COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

CATEDRA DISCIPLINE GENERALE ȘI FUNDAMENTALE

CUNOAȘTEREA ȘI CREATIVITATEA

Referat la Filosofie
a studentei gr. TAP-41
Arseniev Alexandru
Profesor: Victor Solomon
magistru în drept

Chişinău 2021
 Plan

Introducere...........................................................................................................pag.3

1. ………………………….......................................................................................pag.5

2. ...............................................................................................................................pag.6

3. ...............................................................................................................................pag.7

Concluzie.............................................................................................................pag.19

Bibliografie..........................................................................................................pag.20
 Creativitatea reprezintă un comportament complex influenţat de factori sociali
şieducaţionali ce se manifestă într-o arie largă de domenii. Şi totuşi, care este legăturadintre
cunoştinţe şi creativitate? Se susţin una pe cealaltă, sau sunt antagonice? Opersoană care
doreşte să creeze ceva nou trebuie să aibă cunoştinţe în acel domeniu, pe dealtă parte, prea
multă experienţă poate duce la stereotipie.
Teoria tensiunii – creativitate versus cunoaştere
Această teorie susţine independenţa creativităţii faţă de cunoaştere, bazându-se
pecaracteristicile gândirii creative: abstracţii, analogii subtile, combinaţii neobişnuite, lipsăde
monotonie, idei revoluţionare, legea neprevăzutului spre deosebire de gândireaobişnuită
fundamentată pe standarde colective, coduri de comportament, reguli şi matriciprestabilite
care conduc pe calea obişnuinţei.Dacă gândirea reproductivă duce la repetarea unor
comportamente care au avutsucces şi păstrarea unor obiceiuri vechi, gândirea productivă se
bazează pe intuiţie şinoutăţi reale având capacitatea de a trata orice problemă nouă în termeni
proprii.Gândirea proactivă sau productivă este divergentă, despărţindu-se de idei
prestabilite,preconcepute, alegând drumuri nedesţelenite.

Cunostinta isi pune problema daca e realizabil ceea ce ea cunoaste, in timp ce credinta nu-si
pune aceasta problema, ci se increde in puterea lui Dumnezeu. Cunoasterea e aplicabila
naturii limitate intre legile involuntare ale repetitiei, motiv pentru care, acolo unde e
cunoastere exista limitare, definitie. Exactitatea cunoasterii are ca revers ingustimea si
repetitia, ei, pe cand credinta nu e supusa acestora, fiindca e mai presus de fire, se tine departe
de ea In timp ce cunoasterea e marcata de teama de a nu pierde ceva din cele cunoscute,
credinta nu se teme de nimic, daca ramane statornica. Ea nu se teme ca o sa le piarda pe cele
cunoscute de ea, nici prin moarte.
Cunoasterea premergatoare credintei, ca izvor al ei intr-un anume fel, este deci cunoasterea
"sufleteasca." sau naturala prezenta in, fiecare creatura rationala. Aceasta cunoastere naturala
se caracterizeaza prin aceea ca distinge binele de rau, fiind numita de Sfintii Parinti si
"discernamant" natural.
Creativitatea este un concept multidimensional și se poate manifesta în multiple domenii.
Identificarea și cuantificarea naturii creativității constituie obiective dificile. Conceptul de
creativitate poate fi definit din perspectiva unor discipline diferite: psihologie, psihologie
socială, științe cognitive, arte, inteligență artificială, filozofie, economie, management etc. și
deci la multe niveluri distincte: cognitiv, intelectual, social, economic, artistic, literar etc.
Dificultatea definirii creativității rezidă în asocierile particulare ale acestui concept cu artele,
în natura complexă a creativității și în varietatea teoriilor care au fost dezvoltate pentru a o
explica. Mulți oameni asociază creativitatea în special cu artele: muzica, teatrul, dansul,
literatura etc. care sunt deseori denumite "arte creative". Așa cum s-a precizat mai sus,
creativitatea nu este proprie numai pentru arte, ci este la fel de fundamentală pentru progresele
din științe, din matematică, tehnologie, politică, afaceri și în toate domeniile vieții cotidiene.

