Sunteți pe pagina 1din 117

Capitolul 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE ŞI DREPTUL


FAMILIEI

Sociologii au emis concepţii asupra familiei pornind de la


sursa ei. Astfel avem:
- familii naturale care consideră familia ca simpla uniune dintre
bărbat şi femeie, ceea ce determină ca simplul concubinaj să fie
cuprins în familie şi uniunea liberă să ducă la familie.
- familia fundamentată natural şi moral care presupune voinţa
manifestă de a se supune unui statut juridic care să asigure
permanenţa familiei, stabilitatea şi pluralitatea ei. Se întemeiază
pe căsătorie şi reprezintă familia legitimă
- familia fundamentată artificial este familia întemeiată pe actul
adopţiunii.

Această diversitate de concepţii determină o diversitate de


definiţii:

În Dicţionarul UNESCO familia este definită ca fiind forma


de comunitate umană întemeiată pe căsătorie, care uneşte pe soţi
şi descendenţii lor prin relaţii strânse de ordin biologic, economic,
psihologic, spiritual.
Observaţii:
1. Are în vedere accepţiunea restrânsă a noţiunii de familie ( soţii şi
copiii)
2. Exclude relaţiile de ordin juridic dintre membri grupului familial

Familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit


din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică
comună, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice,
psihologice, morale, juridice şi care răspund unul pentru altul în
faţa societăţii.

3
Observaţii:
1. Nu întotdeauna membri unei familii au o gospodărie casnică
comună
2. Răspunderea în faţa societăţii este inexactă, cel puţin din punct de
vedere juridic.

Din punct de vedere al deosebirilor terminologice, familia în


sens restrâns cuprinde soţii şi copiii necăsătoriţi. Ceea ce determină
ca familia să fie simplă, conjugală, biologică sau nucleară. În sens
larg, familia cuprinde şi alte persoane, rude cu soţii şi descendenţii lor,
fiind o familie extinsă, largă.
Familia nucleară poate fi incompletă: soţii nu au copii; există
doar un părinte şi un copil; există mai mulţi fraţi fără părinţi.
Numim familie de origine, familia în care se naşte şi creşte.
Familia proprie sau de procreere este familia creată prin căsătorie.

După criteriul locuinţei avem:


- familie de rezidenţă care cuprinde persoanele ce locuiesc şi
gospodăresc împreună
- familie de interacţiune care cuprinde persoanele între care există
relaţii de rudenie şi întrajutorare.

Sub aspect juridic lucrurile se prezintă mai simplu:


Familia este grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii ce rezultă din căsătorie, rudenie, înfiere şi din alte raporturi
asimilate celor de familie.
Codul familiei cuprinde înţelesul restrâns al noţiunii de
familie. Astfel aceasta este definită ca fiind grupul social alcătuit din
soţi şi copiii minori aflaţi sub ocrotirea lor. Există cazuri de
neocrotire a minorilor.
Uneori chiar şi Codul familiei acceptă noţiunea în sens larg:
ex. obligaţia de întreţinere e reglementată şi între alte persoane.

4
1.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei

Dreptul familiei este acea ramură a dreptului care


reglementează acele raporturi de familie, care e necesar şi indicat
a fi reglementate din punct de vedere juridic.

Categoriile de relaţii care decurg din dreptul familiei sunt:


- relaţii care rezultă din căsătorie
- relaţii care rezultă din rudenie şi înfiere
- relaţii care rezultă din ocrotirea părintească
- alte relaţii asimilate celor de familie: obligaţia de întreţinere dintre
foştii soţi, obligaţia de întreţinere dintre părinte vitreg şi copil
vitreg.
Art. 1 din Codul familiei prevede că familia are la bază
căsătoria liber consimţită.

5
Capitolul 2

CĂSĂTORIA

§ 2.1. Noţiunea de căsătorie

2.1.1. Terminologie

Din punct de vedere terminologic căsătoria are un triplu înţeles:


1. Codul familiei consideră căsătoria ca fiind:
- un act juridic - presupune consimţământ,
- o stare juridică – conferă statut legal – determină drepturi şi
obligaţii soţilor.
2. Din punct de vedere doctrinar, familia este o instituţie juridică şi
se referă la ansamblul reglementărilor juridice care privesc
căsătoria.
3. În vorbirea curentă, se face referire la momentul celebrării.
Din acest punct de vedere căsătoria este uniunea dintre bărbat
şi femeie încheiată potrivit legii, în scopul întemeierii unei familii. De
aici decurg trei elemente:
- actul juridic al căsătoriei;
- starea de căsătorit;
- scopul căsătoriei.

2.1.2. Actul juridic al căsătoriei

A. Conceptul de căsătorie
Actul juridic al căsătoriei este actul juridic bilateral, solemn
prin care un bărbat şi o femeie consimt public să devină soţi şi să li se
aplice statutul legal de persoană căsătorită.

6
Caracterele acestui act juridic:
a. are caracter bilateral –se încheie prin acordul de voinţă al
soţilor

B. Actul juridic al căsătoriei şi contractul


Până la adoptarea Codului familiei căsătoria se încheia printr-
un contract
Asemănările cu contractul:
1. ambele sunt rezultatul unui acord de voinţă
2. se bazează pe libertatea consimţământului părţilor
3. se caracterizează prin egalitatea părţilor
Deosebiri de contract:
1. este act juridic irevocabil şi nemodificabil deoarece actul juridic al
căsătoriei are un scop unic pentru ambele părţi şi limitat, la
contract fiecare parte are propriul său scop
2. actul juridic al căsătoriei nu este susceptibil de modalităţi:
condiţie, termen, sarcină
3. limitele libertăţii de voinţă diferă: la contract, părţile pot să-şi
stabilească, în principiu, neîngrădit drepturile şi obligaţiile, la
căsătorie, drepturile şi obligaţiile decurg din lege
4. în cazul unor contracte , egalitatea părţilor există în ce priveşte
încheierea, la căsătorie egalitatea părţilor există pe toată durata
acesteia.
Căsătoria nu este un contract cu toate că în vorbirea curentă se
foloseşte expresia ”contract de căsătorie”, iar legislaţia anterioară şi
legislaţia străină reglementează contractul de căsătorie.
Căsătoria este o convenţie prin care viitorii soţi reglementează
regimul lor matrimonial, respectiv condiţia bunurilor prezente şi
viitoare în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie.
Convenţia se numea: ”contract matrimonial”, “convenţie
matrimonială”, sau “foaie dotală”.
Potrivit vechilor autori, corelaţia dintre actul căsătoriei şi
contractul de căsătorie este:
1. actul căsătoriei priveşte persoana soţilor, în vreme ce contractul
priveşte bunurile lor
2. actul căsătoriei este încheiat în faţa delegatului de stare civilă, în
vreme ce contractul este încheiat în faţa unei alte autorităţi

7
3. efectele actului căsătoriei sunt strict şi imperativ reglementate de
lege, părţile neputându-le modifica pe cale convenţională; în cazul
contractului de căsătorie, părţile beneficiind de principiul libertăţii
contractuale
4. actul căsătoriei este un act principal, iar contractul de căsătorie
este un act accesoriu care există şi îşi găseşte aplicare doar atâta
timp cât există căsătoria.

b. Cauza limitată
- act pentru o cauză limitată – este act juridic condiţie care are un
singur efect – face aplicabil un anumit statut legal.

C. Caracterele actului juridic al căsătoriei

c. Caracterul civil
Când vorbim de caracterul civil nu desemnăm faptul că actul
căsătoriei este act de drept civil ci că are caracter laic în opoziţie cu
caracterul religios.
Evoluţia acestui caracter în dreptul roman: căsătoria a avut
iniţial un caracter laic consensual civil, către sfârşitul Republicii a fost
un act eminamente consensual. Acest caracter s-a păstrat şi în evul
mediu, până în 1563, când Conciliul de la Trento, biserica a preluat
încheierea şi evidenţa actelor de stare civilă (căsătoria este o taină
religioasă).
Codul civil din 1865 a secularizat căsnicia trecând-o în
competenţa exclusivă a autorităţii de stat, iar reglementarea actuală –
art. 3 din Codul familiei – prevede că numai căsătoria încheiată în faţa
delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi
prevăzute de prezentul cod. Această dispoziţie consacră expres
caracterul civil al căsătoriei.
Libertatea credinţei dă posibilitatea de a proceda şi la
celebrarea religioasă a căsătoriei. Semnificaţia acesteia este aceea de
binecuvântare spirituală şi se caracterizează prin faptul că este
facultativă, ulterioară şi lipsită de eficacitate juridică.

d. Act solemn

8
Spre deosebire de actul juridic civil, în care solemnitatea
constă în îndeplinirea unei anumite forme – autentică, de regulă, în
materia căsătoriei, solemnitatea se realizează în următoarele condiţii:
- prin prezenţa personală şi împreună a viitorilor soţi în faţa
delegatului de stare civilă;
- prin exprimarea personală a consimţământului faţă de acesta;
- prin constatarea consimţământului de către delegatul de stare
civilă şi declararea de către acesta a celor doi ca soţ şi soţie.

e. Act public
Art. 16 din Codul familiei prevede: consimţământul trebuie
dat în faţa delegatului de stare civilă, în mod public.
Legiuitorul a înţeles publicitatea în sensul cel mai restrâns,
adică trebuie permis accesul publicului la încheierea căsătoriei, dar o
căsătorie e valabilă şi dacă s-a încheiat doar în prezenţa delegatului de
stare civilă şi a celor doi soţi.
Actul căsătoriei trebuie considerat act public, deoarece,
practic el nu poate fi simulat.

2.2. Scopul căsătoriei

În literatura de specialitate, scopul este privit sub două


aspecte:
- ca scop juridic care constă în întemeierea unei familii
- ca scop social care constă în comunitatea de viaţă dintre bărbat şi
femeie care asigură procrearea, creşterea şi educarea copiilor.
Uneori scopul social al căsătoriei este realizat doar în parte:
soţi fără copii sau căsătoria încheiată in extremis vitae momentis (pe
patul de moarte).
În literatura juridică străină s-a discutat problema posibilităţii
încheierii postume a căsătoriei, iar unele legislaţii cuprins dispoziţii
exprese în această privinţă:
- Art. 171 din Codul civil francez prevede că Preşedintele
Republicii poate, pentru motive temeinice, să autorizeze
celebrarea căsătoriei dacă unul din viitorii soţi decedează înainte
de îndeplinirea formalităţilor oficiale care marchează fără echivoc
consimţământul său. Efectele căsătoriei se produc de la data zilei

9
precedente aceleia a morţii viitorului soţ. Această căsătorie nu
antrenează nici un drept de succesiune ab intestat în beneficiul
soţului supravieţuitor şi se consideră că nu există nici un regim
matrimonial între soţi.

Capitolul 3

LOGODNA, CONCUBINAJUL,
CONTRACTUL DE CURTAJ MARITAL

3.1. LOGODNA

3.1.1. Noţiune

Logodna este o chestiune conexă şi reprezintă o hotărâre


anterioară manifestării de a exprima solemn consimţământul la
căsătorie care îmbracă forma unor promisiuni de căsătorie.
Logodna poate fi definită ca fiind promisiunile reciproce pe
care le fac viitorii soţi de a se căsători împreună. Aceste promisiuni se
fac într-un cadru familial solemn.
Practica judecătorească refuză să recunoască logodnei
caracterul de act juridic, pe de o parte, dar pe de altă parte recunoaşte
că din ea rezultă consecinţe ca dintr-un fapt juridic.
Pe plan doctrinar au apărut următoarele probleme:
1. dacă în urma încheierii logodnei soţii ar putea fi obligaţi să
încheie căsătoria
2. dacă logodnicul repudiază nemotivat logodna trebuie socotit de
drept în culpă şi obligat la plata de daune interese
3. dacă în situaţia în care unul dintre logodnici decedează ca urmare
a săvârşirii unei fapte ilicite de către un terţ, celălalt logodnic va fi
sau nu îndreptăţit la daune interese materiale sau morale
Practica a răspuns astfel: logodnicul supravieţuitor nu e
îndreptăţit la asemenea daune pentru că în virtutea libertăţii

10
individuale, cu toate că s-a încheiat logodna, căsătoria rămâne o
eventualitate incertă.

3.1.2. Consecinţele logodnei în dreptul francez

- dacă proiectul de căsătorie a fost constatat oficial prin publicaţiile


de căsătorie sau încheierea contractului de căsătorie, iar aceasta nu
se mai poate încheia datorită decesului unuia dintre viitorii soţi, se
poate încuviinţa căsătoria postumă
- ruperea logodnei fără motive temeinice a ridicat două probleme:
1. restituirea darurilor – practica a apreciat că pot fi păstrate darurile
făcute din amiciţie sau cu ocazia vizitelor, dar trebuie restituite
darurile importante făcute în considerarea căsătoriei ca şi cum ar fi
fost executate de o condiţie rezolutorie;
2. posibilitatea acordării de daune interese pentru ruperea nejustificată
a logodnei – în principiu, practica noastră mai veche şi cea străină a
admis această soluţie în temeiul răspunderii civile delictuale şi a
acordat daune-interese atât pentru acoperirea prejudiciilor materiale
(cheltuieli făcute în vederea căsătoriei), cât şi morale pentru tulburarea
psihică sau pentru atingerea adusă onoarei persoanei respective.

3.2. CONCUBINAJUL

3.2.1. Starea juridică de căsătorie şi concubinajul

Starea juridică de căsătorit evocă legătura juridică dintre soţi


cu toate drepturile şi obligaţiile ce există între ei.
În literatura juridică de specialitate e numită “uniune”, “statut
legal”.

Trăsături:
1. se stabileşte prin liberul consimţământ al viitorilor soţi
2. se stabileşte pe o durată nedeterminată
3. are la bază, potrivit legii, prietenia şi afecţiunea reciprocă
4. generează drepturi şi obligaţii pentru ambii soţi
5. generează drepturi şi obligaţii patrimoniale şi nepatrimoniale
pentru ambii soţi

11
Concubinajul
Căsătoria trebuie distinsă de concubinaj – “uniune liberă”,
căsătorie nelegitimă
Concubinajul este o uniune de fapt dintre bărbat şi femeie,
care presupune convieţuirea acestora şi o anumită continuitate şi
comunitate de viaţă materială şi spirituală.
Se deosebeşte de starea de căsătorit care este o uniune de
drept şi uneori coexistă cu aceasta.
Concubinajul a ridicat teoretic şi practic câteva probleme
juridice:
Cum poate fi calificat?
– este un act juridic pentru că presupune consimţământul celor doi?
– este admisibil ca cei doi să reglementeze în ansamblu raporturile
dintre ei pe cale convenţională?
– este un fapt juridic?
Putem spune că concubinajul este un fenomen care în
ansamblu ţine de domeniul non-dreptului (scapă reglementărilor
juridice urmând ca doar anumite raporturi dintre concubini stabilite
de ei în această calitate să aibă o anumită relevanţă juridică)
Este oare admisibilă asimilarea concubinajului în tot sau în
parte cu raporturile dintre soţi şi aplicarea raporturilor dintre
concubini a prevederilor Codului familiei referitoare la raporturile
dintre soţi?
Este admisibil ca cei doi concubini să încheie între ei acte
juridice şi le sunt aplicabile prevederile art. 937 şi art. 1307 din Codul
civil care prohibesc vânzările între soţi şi declară revocabile
donaţiile?
Care va fi regimul bunurilor dobândite în timpul
concubinajului: acestea vor fi considerate ca fiind proprii sau
comune? Dacă sunt bunuri comune va fi pe cote părţi sau devălmăşie
şi cum se va proceda la împărţirea lor?
Care va fi statutul juridic al copiilor născuţi în timpul
concubinajului?
Moartea unui concubin cauzată de fapta ilicită a unui terţ va
putea justifica o acţiune în despăgubiri civile în condiţiile în care
concubinul supravieţuitor se afla în întreţinerea defunctului?

12
Ruperea nejustificată a raportului de concubinaj ar putea da
naştere unei acţiuni în despăgubiri sau ar crea o obligaţie naturală?

3.3. CONTRACTUL DE CURTAJ MARITAL

3.3.1. Noţiune

Este contractul pe care o persoană îl încheie cu un agent


matrimonial care se obligă să facă oficiul de a media cunoaşterea
reciprocă a viitorilor soţi.
În schimbul acestui serviciu, solicitantul se obligă să plătească
agentului matrimonial o anumită sumă de bani fie sub forma unei
sume fixe, fie sub forma unui procent din dota viitoarei soţii.
Practica judecătorească a tratat cu prudenţă aceste contracte
datorită posibilităţii ca agentul matrimonial să exercite anumite
presiuni asupra persoanelor în cauză datorită intereselor sale
pecuniare.
În cele din urmă aceste contracte au fost privite ca valabile în
principiu, făcându-se următoarele precizări:
- candidatul la căsătorie este debitor faţă de agentul matrimonial
- acest contract este nul dacă se dovedeşte că agentul matrimonial a
exercitat presiuni pentru încheierea căsătoriei
- instanţele pot examina remunerarea agentului şi pot modera
cuantumul, când apare exagerat faţă de demersurile făcute
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate
Art. 10 din Codul familiei prevede: nu se va încheia căsătoria
dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea
sănătăţii. În cazul în care prin lege specială e oprită căsătoria celor
suferinzi de anumite boli se vor aplica dispoziţiile acestei legi.
Observaţie: Legiuitorul consacră principiul deplinei libertăţi la
încheierea căsătoriei, rezumându-se, prin reglementarea ce o cuprinde
în cod, la soluţia de atenţionare a viitorilor soţi asupra consecinţelor
nocive pe care le-ar avea asupra relaţiilor de familie eventualele boli
de care suferă unul dintre ei.
Sintetizând consecinţele pe care comunicarea stării de sănătate
le poate avea, există:

13
- maladii care interzic căsătoria sub sancţiunea nulităţii absolute:
debilitatea şi alienaţia mintală
- maladii care influenţează valabilitatea căsătoriei; au o anumită
gravitate şi dacă sunt cunoscute şi necomunicate atrag sancţiunea
nulităţii relative
- maladii care nu afectează valabilitatea căsătoriei, care nu sunt
cunoscute de viitorii soţi şi sunt tratabile cu uşurinţă.
Cerinţele legale de fond ale căsătoriei

Aceste cerinţe prevăzute de Codul familiei au două finalităţi:


1. sunt menite să asigure valabilitatea actului căsătoriei
2. sunt concepute să asigure trăinicia şi stabilitatea relaţiilor de
familie, a stării juridice de căsătorit

Comparând reglementările Codului familiei cu reglementările


anterioare din Codul civil şi cu reglementările din alte legislaţii
observăm că legiuitorul de la 1854 a redus numărul acestor cerinţe: nu
mai sunt menţionate impedimentele ce rezultă din afinitate, botez,
interdicţia de a se recăsători după divorţ, autorizările pentru căsătorie
la anumite categorii de persoane, termenul de viguitate.
Terminologia utilizată în literatura de specialitate cu privire la
cerinţele de fond la căsătorie au deosebiri de la un autor la altul.
Unii fac distincţie între condiţii de ordin fizic, psihic, moral.
Aceste clasificare este lipsită de consecinţe juridice deoarece unele
cerinţe sunt de ordin fizic şi psihic, iar distincţia nu e riguros exactă.
Alţi autori pun semnul egalităţii între cerinţe şi impedimente.
Alţii clasifică în condiţii pozitive şi negative.
Alţii vorbesc de condiţii de fond şi impedimente la căsătorie. În
România, ne raliem la această clasificare, deoarece este sugestivă şi
pentru că prin condiţii se desemnează împrejurările ce trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria, iar impedimentele sunt împrejurări
ce trebuie să lipsească pentru a se putea încheia căsătoria.

14
Capitolul 4

CERINŢE DE FORMĂ LA CĂSĂTORIE

Există trei tipuri de cerinţe:


1. cerinţe prealabile
2. cerinţe privind încheierea căsătoriei
3. cerinţe privind înregistrarea şi dovada căsătoriei
Legea nr. 119 din 16 octombrie 1996 publicată în Monitorul
Oficial nr. 282 din 11 noiembrie 996 modificată de legea nr. 23/1999
Căsătoria este reglementată în Secţiunea a-II-a la art. 27-33.

§.4.1. Cerinţele prealabile celebrării căsătoriei

4.1.1. Declaraţia de căsătorie

Declaraţia de căsătorie este reglementată de dispoziţiile art.


12, 13 din Codul familiei şi art. 28 din legea nr. 119/1996

A. Forma declaraţiei

15
Referitor la forma declaraţiei de căsătorie, potrivit art. 28 din
legea amintită, aceasta se face personal de către viitorii soţi, în scris la
autoritatea administraţiei publice locale unde urmează să se încheie
căsătorie. În anexele la lege avem formularul tipizat.

B. Conţinutul declaraţiei
Cu privire la conţinutul declaraţiei, aceasta cuprinde:
- manifestarea de voinţă a declaranţilor de a se căsători împreună,
- declararea faptului că au luat la cunoştinţă reciproc de starea
sănătăţii lor şi de prevederile art. 4, 10, 27 din Codul familiei,
- declararea că între ei nu există nici o piedică legală la căsătorie,
- indicarea numelui pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei,
- data şi semnătura declaranţilor
- datele din buletinele de identitate ale declaranţilor
C. Dovezile care trebuie prezentate o dată cu declaraţia
În anexă se vor depune copii după:
- certificatele de naştere,
- certificatele medicale (dacă e cazul),
- dovada privind desfacerea sau încetarea unei căsătorii anterioare
- aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului
general al municipiului Bucureşti pentru încheierea căsătoriei în
cazul în care există impedimente rezultând din condiţiile de vârstă,
rudenie firească sau adopţie, în condiţiile prevăzute de lege.
După aceasta delegatul de stare civilă constată că declaraţia a
fost dată în faţa lui, de asemenea semnată în faţa lui de către cei doi şi
că el a confruntat datele înscrise cu cele prezentate prin documente şi
acestea corespund întocmai.

D. Caracterul personal al declaraţiei


Referitor la caracterul personal al declaraţiei după cum rezultă
din art. 12 alin. 1 din Codul familiei şi art. 28 alin. 1 din lege,
declaraţia se face personal de către fiecare din viitorii soţi şi poate fi
făcută prin reprezentare.

E. Autoritatea administrativă la care se poate depune declaraţia de


căsătorie

16
Locul în care se poate face declaraţia de căsătorie este sediul
autorităţii administraţiei publice locale a municipiului Bucureşti, a
sectorului, oraşului, comunei în a cărei rază administrativ-teritorială
îşi are domiciliul sau reşedinţa unul din viitorii soţi. Prin excepţie art.
27, alin. 2 din Legea nr. 119/1996, căsătoria se poate încheia în afara
sediului autorităţii administraţiei publice locale menţionate, cu
aprobarea primarului, dacă din motive temeinice unul dintre viitorii
soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta.

F. Înregistrarea declaraţiei
Art. 28 din Legea nr. 119/1996 stipulează că prin grija
ofiţerului de stare civilă, declaraţia de căsătorie va fi publicată prin
afişare în extras în ziua în care a fost primită la locul special amenajat
la sediul primăriei unde se încheie căsătoria.

G. Valoarea juridică a declaraţiei


Declaraţia de căsătorie este prima cerinţă de formă la căsătorie
care nu obligă la încheierea căsătoriei deoarece consimţământul se
exprimă în mod valabil numai cu ocazia celebrării, dar pentru
declaranţi are semnificaţia faptică a unui proiect de căsătorie.

4.1.2. Fixarea datei celebrării căsătoriei

A. Intervalul de timp dintre data înregistrării declaraţiei de căsătorie


şi data celebrării căsătoriei
Art. 28 din Legea nr. 119/1996 stipulează: căsătoria se va
încheia în termen de 10 zile care cuprind atât ziua în care s-a făcut
declaraţia cât şi data când se va oficia.
Din motive temeinice primarul sectorului municipiului
Bucureşti, oraşului, comunei poate să încuviinţeze încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului.
Justificarea termenului este următoarea:
1. pe de o parte terţii pot face opoziţie la căsătorie
2. ofiţerul de stare civilă poate verifica mai îndeaproape dacă sunt
îndeplinite cerinţele legale la căsătorie şi temeinicia eventualelor
opoziţii, reclamaţii primite
3. reclamanţii mai pot reflecta asupra încheierii actului căsătoriei

17
4.1.3. Soluţionarea opoziţiilor la căsătorie

A. Noţiunea de opoziţie la căsătorie


Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană atrage
atenţia ofiţerului de stare civilă asupra existenţei unor piedici sau
neîndeplinirii unor condiţii la căsătorie. Altfel spus opoziţia este actul
întocmit, în forma impusă de lege, prin care o persoană îşi
îndeplineşte obligaţia de a face cunoscut delegatului de stare civilă
existenţa unor împrejurări de fapt sau de drept care nu permit
încheierea căsătoriei în condiţiile impuse de lege.

B. Persoanele care pot face opoziţie


Potrivit art. 14 alin. 1 din Codul familiei, la căsătorie poate
face opoziţie orice persoană. Nu se cere ca oponentul să-şi justifice
vreun interes.

C. Condiţiile opoziţiei
Art. 14 alin. 2 din Codul familiei prevede două condiţii
exprese:
1. să fie făcută în formă scrisă
2. să arate dovezile pe care se întemeiază
şi două condiţii implicite:
1. să fie semnată
2. să fie înregistrată la ofiţerul de stare civilă unde se va oficia
căsătoria.

