Licenta Administratie Publica

UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

ADMINISTRATIVE - CRAIOVA
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. UNIV. DR. BANU CRISTIANA ECATERINA
ABSOLVENT: VOINEA LUXINA
CRAIOVA
2023
1
UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI
ADMINISTRATIVE - CRAIOVA
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ANALIZA IZVOARELOR
RAPORTULUI
JURIDIC CIVIL
CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
LECT. UNIV. DR. BANU CRISTIANA ECATERINA
ABSOLVENT: VOINEA LUXINA
CRAIOVA
2023
2
CUPRINS
INTRODUCERE..........................................................................................................
CAPITOLUL I: GENERALITĂȚI PRIVIND RAPORTUL JURIDIC CIVIL....

1.1. Definirea raportului juridic civil..............................................................................
1.2. Caracteristicile specifice raportului juridic civil.....................................................
1.3. Structura raportului juridic civil…………………………………………………..
1.3.1. Părțile ori subiectele raportului juridic civil………………………………….
1.3.2. Conținutul raportului juridic civil…………………………………………….
1.3.3. Obiectul raportului juridic civil………………………………………………
1.4. Delimitarea raportului juridic civil față de alte tipuri de raporturi juridice.............
1.5. Subiectele raportului juridic civil: categoriile, determinarea, pluralitatea, şi
schimbarea subiectelor de drept civil…………………………………………………………
1.6. Capacitatea civilă…………………………………………......................................
CAPITOLUL II: IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL –

PREZENTARE ȘI ANALIZĂ………………………………………………………………
2.1. Considerații generale privind izvoarele raporturilor juridice civile concrete……….
2.2. Prezentarea izvoarelor raportului juridic civil……………………………………….
2.2.1. Faptele şi actele juridice - izvoare ale raportului juridic civil…………….......
2.2.2. Faptul juridic licit……………………………………………………………...
2.2.3. Actul juridic civil - izvor al raportului juridic civil……………………………..
CAPITOLUL III: FAPTELE JURIDICE LICITE ȘI FAPTELE JURIDICE

ILICITE – IZVOARE ALE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL………………………….
3.1. Fapte juridice licite și fapte juridice ilicite - definire………………………………
3.2. Privire comparativă între fapta juridică licită, fapta juridică ilicită și actul juridic
civil……………………………………………………………………………………………..
3.3. Scurte precizări în legătură cu analiza izvoarelor raporturilor juridice civile………
Capitolul IV: JURISPRUDENȚĂ PRIVIND IZVOARELE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL………………………………………………………………………….....
3
4.1. Prezentarea studiului de caz - Speță - Raspunderea transportatorului – obligația
de plată a despăgubirilor și a dobânzii legale penalizatoare.
4.2. Opinii personale privind studiul de caz.................................................................
CONCLUZII...............................................................................................................
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................
4
Introducere
Raportul juridic civil reprezintă relația socială, patrimonială ori nepatrimonială,

reglementată de norma de drept civil.
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părțile, conținutul și obiectul.
Părțile ori subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în
calitate de titulare de drepturi subiective civile ori de obligații civile. Aceste drepturi și
obligații civile sunt foarte importante.
Conținutul raportului juridic civil este unul aparte, el este oferit de totalitatea
drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic
respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părților, adică în acțiunile sau
inacțiunile la care sunt îndrituite părțile sau pe care sunt ținute să le respecte.
În acest sens, pentru a ne afla în prezența unui raport juridic civil, aceste trei elemente
importante trebuie să fie întrunite cumulativ.
În prezent, raportul juridic civil prezintă o serie de caracteristici esențiale care-l
delimitează eficient.
Aceste caractere importante specifice raportului juridic civil sunt:
- caracterul social al raportului juridic civil/
Raportul de drept civil, ca orice raport juridic este un raport social, adică un raport ce
se determină între oameni, priviți fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect
colectiv;
Conținutul caracterului social al raportului juridic civil necesită anumite precizări
esențiale. În acest sens, prin reglementarea relației dintre oameni de către norma de drept
civil, prezenta relație nu este privată de trăsătura sa primordială aparte, mai exact de a fi
relație socială.
De asemenea, norma de drept civil se adresează doar conduitei oamenilor, chiar și în
situația în care prezenta conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri).
Prin urmare, atunci când se discută despre regimul juridic al bunurilor, în realitate se
raportează la conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la lucruri – fapt extrem de important.
- caracterul volițional al raportului juridic civil;
O relație socială ajunge raport juridic civil, deoarece lucrul de față s-a urmărit de către
legiuitor, prin edictarea normei importante de drept civil.
5
Așadar, primul aspect care nuanțează caracterul volițional al oricărui raport juridic
civil reiese din norma de drept civil, normă esențială ce exprimă în mod direct voința de stat.
- caracterul de raport juridic în care părțile au poziție de egalitate juridică.
Egalitatea juridică a părților reprezintă nu doar metoda de reglementare a dreptului
civil ci și un caracter propriu raportului juridic civil .
Conținutul prezentului caracter al raportului juridic civil se exprimă în
nesubordonarea unei părți față de cealaltă parte a raportului juridic în cauză.
Normele dreptului civil se delimitează față de alte norme juridice esențiale prin
următoarele trăsături definitorii:
1. sunt parte a dreptului privat intern;
2. reprezintă dreptul comun legat de reglementarea relaţiilor cu caracter privat;
3. acestea sunt cu precădere fie norme imperative de ordine privată, fie norme
supletive, ambele categorii fiind importante.
Astfel, dreptul civil a fost identificat uneori cu însuşi dreptul privat. Alteori s-a
specificat faptul că – dreptul civil este dreptul privat general, mai exact că el reglementează
cele mai frecvente şi obişnuite raporturi şi acte ale particularilor.
Într-o altă exprimare, sugestivă de altfel, calitatea de drept comun a dreptului civil
este evocată afirmându-se că dreptul civil „dă împrumut” normele sale altor ramuri de drept,
când acestea nu beneficiază de norme proprii pentru un caz ori aspect, ori invers, alte ramuri
de drept „iau împrumut” norme de la dreptul civil.
Ca atare, poziția de față privilegiată a normelor dreptului civil în raport cu celelalte
norme ale dreptului privat nu este consacrată nici de Codul civil şi nici de vreo altă lege
civilă. Astfel, în majoritatea cazurilor însă, o trimitere expresă la normele dreptului civil este
absentă, dar cu toate acestea, la nevoie, ele se aplică.
Conform unei reguli tradiţionale şi logice de interpretare şi aplicare a
dreptului, ,,acolo unde legea specială nu prevede se aplică legea generală. Or, toate celelalte
ramuri ale dreptului privat se ocupă numai de unele raporturi juridice speciale şi conţin reguli
excepţionale faţă de regulile generale ale dreptului civil" .
Astfel, așa fiind, completarea reglementărilor excepţionale (speciale) cu cele din
dreptul civil apare ca fiind cât se poate de normală. De altfel, vocaţia spre generalitate a
dreptului civil explică şi justifică atât actualitatea cât şi perspectiva sa.
Aşa fiind, se impune precizarea că normele dreptului civil se vor aplica în calitate de
drept comun cu respectarea a două condiţii;
6
- în primul rând, pentru unele relaţii sociale (situaţii) - care prin specificul lor sunt de
domeniul unei alte ramuri de drept - să nu fie prezentă o reglementare expresă ori
reglementarea existentă să fie neîndestulătoare;
- în al doilea rând, normele dreptului civil să fie compatibile cu specificul relaţiilor ce
sunt menite să le reglementeze în calitate de drept comun.
Așadar, spre deosebire de dreptul civil - care este dreptul comun – celelalte ramuri
importante ale dreptului privat reprezintă doar un drept special sau categorial, fără a fi şi un
drept derogatoriu .
Ca atare, clasificarea normelor de drept reprezintă o operaţiune doctrinară, ulterioară
elaborării lor. Trebuie menționat faptul că - ea pornește de la anumite caracteristici, pe de o
parte specifice, pe de altă parte comune, ale diferitelor norme şi prezintă ca rezultat
înglobarea lor în unele categorii.
O importanță majoră o au și normele imperative de ordine publică şi acele norme
imperative de ordine privată.
În acest sens ,,normele imperative reprezintă acele norme juridice care „impun
subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit
să se deroge de la ele sau să nu se aplice” .
Pe de altă parte, se remarcă și criteriul distincţiei. Criteriul acestei clasificări este
finalitatea textului legal sau, mai exact, felul interesului apărat prin elaborarea normei
juridice.
Potrivit criteriului de față, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte
apărarea unui interes de ordin individual şi este de ordine publică dacă este interesată de
protejarea unui interes public.
Raportul juridic civil se definește ca ,,fiind relaţie socială cu conţinut patrimonial sau
personal nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil"
Lucrarea este structurată pe trei capitole care tratează o serie de aspecte esențiale
legate de izvoarele raportului juridic civil.
Primul capitol denumit: Generalități privind raportul juridic civil definește raportul
juridic civil, prezintă caracteristicile specifice raportului juridic civil , structura raportului
juridic civil, delimitarea față de alte categorii de raporturi juridiceși detaliază sibiectele
raportului juridic civil, precum și capacitatea civilă.
Al doilea capitol al lucrării intitulat: Izvoarele raportului juridic civil - prezentare și
analiză tratează considerașiile generale privind izvoarele raporturilor juridice civile concrete
7
și prezintă o analiză utilă a izvoarelor raportului juridic civil – fapte și acte juridice, faptul
juridic licit, actul juridic civil .
Cel de-al treilea capitol intitulat: Faptele juridice licite și faptele juridice ilicite –
izvoare ale raportului juridic civil definește faptele juridice licite si ilicite, analizează
comparația între fapta juridica licită, fapta juridică ilicită și actul juridic civil și prezintă
scurte precizări în legătură cu analiza izvoarelor raporturilor juridice civile.
Cel de-al patrulea capitol denumit: Studiu de caz privind izvoarele raportului juridic
civil este un capitol practic care aduce în prim plan, un studiu de caz relevant privind un
anumit izvor al raportului juridic civil –Speță - Raspunderea transportatorului – obligația de
plată a despăgubirilor și a dobânzii legale penalizatoare.
În concluzie, lucrarea de față ne va ajuta să descoperim particularitățile specifice

izvoarelor raportului juridic civil.
8
CAPITOLUL I: GENERALITĂȚI PRIVIND
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
1.1. Definirea raportului juridic civil

Plecând de la definiţia raportului juridic, în general ca fiind o relaţie socială
reglementată de norma juridică, raportul juridic civil este o specie de raport juridic.
În doctrină, raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială - patrimonială ori
nepatrimonială - reglementată de norma de drept civil.
Din definiţia dată raportului juridic civil rezultă două idei esenţiale1:
- trebuie precizat că, pentru a fi raport juridic, relaţia socială trebuie să fie reglementată
de o normă juridică de drept civil. Prin urmare, relaţia socială devine raport juridic civil,
pătrunde în ordinea de drept, numai în măsura în care a făcut obiectul de preocupare a
legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice civile, care s-o reglementeze. Astfel
încât, dacă orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială, prin ea însăşi,
este un raport juridic civil; pentru a avea această calitate este absolut necesar ca relaţia socială
să “îmbrace haina juridică”, ceea ce se realizează prin reglementarea ei de către norma de
drept civil;
- prin reglementarea ei de către norma de drept civil, relaţia socială nu-şi pierde
calitatea ei de a fi un raport social, adică o legătură între oameni.
Deci, raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.
În cadrul teoriei generale a dreptului s-au arătat premisele raportului juridic, respectiv
norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice2.
Așadar, în această primă secțiune a capitolului I al studiului nostru, am definit raportul
juridic civil, întrucât din definiția acestuia rezultă caracteristicile sale specifice care îl
delimitează eficient față de alte raporturi juridice la fel de importante.
1
Cristian Manuel Firică, Cristiana Ecaterina Banu, Drept civil I, Manual în tehnologia ID - IFR, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2022, p. 35;
2
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 209;
9
Astfel, am văzut că raportul juridic civil reprezintă relația socială, patrimonială ori
nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil3.
1.2. Caracteristicile specifice raportului juridic civil4
Raportul juridic civil fiind, înainte de toate, un raport juridic, are toate caracterele
juridice comune, pe care orice raport juridic le are, respectiv:
- raportul juridic civil are un caracter social - conţinutul acestui caracter constă în
reglementarea sa de către norma de drept civil, sens în care relaţia dintre oameni nu-şi pierde
trăsătura sa de a fi relaţie socială, iar în al doilea rând, norma de drept civil (ca orice normă
juridică, de altfel) nu se poate adresa decât conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe
sociale, dotate cu raţiune;
- raportul juridic civil are caracter voliţional;
- raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor -
metoda specifică de reglementare a dreptului civil este cea a egalităţii juridice a părţilor;
astfel, egalitatea juridică a părţilor, este un caracter propriu raportului juridic civil.
Așadar, caracterele raportului juridic civil sunt: caracterul social, caracterul voliţional şi
egalitatea juridică a părţilor una faţă de cealaltă.
Literatura de specialitate5 a arătat că raportul juridic are un caracter social, deoarece se
stabileşte între oameni, în calitate de subiecte individuale sau în calitate de subiecte colective.
Caracterul voliţional priveşte faptul că raportul juridic civil este reglementat de norma juridică6,
iar în cadrul raportului juridic civil părţile se află pe poziţii de egalitate, deoarece niciuna dintre
acestea nu se află într-un raport de subordonare sau supraordonare una faţă de cealaltă.
Așadar, trebuie precizat faptul că, raportul de drept civil se remarcă prin trei caractere,
și anume:
- este un raport social7;
- este un raport volițional;
- părțile au poziția de egalitate juridică.
3
G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de Drept Civil. Partea Generală, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Conform
Noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 52.
4
Fundației România de Mâine, București, 2022, p. 36;
5
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p. 51;
6
Carmen Tamara Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013, p. 38;
7
Idem, p. 52;
10
În prezent, raportul juridic civil prezintă o serie de caracteristici esențiale care-l
delimitează eficient. Am observat așadar că, aceste caractere importante specifice raportului
juridic civil sunt:
1. Caracterul social al raportului juridic civil. Raportul de drept civil, ca orice raport
juridic este un raport social, adică un raport ce se determină între oameni, priviți fie în calitate
de subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv8.
Conținutul caracterului social al raportului juridic civil necesită anumite precizări
esențiale. În acest sens, prin reglementarea relației dintre oameni de către norma de drept
civil, prezenta relație nu este privată de trăsătura sa primordială aparte, mai exact de a fi
relație socială. De asemenea, norma de drept civil se adresează doar conduitei oamenilor,
chiar și în situația în care prezenta conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri).
Prin urmare, atunci când se discută despre regimul juridic al bunurilor, în realitate se
raportează la conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la lucruri, fapt extrem de important.
Pe de altă parte, precizăm totuși că a fost exprimat și punctul de vedere conform căruia
dreptul subiectiv civil real dă naștere la un raport imediat și direct între un lucru și o
persoană9.
Însă, chiar și în literatura de specialitate mai veche, s-a menționat faptul că nu este
exact să se afirme că, dreptul real constituie un drept asupra unui lucru, întrucât, ținând cont
de faptul că orice drept subiectiv este însoțit de o obligație civilă corespunzătoare, ar
semnifica faptul că și lucrul, la rândul lui, are obligații față de om10.
2. Caracterul volițional al raportului juridic civil. O relație socială ajunge raport juridic
civil, deoarece s-a urmărit de către legiuitor, prin edictarea normei importante de drept civil.
Așadar, primul aspect care nuanțează caracterul volițional al oricărui raport juridic civil
reiese din norma de drept civil, normă esențială ce exprimă în mod direct voința de stat.
Este prezent însă și un al doilea aspect al caracterului volițional, dar numai pentru
raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, în sensul că pe lângă voința
exprimată în norma de drept civil, există și voința exprimată de autorul său, după caz, de
autorii actului juridic civil și tocmai de aceea se afirmă că, astfel de raporturi juridice civile
prezintă un caracter dublu volițional.
8
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p. 53.
9
A se vedea, de pildă: Aubry Et Rau, Cours de droit civil francais, tome II, 5 ed, Paris, 1987, p. 72;
10
Aubry Et Rau, op.cit., p. 73;
11
3. Caracterul de raport juridic în care părțile au poziție de egalitate juridică.
Egalitatea juridică a părților reprezintă nu doar metoda de reglementare a dreptului civil, ci și
un caracter propriu raportului juridic civil11.
Conținutul prezentului caracter al raportului juridic civil se exprimă în nesubordonarea
unei părți față de cealaltă parte a raportului juridic în cauză.
Așadar, raportul juridic civil este un raport complex, complexitate care este evidențiată
prin prisma trăsăturilor sale specifice.
1.3. Structura raportului juridic civil

