Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Academia de Studii Economice a Moldovei

Departamentul Finanțe și Asigurări

Lucrul individual
La disciplina Planificare și Gestiune Fiscală:

Conceptul de planificare fiscală la micronivel

A realizat:

Masterandul grupei AA181

Sterea Oxana
Coordonator științific:

Conferențiar științific, Doctor în Științe Economice

Mărgineanu Aureliu

Chisinau 2018
 Planul :

- Introducere

- Planificarea fiscală

- Importanța planificării fiscale în procesul raportării

impozitului pe venit și analizei presiunii fiscale a
acestuia

- Gestiunea fiscală

- Politica fiscală

- Concluzie
 Introducere

În epoca evoluţiilor continue şi a tehnologiilor moderne, când totul se dezvoltă şi nimic nu

este stabil doar impozitele, în forma lor clasică, rămân a fi un lucru cert, care nu poate şi nici nu
trebuie a fi evitat. Impozitele şi taxele sunt, de fapt, o categorie financiară, cu caracter istoric, a căror
apariţie este legată de existenţa statului şi a banilor. Ca urmare, impozitul este o sarcină către stat cu
caracter obligatoriu, datorat de toate persoanele fizice şi juridice care obțin venit dintr-un anumit gen
de activitate, reprezentând un instrument intervenţionist pentru corectarea evoluţiei, stabilizarea şi
echilibrarea creşterii economice. În accepţiune generală, impozitele şi taxele reprezintă instrumente
nemijlocite de conducere ale unei economii concurenţiale, politica fiscală fiind chemată să
stabilească obiectivele economice şi sociale, ce urmează a fi atinse în procesul mobilizării şi
repartizării resurselor. Ca rezultat, politica fiscală din R. Moldova este modernizată continuu şi tinde
să constituie un sistem transparent şi stimulatoriu pentru desfăşurarea activităţii economice. Fără
îndoială, există un şir de lacune care, adeseori, tergiversează ascendenţa rapidă a micilor
întreprinderi. Acest fapt, însă, face imperativă modificarea regulată a politicilor statului şi
actualizarea acestora la necesităţile societăţii. Or, trebuie să recunoaştem că, perfecţiunea nu se naşte,
dar apare în timp. Pentru a contribui la realizarea obiectivelor financiare, economice şi sociale
urmărite de către stat la introducerea impozitelor, este necesar ca reglementările fiscale să fie
cunoscute şi respectate atât de organele fiscale, cât şi de către contribuabili. Pentru orice
întreprinzător este necesar să cunoască în amănunte climatul fiscal, în care va exista business-ul lui.
Impunerea fiscală are trei particularităţi importante:
- Mediul fiscal înconjurător este peste tot
- Impozitele acţionează semnificativ asupra deciziilor administrative
- Legislaţia fiscală este foarte dinamică.

După 1991, în ţara noastră, sistemul fiscal a fost în permanență supus reorganizării,
concentrându-se atenţia pe termen scurt asupra atingerii obiectivului major - acela de încasare a
veniturilor fiscale la buget.Sistemul fiscal al Republicii Moldova reprezintă totalitatea impozitelor şi
taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora, prevăzute
de Codul fiscal, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor. Apariția impozitelor în
sarcina întreprinderilor a fost generată de nevoile de bani ale statului și a generat, la rândul ei,
necesitatea introducerii unor criterii cât mai riguroase pentru stabilirea bazei de impunere. Impozitele
şi taxele reprezintă instrumente nemijlocite de conducere ale unei economii concurenţiale, politica
fiscală fiind chemată să stabilească obiectivele economice şi sociale, ce urmează a fi atinse în
procesul mobilizării şi repartizării resurselor. Pe de altă parte, rolul statului în societatea modernă
este de a promova prosperitatea generală a societăţii, iar, în acest sens, efortul de sprijinire a
activităţii economice particulare este de o importanţă majoră.

În Republica Moldova, se percep impozite şi taxe generale de stat şi locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor generale de stat include: impozitul pe venit; taxa pe valoarea
adăugată; accizele; impozitul privat; taxa vamală; taxele percepute în fondul rutier.
 Sistemul impozitelor şi taxelor locale include: impozitul pe bunurile imobiliare; taxele pentru
folosirea resurselor naturale; taxa pentru amenajarea teritoriului; taxa de organizare a licitaţiilor şi
loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; taxa de plasare (amplasare) a publicităţii
(reclamei); taxa de aplicare a simbolicii locale; taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări
servicii de deservire socială; taxa de piaţă; taxa pentru cazare; taxa balneară; taxa pentru prestarea
serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); taxa
pentru parcare; taxa de la posesorii de câini; taxa pentru amenajarea localităţilor din zona de frontieră
care au birouri (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale.

Întrucât impozitele datorate de o societate pot reprezenta o componentă semnificativă a

cheltuielilor totale ale societății, este natural ca planificarea fiscală să aiba un rol important. Este
esențial pentru o tară să asigure stabilitate și transparență în zona fiscală, permițând contribuabililor
să realizeze o astfel de planificare fiscală. Un pas esențial în a atrage noi investiții, fie de la
contribuabili existenți, fie de la nerezidenți este asigurarea acestei stabilități fiscale"
Reglementările de natură fiscală, financiară, comercială oferă adeseori posibilitatea utilizării
mai multor metode pentru tratarea aceleiași probleme. Consecințele acestor variante sunt diferite și,
în analiza impactului lor asupra situației întreprinderii, nu se pot face abstracție de instrumentele
gestiunii fiscale.

Contabilitatea reprezintă o sursă privilegiată de informații pentru organele fiscale, majoritatea

obligațiilor fiscale fiind stabilite pe baza datelor din contabilitate. S-a încercat și se încearcă, de
multe ori, să se stabilească o relație de ordine între fiscalitate și contabilitate, adică să se precizeze
cine influențează mai mult pe cine.

În prezent tot mai mulți antreprenori din sectorul privat solicită companiilor specializate,
auditul entității, nefiind obligați legislativ pentru petrecerea acestuia. Această tendință de regulă are
ca scop evitarea eventualelor probleme la mai multe compartimente ale activității entității, cum ar fi
documentarea și evidența contabilă, secția cadre, procesul de producere, ș.a. Totuși, de multe ori, un
scop al auditului, la care apelează entitatea este nevoia de a efectua un diagnostic și o planificare
fiscală, dat fiind faptul că se dorește o verificare a corectitudinii achitării impozitelor și taxelor la
bugetul de stat, precum și stabilirea metodelor de optimizare a acestora în baza legislației fiscale. De
regulă, entitățile economice sunt foarte cointeresate de a întocmi o analiză și o planificare fiscală,
obligatoriu conform normelor legale reglementate de codul fical și alte acte legislative și normative
din domeniu. Însă firmele alegînd soluția favorabilă oferită de legislația fiscală trebuie să fie foarte
atente la operațiunile economice întreprise, deoarece pragul dintre planificarea fiscală și evaziunea
fiscală este foarte fin. De cele mai multe ori, entitățile efectuează diagnosticul privind corectitudinea
calculării, declarării și achitării la buget a impozitelor și taxelor pe parcursul activității acestora,
precum și analiza și corelarea datelor contabilității financiare cu indicatorii situațiilor finaciare.

