, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, 2010.
6. Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de dreptul familiei. București: ed. a
7-a, Ed. All Beck, 2002.
7. Pactul internațional privind drepturile economice, sociale, culturale. În
Tratate Internaționale, nr. 1 din 30.12.1998.
8. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice din
16.12.1966. Ratificat prin Hotărârea Parlamentului R. Moldova nr.217-XII
din 28.07.1990.
9. Pânzari V. Dreptul familiei. Note de curs. Bălți: Presa universitară
bălțeană, 2000.
10.Tamas Ioan. Drept matrimonial canonic. Iași: Editura ,,Presa Bună”,
1994.
11. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale. Bucureşti: Editura Rosetti, 2003.