O importanță aparte este oferită și structurii raportului juridic civil. Prin structura lui
înțelegem elementele constitutive ale raportului juridic civil.
Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt: părțile; conținutul și obiectul.
1.3.1. Părțile ori subiectele raportului juridic civil
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:
- persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil, adică omul, privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile. Această noţiune este folosită de legea de bază în materia subiectelor de drept
civil, care este Decretul nr.31din 1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.
- persoanele juridice (numite şi persoane morale) , care sunt subiecte colective de drept civil,
adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile prevăzute de lege, este titular de drepturi
subiective şi obligaţii civile. Această noţiune este, de asemenea, folosită de Decretul nr. 31/1954.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească următoarele condiţii
cumulativ:
- să aibă o organizare proprie ;
- să aibă un patrimoniu distinct ;
- să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti ;
Aşa cum dreptul civil este o parte a dreptului român, noţiunea de “subiect de drept civil ”
reprezintă diferenţa specifică în raport cu noţiunea “subiect de drept “, care este genul proxim.
11
G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011., p. 53.
12
Putem formula, astfel, definiţia generală a subiectului de drept civil ca fiind acea specie de
subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi persoana juridică, în calitate de titulari de drepturi
subiective şi obligaţii civile. Aşadar, există două categorii de subiecte de drept civil :
- persoane fizice - subiecte individuale de drept civil ;
- persoane juridice - subiecte colective de drept civil ;
Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :
A. persoanele fizice :
- minorii sub 14 ani care sunt persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ;
- minorii între 14 şi 18 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă ;
- majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de
exerciţiu deplină ;
După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice se împart în :
- cetăţeni români ;
- cetăţeni străini, apatrizi şi persoană cu dublă cetăţenie (din care nici
una nu este română) ;
Deşi această clasificare este importantă mai ales din punctul de vedere al dreptului public, ea are
incidenţă şi asupra dreptului privat cum este dreptul civil.
B. persoanele juridice :
- persoanele juridice particulare ori private ;
- persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti ;
- persoanele juridice mixte ;
- persoanele juridice de stat ;
După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi :
- persoane juridice de naţionalitate română ( în principiu, cele cu sediul în România )

- persoane juridice de altă naţionalitate ( străină ) ;
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil putem cunoaşte părţile acestui raport.
Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, trebuie făcută o distincţie:
13
- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinutul lor un drept absolut (un drept real sau
un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care
este însuşi titularul dreptului respectiv. Subiectul pasiv este format din totalitatea celorlalte subiecte de
drept civil, deci este vorba de un subiect pasiv nedeterminat.
- în ceea ce priveşte raporturile civile care au în conţinut un drept relativ (un drept de creanţă),
este determinat atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul ).
Analizăm în continuare situaţiile în care raportul juridic civil este stabilit între mai multe
persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, adică ceea ce în doctrină poartă denumirea de
“pluralitatea subiectelor raportului juridic civil “.
În cazul raporturilor civile patrimoniale reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul
pasiv, nedeterminat, este constituit, întotdeauna din toate celelalte subiecte de drept civil, exclusiv
titularul dreptului de proprietate. În schimb, subiectul activ poate fi o persoană - în cazul proprietăţii
exclusive, mai multe persoane determinate - în cazul proprietăţii comune. Aşadar, pluralitatea activă
există dacă sunt mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra unui bun ori asupra unei mase de
bunuri.
Proprietatea comună se întâlneşte sub următoarele trei forme :
- coproprietatea - mai multe persoane deţin împreună un bun sau mai multe bunuri determinate,
fiecare cunoscându-şi cota ideală de drept (1/2, 1/4, etc ), dar nu are o parte determinată din bunul
respectiv, privit în materialitatea lui, astfel că dreptul său se întâlneşte cu al celorlalţi în orice părticică a
bunului
- indiviziunea - mai multe persoane deţin o masă de bunuri, fiecare coindivizar cunoscându-şi
cota parte de drept, dar nu are un anumit bun ori anumite bunuri determinate pe care să le deţină în
exclusivitate (ex: moştenitorii defunctului dobândesc masa succesorală).
- devălmăşia - este acea formă a proprietăţii comune caracteristică stăpânirii bunurilor dobândite
în timpul căsătoriei de către soţi.
Partea fiecăruia este determinată prin lege, generic, prin folosirea criteriului gradului de
contribuţie la dobândirea bunurilor comune.
Cele trei forme ale proprietăţii comune încetează prin împărţire ori partaj - judiciar sau voluntar.
În situaţia raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creaţia intelectuală, pluralitatea

activă cunoaşte forma de coautorat, când opera comună este creată de mai multe persoane. Când
14
contribuţia fiecăruia este determinată, opera este divizibilă, iar când nu este determinată opera este
indivizibilă. Sunt exceptate de la regula divizibilităţii şi situaţiile în care obiectul este prin natura lui
indivizibil sau este privit ca indivizibil prin convenţia părţilor.
În domeniul raporturilor obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:
- activă - există mai mulţi creditori ;
- pasivă - există mai mulţi debitori ;
- mixtă - există mai mulţi cretori şi mai mulţi debitori ;
În această situaţie regula este divizibilitatea, precizându-se că, în principiu, obligaţiile civile sunt
conjuncte, ceea ce înseamnă :
- în caz de pluralitate activă, fiecare din creditori nu poate cere de la debitor decât partea sa din
creanţa comună .
- în caz de pluralitate pasivă, fiecare din debitori este ţinut doar de partea sa din datoria comună.
Fiind o regulă, divizibilitatea se prezumă, nu trebuie prevăzută expres. Excepţiile constau în

solidaritate şi indivizibilitate. Astfel :
- solidaritatea activă - când sunt mai mulţi creditori ;
- solidaritatea pasivă - când sunt mai mulţi debitori ;
În caz de solidaritate activă, fiecare din creditori este îndreptăţit să pretindă întreaga datorie de la
debitor, debitorul plătitor liberându-se faţă de toţi creditorii solidari. În caz de solidaritate pasivă,
oricare dintre debitori este ţinut pentru întreaga datorie. Dacă unul din debitori plăteşte creanţa se stinge
faţă de creditor, încetând şi solidaritatea, debitorul plătitor având drept de regres contra celorlalţi
codebitori.
În caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de întreaga datorie. Deşi, aparent,
între solidaritatea pasivă şi indivizibilitate nu ar exista nici o diferenţă, în realitate există deosebiri
importante privitoare la :
- izvorul lor - dacă există un izvor comun - convenţia - există şi un izvor propriu : solidaritatea
poate rezulta (şi) din lege (solidaritatea legală - ex : art. 1003 Cod Civil - “ Când delictul sau
cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru
despăgubire”), pe când indivizibilitatea poate izvorî (şi) din natura bunului care formează obiectul
obligaţiei.
15
- întinderea lor - solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de
moştenitori obligaţia se transmite divizată), pe când indivizibilitatea se transmite şi către succesori.
În continuare vom analiza problema schimbării subiectelor raportului juridic civil. Astfel, în cazul
raporturilor juridice civile patrimoniale schimbarea subiectului activ se realizează prin transmiterea
bunului care se află în circuitul civil în condiţiile legii (de exemplu prin vânzarea bunului aflat în
proprietatea cuiva către o altă persoană care devine proprietar).
Situaţia raporturilor juridice civile patrimoniale obligaţionale este diferită, astfel : poate interveni
atât o schimbare a subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare a subiectului pasiv ( debitorul).
Schimbarea subiectului activ se face prin: cesiune de creanţă, subrogaţia personală, novaţia prin
schimbare de creditor.
Schimbarea subiectului pasiv se face prin: stipulaţia pentru altul, novaţia prin schimbare de
debitor, delegaţia (perfectă şi imperfectă), poprire. Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată
participa la un raport juridic civil trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea, generală şi
abstractă, a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi executa
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile.
În ţara noastră, capacitatea de folosinţă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, fără ca sexul,
rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea să aibă vreo înrâurire asupra capacităţii.
Toate persoanele fizice pot dobândi drepturile şi obligaţiile recunoscute de actele normative în
vigoare. De aceea, ea este generală şi egală pentru toţi. Capacitatea de folosinţă începe la naşterea
persoanei şi încetează la moartea acesteia.
Legea consacră şi o capacitate de folosinţă anticipată, conform căreia: drepturile copilului sunt
recunoscute încă de la data concepţiei cu condiţia ca acesta să se nască viu. În dreptul comparat se
întâlnesc şi situaţii când copilul trebuie să fie şi viabil.
Există şi îngrădiri ale capacităţii de folosinţă :
- îngrădiri cu caracter de sancţiune ;
- îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;
În orice caz, acestea trebuie prevăzute în mod expres de lege, deoarece capacitatea de folosinţă
este o însuşire esenţială şi inerentă a persoanei fizice, eventualele restrângeri şi limitări în acest sens
existând numai în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.
16
Tot astfel, persoana fizică nu poate renunţa nici total, nici parţial la capacitatea sa de folosinţă.
În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, aceasta se deosebeşte de cea a

persoanei fizice prin faptul că ea nu este generală şi egală pentru toate persoanele juridice, ci este
specială fiecăreia dintre acestea.
După cum se ştie, unul din elementele constitutive ale persoanei juridice este scopul acesteia.
Acest scop este determinat pentru precizarea capacităţii sale de folosinţă, deoarece el îi stabileşte
limitele şi îi precizează conţinutul. Astfel, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Cu alte cuvinte, persoana juridică
nu poate avea decât acele drepturi (şi obligaţii) ce se încadrează în specificul domeniului său de
activitate. Se conturează astfel ceea ce se denumeşte - principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.
Sancţiunea pentru încălcarea acestui pricipiu este nulitatea absolută, lucru precizat expres de Decretul
nr. 31/1954.
Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice începe, în principiu, de la momentul

înfiinţării acesteia şi durează până când aceasta încetează a mai exista. Se recunoaşte persoanei juridice
şi o capacitate de folosinţă anticipată, restrânsă, înainte de momentul înfiinţării acesteia, tocmai spre a
permite persoanei juridice să dobândească drepturile şi să-şi exercite obligaţiile pentru a lua fiinţă în
mod valabil. Această capacitate anticipată este mărginită la efectuarea operaţiunilor necesare înfiinţării,
formării patrimoniului, îndeplinirea acestor formalităţi legale necesare înfiinţării, etc .
Recunoaşterea capacităţii de folosinţă nu include întotdeauna, şi posibilitatea
persoanelor respective de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile prin acte proprii. Pentru ca cineva să-şi
poate realiza drepturile sau să-şi asume obligaţiile prin actele sale proprii, săvârşind personal acte
juridice, trebuie să fie capabil să înţeleagă şi să aprecieze consecinţele actelor sale.
De aceea, exercitarea personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice este

condiţionată şi de ponderea capacităţii de exerciţiu aşa cum am definit-o mai sus.
În cazul persoanelor fizice putem deosebi :
- minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetciţiu ;
- minorul între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă ;
- cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exerciţiu deplină ;
- minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, cu precizarea că numai

femeia se poate căsători la 16 sau 15 ani cu dispensă medicală în condiţiile art.8 alin.3 din Decretul nr.
17
31/1954 şi art.4 din Codul Familiei .Cel lipsit de capacitate de exerciţiu încheie acte juridice prin
reprezentanţii săi legali.
Cel care are capacitate de exerciţiu restrânsă încheie acte juridice personal dar cu încuviinţarea
părinţilor, a tutorelui şi, uneori, a autorităţii tutelare.
În mod excepţional cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate încheia personal şi singur
anumite acte juridice, cum ar fi contractul de muncă, cu condiţia să fi împlinit 16 ani, dispunând singur
de sumele pe care le-a dobândit prin munca sa proprie.
Persoanele juridice dispun şi ele de capacitate de exerciţiu, cu precizarea că actele juridice se

încheie de către organele de conducere ale acestora. Ea se dobândeşte odată cu desemnarea organelor de
conducere ale persoanei juridice.
În literatura de specialitate există o controversă în ceea ce priveşte începutul capacităţii de

exerciţiu a persoanei juridice. Noi am achiesat la cea deja expusă anterior, o altă opinie fiind în sensul
dobândirii capacităţii de exerciţiu de la data dobândirii capacităţii de folosinţă .
Actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele
persoanei juridice însăşi.
Pe de altă parte, însă, raporturile dintre persoana juridică şi cei ce alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu se prevede altfel prin lege, act de înfiinţare sau
statut. Eventualele prejudicii cauzate de membrii organelor de conducere nasc obligaţia reparării pentru
însăşi persoana juridică, cu rezerva regresului ulterior al acesteia împotriva celui vinovat. Bineînţeles că
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, imprimă o limitare capacităţii de
exerciţiu, în sensul că aceasta poate încheia acele acte ce vizează drepturi şi obligaţii ce corespund
capacităţii de folosinţă specifice acesteia.
1.3.2. Conținutul raportului juridic civil

Conținutul raportului juridic civil este unul aparte; acesta este oferit de totalitatea
drepturilor subiective civile și a obligațiilor civile pe care le au părțile raportului juridic
respectiv. Totalitatea acestor drepturi subiective civile și obligații civile delimitează raportul
juridic civil.
Conţinutul raportului juridic civil îl constituie drepturile subiective civile ale subiectului
activ şi obligaţiile civile ale subiectului pasiv.
18
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ -
persoană fizică sau persoană juridică, în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi
moralei, să aibă o anumită conduită în virtutea căreia să pretindă o conduită corespun-zătoare
- să dea, să facă, să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive
a statului12, în caz de nevoie.
Drepturile subiective civile se clasifică: după conţinut (drepturi patrimoniale şi drepturi
nepatrimoniale); după opozabilitatea lor (drepturi absolute şi drepturi relative); după corelaţia
dintre ele (drepturi principale şi drepturi accesorii) şi în funcţie de gradul de certitudine pe
care îl conferă titularilor lor (drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi).
Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, iar în literatura de specialitate s-a arătat că
obligaţia civilă poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă prin
forţa coercitivă a statului13.
În ceea ce priveşte definiţia legală a obligaţiei, art. 1164 C. civ. statuează că obligaţia
este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie
creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată. Rezultă că raportul obligaţional
este format din două laturi, una activă, reprezentându-l pe creditor şi dreptul său de creanţă şi
alta pasivă, reprezentându-l pe debitor şi obligaţia sa 14. Astfel, pe de o parte, obligaţia este o
legătură care conectează debitorul de creditor. Debitorul este ţinut în sensul că este obligat să
procure prestaţia la care s-a obligat el însuşi sau la care este obligat în temeiul legii, iar
creditorul are dreptul să obţină prestaţia datorată, prin executarea de bunăvoie din partea
debitorului sau prin executare silită, în cazul în care debitorul se opune.
Obligaţiile se clasifică după criteriul obiectului, al opozabilităţii şi după criteriul
sancţiunii aplicabile în cazul nerespectării lor.
În funcţie de obiect, obligaţiile pot fi: obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a
nu face. În funcţie de opozabilitate, obligaţiile pot fi obligaţii obişnuite, care sunt opozabile
părţilor, obligaţii opozabile şi terţilor şi obligaţii reale (strâns legate de un lucru).
În ceea ce priveşte clasificarea obligaţiilor din punct de vedere al sancţiunii, obligaţiile
pot fi perfecte şi imperfecte. Diferenţa dintre cele două categorii de obligaţii rezidă în faptul că
12
Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediţia a 2-a rev., Editura Universitară, Bucureşti,
2005, p. 56.
13
Gabriel Boroi, , Noul Cod de procedură civilă, vol. II. Art. 527-1133, Editura Hamangiu, Bucureşti, 201., p.
67;
14
Dana Cigan, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, art. 953-1649, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012., p. 391.
19
obligaţia perfectă poate fi executată atât de bunăvoie, cât şi silit, pe când obligaţia naturală nu
poate fi executată silit.
1.3.3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se intelege conduita partilor stabilita prin actul
juridic, respectiv actiunile ori inactiunile la care sunt indtreptatite ori de care sunt tinute
partile. Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu continutul sau efectele actului
juridic civil, respective, cu drepturile subiective civile si obligatiile nascute din actul juridic.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii generale:
Conditii Generale:
1. Obiectul sa existe
-daca in momentul incheierii actului juridic civil obiectul nu exista, actul este lovit de
nulitate.
-daca bunul pierise numai in parte, cumparatorul care nu cunoastea acest fapt in
momentul vanzarii poate cere fie anularea vanzarii, fie reducerea corespunzatoare a pretului.
Art. 1659 Cod civil: ,,daca obiectul nu exista in momentul incheierii actului juridic, dar va
exista in viitor, actul juridic este valabil”;
Art. 1228 Cod civil: ,,daca la data incheierii actului juridic obiectul nu exista, in sensul ca
apartine unei alte persoane, straine de contract, unui tert, actul juridic este valabil incheiat,
debitorul fiind obligat sa-l procure si sa-l transmita creditorului sau, dupa caz sa obtina
acordul tertului”15;
2. Obiectul sa fie determinat sau determinabil
Obiectul (bunul) sa fie determinat inseamna sa fie particularizat, precizat,

individualizat, prin insusiri proprii prevazute in actul juridic incheiat. Bunurile res certa
(bunurile certe) se determina prin insusirile genului din care fac parte, se determina prin
cantarire, masurare, numarare.
Obiectul (bunul) sa fie determinabil inseamna precizarea in contract a anumitor
elemente, suficiente pentru a se sti cu certitudine bunul ce reprezinta obiectul actului juridic.
-daca obiectul operatiunii juridice nu este cel putin determinabil, nu se cunoaste la ce
anume se obliga debitorul sau o asemenea obligatie nu este susceptibila de executare, actul
juridic este lovit de nulitate absoluta;
Art. 1179 alin. (1)Cod civil: ,,daca obiectul se refera la un bun cert (individual determinat),
atunci in actul juridic trebuie sa existe si elemente suficiente pt individualizarea lui”;
15
-,,Drept Civil – Partea Generala” – Constantin Palade, ed. UPM, 2009. Pag. 167-173.
20
Art. 1225 alin. (2)Cod civil: ,,daca obiectul se refera la un bun de gen, atunci trebuie sa fie
determinat cel putin specia si cantitatea lui. Actul este valabil si atunci cand cand cantitatea
nu este determinata, dar este determinabila in viitor”;
Art. 1226 alin. (2) Cod civil: ,,daca partile nu au stabilit calitatea bunului de gen, atunci
debitorul este obligat sa predea un bun de calitate medie”.
Art. 1231 Cod civil: ,,daca obiectul actului juridic urmeaza sa fie determinat de un tert, acesta
trebuie sa actioneze in mod correct, diligent si echidistant. In caz contrar, instant, la cererea
partii interesate, va stabili, dupa caz, pretul sau elemental nedeterminat de parti”.
Art. 1232 Cod civil: ,,daca un contract incheiat intre profesionisti nu stabileste pretul si nu
invoca nici o modalitate de a-l determina, se presupune ca partile au avut in vedere pretul
practicat in mod obisnuit in domeniul respective pentru aceleasi pretentii realizate in conditii
comparabile sau, in lipsa unui asemenea pret la un pret rezonabil”.
Art. 1233 Cod civil: ,,atunci cand potrivit contractului, pretul se determina prin raportare la
un factor de referinta, iar acest factor nu exista, el se inlocuieste cu factorul de referinta cel
mai apropiat”16.
3. Obiectul sa fie posibil
-inexistenta momentana a obiectului nu constituie o imposibilitate absoluta de

executare.
Art. 1227 Cod civil: ,,imposibilitatea absoluta a obiectului trebuie sa existe in momentul
incheierii actului juridic. Daca in momentul incheierii actului, obiectul era posibil, dar a
devenit ulterior imposibil de executat din cauza fortei majore sau a unui caz fortuit se pune
problema riscului contractului. Daca imposibilitatea se datoreaza culpei debitorului, intervine
raspunderea lui civila”.
4. Obiectul sa fie in circuitul civil