D. Efectele opoziţiei
Efectele opoziţiei rezultă din art. 15 din Codul familiei:
- ofiţerul de stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei
dacă termenul verificărilor pe care este dator să le facă, al opunerilor
primite sau al informaţiilor ce le are, găseşte că cerinţele legii nu sunt
îndeplinite

18
- asupra opoziţiilor regulat întocmite ofiţerul de stare civilă este dator
să verifice temeinicia şi să decidă motivat prin proces-verbal dacă se
poate sau nu celebra căsătoria. Decizia sa este supusă în principiu atât
controlului administrativ cât şi controlului judecătoresc.
- asupra opoziţiilor neregulat întocmite, ofiţerul de stare civilă este
obligat să le ia în considerare dar nu cu titlu de opoziţii ci cu cel de
informaţii, în privinţa cărora el nu trebuie să-şi motiveze hotărârea pe
care o va lua.

§. 4.2. Cerinţe privind celebrarea căsătoriei

4.2.1. Localitatea şi locul celebrării căsătoriei

A. Localitatea unde se celebrează căsătoria


Localitatea celebrării, potrivit art. 11 din Codul familiei şi art.
27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996, viitorii soţi au posibilitatea să
aleagă între localităţile lor de domiciliu sau reşedinţă; această alegere
se face prin depunerea declaraţiei de căsătorie.

B. Locul celebrării căsătoriei.


Potrivit art. 16 alin.1 din Codul familiei, căsătoria se
celebrează la sediul serviciului de stare civilă; prin excepţia prevăzută
în art. 16 alin. 2 din Codul familiei şi art. 27 alin. 2 din Legea nr.
119/1996, căsătoria se poate oficia şi în afara sediului.

4.2.2. Competenţa de a instrumenta celebrarea căsătoriei

Competenţa de a instrumenta celebrarea căsătoriei revine


ofiţerului de stare civilă.
Când încheierea căsătoriei are loc pe o navă sau aeronavă
românească aflată în afara graniţelor ţării competenţa revine
comandantului

4.2.3. Procedura celebrării şi momentul încheierii


căsătoriei

A. Procedura celebrării căsătoriei

19
Căsătoria se încheie în cadrul unui ritual oral, solemn şi
public. Reglementarea nouă prin Legea nr. 119/1996, prin art. 31
spune că ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber
şi deplin exprimat în prezenţa a doi martori. Viitorii soţi vor fi prezenţi
în faţa ofiţerului de stare civilă care îi va întreba succesiv pe bărbat şi
pe femeie dacă se căsătoresc împreună nesiliţi de nimeni. După
răspunsurile lor afirmative constată că au fost îndeplinite cerinţele
legale, le face cunoscute dispoziţiile art. 12, 26 din Codul familiei,
apoi rosteşte fraza finală “În urma consimţământului dumneavoastră
liber exprimat vă declar căsătoriţi”.
Celebrarea căsătoriei se face în limba română sau în limba
maternă. Dacă una dintre persoane nu cunoaşte limba respectivă sau în
cazul în care ambii soţi sau numai unul sunt surdo-muţi, se va folosi
un interpret autorizat încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

B. Momentul încheierii căsătoriei


Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de
stare civilă îi declară pe viitorii soţi căsătoriţi.
Referitor la acest moment, în practica judecătorească s-a
considerat că momentul încheierii căsătoriei este o cerinţă de formă
posterioară încheierii căsătoriei. În ce priveşte momentul încheierii
căsătoriei observăm următoarele: actul juridic al căsătoriei nu este
consensual şi ca urmare el nu poate fi considerat încheiat în momentul
în care la întrebarea ofiţerului de stare civilă viitorii soţi şi-au dat
consimţământul.

4.2.4. Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei

A. Solemnitatea căsătoriei
Actul juridic al căsătoriei este solemn iar solemnitatea constă
în îndeplinirea întregului proces de celebrare

B. Publicitatea căsătoriei
Art. 16 din Codul familiei se referă la celebrarea căsătoriei în
mod public. Art. 31 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 stabileşte în mod
expres prezenţa a doi martori.

20
§.4.3. Înregistrarea şi dovada căsătoriei

4.3.1. Înregistrarea căsătoriei

Înregistrarea căsătoriei se petrece prin întocmirea imediat


după momentul solemn al căsătoriei, al actului de căsătorie.
Potrivit art. 31 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, actul de
căsătorie se semnează de către soţi cu numele de familie pe care au
conveni să-l poarte pe timpul căsătoriei, de către cei doi martori şi de
către ofiţerul de stare civilă.
În temeiul înregistrării căsătoriei celor doi soţi li se eliberează
certificatul de căsătorie. certificatul de căsătorie este un act autentic
“ad probationem”.

4.3.2. Dovada căsătoriei

Dovada căsătoriei se face potrivit art. 18 din Codul familiei pe


baza certificatului de căsătorie eliberat în baza actului de stare civilă
din registrul de stare civilă.
Dovada căsătoriei prin certificatul de căsătorie este cerută
numai când se pretind efecte ale căsătorie. Dacă însă dovada căsătoriei
este necesară în alte scopuri, căsătoria va fi privită ca un simplu act
juridic susceptibil de a fi dovedit prin orice mijloace de probă. Această
diferenţiere rezultă şi din interpretarea art. 18 din Codul familiei
coroborat cu art. 16 din Legea nr. 119/1996.

21
Capitolul 5

CERINŢE DE FOND LA CĂSĂTORIE

§ 5.1. Condiţii de fond la căsătorie

În Dreptul familiei, condiţiile de fond se clasifică în:


- dirimante – nerespectarea lor atrage nulitatea absolută a
căsătoriei
- prohibitive – atrag doar sancţiuni pentru delegatul de stare civilă
care nu a observat neîndeplinirea lor.
Condiţiile dirimante sunt:
1. diferenţa de sex
2. vârsta matrimonială
3. consimţământul la căsătorie
Până la Decretul nr. 9/1989 care a abrogat art. 134 din Codul
civil mai exista încă o condiţie de fond şi anume: autorizarea de către
Preşedintele Republicii a căsătoriilor cu cetăţenii străini.

22
Condiţiile prohibitive sunt:
1. comunicarea reciprocă a stării de sănătăţii viitorilor soţi

5.1.1. Diferenţa de sex

Este o cerinţă implicită pe care legea nu o prevede pentru că o


consideră naturală.
În practica judecătorească problema lipsei de diferenţiere
sexuală a fost reţinută în două situaţii:
- când sexul unuia din viitorii soţi nu era precizat (hermafroditism)
- când unul dintre soţi suferea de o malformaţie a organelor genitale
de natură a putea fi calificată ca lipsă de diferenţiere sexuală
- transexualismul – când o persoană este convinsă că aparţine
sexului opus, cere medicilor să intervină, iar dacă aceştia refuză,
se automutilează sau sinucide

5.1.2. Vârsta matrimonială

Art. 4 alin.1 din Codul familiei prevede că vârsta


matrimonială pentru bărbaţi este 18 ani, iar pentru femei 16 ani.
Justificarea acestei prevederi constă în faptul că viitorii soţi
trebuie să aibă un discernământ dezvoltat pentru a consimţi valabil la
căsătorie; unul din rosturile familiei este procrearea iar viitorii soţi
trebuie să fie apţi din acest punct de vedere.
Dacă art. 4 prevede vârsta matrimonială minimă, nu există
prevederi legale legate de vârsta maximă.
Alin. 2 din acelaşi articol cuprinde o excepţie: pentru motive
temeinice se poate încuviinţa căsătoria femeii la vârsta de 15 ani.
Încuviinţarea va fi dată de către prefectura judeţului unde are
domiciliul femeia pe baza avizului medicului. Se vorbeşte despre
dispensa de vârstă.

5.1.3. Consimţământul

Consimţământul trebuie să îndeplinească două cerinţe:


1. să existe

23
2. să fie valabil

A. Existenţa consimţământului
Lipsa consimţământului s-ar putea manifesta în două feluri:
- în situaţia în care la întrebarea adresată viitorilor soţi, dacă vor să
se căsătorească, unul ar răspunde “nu”
- în situaţia când nu s-ar răspunde la întrebare deoarece în cazul
căsătoriei tăcerea nu valorează consimţământ
Lipsa consimţământului se poate manifesta şi sub forma lipsei
psihice care se poate constata când persoana, la data încheierii
căsătoriei, era lipsită de discernământ (alienaţii, debilii şi persoanele
lipsite de discernământ).

B. Valabilitatea consimţământului
Pentru a fi considerat valabil sunt necesare următoarele
cerinţe:
- să fie neviciat – adică să nu fie afectat de eroare, dol, sau violenţă
- să fie actual – adică să fie exprimat la data când soţii se prezintă în
faţa delegatului de stare civilă pentru a încheia căsătoria
Consimţământul valabil rezultă din declaraţia de căsătorie
deoarece promisiunile unilaterale sau reciproce de căsătorie nu au
valoare de consimţământ ci constituie cel mult un proiect de căsătorie.
Consimţământul trebuie să fie exprimat personal nefiind
admisă reprezentarea (la surdo-muţi se face cu interpret).
Consimţământul trebuie dat concomitent, simultan ceea ce
evocă faptul că soţii trebuie să răspundă la întrebare imediat, unul
după celălalt.
Consimţământul trebuie constatat personal de delegatul de
stare civilă care declară încheiată căsătoria, aşa cum rezultă din art. 17
din Codul familiei.

§ 5.2. Impedimente la căsătorie

După intensitatea cu care se cer a fi respectate precum şi după


consecinţele pe care le antrenează avem:
- impedimente dirimante – care atrag nevalabilitatea căsătoriei

24
- impedimente prohibitive – care atrag sancţiuni delegatului de stare
civilă.
De asemenea avem:
- impedimente absolute – care împiedică o persoană să se
căsătorească cu oricare altă persoană(starea de persoană
căsătorită)
- impedimente relative – care împiedică o persoană să se
căsătorească cu o anumită persoană

Codul familiei instituie următoarele impedimente:


1. starea de persoană căsătorită
2. rudenia firească (de sânge)
3. înfierea
4. tutela
5. starea de alienaţie şi debilitate mintală

5.2.1. Starea de persoană căsătorită

Starea de persoană căsătorită este un impediment care se


impune în virtutea principiului monogamiei (celibatarul(a),
văduvul(a), divorţatul(a)). Astfel o persoană poate încheia succesiv
mai multe căsătorii, dar nu concomitent.

5.2.2. Rudenia firească (de sânge).

Art. 6 din Codul familiei prevede că nu se pot încheia


căsătorii între rude în linie dreaptă sau colaterală până la al IV-lea grad
inclusiv.
Observaţie: deşi legea nu stipulează expres, căsătoria între
rudele în linie dreaptă este oprită la infinit.
Argumente:
- o căsătorie între persoane cu grad de rudenie apropiat ar fi imorală
sau ar încuraja imoralitatea
- s-a constatat că paternitatea soţilor, rude apropiate, este degenerată

25
Este vădit că se constituie un impediment la căsătorie, rudenia
din căsătorie şi cea din afara căsătoriei, legal stabilită. Atât opinia
majoritară cât şi practica judecătorească consideră că şi rudenia din
afara căsătoriei nestabilită legal este impediment la căsătorie când e de
notorietate şi poate fi dovedită.
Cu toate că înfierea cu efecte depline duce la încetarea
legăturilor de rudenie dintre înfiat şi rudele fireşti impedimentul la
căsătorie rezultă din rudenia firească şi se menţine şi în acest caz deşi
din punct de vedere juridic viitorii soţi nu sunt rude.
În legătură cu situaţia fraţilor putem spune că aceştia sunt
opriţi să se căsătorească între ei fie că sunt fraţi buni, fie că sunt numai
consângeni sau uterini.
Art. 6 alin. 2 din Codul familiei cuprinde o excepţie şi anume:
pentru motive temeinice se acceptă căsătoria între rudele colaterale de
gradul IV prin dispensă în aceleaşi condiţii în care se acordă dispensa
de vârstă.

5.2.3. Înfierea

Art. 7 din Codul familiei prevede că este oprită căsătoria:


a) între cel care înfiază sau ascendenţii lui şi cel înfiat ori
descendenţii lui
b) între copiii celui care înfiază şi cel înfiat sau copiii lui
c) între cei înfiaţi de aceeaşi persoană
Oprirea căsătoriei între cel ce înfiază sau ascendenţii lui şi cel
înfiat şi descendenţii lui constituie un impediment dirimant.
Oprirea căsătoriei între copiii celui care înfiază şi cel înfiat
sau copiii lui, precum şi oprirea căsătoriei între cei înfiaţi de aceeaşi
persoană constituie impedimente prohibitive.
Pentru motive temeinice căsătoria între copiii celui care
înfiază şi cel înfiat sau copiii lui precum şi căsătoria între cei înfiaţi de
aceeaşi persoană poate fi încuviinţată potrivit art. 6 alin. 2.
Încălcarea dispoziţiei art. 7 lit. a atrage sancţiunea nulităţii
conform art. 19 din Codul familiei.

26
Textul nu face distincţie între înfierea cu efecte restrânse şi
înfierea cu efecte depline de filiaţia firească. În doctrină s-a făcut
aprecierea că art. 7 se referă doar la înfierea cu efecte restrânse şi că în
cazul înfierii cu efecte depline de filiaţie firească impedimentul la
căsătorie ar trebui să se impună astfel cum el este reglementat pentru
rudenia firească – între rudele în linie dreaptă la infinit şi între rudele
în linie colaterală până la gradul al IV-lea inclusiv.
De lege ferenda ar trebui prevăzut că încheierea căsătoriei
între rudele de gradul IV, rezultată din rudenie, relaţiile între rude
ar trebui să înceteze.
Justificarea impedimentului
În primul rând au fost avute în vedere considerente de ordin
moral deoarece persoanele menţionate în art. 7 din Codul familiei duc
o viaţă de familie comună
În al doilea rând a fost avut în vedere un considerent juridic şi
anume evitarea suprapunerii relaţiilor de rudenie civilă rezultate din
înfiere cu relaţiile rezultate din căsătorie.

5.2.4. Tutela

Art. 8 din Codul familiei prevede că în timpul tutelei este


oprită căsătoria între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela
sa.
Justificare:
- pentru a proteja persoana aflată sub tutelă împotriva unei căsătorii
făcută de tutore dintr-un interes material
- pentru a evita influenţarea sau deformarea consimţământului
persoanei ce se află sub tutelă.
Observaţie:
Textul se referă doar la femeia minoră aflată sub tutelă pentru
că bărbatul minor nu se poate căsători pentru ca] nu a împlinit vârsta
legală la căsătorie, iar cel pus sub interdicţie nu se poate căsători din
cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.

27
Acest impediment este prohibitiv deoarece nu duce la
nulitatea căsătoriei şi e temporar, odată cu încetarea tutelei persoanele
implicate putând încheia o căsătorie valabilă.

5.2.5. Alienaţia sau debilitatea mintală şi lipsa vremelnică


a facultăţilor mintale

Acest impediment este prevăzut în art. 9 din Codul familiei.


Este un impediment dirimant deoarece încălcarea atrage nulitatea
căsătoriei, şi este un impediment absolut deoarece împiedică
încheierea căsătoriei de către cei menţionaţi cu oricare altă persoană.
Textul cuprinde două dispoziţii distincte care instituie două
impedimente distincte:
1. persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală
2. persoanele vremelnic lipsite de facultăţile mintale
Distincţia este importantă practic pentru că în cazul
persoanelor care suferă de alienaţie sau debilitate mintală interdicţia
de a se căsători este permanentă şi aceasta deoarece ea se justifică
prin starea psihologică gravă a acestor persoane, stare care este
transmisibilă ereditar. În cazul persoanelor lipsite vremelnic de
facultăţile mintale impedimentul este temporar, pentru că interdicţia
de a se căsători subzistă doar atâta timp cât viitorul soţ e lipsit de
discernământul faptelor sale şi îşi are justificarea în neputinţa
persoanelor de a exprima un consimţământ valabil la căsătorie.

§ 5.3. Dovada îndeplinirii cerinţelor legale la căsătorie

Se face distincţie între condiţii şi impedimente deoarece


îndeplinirea condiţiilor se dovedeşte prin actele ce se depun la dosarul
de căsătorie (certificatul de naştere, declaraţia de căsătorie, etc.) iar
impedimentele se declară doar de către viitorii soţi sau de invocă de
către terţi prin opoziţie la căsătorie sau se invocă de către delegatul de
stare civilă din oficiu care are şi obligaţia de a verifica cele declarate
de soţi sau terţi.

28
Capitolul 6

DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI

§.6.1. Felurile nulităţilor căsătoriei

6.1.1. Reglementarea legală şi specificul acesteia

A. Dispoziţii de drept material


Codul familiei reglementează nulitatea căsătoriei în art. 19-24.
Din aceste reglementări rezultă următoarele trăsături specifice pentru
nulitatea actului căsătoriei:
1. nesancţionarea cu nulitatea a încălcării condiţiilor şi
impedimentelor prohibitive la căsătorie

29
2. scurtarea termenului de prescripţie pentru acţiunile în nulitatea
relativă a căsătoriei la 6 luni
3. posibilitatea validării unor căsătorii sancţionate de lege cu
nulitatea absolută
4. reglementarea căsătoriei putative pentru situaţia în care cei doi
soţi sau ambii au fost de bună credinţă când au încheiat o căsătorie
nulă
5. înlăturarea efectelor nulităţii faţă de copiii rezultaţi dintr-o
căsătorie sancţionată cu nulitatea.
Dispoziţiile Codului familiei referitoare la nulitatea căsătoriei
se întregesc cu regulile de drept comun în materie de nulitate, în
măsura în care aceste reguli sunt compatibile cu actul juridic al
căsătoriei.

6.1.2. Clasificări ale nulităţilor

A. Nulităţi exprese şi nulităţi virtuale


Referitor la felurile nulităţii căsătoriei se pot face următoarele
precizări: practica judecătorească şi doctrina admit că şi în materia
căsătoriei există atât nulităţi exprese (art. 19 Codul familiei) cât şi
nulităţi virtuale (care nu sunt prevăzute expres, dar care rezultă din
încălcarea unor cerinţe legale esenţiale pentru încheierea căsătoriei
cum ar fi: lipsa sau necompetenţa delegatului de stare civilă, lipsa de
diferenţiere sexuală, căsătoria fictivă sau simulată.)

B. Nulităţi absolute şi relative ale căsătoriei


Precizare terminologică: în terminologia utilizată de Codul
familiei şi de literatura de specialitate nulitatea absolută a căsătoriei
este desemnată prin exprimarea “căsătorie nulă”, iar nulitatea relativă
prin termenul “căsătorie anulabilă”.
Din reglementările Codului familiei rezultă că marea
majoritate a cauzelor de nulitate sunt cauze de nulitate absolută cu
excepţia viciilor de consimţământ care sunt cazuri de nulitate relativă.
În ceea ce priveşte criteriul de delimitare între cele două feluri
de nulităţi, şi în materia actului căsătoriei îşi găseşte aplicare criteriul
de drept comun, caracterul interesului general sau personal pe care îl
promovează norma juridică încălcată cu ocazia încheierii căsătoriei.

30
Distincţia care se face în dreptul comun între nulităţile totale
şi parţiale nu îşi găseşte aplicare în privinţa actului căsătoriei.
Există doi autori, Beleiu Ghe. şi Pop A., care susţin că în cazul
căsătoriei putative ar fi vorba de o nulitate parţială, dar majoritatea
autorilor preferă să spună despre căsătoria putativă că este nulă.

6.1.3. Principalele cazuri de nulitate absolută

A. Lipsa de diferenţiere sexuală


Este un caz virtual de nulitate absolută a căsătoriei dar unanim
admis deoarece lipsa de diferenţiere sexuală este o cerinţă care ţine de
esenţa căsătoriei. Acest caz s-ar putea ivi în două ipoteze:
- ipoteza teoretică în care viitorii soţi ar avea acelaşi sex
- ipoteza practică în care au existat defecte de conformaţie care au
făcut imposibilă consumarea căsătoriei

B. Impubertatea
Se referă la neîmplinirea vârstei legale la căsătorie (art. 4 din
Codul familiei) prin excepţie nu este sancţionată cu nulitatea căsătoria
încheiată de o persoană care nu a împlinit vârsta pubertăţii legale în
următoarele cazuri:
- dacă femeii impubere i s-a acordat dispensa de vârstă la căsătorie
în condiţiile art. 4 alin. 2 din Codul familiei
- căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta
legală dacă între timp acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută a
împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas
însărcinată.
În practica judecătorească şi în literatura de specialitate aceste
două excepţii au ridicat următoarele probleme:
a) dacă dispensa de vârstă a fost acordată ulterior încheierii
căsătoriei validează sau nu respectiva căsătorie?
b) dacă starea de graviditate a soţiei sau naşterea unui copil dintr-o
căsătorie nulă pentru impubertatea bărbatului validează sau nu
respectiva căsătorie? În acest caz prezumţia de paternitate se va
aplica bărbatului care nu a împlinit vârsta legală la căsătorie, chiar
dacă respectiva căsătorie va fi considerată nulă.

31
C. Lipsa de consimţământ

Se poate ivi în două situaţii:


a) lipsa materială de consimţământ care constă în faptul că unul din
viitorii soţi nu e prezent la încheierea căsătoriei ori deşi este
prezent nu îşi exprimă expres consimţământul
b) lipsa psihică de consimţământ care poate să apară în situaţia
persoanelor ce suferă de alienaţie sau debilitate mintală ori în
cazul persoanelor lipsite vremelnic de facultăţile mintale

Precizări:
S-a pus problema:
1. de a şti dacă alienaţii sau debilii mintali pot sau nu să încheie o
căsătorie valabilă în momente de luciditate
2. de a şti dacă alienatul sau debilul mintal trebuie sau nu să fie pus
sub interdicţie pentru a fi oprit să încheie o căsătorie valabilă
3. de a şti dacă expertiza de specialitate trebuie să stabilească doar
faptul că persoana care a încheiat căsătoria suferă de alienaţie sau
debilitate mintală ori dacă această expertiză trebuie să stabilească
faptul că la data exprimării consimţământului la căsătorie
persoana în cauză avea sau nu avea discernământ
4. de a şti dacă cunoaşterea de către celălalt viitor soţ a stării de
alienaţie sau debilitate mintală a consortului său are sau nu o
relevanţă juridică
5. spre deosebire de dreptul comun (civil) starea de alienaţie sau
debilitate mintală se sancţionează în privinţa căsătoriei cu
nulitatea absolută

Referitor la persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale


se impun următoarele precizări:
1. sunt persoane vremelnic lipsite de discernământ datorită unor boli,
beţiei complete voluntare sau involuntare sau datorită altor
împrejurări pasagere
2. când e vorba de persoane bolnave trebuie ca boala ce afectează
discernământul lor să nu se încadreze în categoria alienaţiei sau a
debilităţii mintale fiindcă aceste boli înlătură problema existenţei
discernământului

32
3. lipsa de discernământ (lipsa facultăţilor mintale) trebuie să existe
chiar în momentul exprimării consimţământului la căsătorie ceea
ce trebuie dovedit de către cel ce invocă nulitatea căsătoriei
respective. Dovada lipsei de discernământ se va face în condiţiile
dreptului comun, respectiv în condiţiile în care se va dovedi că
atât înainte de exprimarea consimţământului la căsătorie cât şi
după exprimarea acestuia persoana în cauză era lipsită de
discernământ.
Sancţiunea nulităţii absolute a căsătoriei pentru lipsa
vremelnică de discernământ pare excesivă – ar fi mai indicat ca pentru
asemenea situaţii să se aplice soluţia nulităţii relative.

D. Bigamia
Este un termen convenţional care desemnează deopotrivă
situaţia de poligamie şi poliandrie. Pentru a fi reţinută situaţia de
bigamie sunt necesare următoarele condiţii:
1. căsătoria anterioară trebuie să fie valabilă, să nu fie nulă
2. prima căsătorie trebuie să fie în fiinţă, să nu fi fost desfăcută prin
divorţ sau să fi încetat prin moartea unui soţ
3. a doua căsătorie trebuie să fie efectiv încheiată
În practica judecătorească s-a ridicat următoarea problemă:
dacă prima căsătorie se desface sau încetează ulterior încheierii celei
de a doua căsătorii, aceasta din urmă va fi sau nu valabilă? Potrivit art.
22 alin. 1 din Codul familiei în cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi după aceasta hotărârea declarativă
de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă.
În alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că prima căsătorie este
desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Acest text are menirea de a
preîntâmpina starea teoretică de bigamie care ar rezulta în urma
anulării hotărârii declarative de moarte a unei persoane căsătorite.
Menţinerea noii căsătorii după cum prevede art. 22 se justifică
prin două argumente:
a) prin autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte
b) prin buna-credinţă a soţilor din noua căsătorie ceea ce înseamnă că
dacă unul dintre soţi sau amândoi din căsătoria nouă sunt de rea-
credinţă va fi considerată valabilă prima căsătorie şi va fi
declarată nulă noua căsătorie.

