DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS 2008/2009

PARTICIPANŢII ŞI PĂRŢILE
ÎN PROCESUL CIVIL

Noţiunea de participanţi are în vedere o sferă largă, ea desemnând

părţile dar şi alte persoane care participă la realizarea procesului civil, persoane
cu privire la care hotărârea nu produce efectele specifice (întreruperea cursului
prescripţiei extinctive, autoritatea de lucru judecat, forţa executorie). Intră aici :
organul judiciar, martorii, experţii, interpreţii.

I. Părţile.
Cererea de chemare în judecată, de regulă, leagă două părţi, două poziţii
procesuale – a reclamantului şi a pârâtului (a contestatorului şi a intimatului, a
petiţionarului şi a autorităţii). Sunt însă cazuri în care sesizarea instanţei se face
fără a deferi un astfel de raport de adversitate.
Ceea ce interesează pentru identitatea părţilor sunt poziţiile lor
procesuale. Există astfel: o poziţie procesuală activă şi o poziţie procesuală
pasivă, în raport de care sunt identificate drepturile şi îndatoririle procesuale.

Coparticiparea procesuală
Aceasta este situaţia în care compar în judecată mai multe persoane în
aceeaşi calitate, reclamant sau pârât. Ea este generată de continuarea raportului
juridic litigios, de natură obligatorie. Astfel, în sistemul unor obligaţii solidare,
coparticiparea procesuală nu poate fi evitată, ca şi în cazul indivizibilităţii, a
coproprietăţii (activă sau pasivă).

1
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Relativ la funcţionarea acestei coparticipări, trebuie reţinută regula

independenţei poziţilor procesuale. Aceasta are în vedere faptul că, dacă natura,
conţinutul obligaţilor nu le reclamă, actele uneia dintre părţile litigioase nici nu
profită nici nu vătămează celorlalte părţi.

Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Cu observarea limitelor temporale analizate, trebuie să identificăm în
cursul dezbaterilor din şedinţa de judecată, modalităţile şi formele de exprimare a
drepturilor şi îndatoririlor procesuale. Vom analiza această modalitate în
considerarea unor acte procesuale care sunt intim legate de poziţia procesuală şi
de realizarea acesteia.
Sunt astfel aspecte privind modificarea sau completarea acţiunii, aspecte
particulare privind probaţiunea, măsurile asigurătorii, precum şi acte, instrumente
puse la dispoziţia părţilor litigante, în vederea exercitării drepturilor şi
îndatoririlor lor procesuale.
1. Modificarea sau completarea acţiunii
Art. 132 cod proc. civ. – “la prima zi de înfăţişare reclamantul poate
obţine un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, el poate să aibă cererea
completatoare (ex. formulează un capăt de cerere, dezvoltă obiectul cererii
introductive) pregătită sau o va prezenta la termenul ce i se va acorda. În această
ipoteză, prima zi de înfăţişare îşi pierde calificarea pentru acest termen. El va
putea însă, fără a obţine un termen, să corijeze anumnite greşeli materiale din
cuprinsul cererii, să producă o variaţie a valorii pretenţiei, să înlocuiască pretenţia
pentru obţinerea unui obiect, a unui lucru cu valoarea acestuia, dacă lucrul s-a
pierdut sau a pierit.

2
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Va mai putea să înlocuiască acţiunea în constatare cu acţiunea în