Conditia este prevazuta in:
Art. 963 Cod Civil: ,,numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract”.
Art. 1310 Cod Civil: ,,toate bunurile care sunt in comert, pot sa fie vandute, afara numai daca
vreo lege a oprit aceasta17.”
Sintagma ,,sunt in comert” inseamna sunt in ,,circuitul civil”. Este vointa expresa a
legiuitorului prevazuta in art.5 alin.2 din Legea Fondului Funciar nr.18/1991 republicata,
bunuri ,,scoase din circuitul civil” si in art.66 “sunt si raman in circuitul civil”.
5. Obiectul sa fie licit si moral
16
-,,Drept Civil – Partea Generala” – Constantin Palade, ed. UPM, 2009. Pag. 167-173.
17
Curs Drept Civil – Partea Generala - Lector univ. dr. Huruba Eugen
21
-sa fie conform cu legea;
-sa nu contravina ordinii publice sau bunelor moravuri.
Art. 1225 Cod civil: ,,actul juridic cu obiect iliicit sau imoral este lovit de nulitate absoluta”.
Este ilicit faptul debitorului care se oblige sa mutileze o persoana, sa distruga un bun, in
schimbul unei sume de bani, etc.
Conditii speciale:
1. Faptul sa fie personal, al celui care se obliga. Conditia se deduce din regula de drept
potrivit careia nimeni nu poate fi obligat decat prin vointa proprie.
2. Cel ce se obliga, sa fie titularul dreptului:

-Conditia priveste numai actele juridice translative de drepturi: cel care da sa fie
titularul (de exemplu, cel ce vinde sa fie titularul dreptului de proprietate).
3. Sa existe autorizatia ceruta de lege:

Unele bunuri, din considerente de ordine publica, sanatate, etc., au o circulatie
juridica restransa. De exemplu, potrivit art.58 din Legea nr.17/1966 privind regimul
armelor si munitiilor: ,,Imprumutul sau instrainarea armelor si munitiilor se poate face
numai persoanelor autorizate sa le detina, cu respectarea destinatiei acestora si a
scopului pentru care s-a dat autorizarea.”
Alte Conditii:
Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului juridic sa fie format din
anuminte bunuri. Astfel:
1. Obiectul contractului de ipoteca poate fi numai un imobil;
2. Obiectul contractului de gaj este un mobil;
3. Obiect al contractului de imprumut de consumatie este un bun consumptibil;
4. Obiect al contractului de imprumut de folosinta este un bun neconsumptibil, etc.
1.4. Delimitarea raportului juridic civil față de alte tipuri de raporturi juridice
La acest moment, se impune o delimitare exactă a raportului juridic civil pentru a nu-l
confunda cu alte raporturi juridice asemănătoare.
În acest sens, precizăm că trebuie avut în vedere faptul că, normele dreptului civil se
delimitează față de alte norme juridice esențiale prin următoarele trăsături definitorii:
- sunt parte a dreptului privat intern;
- reprezintă dreptul comun legat de reglementarea relaţiilor cu caracter privat18;
- acestea sunt cu precădere fie norme imperative de ordine privată, fie norme supletive,
ambele categorii fiind importante.
18
Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în dreptul civil, p. 12, disponibil la
https://www.beckshop.ro/media/product/documents/introducere%20in%20dr%20civ.%20-%20extras.pdf,
consultat la 09.03.2023.
22
Astfel, dreptul civil a fost identificat uneori cu însuşi dreptul privat. Alteori s-a
specificat faptul că - dreptul civil este dreptul privat general 19, mai exact că el reglementează
cele mai frecvente şi obişnuite raporturi şi acte ale particularilor.
Totuși, făcând abstracţie de nuanţele esențiale care separă diferitele moduri de evocare
a poziţiei dreptului civil şi a rolului acestuia în reglementarea relaţiilor cu caracter privat,
trebuie însă să reţinem o idee unanim nuanțată în mod direct și de literatura contemporană de
specialitate și anume: aceea că dreptul civil este dreptul comun cât priveşte reglementarea
relaţiilor ce ţin de domeniul dreptului privat.
Într-o definiţie de dicţionar, se arată că expresia drept comun „semnifică norma juridică
sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală, de
principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare care
obține aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu
nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii”20.
Într-o altă exprimare, sugestivă de altfel, calitatea de drept comun a dreptului civil este
evocată afirmându-se că dreptul civil „dă împrumut” normele sale altor ramuri de drept, când
acestea nu beneficiază de norme proprii pentru un caz ori aspect, ori invers, alte ramuri de
drept „iau împrumut” norme de la dreptul civil21.
Conform unei reguli tradiţionale şi logice de interpretare şi aplicare a dreptului, ,,acolo
unde legea specială nu prevede se aplică legea generală. Or, toate celelalte ramuri ale
dreptului privat se ocupă numai de unele raporturi juridice speciale şi conţin reguli
excepţionale faţă de regulile generale ale dreptului civil"22.
Astfel, așa fiind, completarea reglementărilor excepţionale (speciale) cu cele din
dreptul civil apare ca fiind cât se poate de normală. De altfel, vocaţia spre generalitate a
dreptului civil explică şi justifică atât actualitatea, cât şi perspectiva sa.
Aceasta întrucât, chiar dacă noi reglementări cu caracter special vor limita sfera de
aplicare a dreptului civil, el va rămâne actual şi de neînlocuit, cel puţin într-o perspectivă
previzibilă, tocmai prin calitatea sa de drept comun.
De aici reiese că ,,nu pot rămâne însă nesemnalate două tendinţe care se conturează
vădit în dreptul privat contemporan. Prima este aceea a unui recul al dreptului comun în faţa
19
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic, Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 83-92;
20
M. Costin, în Dicţionar de drept civil, „Ştiinţifică şi enciclopedică”, Bucureşti, 1980, p. 196;
21
M.Costin, op.cit., p. 197;
22
consultat la 09.03.2023.
23
reglementărilor speciale, iar cea de a doua o reprezintă impunerea dreptului european ca un
drept comun în raport cu legislaţiile naţionale"23.
Rezultă, din cele indicate mai sus, că aplicarea normelor dreptului civil în alte domenii
decât acelea care ţin strict de obiectul lor de reglementare nu este realizată necondiţionat,
întrucât atunci ar dispărea însăşi raţiunea de a fi a unor ramuri de drept distincte de dreptul
civil.
Se impune, deci, precizarea că normele dreptului civil se vor aplica în calitate de drept
comun cu respectarea a două condiţii:
- în primul rând, pentru unele relaţii sociale (situaţii) - care prin specificul lor sunt de
domeniul unei alte ramuri de drept - să nu fie prezentă o reglementare expresă ori
reglementarea existentă să fie neîndestulătoare;
- în al doilea rând, normele dreptului civil să fie compatibile cu specificul relaţiilor ce
sunt menite să le reglementeze în calitate de drept comun.
Totodată, se precizează că ,,normele dreptului civil sunt cu precădere norme imperative
de ordine privată și norme supletive. Mai mult, nuanțarea acestui caracter al normelor de
drept civil implică o prealabilă parcurgere a clasificării acestora"24.
Ca atare ,,clasificarea normelor de drept reprezintă o operaţiune doctrinară, ulterioară
elaborării lor. Trebuie menționat faptul că - ea pornește de la anumite caracteristici, pe de o
parte specifice, pe de altă parte comune, ale diferitelor norme şi prezintă ca rezultat
înglobarea lor în unele categorii"25.
Astfel, cu toate că este o chestiune preponderent doctrinară, clasificarea normelor
juridice prezintă de multe ori utilitate practică, fiindcă din încadrarea normei juridice într-o
anumită categorie pot reieși o seamă de consecinţe, mai ales, pe planul sancţiunilor ce reies
din nerespectarea ei.
O importanță majoră o au și normele imperative de ordine publică şi acele norme
imperative de ordine privată.
23
Pentru dezvoltarea acestei idei, vezi Ph. Malaurie, Gândirea juridică de drept civil în secolul XX, în Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai”, Jurisprudentia, nr. 2/2001, pp. 8-9;
24
consultat la 09.03.2023;
25
consultat la 09.03.2023, p. 14;
24
În acest sens ,,normele imperative reprezintă acele norme juridice care „impun
subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu permit
să se deroge de la ele sau să nu se aplice”26.
În general, toate încercările de a defini în vreun fel normele juridice imperative
subliniază următoarele idei:
1. prin dispoziţia lor, prezentele norme impun fie comiterea unei acţiuni, fie abţinerea
de la săvârşirea unei acţiuni;
2. persoanele (fizice sau juridice) cărora norma juridică esențială le este aplicabilă, nu
se pot sustrage sau abate de la aplicarea ei; nesocotirea normei în cauză atrage aplicarea unor
sancţiuni.
Pe de altă parte, se remarcă și criteriul distincţiei. Criteriul acestei clasificări este
finalitatea textului legal sau, mai exact, felul interesului apărat prin elaborarea normei
juridice.
Potrivit criteriului de față, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte
apărarea unui interes de ordin individual şi este de ordine publică dacă este interesată de
protejarea unui interes public27.
În concluzie, toate aceste aspecte prezentate mai sus privind normele de drept civil sunt
utile deoarece ele delimitează exact raportul de drept civil.
1.5. Subiectele raportului juridic civil: categoriile, determinarea, pluralitatea, şi

schimbarea subiectelor de drept civil28
În doctrină se admite principiul potrivit căruia raportul juridic civil fiind un raport
social, adică stabilit între oameni, subiectele acestui raport nu pot fi decât fiinţele umane,
privite fie în mod individual, în calitate de persoane fizice, fie grupate în anumite colective, în
calitate de persoane juridice.
Prin “subiect al raportului juridic civil” se înţelege calitatea de a fi titular al drepturilor
subiective şi obligaţiilor civile.
Categoriile subiectelor de drept civil
Există două mari categorii de subiecte de drept civil:
26
Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic, Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 94;
27
Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, op.cit., p. 18.
28
Fundației România de Mâine, București, 2022, pp. 38-39.
25
1) persoanele fizice, care sunt subiecte individuale de drept civil;
2) persoanele juridice, care sunt subiectele colective de drept civil.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea,
individualizarea acestora. Sub acest aspect, prezintă interes dacă părţile raportului juridic
civil sunt cunoscute (individualizate) amândouă sau numai una, din momentul naşterii acestui
raport.
Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil
În mod obişnuit, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane (între o persoană
ca subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv).
Sub aspectul subiectelor sale, un asemenea raport este simplu. Sunt însă şi raporturi
juridice civile care se leagă între mai multe persoane, raporturi în care mai multe persoane au
calitatea de subiect activ sau pe cea de subiect pasiv (numită şi pluralitate de subiecte).
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil
În tratarea acestei probleme se cere a fi făcută distincţia după cum raporturile sunt
nepatrimoniale sau patrimoniale.
În cazul raporturilor civile patrimoniale, urmează a se distinge între raporturile reale şi
raporturile de obligaţii.
În situaţia raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate interveni o schimbare atât
a subiectului activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).
Subiectul activ poate fi schimbat prin: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală,
novaţia prin schimbare de creditor.
Subiectul pasiv poate fi schimbat prin: stipulaţia pentru altul, delegaţia, poprirea.
1.6. Capacitatea civilă29

Capacitatea de drept civil a subiectelor se exprimă prin capacitatea civilă a acestora,
capacitate compusă din: capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă a
omului de a avea drepturi şi obligaţii civile, conform art. 34 C. civ., în timp ce capacitatea de
exerciţiu reprezintă aptitudinea generală a persoanei (fizice sau juridice) de a-şi exercita
drepturile civile şi a-şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice civile. În
29
Fundației România de Mâine, București, 2022, p. 39-40;
26
doctrină s-a arătat că dobândirea capacităţii civile de exerciţiu este legată de dezvoltarea
fizică şi psihică a persoanei30.
Precizări privind capacitatea civilă:
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se dobândeşte, de regulă, la naşterea
persoanei (art. 28, 29, 34 şi urm. C. civ.).
2. Cu titlu de excepţie, copilul conceput beneficiază de capacitate de folosinţă
anticipată, în ceea ce priveşte drepturile sale, dacă se naşte viu (infans conceptus pro nato
habetur quoties de commodis ejus agitur). Timpul legal de concepţiune constituie o
prezumţie relativă de concepţiune, în temeiul art. 412 C. civ.).
3. Capacitatea persoanei fizice încetează odată cu moartea acesteia, constatată fizic sau
declarată judecătoreşte.
4. Minorii cu vârsta sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească sunt
lipsiţi de capacitate de exerciţiu (art. 43 C. civ.).
5. Minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani dispun de capacitate restrânsă de exerciţiu (art. 41
C. civ.). Minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate dobândi capacitate de exerciţiu
deplină:
a) prin căsătorie (în cazul anulării căsătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani,
minorul îşi păstrează capacitatea deplină de exerciţiu, dacă a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei - art. 39 C. civ.;
b) dacă are vârsta între 16 şi 18 ani, prin hotărârea instanţei de tutelă - art. 40 C.civ.).
6. Persoanele care au împlinit 18 ani dispun de capacitate deplină de exerciţiu (art. 38
C. civ.).
7. Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează prin moartea persoanei, prin ajungerea la
majorat sau prin punerea sub interdicţie judecătorească.
8. Capacitatea de exerciţiu deplină încetează la moartea persoanei, prin punerea sub
interdicţie judecătorească sau prin anularea căsătoriei (în cazul minorului de rea-credinţă).
9. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data înregistrării sale (art. 205
C. civ.).
10. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează odată cu desfiinţarea acesteia,
prin reorganizare, transformare sau dizolvare. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice
încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă a acesteia.
30
Carmen Tamara Ungureanu, op. cit., p. 54.
27
CAPITOLUL II: IZVOARELE
RAPORTULUI JURIDIC CIVIL - PREZENTARE ȘI ANALIZĂ
2.1. Considerații generale privind izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Izvoarele raporturilor juridice concrete sunt acele acte şi fapte care potrivit normei de
drept civil dau naştere unor raporturi juridice civile concrete.
Izvoarele raporturilor juridice civile concrete se clasifică după legătura lor cu voinţa
umană (acţiuni omeneşti şi fapte naturale) şi în funcţie de sfera lor de aplicare (fapte juridice,
în sens larg şi fapte juridice, în sens restrâns).
Prin fapte juridice civile lato sensu se înţeleg toate acţiunile omeneşti sau faptele
voluntare ale omului de săvârşirea cărora se leagă anumite efecte juridice constând în
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile, pe când faptele juridice civile
stricto sensu constau în acţiuni omeneşti licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care totuşi se produc în temeiul şi puterea legii, chiar împotriva voinţei
autorului lor.31 Sunt acţiuni umane faptele omului, comisive sau omisive, săvârşite cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice prevăzute de legea civilă cu această semnificaţie. Prin
urmare, această primă categorie de izvoare a raporturilor juridice civile concrete reuneşte atât
acţiuni voluntare, dorite, cât şi pe cele involuntare, nedorite de om. De exemplu, contractul
civil este un act voluntar, intenţionat, pe când vătămarea onoarei sau sănătăţii altcuiva este un
fapt omenesc care obligă la repararea prejudiciului, indiferent dacă fapta este săvârşită cu
intenţie ori din neglijenţă sau imprudenţă. Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări
care se produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de
raporturi juridice civile concrete cum ar fi: moartea, inundaţia, cutremurul.32
2.2. Prezentarea izvoarelor raportului juridic civil