33
E. Incestul

Căsătoria încheiată între rude în linie dreaptă: între tată şi


fiică, mamă şi fiu, bunic şi nepot, bunică şi nepot, străbunic şi
strănepoată, străbunică şi strănepot, sau în linie colaterală până la
gradul IV inclusiv: între frate şi soră, unchi şi nepoată, mătuşă şi
nepot, văr primar şi verişoară primară este sancţionată din
considerente de ordin biologic şi moral. Prin excepţie, art. 6 şi art. 19
din Codul familiei, legea acceptă cu dispensă, căsătoria între rudele de
gradul IV (văr primar - verişoară primară). Căsătoria încheiată cu
încălcarea impedimentului referitor la rudenia de sânge constituie
incest. În consecinţă căsătoria încheiată astfel este incestuoasă iar
copiii rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie sunt copii incestuoşi.

F. Lipsa totală de solemnitate

Lipsa totală de solemnitate la încheierea căsătoriei, ca şi lipsa


unuia din elementele solemnităţii (absenţa de la celebrarea căsătoriei a
unuia din viitorii soţi, neexprimarea consimţământului sau
nedeclararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă)
atrage nulitatea absolută a căsătoriei.
G. Clandestinitatea

Căsătoria clandestină este căsătoria încheiată fără publicitate,


adică accesul publicului nu a fost îngăduit. Această căsătorie
(clandestină) este lovită de nulitate absolută.
Căsătoria clandestină trebuie deosebită de căsătoria secretă,
încheiată cu publicitate, dar pe care soţii o ascund faţă de public şi
care este valabilă. O asemenea atitudine a soţilor prin care caută să
realizeze o clandestinitate posterioară nu constituie o cauză de nulitate
a căsătoriei.

H. Lipsa ofiţerului de stare civilă

Potrivit art. 16 din Codul familiei, căsătoria se poate încheia


numai în faţa ofiţerului de stare civilă, iar conform art. 18 din Codul
familiei dovada căsătoriei se poate face numai prin certificatul eliberat

34
conform actului întocmit de ofiţerul care a oficiat încheierea
căsătoriei.
Prin tradiţie, căsătoria încheiată fără prezenţa delegatului de
stare civilă care constituie un element esenţial pentru valabilitatea
acestui act, este o căsătorie nulă în mod absolut.

I. Incompetenţa ofiţerului de stare civilă

Incompetenţa ofiţerului de stare civilă de a celebra căsătoria


poate fi privită din trei puncte de vedere:
a) cu privire la calitatea sa de a instrumenta căsătoria - “ratione
materiae”
b) cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate celebra – “ratione
personae”
c) cu privire la teritoriul pe care poate instrumenta – “ratione loci”

a) Incompetenţa de a instrumenta căsătoria


Principiul aparenţei de drept exprimat în adagiul error
communis facit ius s-a impus şi în domeniul actelor de stare civilă.
Astfel înregistrările făcute în registrul de stare civilă de o persoană
necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţia de stare civilă,
sunt valabile chiar dacă persoana aceea nu avea această calitate.
b) Incompetenţa privind persoanele a căror căsătorie o
instrumentează
Este stabilit că dacă ofiţerul de stare civilă a celebrat căsătoria
unor persoane care nu domiciliază şi nu îşi au reşedinţa pe teritoriul
unde autoritatea administrativă îşi are competenţa, căsătoria va fi
valabilă întrucât formalităţile privind domiciliul sau reşedinţa soţilor
nu ţine de esenţa căsătoriei.

c) Incompetenţa privitoare la teritoriul pe care instrumentează


S-a considerat că dacă ofiţerul de stare civilă a instrumentat în
afara razei teritoriale a locului său de muncă, el a lucrat fără calitate şi
în consecinţă căsătoria este lovită de nulitate absolută.

J. Căsătoria fictivă

35
Căsătoria încheiată în alte scopuri decât cele ale căsătoriei,
fără intenţia de a întemeia o familie, prin eludarea unor dispoziţii
legale imperative este o căsătorie fictivă. Dacă fictivitatea se
realizează prin procedeul tehnic al simulaţiei constituie o căsătorie
simulată.
Codul familiei nu prevede căsătoria fictivă printre cauzele de
nulitate a căsătoriei dar în practică s-a decis că e lovită de nulitate
absolută căsătoria încheiată în vederea sustragerii de la răspundere
pentru viol dacă între soţi nu s-au stabilit relaţii conjugale.
Doctrina juridică promovează admiterea căsătoriei fictive ca
un caz virtual distinct de nulitate absolută. În privinţa căsătoriei
simulate ca formă a căsătorie fictive, ea trebuie admisă numai atunci
când dovada actului secret poate fi făcută prin alte mijloace decât
mărturisirea soţilor.

6.1.4. Cazurile de nulitate relativă

Potrivit art. 21 din Codul familiei, căsătoria poate fi anulată la


cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, dol,
violenţă.

A. Eroarea

Spre deosebire de dreptul civil, sfera de aplicare a erorii în


cadrul dreptului familiei este restrânsă la eroarea asupra identităţii
fizice a celuilalt soţ. Restrângerea erorii la substituirea unei persoane
alteia, reflectă grija legiuitorului de a preîntâmpina desfiinţarea
uşuratică a căsătoriei, precum şi eventuala eludare a divorţului prin
camuflarea acesteia sub forma unei acţiuni în anulare.

B. Dolul sau viclenia

Poate duce la desfiinţarea căsătoriei ori de câte ori, comisiv


sau omisiv, unul din viitorii soţi l-a determinat pe celălalt să încheie
căsătoria prin mijloace frauduloase, altfel spus când eroarea provocată
a fost cea care a determinat consimţământul la căsătorie.

36
C. Violenţa

Art. 21 alin 1 din Codul familiei prevede violenţa ca viciu de


consimţământ la căsătorie.

§.6.2. Regimul juridic şi efectele nulităţilor

6.2.1. Regimul juridic al nulităţilor

Regimul juridic al nulităţilor căsătoriei se referă la persoanele


care pot invoca nevalabilitatea căsătoriei, la imprescriptibilitatea sau
prescriptibilitatea acţiunii şi la posibilitatea de confirmare a căsătoriei
nevalabile.

A. Invocarea nulităţii

Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi invocată de către orice


persoană interesată, adică de către soţi, de către terţii care justifică un
interes, de către instanţele judecătoreşti din oficiu.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de către soţul al
cărui consimţământ la căsătorie a fost viciat deoarece este o nulitate
de protecţie.

B. Imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate şi prescriptibilitatea


acţiunii în anulare a căsătoriei.

Acţiunea în nulitate a căsătoriei este imprescriptibilă în


temeiul regulii de drept comun.
Acţiunea în anularea căsătoriei este, conform art. 21 alin. 2
din Codul familiei, prescriptibilă în 6 luni de la încetarea violenţei sau
de la descoperirea erorii sau dolului.

C. Confirmarea căsătoriei nule şi a celei anulabile

Căsătoria nulă poate fi confirmată numai în cazurile prevăzute


de lege şi în cazurile anume admise de practica judecătorească.

37
Căsătoria anulabilă poate fi confirmată întotdeauna expres sau
tacit în condiţiile dreptului comun.
Codul familiei, în art. 20 reglementează două cazuri exprese
de validare a căsătoriei nule:
1. cazul în care soţul impuber a împlinit vârsta cerută de lege înainte
de pronunţarea nulităţii
2. cazul în care soţia impuberă a rămas însărcinată sau a dat naştere
unui copil
La acestea vom adăuga un al treilea caz, prevăzut de Legea nr.
119/1996 privitoare la actele de stare civilă, care în art. 7 prevede
următoarele: “actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
exercitat în mod public atribuţii de stare civilă, cu respectarea
prevederilor prezentei legi, sunt valabile chiar dacă acea persoană nu
avea această calitate”.
Practica judecătorească a consacrat câteva cazuri de validare a
căsătoriei nule. Este vorba despre acordarea ulterioară a dispensei de
vârstă la căsătoriei şi validarea căsătoriei fictive în situaţia în care
între soţi s-au stabilit relaţii conjugale normale.
Confirmarea expresă a căsătoriei anulabile s-ar putea
materializa într-o înţelegere scrisă sau verbală, iar cea tacită se poate
realiza printr-o serie de situaţii cum ar fi:
- reluarea convieţuirii soţilor, după ce în prealabil s-au despărţit în fapt
ca urmare a luării la cunoştinţă a existenţei cauzelor de anulare a
căsătoriei.
În practica judecătorească s-a ridicat problema de a şti dacă
moştenitorii soţilor dintr-o căsătorie nulă pot să utilizeze dreptul de a
cere nulitatea căsătoriei. Răspunsul a fost DA, deoarece ei au un
interes legitim, acela de a-şi apăra drepturile succesorale.
Referitor la nulitatea relativă s-a pus aceeaşi întrebare: dacă
moştenitorii soţilor pot introduce sau continua o asemenea acţiune.
Într-o primă opinie s-a susţinut că moştenitorii nu au un asemenea
drept deoarece acţiunea are caracter personal şi ea se transmite
moştenitorilor doar în măsura în care legea ar conţine o dispoziţie
expresă în acest sens. Într-o altă opinie, moştenitorilor trebuie să li se
recunoască acest drept mai cu seamă când soţul supravieţuitor a fost
de rea-credinţă încheind căsătoria ca urmare a săvârşirii unui dol sau
prin violenţă.

38
În acelaşi timp acţiunea în anulare poate fi uneori legată de o
tăgadă a paternităţii, sau în ceea ce priveşte acţiunea în tăgada
paternităţii, art. 54, alin. 2 din Codul familiei dă moştenitorilor dreptul
de a continua acţiunea introdusă de soţul decedat.

6.2.2. Efectele nulităţii căsătoriei

A. Regula desfiinţării retroactive a căsătoriei

Ca şi în dreptul comun, între nulităţile absolute şi relative


există diferenţe de regim juridic dar nu există deosebiri în privinţa
efectelor. Ceea ce înseamnă că şi într-un caz şi în celălalt constatarea
nulităţii căsătoriei desfiinţează retroactiv starea juridică de căsătorit.
Ca atare foştii soţi sunt consideraţi că nu au avut niciodată această
calitate, între ei dispărând pentru viitor şi în măsura în care e posibil şi
pentru trecut, orice efect patrimonial sau nepatrimonial specific
căsătoriei. De la regula retroactivităţii consecinţelor nulităţii, Codul
familiei consacră o derogare şi o excepţie.

B. Derogarea

Derogarea este prevăzută în art. 23 alin. 2 din Codul familiei


care spune: declaraţia nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în
privinţa copiilor care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
În virtutea acestor dispoziţii nulitatea căsătoriei nu are nici un
efect asupra copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie nulă sau anulată aceştia
având statutul de copii din căsătorie.
Principalele consecinţe care decurg din acest statut sunt:
- copiilor li se aplică prezumţiile de paternitate
- copiii vor fi încredinţaţi spre creştere şi educare în modul în care
sunt încredinţaţi copiii la divorţ şi tot astfel se va exercita în
privinţa lor ocrotirea părintească.

C. Excepţia

39
Pe lângă derogarea menţionată, art. 23 alin. 1 şi art. 24 alin. 1
din Codul familiei prevăd ca excepţie de la regula desfiinţării
retroactive a căsătoriei aceea privitoare la menţinerea pentru trecut a
efectelor produse de căsătoria nulă sau anulată în favoarea soţului de
bună credinţă la încheierea căsătoriei. Această excepţie este cunoscută
în literatura de specialitate şi sub denumirea de căsătorie putativă.

6.2.3. Căsătoria putativă

A. Noţiune, origine, utilitate

Reglementarea legală a căsătoriei putative şi a efectelor ei se


găseşte în art. 23 alin. 1 şi art. 24 alin 1 din Codul familiei.
Art. 23 alin.1 din Codul familiei prevede următoarele: “soţul
care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau
anulată păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.
Căsătoria putativă este acea căsătorie sancţionată cu nulitatea
absolută sau relativă, dar care produce efecte faţă de soţul sau soţii de
bună credinţă până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
de constatare a nulităţii căsătoriei.
Observaţie critică: Dispoziţiile referitoare căsătoria putativă
cuprinse în art. 23 şi art. 24 se interferează cu dispoziţiile privitoare la
situaţia copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie nulă sau anulată, această
interferenţă putând duce la prima vedere la concluzia că prevederile
referitoare la situaţia copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie nulă sau
anulabilă şi-ar găsi aplicarea doar în cazul căsătoriei putative.
Aceasta este însă o concluzie eronată deoarece înlăturarea
efectelor nulităţii căsătoriei în ceea ce-i priveşte pe copiii minori
rezultaţi din căsătorie are loc indiferent de buna sau reaua credinţă a
soţilor la încheierea căsătoriei.
Căsătoria putativă îşi are originile în dreptul canonic, fiind o
modalitate de înlăturare a neajunsurilor care rezultă ca urmare a
frecventelor cazuri de nulitate, datorată atât multiplelor şi excesivelor
impedimente şi condiţii la căsătorie, cât şi datorită nereglementării sau
reglementării restrictive a divorţului.

40
În dreptul actual, căsătoria putativă prezintă o utilitate practică
relativ restrânsă, şi aceasta deoarece cazurile de nulitate a căsătoriei nu
sunt foarte frecvente.
În acelaşi timp, în măsura în care (când există cazuri de
nulitate) căsătoria putativă este utilă fiindcă promovează un principiu
fundamental al dreptului şi vieţii şi anume principiul ocrotirii bunei-
credinţe.

B. Condiţii la căsătoria putativă

a) să existe o aparenţă juridică de căsătorie


b) unul dintre soţi sau chiar ambii să fie de bună-credinţă

a) Aparenţa juridică de căsătorie

Existenţa unei aparenţe juridice de căsătorie este o condiţie


neprevăzută expres de lege şi neamintită de literatura noastră juridică.
Această aparenţă juridică de căsătorie rezultă, de regulă, dintr-un titlu
aparent de căsătorie care constă în celebrarea căsătoriei în faţa
delegatului de stare civilă şi în înregistrarea căsătoriei şi se dovedeşte
prin certificatul de căsătorie.
Cerinţa aparenţei juridice de căsătorie, cu toate că nu e menţionată
legislativ, este utilă practic pentru a putea distinge căsătoria putativă
de simplul concubinaj.

b) Buna-credinţă

Referitor la buna credinţă a soţilor sau a unuia dintre ei,


aceasta constă în convingerea eronată că au încheiat o căsătorie
valabilă. Altfel spus, constă în ignorarea de către aceştia a existenţei
motivelor de nulitate a căsătoriei.
Buna-credinţă la căsătoria putativă a ridicat în doctrina şi practica
judecătorească următoarele probleme:
1. întrebarea de a şti când trebuie să existe buna-credinţă? Este
suficient să existe doar la data încheierii căsătoriei sau trebuie să
persiste pe toată durata relaţiilor dintre soţi până la data
introducerii acţiunii în justiţie.

41
S-a apreciat că la fel ca în dreptul comun că buna-credinţă trebuie să
existe doar la data încheierii căsătoriei, a actului juridic al căsătoriei.
2. buna credinţă trebuie dovedită sau prezumată?
Soluţia preconizată e cea din dreptul comun: buna-credinţă
este prezumată, doar reaua-credinţă trebuie dovedită.
Printr-o decizie de îndrumare nr. 3/1974 a Tribunalului
Suprem se spune că ori de câte ori instanţa constată nulitatea
căsătoriei ea este datoare să se pronunţe şi asupra bunei sau relei
credinţe a soţilor şi aceasta pentru a evita un viitor proces în care să se
discute această problemă.
În legătură cu această decizie literatura de specialitate a făcut
o nuanţare. Instanţa este datoare să cerceteze şi să se pronunţe doar
asupra relei credinţe deoarece buna-credinţă este prezumată.
În practica judecătorească s-a făcut precizarea că în cazul
nulităţii căsătoriei pentru bigamie, buna-credinţă poate fi reţinută doar
în privinţa soţului inocent, deoarece celălalt săvârşeşte cu bună ştiinţă
o faptă ilicită şi nu poate fi prezumat de bună-credinţă.
Totuşi în doctrină s-a specificat că şi în cazul bigamiei s-ar
putea ivi situaţia de excepţie în care soţul bigam vinovat să poată
invoca beneficiul bunei-credinţe. Ex: cazul în care acesta ar suferi de
alienaţie sau debilitate mintală.
Buna-credinţă se întemeiază pe o credinţă eronată; întreaga
literatură de specialitate menţionează faptul că în materia căsătoriei
putative această eroare pe care se sprijină buna-credinţă poate fi nu
numai o eroare de fapt ci şi o eroare de drept, constând în
necunoaşterea reglementărilor legale privitoare la încheierea
căsătoriei. Ex. cazul soţilor, rude de grad apropiat care s-ar căsători
ştiind că sunt rude dar care nu cunosc dispoziţiile legale care le
interzic încheierea căsătoriei.

C. Efectele căsătoriei putative

Art. 24 alin. 1 din Codul familiei, stipulează după cum


urmează: în cazul prevăzut de art. 23 alin. 1, cererea de întreţinere a
soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi
femeie sunt supuse prin asemănare dispoziţiilor privitoare la divorţ.
Aceste dispoziţii trebuie aplicate distinct după cum ambii soţi au fost
de bună-credinţă sau numai unul.

42
Efectele căsătoriei putative în cazul în care ambii soţi au fost
de bună-credinţă sunt:
- până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
constatare a nulităţii, cursul prescripţiei este suspendat între foştii
soţi
- femeia minoră de bună-credinţă îşi păstrează capacitatea de
exerciţiu dobândită ca urmare a căsătoriei
- comunitatea de bunuri se consideră că există între foştii soţi şi, ca
atare, împărţirea bunurilor comune se va face în acelaşi mod şi
după aceleaşi criterii ca la divorţ
- până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, soţii au
vocaţie succesorală reciprocă
- obligaţia de întreţinere există între foştii soţi dintr-o căsătorie
putativă în aceleaşi condiţii în care ea există între soţii divorţaţi
- în cazul căsătoriei putative soţii nu pot să-şi păstreze numele
dobândit prin căsătorie, aşa cum o pot face la divorţ, deoarece art.
24 alin. 1 din Codul familiei se referă la obligaţia de întreţinere şi
la raporturile patrimoniale dintre soţi nu şi la cele personale.
Efectele căsătoriei putative în cazul în care numai unul dintre
soţi a fost de bună-credinţă:
- suspendarea prescripţiei operează numai în favoarea lui
- femeia minoră de bună-credinţă păstrează capacitatea de exerciţiu
dobândită prin căsătorie
- soţul supravieţuitor de bună-credinţă este chemat la succesiunea
consortului său predecedat
Bunurile dobândite în perioada cât a existat căsătoria putativă
au următoarea cale:
În literatura de specialitate s-au conturat două opinii:
1. Filipescu: de comunitatea de bunuri beneficiază şi soţul de rea-
credinţă din următoarele considerente:
- art. 24 dispune că beneficiază de dispoziţiile privitoare la divorţ,
în ceea ce priveşte pensia de întreţinere numai soţul de bună-
credinţă, pe când în privinţa relaţiilor patrimoniale dintre bărbat şi
femeie textul nu mai precizează că beneficiază de aceleaşi
dispoziţii numai soţul de bună-credinţă ceea ce ne face să credem
că vor beneficia amândoi.

43
- în fapt nu poate exista un regim juridic privind raporturile
patrimoniale dintre bărbat şi femeie pentru un soţ şi un alt regim
juridic pentru celălalt soţ, ceea ce înseamnă că odată ce s-a invocat
comunitatea de bunuri de către un soţ, aceasta se va răsfrânge şi
asupra celuilalt soţ deoarece proprietatea comună în devălmăşie
presupune cel puţin doi titulari, care sunt soţul de bună-credinţă şi
consortul său.
2. Un al doilea punct de vedere susţine că numai soţul de bună-
credinţă se poate prevala de existenţa comunităţii de bunuri, ca
efect al căsătoriei putative. De ce? Pentru bunurile pe care soţul de
rea-credinţă le-a dobândit în timpul căsătoriei va fi suficient ca
soţul de bună-credinţă să invoce beneficiul putativităţii ca acele
bunuri să fie prezumate a fi comune (art. 30 alin. 3 Codul
familiei). Dacă soţul de rea-credinţă pretinde că a contribuit la
dobândirea bunurilor celuilalt soţ, el trebuie să facă dovada
dreptului său, drept care va fi după împrejurări o proprietate
comună pe cote părţi sau o creanţă împotriva celuilalt soţ în
măsura în care cu mijloacele sale a sporit patrimoniul acesteia.
După părerea noastră această a doua variantă este mai
convingătoare şi în acord cu dispoziţiile art. 24 din Codul familiei.
Situaţia juridică a actelor încheiate pe parcursul existenţei
căsătoriei putative în termenul mandatului tacit reciproc.
Se apreciază că terţii cu care s-au încheiat aceste acte vor fi
ocrotiţi în măsura în care au fost de bună-credinţă. Aceste acte vor fi
valabile. Dacă terţii au fost de rea-credinţă se preconizează:
- dacă unul dintre soţi a fost de rea-credinţă şi el a contractat nu va
putea invoca mandatul tacit pentru a menţine actul
- soţul de bună-credinţă nu va trebui să-şi dovedească opoziţia
pentru a cere anularea actului respectiv.

44
Capitolul 7

EFECTELE CĂSĂTORIEI

1. Efecte juridice
2. Efecte fără caracter juridic
Efectele juridice pot fi definite ca fiind acele drepturi şi
obligaţii patrimoniale şi nepatrimoniale existente între soţi ca urmare a
încheierii căsătoriei. Aceste efecte prezintă importanţă practică
deoarece asigură organizarea juridică a relaţiilor de familie. Astfel din
totalitatea efectelor căsătoriei unele sunt juridice şi altele sunt fără
caracter juridic.

45
Efectele fără caracter juridic se apreciază că au o sferă mai
largă şi o pondere mai mare în desfăşurarea armonioasă a relaţiilor de
familie şi cad sub incidenţa regulilor de ordin moral.
O altă clasificare a efectelor căsătoriei este:
1. efecte patrimoniale
2. efecte nepatrimoniale

7.1. Efectele nepatrimoniale sunt:

a) femeia căsătorită, minoră dobândeşte capacitate de exerciţiu


deplină
b) soţii au obligaţia de a coabita şi în măsura în care e posibil de a
locui împreună
c) între soţi ia naştere obligaţia conjugală şi de fidelitate
d) între soţi ia naştere obligaţia de sprijin moral
e) soţii au obligaţia de a purta, pe timpul căsătoriei numele ales la
încheierea căsătoriei.

7.2.Efectele patrimoniale

a) art. 29 din Codul familiei stipulează că soţii sunt datori să


contribuie la suportarea cheltuielilor căsniciei, îndatorire ce se
realizează practic atât din bunurile comune cât şi din bunurile
proprii ale acestora
b) art. 89 lit. a stipulează că între soţi ia naştere obligaţia reciprocă de
întreţinere
c) art. 2 din Codul familiei stipulează că între soţi ia naştere obligaţia
reciprocă de sprijin material
d) iau naştere raporturi legale de comunitate matrimonială de bunuri
Principiul care cârmuieşte efectele patrimoniale şi efectele
nepatrimoniale ale căsătoriei este prevăzut în art. 1, 25, 26 din Codul
familiei şi este deplina egalitate în drepturi.

Efectele nepatrimoniale reglementate de lege


1. Obligaţia de sprijin moral este reglementată în art. 2 din Codul
familiei. În cadrul acestei obligaţii legea vizează toate îndatoririle
reciproce de asistenţă afectivă şi spirituală pe care soţii sunt

46
obligaţi să le îndeplinească pentru a convieţui în condiţii normale
şi pentru a putea depăşi momentele de nevoie şi suferinţă fizică şi
morală. Prin denumire această obligaţie pare să aibă un caracter
moral dar în realitate este o îndatorire cu caracter juridic a cărei
neîndeplinire poate constitui motiv de divorţ.
2. Numele soţilor. Art. 27 din Codul familiei arată că la încheierea
căsătoriei soţii sunt obligaţi să declare numele pe care s-au înţeles
să-l poarte în căsătorie. De obicei declararea numelui se face cu
ocazia depunerii declaraţiei de căsătorie şi nu la încheierea
căsătoriei.
Art. 27 alin. 2 stipulează că soţii au două posibilităţi:
- fie să îşi păstreze numele avut la data încheierii căsătoriei
- fie să aleagă un nume comun, numele unuia dintre soţi sau numele
reunite
Literatura de specialitate a făcut sugestii referitor la o posibilă
legiferare care ar elimina posibilitatea reunirii numelor motivând că
aceasta nu ţine de tradiţiile poporului nostru şi de asemenea că s-ar
putea ajunge la combinaţii care ar altera rostul numelui persoanei,
acela de element de identificare a ei.
Cu privire la art. 27 din Codul familiei, în literatura de
specialitate s-au făcut următoarele precizări: posibilitatea de alegere a
numelui prevăzută de acest articol este limitativă, ceea ce înseamnă că
sunt excluse eventualele elemente combinative cum ar fi de exemplu:
soţii să aleagă ca nume comun un al treilea nume, diferit de numele lor
sau unul dintre soţi să păstreze numele avut, iar celălalt să aleagă un
nume compus.
Art. 28 din Codul familiei stipulează că soţii sunt obligaţi să
poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat, singura posibilitate
de schimbare a numelui fiind schimbarea numelui pe cale
administrativă.
Art. 28 alin. 2 din Codul familiei stipulează că dacă soţii s-au
învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun, şi l-au declarat la
încheierea căsătoriei (art. 27) fiecare dintre soţi nu va putea cere
schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu
consimţământul celuilalt soţ.
Literatura de specialitate vorbeşte se câteva situaţii de
excepţie în legătură cu numele viitorilor soţi:

47
1. se pune întrebarea dacă soţul supravieţuitor care păstrează ca
nume de familie numele soţului predecedat încheind o nouă
căsătorie va putea sau nu să convină ca acest nume să devină
comun cu al noului soţ. Răspunsul este DA din două considerente:
a) dreptul la nume nu poate fi îngrădit decât în mod expres ori o
asemenea dispoziţie legală care să îngrădească în mod expres
dreptul la nume nu există
b) Codul familiei nu face distincţie în art. 27 după cum viitorii soţi
au dobândit numele ca efect al filiaţiei, adopţiei sau căsătoriei.
2. aceeaşi soluţie s-a preconizat şi în situaţia în care unul din soţi a
mai fost căsătorit şi a păstrat în urma divorţului numele soţului din
prima căsătorie.
3. care va fi numele pe care urmează să-l poarte soţul înfiat în timpul
căsătoriei, în situaţia în care are nume comun cu al celuilalt soţ.
Soluţia: şi după încheierea adopţiei soţul înfiat urmează să poarte
numele dobândit prin căsătorie, iar în caz de desfacere a căsătoriei
urmează să poarte numele dobândit prin înfiere, dacă din motive
serioase nu-şi păstrează mai departe numele purtat în timpul
căsătoriei.