Planificarea fiscală
Planificarea fiscală este un program fiscal ce utilizează în interesele firmei orice posibilitate
admisă de lege la economia surselor substanţiale pentru achitarea impozitelor cu scopul de a micşora
radical dependenţa companiei de sursele externe de finanţare. Ideea principală este că scopul
planificarii fiscale nu e ocolirea impozitelor. Aceasta reprezintă un complex de măsuri, care constau
în micșorarea în baza legii a plăților fiscale, aceasta pornind de la structura inițială a activității
agentului economic. Spre deosebire de evaziunea fiscală, planificarea fiscală se efectuează numai în
baza legislației fiscale prin reducerea sau evitarea impozitelor. Facilitățile fiscale oferite în țară sunt
stipulate, de regulă în principalele acte legislative, cum ar fi codul fiscal, standardele naționale de
contabilitate, ordine și instrucțiuni ale inspectoratului fiscal de stat. Astfel, firma sau consultanţii ei
trebuie să analizeze tendinţele modificării legislaţiei fiscale, să ţină cont de poziţia administraţiei
fiscale locale, să aprecieze probabilitatea realizării a unui sau altui scenariu de dezvoltare a
sistemului fiscal. Cu părere de rău, această componentă a managementului financiar în majoritatea
întreprinderilor din R. Moldova nu este până la momentul actual luată în consideraţie, importanţa
acestui moment fiind ignorată în cea mai mare parte.

Pentru o planificare și optimizare fiscală corectă trebuie de ținut cont de următoarele aspecte,
chiar de la începutul activității.

 La inițierea afacerii este bine de a formula clar modul de soluționare a obligațiilor fiscale
prevăzute de legislație.
 Un aspect favorabil pentru planificarea și optimizarea fiscală se referă la alegere corectă a
zonelor de amplasare pentru secțiile de producere, depozite, și secții administrative, conform
posibilităților utilizării maxime a facilităților fiscale conform regiunii.
 Alegerea tipului de proprietate și a formei organizatorico-juridice a entității conform
regimului de impozitare a acestora, la fel duce la o optimizare fiscală esențială. La alegerea
formei de afaceri este important se se ia în considerare cele mai importante caracteristici ale
entității.

Etape recomandate a planificării fiscale în cadrul companiei:

1. Evidența contabilă și evidența fiscală trebuie să fie în concordanță cu legislația în vigoare;
2. În politicile contabile este necesar să se indice cele mai eficiente metode de aplicare a
contabilității;
3. Calcularea economiei privind plățile fiscale directe sau indirecte prin influența acestora
asupra tuturor indicatorilor economici
4. Propunerea recomandărilor privind implementarea schemelor de optimizare fiscală, instruirea
salariaților și calcularea efectelor economice
5. Efectuarea controlului fiscal intern care permite evitarea erorilor contabile, greșelilor fiscale;
6. Analiza și expertiza juridică a situației existente, a relațiilor civile și juridice cu terții,
fondatorii și angajații
7. Determinarea presiunii fiscale, stabilirea riscurilor pe segmente de activități și pe tipuri de
impozite
8. Selectarea strategiei de optimizare a presiunii fiscale și elaborarea schemelor optime de
impozitare
9. Analiza detaliată a consecințelor, în cazul aplicării incorecte a facilității acordate;
10. Este necesar de utilizat toate înlesnirile fiscale la care are dreptul agentul economic reieșind
din specificul genului de activitate;
11. Utilizarea regimurilor fiscale privelegiate cum ar fi zonele economice libere, zonele off-shore
ș.a.
12. Elaborarea sistemului de relaţii contractuale ale entității. Pentru aceasta, pornind de la
consecinţele fiscale, se planifică formele posibile de activitate: arenda, vânzare-cumpărare,
acordarea serviciilor ş.a.
13. Respectarea calendarului fiscal care permite economisirea cheltuielilor legate de plata
amenzilor, penalităților pentru neprezentarea la timp sau tardivă a dărilor de seamă și pentru
neplata la temen a impozitelor și taxelor.
14. Elaborarea pentru perioadele următoare a unui business plan bine chibzuit, cu prognoză
fiscală care va permite analiza impozitelor pe viitor, totodată fiind reflectate aspectele
pozitive și negative măsurilor aplicate anterior.
 15. Stabilirea procedurilor de conlucrare cu organele de stat în diferite situații

Necesitatea planificării fiscale este determinată de însăşi legislația fiscală, care prevede diverse
regimuri fiscale pentru situații concrete, permite aplicarea diferitelor metode de calcul al bazei de
impozitare și oferă unele facilităţi fiscale pentru contribuabili, în cazul în care aceştia vor activa în
domeniile cerute de stat. În plus, planificarea fiscală este condiţionată de interesul statului în
acordarea de facilităţi fiscale, pentru încurajarea procesului de producție, a unor categorii de
contribuabili, în reglementarea dezvoltării sociale și economice. Planificarea fiscală este de natură
obiectivă, dictată de cerințele de concurență pe piață, de dorința întreprinderilor de a reduce
presiunea fiscală și de a-şi majora resursele proprii necesare dezvoltării afacerilor. Planificarea
fiscală este una dintre cele mai importante componente ale managementului financiar al entităţii.
Aceasta are la bază tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate între ţări. Conform Codului fiscal,
dacă un acord internaţional sau o convenţie internaţională privind evitarea dublei impuneri, la care
Republica Moldova este parte şi care este ratificat în modul stabilit, stipulează alte reguli şi prevederi
decât cele fixate în Codul fiscal sau în alte acte ale legislaţiei fiscale, adoptate conform Codului
fiscal, se aplică regulile şi prevederile acordului internaţional sau ale convenţiei internaţionale.

Instrumentele de bază ale planificării fiscale, pot fi următoarele:

1. Metoda jurisdicției teritoriale

Selectarea locului de înregistrare a entității sau a afacerii poate influența modul de impozitare prin
faptul că unele state, regiuni sau zone juridice acordă facilități fiscale legale. Pe teritoriul Republicii
Moldova, nu există zone speciale, cu excepția Zonelor Economice Libere.

2. Forma de organizare juridică a entității

Alegerea formei de organizare juridică influențează asupra modului de impozitare cu impozitul pe

venit. Astfel, întreprinzătorii individuali și gospodăriile țărănești calculează impozitul pe venit la
cotele 12% si respectiv 7%. Crearea unei organizații necomerciale și desfășurarea unei activități
economice statutare pot influența scutirea de impozitare, deși apare restricția de repartizare a
venitului (acesta poate fi repartizat în alt mod). De asemenea, dacă organizaţia necomercială ia în
locație un imobil de la o instituție publică (bugetară), atunci plata pentru locaţie este calculată la un
preț mai mic decât pentru businessul privat.

3. Metoda politicilor contabile și fiscale

Deși, aparent, politicile contabile nu influențează tratamentul fiscal al multor tranzacții acestea pot fi
utilizate ca instrument de planificare fiscală. Codul fiscal, în unele situații, face trimitere la
tratamentul contabil, acceptând metodele de evaluare a activelor din contabilitatea financiară. Astfel,
în scopuri fiscale, pot fi folosite metode de evidenţă financiară bazate pe prevederile Standardelor
Naţionale de Contabilitate şi IFRS, care nu contravin prevederilor Codului fiscal. Aplicarea
metodelor de evidenţă a stocurilor de mărfuri şi materiale (FIFO, LIFO, costul mediu ponderat), în
contabilitatea financiară, este acceptată în scopuri fiscale și poate influența mărimea rezultatului
financiar al entității. În unele țări, aplicarea diferitelor metode de amortizare a activelor imobilizate
poate influența rezultatul financiar și datoria privind impozitul pe venit.