2.2.1. Faptele şi actele juridice - izvoare ale raportului juridic civil
31
Liviu Pop, Ionuţ Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 343;
32
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Editura Şansa, Bucureşti, 1993, p. 101-102;
28
Raportul juridic civil se definește ca ,,fiind relaţie socială cu conţinut patrimonial sau
personal nepatrimonial, reglementată de norma de drept civil"33.
Izvoarele raportului juridic civil sunt numeroase, ele particularizând raportul juridic
civil, acesta fiind un raport complex.
Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte şi acte juridice.
Faptele juridice ,,reprezintă împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte
juridice. În funcție de rolul voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se clasifică
în:
- evenimente (fapte naturale);
- acţiuni omeneşti34.
În acest sens ,,evenimentele constituie împrejurări care se produc independent de
voinţa oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel,
cutremurele, trăsnetele, inundaţiile, etc., în măsura în care sunt considerate de lege cazuri de
forţă majoră, prezintă ca efect exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii
contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei"35.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, comise de autor cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice. Prin urmare, întâlnim în doctrină următoarea clasificare:
a) În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile
omeneşti se clasifică în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite şi acte juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în
virtutea legii (dau naştere, modifică sau sting anumite raporturi juridice) numite fapte
juridice36.
b) După cum conduita autorului faptei este permisă de lege sau prohibită, distingem
între:
- fapte licite;
- fapte ilicite.
În zilele noastre, o importanță majoră este oferită faptului juridic licit - drept izvor
esențial de obligații.
33
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa SRL,
Bucureşti, 1998, p. 71.
34
Mircea Toma, Introducere în Dreptul Civil - sinteză curs-anul 1, semestrul 1, p. 12, disponibil la
https://www.ueb.ro/drept/ebiblioteca/old/introducere_drept_civil.pdf, consultat la 11.03.2023;
35
Idem, p. 13;
36
Gh. Beleiu, op.cit., p. 72.
29
Se afirmă că ,,faptul juridic este o premisă esenţială a apariţiei sau a stingerii unui
raport juridic"37.
Faptele cărora norma de drept le atribuie, în împrejurări precis determinate, relevanţă
juridică sau efecte juridice, în sensul că generează, modifică sau sting raporturi juridice se
numesc fapte juridice, în înţeles larg38.
Faptele juridice nu au, prin ele însele, puterea de a produce efecte juridice, deoarece
această putere le este conferită de normele juridice39.
S-a învederat40 că, întrucât raportul juridic se analizează şi în drepturile şi obligaţiile ce-
i alcătuiesc conţinutul, înseamnă că, dacă faptele din ordinea materială constituie izvoarele
raporturilor juridice civile concrete, ele constituie, prin chiar aceasta, şi izvoarele drepturilor
şi a obligaţiilor intrând în conţinutul acelor raporturi.
Pe lângă această accepţiune lato sensu a noţiunii de fapt juridic, ce este sinonimă cu cea
de izvor al raportului juridic concret, se poate identifica şi un înţeles stricto sensu41 , adică
numai acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (fapte licite şi
ilicite) şi faptele naturale (evenimentele), efecte care totuşi se produc în temeiul şi puterea
legii, chiar împotriva voinţei autorului lor42. Mai mult, în măsura în care asemenea acţiuni
omeneşti dau naştere la obligaţii civile, ele constituie izvoare ale raporturilor juridice de
obligaţii.
La rândul lor, după cum sunt sau nu conforme cu dispoziţii legale, faptele juridice în
sens restrâns pot fi grupate în fapte juridice licite şi faptele juridice ilicite. În acest sens,
faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la raporturi
juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se
încalce normele de drept în vigoare.
În categoria faptelor juridice licite, izvoare de obligaţii civile, intră gestiunea de afaceri,
plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
37
https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/faptul-juridic-licit-niemesch-extras.pdf, p.3, consultat la
12.03.2023.
38
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 5;
39
Pentru analiza faptului juridic în sens larg, a se vedea şi C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului,
ed. revăzută şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 251-252; M. Bădescu, Teoria
generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013, pp. 288-289; M. N Iemesch, Teoria generală a dreptului,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp. 162-163;
40
S. Brădeanu , V.D. Zlătescu în T. Ionașcu , E. Barasch (coord.), Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală,
Ed.itura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 233;
41
I.R. Urs , C. Todică, Drept civil. Teoria generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 111;
42
L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2012, p. 343. Sintetizând interesul distincţiei dintre actul juridic civil şi faptul juridic în sens restrâns s-a reţinut
că eficacitatea actelor juridice depinde de îndeplinirea unor condiţii diferite (determinate de analiza manifestării
de voinţă, s.n.), distincţia producând consecinţe importante şi pe tărâm probator. Pe larg, a se vedea D. C
OSMA, op. cit., pp. 14-16.
30
Faptele juridice ilicite ,,reprezintă acţiuni omeneşti comise fără intenţia de a da naştere
la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc astfel de în baza sau puterea legii,
împotriva voinţei autorului lor şi prin care sunt nerespectate normele de drept sau bunele
moravuri.
În sensul de față, faptele juridice licite se diferenţiază considerabil în raport cu faptele
juridice ilicite prin aspectul ipotezelor pe care le reglementează, a condiţiilor care trebuie
îndeplinite pentru a fi în prezenţa faptelor juridice ca izvor de obligaţii, dar şi cu raportare la
ipotezele în care normele legale în vigoare sunt sau nu nerespectate prin săvârşirea acţiunilor
omeneşti"43.
O importanță aparte o are și clasificarea izvoarelor. Astfel, prin izvor de obligaţii se
înţelege acel fapt juridic - luând noţiunea de fapt juridic în sens larg - care dă naştere unui
raport juridic de obligaţii44.
În sistemul vechiului Cod civil erau considerate ca izvoare ale obligaţiilor: contractul,
cvasicontractul, delictul, cvasidelictul şi legea.
Referitor la originea acestei clasificări a izvoarelor obligaţiilor, cu privire specială
asupra cvasicontractului, se impun a se face mai multe precizări.
În acest sens, impresionaţi de valoarea dreptului roman al obligaţiilor, unii autori au
fost tentaţi să creadă că, în materia obligaţiilor, legiuitorii n-au făcut altceva decât să
reproducă soluţiile dreptului roman.
De aici şi concluzia că ”dreptul obligaţiilor ar fi un drept imuabil, universal. În realitate,
instituţia obligaţiilor a evoluat în conţinutul ei, întrucât a avut de reglementat, în diferite
orânduiri sociale, relaţiile economice şi sociale diferite, dar a păstrat, în decursul veacurilor,
în forma de exprimare a reglementărilor sale, anumite concepte şi construcţii tehnice romane,
adevărate constante ale obligaţiilor, la care însă s-au adăugat, cu timpul, şi alte asemenea
concepte, procedee şi construcţii tehnico-legislative”45.
În dreptul roman46, se ajunsese a se defini destul de precis două izvoare principale ale
obligaţiilor: contractul şi delictul. Legat de obligaţiile care se năşteau din alte fapte juridice
decât acestea, erau considerate de jurisconsulţii romani că izvorăsc ex variis causarum figuris
43
12.03.2023;
44
C. Stătescu, Teoria generală a drepturilor reale. Introducere în teoria generală a obligaţiilor, Tipografia
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 275;
45
I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 141;
46
Pentru o analiză a evoluţiei izvoarelor obligaţiilor în dreptul clasic roman şi în dreptul romano-bizantin, a se
vedea V. Hamga, M.D. Bob, Curs de drept privat roman, ed. a 4-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 229-231.
31
şi le aplicau prin analogie regulile corespunzătoare fie contractelor, fie delictelor, ca şi când
s-ar fi născut dintr-un contract - quasi ex contractu - sau dintr-un delict - quasi ex delictu.
În continuare, din interpretarea greşită a textelor romane, care urmăreau să evoce numai
o comparaţie cu principalele izvoare ale obligaţiilor, au fost definite două izvoare de sine
stătătoare: cvasicontractul şi cvasidelictul47.
De asemenea, s-a precizat48 că nu s-a produs numai o dublare a surselor de obligaţii, ci
și o inversare a acestora, dat fiind că expresiunile cvasicontract şi cvasidelict nu se referă la
izvoarele din care purced obligaţiile, ci la efectele lor.
Prezentele expresiuni constituie în realitate, locuţiuni adverbiale având semnificaţia
quasi ex contractu şi quasi ex delicto, deci ca şi din contract şi ca şi din delict.
Mai mult ,”deşi cvasicontractele au fost considerate veritabile izvoare de obligaţii abia
în epoca postclasică, încă de pe vremea lui Gaius începe să se contureze concepţia că anumite
fapte asemănătoare contractelor (prin efecte) au totuşi o identitate proprie”49.
Pe de altă parte ,,deși clasificarea cvadripartită (cea care include şi cvasicontractele) a
izvoarelor obligaţiilor este sub unele aspecte criticabilă, ea trebuie totuşi acceptată, deoarece
categoriile de izvoare proprii sistematizării de față se individualizează în temeiul formei lor
tehnice şi nu în virtutea unor criterii subiective"50.
La rândul lui, Iustinian a grupat izvoarele obligaţiilor în patru categorii: contracte,
delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte, clasificare preluată din Codul civil francez din 1804 şi
consacrată de vechiul Cod civil român51.
Potrivit acestui din urmă act normativ, obligaţiile se nasc din contracte (art. 942 şi
următoarele Cod Civil.), din cvasicontracte (gestiunea de afaceri şi plata nedatorată - art. 986
şi art. 987 Cod Civil), la care jurisprudenţa şi doctrina au adăugat îmbogăţirea fără justă
cauză, din delicte, fapte ilicite săvârşite cu intenţie (art. 998 Cod Civil), şi din cvasidelicte,
fapte ilicite săvârşite din culpă (imprudenţă şi neglijenţă) (art. 999 Cod Civil). Aşadar ,,din
enumerarea realizată de legiuitorul vechiului Cod civil lipseau actele unilaterale şi
îmbogăţirea fără justă cauză; totodată, se făcea confuzie între faptele licite şi actele juridice,
47
C. Stătescu , op. cit., p. 277;
48
P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti 1994, pp. 126-127;
49
12.03.2023;
50
E. Molcuț, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ed. revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 331;
51
12.03.2023;
32
faptele licite fiind considerate cvasicontracte, iar deosebirea dintre delicte şi cvasidelicte nu
era necesară, deoarece ambele izvoare produceau aceleaşi efecte"52.
În reglementarea vechiului Cod civil, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată erau
reglementate distinct în categoria cvasicontractelor.
Ulterior, în aceeaşi categorie a cvasicontractelor, a fost recunoscută pe cale
jurisprudenţială şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Astfel, potrivit art. 986 din Codul civil de la 1864, „Cvasicontractul reprezintă un fapt
licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între
părţi.” Trebuie precizat că în reglementarea anterioară erau considerate ca izvoare ale
obligaţiilor: contractul, cvasicontractul, delictul şi cvasidelictul53.
Amintim că sursa de inspiraţie a acestui text legal a fost art. 1371 C. civ. francez,
conform căruia: „Les quasi-contrats sont les faits purement volontaires de l’homme, dont il
résulte un engagement quelconque envers un tiers, et quelquefois un engagement réciproque
des deux parties.” (Cvasicontractele sunt fapte pur voluntare ale omului din care rezultă o
obligaţie faţă de o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi)54.
În acest sens, din analiza comparată a celor două texte legale se constată faptul că -
dispoziţia art. 986 din vechiul Cod civil reuşeşte să surprindă, pe lângă caracterul de a fi un
fapt voluntar al omului, şi pe acela de a fi un fapt licit, ceea ce este de esenţa acestui izvor de
obligaţii.
Ca atare, explicaţia deosebirii identificate între aceste texte legale rezidă în aceea că
legiuitorul român s-a inspirat şi din proiectul de Cod civil italian care a intrat în vigoare în
anul 186555. Astfel ,,se recunoaşte că definiţia cvasicontractului din art. 1371 C. civ. francez
este incompletă, în sensul că ea nu evidențiază, ca trăsătură caracteristică a acestui izvor de
obligaţii, caracterul licit pe care trebuie să îl aibă faptele constitutive ale acestui gen de
angajament pentru a se diferenţia de delict şi cvasidelict" 56. S-a precizat că definiţia din art.
52
Idem.
53
12.03.2023;
54
Pentru o prezentare a evoluţiei în timp a noţiunii de cvasicontract, a se vedea A.-E. Giffard, R. Villers , Droit
romain et ancien droit français (obligations), troisième édition, Dalloz, Paris, 1970, pp. 94-95;
55
S-a constatat că organizarea şi structurarea materiei obligaţiilor de către redactorii Codului civil român sunt
mai bine realizate decât cele din Codul civil francez; Codul civil român nu cuprinde o enumerare într-un singur
text a izvoarelor obligaţiilor spre deosebire de Codul civil francez (art. 1101); Codul civil român reglementează
numai patru izvoare obligaţionale care sunt: contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul, ele coincizând cu
izvoarele obligaţiilor din Codul civil francez cu o singură excepţie; art. 1370 din Codul civil francez prevede
expres şi legea stricto sensu ca izvor de obligaţii, nemijlocit şi de sine stătător. A se vedea, L. Pop, Tratat de
drept civil. Obligaţiile, vol. 1 Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, pp. 105-107;
56
A. Hudelot , E. Metman, Des Obligations. Sources. Extinction. Preuve, deuxième édition, Librairie L. Larose,
Paris, 1897, p. 186.
33
1371 nu este excelentă: nu manifestarea de voinţă creează obligaţia, ci legea leagă această
consecinţă de un asemenea fapt din raţiuni de echitate sau de oportunitate.
Desigur, întrucât nu este prezent un acord iniţial, legea este cea care trebuie să fixeze
regimul prezentei obligaţii pe care părţile nu o pot modela după propriul lor gust.
În acest sens, criticându-se folosirea termenului „cvasicontract”, s-a precizat că ea nu
are, în mod sigur, prea multă valoare juridică, în special pentru că ea nu atrage un regim
juridic general; fiecare cvasicontract îşi urmează regimul juridic propriu şi vom căuta în van
„dreptul comun” în materia cvasicontractului57.
Pe de altă parte, expresia „fapt pur voluntar” este ambiguă, fiind de natură a ivi
credinţa că reprezintă o obligaţie asumată în mod voluntar, în timp ce ea se naşte în anumite
cazuri în sarcina unei persoane care n-a înţeles să-şi asume vreun angajament şi care poate
chiar a ignorat faptul prin care a fost obligat58.
Cu toate acestea, în doctrina franceză59 s-a definit cvasicontractul ca reprezentând un
fapt voluntar şi licit, care poate avea o analogie exterioară cu un contract (de pildă, gestiunea
de afaceri cu un mandat), dar care nu implică niciun acord de voinţă şi prin care autorul său
se obligă faţă de terţi şi câteodată îi obligă pe terţi60.
Mai mult, examinându-se teoria expusă de către Demogue care critica definiţia
cvasicontractului deoarece obligaţia nu se naşte din actul voluntar şi licit al debitorului şi care
aprecia că cvasicontractul este izvorul de obligaţiuni care constă în voinţa creditorului, în
literatura de specialitate română61 s-a replicat că cvasicontractul este sancţionat de lege,
propunându-se suprimarea categoriei cvasicontractului şi revenirea la teoria faptului simplu
involuntar.
De asemenea, apreciind că noţiunea de cvasicontract considerat ca izvor deosebit de
obligaţii este absolut inutilă, s-a arătat 62 că romanii, care erau prea realişti pentru a se pierde
în clasificări doctrinare, se mulţumeau să afirme, şi formula era mai exactă, că în unele
obligaţii, care se nasc din diferite cauze, raportul dintre părţi, deşi în afară de vreo legătură
57
A. Hudelot , E. Metman, op.cit., p. 187;
58
M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome VII, Obligations, deuxième partie, L.G.D.J.,
Paris, 1931, pp. 1-2;
59
J. Carbonnier, Droit civil. Les Obligations, Presses Universitaires de France, Paris, 1985, p. 28;
60
12.03.2023;
61
A L . Vălimărescu, Izvoarele obligaţiunilor, curs de Drept civil predat la Doctoratul juridic, Editura
Cursurilor Litografice, 1942, pp. 52-55;
62
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 406;
34
contractuală, produce totuşi efecte importante ca şi când el s-ar fi născut dintr-un contract
(quasi ex contractu)63.
În această opinie, obligaţiile esențiale ce rezultă din gestiunea de afaceri derivă din
ideea de culpă, iar acelea ce se nasc din plata nedatorată derivă din ideea de convenţie.
2.2.2. Faptul juridic licit