Capitolul 8

OBLIGAŢIILE SOŢILOR DE COABITARE, DE


FIDELITATE ŞI DE SPRIJIN MORAL

Efecte nepatrimoniale nereglementate de lege

8.1. Obligaţia soţilor de a coabita şi de a locui împreună

Spre deosebire de vechea reglementare din Codul civil care


stabilea că femeia îşi are locuinţa la soţul ei, actuala reglementare nu
conţine dispoziţii în acesta privinţă.

48
Având în vedere că obligaţia soţilor de a coabita este de esenţa
căsătoriei este lipsit de îndoială faptul că soţii sunt datori să locuiască
împreună afară de cazul în care împrejurări de excepţie impun locuinţe
separate.
Distinct de problema locuinţei s-a ridicat problema
domiciliului. Nici în această privinţă legea nu cuprinde dispoziţii
exprese. S-a considerat că domiciliul comun nu este de esenţa
căsătoriei şi soţii pot avea un domicilii separate. S-a specificat însă că
dacă soţii au ales un domiciliu comun, iar unul dintre ei îl părăseşte
nejustificat acesta este motiv de divorţ.

8.2. Obligaţia de fidelitate

Este o obligaţie corelativă cu obligaţia soţilor de a coabita şi


de a locui împreună, şi nu e prevăzută expres de Codul familiei. Spre
deosebire de vechea reglementare, care prevedea această obligaţie în
mod unilateral, pentru femeie.
Chiar dacă nu este prevăzută de lege, această obligaţie este de
esenţa căsătoriei. Ea rezultă din principiul monogamiei şi ţine de
moralitatea relaţiilor de familie. Îndeplinirea acestei obligaţii de către
femeie ca şi realizarea obligaţiei de coabitare de către bărbat
reprezintă temeiul prezumţiilor de paternitate.
Încălcarea obligaţiei de fidelitate se sancţionează penal prin
incriminarea infracţiunii de adulter.
Nerespectarea obligaţiei de fidelitate poate constitui motiv de
divorţ.

8.3. Obligaţia de sprijin moral

Este reglementată în art. 2 din Codul familiei. În cadrul


acestei obligaţii legea vizează toate îndatoririle reciproce de asistenţă
afectivă şi spirituală pe care soţii sunt obligaţi să le îndeplinească
pentru a convieţui în condiţii normale şi pentru a putea depăşi
momentele de nevoie şi suferinţă fizică şi morală. Prin denumire
această obligaţie pare să aibă un caracter moral dar în realitate este o
îndatorire cu caracter juridic a cărei neîndeplinire poate constitui
motiv de divorţ.

49
Capitolul 9

OBLIGAŢIIILE SOŢILOR DE A SUPORTA


CHELTUIELILE CĂSNICIEI ŞI DE ÎNTREŢINERE

9.1. Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei

Potrivit art. 27 din Codul familiei, soţii sunt obligaţi să


contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia la cheltuielile căsniciei
Noţiunea de cheltuieli este susceptibilă de un dublu înţeles:
- în sens restrâns se referă la cheltuielile necesare pentru ducerea
menajului comun şi în general de gospodărire în comun a soţilor.

50
Sub acest aspect, obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei
subzistă în principiu numai pe timpul în care soţii locuiesc
împreună
- în sens larg, obligaţia va cuprinde şi cheltuielile necesare pentru
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor şi când
este cazul, cheltuielile necesare întreţinerii soţului aflat în nevoie
datorită unei incapacităţi de muncă
În acest sens larg, obligaţia subzistă şi în situaţiile de excepţie
în care soţii nu trăiesc şi nu se gospodăresc împreună deoarece ei
datorează întreţinere copiilor minori precum şi unul altuia la nevoie.
Deci această obligaţie, în sens larg cuprinde de fapt trei obligaţii:
1. obligaţia propriu-zisă a soţilor de a suporta cheltuielile căsniciei –
art. 29 Codul familiei
2. obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii minori - art. 107 Codul
familiei
3. obligaţia de întreţinere între soţi este condiţionată de starea de
nevoie provenită din incapacitatea de a munci
Obiectul obligaţiei de a suporta cheltuielile căsniciei, îl
constituie cheltuielile necesare pentru acoperirea nevoilor obişnuite
ale gospodăririi soţilor. Cheltuielile excepţionale cum sunt cele de
agrement trebuie incluse în noţiunea mai largă a obligaţiei de sprijin
material dintre soţi.
Printre cheltuielile căsniciei se numără cheltuielile necesare:
- procurării de alimente, combustibili
- plăţii chiriei
- plăţii electricităţii
- plăţii apei
- cumpărării de ustensile casnice
- cumpărării mobilierului
- ceea ce este necesar pentru o viaţă decentă
Prin nevoi obişnuite se înţeleg nevoile normale. Criteriul de a
stabili nivelul nevoilor obişnuite variază în funcţie de starea materială
a diferitelor categorii de căsnicii.
În privinţa surselor de acoperire a cheltuielilor, Codul familiei
prevede că soţii sunt obligaţi să contribuie în raport cu mijloacele
fiecăruia, în care vor intra atât bunurile proprii ale fiecărui soţ cât şi
bunurile comune ale acestora.

51
9.2. Obligaţia de întreţinere

Este reglementată de Codul familiei în trei texte:


- Art. 86 alin. 1 prevede că obligaţia de întreţinere există între soţ şi
soţie
- Art. 41 alin. 1 prevede că până la desfiinţarea căsătoriei soţii îşi
datorează întreţinere
- Art. 89 lit. a prevede că soţii îşi datorează întreţinere înaintea
celorlalţi obligaţi

A. Fundamentarea obligaţiei de întreţinere dintre soţi

Se întemeiază pe starea juridică de căsătorie şi pe ideea de


solidaritate familială.

B. Ipoteze de aplicare a obligaţiei de întreţinere dintre soţi

Obligaţia de întreţinere dintre soţi care e de obicei inclusă în


obligaţia de suportare a cheltuielilor căsniciei poate uneori să se
înfăţişeze ca o obligaţie de sine stătătoare în situaţia în care soţii
trăiesc separat, se gospodăresc separat sau nu se înţeleg cu privire la
menajul comun; sau în situaţia în care din orice motive obligaţia
suportării cheltuielilor căsniciei nu e îndeplinită sau e îndeplinită
necorespunzător, situaţie în care soţul aflat în incapacitate de a munci
este îndreptăţit să ceară şi să obţină, prin justiţie, obligarea consortului
şi plata unei pensii de întreţinere.

C. Condiţiile obligaţiei de întreţinere dintre soţi

Condiţiile obligaţiei de întreţinere dintre soţi sunt cele


prevăzute de lege pentru obligaţia de întreţinere în general, adaptate la
specificul relaţiilor matrimoniale. Potrivit art. 86 alin. 2 şi art. 94 alin.
1 din Codul familiei, obligaţia legală de întreţinere presupune două
condiţii:
a) creditorul întreţinerii să fie în nevoie din cauza incapacităţii de
muncă

52
b) debitorul întreţinerii să aibă mijloacele necesare pentru a presta
întreţinerea.

Starea de nevoie a soţului îndreptăţit la întreţinere

Legea nu precizează înţelesul de nevoie. În general, se


consideră că se află în nevoie persoana care nu-şi poate asigura
existenţa, adică nu-şi poate procura cele necesare traiului (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, etc.) deoarece nu are venituri
sau nu are venituri îndestulătoare, fie nu are economii sau bunuri de
prisos pe care să le poată valorifica în vederea asigurării curente a
întreţinerii.
Starea de nevoie este o chestiune de fapt pe care o apreciază
instanţa de judecată de la caz la caz, în funcţie de nivelul general de
trai şi de nivelul de trai al debitorului şi creditorului obligaţiei.
În privinţa soţilor s-a impus interpretarea conform căreia pe
durata căsătoriei un soţ se consideră în nevoie ori de câte ori prin
mijloacele proprii nu-şi poate asigura un trai la nivelul traiului
celuilalt soţ.

Incapacitatea de a munci a soţului îndreptăţit la întreţinere

Legea nu defineşte incapacitatea de a munci. Incapacitatea


este o chestiune de fapt pe care instanţele o vor aprecia de la caz la
caz. Deoarece incapacitatea de muncă necesită cunoştinţe de
specialitate, dovada se va face mai ales prin certificatele medicale.
Incapacitatea de muncă poate proveni din cauze variate, cum sunt:
- boala
- infirmitatea
- bătrâneţea
- starea de graviditate
- lehuzia la femei
În privinţa soţilor, pentru cauzele menţionate se adaugă:
- situaţia soţului apt de muncă, însă reţinut cu îngrijirea copiilor
- situaţia soţului aflat în curs de calificare sau recalificare în muncă
Incapacitatea de muncă este o instituţie proprie dreptului
muncii, în cadrul căruia distincţii, cum sunt: incapacitatea totală,

53
parţială, permanentă, temporară vor fi luate în considerare de instanţe
la stabilirea pensiei de întreţinere între soţi.

Posibilităţile materiale ale debitorului întreţinerii

Art. 9, art. 10 alin. 1, art. 91, art. 94 alin. 1 şi 2 din Codul


familiei prevăd că mijloacele necesare pentru a putea presta obligaţia
de întreţinere sunt formate din bunurile materiale, drepturile reale şi
de creanţă, câştigul din muncă şi alte venituri periodice pe care le are,
dar numai în măsura în care ele pot fi destinate prestării întreţinerii.
De asemenea, în cadrul acestor bunuri se ţine cont şi de bunurile
proprii şi de bunurile comune prisositoare care la nevoie pot fi
împărţite în vederea prestării întreţinerii.
Dacă soţul debitor este lipsit de mijloace trebuie făcută
distincţia între soţul apt de a munci, care refuză să se încadreze în
muncă şi care poate fi obligat la întreţinere şi soţul împiedicat de a
realiza un venit din muncă atâta timp cât durează piedica respectivă:
cazul continuării studiilor sau cel al efectuării stagiului militar, situaţii
în care nu poate fi obligat la întreţinere.

D. Situaţia soţilor despărţiţi în fapt

1. Cazul în care soţii consimt să trăiască un timp separaţi, ori când


despărţirea este obiectiv motivată de delegare, detaşare, transfer,
fiecare dintre soţi are la nevoie vocaţie de întreţinere faţă de
celălalt.
2. Situaţia în care ambii soţi se fac vinovaţi de despărţire pentru
fapte grave, cum ar fi infidelitatea amândurora; ei sunt decăzuţi
din dreptul reciproc la întreţinere
3. Numai unul dintre soţi se face vinovat de despărţire: părăsirea
nejustificată a domiciliului conjugal; acesta va fi decăzut din
dreptul la întreţinere

E. Situaţia soţilor în timpul divorţului

Este de principiu faptul că soţii îşi datorează întreţinere pe


timpul căsătoriei deci şi pe timp de divorţ. Art. 41 alin. 1 prevede că
până la desfacerea căsătoriei soţii îşi datorează întreţinere.

54
Dispoziţiile art. 41 alin. 1 se completează cu prevederile art.
613 din Codul de procedură civilă, care stipulează că pe timpul
procesului de divorţ, instanţa poate lua, prin ordonanţă preşedinţială
măsuri provizorii cu privire la folosirea locuinţei, la încredinţarea
minorilor, la alocaţia minorilor şi la pensia de întreţinere.

Capitolul 10

COMUNITATEA MATRIMONIALĂ DE BUNURI

§.10.1. Regimul matrimonial în dreptul român

10.1.1. Noţiunea şi felurile regimurilor matrimoniale

A. Noţiunea de regim matrimonial

55
Regimul matrimonial constă în ansamblul normelor legale
care reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi referitoare la
bunurile lor, drepturile reale şi de creanţă precum şi raporturile
patrimoniale în care intră cu terţii în calitatea lor de soţi.

B. Felurile regimurilor matrimoniale

După izvoarele lor există:


- regimuri matrimoniale legale
- regimuri matrimoniale convenţionale
După structura lor există:
- regimuri matrimoniale de separaţie
- regimuri matrimoniale de comunitate
După cum pot fi sau nu modificate:
- regimuri matrimoniale modificabile
- regimuri matrimoniale imutabile

C. Regimurile matrimoniale în dreptul român anterior

Codul civil român din anul 1865 a reglementat regimul


separaţiei de bunuri în art. 1283 cu titlul de regim matrimonial legal,
care se aplica obligatoriu ori de câte ori nu soţii nu adoptaseră înainte
de celebrarea căsătoriei, prin convenţie matrimonială, un alt regim.
În art. 1233-1284 era reglementat regimul dotal cu titlul de
regim matrimonial convenţional, pe care soţii îl puteau adopta cu sau
fără modificări.
În regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ îşi păstra drepturile
asupra bunurilor sale având obligaţia de a contribui la suportarea
cheltuielilor căsniciei. Soţia trebuia să verse o parte din veniturile sale
în mâinile soţului care era obligat să o întreţină.
În regimul dotal, femeia transfera în administrarea şi folosinţa
bărbatului o parte din bunurile sale cu titlu de dotă în schimbul căreia
bărbatul trebuia să o întreţină.

10.1.2. Regimul comunităţii matrimoniale de bunuri


instituit de Codul familiei

56
A. Reglementare şi structură

Actuala reglementare cuprinde un singur regim matrimonial şi


anume regimul comunităţii de bunuri însoţit de o separaţie limitată de
bunuri. Sediul materiei îl constituie art. 30 care prevede:
“Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre
soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
Orice convenţie contrară este nulă.
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.”
Şi art. 31 care prevede:
“ Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau
donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt
comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii
unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice,
proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube
pricinuite persoanei
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în
care a trecut această valoare.”
Dispoziţiile articolelor enunţate se completează cu prevederile
art. 32-36 din Codul familiei care reglementează datoriile soţilor,
urmărirea şi împărţirea bunurilor lor comune.
Din cuprinsul acestor texte legale rezultă că bunurile comune
constituie regula, iar cele proprii, excepţia; mai rezultă şi trăsăturile
regimului comunităţii de bunuri care sunt:
- este un regim exclusiv legal incompatibil cu vreun regim
convenţional
- este un regim unic, în sensul că legea reglementează şi permite
numai existenţa unui regim
- este un regim obligatoriu, în sensul că normele juridice care îl
reglementează sunt imperative

57
- este un regim imutabil deoarece subzistă pe tot timpul căsătoriei şi
nu poate fi modificat.

B. Prezumţia legală de comunitate

Art. 30 din Codul familiei instituie prezumţia legală de


comunitate. În temeiul acestei prezumţii, bunurile soţilor sunt
prevăzute a fi comune. Prezumţia constituie dovada bunurilor comune,
în sensul că deplasează obiectul probei şi totodată răstoarnă sarcina
probei obligându-l pe cel care neagă calitatea de bun comun să facă
dovada că bunul respectiv este propriu.
Dreptul de a invoca prezumţia de comunitate aparţine celor
doi soţi precum şi oricărei persoane interesate.
Este o prezumţia relativă ”juris tantum”, dar nu este relativă în
sensul obişnuit, deoarece dovada contrară nu se poate face în privinţa
oricărui bun, ci numai în privinţa bunurilor care se încadrează în
prevederile limitative ale art.31.
Prezumţia se aplică pe toată durata căsătoriei, indiferent dacă
soţii sunt despărţiţi în fapt sau dacă bunurile au fost obţinute prin
contribuţia unui singur soţ dar din fonduri care nu se încadrau în
categoria bunurilor proprii; despărţirea în fapt a soţilor şi contribuţia
lor diferă la dobândirea bunurilor comune care vor fi luate în
considerare numai cu ocazia împărţirii acestora.

C. Convenţiile dintre soţi referitoare la comunitatea de bunuri

Art. 30 alin. 2 din Codul familiei, ca o completare a alin.1


prevede că orice convenţie contrară celor prezentate în alin.1 este
nulă.
Convenţiile prohibitive
În privinţa sferei convenţiilor prohibitive, trebuie să precizăm
că sunt contrare legii atât convenţiile care încalcă regula comunităţii
prevăzută de art. 30 alin. 1 cât şi convenţiile care ar încălca orice altă
dispoziţie imperativă referitoare la regimul bunurilor soţilor (art. 30-
36 Codul familiei). De exemplu va fi nulă convenţia prin care soţii s-
ar învoi ca bunurile dobândite împreună să fie comune iar cele
dobândite de către fiecare, separat, să fie proprii ( art. 30 alin. 1). Va fi
nulă convenţia prin care unul dintre soţi ar renunţa în folosul celuilalt
58
la dreptul său de dispoziţie asupra construcţiilor proprietate comună
(art. 35 alin. 2)
Precizare: Trebuie considerate contrare legii numai
convenţiile prin care s-ar aduce atingere unor dispoziţii imperative din
cuprinsul art. 30-36 din Codul familiei. Deoarece, de exemplu, art. 35
alin. 1 prevede că “soţii administrează şi folosesc împreună bunurile
comune” şi art. 35 alin. 2 stipulează că “oricare dintre soţi exercitând
singur aceste drepturi este socotit că are şi consimţământul celuilalt
soţ.” Sigur că de la această prevedere soţii pot deroga prin convenţie
stabilind un alt mod de administrare şi folosire a drepturilor comune.

Conţinutul convenţiilor prohibitive


Nu sunt valabile convenţiile de restrângere a comunităţii,
adică cele prin care soţii ar conveni ca unele bunuri comune să devină
proprii şi de asemenea nu sunt valabile convenţiile de lărgire a
comunităţii adică bunurile proprii să devină comune.
În privinţa nulităţii convenţiilor prohibitive, art. 30 alin. 2 se
referă la nulitatea absolută deoarece normele legale care
reglementează regimul comunităţii matrimoniale de bunuri sunt
imperative.

D. Natura comunităţii matrimoniale de bunuri

În terminologie vom întâlni cu precădere denumirea de


proprietate comună în devălmăşie. Cu toate acestea obiectul
comunităţii matrimoniale de bunuri îl constituie o totalitate de drepturi
patrimoniale reale şi de creanţă precum şi de obligaţii aferente
comunităţii care aparţin soţilor în totalitatea lor în stare de devălmăşie.
Cu privire la bunurile comune pe care soţii le au în proprietate
ei au un drept de proprietate comună în devălmăşie adică nefracţionat
pe cote-părţi şi nefracţionabil totodată decât cu ocazia împărţelii.
Cu privire la bunurile pe care soţii le au împreună în uzufruct,
uz, abitaţie, servitute ori superficie, ca şi cu privire la creanţele lor
comune şi garanţiile lor, ei au drepturi de asemenea drepturi reale şi de
creanţă devălmaşe, tot astfel răspund şi pentru datoriile comune.
Exemplu: Cu privire la regimul comunităţii matrimoniale de
bunuri, în practică s-au precizat mai multe aspecte:

59
1. caracterul imperativ al normelor legale care instituie regimul
comunităţii de bunuri
2. aplicarea prezumţiei legale de comunitate pe întreaga durată a
căsătoriei, inclusiv pe perioada despărţirii în fapt şi în timpul
procesului de divorţ
3. inadmisibilitatea eludării comunităţii de bunuri prin convenţii sau
acte juridice unilaterale
4. admisibilitatea convenţiilor de lărgire a comunităţii de bunuri
5. admisibilitatea acţiunilor în constatarea calităţii de bun comun sau
bun propriu
6. caracterul codevălmaş al proprietăţii asupra bunurilor comune.

§.10.2. Bunurile comune

10.2.1. Determinarea bunurilor comune

A. Noţiunea de bunuri comune

Codul familiei utilizează denumirea de bunuri în sens larg


cuprinzând bunuri corporale, bunuri incorporale, drepturi patrimoniale
reale şi de creanţă.
Pot deveni bunuri comune ale soţilor acelea care se află în
circuitul juridic civil şi care pot aparţine persoanelor fizice cu titlu de
proprietate sau alt drept patrimonial.
Potrivit art. 30, 31 din Codul familiei criteriile de determinare
a bunurilor comune sunt următoarele:
1. să fie dobândite de soţi împreună sau de unul dintre ei, în
timpul căsătoriei
2. să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii.
B. Calitatea dobânditorului.

Pentru ca un bun să devină comun trebuie ca dobânditorul să


aibă calitatea de soţ în momentul dobândirii.
Bunurile vor fi comune indiferent că în actul de proprietate
sau dobândire figurează ambii soţi sau numai unul dintre ei, iar în
privinţa drepturilor supuse publicităţii (cartea funciară) fără a face
deosebirea dacă înscrierea s-a realizat în folosul ambilor sau numai al
unuia.
60
În cazul desfiinţării căsătoriei soţul de bună-credinţă păstrează
calitatea juridică de soţ până la data rămânerii definitive a hotărârii de
anulare sau constatare a nulităţii căsătoriei pe când soţul de rea-
credinţă pierde cu efect retroactiv calitatea de soţ. Astfel, potrivit art.
23-24 din Codul familiei, în privinţa bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei desfiinţate, numai soţul de bună-credinţă se va bucura de
beneficiul comunităţii matrimoniale de bunuri.

C. Timpul dobândirii

Pentru a fi comune bunurile trebuie să fie dobândite în timpul


căsătoriei.
Data încheierii căsătoriei este data în care ofiţerul de stare
civilă îi declară pe viitorii soţi, căsătoriţi.
Data încetării căsătoriei este în cazul morţii, data când aceasta
a fost fizic constatată, iar în cazul declarării judecătoreşti a morţii,
data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind data morţii
persoanei dispărute. Data morţii astfel stabilită poate fi ulterior
rectificată sau modificată, ca urmare a anulării hotărârii de declarare a
morţii, ceea ce va schimba şi durata căsătoriei desfiinţate.
Data desfacerii căsătoriei este data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat divorţul, cu precizarea
că pentru terţi “efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data
când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea
actului de căsătorie sau de la data când au cunoscut despre divorţ pe
altă cale”.
Bunurile dobândite între data divorţului şi data efectuării
menţiunii pe actul de căsătorie vor fi proprii în raporturile dintre foştii
soţi şi comune în raporturile faţă de terţi.
Timpul căsătoriei constituie criteriul legal de delimitare a
bunurilor comune faţă de bunurile proprii. În cazul în care înainte de
căsătorie soţii au dobândit vreun bun împreună ei vor fi coproprietari
în condiţiile dreptului comun, dreptul indiviz al fiecăruia rămânând în
cadrul regimului matrimonial un bun propriu.
Aceeaşi situaţie se aplică în cazul în care după desfacerea
căsătoriei foştii soţi ar dobândi vreun bun împreună.
Art. 30 alin. 1 utilizează expresia “timpul căsătoriei” în
accepţiunea juridică de stare juridică de căsătorie şi nu acea de

61
convieţuire efectivă a soţilor. De aceea timpul căsătoriei nu este
suspendat pe durata despărţirii în fapt şi nu este suspendată nici
aplicarea prezumţiei de comunitate.