4. Metoda modificării relațiilor contractuale

Metoda modificării relațiilor contractuale se bazează pe faptul că tranzacțiile economice impozitate
într-un mod pot fi modificate juridic astfel, încât acestea să fie tratate fiscal în altă manieră în scopul
obținerii unui avantaj fiscal.

La baza planificării fiscale stau următoarele principii:

• Principiul evidenţei acţiunii întregului complex de impozite
Schemele fiscale, bazate pe economia unui oarecare impozit, nu sunt întotdeauna eficiente.
Consecinţele fiscale ale tranzacţiei trebuie să se examineze ţinându-se cont de acţiunile tuturor
impozitelor în complex, şi nu a unor impozite aparte.
• Principiul evidenţei acţiunii factorilor nefiscali
La elaborarea schemei fiscale este necesar de luat în considerație nu numai cheltuielile legate de
achitarea plăţilor fiscale, ci toate tipurile de cheltuieli, inclusiv cu caracter nefiscal. Acest principiu
se referă nu doar la cheltuielile nefiscale. El include în sine necesitatea cunoaşterii tuturor nuanţelor
ramurilor conexe ale dreptului (civil, vamal, valutar, de muncă etc.). De exemplu, în unele tranzacţii
de transferare a imobilului altei persoane, din punct de vedere pur fiscal, arată optim varianta de
donaţie. Iar dacă se iau în considerație un şir de factori cu caracter nefiscal (de exemplu, mărimea
taxei de stat la donaţie, crearea unor noi structuri etc.), schema cu donaţia deja nu va mai fi atât de
impecabilă.
• Principiul eficienţei planificării fiscale
Al treilea principiu este rezultatul primelor două. Multe tranzacţii, atrăgătoare din punct de vedere
fiscal, pentru realizarea lor pot necesita o restructurare foarte costisitoare a structurii de antreprenor,
adică la alegerea celei mai bune variante din câteva este necesar a lua în considerație raportul
economiei obţinute la toate cheltuielile (fiscale şi nefiscale) legate de utilizarea unei anumite
variante. Plus la aceasta, trebuie să se ia în considerație încă un factor, nu mai puţin important –
riscurile fiscale legate de utilizarea fiecărei din variantele propuse. Pe contribuabil îl interesează, în
general, eficienţa planificării fiscale şi riscurile care apar în acest caz.

Importanța planificării fiscale în procesul raportării

impozitului pe venit și analizei presiunii fiscale a acestuia

Când se vorbeşte despre calcularea impozitului pe venit şi reflectarea acestuia în rapoartele

financiare şi dările de seamă fiscale, se face strictă distincţie între profitul contabil şi profitul
impozabil. Profitul contabil se calculează semestrial (de către entităţile de interes public) şi annual, şi
se reflectă în Raportul de profit şi pierdere prin diferenţa dintre rulajele creditoare ale conturilor
clasei VI „Venituri” şi rulajele debitoare ale conturilor clasei VII „Cheltuieli”. Aşadar, faza finală a
exerciţiului contabil îl reprezintă întocmirea şi prezentarea Rapoartelor financiare contabile,
reglementate de Legea contabilităţii nr.113-XVI din 27.04.2007, SNC 5 „Prezentarea Rapoartelor
financiare” şi SNC 7 „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”. Calcularea şi reflectarea
cheltuielilor (economiei) privind impozitul pe venit se face în Declaraţia cu privire la impozitul pe
venit al persoanelor ce practică activitate de întreprinzător, care are scopul determinării venitului
impozabil (pierderii fiscale), impozitului pe venit calculat şi cel spre plată în perioada de gestiune
curentă. Declaraţia cu privire la impozitul pe venit reprezintă un calcul fiscal, în care se determină
profitul impozabil (pierderea fiscală) şi datoria (creanţele pe termen scurt) privind impozitul pe venit
pentru anul de gestiune.După perfectarea rapoartelor financiare, se poate proceda la analiza presiunii
sistemului fiscal, dat fiind faptul că, din punctul de vedere al succesiunii etapelor de repartizare a
profitului obţinut de întreprindere, plata impozitului pe venit reprezintă direcţia iniţială. În acest
context apare necesitatea de a aprecia povara fiscală a întreprinderii, adică gradul de presiune a
sistemului fiscal asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii. În teoria şi practica economică se
aplică diverse metode de evaluare a presiunii sistemului fiscal, fiecare din ele caracterizându-se
printr-un nivel diferit de argumentare teoretică şi importanţă practică.

• rata brută a fiscalităţii, calculată în cadrul analizei, apreciază povara fiscală cauzată de toate
tipurile de impozite şi impuneri obligatorii, adică permite examinarea multilaterală şi, totodată,
integrală a presiunii sistemului fiscal

• deopotrivă cu aprecierea generală a poverii fiscale, rata fiscalităţii permite determinarea

contribuţiei fiecărui tip de impozite la crearea şi modificarea presiunii sistemului fiscal

• rata fiscalităţii poate fi comparată cu orice altă perioadă, indiferent de modificările esenţiale,
survenite în sistemul fiscal în dinamică

Gestiunea fiscală

Pentru a gestiona eficient resursele economice și financiare ale întreprinderilor, trebuie să se

ia în calcul dimensiunea fiscală a afacerilor. Contabilitatea și fiscalitatea constituie două discipline
adesea independente una de alta, or societățile comerciale, regiile autonome și alte instituții de stat
prezintă un ansamblu de documente contabile și fiscale care trebuie analizate în ansamblu și nu
independent unul de altul. Contabilitatea răspunde în plan informațional și decizional la problematica
gestiunii valorilor economice separate patrimonial. Din totdeauna pentru contabilitate a existat
problema concilierii sale cu fiscalitatea. Principiile fiscale urmaresc fie stimularea, fie inhibarea unor
activități. Obiectul de studiu al Gestiunii fiscale îl constituie analiza distorsiunilor sau abaterilor prin
incompatibilitatea între regula fiscală și contabilă, convergențele dintre ele, precum și stabilirea, pe
baza analizei lor, a strategiei, a riscului fiscal și eficienței fiscale a entității economice. A gestiona
eficient resursele economice și financiare ale întreprinderii înseamnă a lua în calcul și dimensiunea
fiscală a afacerilor. Gestiunea fiscală se adresează tuturor entităților economice care au în obiectul de
activitate acte de comerț, operații economice și financiare destinate obținerii de profit. Pentru acest
motiv trebuie respectate principalele mecanisme ale fiscalității, fară ca profesionistul contabil să se
abată de la obiectivul fundamental al contabilității, obținerea unei imagini clare, complete și reale a
patrimonului, a situației financiare și a rezultatelor. Odată cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operație
este generatoare de un element fiscal. Impozitul penetrează tot ce este tranzacție, intersecție între
întreprindere și mediul economico-social, acumulare și distribuire de resurse. Dezvoltarea fiscalității
generează necesitatea creării unui sistem informațional pentru a ține cont mulțimii regulilor fiscale,
cu complementul penalităților aplicabile în momentul punerii în evidență a neregulilor. Obligațiile,
riscul, controlul și sancțiunile au fost de-a lungul timpului asociate fiscalității, conferindu-i o imagine
de constrângere greu acceptată atât de conducerile întreprinderilor, cât și de cetățeni.
 Obiectivele gestiunii fiscale ale întreprinderii au în vedere asigurarea securităţii și eficacităţii
fiscale, prin intermediul cercetării prescripţiilor de formă şi fond; amânări, eşalonări, scutiri, impuse
de dreptul fiscal. Se evită astfel sancţiunile şi penalităţile fiscale şi se procedează la o mai bună
alocare a resurselor sale financiare.