realizarea dreptului;dacă acţiunea în constatare poate fi primită, el va putea
transforma cererea pentru obiectul corespunzător.
Textul care prevede această posibilitate – art. 132 pct. 4C. proc. civ. –
are o redactare deficitară pentru că prevede posibilă înlocuirea unei cereri pentru
realizarea dreptului cu una în constatare. Or, art. 111 este categoric, dând caracter
excepţional acţiunii în constatare, admisibilă doar dacă nu există acţiune în
realizare.
Deci, pentru ca această posibilitate de la art. 132 pct. 4 să poată
funcţiona, ar trebui admis că cererea introductivă s-a făcut o eroare de identificare.
2. Probaţiunea.
Potrivit C. proc. civ. “ probele trebuie cerute prin cerere introductivă” şi
administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
La prima zi de înfăţişare, reclamantul este în drept de a propune alte
probe şi chiar de a obţine un termen pentru a reformula cererea corespunzătoare.
Probele necerute prin cererea introductivă sau la prima zi de înfăţişare,
nu vor mai putea fi cerute “în cursul instanţei” – art. 138 alin 1 – decât în trei
situaţii:
1) când proba a fost sugerată, enunţată de dezbaateri şi nu putea fi
prevăzută, (aceasta depinde de modul în care pârâtul îşi face apărarea);2) când
administrarea probei nu provoacă o amânare a judecăţii, presupunând că în şedinţa
în care se invocă, acestea pot fi şi făcute;
3) când cererea făcută cu întârziere este motiv de ignoranţă, de lipsă de
instrucţie a părţii litigante.

3
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Dacă s-a făcut, s-a dispus o amânare totuşi şi proba este cu înscrisuri,
aceasta, sub sancţiunea decăderii, trebuie depuse la dosar, în copii certificate, cu
cel puţin 5 zile înainte de termenul şedinţei.
Legea are câteva dispoziţii particulare pentru lucrarea de probaţiune.
a) Când se face proba cu înscrisuri, originalul trebuie să se afle asupra
părţii în şedinţă; ea mai are posibilitatea de a-l depune la grefă. În caz contrar (art.
139) riscă “neluarea acesteia în seamă”. Legea prevede şi posibilitatea acordării
unui termen scurt pentru depunere.
Înscrisurile nu mai pot fi retrase, fără învoirea părţii potrivnice iar
originalele nu se retrag fără a se lăsa copii.
b) Relativ la proba cu martori – când martorul nu cunoaşte limba
română, se va utiliza un translator autorizat, dacă este surdo-mut, i se cere să scrie
răspunsul, dacă nu ştie să scrie, se va utiliza un translator.
Relativ la minor – acesta va fi audiat întotdeauna în camera de consiliu,
el va putea fi audiat, dacă instanţa consideră că este potrivit, în absenţa oricăror
persoane.
c) Dovezile fac obiectul unei dezbateri contradictorii pe care instanţa
trebuie să o tranşeze prin încheiere de şedinţă. Este aceasta o încheiere
preparatorie, înţelegând că instanţa poate reveni asupra celor hotărâte prin ea.
Art. 168 C. proc. civ. prevede că încheierea “prin care se încuviinţează
dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum şi mijloacele de dovadă
încuviinţate pentru dovedirea lor”.
Deosebirea de faptul că această încheiere trebuie să fie motivată, codul
are în vedere şi eficienţa probaţiunii pe care o încuviinţează trebuie să fie minuţios
surprinse în încheierea de şedinţă respectivă.

4
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

d) Principiul operativităţii n-ar putea fi acoperit dacă instanţa nu ar

programa riguros opera de probaţiune. În realitate, probaţiunea consumă cel mai
mult timp din cel afectat unui proces (ex. dacă obiectivele unei expertize nu sunt
atent formulate, dacă nu se iau măsurile pentru plata onorariului, lucrarea
expertizei va dura mult mai mult).
În această operă de probaţiune funcţionează regula însuşirii de către
partea adversă a probaţiunii abandonate. Principiul disponibilităţii suferă aici o
amendare pentru că, dacă cel care a obţinut o anumită probaţiune renunţă la a o
face, cealaltă parte poate să-şi însuşească dovezile respective.
e) Competenţa operaţională relativ la probaţiune.
Pentru a înţelege această competenţă, se cuvine reamintit că instanţa
trebuie să dea preţ probelor făcute în faţa ei (acelea pe care le poate examina
nemijlocit). Probele trebuie se cer a fi, de regulă, judiciare şi nu extrajudiciare.
Din raţiuni de economie, de timp, de mijloace, codul a prevăzut şi
posibilitatea realizării probaţiunii de către o altă instanţă decât aceea care judecă
pricina.
Instanţa care va funcţiona ca o comisie rogatorie poate să administreze
probele şi fără citarea părţilor, dacă acestea au fost de acord şi dacă felul probei
permite absenţa lor.
f)Avansarea unor cheltuieli pentru efectuarea probelor.
Aceasta operează în cazul unei cercetări locale, a unei expertize, în
proba cu martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile, să
avanseze suma pentru “cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirea
martorului sau plata expertului”. Termenul poate fi prelungit la 15 zile, dacă este
vorba despre dovezi încuviinţate pentru ipotezele că au rezultat din dezbateri ori
că nu au fost cerute în termen procedural datorită ignoranţei părţilor.
5
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Neândeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu decăderea.

