UNIVERSITATEA”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE
DAMIAN(SZEKELY) CORNELIA, AN I, MASTER
„FAMILIA, RESURSE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ”

CONSIDERAŢII REFERITOARE LA REGLEMENTĂRILE JURIDICE

PRIVIND DREPTURILE COPILULUI ÎN FAMILIE

Un copil este ca o sămânţă de floare…

Cât de frumos va creşte, cât de frumos va rodi,
Depinde de grădinarul care o va îngriji
De ce pământ şi de câtă lumină are.

I. INTRODUCERE

Secolul XX a fost marcat de înţelegerea faptului că şi copilul este un subiect ce necesită

protecţie şi ocrotire deosebită, ca rezultat al imaturităţii sale fizice şi psihice. Treptat problema
devine o preocupare a comunităţii internaţionale, găsindu-şi o amplă reflectare. Problematica
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale copilului este reglementată de dreptul constituţional în
plan intern şi este, în acelaşi timp, obiect al reglementărilor de drept internaţional public.
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, în speţă ale copiilor,
esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare
a personalităţii umane, drepturi stabilite şi garantate prin Constituţie şi legi.1
De-a lungul secolelor copiii au fost trataţi şi consideraţi ca o prelungire a părinţilor, fără a
deţine drepturi, familia (tatăl) având drepturi absolute asupra lor. Înţelegerea copilăriei, cel puţin
după vârsta de 7 ani, ca perioadă ce necesită grijă şi asistenţă specială, a apărut treptat în Europa,
începând cu sec. al XVII-lea, ca expresie a raţionalismului şi umanismului epocii moderne. O
contribuţie importantă, în acest sens, au avut-o: John Locke, cu lucrarea „Câteva cugetări
asupra educaţiei”, Francois Fenelon, cu lucrarea „Aventurile lui Telemaque” şi tratatul „Despre
educaţia fetelor”, umanistul şi pedagogul ceh Amos Komensky, autor al monumentalei lucrări
„Opera didactica omnia”2. În lucrările citate au fost dezvoltate o serie de idei şi concepţii noi cu
privire la copil, la metodele de disciplină educativă, au fost condamnate abuzul în materie de
sancţiuni corporale.
La începutul sec. al XIX-lea apar primele reglementări legislative cu privire la
sancţionarea juridică a părinţilor, care, prin maltratare, ajung să-şi omoare propriii copii.
Totodată, capătă extindere ideea protecţiei copiilor bătuţi, abandonaţi şi delincvenţi3. Pentru ca
toţi copiii din lume să ducă o viaţă liniştită, lipsită de griji, Organizaţia Naţiunilor Unite ( ONU)
a elaborat anumite documente ce prevăd drepturile de care trebuie să se bucure toţi copiii. Aceste
documente obligă toate ţările să-i ocrotească şi să-i ajute pe copii, pentru ca aceştia să se
dezvolte, să se bucure de copilăria lor. În 1945 a luat sfârşit cel de-al doilea război mondial.
Milioane de copii din Europa mureau de frig, de foame sau seceraţi de boli. Atunci Organizaţia
Naţiunilor Unite a creat UNICEF (United Nations International Children`s Emergency Fund).
Aceasta are drept scop principal ajutorarea şi protejarea vieţii copiilor, asigurarea dezvoltării lor
depline.
În anul 1959, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Declaraţia Drepturilor
Copilului. Comunitatea internaţională are responsabilitatea apărării drepturilor copiilor. Viitorul
1
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998.,p165
2
Emanuel Guţan, Istoria gândirii juridice europene, note de curs.
3
Ion Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, ed, All 1997, p.21
1
omenirii depinde de modul în care copilul este pregătit pentru a avea o viaţă individuală, potrivit
cu idealurile proclamate în Carta Naţiunilor Unite. În 1990, la New York, 71 de şefi de state şi
guverne au semnat Convenţia Naţiunilor Unite, privind drepturile copilului. Acest document
internaţional cuprinde în articolele sale o serie de prevederi, referitoare la protecţia copiilor, la
respectarea drepturilor acestora. România a ratificat convenţia la 25 septembrie 1990.
Convenţia cuprinde principiile generale care reglementează drepturile copilului, precum şi
principalele drepturi pe care statele semnatare s-au angajat să le respecte. Printre acestea,
amintim: non-discriminarea, supravieţuirea şi dezvoltarea, dreptul de a avea un nume la
naştere, de a i se asigura o cetăţenie, libertatea de expresie şi de opinie a copilului, libertatea
gândirii, conştiinţei, religiei, libertatea de asociere, accesul la informare corespunzătoare, la
securitatea socială, dreptul la sănătate deplină şi accesul la servicii sanitare şi medicale,
interzicerea torturii, tratamentului sau pedepselor crude, pedepsei capitale, detenţiei pe viaţă şi
arestării sau privării de libertate, în mod ilegal.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului conţine un număr de articole care au ca scop
clarificarea obligaţiilor statelor de a sprijini familiile în rolul lor şi de a retrage copiii din
îngrijirea părinţilor numai dacă sunt întrunite anumite condiţii. Pe de altă parte, Convenţia
solicită de asemenea Statelor Semnatare să asigure îngrijire substitutivă corespunzătoare pentru
toţi copiii lipsiţi din orice motiv de îngrijirea părinţilor.
În ciuda atenţiei deosebite acordată acestui subiect în cadrul Convenţiei şi a existenţei
anumitor instrumente suplimentare care oferă mai multă îndrumare, Comitetul pentru Drepturile
Copilului a făcut apel în 2004 pentru dezvoltarea "Recomandărilor Naţiunilor Unite privind
protecţia copiilor lipsiţi de îngrijirea părinţilor".
Copiii au drepturi oriunde s-ar afla – acasă, la părinţii naturali, în familii substitutive, în
instituţii de îngrijire sau la şcoală. Părinţii şi familiile, grupurile profesionale care lucrează cu
copiii, dar şi orice cetaţean responsabil ar trebui să ştie de existenţa acestor drepturi. Drepturile
copilului se regăsesc într-o serie de documente internaţionale, care definesc drepturile şi
principiile dezvoltării normale ale unui copil. Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi şi
de a asigura respectarea lor.