D. Dobândirea bunurilor

Dobândirea bunurilor are loc conform regulilor de drept


comun.
a) Noţiunea de dobândire rezultă din conţinutul art. 30 alin. 1 care
foloseşte denumirea de bunuri dobândite fără altă precizare ceea ce ne
face să credem că are în vedere înţelesul noţiunii de dobândire din
dreptul comun, adică obţinerea unui drept patrimonial real sau de
creanţă în temeiul legii, al unui act sau fapt juridic.
b) Caracterul oneros al dobândirilor
Art. 30 alin. 1 coroborat cu art. 31 lit. b ne conduce la
concluzia că dobândirile de bunuri comune sunt de regulă oneroase şi
numai prin excepţie gratuite. Când sunt gratuite? Atunci când sunt
dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, când dispunătorul a
prevăzut că vor fi comune.
c) Modurile de dobândire
Soţii pot dobândi bunuri comune prin orice mod general de
dobândire cum sunt:
1. legea
2. posesia de bună-credinţă în cazul mobilelor şi fructelor
3. hotărârile judecătoreşti atributive sau constitutive de drepturi,
4. tradiţia în cazul darurilor manuale şi al titlurilor de credit la
purtător
5. accesiunea
6. ocupaţiunea
7. uzucapiunea
8. contractul şi actul juridic unilateral
În privinţa dobândirii de bunuri comune cu titlu gratuit prin
testament sau donaţie aceasta poate avea loc numai dacă dispunătorul
a prevăzut că ele vor fi comune.
d) Momentul dobândirii
Cu privire la momentul dobândirii se aplică regula de drept
comun, adică drepturile patrimoniale reale şi de creanţă se dobândesc

62
din momentul naşterii lor, acesta fiind momentul întrării bunurilor în
comunitate.
Situaţii speciale la această regulă apar când bunurile au fost
dobândite de unul dintre soţi înainte de căsătorie, iar o parte din preţul
lor a fost achitat în timpul căsătoriei prin contribuţie directă sau
indirectă a ambilor soţi, sau bunurile au fost dobândite în timpul
căsătoriei iar o parte din preţ a fost achitată după desfacere de către
unul din soţi.

E. Bunurile dobândite în timpul concubinajului premergător


căsătoriei

Cu privire la bunurile dobândite de concubinii deveniţi soţi,


instanţe supremă a făcut o triplă distincţie.
1. Bunurile dobândite separat de către fiecare concubin sunt
bunuri proprii sub forma proprietăţii individuale exclusive
2. Bunurile dobândite împreună sunt bunuri proprii sub forma
proprietăţii comune pe cote-părţi
3. Bunurile dobândite împreună cu privire la care concubinii
convin ca prin căsătorie să intre în comunitatea matrimonială
de bunuri.
Ex.1 Într-o speţă, când concubini care s-au căsătorit, ulterior
au plătit împreună ratele scadente la împrumutul încheiat în vederea
construirii apartamentului iar contractul a fost încheiat numai în
numele unuia dintre ei în timpul concubinajului rezultă că soţul
necontractant nu a plătit ratele cu intenţia de a împrumuta acestuia
sumele de bani respective. Concluzia ce se desprinde este că nici un
moment pârâta nu a înţeles după cum nu a înţeles nici reclamantul să
împrumute acestuia suma cu care a contribuit la plata ratelor scadente
ci că ei să-şi realizeze o locuinţă comună care să aparţină ambilor în
codevălmăşie.
Ex.2 Atunci când unul din viitorii soţi construieşte un imobil
pe numele său dar cu contribuţie celuilalt rezultând din probe că ambii
au convenit ca imobilul să devină bun comun în devălmăşie la data
căsătoriei lor, convenţia astfel încheiată este deplin valabilă şi urmează
să-şi producă efectele la data încheierii căsătoriei.

F. Darurile de nuntă

63
Din tradiţie, darurile de nuntă sunt făcute ambilor soţi iar
uneori numai în folosul unuia –obiect de folosinţă personală. De aceea
darurile de nuntă se vor califica în:
- bunuri proprii
- bunuri comune
Temeiul legal îl constituie art. 31 lit. b care ne conduce la
ideea că în litigiile privitoare la darurile de nuntă urmează a se stabili
de la caz la caz dacă intenţia dăruitorului a fost de a-i gratifica pe
ambii soţi sau numai pe unul dintre ei.
În practica judecătorească avem situaţii în care darurile de
nuntă au fost destinate ambilor soţi. S-a precizat, în practică, că dacă
s-a convenit, cheltuielile de nuntă se acoperă din darurile de nuntă.

10.2.2. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Codul familiei, în art. 35 alin. 1 prevede că soţii administrează


şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.
Observaţii:
1. Art. 35 din Codul familiei se întregeşte, când e necesar, cu dreptul
civil referitor la bunuri, drepturile reale, actele de administrare,
dispoziţie, la drepturile de creanţă.
2. Făcând referire la administrare, folosinţă, dispoziţie legiuitorul a
avut în vedere dreptul de proprietate pentru că este cel mai
complet şi complex drept real. Rezultă astfel, că atunci când e
vorba despre alte drepturi patrimoniale decât dreptul de
proprietate, ele se vor exercita de soţi împreună, în limitele
atributelor pe care aceste drepturi le conferă.
3. Textul nu se referă la actele de conservare necesare pentru
dobândirea sau păstrarea unui bun (exemplu: întabularea,
întreruperea unei prescripţii). Utilitatea acestor acte nu poate fi
neglijată, dar legiuitorul s-a referit la alte acte de administrare,
folosinţă, dispoziţie în ideea că asemenea acte trebuie să fie făcute
de soţi împreună.
Actele de conservare pot fi făcute de oricare dintre soţi fără
consimţământul expres sau tacit al celuilalt chiar şi în condiţiile când
celălalt s-ar opune.

64
4. Noţiunea de administrare trebuie interpretată într-un sens larg care
cuprinde atât actele de administrare propriu-zisă cât şi actele care
prin natura lor sunt de dispoziţie dar prin finalitate trebuie
considerate ca fiind de administrare. Exemplu: înstrăinarea unor
terenuri supuse stricăciunii.
5. Noţiunea de folosinţă regăsită în art. 35 Codul familiei implică în
primul rând posesia bunurilor şi ca o consecinţă, folosirea sau
uzajul bunurilor comune şi perceperea fructelor.
6. Noţiunea de dispoziţie asupra bunurilor comune. Legiuitorul a
avut în vedere dispoziţia juridică asupra bunurilor comune cât şi
dispoziţia materială asupra lor.
Art. 35 din Codul familiei prevede că administrarea, folosinţa,
dispoziţia se exercită de către soţi împreună.
În aceste condiţii s-a ridicat problema de a şti dacă soţii ar
putea pe cale convenţională sau unilaterală să stabilească un alt mod
de administrare, folosinţă sau dispoziţie asupra bunurilor comune?
S-a apreciat în această privinţă că soţii pot să procedeze astfel
cu condiţia de a nu aduce atingere comunităţii de bunuri, drepturilor
egale pe care legea le conferă soţilor precum şi intereselor terţilor.
În aceeaşi ordine de idei, în practica judecătorească s-a
promovat soluţia că în timpul căsătoriei între soţi nu e admisibil un
partaj judecătoresc de folosinţă.

10.2.3. Mandatul tacit reciproc

A. Utilitatea şi consecinţele acestei prezumţii

Art. 35 alin. 2 din Codul familiei prevede că oricare dintre


soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are
consimţământul celuilalt soţ. Rezultă că legea instituie o prezumţie în
virtutea căreia fiecare dintre soţi atunci când exercită drepturile
prevăzute de lege asupra bunurilor comune o face atât în numele său
cât şi în numele celuilalt având mandatul tacit al acestuia.
Prezumţia de mandat tacit reciproc are dublă utilitate:
- pentru soţi
- pentru terţi şi securitatea circuitului civil

65
Pentru soţi este utilă pentru că facilitează operaţiunile juridice
cu bunurile comune prin aceea că nu pretinde pentru actele de
dispoziţie ca şi pentru celelalte acte consimţământul expres al celor
doi soţi coproprietari, aşa cum se cere în cazul indiviziunii în dreptul
comun.
În folosul terţilor şi a asigurării circuitului civil, prezumţia de
mandat tacit reciproc asigură interesele terţilor de bună-credinţă, care
nu au posibilitatea de a verifica că un anumit bun dobândit prin acte
juridice de la un soţ, este bun comun, la fel după cum nu au
posibilitatea de a verifica consimţământul comun al ambilor soţi.
Ocrotirea constă în desfiinţarea lesnicioasă a actelor de către
un soţ pe considerentul lipsei consimţământului celuilalt soţ.

B. Felul prezumţiei de mandat tacit reciproc

Este o prezumţie relativă care poate fi înlăturată dacă soţul


care n-a participat la încheierea actului juridic va dovedi că s-a opus la
încheierea acestuia.
O asemenea opoziţie poate fi expresă, dar se consideră că
poate fi şi tacită fiind dedusă din fapte şi împrejurări ce pot avea
semnificaţia unei opoziţii.
În practica Instanţei Supreme s-a statuat că cu toate că pe
timpul separaţiei în fapt prezumţia de mandat tacit reciproc nu-şi mai
poate găsi aplicare şi aceasta cu atât mai mult cu cât soţii se găsesc în
divorţ.
Opoziţia unui soţ la încheierea de către celălalt a unui act
juridic cu privire la un bun comun, ca şi existenţa unor împrejurări
care exclud ideea mandatului tacit nu afectează interesele terţilor de
bună-credinţă care au contractat cu unul din soţi deoarece aceştia
(terţii) pot invoca în favoarea lor prevederile art.1909, alin.1 din
Codul civil. De asemenea întrucât buna-credinţă este prezumată pentru
invalidarea actului soţul care n-a participat la încheierea lui şi s-a opus
va trebui să dovedească reaua-credinţă a terţului, faptul că acesta a
cunoscut existenţa opoziţiei sale exprese sau tacite.

C. Restrângerile mandatului tacit reciproc

Doctrina menţionează două categorii

66
1. restrângeri prin voinţa soţilor
2. restrângeri legale
1. restrângerile prin voinţa părţilor pot avea doar un caracter special,
în sensul că se pot referi doar la anumite acte determinate sau
bunuri determinate. De aici rezultă că nu poate fi admisă o
înlăturare anticipată şi generală a mandatului tacit reciproc
întrucât aceasta ar însemna o abatere de la regimul matrimonial
instituit de Codul familiei.
Există două modalităţi de restrângere:
a) restrângere pe cale convenţională, când printr-o înţelegere soţii ar
conveni asupra unor acte sau bunuri în privinţa cărora n-ar opera
mandatul tacit reciproc
b) o restrângere pe cale unilaterală concretizată în aceea că unul
dintre soţi s-ar opune anticipat ca anumite acte să fie încheiate de
celălalt soţ fără consimţământul său expres.
2. restrângerile legale
Restrângerea expresă prevăzută de art. 35 alin. 2 din Codul
familiei care spune: “nici unul dintre soţi nu poate înstrăina sau greva
un teren sau o construcţie parte a bunurilor comune, fără
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Precizări:
Textul se referă doar la actele de înstrăinare şi grevare însă în
practică i s-a dat o interpretare extensivă în sensul că el se referă în
general la orice act care are caracter de dispoziţie şi chiar la anumite
acţiuni în justiţie care nu au caracter de acte de dispoziţie în înţelesul
strict al noţiunii.
De exemplu practica judecătorească a preconizat că acţiunea
în grăniţuire cât priveşte un teren, bun comun, trebuie introdusă de
ambii soţi
Acţiunea în revendicare asupra imobilelor bunuri comune
trebuie judecată cu citarea ambilor soţi.
La acţiunea de împărţire a unui bun comun coproprietatea
soţilor în raport cu terţii trebuie să fie părţi în proces ambii soţi.
În condiţiile în care legea reglementează posibilitatea
încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare în temeiul cărora
instanţa poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de
vânzare-cumpărare la încheierea antecontractului trebuie să-şi dea
consimţământul ambii soţi.
67
De lege lata dispoziţiile din art. 35, se referă expres numai la
terenuri şi construcţii, implicit la imobile în general şi de aceea nu
poate fi extinsă şi la bunurile mobile, chiar dacă acestea ar fi de mare
valoare.
Există în practica judecătorească tendinţa de a extinde
dispoziţiile referitoare la restrângerea mandatului tacit reciproc şi la
achiziţionarea de către soţi a unor bunuri comune din valori care sunt
la rândul lor tot bunuri comune.
Art. 35 nu conţine nici o dispoziţie referitoare la sancţionarea
actelor juridice încheiate fără respectarea prevederilor sale. Practica
judecătorească a oscilat o vreme, unele instanţe promovând soluţia
sancţiunii cu nulitatea absolută a unor asemenea acte , iar altele
promovând soluţia sancţionării cu nulitatea relativă.
Opiniile exprimate în literatura de specialitate au fost diferite
întrucât o parte a acesteia a susţinut la fel ca şi unele instanţe soluţia
nulităţii absolute, motivându-o prin lipsa consimţământului ca element
structural al actului juridic.
O altă parte a literaturii juridice a promovat soluţia nulităţii
relative motivată în special prin aceea că are un caracter imperativ,
este menită să protejeze doar interesele personale ale soţului care nu
şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului de dispoziţie cu
privire la un imobil bun comun.
Instanţa Supremă s-a oprit la această ultimă soluţie însuşindu-
şi motivarea din literatura de specialitate. A mai făcut precizarea că
anularea actelor de dispoziţie cu privire la imobilul, bun comun –
încheierea fără consimţământul expres al ambilor soţi se impune
indiferent de buna sau reaua credinţă a terţilor.
Acest aspect ar trebui să fie reţinut de instanţă întrucât
urmează să influenţeze asupra întinderii obligaţiei de restituire prin
echivalent (atunci când se pune această problemă).
Terţul de bună-credinţă va fi obligat să restituie doar preţul de
achiziţie al bunului, terţul de rea-credinţă - val de înlocuire a bunului
respectiv.

Restrângerea legală implicită a mandatului tacit reciproc

Mandatul tacit reciproc între soţi are o dublă utilitate:

68
1. înlesnirea operaţiunilor juridice pe care soţii le fac aceasta privitor
la bunurile comune
2. de a proteja interesele terţilor de bună-credinţă
Se apreciază a aceste două utilităţi practice, care sunt şi
argumente în favoarea instituţiei mandatului tacit reciproc pot fi
reţinute doar în ceea ce priveşte actele cu titlu oneros, dar nu şi actele
cu titlu gratuit prin care unul dintre soţi ar dispune de bunurile mobile
comune în favoarea unui terţ fără a primi în schimb un echivalent şi
fără a avea consimţământul expres al celuilalt soţ.
Această restrângere legală implicită este admisă pe plan
teoretic însă se discută problema întinderii acestei restrângeri sau
problema de a şti dacă ea priveşte deopotrivă atât libertăţile cât şi
actele dezinteresate care nu cauzează o a comunităţii matrimoniale.
Mai potrivită ne apare soluţia care preconizează că şi în cazul
actelor dezinteresate a căror încheiere ar conduce la înlăturarea unei
valorice a comunităţii matrimoniale să fie necesar consimţământul
expres al ambilor soţi şi să opereze o restrângere legală implicită a
mandatului tacit reciproc.

Suspendarea mandatului tacit reciproc în cazul despărţirii în fapt.

În cazul in care soţii sunt despărţiţi în fapt, consimţământul de


mandat tacit reciproc nu poate fi presupus ci trebuie dovedit. De
asemenea când raporturile dintre soţi nu mai sunt normale, soţii fiind
separaţi în fapt şi s-a introdus acţiunea de divorţ nu se poate presupune
că există consimţimântul soţilor pentru administrarea bunurilor
comune.
În cazul despărţirii în fapt nu se mai poate prezuma că
înstrăinarea de către un soţ, a unui bun comun, s-a făcut cu acordul
celuilalt. Cu toate acestea într-o atare situaţie lipsa consimţământului
nu constituie motiv suficient pentru anularea actului de înstrăinare. În
acest scop trebuie să se dovedească reaua-credinţă a dobânditorului,
adică faptul că acesta a ştiut la momentul achiziţiei că soţul vânzător
nu ar fi de acord cu vânzarea.

10.3. Împărţirea bunurilor comune

A. Caracterul de excepţie al împărţirii

69
Comunitatea de bunuri a soţilor a fost instituită de legiuitor în
ideea asigurării unui suport patrimonial al relaţiei dintre aceştia şi
dintre ei şi terţi. Legiuitorul a impus această comunitate pe toată
durata căsătoriei, ceea ce este prevăzut în art. 30, art. 36 alin. 1 din
Codul familiei. De aici rezultă pe de o parte regula care spune că
bunurile comune se împart la desfacerea căsătoriei şi implicit la
desfiinţarea şi încetarea căsătoriei.
Art. 36 alin. 1din Codul familiei prevede o regulă, aceea că
bunurile comune se împart la desfacerea sau încetarea căsătoriei, alin.
2 al aceluiaşi articol prevede o excepţie şi anume, pentru motive
temeinice, bunurile pot fi împărţite şi în timpul căsătoriei.

10.3.1. Împărţirea bunurilor comune la desfacerea


căsătoriei

O dată cu desfacerea căsătoriei foştii soţi dobândesc un drept


actual şi necondiţionat de a cere împărţirea bunurilor comune asemeni
coindivizarilor dintr-o indiviziune sau coproprietarilor de drepturi
comune.
Principiile după care urmează să se facă împărţirea sunt cele
de Drept civil.
Art. 36 prevede “La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart
între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească.” De
aici rezultă următoarele: că lichidarea comunităţii de bunuri la
desfacerea căsătoriei poate avea loc în două moduri:
- pe cale convenţională (prin învoială)
- pe cale judecătorească (în subsidiar)

10.3.2. Împărţirea convenţională

Există probleme legate de stabilirea momentului în care poate


să intervină, fiind de conceput atât teoretic cât şi practic, trei
momente:
1. înainte de introducerea acţiunii de divorţ

70
2. după rămânerea definitivă acţiunii de divorţ
3. în timpul procesului de divorţ
Practica judecătorească, în mod constant s-a arătat potrivnică
admisibilităţii încheierii unei convenţii de împărţire a bunurilor
comune înainte de desfacerea căsătoriei pentru motivul că ar
contraveni dispoziţiilor art. 3 alin. 2, fiind o convenţie contrară
comunităţii de bunuri.
În legătură cu cel de al doilea moment, practica şi literatura de
specialitate sunt de acord că o convenţie încheiată în această situaţie
este perfect valabilă, în concordanţă cu art. 36 alin. 1 din Codul
familiei.
Cu privire la cel de al treilea moment se impune precizarea că
practica judecătorească s-a arătat favorabilă cu motivarea sumară, dar
realistă că art. 36 se referă la desfacerea căsătoriei precizând
momentul în care începe să-şi producă efectele o asemenea înţelegere
şi nu momentul când poate fi încheiată.
Rezultă că înţelegerile cu privire la împărţirea bunurilor
comune încheiate în timpul procesului de divorţ trebuie admise, ele
urmând să fie privite ca şi convenţii încheiate sub condiţia suspensivă
a admiterii acţiunii de divorţ. În plus, admiterea acestor convenţii se
impune şi în virtutea împrejurărilor că instanţa de judecată poate
soluţiona odată cu acţiunea de divorţ şi acţiunea în împărţirea
bunurilor comune.
Cu toate că împărţirea bunurilor comune pe cale de învoială
este admisă în timpul procesului de divorţ, instanţa de judecată trebuie
să verifice dacă ea nu urmăreşte un scop ilicit (fraudarea intereselor
creditorilor comuni sau personali ai unuia din soţi).
Obiectul învoielii este variabil în funcţie de intenţia părinţilor.
Astfel pot fi supuse împărţelii toate bunurile sau numai o parte, sau se
pot stabili cotele-părţi ce se cuvin fiecărui soţ, ori totul în funcţie de
intenţia părţilor putându-se proceda şi la stabilirea în concret a
bunurilor ce se cuvin fiecăruia dintre ei.

10.3.3. Împărţeala judecătorească

Este o modalitate de împărţire a bunurilor comune la


desfacerea căsătoriei, la care se recurge atunci când soţii nu cad la
învoială.

71
Aceasta se poate face prin hotărâre de divorţ sau printr-o
hotărâre separată, dacă acţiunea a fost separată sau a fost dispusă de
acţiunea de divorţ.
Şi cererea de chemare în judecată pentru divorţ şi împărţire a
bunurilor poate fi unică sau separată şi introdusă odată cu acţiunea de
divorţ, în timpul sau după pronunţarea divorţului.
Precizare:
În cazul în care împărţirea bunurilor se introduce după
pronunţarea divorţului, competenţa instanţei de judecată, care va
proceda la împărţirea bunurilor foştilor soţi va fi cea de drept comun
(instanţa de la domiciliul pârâtului) şi nu cea prevăzută în mod special
de Codul de procedură civilă pentru acţiunea de divorţ (art. 607 din
Codul de procedură civilă prevede că, la divorţ, este competentă
instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor).
Probleme practice:
1. Indemnizările menite să ducă la conturarea cât mai exactă a masei
bunurilor comune fiecăruia dintre soţi, care nu intră în masa
bunurilor supuse împărţelii.
Această operaţiune se impune datorită faptului că există
bunuri comune care încorporează valori bun propriu ale unuia dintre
soţi, la fel cum există bunuri proprii dobândite din sume de bani sau
valori ce constituie bunuri comune.

Către Judecătoria…

Subsemnatul(a)(reclamant)….. cu domiciliul…. vă înaintez


prezenta:

ACŢIUNE DE DIVORŢ sau

72
CERERE DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

a lui (pârâtul)…. cu domiciliul…solicitându-vă ca în baza probelor ce


se vor administra să dispuneţi:
- desfacerea căsătoriei
- problema preluării /păstrării numelui anterior căsătoriei
- copiii: - încredinţare spre creştere
- pensia de întreţinere

- să constataţi natura de bun propriu a următoarelor (anexa1)


- să scoateţi din masa bunurilor de împărţit bunurile proprii
- să constataţi că masa bunurilor comune se compune din (anexa 2)
- să dispuneţi partajul bunurilor comune în felul următor
- să îmi atribuiţi mie următoarele bunuri
- să atribuiţi pârâtului următoarele bunuri
- cheltuieli de judecată

2. Stabilirea criteriului după care se face împărţirea bunurilor


comune.
Comunitatea matrimonială este o comunitate patrimonială în
devălmăşie caracterizată prin faptul că soţii nu au precizate cotele-
părţi ce se cuvin fiecăruia dintre ei. Se reţin două soluţii:
- Teoretică bazată pe principiul egalităţii dintre soţi, care este: bunurile
trebuie împărţite egal
- Împărţirea în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la dobândirea
bunurilor comune.
Această soluţie este împărtăşită şi de practica judecătorească
şi de literatura de specialitate făcându-se precizarea că în măsura în
care se face dovada unei contribuţii inegale şi cotele-părţi trebuie să
fie inegale (după caz, mai mari sau mai mici), putându-se merge până
la extremă adică atribuirea în totalitate a bunurilor comune unuia
dintre soţi fără ca celălalt să primească vreun bun. Instanţa va trebui să
pornească de la ideea unei contribuţii egale şi atunci când nu se poate
dovedi o contribuţie inegală va fi datoare să procedeze la împărţirea în
mod egal. Rezultă că ori de câte ori unul din soţi pretinde o cotă-parte
mai mare afirmând că a avut o contribuţie mai mare trebuie să
dovedească acest lucru. Dovada se face prin orice mijloc de probă.

73
3. Stabilirea modului cum se apreciază contribuţia soţilor la
dobândirea bunurilor comune. Aici avem două modalităţi:
- fie se socoteşte dobândirea fiecărui bun din comunitate
- fie contribuţia la dobândirea masei bunurilor comune în ansamblu.
Practica judecătorească privind dobândirea masei bunurilor
comune în ansamblu a stabilit că contribuţia soţilor nu se raportează la
bunurile determinate ce formează comunitatea ci la comunitatea
matrimonială în totalitatea ei.
Consecinţe:
1. Aşa cum rezultă din art. 30 din Codul familiei, vor fi bunuri comune
şi supuse împărţelii bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin
contribuţia exclusivă a unuia dintre soţi.
2. Bunurile dobândite de unul dintre soţi în timpul separaţiei în fapt
vor fi tot bunuri comune cu precizarea că împrejurarea că numai un
soţ a contribuit la dobândirea acelui bun în timpul separaţiei în fapt va
fi avută în vedere pentru stabilirea cotei-părţi ce i se cuvine din masa
bunurilor comune.
3. Munca unui soţ în gospodărie şi îngrijirea copiilor cu toate că nu e
aducătoare de venituri e apreciată ca o contribuţie la dobândirea
bunurilor comune întrucât ea evită efectuarea unor cheltuieli care
altfel ar fi necesare şi care ar greva comunitatea matrimonială
4. Câştigurile realizate din munca, sursă de dobândire a bunurilor
comune şi principalele moduri de contribuţie care au fost folosite de
un soţ pentru achitarea unor datorii personale sau au fost risipite vor fi
avute în vedere în sensul stabilirii contribuţiilor efective la dobândirea
bunurilor comune. Cu toate că, de principiu, această soluţie este
echitabilă, în practică instanţele au procedat diferit sub aspect tehnic.
De exemplu: Unele instanţe au avut în vedere la stabilirea
contribuţiilor ansamblul câştigurilor din muncă şi apoi, după stabilirea
cotelor-părţi, au imputat sumele cheltuite în scopuri personale
(risipite) asupra cotei-părţi ce se cuvenea soţului care le-a risipit. Alte
instanţe au ţinut seama doar de sumele efectiv afectate de fiecare soţ
pentru dobândirea bunurilor comune fără a lua în considerare sumele
cheltuite în interes personal sau risipite.
Această a doua soluţie pare mai corectă deoarece împărţirea
vizează bunurile ce se află efectiv în comunitate la data împărţelii şi
nu bunurile ce s-ar fi putut afla. Pe de altă parte prin noţiunea de

74
contribuţie la dobândirea bunurilor comune se înţelege contribuţia
concretă, efectivă a fiecărui soţ şi nu contribuţia eventuală sau posibilă
a fiecăruia.
Există şi cuantumul bunurilor proprii nu influenţează asupra
împărţirii bunurilor comune, astfel, dacă unul din soţi nu are bunuri
proprii nu va putea pretinde o cotă parte din bunurile comune; dacă un
soţ are o masă însemnată de bunuri proprii nu i se va putea atribui o
cotă parte mai mică decât cea care i s-ar cuveni potrivit contribuţiei ce
a avut-o la dobândirea bunurilor proprii.
Evaluarea bunurilor comune supuse împărţelii se face în
funcţie de valoarea acestora la data introducerii acţiunii şi nu în
funcţie de valoarea avută de aceste bunuri la achiziţie.
Această soluţie se justifică prin aceea că numai astfel fiind
evaluate bunurile comune soţii vor suporta în mod egal diminuarea
valorii bunurilor, rezultată ca urmare a uzajului lor firesc, la fel cum
vor beneficia deopotrivă de creşterea valorii bunurilor comune
rezultată ca urmare a creşterii preţului, devalorizarea monedei, alte
împrejurări.