Aceeaşi sancţiune este prevăzută şi pentru situaţia în care proba admisă
este ratată din cauza părţii care a obţinut-o. Această decădere are efecte limitate.
Partea care suportă decăderea va putea combate temeinicia susţinerilor şi probelor
celeilalte părţi.
g) Probaţiunea în sarcina pârâtului.
La o privire superficială, pârâtul ar putea avea o poziţie relativ pasivă,
cu excepţia situaţiei în care reclamantul şi-a epuizat probaţiuneaa.
O asemenea înţelegere este contraproductivă, pe de o parte, pentru
cerinţa utilităţii şi, pe de altă parte, pentru materia judecăţii, care trebuie să ofere
judecătorului elementele de probaţiune într-o manieră articulată, ca o reacţie şi
contrareacţie (ex. proba cu martori – există probe care ar trebui repetate, dacă, aşa
cum permite codul, pârâtul ar voi să se folosească de ele). De aceea, codul a spus
că pârâtul, pe cât posibil, să ceară şi să facă probele în acelaşi timp cu
reclamantul. Pentru această concurenţă de probaţiuni pledează şi o raţiune de
fidelitate a probelor, de producere a lor în mod natural, de evitare a contrafacerii.
3. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor procesuale
ale pârâtului.

Întâmpinarea.
Spre deosebire de reclamant, care-şi exprimă şi motivează pretenţiile
prin cererea introductivă, actul procedural prin care pârâtul, la rându-i se exprimă,
se numeşte întâmpinare.
În prezent, întâmpinarea nu este obligatorie.Instanţele judecătoreşti
apreciază însă uneori că pot cere pârâtului să formuleze întâmpinarea.

6
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Deşi întâmpinarea nu este obligatorie (art. 118 teza I), totuşi legea leagă
anumite consecinţe de neexercitarea dreptului la aceasta. Astfel, ea îl obligă pe
preşedintele completului de judecată ca, la prima zi de înfăţişare, dacă nu s-a
depus întâmpinarea, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de
apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă (art. 118 teza II).
Legea dă cuprinsul întâmpinării.Potrivit art. 115 C. proc. civ., ea trebuie
să cuprindă “excepţiile de procedură; răspunsul la motivarea în fapt şi în drept a
cererii introductive, dovezile cerute în apărare pentru fiecare capăt de cerere,
numele şi domiciliul martorilor (dacă se cere dovada cu martori)”.
Dacă s-a depus întâmpinarea, comunicarea ei este obligatorie
reclamantului; tot astfel, ca şi comunicarea copiilor după înscrisurile invocate. Se
poate ca mai mulţi pârâţi să răspundă acţiunii printr-o singură întâmpinare.
Întâmpinarea nu este astăzi o obligaţie, ci un drept. Acesta rezidă în
obligaţia preşedintelui instanţei de a fixa termenul de judecată astfel încât pârâtul
să aibă cel puţin 30 de zile pentru depunerea întâmpinării iar, dacă pricina este
urgentă (aceasta rezultă dintr-o calificare a legii – ex. – litigiile de muncă), cel
puţin 5 zile.
Consecinţa acestei calificări este şi aceea că, dacă termenul de judecată
nu a fost astfel fixat, pârâtul va fi în drept să obţină la primul termen, o amânare
pentru a formula întâmpinare.
Cererea reconvenţională.
Cererea reconvenţională este mijlocul şi actul procedural prin care
pârâtul formulează propriile-i pretenţii cu privire la cererile din acţiune şi la
mijloacele de apărare ale reclamantului.
Conţinutul acesteia trebuie să fie “ex pari causa”, deci pretenţiile proprii
să aibă legătură, incidenţă, să decurgă, să derive din cele ale reclamantului (ex.
7
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