II PREVEDERI INTERNE

II 1. Garanţii constituţionale
Problematica protecţiei drepturilor omului, în special ale copilului, prezintă pentru
societatea contemporană o importanţă majoră, atât din punct de vedere teoretico-ştiinţific, cât şi
practic. Protecţia drepturilor copilului a luat o amploare deosebită, după evenimentele din
decembrie 1989, atât datorită instaurării unui regim democratic, fapt ce a permis alinierea
României la reglementările internaţionale existente în acest domeniu, cât şi datorită necesităţii
existenţei unui sistem real de protecţie a drepturilor copilului1.
Reglementarea internă a oricărui stat de drept într-o anumită materie porneşte de
la prevederile constituţionale. În acest sens este esenţială analiza referirilor la protecţia specială
care este acordată drepturilor copiilor prin chiar Constituţia României. România a ratificat
Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului încă din anul 1990. O dată cu intrarea în
vigoare a Constituţiei, în anul 1991, un principiu important impus de Convenţie a fost inclus şi
printre principiile constituţionale care garantează libera dezvoltare a personalităţii umane.În
Constituţie se stipulează: "Copiii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor". Pentru ratificarea Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi a cooperării
în privinţa adopţiei internaţionale, încheiată la Haga la 29 mai 1993, Parlamentul României a
adoptat o lege specială, Legea 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului.Tot în 2004 au fost adoptate Legea 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei, Legea
1
Cristina Otovescu, Protecţia juridica a drepturilor omului, ed. Scrisul Românesc, 2006,p.140-144
2
274/2004 pentru înfiinţarea Oficiului Român pentru Adopţii, Legea 275/2004 de înfiinţare a
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
În Constituţia României, în dispoziţiile sale referitoare la drepturile, îndatoririle şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor se fac urmatoarele precizări: în caz de neconcordanţă
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este
parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale. De asemenea, se precizează că
tratatele ratificate de Parlamentul României fac parte din dreptul intern. Superioritatea dreptului
internaţional public este consacrată şi în tratatele comunitare, iar Convenţia asupra tratatelor, din
1969, stabileşte că un stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat la
care este parte (art. 27).1
Art. 1, alin. 2, din legea relevantă în domeniu, prevede că „autorităţile publice,
organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice responsabile
de protecţia copilului sunt obligate să respecte, să promoveze şi să garanteze drepturile
copilului stabilite prin Constituţie şi prin lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin legea nr.
18/1990, republicată şi ale celorlalte acte internaţionale în materie, la care România este
parte”.
Legea privind drepturile copilului are ca principiu de bază ideea că toţi copiii au aceleaşi
drepturi ca şi părinţii. Trebuie subliniat faptul că, în niciun caz copiii nu sunt mini-cetăţeni cu
mini-drepturi. Ei sunt cetăţeni ca toţi ceilalţi, cu drepturi depline. Autorităţile locale şi statul, în
general, au datoria de a-i asista şi proteja pe copii, astfel încât să îşi poată realiza şi exercita
drepturile în deplinătatea acestora.2
Respectarea şi garantarea drepturilor copilului, stipulate în Constituţia României,
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003- se
realizează conform următoarelor principii:
• respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
• egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
• responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti;
• primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea
drepturilor copilului;
• descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
• asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
• respectarea demnităţii copilului;
• ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi
de gradul său de maturitate;
• asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând
cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri
de protecţie;
• celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
• asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
• interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelaţie cu
ansamblul reglementărilor din această materie.
În anul 1959 a fost elaborată Declaraţia Drepturilor Copilului, iar în 1989 Convenţia cu
Privire la Drepturile Copilului, pe care România a semnat-o în 1990. România a ratificat
1
Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999, pag.1
2
http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

3
Convenţia prin Legea nr. 18/1990 şi s-a inspirat din aceasta, atunci cînd a elaborat Legea privind
Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului, care a intrat în vigoare în septembrie 1991.
După semnarea Convenţiei, România şi-a propus îmbunătăţirea situaţiei copiilor şi asigurarea
celor mai bune condiţii pentru ca ei să crească sănătoşi, să aibă o educaţie de bună calitate şi să
participe activ la viaţa comunităţii. Elaborarea unor programe naţionale în favoarea copilului şi
alocarea resurselor existente la un nivel maxim posibil sunt măsuri necesare pentru ca
respectarea drepturilor copilului să devină o realitate.

II. 2. Cadrul legislativ naţional

Promovarea şi apărarea drepturilor copilului în România se realizează sub patronajul
statului şi prin Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC),
constituită în baza prevederilor Hotărârii de Guvern nr. 1432/2004, care se organizează şi
funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei1.Legislaţia naţională care se
referă la protecţia şi promovarea drepturilor copilului cuprinde următoarela acte normative
principale:
• Legea 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
• Legea 273/2004, privind privind regimul juridic al adopţiei;
• Legea 274/2004, privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Adopţii;
• Legea 275/2004 de înfiinţare a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Drepturilor Copilului;
• Codul Penal.
şi legislaţia normativă secundară:
• Hotărârea nr. 1443/2004, privind metodologia de repatriere a copiilor români
neînsoţiţi şi asigurarea măsurilor de protecţie specială în favoarea acestora;
• Hotărârea nr. 1440/2004, privind condiţiile şi procedura de licenţiere şi de
inspecţie a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi a
celor de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea
părinţilor săi ;
• Hotărârea nr. 1439/2004, privind serviciile specializate destinate copilului care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal;
• Hotărârea nr. 1438/2004 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare şi
funcţionare a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi
a celor de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea
părinţilor săi;
• Hotarârea nr. 1437/2004, privind organizarea şi metodologia de funcţionare a
comisiei pentru protecţia copilului ;
• Hotărârea nr. 1434/2004, privind atribuţiile şi Regulamentul-cadru de organizare
şi funcţionare a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului;
• Hotărârea nr. 1432/2004, privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

La 23 iunie 2004 s-a publicat în Monitorul Oficial al României Legea nr. 272/2004,
privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor Copilului, care reprezintă un nou cadru legal
privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului. Implementarea acestei
legislaţii a permis crearea unui sistem modern, european, de protecţie a drepturilor copilului,