Cunoasterea cu metodele ei, atunci cand ramane fidela statutului ei de cunoastere naturala, nu
numai ca premerge credintei, ci urca impreuna cu aceasta pe trepte mai inalte. Hotarele si
barierele ei limitate devin transparente, elastice, ele se inmoaie. In acest caz, cunoasterea
devine simtire, traire, sau contact direct cu cele ce sunt mai presus de cunoasterea, metodica,
dar, in acelasi timp, mai presus de orice simtire, adica transcende orice contact al simturilor
noastre cu lucrurile dar si simtirea sufleteasca, prin oare traim presiunea unor realitati
invizibile.
Creativitatea este proprie tuturor indivizilor umani, în special copiilor, în condiţii fiziologice.
Astfel, fiecare copil dispune de un potenţial creativ, adică de anumite trăsături sau însuşiri
favorizante actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest
potenţial şi prin domeniul în care se aplică.
În abordarea şi caracterizarea fenomenului creaţiei, S.E. Gollan identifică patru categorii de
criterii:
 performanţa creatoare efectivă/produsul creativ;
 procesul creativ;
 persoana creatoare;
 potenţialul creativ.
Având în vedere opiniile celor mai mulţi pedagogi, putem defini creativitatea ca fiind:
aptitudinea/capacitateade a produce ceva nou şi de valoare, procesul prin care se realizează
produsul şi orice rezolvare de probleme noi.
În orele de limba şi literatura română , lucrul creativ este important pentru că dezvoltă
abilitatea elevilor de a gândi creativ şi de a rezolva probleme; creşte motivaţia elevului pentru
activitatea şcolară, oferă elevului oportunitatea de a-şi explora sentimentele şi de a-şi dezvolta
abilităţi de comunicare şi exprimare personală.
Actul de creaţie nu urmează niciodată un plan, o schemă fixă, aşa încât nici nu este
uşor de planificat. Putem începe cu modelarea şi regândirea activităţii instructiv-educative,
fără să uităm că învăţătorul /dascălul este unul dintre factorii care pot educa creativitatea – un
dascăl creativ va forma elevi creativi.
Este de mult recunoscut faptul că fiecare copil normal se naşte cu un anumit potnţial
creativ. Acest potenţial se „destramă”însă dacă nu este stimulat şi educat. Creativitatea
fiecăruia se manifestă într-un mod unic, fiind în primul rând abilitatea de a vedea lucrurile
într-o lumină nouă sau neuzuală, de a sesiza o problemă acolo unde alţii nu cred că există şi a
descoperi soluţii efective la aceste probleme. Jocul pune la îndemâna copilului posibilitatea
dezvoltării acestor abilităţi, ajutându-l să se dezvolte.
Învăţarea creativă este un deziderat general, compunerile constituind doar o
modalitate de reflectare, ce presupune o serie de cerinţe specifice:
cadrul didactic să insufle elevilor, prin modul de prezentare a informaţiilor, prin
stilul său de gândire, prin specificul solocitărilor formulate pentru elevi, o atitudine şi un stil
de gândire creator, liber, independent;
a stiumula, a orienta şi a incita gândirea elevilor spre nou, spre neexplorat;
asigurarea unei atmosfere permisive care să ofere elevilor acel climat optim
pentru manifestarea libera, spontană, fără frica de a greşi, de a primi sancţiunea, aprecierea
critică imediată, crearea unei atmosfere de explorare independentă, încrezătoare şi
netulburată;
direcţionarea potenţialului creativ al elevilor spre acele zone în care ei au
şansele cele mai mari de manifestare eficientă, de realizare efectivă;
cultivarea încrederii în sine, încurajarea efortului creator al elevilor încă de la
primele lor manifestări;
activismul permanent al gândirii ce nu poate fi un stil obositor, ci un efort
intelectual ce produce satisfacţie, contribuie la dezvoltarea spiritului de iniţiativă, la formarea
abilităţii de a aborda problemele întreprinzător şi dinamic;
cultivarea unei atitudini specifice faţă de risc: oamenii obişnuiţi devin anxioşi şi
nesiguri în faţa noului, în timp ce în creaţie, riscul temporar, dezordinea şi ambiguitatea
crează tensiuni intelectuale.
Compunerile şcolare constituie o modaliate eficientă de a stimula creativitatea elevilor
sau, mai bine spus, de a stimula capacitatea de exprimare a creativităţii sale.
Ioan Cerghit arată că sinectica este o „metodă prin excelenţă de exersare şi educare a
creativităţii”. Asemănătoare braistormingului, dar mai eficace, sinectica „se bazează pe
utilizarea metaforelor şi analogiilor” în favoarea înlesnirii înţelegerii situaţiei problematice,
astfel încât straniul (neobişnuitul) să devină familiar, iar obişnuitul să apară ca ceva straniu,
ciudat. În acest sens este centrată pe dezvoltarea fanteziilor elevilor, considerată ca fiind
hotărâtoare în afirmarea creativităţii.
După enunţarea temei şi a sarcinii de lucru, cadrul didactic, propunând rezolvarea unei
probleme neobişnuite, li se vor solicita elevilor, pe rând:
- trimiteri la cunoştinţe din alte domenii;
- trimiteri la experienţa personală;
- trimiteri la soluţii artistice, făcându-se apel la imagini, simboluri, cuvinte, sintagme;
- trimiteri şocante fanteziste, care contravin experienţei, legilor, preceptelor.
Ulterior, problema neobişnuită se transformă în ceva familiar, pentru ca acest aspect
să fie transformat în ceva straniu, solicitând noi soluţii, inedite, care vor fi dezbătute.