într-o acţiune în revendicare, fondată pe proprietatea câştigată printr-un contract,

se poate cere, reconveni, anularea acelui contract; nu se poate cere însă o
despăgubire dintr-un delict civil prin care reclamantul l-a vătămat pe pârât).
Forma cererii reconvenţionale este supusă aceloraşi condiţii ca şi cea
introductivă.
Termenul de depunere -ea se depune odată cu întâmpinarea; dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, atunci cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Dacă reclamantul şi-a modificat acţiunea, termenul pentru depunerea
cererii reconvenţionale este cel care se va acorda de către instanţă pentru această
cerere.

Judecarea cererii reconvenţionale.

Aceasta se face deopotrivă cu cererea principală. Dacă numai cererea
principală este în stare de judecată, instanţa poate judeca separat cererea
reconvenţională; ea va proceda la disjungere.
Această disjungere nu poate fi practicată atunci când este posibil ca în
cererea reconvenţională să se dea o soluţie care să creeze contrarietate de hotărâri.
Utilitatea şi raţionalitatea disjungerii sunt dependente de pretenţiile din
cererea reconvenţională.
Sancţiunea pentru nerespectarea termenului este disjungerea cauzei (art.
135 C. proc. civ. – “o reconvenţională peste termen va fi disjunsă; judecarea ei
împreună cu cererea reconvenţională se va face doar cu consimţământul părţii.”)

4. Mijloace comune de apărare pe cale de excepţie şi incidental.

Ambele părţi au posibilitatea să îşi precizeze, să-şi definească poziţia în
proces, să se apere prin mijloace procedurale şi chiar pe fondul pricinii, invocând,
8
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

utilizând excepţii şi incidente care obligă instanţa, fie să amâne judecata, fie să
modifice un element al materiei judecăţii, fie să se pronunţe fără a antama fondul,
fie să-şi examineze aptitudinea sau competenţa de a se pronunţa.
Excepţiile şi incidentele procesuale reprezintă un ansamblu de mijloace
prin care este exercitată poziţia procesuală, prin care sunt valorificate posibilităţile
de a evita pierderea acesteia ori de a impune, de a determina o mai corectă
administrare a justiţiei în pricina respectivă.
Aceste excepţii şi incidente reprezintă şi modalităţi de a îndrepta
instanţa spre respectarea legii, pentru un curs regulat al jurisdicţiei. Demarcaţia
între excepţii şi incidente nu poate fi rezolvată cu titlu principal. Excepţia pare
ceva mai consistent, mai eficient şi pare că se leagă de dezinvestirea instanţei. În
raport de aceasta, incidentul apare ca o excepţie. La mai mică dimensiune (ex. un
viciu de citare).
Doctrina şi jurisprudenţa au făcut clasificări ale exepţiilor şi
incidentelor; unele sunt susţinute şi de textele de lege (ex. clasificarea excepţiilor
de procedură şi excepţiilor de fond).

Clasificarea excepţiilor.
I. După obiect: a) excepţii de procedură;
b) excepţii de fond.
a) Acestea privesc, de regulă, necompetenţa, conexitatea, perimarea,
un caz de suspendare (ex. excepţia de necompetenţă).
b) Excepţiile de fond sunt acelea care tind la dezinvestirea instanţei
care, deşi nu examinat fondul, pronunţă o hotărâre care are efectul unei hotărâri de
fond (ex. – executarea autorităţii de lucru judecat, prescripţia extinctivă).
II. După efectul lor: a) excepţii dilatorii;
9
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

b) excepţii peremptorii.
a) Acestea prelungesc, diluează desfăşurarea procesului; ele nu
contribuie la soluţie (ex. tardivitatea, un viciu de citare).
b) Sunt cele care provoacă, de regulă, dezinvestirea instanţei, o soluţie a
litigiului, o hotărâre (ex. autoritatea de lucru judecat).

