CĂ SĂTORIA

CAPITOLUL I
DESPRE CĂSĂTORIE ÎN GENERAL

Secțiunea I
Noțiunea, definiția și caracterele juridice ale căsătoriei

Din punctul de vedere al dreptului civil, instituția căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de
căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor
de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice
civile.

Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:
• Caracterul laic (civil) al căsătoriei 1 Încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă
a autorității de stat. Art. 3 Cod.fam. este categoric și explicit : „numai căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare
civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute în prezentul cod” 2 . La fel și art. 18 Cod.fam., în sensul
căruia „căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul
actelor de stare civilă”.
• Caracterul solemn al căsătoriei. Valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de
respectarea unor cerințe de formă. Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este deajuns; consimțământul la
căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori
(art.16 Cod.fam.).
• Caracterul bilateral. Căsătoria ia naștere prin concursul a două voințe concordante. Condiție de fond în
materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.

• Cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii (art.1 alin.
3 Cod.fam.), distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte
considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul
de persoană căsătorită, poate fi desființată.

1
În dreptul roman, până la ivirea creștinismului, căsătoria a fost o instituție pur laică.
Sub influența religiei creștine însă, a avut loc un fenomen de apropiere progresivă
între căsătoria privită ca și contract civil și căsătoria sau cununia receptată ca și taină
religioasă, până când vechile canoane bisericești au devenit singura reglementare a
căsătoriei, iar reprezentanții bisericii singurii îndrituiți să celebreze căsătoriile. În sec.
XVI. biserica a pierdut dreptul de legiferare (ca și cel de jurisdicție) în materie de
căsătorie, dar și-a menținut dreptul de celebrare a căsătoriei. Semnalul secularizării
depline a instituției căsătoriei este considerat a fi Constituția franceză de la 1791, a
proclamat că “legea nu consideră căsătoria decât un contract civil”. A se vedea, A. R.
lonașcu, op.cit., p.11-16; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura
2ALL, seria “Restitutio”, București, 1998, p. 657-658.
Textul trebuie interpretat în sensul că numai căsătoria astfel încheiată dă naștere
drepturilor și îndatoririlor pe care orice lege, nu doar Codul familiei, le-ar prevedea
pentru so ți. Pe de altă parte, nu trebuie să se înțeleagă că ar exista mai multe
“variante” ale căsătoriei, cea încheiată în fața ofițerului de stare civilă fiind doar una
dintre ele; intenția legiuitorul a fost aceea de a stabili, cu valoare de principiu, că doar
căsătoria, nu și conviețuirea faptică, concubinajul, se bucură de protecția sa.
 În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:
• Starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului
liber exprimat al viitorilor soți. Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite
de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.
• Caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se
încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de
condiție, rezolutorie ori suspensivă.
Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, dar numai pe cale judiciară (art.
38 Cod.fam), în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun (art. 607-619 Cod.proc.civ.).
• Caracterul monogam al căsătoriei.

Secțiunea a Il-a
Natura juridică a căsătoriei

Căsătoria este un act juridic - concluzia pare unanim împărtășită de literatura noastră de specialitate, însă nu
și ceea ce implică ea, pentru că actul juridic, înțeles ca manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte
juridice - de a da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice - este termenul generic care desemnează faptele
juridice cu caracter volițional, adică contractele și actele juridice unilaterale. Or, căsătoria este, prin însăși esența
sa, un acord de voințe între două persoane, realizat în scopul de a da naștere drepturilor și obligațiilor specifice.
Faptul că odată încheiată căsătoria soții sunt supuși unui regim legal și imperativ, căsătoria devenind o stare juridică
cu un statut legal, este numai consecința manifestării de voință a părților, și nu poate absorbi însuși actul care l-a
generat. Textele Codului familiei furnizează suficiente argumente în acest sens, referindu-se la „încheierea
căsătoriei” (art. 3, art. 10, art. 11, art. 15 etc.) sau „căsătoria încheiată”(art.19, art. 20, art. 23 etc)., or un statut legal
nu poate fi „încheiat”, el este dobândit; de asemenea, legiuitorul a subînțeles suportul convențional al căsătoriei pe
toată durata acesteia, cel puțin așa reiese din formulări precum „căsătoria se desface”( art. 37, 38), „la desfacerea
căsătoriei” (art. 40, art.41).