O definiție amplă a creativității a fost enunțată de Ellis Paul Torrance (1966)[6]: creativitatea
este "un proces de sensibilizare la probleme, deficiențe, goluri în cunoștințe, elemente care
lipsesc, dizarmonii etc.; identificarea dificultăților; căutarea de soluții sau formularea
ipotezelor asupra deficiențelor: testarea și re-testarea acestor ipoteze și, posibil, modificarea și
re-testarea lor; în final, comunicarea rezultatelor".

Teresa M.Amabile,Ph.D. în Psihologie, profesor și șeful Unității de Management

Antreprenorial la Harvard Business School (SUA), împreună cu coautorii [7] [2] definesc
creativitatea ca "producerea de idei noi și utile în orice domeniu" al activității umane, de la
științe la arte, în educație, în afaceri sau în viața cotidiană.

Inovația constituie implementarea ideilor creative într-o organizație. Input-ul creativ este o
parte esențială a rezolvării problemelor care apar în toate fazele procesului de inovație.
Creativitatea persoanelor și echipelor "este o condiție necesară însă nu și suficientă pentru
inovare" (cf. Teresa M. Amabile et al). Inovația de succes depinde și de alți factori, aceasta
poate proveni nu numai din ideile creative care își au originea într-o organizație, ci și din idei
create în altă parte (ca în transferul tehnologic).
Definiția cunoașterii este un subiect dezbătut în continuare de către filozofi în
domeniul epistemologiei. Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de către Platon[3],
susține că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi considerată cunoaștere:
trebuie să fie justificată, adevărată și credibilă. Unii susțin că aceste condiții nu sunt
suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon Blackburn, conform căreia nu trebuie
să spunem că cei care întrunesc oricare dintre aceste condiții „prin eroare, omisiune sau eșec”
au cunoaștere.[4]
În contrast cu această abordare, Wittgenstein a observat, urmărind paradoxul lui Moore, că
cineva poate spune „o crede și să nu fie așa”, însă nu poate spune „o cunoaște și să nu fie
așa”.[5] El continuă să argumenteze că acestea nu corespund unor stări mentale distincte, ci
mai degrabă unor modalități distincte de a vorbi despre convingere. Ce diferă aici nu este
starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în care acesta este implicat. Din acest punct de
vedere, a ști că ceainicul fierbe nu presupune să fii într-o stare mentală specifică, ci a efectua
o operație specifică pe afirmația că ceainicul fierbe. Wittgenstein a căutat să depășească
dificultatea definiției observând modul în care „cunoașterea” este folosită în limbajul natural.
El privea cunoașterea ca un caz de recunoaștere a familiarității. Mergând pe această idee,
„cunoașterea” a fost reconstruită ca un concept separat, care evidențiază trăsăturile relevante,
dar care nu este ilustrat în mod adecvat de nicio definiție.[6]
-Intenționalitatea definește predeterminarea acțiunii în real prin construcția unui model de
acțiune în mintea subiectului.
-Raționalitatea definește căutarea, identificarea, explicitarea cauzală și utilizarea tuturor
formelor, proprietăților și relațiilor între proprietăți, care permit subiectului să realizeze o
anume transformare de stare în realitate, sau să explice cauzal o anume stare observată ori
construită experimental.
-Valorizarea este consecința evaluării utilității rezultatelor dobândite printr-o anume
cunoaștere, printr-o acțiune configurantă sau explicantă cauzal de modalitate.
Funcția cognitiva implică conștiența subiectului, implică capacitatea acestuia de a modela
realitatea în mintea sa, de a se modela pe sine ca agent purtător de conștiență și creator de
cunoaștere, dar și de a se separa de modelele de sine și de realitate, tratându-se pe sine ca
sursă a modelării și conștientizării modelării realității.
Conștiența sumar caracterizată este proprietatea sistemului de a se identifica, diferenția