În continuare, vom face câteva precizări esențiale legate de reglementarea faptului
juridic licit în Codul civil în vigoare.
În acest sens, Cartea a V-a „Despre obligaţii” din actualul Cod civil debutează cu Titlul
I intitulat: „Dispoziţii generale” care cuprinde două articole: unul referitor la conţinutul
raportului obligaţional (art. 1164)64, iar celălalt referitor la izvoarele obligaţiilor (art. 1165)65.
În sens juridic, ,,obligaţia este o legătură juridică (de drept) între două persoane,
legătură în baza căreia o persoană, numită creditor, poate să pretindă celeilalte persoane,
numite debitor, să efectueze o anumită prestaţie precis determinată. Fiind o legătură juridică,
obligaţia se poate realiza prin aplicarea unei sancţiuni instituite de stat, ceea ce o diferenţiază
fundamental de obligaţia morală sau chiar naturală"66.
Mai mult ,,obligaţia juridică constituie un element al patrimoniului atât al creditorului,
cât şi al debitorului"67.
Potrivit art. 1165 NCC68, denumit marginal „Izvoarele obligaţiilor”, se prevede că
„Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.”
În continuarea prezentelor dispoziţii legale a fost reglementat Titlul II: „Izvoarele
obligaţiilor” care are în conţinut următoarele capitole:
- Capitolul I: „Contractul”;
- Capitolul II „Actul juridic unilateral”;
- Capitolul III „Faptul juridic licit”;
63
12.03.2023.
64
A se vedea Art. 1164 din Codul civil în vigoare;
65
A se vedea în acest sens și Art. 1165 din Codul civil în vigoare;
66
A L .Vălimărescu, Izvoarele obligaţiunilor, curs de Drept civil predat la Doctoratul juridic, Editura
Cursurilor Litografice, 1942, pp. 58;
67
F R .Deak , Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a obligaţiilor, Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1960, pp. 273-274;
68
A se vedea Art.1165 din Noul Cod civil;
35
- Capitolul IV „Răspunderea civilă”69.
Sub un prim aspect, este salutată soluţia legiuitorului român, similar altor legislaţii
europene, de a prezenta grupat într-un text legal toate izvoarele obligaţiilor.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al tehnicii legislative, reglementarea nu este în
afara oricărei discuţii, fiind perfectibilă. În acest sens, ,,.admiţând reglementarea din
perspectiva clasificării izvoarelor obligaţiilor în acte juridice (contracte şi acte juridice
unilaterale care generează obligaţii) şi fapte juridice stricto sensu (fapte juridice licite şi fapte
juridice ilicite), prevederile art. 1165 NCC apar ca fiind deficitare deoarece enumeră
contractul, actul juridic unilateral şi fapta ilicită, precum şi ipoteza actelor sau a faptelor de
care legea leagă naşterea unor obligaţii, însă nu precizează expres faptul juridic"70.
2.2.3. Actul juridic civil - izvor al raportului juridic civil

Un alt izvor important al raportului juridic civil este actul juridic civil. Se precizează că
- definiţiile pe care ni le acordă doctrina sunt multiple 71, dintre acestea putând-o aminti pe
aceea potrivit căreia actul juridic civil este „orice act făcut de om în mod voluntar şi cu
intenţia de a crea, a transmite sau a stinge un drept” 72 ori pe aceea care califică actul juridic
drept „acea manifestare de voinţă menită să producă efecte juridice (să creeze, să modifice
sau să stingă un raport juridic civil), în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv73.
Însă actul juridic înglobează în conţinutul său nu doar voinţa părţilor, ci şi pe aceea a
legiuitorului, astfel încât manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să se înscrie în limitele
fixate de norma juridică. Tocmai de aceea, cele două manifestări de voinţe, cea a legiuitorului
şi cea a părţii/părţilor, sunt calificate de doctrină ca „elemente complementare”74.
Trebuie menționat faptul că - definiţia legală a actului juridic civil o regăsim în
cuprinsul art. 1166 C. civ.75, potrivit căruia „contractul este acordul de voinţe dintre două sau
mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. În
69
12.03.2023.
70
Idem;
71
https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/teoria-actului-juridic-civil-matefi-extras.pdf, p.2., consultat la
14.03.2023;
72
C. Hamangiu, I. RosettiI-Bălănescu , AL . Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck,
Bucureşti, p. 76;
73
O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 137;
74
E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Universitatea Europeană Drăgan, 1996,
p. 75;
75
Art. 1166 Codul civil;
36
completarea acestui text de lege vine şi art. 1324 C. civ. conform căruia „este unilateral actul
juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”76.
Reiese că - actul juridic civil nu poate fi privit în mod independent de faptul juridic,
astfel că în doctrină s-a încercat determinarea unor criterii de diferenţiere între cele două
izvoare ale raporturilor juridice, fiecare dintre aceste criterii fiind axat pe rolul pe care îl joacă
voinţa în naşterea acestora.
Prin urmare, conform teoriei voinţei necesare „pentru a ne afla în prezenţa unui act
juridic trebuie ca intenţia de a produce efecte juridice să fie absolut indispensabilă şi necesară
producerii efectelor juridice.
Potrivit acestei concepţii importante, pentru a avea un act juridic sunt necesare trei
elemente cheie: o manifestare de voinţă care provoacă diverse efecte juridice, aceste efecte
sunt voite de autor şi ele nu pot să apară decât dacă există această voinţă a autorului” 77.
Așadar, aceste toate aspectele de mai sus privind actul juridic sunt extrem de importante,
acestea delimitându-l în raport cu faptul juridic - tot izvor al raportului civil.
Pe de altă parte, se face remarcat actul juridic ca negotum iuris și instrumentum
probatonis. Manifestarea voinţei în sensul producerii de efecte juridice, „independent de
forma exterioară în care se manifestă şi de felul în care se constată” 78 poartă denumirea de
negotium iuris, în timp de înscrisul constatator al acesteia, „pe care părţile îl fac pentru a
constata operaţia juridică pe care au încheiat-o, şi a-şi procura astfel un mijloc de probă
pentru cazul când, într-un eventual litigiu, ar trebui să dovedească operaţia juridică” 79, este
desemnat prin sintagma instrumentum probationis80.
Astfel, după cum se exprimă şi doctrina, „nu trebuie să confundăm actul scris, întocmit
de părţi pentru constatarea operaţiei realizate de ele (instrumentum probationis), cu însuşi
actul sau operaţia juridică, pentru că actul juridic îşi produce, în genere, efectele sale îndată
ce există un acord de voinţă, cu toate că nu s-a încheiat încă niciun act scris, afară de cazul,
bineînţeles, când părţile ar fi subordonat existenţa actului lor juridic condiţiei de a fi constatat
printr-un act scris”81. În acest sens, un instrument util care ne ajută la diferenţierea
76
A se vedea Art. 1324 din Codul civil.
77
I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I. Teoria generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 417;
78
P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept
privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 58;
79
I. RosettiI-Bălănescu, AL . Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, p. 77;
80
În doctrină, instrumentum probationis a fost definit ca fiind „Titlul în sens material, care face dovada
existenţei unei manifestări de voinţă cu scop juridic” - P. Vasilescu, op. cit., p. 58;
81
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil, vol. I, Atelierele Grafice Socec&Co, Bucureşti, ediţie 1926, p. 65.
37
conţinutului celor două sintagme este art. 1108 C. civ., care face referire la felurile de
acceptare a moştenirii.
Cel de-al doilea alineat al acestui text de lege pune în valoarea semnificaţia actului
juridic civil, în sensul de instrumentum probationis, arătând că „acceptarea este expresă când
succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris autentic
sau sub semnătură privată”82.
Ca atare, semnificaţia de negotium iuris a actului juridic civil este foarte bine nuanțată
de alineatul al treilea al articolului indicat, care dispune în sensul în care „acceptarea este
tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să-l facă decât în calitate de
moştenitor”. Putem observa, faptul că în cadrul aceluiaşi articol, legiuitorul utilizează
noţiunea de act juridic în ambele sensuri ale sale, distincţia între ele fiind subliniată de
contextul în care acestea sunt folosite. Astfel, în sensul de negotium iuris, actul juridic este
folosit în următoarele contexte: - „minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte al
oricărui act juridic de drept privat”83.
În ştiinţa dreptului, actul juridic este o noţiune fundamentală, întrucât voinţa joacă rolul
celui mai important element de construcţie conceptuală. Stiinţa dreptului civil, prin
îndelungate eforturi ale literaturii juridice şi practicii judiciare a construit o elaborată teorie a
actului juridic.
Fiind considerat cel mai important şi cel mai complex act juridic, contractul ocupă cel
mai mare spaţiu în ansamblul reglementării.
În literatura juridică s-a considerat că principiile care guvernează contractele pot fi
aplicate, prin analogie, pentru a completa lacunele legislative existente în materia altor acte
juridice. S-a construit astfel o teorie generală a actului juridic civil, cu deschidere spre toate
instituţiile dreptului privat, având în vedere vocaţia dreptului civil de a fi drept comun pentru
celelalte ramuri ale dreptului privat84.
Relativ la noţiunea actului juridic civil, doctrina a conturat două categorii de definiţii:
mai întâi, definiţiile diferitelor specii de acte juridice civile, iar apoi definiţiile generale ale
acestui act. În primul caz, se are în vedere fiecare act juridic civil precum contractul de
vanzare- cumparare, contractul de donaţie, oferta, testamentul etc. A doua categorie include
definiţii ce privesc actul juridic civil în general, genul proxim, surprinzând ceea ce este
esenţial pentru toate categoriile de acte juridice civile. Chiar şi înlăuntrul acestei categorii de
definiţii se distinge între o definiţie tradiţională şi definiţia care diferenţiază actul juridic civil
faţă de gestiunea de afaceri (faptul juridic licit). Astfel, traditional actul juridic civil este
definit ca fiind ,,o manifestare de voinţă fară cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de
a crea, modifica ori stinge raporturi juridice civile”85.
82
A se vedea Art. 1108 din Codul civil;
83
D. Alexandresco, op.cit., p. 66.
84
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, p.2 .
85
Gheorghe Beleiu. Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Editia a XI-a
revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p.128 .
38
Din definiţia prezentată, rezultă că elementele definitorii ale acului juridic civil sunt
urmatoarele:
- actul juridic civil este o manifestare de voinţă, este , deci, în primul rând rezultatul
unei hotărâri lăuntrice, unui proces volitiv;
- scopul exprimării manifestării de voinţă îl constitue producerea de efecte juridice,
aspect care diferenţiază actul juridic civil de faptul juridic civil săvârşit fără intenţia de a
produce asemenea efecte.
- efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau stinge raporturi
juridice concrete, adică drepturi subiective civile şi obligaţii civile; acest element deosebeşte
actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptulului.
În doctrină, practică şi chiar în legislaţie expresia de act juridic civil se foloseste în

două sensuri:
a) într-un prim sens, prin act juridic se înţelege tocmai manifestarea de voinţă, făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice - negotium juris;
b) într-un al doilea sens, desemnează înscrisul constatator al operaţiunii juridice -
instrumentum probationes.
Teoria actului juridic civil îşi manifestă utilitatea sub mai multe aspecte86:
a) sub aspect practic, cunoaşterea actului juridic civil este nu numai utilă, dar şi
necesară oricărui practician pentru o corectă aplicare a legii, întrucât actul juridic civil este un
instrument principal prin care se realizează dinamica circuitului civil;
b) sub aspect teoretic, teoria actului juridic civil elaborează noţiunii, concepte de bază
folosite în cadrul celorlalte instituţii ale dreptului civil;
c) sub aspectul perfecţionării legislaţiei, teoria generală a actului juridic civil trebuie
să elaboreze şi să propună legiuitorului adoptarea unor soluţii corespunzătoare nevoilor
practicii şi dinamicii circuitului civil.
Din multiplele probleme pe care le presupune elaborarea unei teorii a actului juridic
civil, în lucrarea de faţă ne vom ocupa de două instituţii ale acestuia, destul de controvesate în
literatura de specialitate, şi anume: leziunea şi impreviziunea.
ELEMENTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
PRELIMINARII
În doctrină şi în jurisprudenţă elementele componente ale actului juridic civil sunt

denumite, de regulă, condiţii. De altfel, art. 1179 Noul Cod civ. dispune: ,,condiţiile esenţiale
pentru validitatea unui contract sunt:
1. Capacitatea de a contracta ;
2. Consimţământul valabil al părţilor;
3. Un obiect determinat, posibil şi licit;
86
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil, Partea generală, Ed. C.H.Beck, București 2007, p. 87 .
39
4. O cauză valabilă a obligaţiilor;”
Cu acelaşi înţeles sunt folosite şi alte expresii, precum: elementele esenţiale ale oricărui
act juridic; condiţii de eficacitate a actului juridic. Se consideră că cel mai potrivit este a se
utiliza termenul ,,condiţii”87. În acest cadru se poate spune că prin condiţiile actului juridic
civil se înţeleg elementele din care acesta este alcătuit, componentele care, fie trebuie, fie pot
să intre în structura acestui act.
Aceste condiţii ale actului juridic civil sunt clasificate după mai multe criterii, fiecare
clasificare prezentând un anumit înteres juridic:
a) O primă clasificare a condiţiilor actului juridic se poate face în funcţie de aspectul la
care se referă acestea. Potrivit acestui criteriu, rezultă doua categorii de condiţii ale actului
juridic: condiţii de fond (intrinseci) şi condiţii de formă (extrinseci). Condiţiile de fond sunt
cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar conditiile de formă sunt cele care se referă
la exteriorizarea voinţei.
b) În funcţie de obligativitatea îndepliniri lor există condiţii esenţiale şi condiţii
neesenţiale. Condiţiile esenţiale sunt acelea care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa
uneia dintre ele atrăgând nevalabilitatea actului juridic. Condiţiile neesenţiale sunt acelea care
pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afectată valabilitatea acestuia.
c) După sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lor deosebim între condiţii de
validitate şi condiţii de eficacitate. Nerespectarea condiţiilor de validitate se sancţionează cu
nulitatea actului juridic civil, în schimb, nerespectarea condiţiilor de eficacitate nu atrage
nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni ( spre exemplu , inopozabilitatea fată de terţi).
d) În funcţie de vocaţia lor, condiţiile actului juridic civil mai pot fi clasificate în
condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale privesc toate actele juridice civile,
iar condiţiile speciale privesc numai anumite acte juridice civile.
CAPACITATEA DE A ÎNCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de

validitate şi generală a actului juridic civil care exprimă aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi subiective civile şi obligaţii civile pe calea încheierii actelor
juridice civile88.
Referitor la locul capacităţii de a încheia acte juridice civile menţionăm că, este numai
o parte a capacităţii civile, reunind în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.
În această materie, regula sau principiul îl reprezintă capacitatea de a încheia acte
juridice civile, incapacitatea constituind excepţia. Acest principiu este susţinut, cu caracter
general, de următoarele reglementări: art. 29 alin. (1) Noul Cod civ. prevede că ,,nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de
exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevazute de lege.” şi art. 1180 Noul Cod
civ., potrivit căruia ,,poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege
şi nici oprită să încheie anumite contracte.” Astfel, se poate susţine cu valoare de principiu că
87
Termenul ,,condiție” are pe lângă înţelesul de element al actului juridic şi sensurile de : modalitate a actului
juridic, clauză a actului juridic.
88
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Editia a XI-a
revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p. 140 .
40
orice persoană poate încheia acte juridice dacă legea nu îi interzice expres, idee care stă la
baza întregii legislaţii din materia actului juridic civil89.
În legatură cu regula capacităţii de a incheia acte juridice civile, se impun două
precizări.
În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut
că, în timp ce capacitatea constitue o stare de drept, discernământul este o stare de fapt, care
se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă
ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură
psihologică. Prin urmare, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă,
dupa cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibe
discernământ.
În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea de a
dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit
legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. În cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ,
regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii,
consacrat de art. 206. (2) Noul Cod civ90.
Se admite că excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres
prevazută de lege, iar textele care prevăd o anumită incapacitate sunt de strictă interpretare.
De altfel, o regulă de interpretare logică a normelor juridice stabileşte că excepţia este de
strictă interpretare şi aplicare ( exceptio est strictissimaie interpretationis ).
Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe
criterii:
1. După natura lor, distingem între incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.
2. După gradul de generalitate sau întinderea lor, distingem: incapaciăţi generale (care
vizează, în principiu, toate actele juridice ) şi incapacităţi speciale ( care sunt instituite pentru
anumite acte juridice ). Din prima categorie amintim incapacităţile de exerciţiu, iar din
categoria a doua amintim incapacităţile de folosinţă, instituite pe specii de acte juridice.
3. După felul în care operează, deosebim între; incapacităţi care operează de drept (ope
legis) şi incapacităţi care operează prin efectul unei hotarâri judecătoreşti ( cum este
interdicţia judecatorească, decăderea din drepturile părinteşti etc. ).
4. După izvorul ( sursa ) lor, incapacităţile civile pot fi clasificate în: incapacităţi
stabilite de legea civilă ( incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea incapcităţilor de folosinţă )
şi incapacităţi civile stabilite de legea penală (interzicerea drepturilor parinteşti şi a dreptului
de a fi tutore sau curator, interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi etc.).
5. În raport de opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute ( în sensul că
împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice alta persoană –
incapacităţile de exerciţiu şi unele incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi relative (instituite
între incapabil şi anumite persoane ).
6. După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în; incapacităţi cu caracter de
sancţiune ( pedepsele civile stabilite de Codul civ. în materie succesorală şi incapacităţile
civile stabilite de legea penală) şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.
89
În spațiul privat acționează principiul- este permis tot ce nu este interzis, iar în spațiul public acționează
principiul – conform căruia autorității îi este interzis tot ce nu îi este permis prin lege –v. Stoica, Drepturile
reale principale,Ed. CH Bekc, Bucuresti 2009, p. 8 – 11 .
90
Gabriel Boroi, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, București 2011, p. 124.
41
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii
actului juridic respectiv. Cât priveste felul nulităţii, absolută sau relativă, vom reţine
urmatoarele:
- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o
incapcitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obstesc, însă va interveni
nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă
instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la
capacitatea de exerciţiu.
- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacitaţii de folosinţă şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic
respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă.
CONSIMŢĂMÂNTUL
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului
juridic civil care presupune exteriorizarea hotarârii de a încheia un asemenea act juridic.
Principiul care se aplică în privinţa exteriorizării consimţământului este cel al
consensualismului, părţile fiind libere să aleagă forna de exteriorizare a voinţei lor – prin
simpla manifestare de voinţă actul juridic se naşte valabil. Această manifestare de voinţă pote
fi exteriorizată expres sau tacit.
Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de
natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor.
Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De exemplu,
succesibilul care face un act de dispoziţie cu privire la un bun succesoral este socotit că a
acceptat, în mod tacit, moştenirea. Manifestarea tacită de voinţă prezintă avantajul economiei
de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocităţii.
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verval, şi prin gesturi
sau fapte concludente.
În legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema valorii juridice a
tăcerii, anume dacă în dreptul civil îşi gaseşte aplicare adagiul,, qui tacit consentire videtur”.
În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următoarele cazuri:

- Când legea prevede expres aceasta91;
- Dacă prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie tăcerii o anumită semnificaţie juridică
(de exemplu, în cazul stabilirii modalităţii de reînoire a unei convenţii sau de denunţare a
acesteia);
- Când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului92.
91
Art. 1810 N. Cod civ. Tacita relocațiune.
92
De exemplu, în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât
atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau
din alte împrejurării – art. 1196 alin. (2) N. Cod civ.
42
De la principiul consensualismului actelor juridice fac excepţie actele solemne, care
trebuie să îmbrace formele prevăzute de lege pentru a fi valide ( forma ad validitatem) şi cele
pentru dovedirea actelor juridice ( forma ad probationem).
Menţionăm că despre condiţiile de valabilitate ale consimţământului vom vorbi, în mod
detaliat, în viitoarea secţiune.
OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL
Prin obiect al acului juridic civil se întelege conduita părţilor stabilită prin acel act
juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile93.
Obiectul constitue o condiţie de fond, esenţială, de validitae şi generală a actului juridic
civil.
Se observă că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil
din care s-a născut actul juridic respectiv. Aşa cum pentru obiectul raportului juridic civil
sunt luate în considerare şi bunurile la care se referă conduita părţilor, tot astfel şi pentru
obiectul actului juridic civil bunurile pot fi socotite ca obiect derivat al actului juridic civil.
Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul sau efectele actului
juridic civil, deci cu drepturile subiective civile şi obligaţiile civile născute din actul juridic.
De exemplu, nu se poate pune semnul egalităţii între obligaţia vânzatorului de a preda lucrul
cumparătorului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, predarea însăşi.
Noul cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Astfel, potrivit art.1225 alin. (1) ,,obiectul contractului îl reprezintă operaţia juridică,
precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, iar art. 1226 alin (2)
Noul Cod civ. dispune că ,,obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să
fie posibil, să fie licit şi moral. Acestea sunt condiţii generale pentru valabilitatea obiectului
oricărui act juridic civil.
Sunt condiţii speciale de valabilitate ale obiectului actului juridic civil: cerinţa ca
obiectul să constea în faptul personal al debitorului, cel ce se obligă trebuie să fie titularul
dreptului subiectiv civil, să existe autorizaţia cerută de lege.
a) Obiectul să existe
Dacă obiectul actului juridic priveste un bun, pot exista urmatoarele situaţii:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, cerinţa nu este
îndeplinită şi, deci, actul juridic nu este valabil.
- bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte condiţia în discuţie,
chiar dacă bunul piere ulterior.
- un bun viitor poate forma, în principiu obiectul valabil al unui act juridic ( de
exemplu, o recoltă viitoare, lucru care se va confecţiona etc.). există însă şi excepţii, de
93
Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Editia a XI-a
revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p. 160 .
43
exemplu, succesiunea viitoare nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul
juridic unilateral care constă în acceptarea sau renunţarea la succesiune.
În conformitate cu art. 1230 Noul Cod civ. amintim că, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii, dacă prin lege nu se prevede altfel. În acest caz, debitorul este obligat
să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, iar în
cazul neexcutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
b) Obiectul să fie în circuitul civil
Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind
prevazută în mod expres în art.1229 NCC. potrivit căruia ,,numai bunurile care sunt îin
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”.
Prin bunuri aflate în circuitul civil se înţelege acele bunuri care pot fi dobândite sau
înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula
neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.
Lucrurile cu privire la care legea stabileşte expres că nu sunt în circuitul civil, nu pot
forma obiect valabil al unui act juridic (bunurile din domeniul public, statutul civil al
persoanei, drepturile subiective civile nepatrimoniale).
c) Obiectul să fie determinat sau determinabil
Această condiţie presupune că actul juridic trebuie să precizeze toate elementele în

funcţie de care urmează să se individualizeze obiectul. Neîndeplinirea ei echivalează, practic,
cu lipsa obiectului şi atrage nulitatea actului juridic.
Atunci când obiectul actului juridic îl constitue un bun individual determinat (res certa),
condiţia de valabilitate este îndeplinită. Atunci când vorbim însă de bunuri determinate
generic (res genera), condiţia este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii
sau valorii (obiect determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare ce se
vor utiliza în momentul executării actului juridic (obiect determinabil).
d) Obiectul să fie posibil
Această cerinţă de valabilitate a obiectului actului juridic decurge din regula de drept
potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil – ,,ad impossibilium, nulla obligatio”.
Imposibilitatea obiectivă echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea
absolută a actului juridic94.
Această condiţie a obiectului actului juridic trebuie înţeleasă în sensul că este vorba
despre o imposibilitate absolută: acţiunea ce formează obiectul obligaţiei nu poate fi realizată
de nimeni.
Când obiectul este imposibil numai pentru debitor, iar nu şi pentru altă persoană, actul
juridic are un obiect valabil. Dacă executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit
sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea
devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă”.
94
Octavian Ungureanu, Drept civil. Introducere. ed. a- VIII-a. Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p. 130 .
44
e) Obiectul să fie licit şi moral
Această condiţie rezultă din dispoziţiile atr. 1225 alin. (2) N.C. civ. care prevede
că ,,obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri”
Rezultă deci că parţile actului juridic civil trebuie să-şi stabilească o conduită care să fie
în concordanţă atât cu legea, cât şi cu regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestei
condiţii atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.
\
f) Obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă
Cerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă şi
decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin propria sa
vointă. Prin urmare o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propia sa
faptă, cu excepţia situaţiei în care această promisiune se face în calitate de reprezentant al
acelei persoane.
În acest cadru, promisiunea faptei altuia nu are nici un efect juridic. În schimb, este
valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un
terţ să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţie de porte- fort), deoarece este vorba de
propria faptă a celui ce şi-a asumat o asemenea obligaţie. Dacă terţul consimte ulterior să
încheie ori să ratifice actul respectiv, o va face prin voinţa sa, ca parte a actului.
În cazul actelor juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), obiectul trebuie să
fie un fapt personal al celui ce se obligă, întrucât contractantul a încheiat actul juridic în
considerarea insusirilor acestuia (contractul de mandat, de antrepriza etc).
g) Cel ce se obliă să fie titularul dreptului
Această cerinţă este necesară în cazul actelor juridice constitutive sau translative de
drepturi, fiind o aplicaţie a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga
valabil la ceea ce nu are sau la mai mult decât are – nemo dat quod non habet.
În această materie o problema controversată priveşte valabilitatea vânzării ( instrăinării)
lucrului altuia95.
h) Existenţa autorizaţiei prevăzute de lege
În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea
nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă
sau judiciară prevazută de lege. În acest sens, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi
muniţiilor instituie obligativitatea obţinerii prealabile de autorizaţie în vederea încheierii de
acte juridice privitoare la arme şi muniţii.
Mai reţinem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii
imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de
95
Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte special, Universul Juridic, 2008, p. 71 –
77 .
45
către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar,
sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.
CAUZA (SCOPUL) ACTULUI JURIDIC CIVIL
Potrivit Codului civil de la 1864, prin cauza actului juridic civil se întelegea obiectivul
urmărit la încheierea acestuia. Se mai sublinia că în structura cauzei actului juridic civil intră
doua elemente, scopul imediat şi scopul mediat.
Noul Cod civil nu a reţinut această concepţie, nedefinind cauza şi prin luarea în
considerare a scopului imediat.
Astfel, potrivit art. 1235 N.C. civ. cauza actului juridic este motivul care a determinat
fiecare parte să încheie actul. Acest motiv se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la
calităţile unei persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o
categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice
civile. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, scopul mediat constă în destinaţia
concreta ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei de bani ce reprezintă preţul,
astfel încât acestă diferă de la cumpărator la cumpărător, respectiv de la vânzător la vânzător.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Ea răspunde la întrebarea ,, pentru ce s-a încheiat actul juridic civil”.
Conform art, 1236 N.C.civ. pentru a fi valabilă, cauza actului civil trebue să
îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ: să existe, să fie licită şi să fie morală.
a) Cauza să existe
După noua reglementare, care a renunţat la cerinţa cauzei de a fi reală, lipsa cauzei
include doua ipoteze;
- cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-şi reprezenta concret faptele
sale ori consecinţele acestora, în alte cuvinte lipsa cauzei se poate datora lipsei
discermântului.
- în a doua situaţie, lipsa cauzei include ipoteza în care cauza este falsă, deci când
partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a
determinato să încheie actul juridic.
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a
fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice96. În situaţia cauzei false nulitatea
relativă a actului juridic va interveni numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de la eroare.
Existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii actului juridic.
Astfel spus, nu este necesar ca motivul deterninant al încheierii actului juridic să subziste
până la executarea acestuia, dacă acesta a suferit modificări sau a dispărut până la executarea
actului, nu se va mai pune problema anulării actului juridic pentru lipsa cauzei, ci, după caz,
problema revizuirii efectelor pe temeiul impreviziunii, a riscului sau chiar a leziunii97.
b) Cauza să fie licită
96
Conform art. 1238 alin. (1), Noul Cod civil.
97
Gabriel Boroi, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 130 .
46
Cauza este iliciă atunci când este contrară legii şi ordinii publice98 dar şi în ipoteza
fraudei la lege, deci atunci când actul juridic civil este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme legale imperative99.
Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună, în caz contrar,
dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurării, trebuia să o cunoască , iar prestaţia
primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne întotdeauna supusă restituirii.
c) Cauza să fie morală
Potrivit art. 1236 alin (3) N.C.civ. cauza este imorală atunci când este contrară bunelor
moravuri.
Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz
contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască, iar
prestaţia respecivă rămâne întodeauna supusă restituirii.
Facem precizarea că, dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor imperative,
ordini publice sau bunelor moravuri, atunci şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau
imorlă, în schimd, pot exista situaţii în care cauza actului juridic să fie ilicită sau imorală, iar
obiectul acelui act juridic să fie licit.
Raportat la condiţiile actului juridic civil, amintim că, pentru încheierea valabilă a
anumitor acte juridice, unele dispoziţii legale pretind şi o formă solemnă.
În general, prin forma actului juridic se întelege modalitatea de exteriorizare a
manifestării de voinţă, facută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret.
Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia forma actului juridic civil poate avea şi
un sens larg, desemnând cele trei cerinţe de formă: forma cerută pentru însăşi validitatea
actului juridic (forma ad validitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad
probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actultui juridic faţă de terţi.
Prin forma pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de
validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor
prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.
Prin forma pentru probarea actului juridic civil se întelege acea cerinţă care constă în
întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil. Nerespectarea formei ad
probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care
intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
Însă dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni dinstincte, prima
nefiind necesară decât în caz de litigiu.
Prin forma pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele
formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor
care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea
actului juridic, adică în posiblitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de
părţile acestuia sau de una dintre ele împotriova sa. În consecinţă, actul juridic civil produce
efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze
de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.
98
Conform art. 1236 alin. (2) din Noul Cod civil.
99
Conform art. 1237 din Noul Cod civil.
47
CAPITOLUL III: FAPTELE JURIDICE LICITE ȘI FAPTELE JURIDICE
ILICITE – IZVOARE ALE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
3.1. Fapte juridice licite și fapte juridice ilicite - definire

Izvoarele raportului juridic civil sunt evidențiate în mod direct, ele fiind tratate pe larg
pentru a fi subliniată utilitatea lor.
Privind faptul juridic, izvor esențial al raportului juridic civil, se remarcă complexitatea
acestuia și relevant este aspectul că, faptele juridice nu au, prin ele însele, puterea de a
produce efecte juridice, deoarece această putere esențială le este conferită de normele
juridice.
S-a învederat că, întrucât raportul juridic se analizează şi în drepturile şi obligaţiile ce-i
alcătuiesc conţinutul, înseamnă că, dacă faptele din ordinea materială constituie izvoarele
O importanță majoră o prezintă faptele juridice licite şi faptele juridice ilicite. În acest
sens, faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da naştere la
raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin
ele să se încalce normele de drept în vigoare.
În categoria faptelor juridice licite, izvoare de obligaţii civile, intră: gestiunea de
afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Pe lângă faptele juridice licite, se remarcă și faptele juridice ilicite, ele fiind acţiuni
omeneşti comise fără intenţia de a da naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi
produc astfel de efecte în baza sau puterea legii, împotriva voinţei autorului lor şi prin care
sunt nerespectate normele de drept sau bunele moravuri.
3.2. Privire comparativă între fapta juridică licită, fapta juridică ilicită și actul
juridic civil
Faptele juridice licite se diferenţiază considerabil în raport cu faptele juridice ilicite
prin aspectul ipotezelor pe care le reglementează, a condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru
48
a fi în prezenţa faptelor juridice ca izvor de obligaţii, dar şi cu raportare la ipotezele în care
normele legale în vigoare sunt sau nu nerespectate prin săvârşirea acţiunilor omeneşti.
S-a ajuns la concluzia că, dreptul obligaţiilor ar fi un drept imuabil, universal.
În realitate, instituţia obligaţiilor a evoluat în conţinutul ei, întrucât a avut de
reglementat, în diferite orânduiri sociale, relaţiile economice şi sociale diferite, dar a păstrat,
în decursul veacurilor, în forma de exprimare a reglementărilor sale, anumite concepte şi
construcţii tehnice romane, adevărate constante ale obligaţiilor, la care însă s-au adăugat, cu
timpul, şi alte asemenea concepte, procedee şi construcţii tehnico-legislative.
Pe lângă faptul juridic avem actul juridic ca izvor al raportului civil.
Actul juridic civil nu poate fi privit în mod independent de faptul juridic, astfel că, în
doctrină s-a încercat determinarea unor criterii esențiale de diferenţiere între cele două
izvoare ale raporturilor juridice, fiecare dintre aceste criterii fiind axat pe rolul pe care îl joacă
voinţa în naşterea acestora.
Astfel, se remarcă o clasificare eficientă a actelor juridice în acte unilaterale, bilaterale
și multilaterale. Așadar, în raport de numărul manifestărilor de voinţă implicate în încheierea
actului juridic vorbim despre:
- acte juridice unilaterale - acestea cuprind o singură manifestare de voinţă, aceea a
„autorului său”, după cum se exprimă legiuitorul în conţinutul art. 1324 C. civ100.
În acest sens, termenul folosit, acela de autor, este menit să desemneze „persoana sau
persoanele care exprimă o voinţă unică, în intenţia de a produce efecte juridice” 101, nefiind
aşadar echivalent cu acela de persoană.
Trebuie menționat că și doctrina întrebuinţează acelaşi termen în definirea actului
unilateral, arătând că „actul juridic e zis unilateral (ar fi mai exact de a zice univolutiv) atunci
când, precum în materie de testament, raportul se naşte, cel puţin în stare latentă de putere,
prin efectul voinţei autorului actului”102.
În categoria actelor juridice unilaterale includem exemplul clasic al testamentului,
precum şi oferta de a contracta, acceptarea unei moşteniri 103, renunţarea la succesiune104,
recunoaşterea filiaţiei, promisiunea publică de recompensă, renunţarea la un drept important.
100
Art 1324 din Codul civil;
101
C. Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligaţiilor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 165.
102
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1989, nr. 93, p. 58.
103
A se vedea I. Nicolae, Punctul de întâlnire între acceptarea forţată a moştenirii şi nedemnitatea judiciară,
Revista Universul Juridic, nr. 2/2017, p. 9.
104
A se vedea I. Nicolae, Despre renunţarea la moştenire, Revista Universul Juridic nr. 3/2017, p. 4.
49
Cât priveşte regimul juridic al prezentei categorii de acte juridice, sunt de amintit
dispoziţiile art. 1325 C. civ., potrivit cărora „dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile
legale privitoare la contract se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale”105.
Ca atare, dacă în cazul actului juridic unilateral vorbim despre „autor”, în cazul actelor
bilaterale termenul întrebuinţat va fi acela de „parte”106. Aşadar, părţile într-un act juridic
civil sunt acelea care se situează pe poziţii diferite, fiecare dintre ele urmărind un interes
propriu, şi nu neapărat persoanele care participă la încheierea actului.
În concluzie, izvoarele raportului juridic civil sunt izvoare complexe, ele fiind
delimitate exact unele față de altele.
3.3. Scurte precizări în legătură cu analiza izvoarelor raporturilor juridice civile