Tinând cont de definiția dată gestiunii fiscale și de limitele precizate mai sus, putem pune în
evidentă următoarele obiective ale gestiuni fiscale:

1. diminuarea sarcinii fiscale, ca mărime absolută și ca pondere în cifra de afaceri;

2. amânarea în timp a sarcinii fiscale;

3. folosirea variabilei fiscale în scopul regularizării în timp a nivelului profitului inregistrat de

întreprindere;

4. asigurarea îndeplinirii obligatiilor fiscale ale întreprinderii cu un cost cît mai redus și cu
minimizarea riscului fiscal.

Pentru realizarea fiecăruia din aceste obiective, întreprinderea va adopta politici fiscale
corespunzătoare. Diminuarea sarcinii fiscale presupune de regulă diminuarea profitului impozabil,
deoarece posibilitățile de influențare a altor componente ale sarcinii fiscale sunt destul de limitate.
Acest obiectiv se poate realiza prin utilizarea unor metode de evaluare, prin localizarea optimă a
profitului sau prin operațiuni de restructurare care să implice mai multe întreprinderi.

Amânarea în timp a sarcinii fiscale este obiectivul care ofera cele mai multe posibilități de
realizare. În condiții de inflație, importanța acestuia crește prin influența favorabilă pe care o are
asupra situației de trezorerie.

Nu întodeauna interesul întreprinderii este satisfăcut prin diminuarea sau amânarea în timp a
sarcinii fiscale.Apar situații în care este preferabil să se declare, în conturile anuale, profituri mai
mari decât cele efectiv realizate în exercitiul de referința, fie pentru a asigura un nivel relativ
constant al acestor profituri de la un an la altul, fie pentru a le transfera în teritorii fiscale mai
generoase, fie din considerente de natură financiară, comercială, de imagine.

În toate aceste situații se pot folosi cu succes și instrumentele fiscale. Uneori chiar, unele
componente ale strategiei întreprinderii nu au sens decât în contextul avantajului fiscal pe care îl
oferă (leasing-ul fiscal, constituirea de filiale în paradisuri fiscale).Putem aprecia că realizarea
efectivă a obiectivelor gestiunii fiscale are loc prin politica fiscală a întreprinderii, ca manieră
concretă de utilizare a instrumentelor și tehnicilor specifice. Astfel, politicile fiscale pentru care
optează întreprinderea în scopul diminuării sarcinii fiscale, la acest nivel, se pot referi la localizarea
optimă a profiturilor, finantarea imobilizărilor prin leasing, operațiuni de restructurare.

Unităţile economice trebuie să optimizeze în plan financiar şi economic raporturile sale cu