structural și dinamic, poziționa și orienta intențional operant, în diferite cuplaje cu sine și prin
sine cu mulțimea stărilor ambientului.
Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-un spațiu
natural amenajat, spațiul real-societal, alcătuit din părți prelucrate ale realității, indivizi
cunoscători și mulțimea efectelor acțiunilor cognitive. Membrii societății își descriu și
comunică între ei, atât propriile individualizări, performanțe și opțiuni cognitive cât și pe ale
semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii
cu toate consecințele cunoscute.
Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale și experimentale utilizate pentru
dobândirea și folosirea ei.
Convențional putem separa cunoaștere concretă și abstractă. Cunoașterea concretă poate fi
practică sau intuitivă. Cunoașterea abstractă este acțiune corelantă între serii de familii de
forme sau familii de proprietăți, care conduc la o anume stare sau o dependență precisă între o
serie de stări.
Cunoașterea abstractă caracterizantă de obiect și proces fenomenal sau social își definește
componentele obiect, relație și proprietate, precum și procedurile specifice de manipulare
distinctă a obiectelor, regulile de conectare între acțiunile operante și traseul conexiunilor
argumentate care indică posibilitatea realizării sau negarea posibilității realizării unei anume
configurații într-un spațiu obiectual determinat.
Cunoașterea practică vizează realizarea directă a unei forme sau mulțimi de forme conectate
funcțional, acesta este cazul proiectării și realizării de obiecte, funcții și utilități prin unelte
materiale. Cunoașterea formală utilizează operatori și interpretări cantitative, matematice, și
este folosită pentru a modela precis, predictiv, utilizând funcții matematice, un segment de
fenomenalitate, un aspect metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii și
dimensiona dinamic o acțiune socială, o instituție, o anume agregat unealtă, cu o structură și
utilitate specifică.
Putem de asemeni discrimina cunoașterea culturală, care operează cu variabile ambigue
precum valori, atitudini, legături sufletești, emoții, contacte, cooperări și conflicte umane. În
cultură identificăm o cunoaștere concretă, definibilă, asamblabilă și comunicabilă gestual și
lingvistic, precum acea cunoaștere 'abstractă' care construiește principii și metode de creație
muzicală, picturală, regizorală sau literară, sau principii estetizante.
Fiecare domeniu al cunoașterii are obiecte proprii, reguli generative proprii și strategii
evaluante și utilizante proprii, unele accesibile majorității altele extrem de tehnice formal, sau
subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu.
Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat în construcția modelelor teoretice actuale ale
fizicii este atât de complex logic demonstrant și interpretant, încât nu foarte mulți oamenii îl
pot învăța, înțelege corect și aplică creativ la nivel superior.
De asemeni pentru a realiza o pictură, compoziție muzicală, operă literară, sau regizorală, este
nevoie de mult talent, multă experiențã și o profundă competență creativă și critic evaluantă,
compact definită ca 'inventivitate artistică'.
Dar și pentru a prelua cât mai mult din ingeniozitatea unei creații și transpune în trăiri
personale emotive și conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o calitate subtilă anume
'bun gust autentic'.
Poate cel mai dotat cu potențial critic superior este omul de știință constructor de teorii
fenomenale, sau artistul, creatorul de operă de artă, indiferent din ce domeniu, pentru că fără
un spontan, profund și atent simt critic-estetic, nu se poate realiza o operă de mare calitate,
operă prețuită de numeroase generații timp de decenii, secole sau milenii, operă fundamentală
care formează personalitatea umană, îi dăruie valori, imbolduri creative și criterii estetizante.

