Drepturile copilului

Interesul pentru drepturile copilului a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a
luat naştere prima mişcare preocupată de aspecte referitoare la DEZVOLTAREA copilului, care pleda
pentru  PROTECŢIA acestuia împotriva neglijării, exploatării şi a violenţei. În Europa, perioada s-a
caracterizat prin deschiderea unui număr considerabil de instituţii publice de ocrotire, scoli şi
instituţii separate pentru copii delincvenţi, precum şi de tribunale pentru minori.
După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenţia
lumii. În 1924, Liga Naţiunilor a adoptat Declaraţia de la Geneva. În 1959, Organizaţia Naţiunilor
Unite a adoptat Declaraţia drepturilor copilului. Ambele declaraţii au reprezentat o recunoaștere
timidă a drepturilor copilului, deoarece, deşi susţineau ferm protecţia şi bunăstarea copilului, nu îi
recunoşteau dreptul de a participa la deciziile care îl priveau. Conform acestora, copiii erau niște
membri fragili, slabi şi vulnerabili ai societăţii. În plus, nu au fost luate măsuri ulterioare pentru
punerea în aplicare a drepturilor menţionate în cele două declaraţii. Spre sfârșitul anilor ‘60, s-a pus
accentul pe ideea drepturilor de PARTICIPARE ale copilului. Mai mulţi lideri de opinie au susţinut
că şi copiii au competenţele necesare pentru a lua decizii în privinţa problemelor importante
din viaţa lor şi că trebuie lăsaţi să participe la luarea acestor decizii. De exemplu, copiii trebuie
să aibă un cuvânt de spus în privinţa educaţiei lor. Profesorii şi părinţii trebuie să-i sprijine în
această privinţă şi să-i ajute să devină independenţi.
În 1978, cu un an înainte de Anul Internaţional al Copilului, Guvernul Poloniei a propus
elaborarea unei Convenţii privind drepturile copilului. S-a înfiinţat un grup de lucru special care să
redacteze un proiect al Convenţiei. Pe 20 noiembrie 1989, s-a adoptat Convenţia ONU cu privire
la drepturile copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 şi a fost ratificată de
majoritatea ţărilor din lume, cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Somaliei.
România a ratificat Convenţia pe 28 septembrie 1990 prin Legea nr. 18/1990 şi s-a inspirat din
aceasta atunci când a elaborat Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

1
 Cele 42 de drepturi ale copilului, așa cum se regăsesc în Convenția privind Drepturile
Copilului, sunt strâns legate unele de celelalte și au toate aceeași importanță.
Copiii nu s-au bucurat dintotdeauna de locul pe care îl ocupă în prezent în societate. În întreaga
istorie a omenirii, ideea de a le acorda protecție reprezenta cel mult o preocupare a părinților,
nicidecum un obiectiv al societății și instituțiilor sale.
Recunoașterea copilului ca ființă umană cu drepturi depline, pentru care adulții au obligații
corelative, începe să devină realitate în secolul XX. Doctorul Janusz Korczak (1878-1942),
pedagog, pediatru și scriitor, supranumit ”marele prieten” al copiilor, a regândit educația și statutul lor,
considerând că aceștia nu sunt persoane în devenire, ci personalități complete care trebuie tratate cu
respect și ale căror opinii trebuie luate în considerare, participarea lor la decizii care îi privesc în mod
direct fiind fundamentală.

2
 Ideea elaborării unui document internațional care să cuprindă drepturile copilului, extrem de
important în mobilizarea comunității internaționale, îi aparține lui Eglantyne Jebb (1876-1928), care
a fondat prima organizație Salvați Copiii în 1919, la Londra. Revoltată de consecințele Primului
Război Mondial și ale Revoluției Bolșevice din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor și a
foametei în toate țările Europei), Eglantyne Jebb a luat decizia de a se dedica salvării și îmbunătățirii
vieții copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o organizație internațională
puternică în măsură să intervină și în zonele mai puțin cunoscute, unde protecția copilului nu era
aplicată, iar conceptul de drepturile copilului era inexistent. Programele dezvoltate în acea vreme
urmăreau în special combaterea foametei și asigurarea asistenței medicale copiilor.

„Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate
inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.”

Eglantyne Jebb

Astfel, prin perseverență și implicare activă, Eglantyne Jebb a conceput și a promovat

adoptarea, în 1924, de către Liga Națiunilor (astăzi, Organizația Națiunilor Unite) a Declarației
Drepturilor Copilului, primul document internațional prin care comunitatea internațională a afirmat
urgența protecției copiilor împotriva abuzurilor și neglijenței, cerând statelor membre să-și asume
responsabilitatea și să aloce resurse în acest sens. Această Declarație, alături de forma sa extinsă
din 1959, reprezintă sursele de inspirație folosite la redactarea Convenției Națiunilor Unite privind
Drepturile Copilului din 1989.  

„Dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și
îngrijire specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea
sa.”

3
 Declarația Drepturilor Copilului

România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU, în anul imediat următor
adoptării sale în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie
1990. În anul 2004, a fost adoptată și o lege specială pentru protecția și promovarea drepturilor
copilului (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare). 
Salvați Copiii România are ca scop principal apărarea și promovarea drepturilor copilului și
asigurarea protecției copilului în acord cu Convenția Națiunilor Unite.

4
Drepturile copilului, așa cum sunt ele enunțate în Convenție

1.Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte
directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

2.Copilul aparținând unei minorități etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală
proprie, la declararea apartenenței sale religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și
dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte.

3.Copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție de resursele
și de situația în care se află acesta și persoanele în întreținerea cărora se găsește.

4.Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală,
spirituală, morală și socială.

5.Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope,

așa cum sunt acestea definite de tratatele internaționale în materie.

6.Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, neglijentă, abuz sau rele-

tratamente.

7.Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o munca ce

comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze
sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

5
8.Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu
alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.

9.Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii,

a aptitudinilor și personalității sale.

10.Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de
a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a
acestui drept.

11.Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Părinții sau după caz alți reprezentanți legali ai
copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției
promovează și asigura respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații
și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și
exprime punctul de vedere, ideile și opiniile.

12.Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și religie. Potrivit Art. 491 al Codului Civil al
României:[1] "(1) Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în
condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea
obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. (2) Copilul care a împlinit vârsta de
14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă."

13.Copilul are dreptul la odihnă și vacanță.

6
14.Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare;

15.Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Este
interzisă orice acțiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața
intimă, privată și familială.

16.Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus

pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

17.Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale.

18.Copilul are dreptul la libertate de asociere, în structuri formale și informale, precum și dreptul la
libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege.

19.Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Copilul are dreptul sa fie crescut într-o
atmosferă de afecțiune și de securitate materială și morală.

20.Copilul are dreptul sa depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale; Copilul este informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de
exercitare a acestora.

21.Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia sa asupra oricărei
probleme care îl privește. În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul
are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu
toate acestea poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani dacă autoritatea
competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.

7
22.Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, printr-o măsura dispusă în
condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu
excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

23.Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor.

24.Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecție alternativă.