fiscalitatea. Eficacitatea fiscală constituie un element esenţial al gestiunii fiscale. Întreprinderea
trebuie să-şi conceapă o politică fiscală autonomă, detaşată de restul întreprinderii, cu un obiectiv
unic şi independent: cercetarea căilor legale, cele mai puţin impozabile. Gestiunea fiscală, ca şi
gestiunea comercială sau cea de producţie, se integrează în gestiunea întreprinderii şi trebuie deci
definită în funcţie de obiectivele politicii generale ale întreprinderii, sau în raport de strategia
adoptată. Eficacitatea fiscală a întreprinderii poate fi atinsă direct sau indirect. Cea directă poate fi
realizată prin intermediul dreptului fiscal ce cuprinde măsuri de ajutor sau incitare fiscală. Este cert
că întreprinderea care utilizează optim măsurile de incitare sau favorurile de care ea poate beneficia
atrage un avantaj financiar imediat. Acesta este cel mai important în cercetarea eficacităţii fiscale.
Obţinerea de avantaje fiscale legale presupune că întreprinderea cunoaşte bine ansamblul de măsuri
în vigoare, ceea ce nu ţine de caracterul temporar al regulii fiscale, de frecvențele modificări
legislative şi de publicitate care reuneşte tradiţional măsurile cele mai speculative, lăsând în umbră
celelalte dispoziţii mai exacte, dar uneori la fel de avantajoase. Eficacitatea fiscală indirectă este
posibilă în condiţiile în care sistemul de impozite, taxe şi contribuţii oferă o serie de limite pentru
contribuabil (utilizarea în cadrul unităţii economice a mai multor regimuri de amortizare; opţiunea de
a fi plătitor sau nu de taxa pe valoarea adaugată sub nivelul legal al cifrei de afaceri scutite; evaluarea
stocurilor la ieșire). Soluțiile celor două forme de eficacitate fiscală sunt plasate în calculul
raporturilor între gestiunea fiscală a întreprinderii și strategia întreprinderii, riscul fiscal și
contabilitate. Practica a dovedit că cea mai bună soluție fiscală este aceea care ține seama de
obiectivele și strategiile întreprinderii. Eficacitatea fiscală constituie un element motor al gestiunii
fiscale a întreprinderii.
Gestiunea fiscală a firmei trebuie să fie corectă, alegerile făcute trebuie să corespundă
regulilor de drept fiscal. Încălcarea acestora conduce la o gestiune fiscală incorectă sau la evaziune
fiscală. Gestiunea fiscala nu are în vedere numai cadrul național, ci se extinde și la relațiile
întreprinderii cu alte tări. Se iau în considerare posibilitatile de optimizare a fluxurilor de trezorerie
în conditiile unor montaje financiare, comerciale și fiscale internaționale. Relațiile tot mai extinse ale
unei tări cu altele impun cunoașterea și folosirea de mecanisme fiscale diferite. De asemenea,
interesul ușor de înteles al fiecarui întreprizator de a ceda autorităților statale cât mai puțin din
veniturile realizate incită la localizarea optimă a profiturilor, pe baza unei adevărate strategii fiscale
internaționale.
Trebuie precizat și faptul că a gestiona impozitele și taxele, în sensul optimizării nivelului lor,
nu înseamnă încălcarea legii. Printr-o gestiune fiscală corectă și argumentată se pot evita neplăcerile
evaziunii fiscale sau ale fraudei fiscale. În urma verificării de către administrația fiscală a
corectitudinii cu care întreprinderea întelege să-și onoreze obligațiile fată de stat, se pot evidenția
uneori , și acțiuni al caror caracter poate fi considerat anormal. În literatura de specialitate se
definește, în acest sens, “actul anormal de gestiune” ca fiind o decizie contrară intereselor
întreprinderii, adică nu comportă nici o contrapartida pentru aceasta. Astfel, o acțiune este
considerată normală dacă se concretizează într-o contrapartidă pentru întreprindere. Aprecierea
normalității unui act de gestiune poate fi însa destul de subiectivă și se face mai degrabă la nivel
economic decât la nivel juridic. Aparența juridică a unei acțiuni poate fi ireproșabilă, în timp ce
continutul ei economic o poate recomanda ca fiind anormală. Chiar dacă, în principiu, administrația
fiscală nu are motive să judece gestiunea internă a întreprinderii sau calitatea rezultatelor acesteia,
unele situații ar putea fi considerate ca anormale:
 Cheltuieli nejustificate în principiu (cele care nu au nici o legatură cu interesul
întreprinderii);
 Cheltuieli a căror mărime este exagerată (care se concretizează, în general, în avantaje
acordate administratorilor sau asociațiilor societății);
 Renunțarea la unele venituri fară contrapartidă sau fară justificare (abandonuri de
creanțe, avansuri fară dobânzi);
 Transferul sarcinii fiscale către alți contribuabili;
 Interpretarea mai “largă” a unor principii contabile (precum independența
exercițiilor).
În Republica Moldova, astfel de acte, cărora înca nu li se poate reproșa caracterul anormal, s-
ar putea identifica în:
 a) Achiziția de către întreprinzător a unor autoturisme de folosință personală, dar care
sunt înregistrate în contabilitatea întreprinderii; se obțin avantaje fiscale evidente:
deducerea taxei pe valoarea adaugată din factura furnizorului (această taxă s-ar
suporta integral de către întreprinzător, dacă achiziția s-ar face în nume propriu) și
deducerea din venituri a unei amortizări suplimentare care diminuează profitul
impozabil;
b) Avansurile acordate între întreprinderi, care pot constitui adevărate credite inter-
întreprinderi, nepurtătoare de dobânzi;
c) Abandonurile de creanțe în cadrul grupurilor.
În unele astfel de situații, controlul fiscal poate oferi informații utile nu numai
scopurilor proprii, ci și, de exemplu, investitorilor sau chiar administratorilor unei
firme, în legatură cu eficiența cu care s-au luat decizii sau s-au derulat operațiuni în
firma respectivă.
Există cel puțin două criterii de apreciere a calității acțiunilor și deciziilor luate în cadrul
gestiunii fiscale a întreprinderii: eficiența, atunci când câstigul realizat (concretizat, în general, într-o
situație de trezorerie mai favorabilă) este evident și confirmarea de către administrația fiscală a
conformității cu regulile măsurilor luate.
Întreprinderea îsi asuma un „risc fiscal” iar organele de control acceptă și recunosc o anumită
abilitate în raport cu reglementările de natură fiscală. Însă, atunci când în urma controlului
administrația constată erori, întreprinderea este obligată sa le corecteze sau să dovedească faptul că
interpretarea pe care a dat-o normei legale este bună. Eroarea contabilă apare în urma unei omisiuni
sau a unei inexactități provenind dintr-o apreciere obiectivă a faptelor (eroare de drept) de către un
contribuabil de bună credintă. Spre deosebire de erorile contabile, deciziile de gestiune incorecte
apar atunci când contribuabilul este pus în situația de alege dintre mai multe soluții posibile și
optează pentru una neconformă cu reglementările fiscale (de exemplu folosirea amortizării degresive
cu influența uzurii morale pentru un mijloc fix cu o durată normală de funcționare mai mică de cinci
ani). Este clar că decizia incorectă va genera, atunci când este cunoscută, o rectificare, la inițiativa
fiscului sau chiar a întreprinderii însăși.
Cercetarea securității fiscale trebuie să ramână în atenția conducerii economice a
întreprinderii. Aceasta reprezintă unul dintre aspectele clasice în relațiile întreprinderii cu fiscalitatea.
Unul din instrumentele ce oferă posibilitatea persoanelor fizice și juridice, care desfășoară activitate
antreprenorială de a gestiona riscul fiscal, la care se supun din cauza unor lacune în legislația fiscală,
precum și unor prevederi normative, care generează interpretări duble, este propus de către legislația
fiscală și se numește “Soluţie fiscală individuală anticipată”.
Soluţia fiscală individuală anticipată este un act administrativ, emis de Serviciul Fiscal de
Stat în vederea soluţionării cererii unei persoane fizice şi persoane juridice, care desfăşoară activitate
de întreprinzător referitoare la aplicarea legislaţiei fiscale asupra unei (unor) situaţii şi/sau tranzacţii
viitoare specifice. Impozitele, taxele şi majorările de întârziere (penalităţile) nu se recalculează,
sancţiunea fiscală nu se aplică în întregime sau, în cazul în care a fost deja stabilită, se anulează în
întregime, dacă contribuabilul a acţionat în conformitate cu soluţia fiscală individuală anticipată
emisă pe adresa sa . Soluţia fiscală individuală anticipată se emite la cererea persoanelor fizice şi
juridice, care desfăşoară activitate de întreprinzător, în modul stabilit de către Guvern. Cererea pentru
emiterea soluţiei fiscale individuale anticipate trebuie să fie însoţită de documente relevante pentru
emitere, precum şi de dovada achitării taxei de emitere. În scopul soluţionării cererii, Serviciul Fiscal
de Stat poate solicita informaţii, clarificări, explicaţii, documente şi alte probe suplimentare cu
privire la cerere şi/sau la documentele depuse. Cererea pentru emiterea soluţiei fiscale individuale
anticipate poate fi respinsă de Serviciul Fiscal de Stat. Soluţia fiscală individuală anticipată se emite
contra plată. Soluţia fiscală individuală anticipată:

 se comunică doar persoanei fizice sau juridice căreia îi este destinată şi este obligatorie pentru
SFS şi alte organe cu atribuţii de administrare fiscală;
 este obligatorie, numai dacă termenele şi condiţiile acesteia au fost respectate de persoana
fizică sau juridică în privinţa căreia a fost emisă;
 nu mai este valabilă, dacă prevederile legislaţiei fiscale, în baza cărora a fost emisă, se
modifică
Gestiunea fiscală este considerată ca o frontieră ce separă facilitățile fiscale admise de cele
exagerate. Ea nu antrenează abuzul de drept fiscal. Decizia fiscală trebuie să se încadreze organic în
deciziile întreprinderii și trebuie să prezinte o diminuare de risc și incertitudine. Aceasta presupune
gestionarea parametrului fiscal în dubla perspectivă de securitate și eficacitate fiscală. Responsabilii
entității economice au obligația de a trata fiscalitatea ca o variabilă a gestiunii în toate etapele de
viata ale firmei. Astfel, gestiunea fiscală marchează trecerea de la un cost fiscal excesiv la unul
optimizat, prin includerea în decizia de perspectivă a firmei, riscul și eficacitatea fiscală, optimizarea
tuturor cheltuielilor cu impozite, taxe, contribuții și fonduri speciale. În fiscalitate este utilizat
termenul de „decizie de gestiune” care desemnează totalitatea variantelor alese de o întreprindere.
Decizia de gestiune este atât asumarea responsabilității cât și o atenție asupra securității afacerilor
unei firme.
Optimizarea costului fiscal în cadrul unei entităţi poate fi realizat prin remodelarea
rezultatului fiscal cu ajutorul deciziilor curente şi al unor strategii. Scopul final al optimizării fiscale
îl constituie diminuarea costului fiscal în condiţiile respectării reglementărilor legale în vigoare. În
unele state sunt stabilite limitele gestiunii fiscale pentru a preveni evaziunea fiscală. Posibilităţile de
gestionare sunt foarte reduse şi se bazează mai mult pe facilităţile fiscale, acordate unor categorii de
contribuabili. Optimizarea fiscală a entităţii este foarte importantă şi constituie o strategie a entităţii,
care asigură nu numai posibilitatea reducerii cheltuielilor fiscale, dar şi asigură securitatea financiară
a întreprinderii şi a conducerii acesteia. Elaborarea schemelor optimizării fiscale sunt individuale
pentru fiecare entitate, dar se bazează pe aceleaşi principii. Analiza principalelor abordări teoretice
privind definirea unor concepte, cum ar fi: optimizarea impozitării, planificarea fiscală, beneficiul
fiscal al entităţii, a permis determinarea esenţei lor, locului şi direcţiei viitoare de dezvoltare în
sistemul relaţiilor economice. Optimizarea fiscală este elaborarea unui complex de măsuri care
implică un echilibru cu nivel redus al presiunii fiscale şi menţinerea riscurilor fiscale la limitele
acceptabile, orientate spre raţionalizarea impozitelor plătite şi reducerea riscurilor fiscale conform
legislaţiei în vigoare. Utilizarea metodelor de optimizare fiscală, va permite managerilor entităţilor să
ia decizii de gestiune în timp util în ceea ce priveşte evidenţa contabilă, analiza, planificarea,
monitorizarea şi reglementarea sistemului de impozitare a entităţii. Pentru eficientizarea gestiunii
fiscale la entitate se propune metoda de optimizare a presiunii fiscale la nivel microeconomic pe baza
abordării complexe, în care se efectuează analiza impozitării entităţii şi se estimează valoarea
indicelui presiunii fiscale în limitele optime ale coridorului fiscal. Coridorul fiscal reprezintă
formarea funcţiei de bază privind optimizarea impozitării entităţii cu un risc impozitar minim. Scopul
metodologiei de optimizare a procesului de impozitare a entităţii constă în reglementarea sistemului
de impozitare al entităţii în aşa fel încât în timpul realizării procedurilor de planificare fiscală, control
şi reglementare, valoarea indicatorului presiunii fiscale să se încadreze în limitele "coridorului
fiscal". Conceptul "coridor fiscal", formulat de autorul rus Gofman, înseamnă construirea funcţiei
obiective de optimizarea sistemului fiscal al entităţii. Limita inferioară a coridorului fiscal este
valoarea minimă acceptabilă a indicatorului presiunii fiscale, când entitatea nu apare în grupul de
întreprinderi cu riscuri maxime fiscale şi activitatea entităţii este viabilă din punct de vedere
economic.
 Limita inferioară a coridorului fiscal se determină prin formula:

L1 = ƩTVA+ PN∗Civ 1−Kiv +FS(Kcs şi Kcm)+Sbi 𝑉𝑉

cu condiţia că L1 ≥ PFm
L1–limita inferioară optimă a coridorului fiscal
PFm–presiunea fiscală medie pe sector
ƩTVA–suma TVA
PN– profitul net
Kiv– coeficientul impozitului pe venit (impozitul pe venit de la persoane juridice)
FS– fondul de salarii
Kcs, Kcm– coeficienţii contribuţiilor pentru asigurările sociale şi medicale
Sbi – suma impozitului pe bunuri imobiliare
VV– venitul din vânzare.
Limita superioară a coridorului este valoarea fiscală a indicelui presiunii fiscale, când
profitabilitatea activităţii entităţii este comparabilă cu creşterea presiunii fiscale, adică, entitatea îşi
menţine poziţia financiară stabilă şi posedă resurse suficiente pentru o dezvoltare continuă. Limita
superioară a coridorului fiscal este calculată conform formulei:

L2 = KL1x Rms
L2 – limita superioară optimă a coridorului fiscal
KL1–coeficientul plăţilor fiscale marginale
Rms–rentabilitatea medie sectorială a activităţii entităţii.
Desfăşurarea optimizării fiscale trebuie să ţină cont de criteriile care pot fi divizate în
calitative şi cantitative.

 Optimizarea calitativă (structurală) este alegerea schemei optime sau a schemelor de optimizare
fiscală, în funcţie de specificul activităţii entităţii.
 Optimizarea cantitativa constă în maximizarea venitului net cu condiţia restricţiilor coridorului
fiscal la limita superioară a coridorului fiscal.

Optimizarea cantitativă trebuie efectuată cu condiţia ca beneficiile fiscale obţinute de către