Caracteristicile proceselor de creație sunt clasificate,de regulă, în patru categorii.In primul

rând,creativitatea implică totdeauna gândirea sau comportarea imaginativă. Activitatea
imaginativă este un proces de generare a ceva original: oferirea unei alternative la ceea ce este
convențional, de așteptat sau de rutină. In al doilea rând, în mod general, această activitate
imaginativă are un scop precis: adică este direcționată spre atingerea unui anumit obiectiv sau
rezolvarea unei probleme centrale. Uneori, obiectivul se modifică, atunci când apar noi idei și
posibilități: uneori, de exemplu în procese de invenții sau descoperiri sunt identificate noi
scopuri când produsul sau ideea inițială au apărut. In al treilea rând, aceste procese trebuie să
genereze ceva original. Originalitatea poate fi de mai multe categorii: individuală (în raport
cu rezultatul anterior al persoanei), relativă (față de grupul de care aparține)
sau istorică (rezultatul este original în raport cu orice realizare anterioară în domeniul
particular). În al patrulea rând, rezultatul trebuie să fie de valoare în raport cu obiectivul.
"Valoarea" este aici o apreciere a unei anumite proprietăți a rezultatului. Există multe judecăți
posibile ale valorii,în funcție de domeniul de activitate în chestiune: eficient, util, agreabil,
valabil, tenabil (durabil).
Există multe aspecte ale creativității în funcție de domeniul de creație, însă o definiție ar
include abilitatea de a combina cunoștințe din domenii anterior disparate, de a lua obiecte sau
idei existente și a le combina în moduri diferite pentru noi scopuri. Astfel, o definiție simplă a
creativității este: "acțiunea de a combina elemente anterior necombinate" [10][4]
Au fost propuse trei "tipuri" de creativitate (Florida, R., 2002)[11]: creativitatea
tehnologică (invenția), creativitatea economică (antreprenoriat) și creativitatea
artistică/culturală. Toate aceste dimensiuni ale creativității se află în corelație, implicând
procese de gândire comune și completându-se reciproc. Economia creativă este rezultatul
corelațiilor dintre tehnologii, arte și afaceri.
După Departamentul de Comerț și Industrie din Anglia[12][5] creativitatea poate fi definită ca
"producerea de noi idei care sunt corespunzătoare pentru scopurile unor afaceri particulare".
Această definiție, orientată spre creativitatea economică, prezintă o preferință pentru termenul
inovație și consideră creativitatea ca prima fază din procesul de inovare. Creativitatea are un
rol în amplificarea tuturor aspectelor performanței în afaceri - de la proiectarea noilor produse
și servicii până la introducerea lor în producție, marketingul și distribuția/livrarea acestora. Pe
de altă parte, este un fapt curent să se asocieze creativitatea cu diferite sectoare cum sunt
filmul, muzica, pictura sau designul. Activitățile creative care se bazează pe creativitate
individuală, competențe și talent pot include publicitatea, filmul și video, arhitectura, muzica,
pictura, artele de reprezentații (performance- în l. engl), jocuri pe calculator, software,
televiziune și radio, designul în modă etc.
În privința tipurilor de creativitate, au fost propuse și alte categorii: creativitatea
științifică, creativitatea artistică și creativitatea conceptuală.
Creativitatea științifică, în termenii cei mai simpli, implică descoperirea unor adevăruri
științifice. Creativitatea științifică a fost tratată pe larg în cartea lui Abraham Moles
(1957), La crėation scientifique[13] .
Creativitatea artistică este aptitudinea de a reda lucruri apreciate pentru frumusețea lor
estetică; există doar la indivizii cu predispoziție vizuală și tactilă pentru artă.[14]
Creativitatea conceptuală implică crearea de soluții sub forma de concepte relevante unice,
pentru problemele existente și emergente. In acest sens, creativitatea este procesul mental care
implică generarea unor noi idei sau concepte, sau a unor noi asocieri între ideile, cunoștințele
sau conceptele existente.
Cercetătorii asupra creativității, majoritatea lor din domeniul psihologiei, pretind, de obicei,
că a fi creativ înseamnă a produce ceva nou (original, neașteptat) și adecvat (adaptiv, referitor
la constrângerile sarcinii date). Subsumate criteriului de adecvanță sunt calitățile de a fi
corespunzător, a fi util și a avea valoare, conform cu unele criterii externe.
Cel puțin trei aspecte ale creativității au atras mai multă atenție.
■ Procesul de creație, care a beneficiat de cea mai mare atenție, se concentrează pe
mecanismele și fazele implicate, care fac parte din actul de creație.
■ Al doilea aspect al creativității este persoana creativă, trăsăturile sale de personalitate.
Atmosfera și influența mediului/sistemului sociocultural au legătură cu situația creativă, pot
determina nivelul și frecvența comportării creative.
■ În sfârșit, au fost explorate criteriile sau caracteristicile produselor creației. Acest aspect are
o importanță particulară, deoarece constituie baza oricărei evaluări a performanței creativității
în lumea reală și poate deschide "o fereastră" asupra altor aspecte ale creativității. Cea mai
obișnuită metodă pentru măsurarea creativității produselor utilizează rating-uri ale unor
experți în domeniul dat. Tehnica evaluării consensuale (CAT) este un exemplu al acestei
abordări.
Gândirea creativă poate fi divizată în raționamentul divergent și cel convergent.
Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluență și viteză,a
unor soluții multiple,originale,neobișnuite,diverse și elaborate la o problemă stabilită. J.P.
Guilford (1954)[15] a considerat această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important
ingredient al creativității; creativitatea se bazează pe gândirea divergentă. Cele mai importante
caracteristici ale gândirii divergente sunt: flexibilitatea mentală, originalitatea, fluența și
inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de bogăția ideilor și originalitatea
acestora.
Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluții, de a
critica și a opta pentru soluția cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecție de
soluții. Gândirea convergentă este raționamentul analitic, măsurat prin teste de inteligență.
Răspunsul formulat este unic și riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluție
potențială. Acest tip de gândire este utilizat după evaluarea unui set de idei, informații sau
alternative.
Ambele aptitudini par să fie necesare pentru rezultatul - output-ul creativ. Gândirea divergentă
este esențială pentru noutatea produselor creative, în timp ce gândirea convergentă este
fundamentală pentru a ajunge la concluzia adecvată, specifică pentru situația dată. Gradul de
predominanță variază în funcție de sarcină sau ocupație: un matematician poate manifesta mai
multă gândire convergentă, pe când un artist va prezenta mai multă gândire divergentă.
Pag. 5