2Hotărârea nr. 1432/2004 din 02/09/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 23/09/2004
4
armonizat cu tratatele internaţionale la care România este parte, cu Convenţia Europeană privind
Drepturile Omului (CEDO) şi respectiv Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.
Legea nr. 272/2004 cuprinde în aria sa de reglementare toţi copiii, indiferent unde se află aceştia,
în familie sau în sistemul de protecţie, în şcoală sau deja pe piaţa muncii, în ţară sau în
străinătate, indiferent de situaţia lor şi fără nicio discriminare, garantând acestora exercitarea
drepturilor lor, prevăzute de Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. Totodată este
accentuat rolul primordial al părinţilor şi familiei în creşterea şi educarea copilului şi, în
subsidiar, intervenţia autorităţilor statului în situaţia în care familia nu poate răspunde în mod
corespunzător nevoilor copiilor.1
Legea 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, are un pronunţat
caracter social, centrându-se pe prevenirea separării copilului de familia sa. Noua lege pentru
drepturile copilului stabileşte foarte clar, pentru prima dată, că principala responsabilitate de a
creşte un copil revine mai întâi de toate părinţilor naturali ai acestuia. Legea urmăreşte
sprijinirea familiei şi comunităţii care există în jurul fiecărui copil, încercând să le ofere sprijin în
procesul atât de complex care este creşterea unui copil. Acest act normativ stipulează, încă de la
începutul său, că orice reglementare adoptată în domeniu se subordonează cu prioritate
principiului interesului superior al copilului(art. 2 ). Acest principiu este impus în legătură cu
drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi
oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al
copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile
publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele de
judecată. Principiul interesului superior al copilului, de la care porneşte legea română în
reglementarea drepturilor fundamentale ale copilului, este enunţat şi de Convenţia cu Privire la
Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 29
noiembrie 1989 şi intrată în vigoare la 2 septembrie 19902.
Determinarea interesului copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situaţiei sale pe termen
scurt, cât şi pe termen lung. În înţelegerea acestei sintagme-cheie, pentru a evita transformarea ei
într-un stereotip care să conducă în final la invocarea lui în mod excesiv, dar la lipsa sau
insuficienţa impactului în plan aplicativ, legiuitorul a pornit de la premisa că fiecare copil este o
entitate pe cât de complexă, pe atât de diferită de celelalte. Aceasta înseamnă că fiecare copil
trebuie înţeles ca un univers în sine, al cărui interes nu poate fi stabilit decât printr-o continuă şi
responsabilă raportare la ansamblul relaţiilor sociale de care depinde evoluţia şi dezvoltarea
copilului. O măsură luată cu privire la un copil nu este în mod automat cea mai potrivită pentru
un altul.
Asigurarea respectării drepturilor copiilor revine părinţilor, ce sunt răspunzători pentru
creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului. În subsidiar, răspunderea revine colectivităţii locale
din care face parte copilul şi familia sa, statul, prin organismele sale, având obligaţia de a sprijini
părinţii sau alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la
copil. Trebuie menţionat că, pentru prima dată în legislaţia română, se precizează o ordine de
responsabilizare a tuturor factorilor, implicit a factorilor sociali, statuându-se că părinţii sunt
primii responsabili pentru creşterea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului. Totodată, se operează o
deplasare a concepţiei legiuitorului, de la ideea că părinţii au drepturi asupra copilului, la ideea
potrivit căreia părinţii sunt responsabili faţă de evoluţia şi dezvoltarea acestuia. Părinţii, ca şi
întreaga societate, trebuie să-şi reevalueze şi, acolo unde este necesar, să-şi redefinească rolul,
ca cei chemaţi să înveţe să relaţioneze permanent cu copilul, să-l asculte şi să-l înţeleagă, să îi
citească nevoile, să îndrume mai curând decât să impună, să colaboreze permanent, la nivelul de
înţelegere al copilului. Totodată, părinţii trebuie să înţeleagă - iar acolo unde este necesar,
autorităţile trebuie să se implice în înţelegerea acestui rol - că ei, şi nu statul sau primăria poartă
1
Legea nr. 272/21 iunie 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 557 din 23/06/2004
2
2Cristina Otovescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. Scrisul Românesc, 2006, p.72.
5
răspunderea, în primul rând, pentru soarta copilului, să fie conştienţi de faptul că un copil este o
fiinţă umană de sine stătătoare, care are drepturi proprii recunoscute prin lege, iar acestea trebuie
să îi fie respectate, în primul rând, de cei care l-au adus pe lume.
Protecţia şi promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai
sensibili ai sănătăţii unei societăţi. Este una dintre temele preferate ale ştiinţelor socio-umane.
Studiile de sociologie a copilăriei realizate în ultimile decenii ale secolului trecut au pus în
evidenţă dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria, împreună cu rolul
familiei ca mediu protector natural şi instituţie de socializare a copilului1. Copiii trebuie să
beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toţi îndreptăţiţi încă din momentul
naşterii.
Esenţială în reglementarea şi coordonarea internă a mijloacelor de protecţie şi promovare a
drepturilor şi libertăţilor copilului este adoptarea Strategiei Naţionale în Domeniul Protecţiei
Drepturilor Copilului 2008-2013. Implementarea acestei Strategii va asigura creşterea calităţii
vieţii copilului, întrucât toate serviciile pentru copii vor respecta standarde minime prevăzute
prin reglementări legale şi vor fi verificate periodic printr-un sistem competent, coerent şi unitar.
Strategia reglementează aspecte care ţin de drepturile copiilor în general, dar şi de egalizarea
şanselor pentru realizarea acestor drepturi pentru grupuri vulnerabile de copii şi tineri care
necesită o atenţie sporită: copiii aflaţi în risc de separare de părinţi, copiii separaţi de părinţi,
copiii părăsiţi în unităţi sanitare, tinerii beneficiari ai unei măsuri de protecţie, copiii abuzaţi,
neglijaţi sau supuşi exploatării, copiii delincvenţi, copiii cu dizabilităţi, infectaţi hiv sau bolnavi
sida şi boli cronice grave, copiii cu tulburări de comportament, copiii aparţinând minorităţilor
etnice. Strategia se adresează şi părinţilor, atât în calitate de beneficiari direcţi ai serviciilor
sociale, alături de copii, cât şi în vederea responsabilizării lor în creşterea, îngrijirea şi educarea
propriilor copii. Totodată, Strategia are în vedere profesioniştii care interacţionează cu copiii,
precum şi comunitatea locală2.
Drepturile copilului pot fi grupate în trei categorii:
1. drepturile de protecţie;
2. drepturile de dezvoltare;
3. drepturile de participare.
1.Drepturile de protecţie – se referă la protecţia împotriva oricărei forme de abuz fizic sau
emoţional, precum şi împotriva oricărei forme de exploatare.
Copiii au dreptul să fie protejaţi împotriva:
• oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă;
• transferului ilicit în străinătate şi a exploatării economice ;
• exploatării sexuale şi a violenţei sexuale;
• folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope, împotriva răpirii şi traficării în
orice scop şi sub orice formă;
• pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
Pentru prima dată în legea cadru privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului este
prevăzută interzicerea pedepselor fizice aplicate copilului, în sensul că, acest text se referă la