III. După posibilitatea de a le invoca din oficiu sau la cerere:

a) excepţii relative (facultative);
b) excepţii absolute (obligatorii).

a) Sunt excepţii/incidente peste care instanţa poate trece, dacă părţile

nu-i cer să le examineze (ex. necompetenţa teritorială, în principiu, suspendarea,
conexarea).Neinvocaarea lor de către instanţă nu afectează soluţia.
b) Acestea fac obligaţia pentru instanţă de a le ridica din oficiu.
Spre deosebire de cele relative, care trebuie invocate la un termen
anume şi la instanţa de fond neapărat, excepţiile absolute pot fi invocate oricând şi
chiar şi la instanţa de control judiciar (ex. necompetenţa absolută, autoritatea de
lucru judecat).
Termenul în care pot fi ridicate excepţiile.
Art. 136 C. proc. civ. prevede că excepţiile de procedură trebuie
invocate prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişaare.
Cele de ordin public pot fi invocate, în principiu, în tot cursul judecăţii.
Procedura de soluţionare a excepţiilor.
Legea cere ca instanţa să se pronunţe mai înainte în privinţa excepţiilor
şi doar dacă acestea “fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a

10
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

pricinii” – art. 137 alin 1. Se admite şi unirea excepţiei cu fondul, ceea ce

înseamnă că ele vor fi soluţionate prin hotărâri de dezinvestire.
Condiţia pentru această amânare a soluţionării excepţiei este aceea a
nevoii de a se administra dovezi care folosesc şi judecăţii de fond pentru ca ele să
fie judecate.
5. Măsurile asigurătorii.
Acestea sunt dispoziţii, hotărâri ale instanţei sesizate cu o cerere în
procedură contencioasă şi cu caracter petitoriu, prin care sunt indisponibilizate
bunuri ale părţii potrivnice pentru a se asigura executarea obligaţiei, plata creanţei
ori pentru a se conserva bunul în litigiu.
Aceste măsuri sunt: 1. Sechestrul asigurător
2. Sechestrul judiciar
3. Poprirea asigurătorie

1) Sechestrul asigurător.
C. proc. civ. reglementează un sechestru asigurător de drept comun,
general, pe care-l poate obţine orice creditor şi un sechestru special, prevăzut doar
pentru proprietari, locatari principali sau pentru arendaaşi.
Sechestrul general - acesta poate fi obţinut de orice creditor dar
condiţiile admisibile sunt deosebite după cum creanţa este sau nu constatată
printr-un act scris. Dacă există un asemenea act, acest sechestru va putea fi obţinut
fără cauţiune. Dacă nu există act scris ori înscrisul constatator nu este un corpus
unitar al contractului, atunci cauţiunea este obligatorie şi ea va fi de valoarea unei
fracţii din “valoarea reclamată” (art. 594 alin 2 C. proc. civ.).
Instanţa va putea însă să fixeze o cauţiune şi în situaţia în care există
înscris constatator.
Exigibilitatea creanţei.
11
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Derogări de la această regulă sunt prevăzute de lege:

1) art. 597 C. proc. civ. – “sechestrul va putea fi încuviinţat şi chiar în mâinile
debitorului când el a compromis garanţiile date sau nu a dat garanţiile promise”.
2) există pericolul dispariţiei debitorului, al ascunderii sau dispariţiei averii
sale.
În aceste cazuri de excepţie, cauţiuneaa este obligatorie. Legea însă nu fixează
cuantumul ei. Acest sechestru va putea fi ridicat de către instanţă, dacă
debitorul va da “garanţie îndestulătoare” – art. 598 C. proc. civ.
Prin sechestru asigurător nu pot fi atinse decât bunurile mobile.
Sechestrul special - poate fi obţinut de către proprietarii locatori, locatorii
principali sau de către arendaşi pentru chirii şi arenzi neplătite.
Ca şi în cazul sechestrului general, dacă nu există contract scris, este
obligatorie cauţiunea, dar legea nu-i prevede cuantumul.
Obiectul sechestrului îl formează bunurile închiriate sau arendate.
Acest sechestru urmăreşte să oprească exploataţia pe care o îndreptăţea
contractul.
De asemenea, pot face obiectul sechestrului bunurile şi fructele care
se află în imobile sau care provin de la bunurile închiriate sau arendate.
Când sechestrul este cerut de către locatarul sau arendaşul principal şi
când se îndreaptă contra sublocatarului, a subarendaşului, bunurile care pot fi
sechestrate sunt cele care se află în locurile ocupate, fructele pământului.
Valoarea creanţei urmărite va fi valoarea chiriei sau a arenzii datorate
de locatarul sau arendaşul principal către proprietar.
Modul în care se aplică sechestrul asigurător.
Sechestrul de drept comun se aplică prin executorii judecătoreşti, cu
formalităţile de la executarea silită mobiliară.
12
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Sechestrul special se va aplica de către un executor al instanţei unde

se află imobilul, cu aceleaşi forme pentru urmărirea şi vânzarea acelui imobil.
2. Sechestrul judiciar
Deosebirea faţă de cel asigurător rezidă în primul rând, în obiectul
său pentru că acesta poartă doar asupra bunului disputat într-un litigiu de
proprietate sau de posesie.
Acest sechestru poate fi aplicat la cererea oricăreia dintre părţi, spre
deosebire de sechestrul asigurător.
Se aplică doar cu citarea părţilor. Cauţiunea nu este obligatorie, ea
este lăsată la aprecierea instanţei. Acest sechestru poate să poarte şi asupra unui
bun comun (în coproprietate, pe cote părţi, indivizibil sau în devălmăşie).
Aplicarea sechestrului judiciar.
Legea lasă la opţiunea instanţei dacă să încredinţeze paza bunului
deţinătorului acestuia ori unui terţ. Acesta din urmă, numit chiar sechestru
judiciar, poate fi desemnat de către părţi.
Actele pe care le poate face terţul sunt, potrivit legii:
- art. 596 alin 3 – “toate actele de conservare şi administraţie”;
- plata datoriilor curente, accesorii şi a celor rezultate dintr-un titlu
executoriu, relativ la bunul sechestrat.
Sechestrul judiciar are dreptul la o remunerare pentru serviciul său.
Legea o lasă la aprecierea instanţei dar cu o limitare. Anual, aceasta nu poate fi
mai mare de 10% din venitul net pe anul respectiv.
Pentru toate cazurile de sechestru, trebuie reţinut dreptul instanţei de
a ordona autoritatea locală, în scris, chiar mai înainte de aplicarea efectivă a
sechestrului şi de a-l imobiliza pe debitor pentru ca acesta să nu poată sustrage

13
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

sechestrului sau să ascundă vreunul dintre bunurile pentru care s-a cerut
sechestrul. Este aceasta o măsură asigurătorie excepţională preventivă.
Autoritatea locală poate fi, la alegerea instanţei, după circumstanţe:
poliţia, un organ al jandarmeriei, un organ fiscal, un executor propriu al unei
societăţi comerciale, al unei autorităţi publice.
3) Poprirea asigurătorie.
Aceasta este indisponibilizarea unui bun, a unei sume de bani, aflate
“în mâinile” unui debitor al debitorului, cu scopul de a garanta plata creanţei în
judecată. Cauţiunea este facultativă, când există act constatator al creanţei.
În situaţia în care nu există un atare act, cauţiunea este obligatorie şi
apreciată la jumătate din valoarea creanţei.
În cazul sechestrului asigurător pentru obligaţii comerciale, legea are
câteva derogări de la regimul comun; aici, întotdeauna, cauţiunea este obligatorie.
Sunt însă controverse în privinţa valorii acesteia, dar instanţa are libertatea de a
aprecia.
S-a admis că poprirea asigurătorie poate fi instituită asupra unui cont
bancar al debitorului “chiar dacă acel cont nu are în el lichidităţi”.