10.3.4. Modul concret de împărţire a bunurilor comune

Nu există dispoziţii speciale, ceea ce înseamnă că se vor


aplica regulile de drept comun.
În măsura în care este posibil bunurile se vor împărţi în natură
potrivit cotelor –părţi stabilite de instanţă. Dacă o împărţeală în natură
a bunurilor sau a unora din ele nu este cu putinţă, instanţa va proceda
la atribuirea bunului unuia dintre soţi în condiţiile în care există
motive care să justifice o astfel de atribuire, celălalt soţ urmând să
primească o sultă corespunzătoare.
Dacă lichidarea coproprietăţii nu este posibilă nici prin
atribuire, bunurile vor fi scoase la vânzare şi se va împărţi preţul la
care s-au vândut.
În ceea ce priveşte împărţeala prin atribuire, o situaţie aparte o
constituie locuinţa comună a părţilor.
Se impune o triplă distincţie:
1. soţii sunt chiriaşi
2. soţii sunt coproprietari
3. locuinţa constituie bun propriu al unuia dintre soţi.

75
1. Soţii sunt chiriaşi
Legea nr. 5/1973, abrogată prin Legea nr. 114/1996 a stabilit
următoarele criterii legale de preferinţă:
- în concordanţă cu dispoziţiile Codului familiei, locuinţa comună
deţinută în chirie de ambii soţi se va împărţi sau atribui în funcţie
de învoiala acestora
- în lipsa unei învoieli beneficiul contractului de închiriere va fi
atribuit soţului căruia i s-au încredinţat copiii
- atunci când nu există copii beneficiul contractului de închiriere
revine soţului care a obţinut divorţul
- în alte situaţii decide instanţa (atunci când există mai mulţi copii,
împărţiţi mamei şi tatălui, divorţul pronunţat din culpă comună)
2. Soţii sunt coproprietari
Instanţa supremă pe cale de îndrumare a stabilit că sunt
aplicabile criteriile legale de preferinţă menţionate anterior.
3. Locuinţa constituie bun propriu al unuia dintre soţi
Instanţa Supremă a precizat că aceasta nu poate forma obiect
al împărţelii şi nu poate fi atribuită soţului coproprietar, dar acesta
poate fi obligat atunci prin hotărâre judecătorească să asigure spaţiu de
locuit corespunzător fostului consort mai ales când există copii
rezultaţi din căsătorie.

10.3.5. Situaţia juridică a bunurilor neîmpărţite

Problema a fost ridicată în literatura de specialitate deoarece


pe de o parte soţii nu sunt obligaţi să împartă bunurile cu ocazia
divorţului, iar pe de altă parte , chiar şi atunci când procedează la
împărţeala bunurilor, aceasta poate avea doar un caracter parţial, o
seamă de bunuri rămânând în comunitate.
Această comunitate, posterioară desfacerii căsătoriei a fost
denumită în literatura de specialitate “comunitate postmatrimonială de
bunuri”. Ea se distinge de comunitatea matrimonială ce a existat în
timpul căsătoriei prin următoarele trăsături:
1. este facultativă, este admisă implicit de lege (comunitatea
matrimonială de bunuri este impusă de lege)
2. are natură convenţională nu legală. Se manifestă pe trei planuri:

76
a) foştii soţi pot să stabilească expres sau tacit întinderea
comunităţii postmatrimoniale
b) pot să stabilească modul de exercitare a drepturilor asupra
bunurilor din comunitatea postmatrimonială
c) pot modifica întinderea şi modul de exercitare a drepturilor
3. este lichidabilă oricum fie prin înţelegerea soţilor fie pe cale
judecătorească
Consecinţa acestor trăsături:
1. Comunităţii postmatrimoniale i se aplică regimul indiviziunii din
dreptul comun (nu cel consacrat de Dreptul familiei) cu
particularităţile impuse de faptul că drepturile posterioare ale soţilor
asupra acestei comunităţi nu sunt divizate şi precizate ci divizibile şi
posibil a fi precizate cu ocazia unei viitoare împărţeli.
Criteriul împărţelii judecătoreşti este contribuţia fiecăruia din
foştii soţi la dobândirea bunurilor din comunitate.

10.3.6. Împărţirea bunurilor comune la încetarea


căsătoriei

Este obişnuită (nu de excepţie), necesară datorită incidenţei


normelor dreptului succesoral.
Problema se pune doar când soţul supravieţuitor nu este unicul
moştenitor.
Se face la fel ca oricare alta prin convenţie sau pe cale judecătorească.
Caracteristica: are loc o dublă împărţeală:
1. se împart bunurile comune ale foştilor soţi, atribuind soţului
supravieţuitor cota-parte ce i se cuvine ca titular al dreptului
comunităţii patrimoniale în devălmăşie
2. se împarte cota-parte ce s-ar fi cuvenit soţului predecedat plus
bunurile proprii ale acestuia, împărţire la care practic participă atât
soţul supravieţuitor în calitate de moştenitor, cât şi ceilalţi
moştenitori legali sau testamentari.

10.3.7. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Este excepţională şi poate fi cerută de:


1. soţi
2. creditorii personali

77
3. stat în anumite împrejurări
Împărţeala la cererea soţilor.
Art. 36 alin. 2 spune “ pentru motive temeinice bunurile
comune în întregime sau numai o parte din ele se pot împărţi prin
hotărâre judecătorească şi în timpul căsătoriei”.
Observaţii:
1. Legea nu prevede cazuri determinate ci doar criteriul ce trebuie
avut în vedere de instanţă “motive temeinice” (imputabile,
neimputabile unuia dintre soţi), pot coincide cu motivele de divorţ
sau nu, se poate dispune numai dacă este în favoarea căsniciei.
2. Poate avea loc numai prin hotărâre judecătorească. O împărţire
convenţională ar fi contrară comunităţii de bunuri fiind
sancţionată cu nulitatea absolută, art. 30 alin. 2.
3. Poate fi totală sau parţială. Bunurile ce nu au fost împărţite sau
dobândite ulterior împărţelii să facă parte tot din comunitatea
matrimonială a soţilor
4. Poate fi cerută pe cale principală printr-o acţiune în justiţie, dar şi
pe cale incidentală, contestaţie la executarea silită introdusă de
soţul ale cărui bunuri nu sunt supuse urmăririi
5. Situaţia în care s-a introdus o acţiune în împărţirea bunurilor
comune şi unul din soţi decedează în timpul procesului, acţiunea
rămânând fără obiect, soţul supravieţuitor îşi valorifică dreptul în
cadrul procedurii succesorale
6. În timpul căsătoriei poate să intervină o împărţire a bunurilor
comune în condiţiile arătate, dar nu e admisibil un partaj judiciar
privind folosinţa lor comună.

10.3.8.Împărţirea la cererea creditorilor

Art. 33 alin. 2 prevede că la cererea creditorilor împărţirea


bunurilor comune poate să intervină în timpul căsătoriei “după
urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, dar numai în măsura
necesară acoperirii creanţelor sale”.
Trăsături:
1. Dublu condiţionată
a) înainte de a cere împărţirea bunurilor comune creditul trebuie să
urmărească bunurile proprii ale soţului debitor

78
b) operează numai în măsura necesităţii acoperirii datoriei soţului
urmărit
2. Bunurile neîmpărţite sunt bunuri comune
3. Se poate pe cale principală sau incidentală.
a) Principală printr-o acţiune în justiţie introdusă împotriva
ambilor soţi titulari ai comunităţii patrimoniale în devălmăşie.
O pot introduce creditorii chirografari, sau creditorii care au
garantat creanţa printr-un drept real, dar numai dacă creanţa
nu a fost integral acoperită prin valorificarea garanţiei reale.
b) Incidentală la cererea creditorilor poate interveni numai dacă
legea recunoaşte acestora dreptul de a face contestaţie la
executarea silită cu privire la bunurile comune ale soţilor
3. Statul poate cere împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
în situaţia în care el a ajuns coproprietar cu unul dintre soţi.
Aşa a fost când unuia din soţi i s-a aplicat pedeapsa confiscării
averii (azi a fost abolită).

10.4. Bunurile proprii

Categoriile de bunuri proprii

Codul familiei enumeră categoriile de bunuri proprii, adică de


bunuri ce aparţin sau pot aparţine fiecăruia dintre soţi în exclusivitate:
1. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei
2. Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi bunuri comune
3. Bunurile comune de uz personal şi cele distincte exercitării
profesiunii unuia dintre soţi
4. Premiile, recompensele şi bunurile în care s-a încorporat creaţia
intelectuală
5. Indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagubele
pricinuite persoanei
6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu, sau bunul
în care a trecut această valoare
Dovada bunurilor proprii

Atunci când bunurile proprii sunt dobândite prin fapte juridice


nu avem de-a face cu o derogare de la dispoziţiile dreptului comun în

79
materie, pentru că, de regulă, faptele juridice se pot dovedi prin orice
mijloace de probă.
Ar fi cazul bunurilor proprii în care se încorporează creaţia
intelectuală, a fructelor şi productelor, precum şi a bunurilor de uz
personal, în privinţa cărora trebuie să se facă dovada că prin natura lor
au astfel de destinaţie.
În aceleaşi condiţii se apreciază că prin orice mijloace de
probă (inclusiv mărturisire) se poate face dovada subrogaţiei reale cu
titlu universal.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă sau
identitatea de asigurare se vor dovedi în mod normal prin înscrisurile
eliberate de unitatea în care au făcut plata, iar despăgubirile pentru
daune acordate persoanei, prin hotărârea judecătorească care le-a
acordat.
Bunurile dobândite prin succesiune legală se vor dovedi prin
certificatul de moştenitor, iar bunurile dobândite prin donaţii (cu
excepţia darurilor manuale), precum şi ale dobândirii prin legat sau
prin alte acte, înscrisuri întocmite “ad validitatem” se vor dovedi prin
înfăţişarea înscrisului întocmit în acest scop.
În alte situaţii, dovada cu martori se admite indiferent de
valoarea bunului, când nu s-a dovedit prin înscris contrariul.
Documentul nu se va admite când s-a preconstituit un asemenea
mijloc de dovadă şi cerinţa formei scrise pentru un act juridic e cerută
“ad validitatem”
Se admite că prin orice mijloc de probă se va putea dovedi
data încheierii unui act juridic prin care s-a dobândit un anumit bun,
anterior căsătoriei, aceasta pentru că soţii nu preconstituie o dată certă
numai în eventualitatea unei viitoare căsătorii.
În raporturile dintre soţi şi terţi, conform art. 4 alin. 2 din
Decretul nr. 32, dovada bunurilor proprii se face în condiţiile dreptului
comun.

Capitolul 11

80
FILIAŢIA

11.1. Filiaţia faţă de tată

Reprezintă legătura juridică dintre un copil şi tatăl său. În


cadrul filiaţiei faţă de tată deosebim:
- paternitatea din căsătorie
- paternitatea din afara căsătoriei
Copilul din căsătorie este copilul născut în timpul căsătoriei
sau copilul conceput în timpul căsătoriei şi născut după desfiinţarea,
desfacerea sau încetarea căsătoriei dacă naşterea a avut loc înainte ca
mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Copilul din afara căsătoriei este copilul conceput şi născut
înainte de încheierea căsătoriei, după desfacerea căsătoriei sau
încetarea acesteia sau conceput şi născut din părinţi care nu sunt
căsătoriţi între ei.
Paternitatea din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de
paternitate, iar paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili fie prin
recunoaştere, fie prin acţiune în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

11.2. Filiaţia copilului din căsătorie şi prezumţia de


paternitate

Prezumţia de paternitate este reglementată prin art. 53 din


Codul familiei şi se întemeiază pe însuşi faptul căsătoriei. În fapt
avem o sumă de trei prezumţii:
1. prezumţia timpului legal al concepţiei
2. prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei
3. prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei
Potrivit art. 53 din Codul familiei, copilul născut în timpul
căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Fundamentul prezumţiei de
paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei îl constituie
convieţuirea soţilor şi respectarea obligaţiei de fidelitate de către soţi.

81
În cazul copilului conceput înaintea căsătoriei dar născut în
timpul acesteia, fundamentul prezumţiei de paternitate se găseşte în
principiul ocrotirii intereselor copilului şi al familiei.
Concepţiunea copilului nu poate fi dovedită în mod direct ci
se pleacă de la un fapt material, cert şi uşor de dovedit care este
naşterea. Acest mijloc de probă stă la baza prezumţiei de paternitate.
Astfel, este suficient să se stabilească filiaţia faţă de mamă şi căsătoria
acesteia la data naşterii ori concepţiei copilului.

11.3. Modul de stabilire a datei concepţiunii

Data nu poate fi stabilită cu exactitate dar s-au luat în


considerare datele oferite de ştiinţele medicale potrivit cărora cea mai
scurtă gestaţie compatibilă cu viabilitatea copilului este de 186 zile,
iar cea mai lungă este de 286 zile. Astfel s-a stabilit timpul legal de
concepţie ca fiind situat între a 300 şi 180 zi dinaintea naşterii
copilului. Rezultă că pentru a afla timpul legal al concepţiunii unui
copil se socoteşte de la ziua naşterii copilului înapoi până la 180 zile
iar de la 180 zile până la 300 zile se consideră data concepţiunii.
Dacă în această perioadă o parte sau numai o zi se situează în
timpul căsătoriei înseamnă că acel copil a fost conceput în timpul
căsătoriei. Dacă mama s-a recăsătorit, prezumţia de paternitate nu mai
operează în persoana fostului soţ ci se aplică faţă de noul soţ.

11.4. Tăgada paternităţii

Caracteristica actualei reglementări este aceea că legea nu


prevede cazurile în care paternitatea poate fi tăgăduită ci stabileşte
numai criteriul după care se apreciază situaţia de tăgăduire a
paternităţii. Potrivit art. 54 alin. 1din Codul familiei, acest criteriu este
neputinţa soţului mamei de a fi tată al copilului. Datorită faptului că
această dispoziţie are caracter general în practica judecătorească s-au
făcut precizări în legătură cu noţiunea de neputinţă. Astfel există o
neputinţă fizică, care se manifestă prin imposibilitatea soţului de a
procrea sau imposibilitatea soţilor de a coabita în timpul legal al
concepţiei datorită separării lor, impusă de împrejurări obiective.
Un alt înţeles al noţiunii de neputinţă este acela de neputinţă
normală şi se manifestă în situaţia în care între soţi s-au statornicit

82
relaţii încordate care pot duce la concluzia că în perioada timpului
legal al concepţiei ei nu au coabitat. În această situaţie dovada
relaţiilor încordate nu este suficientă ci trebuie coroborată şi cu alte
probe.
Cu privire la dovada neputinţei şi dovada nepaternităţii, legea
nu conţine nici o dispoziţie. Plecând de la împrejurarea că această
neputinţă e o stare de fapt, în practică s-a admis că în acţiunea de
tăgadă a paternităţii pot fi invocate orice împrejurări obiective şi pot fi
utilizate orice mijloace de probă din care ar rezulta în mod cert că
soţul mamei nu este tatăl copilului.
Această regulă referitoare la orice mijloace de probă, unanim
admisă în materie de probaţiune a fost nuanţată în materie de precizări
făcute de practica judecătorească:
1. S-a apreciat că întrucât tăgada paternităţii vizează statutul civil al
copilului pot fi admişi ca martori şi rudele şi afinii părţilor cu
excepţia descendenţilor (art. 190 din Codul de procedură civilă).
2. Recunoaşterea mamei, din care ar rezulta expres că soţul nu este
tatăl copilului cu toate că practic constituie o mărturisire nu a fost
considerată ca o probă suficientă pentru admiterea acţiunii de
tăgadă; cu motivarea că ar putea fi rezultatul unei înţelegeri între
mamă şi soţul ei, de natură să afecteze interesele copilului. O
eventuală recunoaştere intervenită în procesul de tăgăduire are
valoarea unui indiciu şi poate fi reţinută în contextul celorlalte
probe şi prin coroborarea cu acestea.
3. Simpla separaţie în fapt a soţilor, în perioada timpului legal al
concepţiei nu este o probă a nepaternităţii, fiind necesar să se
dovedească că soţii nu s-au întâlnit deloc în acea perioadă.
4. Pentru situaţia în care în timpul legal al concepţiei, soţia a avut
relaţii intime şi cu alţi bărbaţi, Tribunalul Suprem a preconizat
soluţia că o astfel de dovadă nu este suficientă pentru stabilirea
nepaternităţii, deoarece în asemenea procese trebuie să se
stabilească în mod cert că soţul mamei nu este tatăl copilului şi nu
să se stabilească cine anume este tatăl.
5. Acţiunea de tăgăduire este admisibilă chiar şi în situaţia în care cel
ce a declarat naşterea copilului la serviciul de stare civilă este
soţul mamei din două considerente:

83
a) o asemenea declaraţie nu are valoarea unei recunoaşteri ci este
o modalitate de îndeplinire a unei îndatoriri legale ce revine
ambilor părinţi
b) copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei nu are nevoie
de recunoaştere deoarece beneficiază de prezumţia legală de
paternitate
6. Atunci când din probele administrate rezultă că soţul mamei nu
este tatăl
copilului acţiunea trebuie admisă chiar dacă între soţi au existat
sau au putut exista relaţii intime în timpul legal al concepţiei.
O pondere deosebită în privinţa dovedirii nepaternităţii o
reprezintă expertizele medico-legale. Rezultatul acestor expertize
poate fi un indiciu de paternitate sau nepaternitate sau o probă
absolută a nepaternităţii.

11.5. Tipuri de expertize

1. Capacitatea de procreere a soţului mamei – constituie o probă


absolută.
2. Expertiza antropologică prin care se stabileşte transmiterea
ereditară a unor particularităţi fiziologice ale soţului mamei
(fizionomia feţei, nasul, urechile, culoarea pielii).
3. Dactiloscopică – prin care se stabileşte transmiterea desenelor
papilare.
4. Serologică - prin care se stabileşte transmiterea grupelor
sanguine.
5. A.D.N. – reprezintă o probă absolută declarativă de paternitate

11.6. Dreptul la acţiune

Art. 54 alin. 2 şi 3 stipulează că acţiunea poate fi pornită


numai de soţ, având un caracter strict personal.
Excepţiile de la această prevedere se referă la moştenitorii
soţului care pot continua acţiunea, sau tutorele soţului care poate
introduce acţiunea cât exercită această sarcină, dar numai cu
încuviinţarea autorităţii tutelare. Este admisibilă acţiunea în tăgadă
promovată de mama copilului.

84
11.7. Termenul de prescripţie

Acţiunea se prescrie în termen de 6 luni de la data când soţul


mamei a cunoscut paternitatea copilului.
Data luării efective a faptului naşterii se poate dovedi prin
orice mijloc de probă.
În cazul în care înăuntrul termenului de 6 luni soţul mamei
este pus sub interdicţie acţiunea poate fi exercitată în numele lui de
tutore în termen de 6 luni de la data când tutorele a luat la cunoştinţa
despre naşterea copilului.
Dacă tutore este însăşi soţia incapabilului este necesară
numirea unui curator. Dacă tutorele n-a promovat acţiunea, aceasta va
putea fi introdusă de către soţul mamei după ridicarea interdicţiei în
cadrul unui nou termen de 6 luni.
Acţiunea în tăgada paternităţii este admisibilă dacă este cu
neputinţă ca soţul mamei să fie tată copilului. Pentru exercitarea
acţiunii este necesar ca, copilul să se fi născut viu.
Acţiunea în tăgada paternităţii se introduce împotriva
copilului. De obicei, copilul care este sub limita vârstei de 14 ani fiind
reprezentat de mamă, în calitate de reprezentant legal, sau dacă mama
este decedată va fi reprezentat de un tutore.
Acţiunea nu poate fi introdusă împotriva copilului conceput
deoarece acesta poate avea numai drepturi nu şi obligaţii, iar acţiunea
se introduce după naşterea copilului în termen de 6 luni. Acţiunea nu
poate fi introdusă dacă copilul se naşte mort, deoarece într-un
asemenea caz nu există un raport de filiaţie care să poată fi tăgăduit. În
toate procesele de tăgăduire a paternităţii, mama copilului va fi citată,
ea fiind cea în măsură să apere interesele copilului şi să ajute la aflarea
adevărului.
Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii produce o serie de
efecte:

1. Copilul devine copil din afara căsătoriei.


2. În privinţa numelui de familie se disting mai multe situaţii:
Pentru copilul născut în timpul căsătoriei admiterea acţiunii nu
produce efecte întrucât copilul poartă numele comun al părinţilor.
a) Cu toate că numele comun al soţilor, de regulă, este numele
bărbatului avut înaintea căsătoriei rezultă că deşi s-a stabilit că

85
paternitatea copilului nu aparţine soţului mamei, copilul va continua
să-i poarte numele. În această privinţă s-a exprimat opinia că aceşti
copii ar trebui să poarte numele de familie al mamei avut înaintea
căsătoriei în conformitate cu statul de copil din afara căsătoriei cu
mamă cunoscută.
b) Dacă soţii nu au nume comune, copilul va lua numele mamei
pe care l-a avut la naştere, iar dacă copilul a luat la naştere un nume
format din reunirea numelor soţilor el va rămâne în continuare cu
acest nume.
3. Ocrotirea prin părinţi, obligaţia părinţilor faţă de copii constau în
asigurarea creşterii, îngrijirii, educării şi pregătirii profesionale în
acord cu aptitudinile copilului. Dacă se admite acţiunea în tăgadă,
acestea revin în exclusivitate mamei până la stabilirea filiaţiei faţă
de un alt bărbat.
4. Domiciliul minorului (art. 100 alin. 1 din Codul familiei). Copilul
minor locuieşte la părinţii săi. În cazul acţiunii de tăgăduire a
paternităţii, domiciliul copilului va fi la mamă, iar dacă se
stabileşte filiaţia faţă de un alt bărbat, domiciliul va fi la părinţi
dacă aceştia locuiesc împreună.
5. Pensia de întreţinere. Efectele admiterii acţiunii de tagăduire a
paternităţii sting pentru trecut şi viitor, obligaţia de întreţinere a
copilului faţă de soţul mamei. Sunt autori care susţin că pensia de
întreţinere prestată nu este supusă restituirii. Alte opinii susţin însă
obligativitatea restituirii acelei pensii de întreţinere.

11.8. Filiaţia faţă de tată din afara căsătoriei

Pentru ca filiaţia din afara căsătoriei să producă efecte egale


cu filiaţia din căsătorie este necesar ca această filiaţie s fie stabilită ca
atare.
Copilul din afara căsătoriei este cel născut de o femeie
necăsătorită precum şi acela născut sau conceput în timpul căsătoriei
dar a cărui paternitate a fost tăgăduită de soţul mamei.
Cu privire la paternitatea din afara căsătoriei, nu funcţionează
prezumţia de paternitate ci aceasta se stabileşte fie prin recunoaştere
de către tată, fie prin hotărâre judecătorească intervenită în urma unei
acţiuni în justiţie pornită de copil împotriva pretinsului tată.

86
11.9. Stabilirea paternităţii prin recunoaştere

La fel ca şi filiaţia faţă de mamă şi filiaţia faţă de tată poate fi


stabilită prin recunoaştere (art. 56, 57 din Codul familiei). Spre
deosebire de filiaţia faţă de mamă care poate fi stabilită prin
recunoaştere fără a deosebi după cum e vorba de copiii din căsătorie
sau din afara ei, filiaţia faţă de tată se poate stabili prin recunoaştere
numai în privinţa copiilor din afara căsătoriei deoarece filiaţia copiilor
din căsătorie se stabileşte prin prezumţia legală de paternitate.
Tribunalul Suprem a statuat că împotriva prezumţiei legale de
paternitate necontrazisă pe calea acţiunii în tăgadă, recunoaşterea în
paternitate făcută de un alt bărbat nu are eficienţă.
În categoria copiilor din afara căsătoriei (art. 57 Codul
familiei) şi care sunt susceptibili de a fi recunoscuţi trebuie cuprinşi:
1. Copiii născuţi şi concepuţi în afara căsătoriei.
2. Copiii care iniţial au fost consideraţi din căsătorie dar au pierdut
această calitate prin tăgăduirea /contestarea paternităţii.
3. Copilul care pierde calitatea de copil din căsătorie ca urmare a
efectului declarativ al hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii
soţului mamei. Pentru această situaţie s-a apreciat că o
recunoaştere a acestui copil, făcută de un anumit bărbat înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte a tatălui prezumat deşi e nulă iniţial va dobândi eficacitate
deoarece cauza de nulitate a dispărut.