Am observat că pentru naşterea raporturilor juridice civile sunt necesare câteva condiţii
obligatorii:
- existenţa subiectului persoanei fizice sau juridice;
- existenţa normei juridice care să transforme raportul social în unul juridic şi aici
norma juridică trebuie să fie de drept civil;
- trebuie să existe o împrejurare, un act sau un fapt juridic concret care să genereze
naşterea unui astfel de raport.
Desigur că acest fapt juridic poate duce şi la modificarea sau stingerea raportului juridic
civil. Astfel, este necesară analiza izvoarelor raportului juridic concret.
Prin izvor al raportului juridic civil vom înţelege acea împrejurare,act sau fapt juridic
de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice concrete.
De asemenea, analizând aceste izvoare ale raporturilor juridice civile am observat că
aceste împrejurări sunt numeroase, de aceea este nevoie de a le clasifica şi a le cunoaşte
regimul juridic astfel:
- după legătura lor cu voinţa umană: acţiuni omeneşti - fapte volitive ale omului
(comisive sau omisive) săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice ,prevăzute
de legea civilă cu această semnificaţie;
Acţiunile omeneşti la rândul lor pot fi clasificate:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice ,care sunt denumite acte
juridice;
105
Art. 1325 din Codul civil.
106
M.B. Cantacuzino, op.cit., p. 59.
50
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în
puterea legii, chiar şi împotriva voinţei autorului lor.
În funcţie de conformitatea lor cu legea, acţiunile pot fi:
a) licite - în concordanţă cu normele legale;
b) ilicite – prin care se încalcă aceste norme.
Faptele juridice, altele decât cele volitive poartă denumirea de evenimente; acestea se
produc independent de voinţa omului, în puterea legii, chiar şi împotriva voinţei autorului lor.
La rândul lor evenimentele pot fi:
- absolute - sunt acelea unde este exclusă intervenţia omului în totalitate (de exemplu:
cutremur);
- relative - sunt acelea care iniţiază sau iau naştere datorită voinţei omului, dar continuă
şi îşi produc efectele datorită legilor naturii. (de exemplu: moartea unui om ucis).
După sfera lor distingem:
1) fapte juridice în sensul larg al cuvântului - care reprezintă atît acţiunile omeneşti
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice cît şi faptele naturale sau
evenimentele , în acest sens noţiune de fapt juridic este sinonimă cu izvor al raportului juridic
concret.
2) fapte juridice în sensul restrâns al cuvântului - care desemnează numai faptele
omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în puterea
legii chiar şi împotriva voinţei autorului lor, precum şi faptele naturale sau evenimentele.
Astfel diferenţa între fapt juridic în sens larg şi în sens restrâns al cuvântului o
reprezintă voinţa omului de a produce efecte juridice, adică a da naştere, a modifica sau a
stinge raporturi juridice concrete. Astfel, faptele juridice după sfera lor se disting în funcţie de
existenţa sau inexistenţa voinţei juridice. Deci, diferenţa o constituie actele juridice.
Capitolul IV: JURISPRUDENȚĂ PRIVIND IZVOARELE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL………………………………………………………………………….....
4.1. Prezentarea studiului de caz -Speță - Răspundere civilă transportator
4.2. Opinii personale privind studiul de caz.................................................................
4.1. Prezentarea studiului de caz - Răspundere civilă transportator
51
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Paşcani, prin declinare de la Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti, la data de 05.01.2017 sub număr de dosar /2016, reclamanta societate
-, în contradictoriu cu pârâta -, a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de
58495,39 lei cu titlu de despăgubiri și a dobânzii legale penalizatoare, raportată la debitul de
58495,39 lei, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 19.05.2016, și
până la momentul achitării integrale a debitului datorat, conform prevederilor OG nr.13/2011,
cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că la data de 17.02.2014 a fost încheiat
contractul de transport nr. ATB-TR2014016 între -, în calitate de beneficiar, și --, în calitate
de casa de expediții, având ca obiect transportul unei cantități de 38 paleți de flacoane pe ruta
Franța-România. Tot la data de 17.02.2014 a fost încheiat contractul de transport nr.2-299
între -, în calitate de casa de expediții, și -, în calitate de transportator, în vederea efectuării
transportului celui 38 paleți de flacoane pe ruta Franța-România.
La data de 21.02.2014, când transportul a ajuns la sediul beneficiarului -, s-a constatat că
întregul transport era compromis datorită faptului că nu s-au luat măsuri de asigurare a
paleților, flacoanele fiind deteriorate și imposibil de utilizat în scopul destinat.
La momentul încheierii contractului de transport, societatea - avea încheiată la
reclamantă contractul de asigurare de răspundere civilă seria G nr.839723.
În urma depunerii documentației necesare, reclamanta a deschis dosarul de daună nr.
-/20630233, în cadrul căruia a achitat despăgubirea de 58.495,39 lei conform extrasului de
cont din 03.09.3014.
În temeiul art.2210 NCC și art.1984 NCC, OG nr.13/2011, reclamanta a promovat
prezenta actiune împotriva pârâtei.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 Cproc.civ., art.1984 și art.
2210 C. civ., OG nr. 13/2011.
În dovedirea acţiunii, legal timbrată (f.38), reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copii
certificate, înscrisuri.
Pârâta - a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a
Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a sa, a formulat
cerere de chemare în garanţie, în contradictoriu cu societatea - (f.43). Cu judecata în lipsă. A
solicitat admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea acţiunii principale ca
neîntemeiată. Cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la necompetenţa teritorială se invocă dispoziţiie art. 107 C.proc.civ., raportat
la sediul pârâtei, aflat în raza de competenţă a Judecătoriei Paşcani. Cu privire la excepţia
lipsei calităţii procesual pasive a sa, arată că în speţă este vorba de executarea unui contract
de asigurare de răspundere civilă. Pârâta a avea la data întocmirii dosarului de daună, la
rândul său, un contract de asigurare la societatea -. Faptul că beneficiarul contractului de
transport nr. ATB-TR 2014016, respectiv societatea - a înţeles să se folosească de contractul
de asigurări intervenit între casa de expediţii -, ca efect al contractului de transport nr. 2-
299/17.02.2014 nu poate fi imputat pârâtei. Consideră că este întemeiată excepţia şi din
52
perspectiva art. 43 alin. 1 şi 54 alin. 1 şi 2 din Legea 136/1995, potrivit cărora părţile care pot
stabili paguba sunt asiguratul, persoana păgubită şi asigurătorul.
Pe fond, acţiunea este neîntemeiată, sarcina probei incumbând reclamantei în temeiul
art. 249 C.proc.civ. În acest sens, invocă pârâta lipsa unor menţiuni speciale cu privire la
efectuarea serviciilor de transport intervenit între casa de expediţii - şi pârâtă. Or, la data
acceptării comenzii 2-229, casa de expediţii cunoştea detaliile de încărcare şi transport ale
mijlocului de transport pus la dispoziţie de pârâtă(vagonul este carosat, încărcătura se
efectuează prin spate, nu se poate asigura marfa cu chingi, etc.). La momentul încărcării
vagonului, furnizorul nu a ţinut cont de indicaţiile şoferilor societăţii pârâte cu privire la
încărcarea mărfii, nu s-a efectuat nicio expertiză care să dovedească faptul că ambalarea
mărfurilor transportate în paleţi a fost făcută corespunzător şi nici dacă supra punerea
paleţilor este recomandată pentru acest tip de marfă. Se mai arată că descărcarea mărfurilor în
curtea beneficiarului - s-a realizat necorespunzător, paleţii fiind tractaţi cu şufe metalice pe
porţiuni foarte lungi, aspect ce a contribuit la deteriorarea mărfurilor. Învederează pârâta că
procesul-verbal de recepţie calitativă şi cantitativă a mărfurilor a fost realizat unilateral de
salariaţii societăţii beneficiare a serviciilor de transport. Din imaginile anexate cererii, rezultă
cu certitudine că nu se poate vorbi de o daună totală, în condiţiile în care o singură imagine
cu un număr de 3 flacoane prezintă fisuri, din cele aproximativ 1180000 flacoane
transportate. Tot din imagini se poate observa că nici etichetele nu prezintă menţiuni speciale
cu privire la eventualele condiţii speciale de transport. În plus, în perioada în care mărfurile
au sta în custodia beneficiarului -, există suspiciunea că flacoanele puteau fi deteriorate de aşa
manieră încât dauna totală să fie acceptată de asigurătorul casei de expediţii. De asemenea,
faptul că reclamanta a găsit vinovată casa de expediţii, nu poate echivala cu atragerea
răspunderii materiale a pârâtei.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, solicită admiterea acesteia, întrucât la
momentul efectuării serviciilor de transport, pârâta avea o poliţă de asigurare valabilă
încheiată cu chemata în garanţie. Din acest motiv, consideră că sunt întrunite prevederile
legale pentru admiterea cererii: art. 72 C.proc.civ. şi art. 43 alin. 1 şi art. 54 alin. 1 şi 2 din
Legea 136/1995.
În drept se invocă dispoziţiile art. 36, art. 72, art. 107, 205, 245 şi 249 C.proc.civ., Legea
136/1995.
A solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială şi expertiză contabilă.S-a depus
împuternicire avocaţială.
Cauza a fost declinată către Judecătoria Paşcani.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei s-a unit cu fondul, prin încheierea din
data de 20.02.2017.Chemata în garanţie societatea - a depus întâmpinare ( f. 13, v. II), prin
care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi respingerea
acţiunii acesteia ca prescrisă. Se invocă în acest sens dispoziţiile art. 32 lit. c din CMR. S-a
invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei reclamante, şi în
consecinţă respingerea cererii de chemare în garanţie ca fiind prescrisă, în raport de
dispoziţiile art. 12.3 CMR. Pe fond, se solicită respingerea ca nefondată a cererii de chemare
în judecată.
53
Cu privire la prima excepţie invocată, consideră chemata în garanţie că sunt aplicabile
dispoziţiile art. 32 din CMR, ce prevăd un termen de prescripţie de 1 an. În cazul de faţă,
reclamanta - a acţionat în judecată pe pârâta -, prin cererea înregistrată la data de 23.05.2016,
reclamând că la data de 21.02.2014 a fost livrat la sediul - un lot de marfă ce a fost avariată
din culpa transportatorului,pentru care a plătit la data de 03.09.2014 despăgubirea către
beneficiarul mărfii, în calitate de asigurător al casei de expediţie. Or, potrivit art. 32 lit. c din
CMR, incident în speţă, dreptul material la acţiune a început să curgă la expirarea unui
termen de 3 luni de la data încheierii contractului de transport, adică la data de
16.05.2014( comanda de transport fiind din 17.02.2014), prin urmare termenul s-a împlinit la
data de 15.05.2015, iar acţiunea a fost depusă după 1 an şi 8 luni, la data de 23.05.2016.
Termenul de prescripţie nu curge de la data plăţii despăgubirii, întrucât termenul curge în
favoarea celui care s eobligă, nu a celui care trebuie să acţioneze, astfel că inacţiunea
creditorului nu face ca termenul de prescripţie să nu curgă. În plus, reclamanta a fost anunţată
de asiguratul său, casa de expediţii, despre această daună, în aprilie 2014, potrivit
corespondenţei dintre părţi, iar reclamanta a lichidat dauna în data de 03.09.2014, şi a
introdus acţiunea în anul 2016, în afara termenului de prescripţie.
Cu privire la cea de a doua excepţie: arată că a fost chemată în garanţie în temeiul poliţei
de asigurare nr. 20195649 privind asigurarea transportatorului în calitate de cărăuş pentru
mărfurile transportate în trafic internaţional pe şosele (CMR). Potrivit art. 12.3 din CMR,
parte integrantă din poliţă, dreptul de a ridica pretenţii faţă de asigurător se stinge în termen
de 2 ani din momentul producerii evenimentului asigurat. În materie de asigurări, termenul de
prescripţie este de 2 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune, prescripţia profitând
celui care se obligă. Potrivit art. 2527 C.civ., prescripţia curge de la expirarea termenului
asumat de părţi prin contractul de asigurare pentru plata despăgubirilor. În condiţiile în care,
atât de la data producerii evenimentului asigurat, cât şi de la data de la care pârâta reclamantă
a cunoscut refuzul asigurătorului de a despăgubi dauna în cauză, au trecut mai mult de 2
ani( chemarea în judecată a avut loc la 09.03.2017, evenimentul a avut loc în perioada 17.02-
20.02.2014, iar refuzul la plată a avut loc la data da de 31.03.2014, potrivit adresei nr. 5071),
dreptul material al pârâtei reclamante este prescris, iar acţiunea de chemare în garanţie se
impune a fi respinsă ca atare.
Pe fond se solicită respingerea acţiunii de chemare în garanţie, întrucât reclamanta -, ce a
promovat cererea, a făcut o afirmaţie generală potrivit căreia marfa a fost deteriorată din
cauza neluării de măsuri de asigurare a paleţilor pe care se afla marfa, fără însă a o dovedi,
sarcina probei incumbându-i. Consideră că nu se poate reţine o culpă a pârâtei reclamante, în
condiţiile în care însuşi asiguratul reclamantei, casa de expediţii, nu a menţionat pe comanda
de transport nicio instrucţiune cu privire la măsurile de siguranţă pe care să le ia cu privire la
transport, fiind o diligenţă exclusiv în sarcina acesteia.
În comanda de transport 2-299/17.02.2014, la lit. j, este prevăzută obligaţia casei de
expediţii de a comunica transportatorului măsurile de siguranţă necesare transportului de
mărfuri în bune condiţii (chingi, bare, etc). Or, în cadrul aceleiaşi comenzi, în afară de
coordonate transportului, nu se regăseşte nici cea mai mică recomandare a casei de expediţii
cu privire la modalitatea de efectuare a transportului. Casa de expediţii ar fi trebuit să
cunoască faptul că enumerarea exemplificativă din comandă a noţiunilor de chingi, bare, etc.,
54
nu o exonerează de obligaţia de a da instrucţiuni, ceea ce nu a făcut. Mai mult, casa de
expediţii ar fi trebuit să ştie că în funcţie de tipul de camion, sau de marfă, se folosesc, sunt
posibile metode diferite de asigurare a mărfii( într-un camion cu prelată se folosesc chingi, iar
în unul carosat, bare, nu se pot folosi bare pentru cel cu prelată sau chingi pentru cel carosat,
nefiind posibil tehnic). Pârâta a primit o comanda de 20 de tone, fără să ştie ce transportă,
fără să i se solicite un mijloc anume de transport, sens în care pârâta a deplasat la expeditor
un camion carosat, ce a fost acceptat ca atare. Marfa a fost încărcată de expeditor, şi
descărcată de destinatar, aspecte necontestate de reclamantă,astfel că, potrivit art. 17 alin. 4
lit. c din CMR, transportatorul este exonerat de răspundere.
În acest sens se observă că, deşi ne aflăm în prezenţa unei mărfi fragile - flacoane de
sticlă, după cum se poate observa şi din fotografiile efectuate la constatarea daunei, marfa a
fost încărcată de expeditor, stivuind o parte din paleţii peste cei de pe podeaua camionului,
chestiune evident neindicată. La descărcare, aşa cum se observă din fotografiile de la dosarul
de daună, marfa a fost descărcată de destinatorul -, în condiţii total improprii pentru acest tip
de marfă, respectiv prin folosirea unui motostivuitor, fără să existe o rampă de descărcare la
nivelul semiremorcii, fiind nevoiţi la un moment dat să lege paleţii încărcaţi spre capătul opus
al semiremorcii, adică chiar paleţii suprapuşi, cu o şufă şi să-i tragă afară, efectiv târându-le
pe jos, aspect nepermis.
A propus proba cu înscrisuri, ataşând convenţia CMR, condiţiile generale de asigurare,
planşe foto, corespondenţă email între părţile implicate.
Cererea de chemare în garanţie a fost admisă în principiu.
S-a administrat proba cu înscrisuri, dosar de daune ce cuprinde şi planşe foto, fiind
depus în variată extinsă şi pe doua suporturi CD, martorii neputând fi audiaţi, fiind plecaţi din
ţară.Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:Pe calea acţiunii de
faţă, reclamanta, în calitatea sa de asigurător al casei de expediţii -, potrivit poliţei seria G nr.
839723, valabilă de la data de 06.04.2013 până la data de 06.04.2014 (f.5), ce a fost ţinută să
repare prejudiciul beneficiarului transportului rezultat din contractul de transport nr. ATB-TR
2014016/17.02.2014 (f.6) prin deteriorarea bunurilor transportate, în condiţiile art. 1984 şi
2210 C.civ., formuleaza o acţiune în pretenţii, justificată pe un drept de regres împotriva
realizatorului actului de cărăuşie, pârâta societate -. Aceasta din urmă a încheiat cu casa de
expediţii asigurată de reclamantă contractul de transport internaţional de mărfuri nr. 2-
299/17.02.2014 (f.7-8).Pârâta consideră că nu are calitate procesual pasivă în cauză, întrucât
acţiunea se întemeiază pe răspundere contractuală, iar pârâta avea la data producerii
evenimentului poliţă de asigurare cu societatea pe care a chemat-o în garanţie, în plus, fiind
aplicabile şi dispoziţiile art. 43 alin 1 şi 54 alin. 1 şi 2 din Legea 136/1995.Calitatea
procesuală este reglementata in cuprinsul art. 36 din Codul de procedură civilă, prevederi
legale pe baza cărora: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența
drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”. Rezulta ca exceptia lipsei
calitatii procesuale pasive este o excepție de fond, întrucât se referă la condițiile de exercitare
a dreptului la acțiune, peremptorie, deoarece admiterea excepției are drept rezultat
respingerea acțiunii formulată împotriva părţii ce nu are aceasta îndreptăţire și absolută,
55
pentru că poate fi invocată de instanță din oficiu, de oricare dintre părți sau de procuror, în
orice stare a pricinii.
În doctrină, s-a arătat că această calitate procesuală este traducerea procesuală a calității
de subiect pasiv obligat în raportul de drept material dedus judecății. Așadar, legitimarea
procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului și cel obligat în raportul
juridic litigios.
Or, în speţa de faţă, pârâta nu neagă că a efectuat transportul ce a făcut obiectul
contractului de transport 2-299/17.02.2014, aceasta fiind cea care a predat marfa la
beneficiarul -, cum de altfel se menţionează în scrisoarea de transport CMR de la fila 15.
Acţiunea împotriva transportatorului nu se întemeiază pe un contract de transport,
întrucât între reclamantă şi pârâtă nu au existat raporturi contractuale. Dreptul la acţiune al
reclamantei derivă din regresul pe care îl are în temeiul propriului său contract de asigurare
cu casa de expediţii şi art. 2210 C.civ., pe de o parte, respectiv răspundere delictuală, pe de
altă parte. În plus a arătat că a plătit despăgubirea, astfel că se poate îndrepta împotriva celui
răspunzător de producerea pagubei. Or, în speţă, reclamanta se îndreaptă împotriva
transportatorului, adică pârâta. Nu are relevanţă faptul că pârâta avea la acea dată poliţă de
asigurare, pentru determinarea calităţii procesuale, societatea sa de asigurare nu este cea care
se presupune a fi produs prejudiciul. Dispoziţiile art. 43 din Legea 136/1995 erau abrogate în
februarie 2014, şi nu sunt incidente în cauză.
Faţă de aceste considerente, se va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii
procesual pasive invocată de către pârâta -.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, invocată
de chemata în garanţie societatea -, instanţa o va respinge ca neîntemeiată pentru următoarele
considerente:
Aşa cum s-a arătat în precedent, cum între reclamantă şi pârâtă nu au existat raporturi
contractuale, cu privire la prescripţie nu îi pot fi opuse reclamantei dispoziţiile art. 32 din
CMR, aceste norme nu au incidenţă în raporturile dintre asigurător şi terţ.
Astfel, dreptul asigurătorului la acţiunea în regres pentru recuperarea despăgubirilor de
la cei răspunzători de producerea prejudiciului derivă din lege – art. 2210 C.civ. şi din
propriul său contract de asigurare ( cu casa de expediţii), iar subrogarea asigurătorului în
drepturile asiguratului, în limita indemnizaţiei plătite, poate fi valorificată în condiţiile
dreptului comun.
Aşa fiind, prin subrogarea asigurătorului în dreptul asiguratului, acesta are la îndemână
o acţiune proprie ce nu poate fi confundată cu acţiunea pe care asiguratul ar putea să o
promoveze împotriva celui responsabil de producerea prejudiciului şi care derivă din
contractul de transport internaţional CMR.
În consecinţă, prejudiciul provocat de terţul responsabil poate fi solicitat în condiţiile
dreptului comun, asigurătorului neputând a-i fi opuse prevederile speciale reglementate de
contractul de transport întrucât între asigurător şi terţul ce a provocat dauna nu a existat o
relaţie contractuală.
56
În atare situaţie, în care subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului său pentru
recuperarea despăgubirii nu are la bază un raport contractual, ci unul delictual devin incidente
prevederile art. 2517 C.civ., ce reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani,
termen ce începe să curgă da la data la care asigurătorul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel
care răspunde de ea, potrivit art. 2528 C.civ., respectiv data plăţii – adică data la care
prejudiciul a fost cunoscut în mod cert şi implicit persoana responsabilă. Plata despăgubirii a
fost efectuată la data de 03.09.2014 (f.24).
De la această dată a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, care termen, la
data de 19.05.2016 ( data plicului poştal prin care s-a depus acţiunea la Bucureşti - 32), nu era
împlinit.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa reţine că:
Prin contractul de transport rutier internaţional de mărfuri nr. ATB-TR
2014016/17.02.2014, beneficiarul Antibiotice SA, a comandat casei de expediţie - efectuarea
unui transport de flacoane - 1 camion cu 38 de paleţi suprapozabili, tansportaţi la temperatură
normală, data încărcării fiind 17.02.2014, locul Franţa, -, locul descărcării fiind 20.02.2014.
Nu se menţionează condiţii speciale de transport.
La aceeaşi dată, s-a încheiat contractul de transport internaţional de mărfuri nr. 2-
299/17.02.2014, între casa de expediţii - şi pârâta -, având ca obiect efectuarea unui transport
pe ruta Franţa- România, cu un camion cu nr. IS 09 TBA+ IS 10 TBA- carosat, încărcare
prin spate (93 mc), condus de şoferul -. Se prevede că este o cantitate de 22 tone, data de
încărcare 17.02.2014,descărcarea pe 19.02.2014/20.02.2014, la beneficiarul -. Nu se
menţionează nicio caracteristică a mărfii transportată. Nici pe scrisoarea de trăsură nu se
menţionează vreo caracteristică a mărfii transportate
Transportul a fost efectuat, iar la descărcare, potrivit menţiunilor din scrisoarea de
trăsură, marfa a fost găsită deteriorată şi refuzată, din motive de calitate şi în conformitate cu
normele GMP, recepţionarea integrală a acesteia (f.15).
Potrivit fotografiilor depuse la dosarul de daune, au fost găsite flacoane sparte şi, cum
erau destinate pentru a fi umplute cu pulbere injectabilă sterilă de uz uman, existând pericolul
de a avea şi vicii ascunse (pentru cele care nu păreau deteriorate, atunci când au fost
examinate cu ochiul liber), marfa a fost refuzată integral.
Reclamanta, asigurător în temeiul poliţei G nr. 839723, a plătit beneficiarului suma de
58495,39 lei, contravaloarea a 18 paleţi cu flacoane considerate deteriorate ( f. 27).
A fost aşadar o daună parţială, valoarea întregii mărfi fiind de 23343,60 euro(28).
Conform art. 2210 din C.civ, în limitele indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi
de răspundere civilă, reclamanta, în calitate de asigurător, este subrogată în toate drepturile
asiguratului sau contra celui răspunzător de producerea pagubei.
Pentru angajarea răspunderii civile a pârâtei este necesară întrunirea cumulativă a
condiţiilor prevăzute de art. 1349 C.civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru
fapta proprie, respectiv: existenţa unui prejudiciu, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate
57
între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi a vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând
în neglijenţa cu care a acţionat.
În cauză, faţă de ansamblul probator administrat, instanţa constată că reclamanta, căreia
îi revenea sarcina probei în temeiul art.249 C.proc.civ., nu a reuşit să facă dovada îndeplinirii
condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei chemate în judecată.
Astfel, deşi este certă producerea unui prejudiciu, nu s-a dovedit vinovăţia pârâtei la
producerea pagubei, câtă vreme prin contractul de transport nu i s-au furnizat de către
asiguratul reclamantei nicio informaţie, respectiv instrucţiune cu privire la marfa transportată.
Se impută că nu s-au luat măsuri de asigurare a paleţilor.
Prin contractul de transport nr. 2-299/17.02.2014, casa de expediţii s-a angajat însă să
transmită transportatorului, potrivit lit. j, măsurile de siguranţă necesare transportului de
marfă în bune condiţii. Au fost date drept exemplu tipuri de măsuri(chingi, bare,etc.), fără a
se specifica o măsură anume, deşi casa de expediţii cunoştea exact tipul mărfii de transportat,
flacoane şi faptul că paleţii erau suprapozabili. A avut cunoştinţă şi de tipul de camion pus la
dispoziţie de către pârâtă, aşa cum se menţionează în contractul de transport ( camion carosat,
cu încărcare prin spate).
Din declaraţiile celor doi şoferi ce au asigurat transportul (f.11-12), rezultă că marfa a
fost încărcată de expeditor, a fost descărcată de beneficiar, iar marfa a fost asigurată cu bare.
Reclamanta nu a făcut dovada că marfa nu ar fi fost asigurată, sau că asiguratul său şi
îndeplinit propria obligaţie contractuală, respectiv de furniza toate datele pentru ca transportul
să se desfăşoare în condiţii optime.
Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care
încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane sau intereselor acestuia.
În speţa dedusă judecăţii, fapta ilicită constă în neluarea tuturor măsurilor necesare
pentru ca bunul transportat să fie predat destinatarului în aceeaşi stare în care transportatorul,
respectiv pârâta, l-a primit în Franţa.
Or, nu s-a probat această faptă, câtă vreme nu s-au specificat măsurile necesare în
contractul de transport nr. 2-299.
Faţă de toate considerentele mai sus arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de dispoziţiile art. 1349, 1357 din Cod civil pentru angajarea răspunderii delictuale
a pârâtei, instanţa apreciază neîntemeiată cererea reclamantei, urmând a o respinge şi pe cale
de consecinţă, dat fiind caracterul accesoriu al dobânzilor, nici acest capăt de cerere nu este
întemeiat.
În acest context,cererea de chemare în garanţie se va respinge ca rămasă fără obiect, fără
a se mai analiza excepţia prescripţiei invocată, şi, implicit, nici fondul acesteia.
În temeiul art. 453 Cproc.civ., faţă de soluţia reţinută, instanţa va obliga reclamanta la
plata către pârâta - a sumei de 4060 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată -onorariu avocaţial -
1785 lei (f.89-90) şi taxa judiciară de timbru de 2275 lei(f. 59)..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
58
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei societate -, invocată prin
întâmpinare, ca neîntemeiată.
Respinge excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei societate -,
invocată de către chemata în garanţie societatea -, ca neîntemeiată.
Respinge acţiunea formulată de reclamanta societate -, în contradictoriu cu pârâta
societate -, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta societate -, în
contradictoriu cu chemata în garanţie, societatea - ca rămasă fără obiect.
Obligă reclamanta - la plata către pârâta -, a sumei de 4060 lei, cu titlul de cheltuieli de
judecată.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de apel se depune la
Judecătoria Paşcani.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei,
astăzi, 2 martie 2018..
Preşedinte, Grefier,
4.2. Opinii personale privind studiul de caz
Din analiza studiului de caz, reiese că acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau
omisive, comise de autor cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice
În acest sens, evenimentele constituie împrejurări care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice.
de izvor al raportului juridic concret, se poate identifica şi un înţeles stricto sensu, adică
legii, chiar împotriva voinţei autorului lor.
Mai mult, în măsura în care asemenea acţiuni omeneşti dau naştere la obligaţii civile,
ele constituie izvoare ale raporturilor juridice de obligaţii.
59