II. Terţii în procesul civil.

Noţiunea de terţ procesual nu are semnificaţia terţului din actul juridic
civil. În procedură, el este terţ faţă de acţiunea principală.
Art. 49 cod proc. civ. prevede că “oricine are interes, poate să intervină
în proces”. Acest intervenient este deci un terţ. Raţiunea pentru care intervine este
faptul că are un interes.
Terţul procesual nu este un terţ desăvârşit niciodată (un penitus
extranei).
14
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Intervenţia.
Terţii pot apare în procesul civil prin intervenţie voluntară şi prin
intervenţia forţată.
A. Intervenţia voluntară – este intervenţia dictată de voinţa terţului,
acesta având aptitudinea de a alege sau nu să intervină în cauză. Ea comportă o
subclasificare, în raport de interesul promovat, în :
- intervenţie principală (când interesul este al celui care iniţiază, al
terţului intervenient );
- intervenţie accesorie (când terţul intervine în scopul de a sprijini
partea în proces).
Intervenientul principal pierde din situaţia aparent confortabilă din care
putea invoca inopozabilitatea hotărârii, riscând şi o expunere costisitoare, sub
interesul de a tranşa litigiul în consideraţia poziţiei sale juridice şi de a obţine
autoritatea de lucru judecat pentru el. Sunt situaţii în care intervenţia voluntară
este indicată, atât de mult, încât neexploatate poate să ducă la imposibilitatea
realizării acelui drept.
Intervenienţa accesorie este justificată de o afinitate existentă între
intervenient şi părţile principale. Se doreşte consolidarea dreptului părţii,
sprijinirea acesteia de către intervenţie (ex. intervenţia autorităţii într-o acţiune în
care este contestat actul de primire în proprietate).
Întotdeauna intervenţia accesorie presupune că intervenientul doreşte să
menţină avantajul pe care-l presupune stabilirea poziţiei juridice a celui pe care-l
susţine.
Momentul până la care se poate iniţia intervenţia voluntară.
Intervenţia principală - până la închiderea dezbaterilor.

15
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Intervenţia accesorie - chiar şi în instanţa de recurs.

B. Intervenţia forţată – aceasta presupune intrarea terţului în proces

ca urmare a actului uneia dintre părţile litigante.
C. proc. civ. reglementează trei forme de intervenţie forţată:
a) Chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 C. proc. civ.);
b b) Chemarea în garanţie (art. 60);
c) Arătarea titularului dreptului (art. 61).

a) Chemarea în judecată a altor persoane.

Art. 57 alin 1 C.proc. civ. stipulează că : ”Oricare dintre părţi poate
să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi
ca şi reclamantul”.
Această intervenţie forţată poate fi făcută de către reclamant, de către
pârât şi chiar de către un alt intervenient forţat. Denumirea persoanei din cererea
corespunzătoare este intervenientul forţat.
Cât priveşte raportarea intervenientului forţat la poziţia procesuală a
reclamantului, trebuie precizat că că nu poate fi chemată în judecată o persoană
care ar pretinde acelaşi lucru ca şi pârâtul. Acest lucru îl poate face numai
reclamantul.Scopul intervenţiei forţate este prevenirea unor litigii ulterioare.
Timpii procesuali
Momentul până la care poate fi formulată cecerea de chemare în
judecată este diferit, în funcţie de calitatea celui care o formulează. Astfel,
reclamantul o poate formula până la închiderea dezbaterilor în primă instanţă, iar

16
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

pârâtul prin întâmpinare sau, cel mai târziu, până la prima zi de înfăţişare.
Sancţiunea neformulării la acest moment este judecarea ei separată.