entitate în urma realizării măsurilor privind optimizarea calitativă nu vor provoca apariţia riscurilor
fiscale maxime şi vor permite menţinerea unei poziţii financiare stabile la entitate şi resurselor
suficiente pentru dezvoltarea ulterioară de succes.
Optimizarea fiscală presupune stabilirea și atingerea unor obiective ca: determinarea
rezultatului fiscal, diagnosticarea fiscală a organizației, monitorizarea activităților cu influențe fiscale
sau care prezintă o sensibilitate ridicată în acest punct de vedere și, în cele din urmă , optimizarea
rezultatului fiscal. Optimizarea costului fiscal în cadrul întreprinderii poate fi tactic sau strategic.
Optimizarea tactică presupune reformularea anumitor operațiuni curente pentru a schimba încadrarea
lor fiscală sau scadențele inițiale, reducerea bazei impozabile etc, toate acestea fiind efectuate în
condiiile permisive ale legislaiei fiscale. Optimizarea strategică poate avea la bază elaborarea unei
strategii fiscale care să vizeze, de exemplu, zonele libere sau defavorizate, restructurarea anumitor
activități etc. Optimizarea fiscală constă în diminuarea costului fiscal printr-o bună „mânuire” a
legislației fiscale. Optimizarea costului fiscal poate conduce la sporirea competitivității organizației
ca urmare a diminuării costurilor fiscale. Întreprinderile pot elabora în acest sens strategii fiscale,
menținând controlul costurilor sale fiscale prin intermediul planificării fiscale. Optimizarea costului
fiscal este o responsabilitate a gestiunii fiscale și a devenit o necesitate ca urmare a creșterii
spectaculoase a impactului fiscalității asupra întreprinderii. Gestiunea eficientă a întreprinderii
include, în mod inevitabil, și existența unei gestiuni fiscale care să contribuie la competitivitatea și
eficiența de ansamblu a organizației prin optimizarea costurilor generate de fiscalitate și prin
controlarea riscului fiscal căruia aceasta este supus. Modalitățile concrete de optimizare a costului
fiscal în cadrul întreprinderii constau în adoptarea unor decizii potrivite și punerea acestora în
aplicare în vederea reducerii costului fiscal. În acest sens, întreprinderea recurge la stabilirea unor
obiective care să urmrească diagnosticarea fiscală a organizației, monitorizarea activităților cu
impact fiscal și, în cele din urmă optimizarea fiscală.
Un prim pas spre optimizarea costului fiscal îl reprezintă posibilitatea întreprinderii de a
beneficia de anumite deduceri sau facilități fiscale în determinarea impozitelor datorate. În acest
sens, întreprinderea trebuie să cunoască prevederile Codului fiscal, astfel încât să-și poată modela
bazele de impozitare în favoarea sa. Costul fiscal se reduce ca urmare a diminuării bazelor
impozabile prin acordarea de ctre stat de deduceri fiscale sau alte facilități menite să impulsioneze
dezvoltarea anumitor activități sau ramuri ale economiei. Un alt pas spre optimizarea costului fiscal
al întreprinderii îl reprezintă posibilitatea acesteia de a reformula anumite operațiuni sau activități
curente pentru a putea modifica încadrarea lor fiscală. Uneori, deciziile de reformulare a anumitor
operații cu scopul de a schimba încadrarea fiscală a acestora pot conduce nu numai la diminuarea
costului fiscal, ci și la obținerea altor avantaje Se confirmă astfel, încă o dată, faptul că optimizarea
costului fiscal nu presupune numai decizii de natură fiscală. Pentru realizarea acestui deziderat
trebuie analizate o serie de aspecte care să permită o analiză de ansamblu a tuturor consecințelor
acțiunilor firmei. De asemenea, întreprinderile pot opta pentru impozitarea veniturilor aferente
vânzărilor în rate la data scadenței ratelor respective, cheltuielile aferente fiind deduse la aceeași dată
de scadență. Costurile îndatorării, întreprinderile pot opta între cele două tratamente contabile
prevăzute de acest standard. Potrivit tratamentului contabil de bază, cheltuielile cu dobânzile se vor
recunoate ca și cheltuieli ale perioadei în care ele apar, în timp ce tratamentul alternativ admite
capitalizarea acestor costuri în condiiile în care ele pot fi atribuite construcției respectivului activ.
Trebuie subliniat faptul că, în cazul tratamentului alternativ se vor elimina din costurile de îndatorare
veniturile obținute din plasarea ca investiții a fondurilor împrumutate și componenta de inflație
cuprinsă în rata dobânzii plătită pentru împrumuturi. Aceste tratamente contabile au influențe diferite
asupra costului fiscal al întreprinderii. Tratamentul contabil de bază conduce la recunoaterea unor
cheltuieli de volum mare în cadrul exercițiului, ceea ce diminuează baza de impozitare a profitului, și
implicit impozitul pe profit datorat în condițiile în care cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile
integral în perioada curentă, cunoscut fiind faptul că deductibilitatea cheltuielilor cu dobânda
depinde de gradul de îndatorare al capitalului. Deductibilitatea acestora este integrală în perioada
curentă dacă gradul de îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei. În caz contrar ele se
reportează în perioada următoare până la deductibilitatea integrală a acestora. Tratamentul contabil
alternativ permite capitalizarea costurilor de îndatorare, ceea ce face ca aceste costuri să nu mai apară
înregistrate în conturi de cheltuieli în cadrul exercițiului, ele fiind capitalizate în costul activelor.
Însă, acest tratament face să fie evitate cheltuielile doar în cadrul exercițiului curent întrucât aceste
costuri capitalizate se vor regăsi ulterior în cheltuielile exercițiilor viitoare prin intermediul
amortizării activelor respective. În acest caz se produce o repartizare a costurilor de îndatorare pe
parcursul mai multor exerciții, cheltuielile fiind deduse treptat din rezultatul impozabil. Totodată,
trebuie ținut cont de faptul că anumite decizii adoptate de întreprindere cu scopul de a diminua costul
fiscal pot să conducă, pe de altă parte, la majorarea celorlalte costuri ale întreprinderii. Potrivit
prevederilor Codului fiscal, întreprinderile care înregistrează o cifră de afaceri sub o anumită limită
legală pot solicita înregistrarea ca neplătitori de TVA. Aceste întreprinderi vor înregistra costuri de
achiziție mai mari decât cele reale, iar pentru vânzările efectuate nu va aplica TVA, ceea ce va
reduce prețul de vânzare total al produselor. Astfel, se face că întreprinderea va înregistra costuri de
exploatare mai mari.
O altă modalitate de reducere a costului fiscal este reprezentat de orientarea întreprinderii
către zonele libere sau către cele declarate defavorizate, zone pentru a căror dezvoltare s-au acordat
scutiri de impozite sau diminuări considerabile ale acestora. Un agent economic poate să decidă
desfășurarea activității într-o astfel de zonă, tocmai pentru a evita costurile fiscale ridicate. De
remarcat este necesitatea asigurării de către organele fiscale a unei eficiențe a impunerii prin
asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal privind aceste facilități fiscale.
Așadar, anumite decizii fiscale considerate oportune la un moment dat ar putea deveni ineficiente
pentru întreprindere în condițiile modificărilor legislative apărute ulterior. Din acest motiv,
întreprinderea trebuie să analizeze o multitudine de factori care ar putea avea influențe semnificative
asupra situației acesteia în viitor. Altfel spus, întreprinderea trebuie să-i asigure un control al riscului
fiscal căruia aceasta este supusă. Așa se face că, o diminuare a impozitelor pentru zonele
defavorizate sau acordarea anumitor facilități fiscale pentru aceste zone nu trebuie să reprezinte un
motiv suficient pentru ca întreprinderea să decidă orientarea către acestea. Este nevoie de o analiză
comparativă a costurilor fiscale scutite prin raportare la zona defavorizată și eventualele costuri
suplimentare pe care societatea le înregistrează datorită amplasării în zona respectivă.

Politica fiscală
Politica fiscală la nivel de întreprindere reprezintă maniera concretă prin care se utilizează
instrumentele și tehnicile specifice în vederea realizării obiectivelor gestiunii fiscale. În paragraful
anterior sunt expuse câteva din posibilitătile de realizare a obiectivelor fiscale pentru care optează
întreprinderea în scopul diminuării sarcinii fiscale, la acest nivel, se pot referi la localizarea optimă a
profiturilor, finanțarea imobilizărilor prin leasing, operațiuni de restructurare.

Localizarea optimă a profitului este un model de politică care poate fi folosit cu rezultate
bune la nivelul grupurilor de societăți, prin transferurile de profituri între întreprinderile din cadrul
aceluiași grup, astfel încât în teritoriile fiscale cu o cotă ridicată de impozit, profitul să fie mai mic
sau inexistent, în timp ce acolo unde impozitarea se face în condiții mai favorabile, profitul să fie cât
mai mare. Realizarea practică a acestui obiectiv se face prin intermediul prețurilor de transfer între
societațile grupului, prin manipularea circulației intra-grup a licențelor, brevetelor sau tehnologiilor
sau prin crearea de „societăți captive”.

Implicații fiscale pot avea și restructurările de întreprinderi precum fuziunea sau distribuirea
de active. Astfel, pierderea posibilă a uneia din societăți este deductibilă din profitul societății care
rezultă în urma restructurării.

Amânarea în timp a sarcinilor fiscale se poate realiza printr-un ansamblu de politici fiscale
dintre care enumerăm:
 utilizarea corespunzătoare a metodelor de evaluare la intrarea în patrimoniu
 folosirea optimă a regimurilor de amortizare
 evaluarea ieșirilor de bunuri și valori
 jocul provizioanelor
 tratamentul cheltuielilor care pot fi imobilizate.