11.10. Formele recunoaşterii

Art. 57 alin. 2 din Codul familiei stabileşte trei forme:


1. prin declaraţie la serviciul de stare civilă
2. prin înscris autentic
3. prin testament
1. Declaraţia la serviciul de stare civilă se poate face o dată cu
declararea naşterii, fie după aceasta.
2. Recunoaşterea prin înscris autentic se poate face prin orice înscris
care întruneşte cerinţele legale pentru a fi considerat autentic. În
practica judecătorească a fost considerată recunoaştere prin înscris
autentic menţiunea făcută în carnetul de muncă a unei persoane în
baza declaraţiei personale a

87
respectivului, din care rezultă că e tatăl unui anumit copil.
În literatura de specialitate şi practica judecătorească s-a pus
întrebarea dacă recunoaşterea făcută cu prilejul soluţionării unei
acţiuni în stabilirea paternităţii are valoare de recunoaştere de
paternitate autentică.
Practica Tribunalului Suprem tinde să preconizeze soluţia ca
mărturisirea făcută de pârât în cadrul procesului de stabilire a
paternităţii să aibă valoare de recunoaştere prin înscris autentic.
Cu privire la această chestiune se face precizarea că o
asemenea mărturisire are valoare de recunoaştere dacă a fost făcută la
interogator sau în situaţia în care cauza nu se putea judeca acţiunea
fiind prescrisă.
3. Recunoaşterea prin testament se poate face fără deosebire de tipul
testamentului, adică ordinar sau privilegiat cu condiţia îndeplinirii
cerinţelor de fond ale recunoaşterii şi cerinţelor de formă ale
testamentului.
Art. 57 alin. 3 cuprinde o dispoziţie de excepţie de la regula
revocabilităţii testamentului. Recunoaşterea de paternitate făcută
prin testament nu se poate revoca o asemenea recunoaştere
producând efecte indiferent de menţiunea sau revocarea
testamentului cu condiţia ca existenţa ei să poată fi dovedită.

11.11. Natura juridică şi caracterele recunoaşterii

Din punct de vedere al naturii juridice se apreciază că


recunoaşterea de paternitate ca şi cea de maternitate este o mărturisire
cu valoare de act juridic unilateral.
Capacitatea juridică necesară autorului este că acesta trebuie
să aibă doar discernământ indiferent dacă are capacitate de exerciţiu
sau dacă aceasta este restrânsă.

11.12. Caracterele recunoaşterii

1. act facultativ
2. personal (prin excepţie se face de către împuternicit cu procură
specială şi autentică)
3. unilateral
4. declarativ – îşi produce efectele retroactiv

88
5. irevocabil indiferent de forma în care a fost făcut
6. solemn

11.13. Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

Art. 59 şi art. 60 din Codul familiei stabilesc principiul


deplinei libertăţi la cercetarea judecătorească a paternităţii.
Art. 56 stipulează că se poate stabili paternitatea pe cale
judecătorească numai în privinţa copiilor din afara căsătoriei deoarece
copiii din căsătorie se bucură de prezumţia de paternitate.
Atâta vreme cât tăgada paternităţii nu a fost admisă printr-o
hotărâre definitivă nu se poate stabili acţiunea în stabilirea paternităţii.
Se pune întrebarea: cum va proceda instanţa în situaţia în care
s-a introdus acţiunea de stabilire a paternităţii în timp ce se judecă o
acţiune în tăgada paternităţii. Soluţia preconizată este: instanţa va
suspenda acţiunea în stabilirea paternităţii până la soluţionarea acţiunii
în tăgadă.
Dacă în materie de recunoaştere s-a admis ca acţiunea să
privească atât copiii concepuţi cât şi cei decedaţi, acţiunea de
stabilirea paternităţii se poate face dor în privinţa copilului născut şi în
viaţă, deoarece acţiunea aparţine copilului.

11.14. Dovedirea paternităţii

În cursul procesului pentru stabilirea paternităţii copilului din


afara căsătoriei, reclamantul trebuie să facă dovada a două împrejurări
de fapt:
- existenţa legăturilor intime dintre mamă şi pretinsul tată al
copilului în perioada legală de concepţie
- copilul a cărui paternitate se cercetează s-a născut din aceste relaţii
Legislaţia nu aduce restricţii în ceea ce priveşte mijloacele de probă în
această materie şi astfel vor putea fi administrate oricare dovezi
reglementate de lege pentru stabilirea stării de fapt (proba cu martori,
înscrisuri, mărturisirea pârâtului, probe ştiinţifice).

89
11.15. Efectele hotărârii judecătoreşti

Instanţa competentă pentru stabilirea cererii în susţinerea


paternităţii este judecătoria de la domiciliul pârâtului. Hotărârea de
admitere a acţiunii are caracter declarativ, efectele fiind retroactive
până data naşterii copilului sau chiar până la data concepţiei acestuia
şi este opozabilă erga omnes.
Această hotărâre judecătorească se înscrie prin menţiune pe marginea
actului de naştere al copilului şi se va elibera un nou certificat de
naştere.

90
Capitolul 12

ADOPŢIA

§.12.1. Noţiunea, felurile şi caracterele generale ale


adopţiei

A. Noţiunea
Adopţia este actul juridic în baza căruia se stabilesc
raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat şi descendenţii săi şi
adoptator sau adoptator şi rudele acestuia pe de o parte, asemănătoare
acelora care există în situaţia rudeniei fireşti.
Noţiunea de adopţie este utilizată în legislaţie, literatura de
specialitate şi practica judecătorească în mai multe accepţiuni, şi
anume:
- pentru desemnarea instituţiei adopţiei care cuprinde totalitatea
normelor juridice referitoare la încheierea, efectele, desfacerea şi
desfiinţarea adopţiei
- pentru a numi actul juridic al adopţiei
- pentru a exprima raportul juridic al adopţiei

B. Felurile adopţiei
Prin Codul familiei sunt reglementate două feluri de adopţii
1. adopţia cu efecte restrânse caracterizată prin faptul că legăturile de
rudenie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi părinţii
fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, se menţin; iar între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator , pe de altă
parte se stabilesc raporturi asemănătoare cu cele dintre părinţi şi
copii
2. adopţia cu efecte depline sau efectele filiaţiei fireşti caracterizată
prin faptul că legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii
săi, pe de o parte şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă
parte încetează. Cu toate acestea impedimentul la căsătoriei ce
rezultă din rudenie se menţine, şi între adoptat şi descendenţii săi,

91
pe de o parte şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte, se
stabilesc raporturi de rudenie.
Adopţia cu efecte restrânse nu mai este aplicabilă.

C. Caracterele generale ale adopţiei

1. Adopţia se face numai în interesul celui adoptat


Principiul fundamental ce stă la baza adopţiei este cel al ocrotirii
intereselor copiilor. Principiul conform căruia adopţia se face în
interesul adoptatului i se asociază cel al interesului moral al
adoptatorului care în urma adopţiei îşi poate manifesta sentimentele
de ocrotire socială pentru a veni în ajutorul copiilor care nu se pot
bucura de ocrotirea părintească.
2. Adopţia este un act solemn
Caracterul solemn rezultă din:
- consimţământul necesar în vederea adopţiei se poate da numai în
formă autentică
- adopţia se încuviinţează numai de către instanţa de judecată
competentă
- persoana care urmează să adopte se propune de către Comisia
pentru protecţia copilului, persoana sau familia trebuind să
prezinte condiţii materiale şi garanţii morale necesare asigurării
dezvoltării armonioase a copilului.
Îndeplinirea acestor condiţii se constată printr-un atestat eliberat de
Comisia pentru protecţia copilului.

§.12.2. Condiţiile legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea adopţiei este necesară îndeplinirea unor


condiţii care pot fi clasificate astfel:
A. Condiţii de fond
B. Lipsa impedimentelor la adopţie
C. Condiţii de formă

A. Condiţiile de fond ale adopţiei

1. Consimţământul la adopţie

92
Încheierea adopţiei necesită manifestarea de voinţă a anumitor
persoane. Consimţământul acestora va fi manifestat fie în sensul unei
adopţii cu efecte restrânse, fie în sensul unei adopţii cu efecte depline.
Acesta se manifestă în următoarele cazuri:

a) Consimţământul celui care adoptă

Conform legii nu pot înfia decât persoanele majore care


împlinesc condiţiile pentru a fi tutore şi care au cu cel puţin 18 ani mai
mult decât cei pe care doresc să îi înfieze. Astfel consimţământul
poate proveni doar de la o persoană fizică cu capacitate deplină de
exerciţiu şi să fie neviciat. Consimţământul la adopţie se dă în formă
autentică. Consimţământul celui care adoptă poate fi exprimat şi
printr-o procură, dată, în condiţiile legii, altei persoane.

b) Consimţământul soţului celui care adoptă.

Acesta se cere în situaţia în care cel care doreşte să adopte


este căsătorit. Astfel soţul celui care adoptă, prin manifestarea
consimţământului său, devine adoptatori alături de celălalt soţ, acesta
cerându-se ca o condiţie de fond ca celălalt soţ să poată înfia.
Consimţământul celui care adoptă nu poate fi înlocuit cu autorizaţia
judecătorească. regula amintită mai sus nu îşi găseşte aplicarea în
cazul în care acesta din urmă este pus sub interdicţie, decăzut din
drepturile părinteşti sau se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.

c) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat

Conform legii, pentru încheierea adopţiei se cere şi


consimţământul părinţilor celui adoptat, dacă acesta este minor, şi
dacă unul dintre părinţi este pus sub interdicţie, decedat, decăzut din
drepturile părinteşti sau în neputinţă de a-şi manifesta voinţa,
consimţământul celuilalt părinte este suficient. Consimţământul
părinţilor fireşti este necesar chiar dacă aceştia sunt divorţaţi, sau în
situaţia în care copilul ce urmează a fi adoptat este încredinţat unei
instituţii de ocrotire sau unei terţe persoane. Adopţia nu poate avea loc
dacă unul dintre părinţi nu îşi dă consimţământul.

93
d) Consimţământul cerut în cazul copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească

Este vorba despre copiii care se găsesc în următoarele situaţii:


- sunt puşi sub tutelă – tutorele este cel care trebuie să îşi dea
consimţământul
- nu sunt puşi sub tutelă, deşi se găsesc în situaţia de a fi puşi sub
tutelă – în acest caz instanţa va încuviinţa adopţia cu avizul
autorităţii tutelare competente de a întocmi ancheta socială. Deci
nu mai este necesară instituirea tutelei.

e) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat

1.Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îşi va da


consimţământul la adopţie, în mod direct, în faţa instanţei de judecată.
2.Persoana sau familia care adoptă trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu
În Codul familiei condiţia ca adoptatorul să aibă capacitate
deplină de exerciţiu este doar implicită. Persoana cu capacitate deplină
de exerciţiu poate adopta indiferent de sex, naţionalitate, rasă sau
religie. Faptul că adoptatorul nu este persoană căsătorită nu constituie
un impediment.
3.Diferenţa de vârstă între cel ce adoptă şi cel ce urmează a fi
adoptat trebuie să fie de cel puţin 18 ani.
Pentru motivul temeiniciei instanţa poate încuviinţa adopţia şi
în cazul în care diferenţa de vârstă este mai mică decât cea
menţionată de lege
4. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor
Se bazează pe finalitatea adopţiei. Există o excepţie, dacă în
timpul minorităţii persoana a fost crescută de cel care doreşte să
adopte. Nu trebuie făcută confuzie între întreţinerea unei persoane şi
creşterea acesteia pe timpul minorităţii deoarece aceasta din urmă este
o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor celui adoptat.

94
5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui ce
urmează a fi adoptat.
Interesul superior al adoptatului se realizează atunci când cel
care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare normală, similară
celei asigurate în familia firească. Instanţa este chemată să se convingă
de faptul că adoptatorul prezintă condiţiile materiale şi garanţiile
morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului şi în
concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.
Pentru a verifica dacă adopţia se face în interesul superior al
copilului, instanţa de judecată va cere raportul referitor la ancheta
psihosocială prezentat de Comisia pentru protecţia copilului. Potrivit
prevederilor legale părinţii adoptivi sunt obligaţi să informeze copilul
că este adoptat imediat ce vârsta sau gradul de maturitate al acestuia o
permit.
6. Atestatul şi avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia
copilului
Atestatul se eliberează de către Comisia pentru protecţia
copilului la cererea persoanei sau familiei interesate, în termen de 90
zile de la data depunerii cererii, pe baza rapoartelor şi a propunerilor
serviciului public specializat pentru protecţia copilului din judeţ sau
sectorul mun. Bucureşti, sau a unui organism privat autorizat.
După eliberarea atestatului, cererea persoanei sau a familiei
care doreşte să adopte se transmite Comitetului Român pentru Adopţii.
Avizul favorabil este necesar pentru încuviinţarea adopţiei
alături de consimţământul părinţilor fireşti, al copilului peste 10 ani şi
al adoptatorului.
Avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului este
obligatoriu pentru încuviinţarea adopţiei de către instanţă. Se pot
adopta numai copii care se află în evidenţa Comitetului Român de
Adopţii. Ca excepţie, pot fi adoptaţi copii care nu se află în evidenţa
acestui Comitet în următoarele cazuri:
- când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ
- când adoptatorii sunt rude până la gradul IV inclusiv cu unul
dintre părinţii copilului
- când persoana care a dobândit capacitatea de exerciţiu deplină este
adoptată de persoana sau familia care a crescut-o.

95
B Lipsa impedimentelor la adopţie

Pentru încheierea adopţiei este necesar să nu existe


impedimente al aceasta.

1. Lipsa impedimentului provenit din rudenia firească

Potrivit dispoziţiilor legale, adopţia între fraţi este interzisă. În


consecinţă, în celelalte cazuri de rudenie este permisă adopţia cum ar
fi de exemplu nepoţii adoptaţi de către unchii lor. De asemenea este
interzisă adopţia între părintele firesc şi copilul său, la fel se pune
problema şi în cazul în care adopţia a intervenit între fraţii din afara
căsătoriei, mai înainte ca filiaţia din afara căsătoriei să fie stabilită.

2. Lipsa impedimentului provenit din calitatea de soţ

Deşi legea nu prevede în mod expres, adopţia între soţi este


interzisă. De asemenea adopţia nu poate interveni între foştii soţi.
Totodată doi foşti soţi nu vor putea fi adoptaţi de către aceeaşi
persoană.

3. Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este


interzisă
Motivul impedimentului rezultă din incompatibilitatea
situaţiei ce s-ar crea prin adopţie şi cea existentă între soţi.

4. Lipsa impedimentului provenit dintr-o adopţie anterioară


Potrivit legii, adopţia unui copil de către mai multe persoane
este interzisă cu excepţia cazului în care ea se face de către soţ şi soţie,
simultan sau succesiv.
Impedimentul provenit din adopţie există şi în cazul în care
adoptatorul a decedat, deoarece prin decesul acestuia adopţia nu s-a
desfăcut. O nouă adopţie poate avea loc numai după desfacerea
adopţiei în cadrul căreia adoptatorul a decedat.

5. Lipsa confirmării cererii de adopţie a Comitetului Român pentru


Adopţii

96
Cererea persoanei sau familiei care urmează să adopte trebuie să fie
însoţită de confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii.

C. Condiţii de formă

Condiţiile de formă se referă la următoarele:


- forma prevăzută de lege a actelor juridice ale părţilor
- procedura adopţiei

1. Forma prevăzută de lege a actelor juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea


căruia fiind necesară îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică
cerută este necesară pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond,
pozitive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.
a. Consimţământul adoptatorului sau adoptatului se exprimă
printr-o declaraţie autentificată care trebuie să cuprindă voinţa lui de
a adopta şi faptul că a luat cunoştinţă de starea de sănătate a
copilului, potrivit certificatului eliberat de policlinica de la domiciliul
acestuia din urmă. Declaraţia se dă în faţa notarului public care o va
autentifica. Consimţământul la adopţie se poate exprima personal sau
prin mandatar împuternicit prin procură autentică şi specială. El nu se
prezumă ci trebuie dovedit. Dacă adopţia este cerută de familie, ambii
soţi trebuie să-şi exprime consimţământul în formă autentică.
b. Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte
poate fi exprimat în scris, prin act autentic sau sub semnătură privată
sau oral, în faţa instanţei de judecată.
c. Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, potrivit
legii în formă autentică, însă numai după 45 zile de la naşterea
copilului. Părintele poate revoca consimţământul în termen de 30 zile
de la data înscrisului autentic, prin care acesta a fost exprimat.
d. Consimţământul copilului care urmează să fie adoptat dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va fi cerut de instanţa de judecată.
Actele ce trebuie anexate cererii formulate de o persoană care
doreşte să adopte sunt:

97
- certificatul medical al copilului în copie legalizată
- certificatul medical privind starea de sănătate a copilului eliberat
de Policlinica de la domiciliul acestuia
- avizul favorabil al Comisiei pentru protecţia copilului privind
încuviinţarea adopţiei
- declaraţia autentificată de consimţământ la adopţie a persoanei sau
familiei care doreşte să adopte
- declaraţia de consimţământ a soţului persoanei care doreşte să
adopte, sau hotărârea judecătorească din care să rezulte o situaţie
în care consimţământul său nu este necesar
- certificatele de naştere şi de căsătorie în copie legalizată ale
familiei sau persoanei care doreşte să adopte
- certificate de sănătate ale persoanei sau familiei care adoptă
- atestatul Comisiei pentru protecţia copilului din care să rezulte că
persoana este aptă de a adopta şi că prezintă condiţiile materiale şi
garanţiile necesare
- actul din care să rezulte gradul de rudenie dintre adoptat şi
adoptator, dacă este cazul
- declaraţia de consimţământ la adopţie a părinţilor fireşti ai
adoptatului
- hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul dintre părinţi
sau ambii părinţi fireşti se află într-una din situaţiile în care nu
este necesar consimţământul
- certificatele de naştere şi căsătorie, sau eventual deces ale
părinţilor fireşti ai minorului în copie legalizată
- dovada încredinţării minorului în vederea adopţiei.

12.2. Procedura adopţiei

Procedura adopţiei se realizează în două etape:


a) procedura administrativă
b) procedura în faţa instanţei de judecată

a) Procedura administrativă
Procedura adopţiei presupune intervenţia unor organe ale
administraţiei publice care au anumite atribuţii, în vederea asigurării

98
realizării interesului superior al adoptatului. Aceste organe
administrative sunt:
- Serviciul public specializat pentru protecţia copilului
- Comitetul Român pentru Adopţii
- Comisia pentru protecţia copilului
- Organismele private autorizate
- Serviciul de stare civilă

Serviciul public specializat pentru protecţia copilului


Serviciul public specializat pentru protecţia copilului
funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean local, cu
personalitate juridică. Serviciul public specializat pentru protecţia
copilului propune Comisiei pentru protecţia copilului, măsurile de
protecţie a copilului aflat în dificultate şi avizează aplicarea lor.
Serviciile publice de specialitate din subordinea consiliilor
locale desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al
protecţiei drepturilor copilului.

Comitetul Român pentru Adopţii


Este un organ aflat în subordinea Guvernului, înfiinţat în
scopul supravegherii şi sprijinirii internaţionale în acest domeniu.
Este autoritatea menită să aducă la îndeplinire obligaţiile
prevăzute de Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în
materia adopţiei internaţionale.

Comisia pentru protecţia copilului


Este un organ pentru protecţia copilului în subordinea
consiliului judeţean, a consiliilor locale ale sectoarelor mun.
Bucureşti.
Coordonează activitatea autorităţilor administraţiei publice
locale din unităţile administrativ teritoriale de pe teritoriul judeţelor în
domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului.

Serviciul de stare civilă


Pe baza hotărârii definitive şi irevocabile de încuviinţare a
adopţiei, întocmeşte un nou act de naştere al copilului; în actele de
stare civilă se înscriu menţiunile cu privire la modificările intervenite

99
în starea civilă a persoanei, între care adopţia, desfacerea, încetarea
sau anularea acesteia.

b. Procedura în faţa instanţei de judecată

Încuviinţarea adopţiei este de competenţa instanţei de


judecată.

1. Competenţa materială
Potrivit dispoziţiilor legale cauzele referitoare la încuviinţarea
adopţiei se judecă în primă instanţă de tribunale.

2. Competenţa teritorială
Cauzele referitoare la încuviinţarea adopţiei sunt de
competenţa tribunalelor în a căror rază teritorială se găseşte domiciliul
copilului ce urmează să fie adoptat.
Dacă se adoptă un copil, cetăţean român cu domiciliul sau
reşedinţa în străinătate, competenţa aparţine Tribunalului Mun.
Bucureşti.

c. Atribuţiile instanţei de judecată


Instanţa de judecată verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi
de formă, precum şi lipsa impedimentelor la adopţie. O atenţie sporită
trebuie acordată verificării existenţei consimţămintelor necesare la
adopţie.
Verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru adopţie se
face cu ajutorul actelor depuse de părţi, a celorlalte acte ale dosarului
întocmite în faza prealabilă judecăţii şi al anchetei psihologice a
copilului, care se cere de către instanţă. Instanţa de judecată poate
administra orice probă admisă de lege.

d. Procedura în faţa instanţei


- acţiunile şi cererile privind încuviinţarea adopţiei sunt scutite de
taxă de timbru
- cererea pentru încuviinţarea adopţiei se soluţionează de consiliu în
complet constituit din 2 judecători, special desemnaţi de
Ministerul Justiţiei

100
- judecarea cererii pentru încuviinţarea adopţiei se face cu citarea
Comisiei pentru protecţia copilului care a avizat favorabil
încuviinţarea adopţiei, care reprezintă sau asistă pe copil, după
caz, a persoanei sau familiei care doreşte să adopte, Comitetului
Român pentru Adopţii şi cu participarea procurorului.

e. Înregistrarea adopţiei
Serviciul de stare civilă, având în vedere hotărârea irevocabilă
de încuviinţare a adopţiei, va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de
naştere în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti,
vechiul act se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.
În noul act se trec: denumirea unităţii administrativ-teritoriale
unde îşi are sediul autoritatea administrativă publică locală care
întocmeşte actul.
Serviciul de stare civilă competent este cel în a cărui rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatorului sau unde îşi are sediul
instituţia de ocrotire în cazul copiilor aflaţi în îngrijirea acesteia.

f. Competenţa jurisdicţională în cazul desfacerii şi nulităţii adopţiei


Cererile pentru desfacerea adopţiei urmează aceleaşi reguli de
competenţă ca şi cele pentru încuviinţarea adopţiei.
În cazul nulităţii nu există o reglementare specială în acest
sens urmând ca, competenţa teritorială şi materială a instanţei de
judecată să fie stabilită în conformitate cu dreptul procesual civil
comun.

§.12.3. Efectele adopţiei

Momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în


care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne
irevocabilă.
Efectele sunt:
1. Întocmirea unui nou act de naştere
2. Filiaţia şi rudenia civilă
a. Distincţia dintre filiaţia şi rudenia civilă

101
Adopţia stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, şi
totodată rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului. Se pun
următoarele probleme:
- legea nu prevede expres că descendenţii adoptatului sunt în raport
direct cu adoptatorul şi rudele acestuia
Soluţia este afirmativă deoarece filiaţia desemnează, în sens
larg, un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş
al ei, un şir neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii a stabilit
legătura de la părinte la copil.
În sens restrâns filiaţia este raportul de descendenţă dintre
copil şi fiecare dintre părinţii lui.
Dacă legea foloseşte noţiunea de filiaţie în sens restrâns,
atunci descendenţii adoptatului sunt rude în linie directă cu
adoptatorul.
- legea nu prevede expres că descendenţii adoptatului devin rude cu
rudele adoptatorului
Soluţia este afirmativă deoarece numai astfel rudenia creată
prin adopţie este asimilată cu rudenia firească
În concluzie, rudenia care se stabileşte prin adopţie, dacă
termenul de filiaţie este privit în sens restrâns, există între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi rudele adoptatorului, pe de altă parte.

b Asimilarea filiaţiei şi rudeniei din adopţie cu filiaţia şi rudenia


firească
De regulă există această asimilare. Referitor însă la unele
efecte juridice produse există deosebiri:
- recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a
decedat, de către tatăl său, se poate face numai dacă acel copil a
lăsat descendenţi fireşti
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este
obligat să continue a acorda întreţinere copilului cât timp acesta
este minor dar numai dacă părinţii săi fireşti, nu şi cei prin adopţie
au murit, sunt dispăruţi sau în nevoie
- cel care a luat un copil spre creştere fără a întocmi formele cerute
pentru adopţie are obligaţia să-l întreţină dar numai dacă părinţii
săi fireşti, nu şi cei prin adopţie au murit, sunt dispăruţi sau în
nevoie

102
- donaţia nu se revocă dacă ulterior acesteia donatorul a adoptat un
copil deoarece această categorie de copii nu se include în
enumerarea limitativă a textului art. 836 din Codul civil

c Relaţiile dintre adoptat şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora


Conform legii, în momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie
filiaţia dintre copil şi părinţii săi fireşti încetează.
În consecinţă legăturile de rudenie firească încetează între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele
acestora, pe de altă parte.