interzicerea oricăror pedepse fizice ori de natură umilitoare sau degradante care ar putea fi
aplicate copilului în familie, şcoli, grădiniţe, etc. Chiar dacă unele pedeapse fizice sunt apreciate
ca fiind uşoare, efectele emoţionale pe care acestea le pot produce pot fi pătrunzătoare şi de
durată, astfel încât nu se poate recomanda o soluţie a pedepselor corporale ,,uşoare şi
acceptate“. Adoptarea modelului de educaţie potrivit este în funcţie de natura mediului
familial(nivelul de studii al membrilor familiei, profesia acestora, vârsta şi particularităţile
părinţilor, repere culturale şi religioase). Aplicarea de corecţii fizice determină fie reacţii de
respingere şi încăpăţânare din partea copilului, fie reacţii de insecuritate, deteriorarea imaginii de
1
2
Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a copilului şi familiei, ed. Lumen, 2002, p. 13.
6
sine, etc. În unele cazuri copilul ar trebui lăsat să greşească fără a fi pedepsit şi să i se explice
implicaţiile faptelor sale, acest fapt făcând parte din procesul de învăţare al copilului, din
procesul de dezvoltare a autonomiei.
• lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele dintre
acestea.
• Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale. Copilul este înregistrat
imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi
o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi
educat de aceştia. (art.8).
Articolul reprezintă în fapt recunoaşterea importanţei individuale a copilului şi a statutului juridic
al acestuia. Dacă un copil nu este înregistrat imediat după naştere există pericolul discriminării şi
marginalizării acestuia. Practic, înregistrarea copilului reprezintă prima recunoaştere oficială a
existenţei sale de către stat şi instrumentul pentru asigurarea altor drepturi ale copilului. Orice
deficienţă în procesul de înregistrare a naşterii copilului poate determina privarea acestuia de
asigurarea măsurilor de protecţie, inclusiv de cele contra traficului de copii, a răpirii, vânzării,
etc. Când copiii sunt mici - ca de exemplu atunci când sunt părăsiţi în spital imediat după naştere
, dar şi mai târziu, specialiştii cu atribuţii în domeniu trebuie să facă toate eforturile pentru a le
găsi părinţii (la momentul respectiv, dar şi mai târziu), astfel încât - cel puţin - să le poată spune
copiilor cine sunt şi de unde vin. Realizarea dreptului copilului la identitate menţionat de
prezenta lege este asigurată prin stabilirea unor atribuţii clare şi termene precise pentru unităţile
sanitare, pentru poliţie şi pentru primării, astfel încât toţi copiii să aibă înregistrată naşterea şi să
primească un nume. Deşi potrivit dispoziţiilor alin. (3) al prezentului articol, părinţii au dreptul
de a alege numele şi prenumele copilului, aceste prevederi trebuie să fie coroborate şi cu
dispoziţiile Legii nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă, care precizează în mod expres
că ofiţerul de stare civilă poate să refuze înscrierea în certificatul de naştere a unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole, părinţii putând opta pentru un nume
corespunzător.
Ştiaţi că?-În Suedia,numele de familie al nou-născutului poate fi cel al părinţilor, dacă au
acelaşi nume, al ultimului copil născut, al unuia dintre părinţi sau chiar numele dinaintea
căsătoriei al unuia dintre părinţi, dacă aceştia sunt divorţaţi. Dacă copilul se naşte imediat
după divorţul părinţilor, soţul mamei nu este considerat obligatoriu tatăl copilului, dar, dacă se
naşte imediat după moartea soţului, este considerat copilul acestuia.
În ceea ce priveşte dreptul copilului la păstrarea cetăţeniei române, precizăm că Legea
nr. 21/1991 a cetăţeniei române a prevăzut în mod expres că, cetăţenia română nu poate fi
retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere. Dreptul copilului la identitate este consacrat
şi de articolele 7 şi 8 din Convenţia ONU cu Privire la Drepturile Copilului. Astfel, art. 7 din
Convenţie stipulează următoarele: copilul se înregistrează imediat după naşterea sa şi are, prin
naştere, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul
de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit de aceştia. Pentru a asigura respectarea dreptului la
identitate, prin Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, legiuitorul precizează că,
în situaţia în care declaraţia de naştere a copilului s-a făcut după trecerea unui an de la naşterea
sa, există posibilitatea întocmirii actului de naştere în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi irevocabile, care să conţină toate datele necesare întocmirii actului de naştere a copilului.
Legiuitorul acordă protecţie specială: copiilor refugiaţi, copiilor cu dizabilităţi, copiilor
aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice, copiilor aflaţi în zone de
conflict armat, copiilor neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc
sub supravegherea legală a unor persoane, copiilor care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund
penal.
În relaţia cu părinţii, copiii au dreptul:
• de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijiţi şi educaţi de aceştia;
7
 • de a nu fi separaţi de părinţi împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi
limitativ prevăzute de lege;
• la protecţie alternativă;
• de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte
persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului conţine o serie de articole care se
referă la problema relaţiilor personale ale copilului cu părinţii săi, precum şi cu „alte persoane
faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament“. Astfel, articolul 14 recunoaşte dreptul
copilului de a menţine contact nu numai cu părinţii, dar şi cu rudele şi, chiar mai important, cu
alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Aşadar copilul poate avea
„viaţă de familie“ alături de persoane cu care are relaţii legale şi biologice, dar şi sociale. În mod
evident, acesta este unul dintre articolele definitorii asupra concepţiei legiuitorului în
abordarea problematicii copilului şi a plasării şi integrării sale în mediul în care se
formează. El reflectă filosofia legii potrivit căreia copilul este un univers în sine, integrat unui
mediu familial şi social care îi influenţează şi modelează personalitatea. Acest text reprezintă
unul dintre puţinele cazuri în care se conferă conotaţie juridică relaţiilor de natură
afectivă, recunoaşterea şi afirmarea acestora ca element al protecţiei juridice, constituind şi
un pas important în definirea principiului ocrotirii interesului superior al copilului.
Se observă, aşadar, că legiuitorul nu a definit categoria persoanelor cu care copilul poate
avea legături personale printr-o enumerare limitativă, ci prin precizarea rolului acelor persoane
în viaţa copilului, optându-se deci, pentru o abordare flexibilă, adaptabilă fiecărei situaţii în
parte. Mai mult decât a afirma dreptul la păstrarea legăturilor personale, potrivit art. 14 alin. (3)
părinţii nu le pot interzice copiilor să menţină legătura cu bunicii, fraţii sau alte persoane, alături
de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, cu excepţia cazurilor „în care instanţa decide în
acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică,
psihică, intelectuală sau morală a copilului“. Această ultimă prevedere este extrem de
interesantă şi merge mult mai departe decât ceea ce li se impune în mod legal părinţilor în multe
alte ţări. Articolul neagă dreptul părinţilor de a interzice contactul cu o anumită categorie de
persoane (persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie), drept care ar intra în
mod normal în aria de drepturi sau responsabilităţi părinteşti. Aceasta este o recunoaştere a
capacităţii copilului de a forma o reţea de relaţii şi de a le putea menţine.