I. Chemarea în garanţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin 1 C.proc. civ., “Partea poate să
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în
cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri”.
Rezultă din text că oricare dintre părţi poate să formuleze o asemenea
cerere. Fundamentul juridic al acesteia trebuie să fie o obligaţie de garanţie care-i
revine celui introdus forţat în proces. Nu orice eventualitate a unui terţ de a
răspunde, deschide calea unei atare intervenţii. Trebuie să existe un raport juridic
activ între partea care solicită intervenţia forţată şi chematul în garanţie, raport în
care acesta din urmă să apară obligat de a garanta, de a despăgubi (ex. garanţia
pentru evicţiune, garanţia pentru vicii ascunse, garanţia la mandat).
Timpii procesuali.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către reclamant
până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe; cea formulată de către
pârât, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare17.
Efectul cererii este acela că se dă efectivitate obligaţiei de garanţie, pe
de o parte, iar, pe de alta, se apără partea care este reticentă în a o face să evite
excepţia de proces rău condus- “exceptio mali processus”.
Soluţia cererii de chemare în garanţie este independentă de soluţia dată
în cererea împotriva celui care a formulat cererea respectivă.
Instanţa de judecată are posibilitatea să disjungă cererea de chemare în
garanţie.
17
Sanctiunea nerespectarii acestui moment este aceeasi ca si la interventia fortata.
17
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

c) Arătarea titularului dreptului.

Art. 64 C. proc. civ. arată că : ”Pârâtul care deţine un lucru pentru
altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în
judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra unui lucru”.
Această cerere de intervenţie poate fi formulată doar de către pârât,
indiferent dacă el este cel din raportul tradiţional sau devine pârât prin formularea
unei cereri reconvenţionale.
Arătarea titularului dreptului este admisă numai în materie de drepturi
reale; pârâtul are asupra bunului sau dreptului în discuţie doar o detenţie precară
sau numai unul dintre prerogativele unui drept real (ex. uz, uzufruct, abitaţie,
superficie).
Timpii procesuali.
Cererea poate fi formulată prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima
zi de înfăţişare, efectul ei fiind înlocuirea pârâtului cu titularul arătat al dreptului
dar doar cu consimţământul reclamantului. Titularul arătat al dreptului are aici
poziţia unui intervenient principal.

III. Participarea procurorului în procesul civil.

Instituţia participării procurorului în procesul civil este de tradiţie iar
întinderea acestei participări a variat în raport cu regimul politic.
În regimul anterior aceasta avea dimensiunile cele mai mari. Procurorul
era desemnat (art. 45 C. proc. civ.) ca un “apărător al drepturilor oamenilor

18
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

muncii”.În virtutea acestei calităţi, el putea introduce, până la modificarea codului

prin Legea nr. 59 din 1993, orice acţiune, cu excepţia celor strict personale.
În redactarea actuală dată în 1993 procurorul, ca agent al Ministerului
Public, poate introduce numai acţiunile în interesul apărării drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi în alte
cazuri prevăzute de lege. Este aceasta o reducere considerabilă a rolului
Ministerului Public şi al procurorului în procesul civil.
Interpretarea textului art. 45 C. proc. civ. face obiect de controversă..
Curtea Constituţională a fost sesizată în legătură cu neconstituţionalitatea textului
în noua redactare şi a decis că, în ceea ce priveşte restrângerea dreptului
procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia este
neconstituţional. Altfel spus, dacă în ce priveşte introducerea acţiunii civile textul
este clar şi este constituţional, respectând principiul disponibilităţii în procesul
civil, relativ la participare, textul se consideră necostituţional pentru că, prin
participare, procurorul nu afectează principiul disponibilităţii, dat fiind că părţile
nu sunt implicate să-şi manifeste în condiţiile legii dreptul de dispoziţie.
Calificarea făcută de Curtea Constituţională pare să fie
convingătoare, însă participarea ca atare este greu de conceput fără implicarea
principiului disponibilităţii. Acest principiu este cel mai bine pus în evidenţă de
manifestarea unor prerogative procesuale: introducerea acţiunii, modificarea
acţiunii, renunţarea la judecată, renunţarea la drept, achiesarea. Totuşi, cum
participarea la judecată nu se reduce la o asistenţă pasivă, de informare asupra
disputei judiciare, apar situaţii în care procurorul poate lua prin surprindere o parte
sau alta, formulând cereri, invocând excepţii, provocând incidente proceduarle
care implică dreptul de dispoziţie.

19