În privința evaluării la intrarea în patrimoniu, dacă întreprinderea are interes să amâne o parte
din sarcina fiscală, atunci va acționa astfel încât o parte cât mai mare din cheltuielile care s-ar putea
regăsi în valoarea de intrare (cost de achiziție sau cost de producție) să fie considerate cheltuieli ale
perioadei, bucurându-se astfel de deductibilitate imediată și integrală. Invers, dacă se doreste
determinarea contabilă a unui profit mai mare, atunci în valoarea de intrare se vor include cât mai
multe cheltuieli posibile. În acest caz, deductibilitatea cheltuielilor respective este amânată până la
iesirea din patrimoniu (în cazul stocurilor) sau pâna în momentul înregistrării contabile a amortizării
(în cazul imobilizărilor – în limita gradului de utilizare).

Faptul că reglementările legale permit utilizarea a trei regimuri de amortizare pentru

mijloacele fixe dă posibilitatea întreprinderii să aleagă între o recuperare mai rapidă sau mai lentă a
sumelor investite în imobilizări. Din punct de vedere fiscal este favorabilă Metoda de amortizare care
amână sarcina fiscală, adica metoda care permite recuperarea mai rapidă prin amortizare a valorii
mijloacelor fixe. Regimurile de amortizare degresivă și accelerată servesc și obiectivelor de gestiune
fiscală: în primii ani, cheltuiala cu amortizarea este mai mare, deci profitul fiscal și impozitul sunt
mai mici, în timp ce, în ultima parte a duratei normale de functionare, amortizarea este mai mică și se
plătește mai mult impozit.

Evaluarea, la ieșirea din patrimoniu, a elementelor interschimbabile (sau fungibile), precum

stocurile și titlurile de valoare, se poate face după mai multe metode. Și aici, interesul fiscal
recomandă utilizarea metodei care permite evaluarea la prețul cel mai mare. În condiții de inflație, o
astfel de abordare este mai bună și datorită implicațiilor sale financiare.
Provizioanele, a căror constituire are la bază probabilitatea apariției de pierderi, riscuri sau
deprecieri, reprezintă un instrument privilegiat de politică fiscală în masura în care se admite
deductibilitatea lor fiscală. La constituire se diminuează rezultatul impozabil, fară a genera plăți, iar
la anulare sau diminuare se constată venituri care nu generează încasări.

Concluzie
În concluzie, planificarea fiscală este un drept legitim al oricărui contribuabil, atâta timp cât
acesta nu abuzează și nu fraudează legea fiscală

Fiecare caz în parte, trebuie analizat în concret pentru a identifica care sunt mijloacele prin
care se poate susține o operațiune/tranzacție în fața autorităților fiscale. Soluții universal
valabile nu există, dar este esențial să se poată demonstra că fiecare operațiune/tranzacție are un scop
comercial și că părțile implicate au din punct de vedere economic capacitatea de a-și exercita în mod
real rolul pe care și-l asumă în contracte.

La un control al Serviciului Fiscal de Stat al Republicii Moldova, firmele trebuie să

demonstreze anumite aspecte ale operatâțiunilor desfășurate, astfel încât organele fiscale să nu
interpreteze că acestea au dorit de fapt să evite plata taxelor și a impozitelor, susțin specialiștii.
Totuși, soluțiile diferă de la caz la caz.
 În situația în care interpretarea organelor fiscale în cadrul unui control ar fi diferită, o
întreprindere trebuie să fie capabilă să justifice existența raționamentului și scopului economic și
comercial din spatele tranzacției desfasurate.

Printr-o gestiune fiscală eficientă se ajunge la optimizarea costului fiscal în întreprindere.

Dimensionarea cheltuielilor cu impozitele, taxele și contribuțiile, trebuie efectuată în așa fel încât să
se atingă cel mai mic nivel legal cu putință.

Optimizarea plăților fiscale este posibilă prin organizarea activităţii, în aşa mod, încât
legislaţia să permită evitarea sau micşorarea bazei impozabile, a cotei impozitului și aplicarea
facilităților fiscale.
Optimizarea costului fiscal reprezintă totodată consecința deciziilor de management financiar
al întreprinderii. Acestea influențează costul fiscal prin afectarea bazelor impozabile, care la rândul
lor determină dimensionarea sarcinii lor fiscale. Cert este faptul că înregistrarea unui cost fiscal
optim de către întreprinderi depinde de profesionalismul și iscusința cu care personalul responsabil
reușește să diminueze la maximum aceste costuri printr-o serie de decizii care vizează o multitudine
de aspecte, printre care cele mai importante sunt: reformularea anumitor operațiuni curente pentru a
schimba încadrarea lor fiscală, constituirea de provizioane, schimbarea scadențelor, reducerea bazei
impozabile, elaborarea unei strategii fiscale care să vizeze, de exemplu, zonele libere sau
defavorizate, restructurarea anumitor activități.

În concluzie, gestiunea fiscală a întreprinderii constă în administrarea laturii fiscale a acestei

unități patrimoniale, astfel încât să se asigure respectarea reglementărilor cu caracter fiscal și, prin
deciziile și acțiunile întreprinderii, să se optimizeze nivelul sarcinii fiscale – de regulă, în sensul
reducerii acesteia – în conditiile în care câstigul astfel realizat, justifică eforturile depuse.În cadrul
legal creat de autoritatea publică, întreprinderea are posibilitatea ca, pentru tratarea unei probleme, sa
aleagă dintre mai multe metode și tehnici ale căror incidente fiscale sunt diferite. Gestiunea fiscală îsi
propune optimizarea sarcinii fiscale în condiții de eficiență și în cadrul mai larg al gestiunii globale a
întreprinderii. Opțiunile în materie fiscală la nivelul agentului economic au, însa, și limite. Mai întâi,
se pune problema limitelor juridice, pentru a nu se aluneca în evaziune fiscala. Trebuie să se țină
seama, apoi, de o limită de oportunitate care derivă din politica generală a întreprinderii confruntată
cu anumite obiective strategice. Se întâmpla, uneori, ca cea mai buna alegere fiscală sa nu fie, în mod
obligatoriu, cea mai bună soluție pentru întreprindere din punctul de vedere al strategiei sale de
dezvoltare. Unele opțiuni fiscale pot sa contravină obiectivelor pe termen lung privind imperativele
de finantare sau de mobilitate a capitalului; scăderea profitului prin tehnici fiscale poate reduce
încrederea investitorilor, diminuând interesul acestora și deteriorând imaginea întreprinderii pe piata
financiara.
 Bibliografie

1. IMPORTANŢA PLANIFICĂRII FISCALE ÎN PROCESUL RAPORTĂRII IMPOZITULUI

PE VENIT ŞI ANALIZEI PRESIUNII FISCALE A ACESTUIA Conf. univ. dr. Neli
MUNTEAN; Asist. univ. Svetlana BORDIAN, ASEM

2. PLANIFICAREA FISCALĂ: INSTRUMENT DE OPTIMIZARE A DATORIILOR FAȚĂ

DE BUGET Conf. univ. dr. Anatol GRAUR, ASEM

3. Gestiune fiscală:Suport de curs Autori: Ludmila Cobzari, Diana Criclivaia, Inesa Bruma,
Sorin Bruma
( https://www.researchgate.net/publication/270284914_Gestiune_fiscala_Suport_de_curs )

4. TAXE ŞI IMPOZITE PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII Autorii: – Lucia

Uşurelu, - Ecaterina Balaban - Iulia Iabanji

5. Codul Fiscal al Republicii Moldova ( http://lex.justice.md/md/326971/ )

6. Gestiunea fiscală a întreprinderii ( http://www.referatele.com/referate/noi/2/2gest-fisc1.php )