2.Drepturile de dezvoltare – se referă la disponibilitatea şi accesul la toate tipurile de

servicii de bază, precum educaţia şi serviciile de îngrijire medicală.
• Copiii au dreptul de a primi o educaţie care să le permită dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii lor;
Exercitarea corespunzătoare de către copil a dreptului la învăţătură presupune dreptul părinţilor
de a alege felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale, astfel încât acestea să corespundă
aptitudinilor şi personalităţii copilului, dar şi obligaţia părinţilor de a-l înscrie pe copil la şcoală,
de a asigura frecventarea cu regularitate de către copil a cursurilor şcolare, de a-i urmări evoluţia
şi a-l sprijini în evaluarea opţiunilor şi a posibilităţilor de care dispune. Alin. 3) din articolul 30
accentuează concepţia de bază a legii privind orientarea tuturor acţiunilor autorităţilor şi
serviciilor, în vederea sprijinirii părinţilor, pentru asumarea de către aceştia a rolului primar şi
esenţial în viaţa copilului.
• Copiii au dreptul să crească alături de părinţii lor. Ambii părinţi sunt responsabili
pentru creşterea copiilor lor;
Art. 31 enunţă principiul responsabilităţii egal împărţite între părinţi, principiu existent, de
altfel, şi în Codul Familiei, ale cărui dispoziţii, în materie de ocrotire a minorului, rămân în mare
parte, aplicabile. Putem vorbi despre egalitatea părinţilor în ceea ce priveşte drepturile şi
îndatoririle faţă de copilul minor, ca despre un aspect al egalităţii drepturilor dintre bărbat şi
8
femeie, principiu statuat la nivel constituţional. Părinţii trebuie să-şi exercite împreună drepturile
şi să-şi îndeplinească obligaţiile părinteşti numai în interesul copilului. Este evident că, pe primul
plan, se situează obligaţiile părinteşti, întrucât drepturile sunt recunoscute tocmai în vederea
îndeplinirii obligaţiilor de către părinţi.
• Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot
atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru
asigurarea realizării efective a acestui drept;
Dreptul la sănătate este garantat şi de prevederile art. 33 din Constituţia României, precum şi de
art. 24 din Convenţia ONU cu Privire la Drepturile Copilului. Conform Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS), sănătatea reprezintă o completă bună stare fizică, mintală şi socială şi nu doar
absenţa bolii sau infirmităţii. Astfel, cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge copilul
este determinată nu doar de caracteristicile fizice ale copilului, de absenţa unei anumite patologii
medicale, ci are în vedere întreg mediul de viaţă al copilului şi necesitatea asigurării condiţiilor
optime pentru creşterea şi dezvoltarea acestuia precum şi pentru prevenirea apariţiei unor situaţii
care să determine afectarea bunăstării fizice, mintale şi sociale ale copilului.
• Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea
fizică, mintală, spirituală, morală şi socială;
Noţiunea de interes al copilului presupune şi un aspect social, căci părinţii sunt obligaţi să-l
crească pe copil, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregă-
tirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui. Nivelul de trai nu se reduce doar la
satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, ci se extinde şi la acoperirea celorlalte necesităţi de
dezvoltare, mentală, spirituală, morală ale acestuia - accesul la educaţie, participare la viaţa şi
manifestările culturale şi spirituale, educaţia pentru sănătate, asigurarea unui mediu sănătos şi
nepoluat etc.
• Copiii au dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale;
• Copiii au dreptul la odihnă şi vacanţă;
• Timp de odihnă şi timp liber/participare la viaţa culturală şi artistică;
Art. 49, alin. 1) şi 2) stabileşte dreptul copilului la odihnă şi vacanţă. Dispoziţii asemănătoare se
regăsesc şi în cadrul art. 31 al Convenţiei ONU cu Privire la Drepturile Copilului.Odihna
presupune realizarea relaxării fizice, mentale, precum şi somnul. Odihna este pentru dezvoltarea
copilului aproape la fel de importantă ca celelalte nevoi de bază, precum alimentaţia, adăpostul,
sănătatea şi educaţia, motivat de faptul că, în general, copiii suprasolicitaţi sunt incapabili să
înveţe, au o rezistenţă fizică diminuată, fiind mai predispuşi la boli. Necesităţile de odihnă ale
copilului trebuie să fie strâns corelate cu vârsta şi gradul său de dezvoltare. Prin urmare, în
stabilirea programului zilnic al unui copil trebuie realizat un echilibru între activităţile acestuia,
astfel încât copilul să aibă timp suficient atât pentru participarea la cursuri, cât şi pentru
realizarea temelor, pentru joc şi pentru alte activităţi.
Ştiaţi că?-Irlanda este prima ţară care a trasat la nivel naţional în anul 2004 o politică privind
joaca copiilor, finanţată cu 5 milioane de euro/2004, în vederea amenajării de locuri de joacă în
spaţiul public, program numit ”O politică naţională de joacă: pe locuri, fiţi gata, jucaţi-vă!”
• Dreptul la educaţie şi participarea la viaţa culturală. Dreptul la educaţie este nu
numai dreptul de a frecventa şcoala, el este de asemenea dreptul de a găsi în şcoală
tot ceea ce este necesar construirii unei raţiuni capabile de acţiune şi a unei
conştiinţe morale vii.
• Acces la educaţia preşcolară;
• Învăţământ general obligatoriu şi gratuit pentru toţi copiii;
• Programe de educaţie pentru părinţii tineri;
Ştiaţi că?-În şcolile olandeze funcţionează Centre ale copiilor, înfiinţate pentru a oferi un
sprijin real părinţilor în educarea copiilor. Aceste centre pun la dispoziţie, fie camere ale

9
părinţilor, unde aceştia se pot întâlni şi discuta, fie asistenţi sociali sau consilieri educativi,
care pot oferi copiilor şi părinţilor ajutor suplimentar. Şi la noi, în ultimii ani, în unele şcoli s-
au înfiinţat cabinete de consiliere şcolară.
• Prevenirea abandonului şcolar prin măsuri de suport;
• Organizarea de cursuri speciale de pregătire pentru copiii care au abandonat şcoala
sau nu pot răspunde cerinţelor programei şcolare;
• Dreptul la îngrijire şi şanse egale pentru copiii cu nevoi speciale: pentru copiii
preşcolari infectaţi cu HIV/bolnavi de SIDA, se constituie grupe speciale, care
funcţionează în cadrul unor centre sau în unele instituţii medicale. Copiii seropozitivi
HIV aflaţi în familii, au acces la instituţiile preşcolare, unde doresc părinţii lor să-i
înscrie. Pentru copiii care urmează să fie cuprinşi în învăţământul obligatoriu
(clasele: I- VIII), se aplică prevederile referitoare la integrarea lor în colectivităţi
obişnuite.