3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti

a. Trecerea drepturilor şi îndatoririlor fireşti de la părinţii fireşti


asupra părinţilor adoptativi
Acest efect se produce în cazul adopţiei unei persoane care nu
a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, de obicei minorul.
Soluţia rezultă din prevederile legii, care reglementează faptul
că la desfacerea adopţiei părinţii fireşti redobândesc drepturile şi
îndatoririle părinteşti, dacă nu se decide o altă măsură de protecţie a
copilului, ceea ce înseamnă că le-au pierdut prin efectul adopţiei.
Părinţii fireşti nu trebuie să fie indiferenţi faţă de soarta
copilului. Ei pot cere desfacerea adopţiei, dacă aceasta este în interesul
copilului.

b Adopţia de către un soţ a copilului firesc al celuilalt


Potrivit legii, drepturile şi îndatoririle părinteşti aparţin celui
care adoptă şi părintelui firesc căsătorit cu acesta.

c Decăderea adoptatorului din drepturile părinteşti


Părinţii adoptativi, sau numai unul dintre ei, pot fi decăzuţi
din drepturile părinteşti dacă - sănătatea ori dezvoltarea fizică a
copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor
părinteşti prin purtare abuzivă ori neglijenţă gravă în îndeplinirea
îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului minor nu se face în spiritul valorilor morale.
Decăderea din drepturile părinteşti nu înseamnă desfacerea adopţiei.
103
d Adoptatorii divorţaţi
Dacă soţii adoptatori divorţează, se aplică, în privinţa relaţiilor
dintre ei şi minorul adoptat prevederile legale referitoare la desfacerea
căsătoriei pentru cazul când există copii minori.

e Încredinţarea copilului unei persoane, familii, serviciu public


specializat pentru protecţia copilului sau a unui organ privat
autorizat
Această măsură se dispune de către instanţa de judecată în
cazul divorţului sau de către Comisia pentru protecţia copilului.

4. Numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului


a Numele
A. Numele dobândit de adoptat
Prin adopţie adoptatul dobândeşte numele de familie al
adoptatorului. Când adopţia este făcută de doi soţi şi aceştia au nume
comun, adoptatul dobândeşte acest nume.
Dacă soţii nu au nume de familie comun, adoptatorii vor
stabili numele unuia dintre adoptatori ori numele lor reunite. Dacă
adoptatorii nu ajung la un acord va decide instanţa de judecată.

B Schimbarea numelui de familie al adoptatului


Dacă soţii adoptatori îşi schimbă numele de familie, adoptatul
minor dobândeşte şi el numele de familie schimbat. Dacă aceştia nu
ajung la un acord cu privire la schimbarea numelui de familie al
copilului va decide autoritatea tutelară.
Pentru minor, cererea de schimbare a numelui de familie se
face, după caz, de către părinţii adoptatori, sau cu încuviinţarea
autorităţii tutelare de către tutore. Cererea se semnează şi de către
copil dacă a împlinit vârsta de 14 ani.

C Numele soţului adoptat


Soţul care are nume comun cu celălalt soţ, dar este adoptat în
timpul căsătoriei, rămâne cu numele comun. El nu dobândeşte numele
adoptatorului. Dacă soţul este de acord, soţul adoptat poate dobândi
numele de familie al adoptatorului.

104
b Domiciliul
Domiciliul minorului adoptat este la părinţii adoptatori sau la
acela dintre adoptatori la care locuieşte. Minorul adoptat încredinţat de
instanţă unei terţe persoane are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceşti
au domicilii separate şi nu se înţeleg va decide instanţa de judecată.
În cazul în care numai unul dintre părinţii adoptatori
reprezintă pe cel adoptat sau îi încuviinţează actele, domiciliul
adoptatului este la acel părinte.

c Locuinţa adoptatului
Locuinţa adoptatului este la părinţii săi. Dacă aceştia nu
locuiesc împreună, ei vor decide la care dintre ei va locui copilului.
Dacă nu se înţeleg va decide instanţa.
Autoritatea tutelară va putea da încuviinţarea, adoptatului
minor, la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani să aibă
locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii sau pregătirii
profesionale.

5. Obligaţia legală de întreţinere şi vocaţia succesorală


Între rude există obligaţia de întreţinere. Această obligaţie va exista şi
între adoptatori şi adoptat.
6. Cetăţenia adoptatului

A Dobândirea cetăţeniei prin adopţie


Conform art. 6 din Legea nr. 21/1999 privind cetăţenia
română, minorul străin adoptat de către un cetăţean român, sau adoptat
de doi cetăţeni români dobândeşte cetăţenia română. Dacă numai unul
dintre soţii adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului se va
decide de către adoptatori de comun acord. În caz de neînţelegere
decide instanţa competentă.

B Pierderea cetăţeniei române prin adopţie


Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde
cetăţenia română, dacă după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită

105
aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat conform legii,
că a dobândit cetăţenia străină.

C Schimbarea cetăţeniei adoptatului


Aceasta produce asupra cetăţeniei române a adoptatului
aceleaşi efecte ca şi în cazul părinţilor fireşti.

§.12.4. Desfiinţarea şi desfacerea adopţiei

Adopţia poate înceta în două feluri


- desfiinţarea adopţiei
- desfacerea adopţiei

12.4.1. Desfiinţarea adopţiei

A Adopţia poate fi lovită de nulitate


Deoarece legea nu reglementează cauzele speciale care pot
duce la nulitatea absolută a adopţiei se impune concluzia conform
căreia aceasta este supusă regulilor privind nulitatea absolută şi
relativă din dreptul comun.
Cauzele de determinare a nulităţii adopţiei trebuie să fie
anterioare, cel mult concomitente cu hotărârea judecătorească de
încuviinţare a adopţiei.

B Nulitatea absolută a adopţiei


Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi
invocată de orice persoană interesată (oricare din persoanele
participante la actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii
cu atribuţii privind ocrotirea minorului, procurorul).
Acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibilă.

C Nulitatea relativă a adopţiei


Poate fi invocată numai de persoanele ocrotite prin această
sancţiune. Excepţie: poate fi invocată nu numai de persoana lipsită de
capacitatea de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat,
ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit.

106
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie în termen de 3 ani.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmarea expresă a actului
juridic al adopţiei sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca
nulitatea.

D Cazuri de nulitate a adopţiei


1. Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege
să consimtă la adopţie duce la nulitatea acesteia
2. Adopţia multiplă.
3. Adopţia unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, care nu a
fost crescută de adoptator
4. Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului
5. Rudenia în linie dreaptă (excepţie: adopţia între bunici şi nepoţi)
şi colaterală (rude de gradul II, adică între fraţi şi surori).
6. Adopţia între soţi
7. Adopţia a doi soţi
8. Încălcarea scopului familial şi social al adopţiei
Viciile de consimţământ constituie cazuri de nulitate relativă a
adopţiei.

E Procedura de desfiinţare a adopţiei


Instanţa competentă este tribunalul.

F. Efectele desfiinţării adopţiei


Atât nulitatea absolută cât şi cea relativă produc efecte
retroactive, ca în dreptul comun. Efectele nulităţii se produc cu privire
la:
- rudenia civilă
- ocrotirea părintească este redobândită de către părinţii fireşti
- numele fostului adoptat
- domiciliul şi locuinţa adoptatului
- obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează
- dispariţia impedimentelor la căsători
- cetăţenia adoptatului

12.4.2. Desfacerea adopţiei

107
Legea reglementează desfacerea adopţiei astfel:
a. adopţia este supusă, potrivit legii, desfacerii
b. cererile de desfacere a adopţiei urmează aceleaşi reguli ca şi cele
pentru încuviinţarea acesteia
c. la desfacerea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc
drepturile şi îndatoririle părinteşti, numai dacă instanţa nu dispune
o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii
d. adopţia poate fi desfăcută la cererea copilului care a împlinit 10
ani sau a Comisiei pentru protecţia copilului de la domiciliul
acestuia, dacă desfacerea adopţiei este în interesul superior al
copilului
e. art. 22 alin. 3 cuprinde prevederi referitoare la numele adoptatului
după desfacerea adopţiei

a. Cazuri de desfacere a adopţiei


Legea nu prevede cazuri exprese de desfacere a adopţiei. În
consecinţă acestea vor fi apreciate de la caz la caz.
Acestea sunt:
- lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat,
concretizată în dezinteresul pentru creşterea şi educarea minorului
- asprimea nejustificată a adoptatorilor care a determinat părăsirea
domiciliului de către adoptat şi revenirea la părinţii fireşti
- vârsta înaintată şi sănătatea şubredă a adoptatorului
- faptul că părintele adoptator a încercat să întreţină relaţii sexuale
cu adoptata minoră
- neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale necesare
creşterii şi educării copilului

b. Procedura desfacerii adopţiei


Pot cere desfacerea adopţiei:
- copilul care a împlinit vârsta de 10 ani
- Comisia pentru protecţia copilului de la domiciliul acestuia

c. Efectele desfacerii adopţiei

108
Desfacerea adopţiei va fi făcută de la data rămânerii definitive
şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat aceasta.
Efectele desfacerii adopţiei se produc numai pentru viitor, începând
numai de la data menţionată, cu privire la următoarele:
1. Filiaţie şi rudenie
2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti
3. Numele
4. Obligaţia de întreţinere
5. Cetăţenia adoptatului

§.12.5. Adopţia internaţională

a. Condiţii de fond
Pe lângă capacitatea, consimţământul, diferenţa de vârstă sau
lipsa rudeniei, Comitetul Român pentru Adopţii trebuie să verifice
dacă:
- adoptatorii sunt apţi să adopte, fapt ce trebuie atestat e autorităţile
străine competente
- există garanţii pentru ca minorul să intre şi să locuiască în statul
străin
- adoptatorii prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale
necesare dezvoltării armonioase a copilului.
Aceste cerinţe vor fi garantate prin acte eliberate de
autorităţile străine competente.

b. Condiţii de formă
Cererile formulate de persoanele sau familiile străine care au
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul altui stat vor fi însoţite de
următoarele acte:
- un act eliberat de autorităţile străine competente din care să rezulte
existenţa garanţiilor pentru ca minorul să intre şi să locuiască pe
teritoriul statului străin
- un act eliberat de autorităţile străine competente din care să rezulte
că persoana sau familia în cauză este aptă să adopte
- certificatele de naştere şi căsătorie ale persoanei sau familiei în
cauză, în copii legalizate

109
- certificatele privind starea de sănătate şi antecedentele penale ale
persoanei sau familiei respective
- raportul asupra anchetei psihosociale efectuată de autorităţile
competente de la domiciliul persoanei sau familiei cu privire la
adopţie.
Toate cererile de adopţie şi actele necesare vor fi însoţite de
traducerea în limba română sub sancţiunea neprimirii lor de către
Comitetul Român pentru Adopţii.

c. Procedura adopţiei
Procedura adopţiei se desfăşoară după regulile indicate de
adopţia naţională. Pentru o perioadă de cel puţin 2 ani după
încuviinţarea adopţiei, Comitetul Român pentru Adopţii şi Comisia
pentru protecţia copilului de la domiciliul adoptatului au obligaţia de a
urmări evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii săi.

§.12.6. Infracţiuni în legătură cu adopţia

O.U.G. nr. 25/1997 prevede două infracţiuni speciale:


- infracţiunea de primire de foloase în scopul adopţiei unui copil
- infracţiunea de intermediere sau înlesnire a adopţiei unui copil cu
scopul de a obţine un folos material necuvenit.
Prima infracţiune trebuie să fie săvârşită de părinte, tutore sau
ocrotitorul legal al copilului şi să constea în fapta acestora de a primi
pentru sine sau pentru altul, bani sau foloase materiale în scopul
adopţiei copilului.
A doua infracţiune poate fi săvârşită de orice persoană fără a
se cere vreo calificare, şi constă în intermedierea sau înlesnirea
adopţiei unui copil în vederea obţinerii unui folos material necuvenit.

110
Capitolul 13

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

§.13.1. Noţiunea şi motivele de divorţ

13.1.1. Noţiunea

Potrivit Codului familiei, prin divorţ se înţelege desfacerea


căsătoriei în timpul vieţii soţilor prin hotărâre judecătorească
pronunţată, fie pentru motive temeinice care fac imposibilă
continuarea căsătoriei, fie pe baza acordului de voinţă al soţilor.
Art. 39 din acelaşi cod prevede că din ziua când hotărârea prin
care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă, căsătoria este
desfăcută.

111
Temeiul care justifică divorţul se află în prevederile Codului
familiei care stipulează că instanţa judecătorească poate desface
căsătoria prin divorţ atunci când din cauza unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu
mai este posibilă.
Pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ este necesară
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1. existenţa unor motive temeinice pe care instanţa de judecată este
chemată să le aprecieze cu atenţie
2. vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, drept consecinţă a
motivelor temeinice
3. consecinţa continuării căsătoriei
Art. 38 din Codul familiei prin alin. 2 reglementează
posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acordul soţilor. În acest context
se cer întrunite următoarele condiţii:
- până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin 1 an de la
încheierea căsătoriei
- nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
Alin. 3 al aceluiaşi articol pune la dispoziţia oricăruia dintre
soţi posibilitatea de a cere divorţul atunci când stare sănătăţii sale face
imposibilă continuarea căsătoriei.
13.1.2. Motivele de divorţ

Întrucât legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor de


divorţ, instanţele de judecată sunt cele care pot aprecia temeinicia
motivelor invocate. Astfel, în practică au fost recunoscute ca şi motive
de divorţ următoarele cazuri:
- despărţirea în fapt a soţilor precum şi refuzul nejustificat al unuia
dintre ei de a locui împreună cu celălalt. Despărţirea în fapt
trebuie să aibă caracter definitiv, iar refuzul convieţuirii să-I fie
imputabil soţului pârât, aspecte de natură a face imposibilă
continuarea căsătoriei pentru soţul reclamant
- infidelitatea, încălcarea de către unul dintre soţi a obligaţiei de a
nu întreţine relaţii sexuale în afara familiei
- neînţelegeri grave între soţi generate de o atitudine
necorespunzătoare, exprimată prin jigniri sau alte manifestări
violente

112
- nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfăşurare
a raporturilor intime dintre soţi
- existenţa unei boli grave, incurabile a unuia dintre soţi. Aceasta
constituie motiv de divorţ dacă boala afectează grav relaţiile fireşti
dintre soţi astfel încât face ca, continuarea căsătoriei să fie
imposibilă.

§.13.2. Procedura divorţului

13.2.1. Acţiunea de divorţ

Acţiunea de divorţ are caracter strict personal şi aparţine în


exclusivitate soţilor. Nu pot intenta acţiune de divorţ creditorii şi
moştenitorii soţului.
Soţul alienat sau debil mintal interzis poate introduce acţiune
de divorţ în momentele de luciditate şi poate figura ca pârât în
procesul de divorţ, prin tutorele său.
În cazul în care unul dintre soţi este dispărut în fapt, celălalt
soţ va putea cere desfacerea căsătoriei, procedura urmând a se face
prin afişare.
Acţiunea de divorţ este de competenţa instanţei judecătoreşti,
în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al
soţilor.
Dacă după introducerea acţiunii de divorţ reclamantul şi-a
schimbat localitatea care nu se găseşte în raza teritorială a instanţei la
care a fost introdusă acţiunea, nu este de natură să atragă
necompetenţa instanţei legal sesizată şi de asemenea schimbarea
domiciliului soţilor, ulterior introducerii acţiunii.
Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă unul dintre
aceştia nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei judecătoreşti a
celui din urmă domiciliu comun, instanţa competentă va fi aceea în a
cărui circumscripţie de află domiciliul pârâtului, conform dreptului
comun.
În situaţia în care pârâtul nu are domiciliul în ţară sau nu are
domiciliul cunoscut, instanţa competentă este aceea în circumscripţia
căruia se află domiciliul reclamantului.

113
Cererea de divorţ va conţine pe lângă menţiunile pe care
trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată şi numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau a celor care au aceeaşi situaţie
legală. Astfel, la cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul
de căsătorie şi de pe certificatele de naştere ale copiilor minori.
Prin cererea de divorţ, soţul reclamant mai poate solicita, după
caz, următoarele:
- să i se încredinţeze copiii minori şi să fixeze contribuţia celuilalt
soţ pentru încredinţarea acestora
- să poarte după divorţ numele pe care l-a purtat în timpul căsătoriei
- să se împartă bunurile comune
- să se decidă beneficiul contractului de închiriere.
Cererea de divorţ însoţită de actele doveditoare vor fi
prezentate personal de către reclamant preşedintelui instanţei
competente.
În cazul divorţului pe bază de înţelegere a părţilor cererea de
divorţ va fi semnată de către ambii soţi, chiar dacă prezentarea ei
poate fi făcută personal doar de către unul dintre aceştia.
Soţul pârât poate intenta cerere reconvenţională în termenul
de până la prima zi de înfăţişare publică pentru faptele petrecute
înainte de această dată. Depăşirea termenului determină sancţiunea
decăderii, soţul pârât nemaiputând cere divorţul pentru motive proprii
avute până atunci.
Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cea a
reclamantului intervenind prorogarea de competenţă în favoarea
instanţei investită cu judecarea ultimei dintre aceste două cereri. Prin
derogarea de la dreptul comun, cererea reconvenţională nu mai poate
fi disjunsă de acţiunea de divorţ.
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia
motivelor de divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea
desface, deşi din dezbateri rezultă culpa soţului reclamant.

13.1.2. Desfăşurarea procesului

A Termene privind împăcarea părţilor.


Preşedintele instanţei va da reclamantului sfaturi de împăcare,
la fel procedându-se şi în cazul cererii de divorţ prin acordul părţilor

114
(termenul este în această situaţi de 2 luni în şedinţă publică).
Termenele de înfăţişare şi de gândire nu se mai acordă, trecându-se
direct la termenul de judecată.

B Prezenţa personală a părţilor.


În cazul divorţului, conform art. 614 din Codul de procedură
civilă, părţile au obligaţia de a se prezenta personal în faţa instanţelor
de fond. Aceasta nu exclude dreptul la apărare prin avocat, dar acesta
nu o reprezintă ci doar o asistă. La recurs soţii vor putea să-şi exercite
drepturile prin mandatari. Excepţii:
1. unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate
2. unul dintre soţi este pus sub interdicţie
3. unul dintre soţi îşi are reşedinţa în străinătate
Pentru asigurarea prezentării personale a părţilor se recurge la
procedura de citare, instanţele fiind obligate să verifice, din oficiu,
îndeplinirea acestei proceduri

C. Alte persoane participante la proces.


Dacă soţii au copii minori, instanţa poate dispune citarea şi
ascultarea autorităţii tutelare, hotărârea neputându-se pronunţa fără
concluziile orale sau scrise ale acesteia.

D. Măsuri provizorii în timpul procesului.


Instanţa poate lua, pe parcursul procesului măsuri vremelnice
referitoare la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere,
la alocaţia pentru copii, la folosirea locuinţei. Caracteristici:
- sunt accesorii
- sunt vremelnice
- sunt provizorii
-
E. Regimul de administrare a probelor.
Interogatoriul va putea fi folosit în procesul de divorţ pentru
combaterea dovezii motivelor sau în legătură cu cererile accesorii.
Rudele şi afinii până la gradul III inclusiv nu pot fi ascultaţi ca
martori. Acestor categorii de persoane li se vor putea lua declaraţii cu
excepţia descendenţilor.

115
F. Hotărârea de divorţ.
Instanţa va pronunţa desfacerea căsătoriei dacă există motive
temeinice. Cererea va fi admisă, şi căsătoria desfăcută fie din vina
soţului pârât, fie din vina ambilor soţi dacă şi reclamantului îi revine o
parte din aceasta.
Instanţa nu va pronunţa divorţul din vina exclusivă a soţului reclamant
şi urmează ca atunci când constată că numai el este vinovat, să
respingă acţiunea.

G. Căile de atac.
Tribunalele şi Curţile de Apel sunt competente să judece
apelurile şi recursurile. Termenul este de 30 zile începând de la data
comunicării hotărârii, neputându-se face derogări de la dreptul comun.
Hotărârile de divorţ pe baza acordului părţilor nu pot fi atacate cu apel
ori recurs decât pentru cererile accesorii divorţului.
Data când se consideră că hotărârea a rămas definitivă este
cea a desfacerii căsătoriei.

13.1.3. Executarea hotărârii de divorţ

a. Comunicarea hotărârii de divorţ.


Hotărârea judecătorească rămasă definitivă va fi comunicată
de instanţă din oficiu Serviciului de stare civilă pentru a face menţiuni
pe marginea actului de căsătorie.

b. Menţiuni despre hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie.


Efectuarea acestora constituie o măsură publicitară care are ca
scop de a face opozabilă faţă de terţi desfacerea căsătoriei. Aceasta se
poate face la cererea soţului interesat sau din oficiu de serviciul de
stare civilă.

§.13.3. Efectele divorţului

116
1. efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi
2. efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi
3. efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi şi copiii minori
4. efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii

13.3.1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi

a. Numele
O dată cu divorţul fiecare dintre soţi va relua numele avut
înaintea căsătoriei. Există şi posibilitatea menţinerii numelui dobândit
la încheierea căsătoriei. Dacă fiecare dintre soţi şi-a păstrat la
încheierea căsătoriei numele avut anterior la divorţ situaţia va rămâne
neschimbată.
b. Obligaţia de sprijin moral de fidelitate şi de a locui împreună
încetează.
c. Capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră se
păstrează.

13.3.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi

a. Comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea


bunurilor comune
b. Locuinţa soţilor
c. Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi de sprijin material
încetează
d. Obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează dar ia naştere
în anumite condiţii, obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi
e. Dreptul la moştenire pe care soţul supravieţuitor îl are potrivit
legii cu privire la bunurile rămase la moartea celuilalt soţ, se
pierde.

13.3.3. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre părinţi


şi copiii minori

a. Încredinţarea copiilor minori.


Prin hotărârea de divorţ, instanţa de judecată este obligată să
se pronunţe şi asupra încredinţării copiilor minori, dacă aceştia există.

117
La încredinţarea minorilor, instanţa va avea în vedere interesul
minorilor în mod exclusiv. Pot fi luate în considerare posibilităţile
materiale ale unuia dintre părinţi, posibilităţile de dezvoltare fizică,
morală şi intelectuale pe care copiii le pot găsi la unul dintre părinţi,
vârsta copilului, comportarea părinţilor faţă de copil înainte de divorţ,
legăturile de afecţiune dintre minor şi familie. Instanţa este obligată să
îi asculte pe părinţi, Autoritatea tutelară şi pe copiii care au împlinit
vârsta de 10 ani. În cazul în care există motive temeinice datorate
deseori comportării necorespunzătoare sau a imoralităţii părinţilor,
copiii minori pot fi încredinţată unor rude sau altor persoane, dar
numai cu consimţământul acestora, sau unei instituţii de ocrotire.

b. Exercitarea ocrotirii părinteşti


De obicei, copiii sunt încredinţată numai unuia dintre părinţi,
care exercită faţă de ei drepturile părinteşti celălalt părinte păstrează
dreptul de a avea legături personale cu copiii şi de a veghea la
creşterea, învăţarea şi pregătirea lor profesională. În practică s-a decis
că soluţionarea cererilor cu privire la modul de exercitare a dreptului
părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a avea legături
personale cu acesta este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Legăturile personale se realizează prin vizitarea copilului de către
acesta în anumite zile la domiciliul său, vizitarea la şcoală şi altele. În
cazul modificării împrejurărilor avute în vedere la încredinţarea
copilului minor, instanţa de judecată va putea modifica măsurile luate
printr-o hotărâre anterioară cu privire la modul de exercitare a
drepturilor părinteşti cererea va putea fi făcută de oricare dintre
părinţi, de copilul care a împlinit 14 ani, de către autoritatea tutelară,
de instituţiile de ocrotire şi de către procuror. Pentru admiterea unei
astfel de cereri este necesar să fi survenit schimbări esenţiale a
împrejurărilor care au determinat încredinţarea copilului.

13.3.4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre


părinţi şi copii

a. Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare,


învăţătură şi pregătire profesională a copilului.
Această contribuţie se stabileşte prin hotărârea de divorţ, chiar
dacă părţile nu au făcut cerere în acest sens. Astfel, instanţa va putea

118
hotărî pensia de întreţinere, eventual sub forma unei rate procentuale
din retribuţia lunară a debitorului şi va lua măsura de poprire. Ambii
părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor.

b. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la


bunurile copilului.
Dacă copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, drepturile şi
obligaţii părinteşti se exercită de către acesta. Dacă copilul este
încredinţat unei alte persoane decât părintelui sau unei instituţii de
ocrotire, instanţa va trebui să decidă care dintre părinţi va exercita
dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau a-i încuviinţa
actele.

d. Beneficiul contractului cu privire la locuinţă.


Beneficiul locuinţei revine soţului căruia i s-a încredinţat
copilul.

e. Alocaţia de stat pentru copii.


Titularul dreptului de alocaţie de stat pentru copii devine
copilul, iar încasarea alocaţiei este determinată de modul de
încredinţare a minorului.

119