1. Prima întrebare.

Ce reprezintă inovația în ziua cotidiană ?

……………………………………………………………………………………
 Pag. 6

2. Întrebare.
Ce este cunoașterea umană și cum se desfășoară ?
…………………………………………………………..………………………….……….
 Pag.7

3. Întrebare.
Cum pot fi clasificate procesele de creație ?
………………………………………………………………………………………………….
Pag. 19

Concluzii.
Teoriile moderne timpurii clasice ale cunoașterii, în special cele care avansează
empirismul influent al filosofului John Locke, s-au bazat în mod implicit sau explicit pe
un model al minții, care a comparat idei cu cuvinte.[8] Această analogie între limbaj și
gândire a pus bazele unei concepții grafice a cunoașterii în care mintea a fost tratată
ca o masă (un recipient de conținut) care a trebuit să fie aprovizionată cu fapte
reduse la litere, cifre sau simboluri. Acest lucru a creat o situație în care alinierea
spațială a cuvintelor pe pagină oferea o greutate mare cognitivă, atât de mare încât
educatorii au acordat o atenție foarte mare structurii vizuale a informațiilor pe pagină
și în caiete.
………………………………………………………………………………
 Pag. 14

Biblografia.
Filosofia. Bucureşti, ASE, 1995.
Filosofia culturii. Manual, coord. G.Socolov şi S.Roşca, Chişinău, 1998.
.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cunoa%C8%99tere vizualizat la 13.03.2021

https://ru.scribd.com/doc/47357605/creativitatea-referat vizualizat la 13.03.2021