3. Drepturile de participare – se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl

privesc.Copiii au dreptul:
• să-şi exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi priveşte;
• să fie ascultaţi în toate procedurile care îi privesc;
• poate cere şi primi orice informaţie pertinentă, poate fi consultat;
• la libertate de exprimare;
• la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;
• la libera asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire
paşnică, în limitele prevăzute de lege;
• la protejarea imaginii lor publice, a vieţii intime, private şi familiale;
• să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale.
• la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la
practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu
alţi membri ai comunităţii din care face parte;
• la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti
de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale;
• să conteste modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se adresa în acest sens conducerii
unităţii de învăţământ, în condiţiile legii.
Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce
priveşte vieţile lor. Acestea le oferă copiilor posibilitatea de a-şi exprima părerile, de a
discuta problemele pe care ei le consideră importante, precum şi de a căuta şi a primi
informaţii relevante pentru ei. În unele cazuri, legislaţia românească permite în mod explicit
copiilor să aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă. De exemplu, copiii pot să-şi aleagă
propria religie la vârsta de 16 ani, însă religia lor nu poate fi schimbată fără consimţământul lor
nici înainte de vârsta de 14 ani.
Drepturile de participare ale copilului sunt totuşi limitate, în sensul că, pentru a şi le exercita,
copiii trebuie să fie capabili să-şi formeze propriile păreri. Chiar şi copiii mai mici beneficiază de
drepturile de participare, întrucât şi ei au nevoi şi capacitate participativă. În conformitate cu
legislaţia românească în vigoare, copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să fie ascultat în toate
procedurile juridice şi administrative care îl privesc. Şi copiii cu vârsta mai mică pot fi audiaţi,
iar dacă autoritatea competentă consideră de cuviinţă, părerile copilului vor fi luate în
considerare, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a copilului.
În concluzie, cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe nevoi participative va avea şi
cu atât mai capabil va fi să-şi formeze propriile păreri. Corelativ dreptului de a-şi exprima orice
punct de vedere stă dreptul copilului de a fi ascultat, ce conferă acestuia posibilitatea de a cere şi
10
de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat
asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, daca este respectată, precum şi asupra
consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte . Majoritatea statelor împărtăşesc principiul conform
căruia părerile copiilor trebuie ascultate şi luate în considerare, conform vârstei şi capacităţii lor
de a înţelege. Opinia copilului este luată în considerare în mod progresiv, funcţie de capacitatea
acestuia. Astfel, sunt situaţii în care opinia acestuia este hotărâtoare, iar în altele opinia copilului
este ascultată şi luată în considerare, însă nu reprezintă elementul decisiv în luarea deciziei de
către părinţi sau, după caz, de către autorităţile competente. Cele două elemente se regăsesc, într-
o pondere diferită, şi la nivelul reglementărilor interne sau internaţionale, care oscilează între
tendinţa de a recunoaşte copiilor independenţa totală, în anumite situaţii, la o anumită vârstă şi
aceea de a impune păstrarea unui echilibru în a aprecia importanţa voinţei exprimate a minorului.
În primul caz, legea decide să acorde copilului dreptul de a decide, iar dorinţele copilului sunt
acelea care primează şi hotărăsc deznodământul cazului respectiv. Pe de altă parte, legea nu
merge atât de departe, dar susţine într-un anumit grad dreptul copilului de a-şi exprima punctul
de vedere, care este luat în considerare de către adulţi atunci când aceştia iau decizii, fie ei judecă
tori, părinţi sau alte persoane.
Putem găsi în legile române exemple ale ambelor situaţii. În ceea ce priveşte dreptul
absolut de a hotărî, se stipulează că adopţia unui copil care a împlinit vârsta de 10 ani nu se
poate face decât cu acordul acestuia (a se vedea articolul 11 alin. (1) litera b) şi art. 17(2) din
Legea nr. 273, privind regimul juridic al adopţiei. Acestea sunt prevederi extrem de clare, care le
conferă copiilor cu vârste de la 10 ani în sus dreptul de veto. Cea de-a doua situaţie este
exemplificată de art. 6 (h) a Legii privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care
stabileşte ca principiu general de aplicare a legii „ascultarea opiniei copilului şi luarea în
considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate“. Este o viziune
echilibrată, care, fără a nega rolul copilului în aprecierea oricărei măsuri care îl priveşte,
îndeamnă totuşi la prudenţă în stabilirea ponderii acestui rol, pentru a nu se ajunge ca, în
fapt, copilul să decidă, în mod exclusiv şi indiferent de nivelul de discernământ, cu privire
la măsurile ce se iau asupra lui.
Dreptul la libertatea de exprimare este strâns legat de dreptul copilului de a-şi exprima
opiniile şi de a-i fi luate în considerare. Promovarea şi garantarea acestui drept trebuie să fie
asigurată printr-o atitudine de încurajare a copilului în acest sens, în diverse medii: în mediul
familial, la şcolă, în alte instituţii şi în societate. Practic, drepturile civile ale copiilor încep în
cadrul familiei, care are un rol esenţial în crearea conştiinţei şi protejarea drepturilor copilului, în
crearea respectului pentru valorile umane, identitatea şi moştenirea culturală şi a respectului
pentru alte civilizaţii. Este nevoie să se aibă în vedere modalităţi adecvate care să asigure un
echilibru între responsabilitatea părinţilor şi realizarea drepturilor copilului, inclusiv dreptul la
libertatea de exprimare. Ascultarea copilului trebuie să fie văzută în mod necesar ca un
drept al acestuia şi nu ca o posibilitate pentru adulţi de a exploata în favoarea lor o
eventuală opinie a copilului.

III. Drepturile şi libertăţile fundamentale ale copilului din perspectiva

reglementărilor europene

Drepturile fundamentale şi valorile democratice sunt respectate în statele membre ale

Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte precum Convenţia Europeanã a
Drepturilor Omului (1950), Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului (1948), Carta Socială
Europeanã (1962) sau Carta Comunitarã a Drepturilor Sociale (1996). Uniunea şi statele sale
membre sunt deci obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor

11
fiind tribunalele naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie 1. Angajamentul Uniunii a fost
reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2001, când a fost proclamată Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene. Acest document este structurat în 6 capitole – Demnitatea,
Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia – cuprinzând în total 54 de articole,
care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene şi drepturile civile, politice, economice
şi sociale ale cetăţeanului european. Datorită extinderii relaţiilor între state, au apărut anumite
categorii de persoane care trebuie să fie protejate la nivel mondial, aşa cum sunt copiii. Toate
statele membre ale comunităţii internaţionale s-au angajat să depună toata eforturile pentru a
îndeplini anumite deziderate. În viziunea Uniunii Europene, punctul de vedere asupra
principalelor drepturi civile ale copilului pleacă de la ideea că aceste drepturi sunt o instituţie
complexă, care îmbină elemente legislative realizate în dreptul internaţional şi în dreptul intern.
Problematica drepturilor copilului s-a aflat în permanenţă în atenţia organismelor internaţionale,
încă de la adoptarea, la 10 decembrie 1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Diferite calitativ de cele ale adulţilor, drepturile copilului fac obiectul a numeroase documente,
cu sau fără forţă juridică, cu caracter universal sau regional, ce enunţă principiile, standardele şi
normele ce trebuie respectate de state, privitor la drepturile copilului. La nivelul Uniunii
Europene, orientările din domeniul drepturilor copilului joacă rolul de cadru regional solid
pentru activitatea UE, în promovarea şi protecţia drepturilor copilului în cadrul politicii externe
globale a UE în domeniul drepturilor omului, precum şi în privinţa drepturilor copiilor. Pentru a
consolida drepturile copilului, Uniunea Europeană s-a angajat, de mulţi ani, în acţiuni
multidimensionale ce cuprind, în special, următoarele elemente:
• punerea în aplicare a Orientărilor Consiliului UE din 2003, privind copiii şi conflictele
armate;
• discutarea drepturilor copilului în relaţia cu ţările terţe, în special în cadrul dialogului
politic;
• finanţarea, în special prin intermediul Iniţiativei Europeane pentru Democraţie şi
Drepturile Omului (IEDDO), a proiectelor de promovare şi protecţie a drepturilor
copiilor;
• pe parcursul procesului de extindere, monitorizarea progreselor înregistrate, în ceea ce
priveşte promovarea drepturilor copilului şi sprijinirea reformei protecţiei copilului în
ţările candidate şi potenţial candidate;
• în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, alături de statele latino-
americane, propune şi susţine anual o rezoluţie privind „drepturile copilului” şi solicită
periodic statelor să semneze, să ratifice şi să pună în aplicare Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului şi protocoalele opţionale ale acesteia. Statele părţi la această
Convenţie se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru
bunăstarea sa, ţinând cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale
altor persoane responsabile legal pentru el şi vor lua în acest scop toate măsurile
legislative şi administrative corespunzătoare. Pentru aceasta, în toate deciziile care îi
privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, de
către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare
ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate.
• sprijin pentru activitatea actorilor internaţionali şi regionali relevanţi în domeniul
drepturilor copilului, în special Secretarul General al ONU, Consiliul de Securitate al
ONU, organismele tratatelor ONU, în special Comitetul pentru Drepturile Copilului,
procedurile speciale şi mecanismele ONU, precum şi sprijin pentru organizaţiile
corespunzătoare din cadrul ONU, în special UNICEF, OHCHR, OIM, OMS şi UNFPA şi
mecanismele regionale, în special Consiliul Europei, OSCE, reţeaua europeană de

1
Andreşan-Grigoriu Beatrice, Ştefan Tudorel , Drept comunitar , ed. ALL Beck , 2007, p. 456.
12
 Ombudsman pentru copii şi organizaţiile societăţii civile. "Avocatul copilului" este o
instituţie de sorginte europeană, care a depăşit apoi graniţele Europei, existând în
momentul de faţă atât o tendinţă de generalizare a instituţiei în tot mai multe ţări şi
regiuni din lume, cât şi o tendinţă de unificare la nivel internaţional 1.
Mare parte din actualele probleme din domeniul implementării drepturilor copilului sunt datorate
şi faptului ca nu exista o instituţie care să reprezinte copilul şi drepturile acestuia în relaţia cu
principala autoritate decizională, Guvernul României. Există deja suficiente exemple de state
care au creat instituţia Avocatului Copilului şi fac în mod clar progrese în privinţa protecţiei
minorilor. Recomandarea 1286 a Adunării Parlamentare asupra unei strategii europene pentru
copii a urgentat puternic crearea unor asemenea posturi la nivel naţional, cu garantarea
independenţei şi profesionalismului necesar pentru o îmbunătăţire reală în situaţia copiilor2.
Pentru a completa acţiunea sa globală în lupta împotriva tuturor formelor de violenţă
asupra copiilor, cu măsuri specifice pentru fiecare ţară, Uniunea Europeană, luând în considerare
formele predominante de violenţă în diferitele ţări şi regiuni ale lumii şi abordând, în acelaşi
timp, aspectele legate de sex ale violenţei asupra copiilor, va elabora strategii naţionale pentru
acţiuni precise în ţările terţe. Pentru elaborarea strategiilor şi ca o bază pentru acestea, Uniunea
Europeană va efectua, într-o primă etapă, o evaluare cuprinzătoare a situaţiei din diferitele ţări în
ceea ce priveşte violenţa asupra copiilor. O astfel de evaluare ar trebui să se bazeze, pe cât este
posibil, pe materialele existente, în special pe cele de la UNICEF, de la mecanismele speciale ale
ONU, de la sursele guvernamentale şi de la actorii relevanţi din societatea civilă.
La nivelul Consiliului Europei s-a elaborat un program intitulat “Construirea unei Europe
cu şi pentru copii”, care îşi propune ca principale scopuri:
• garantarea respectării drepturilor copilului peste tot şi de către toţi în Europa;
• eradicarea tuturor formelor de violenţă asupra copiilor prin protecţia copiilor;
• prevenirea violenţei;
• urmărirea delincvenţilor;
• participarea copiilor.
Se urmăreşte ajutarea statelor să consolideze şi să dezvolte strategiile naţionale destinate
protejării drepturilor copilului, să conceapă un cadru juridic complet, coerent şi accesibil şi va
propune modele eficiente pentru cadrul instituţional, încurajând lansarea unor procese
participative pentru elaborarea şi aplicarea politicilor naţionale. Programul „Construirea unei
Europe cu şi pentru copii” intenţionează să mobilizeze toate sectoarele societăţii, să le
sensibilizeze asupra responsabilităţilor lor specifice şi să le consolideze capacitatea de a preveni
violenţa şi de a proteja copiii. El va ameliora accesul copiilor la informaţii şi va dezvolta metode
şi instrumente care să permită asigurarea unei participări reuşite a copiilor la toate nivelurile:
local, regional şi naţional.
Ştiaţi că?-Autorităţile locale din anumite ţări europene au înfiinţat pe lângă Cosiliile
Locale sau Judeţene şi Consilii ale Copiilor din localitatea respectivă. Lideri locali, alături de
copii, participă la întrunirile acestor Consilii şi dezbat împreună problemele copiilor din
comunitate.
Acest program va beneficia pe deplin de cooperarea internaţională combinând instrumente
importante, cum ar fi stabilirea normelor, proceselor de monitorizare, elaborarea politicilor,
asistenţa tehnică şi sensibilizarea şi le va pune în serviciul drepturilor copilului. El va acţiona în
parteneriat cu alţi actori importanţi din Europa, cum ar fi Uniunea Europeană şi UNICEF şi va
asigura o continuare adecvată recomandărilor formulate de studiul Naţiunilor Unite privind
violenţa asupra copiilor3.

1
Marţian I. Niciu, op.cit., pag.14
2
http://www.coe.int/T/TransversalProjects/Children/other%20langauges/Booklet_Romanian.pdf
3
http://www.coe.int/T/TransversalProjects/Children/other%20langauges/Booklet_Romanian.pdf
13
 În cadrul politicii de dezvoltare a Uniunii Europene, „Consensul European Privind
Dezvoltarea” include respectarea drepturilor copilului în statele membre ale UE, prin trimitere la
principalele cadre internaţionale în domeniul drepturilor omului şi la Obiectivele de Dezvoltare
ale Mileniului. Prin elaborarea documentului intitulat „Orientări ale Uniunii Europene pentru
Promovarea şi Protecţia Drepturilor Copilului”, Uniunea Europeană subliniază importanţa
principalelor instrumente juridice, norme şi standarde europene şi internaţionale în domeniul
drepturilor omului, precum şi a angajamentelor politice relevante în domeniul promovării şi
protecţiei drepturilor copilului, în special a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a
Declaraţiei Drepturilor Copilului, a pactelor internaţionale privind drepturile omului, a
Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului şi a celor două protocoale opţionale ale acesteia, a
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, a
Statutului Curţii Penale Internaţionale, precum şi a Declaraţiei de Dezvoltare a Mileniului şi a
Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului, a declaraţiei şi a planului de acţiune „O lume demnă
pentru copii” adoptate de Adunarea Generala a Naţiunilor Unite în 2002, precum şi a altor
instrumente şi standarde relevante în domeniul drepturilor copilului. Uniunea Europeană îşi
reafirmă hotărârea de a urmări cu prioritate, în cadrul politicii sale externe privind drepturile
omului, promovarea şi protecţia tuturor drepturilor copilului, respectiv persoanelor cu vârsta mai
mică de 18 ani, ţinând seama de interesele copilului şi de dreptul acestuia la protecţie împotriva
discriminării precum şi de a participa la procesele de luare a deciziilor, bazate pe principiile
democraţiei, egalităţii, nediscriminării, păcii şi dreptăţii sociale şi pe universalitatea,
indivizibilitatea, interdependenţa şi strânsa corelare a tuturor drepturilor omului, inclusiv dreptul
la dezvoltare.
În cazul CE, există o abordare pe trei căi în privinţa copiilor, ce priveşte: aspecte
specifice cum ar fi violenţa împotriva copiilor, copiii afectaţi de conflicte armate, traficul de
copii etc.; drepturile şi necesităţile copiilor prin teme specifice cum ar fi educaţia şi sănătatea,
precum şi o mai bună integrare a drepturilor copiilor, ca unul dintre aspectele transversale de
luat în considerare în toate programele şi proiectele finanţate de CE.
În relaţiile sale cu ţările terţe, precum şi în cadrul forurilor internaţionale, Uniunea
Europeană acţioneaza, în special, în sensul promovării active a obiectivelor sale privind
promovarea şi protecţia drepturilor copilului ca parte integrantă a politicii externe a Uniunii
Europene în domeniul drepturilor omului, inclusiv în contexte legate de dezvoltare, pace şi
securitate, şi al promovării integrării acestor obiective în cadrul altor politici externe, inclusiv
prin dialog politic, cooperare în domeniul dezvoltării, asistenţă umanitară şi proces de aderare.
Se doreşte urmărirea unei abordări bazate pe drepturile omului în punerea în aplicare a acestor
obiective, în sensul principiilor generale ale Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului,
respectiv nediscriminarea, interesul copilului, participarea copilului precum şi supravieţuirea şi
dezvoltarea copilului, promovarea unei abordări globale, reafirmând astfel indivizibilitatea,
interdependenţa şi interacţionarea drepturilor copiilor, acordând în acelaşi timp o atenţie
specifică domeniilor prioritare în cauză.
Prioritară este urmărirea promovării şi protecţiei drepturilor copilului în deplină conformitate cu
instrumentele şi standardele internaţionale relevante, în special cu Convenţia cu privire la
Drepturile Copilului, prin adoptarea tuturor măsurilor legislative, administrative sau de altă
natură necesare, în special a măsurilor transversale identificate drept „măsuri generale de punere
în aplicare” de către Comitetul pentru drepturile copilului. Este vizată capacitatea „titularilor de
obligaţii” (state şi guverne, pentru a îşi respecta obligaţiile), precum şi ale „titularilor de
drepturi” (copiii, pentru a beneficia şi a-şi invoca drepturile). România, membră a Uniunii
Europene, este o lume în care fiecare copil trebuie să fie tratat cu demnitate şi respect, să-şi poată
exprima şi realiza liber propriile idei, să participe în luarea deciziilor care îl afectează în familie,
şcoală, comunitate, să beneficieze de servicii care răspund nevoilor şi intereselor lui. O mai bună
cunoaştere a drepturilor copilului va conduce la respectarea acestora şi la o viaţă mai bună pentru
14
toţi copiii. De aceea, este foarte important ca din ce în ce mai multe persoane să aibă cunoştinţe
despre drepturile copilului. Înţelegând ce înseamnă în practică aceste drepturi, cu toţii vom fi mai
avizaţi despre felul în care trebuie să ne purtăm cu copiii.Închei menţionând că la data de 20
noiembrie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Drepturilor Copilului.

BIBLIOGRAFIE :

CĂRŢI ŞI PUBLICAŢII :

1. Andreşan-Grigoriu Beatrice, Ştefan Tudorel , Drept comunitar , ed. ALL Beck , 2007;
2. A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. N. Costin, V. Ursa, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
3. Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti,
1992 ;
4. Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a II-a,
curs universitar,editura All Beck, Bucureşti, 2001 ;
5. Bianca Predescu, Drept Instituţional Comunitar, note de curs universitar,Craiova, 2006;
6. Bulzan Carmen, Dragotoiu Florentina, Stamatescu Mihai - Educaţia pentru drepturile
omului şi pace;
7. C.Surdu-Consecinţe ale schimbării stării civile asupra numelui copiilor;
8. Cristina Otovescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, ed. Scrisul Românesc, 2006;
9. Emanuel Guţan, Drept Roman, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2004;
10. Emanuel Guţan, Istoria gândirii juridice europene, note de curs;
11. Florian Emeşe , Protecţia Drepturilor Copilului, Ediţia 2, Ed. CH Beck, 2007;
12. Ghidul părinţilor în lumea copiilor, Ministerul Integrării Europene, Bucureşti, 2005;
13. Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a copilului şi familiei, ed.
Lumen, 2002;
14. Ion Suceavă, Marcu Viorel, Gheorghe Constantin, Omul şi drepturile sale, Bucureşti,
1991;
15. Irina Moroianu Zlotescu, Radu Demetrescu - Din istoria drepturilor omului, IRDO,
Bucureşti
16. Irina M. Zlătescu, Drepturile copilului şi tânărului, Ed. Institutul român pentru
drepturile omului, Bucuresti, 2003 ;
17. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucuresti, 1998 ;
18. Ion P. Filipescu, Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, editura All, Bucureşti,
1997;
19. Ion P. Filipescu,Tratat de dreptul familiei,editura All, Bucureşti, 1993
20. M. Anghene, în I. Filipescu, Otilia Calmuschi ş.a., Raporturile juridice dintre părinţi şi
copii, Editura Academiei, Bucureşti, 1985 ;
21. Mioara Bogdan, Nicoleta Curelaru, Violeta Elefterie ş.a.,Manual pentru Implementarea
Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,Editura
Vanemonde, Bucureşti, 2006;
22. Manual de educaţie pentru drepturile omului cu tineri;
23. Marţian I. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Servosat, Arad, 1999;
24. Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 ;
25. ROMÂNIA – FOCUS, ed. Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate

15
 DOCUMENTE OFICIALE :
1. Constituţia României;
2. Hotărâre nr. 1432/2004 din 02/09/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 868
din 23/09/2004;
3. Legea nr. 109, din 18 septembrie 1990, publicată în Monitorul Oficial, nr. 199, din
28/09/1990;
4. Legea nr. 272/21 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial, nr. 557 ,din 23/06/2004;
5. Legea nr. 273/2004, din 21/06/2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557, din
23/06/2004 , privind regimul juridic al adopţiei.

III SITE-URI CONSULTATE :

1. www.anpdc.ro
2. www.birouldeconsiliere.ro
3. www.cdep.ro
4. www.coe.int
5. www.consilium.europa.eu
6. www.euractiv.ro
7. www.x.gov.ro
8. www.coe.int/T/TransversalProjects/Children/other%20langauges/Booklet_Romanian.pdf

16