Concluzii
Din lucrarea de față se desprind o serie de concluzii esențiale privind izvoarele
raportului juridic civil.
Fără îndoială, aşa cum am arătat, se poate considera că dreptul obiectiv constituie
izvorul drepturilor subiective, fie că acestea sunt patrimoniale sau extrapatrimoniale. În
adevăr, nu pot exista drepturi subiective decât în măsura în care dreptul obiectiv, adică
ansamblul regulilor de drept, le consacră existenţa. Cu toate acestea se naşte întrebarea: prin
ce procedee sunt create drepturile subiective? Trebuie răspuns că ele nu există decât în cadrul
unei situaţii juridice, adică a unei situaţii admise de regula de drept obiectiv şi care va
produce anumite efecte în avantajul sau împotriva celor care se află în această situaţie (de
exemplu, situaţia soţilor, situaţia copilului legitim, situaţia moştenitorului, situaţia
creditorului sau a debitorului etc.). Or, tocmai drepturile subiective sunt cele care dau sensul
unei situaţii juridice; drepturile subiective nu sunt decât posibilităţi de a acţiona sau chiar
puteri conferite subiectelor de drept în una sau alta din situaţii, în raporturile lor cu alţii. Pe
cale de consecinţă, înseamnă că izvoarele drepturilor subiective sunt acelea care creează
situaţiile juridice, adică actul juridic şi faptul juridic.
Actualmente, există tendinţa de a substitui conceptului de drept subiectiv, noţiunea de
situaţie juridică, pentru a sublinia şi mai pregnant întrepătrunderea drepturilor cu obligaţiile,
Situaţiile juridice vor fi calificate subiective, atunci când ele tind să creeze în principal
drepturi, şi vor fi obiective, când ele creează preponderent îndatoriri.
Strict tehnic, îndatorirea s-ar distinge de obligaţie prin eventualitatea opusă
actualităţii; cel ce are o îndatorire nu este obligat la nimic pentru moment. Dacă însă, în urma
unor împrejurări, se pune în discuţie îndatorirea în cauză, atunci ea se transformă în obligaţie.
Îndatorirea juridică nu face parte din pasivul patrimonial, în timp ce obligaţia figurează
întotdeauna în acest pasiv (ibidem). Îndatorirea, spre deosebire de obligaţie, se aplică tuturor
şi rămâne relativ nedeterminată (de exemplu, îndatorirea de fidelitate a soţilor, îndatorirea de
a avea o conduită normală, pentru a nu-l prejudicia pe altul, îndatorirea de a respecta onoarea,
integritatea fizică, proprietatea altuia etc.).
În Noul proiect de Cod Civil se stabileşte că prin situaţii juridice se înţeleg orice
raporturi juridice civile, împreună cu actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare
sau extinctive, precum şi starea persoanelor, capacitatea lor civilă, regimul bunurilor şi altele
asemenea .Se poate spune deci că situaţia juridică exprimă un ansamblu de drepturi şi
obligaţii. De aceea se vorbeşte despre situaţia juridică a copiilor minori, situaţia juridică a
soţilor, regimul juridic al bunurilor comune, statutul juridic al persoanei fizice etc.
Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte şi acte juridice.
60
Conţinutul raportului juridic civil poate fi privit din unghiul de vedere al celor doi
subiecţi: pentru subiectul activ conţinutul raportului juridic apare ca fiind alcătuit din
drepturi, iar pentru subiectul pasiv acelaşi conţinut apare ca fiind alcătuit din obligaţii. În
raporturile juridice obligaţionale, de cele mai multe ori, fiecare dintre subiecţi are atât
drepturi, cât şi obligaţii, fiind atât subiect activ, cât şi subiect pasiv. În raporturile juridice
reale, în principiu, subiectul activ are drepturi, iar subiectul pasiv universal are obligaţia de a
nu încălca aceste drepturi.
În toate cazurile însă, oricărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă; nu
există drept fără obligaţie corelativă.
Faptele juridice - reprezintă împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte
juridice, iar în funcție de rolul voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se
clasifică în:
- evenimente (fapte naturale);
- acţiuni omeneşti.
În acest sens, evenimentele constituie împrejurări care se produc independent de voinţa
oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice. Astfel,
cutremurele, trăsnetele, inundaţiile, etc., în măsura în care sunt considerate de lege cazuri de
forţă majoră, prezintă ca efect, exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii
contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.
Acţiunile omeneşti sunt fapte comisive sau omisive, comise de autor cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice. Prin urmare, întâlnim în doctrină următoarea clasificare:
a) În raport cu existenţa intenţiei autorului de a produce sau nu efecte juridice, acţiunile
omeneşti se clasifică în:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, numite şi acte juridice civile;
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în
virtutea legii (dau naştere, modifică sau sting anumite raporturi juridice) numite fapte
juridice.
Faptele juridice nu au, prin ele însele, puterea de a produce efecte juridice, deoarece
această putere le este conferită de normele juridice.
S-a învederat că, întrucât raportul juridic se analizează şi în drepturile şi obligaţiile ce-i
alcătuiesc conţinutul, înseamnă că, dacă faptele din ordinea materială constituie izvoarele
61
de izvor al raportului juridic concret, se poate identifica şi un înţeles stricto sensu, adică
legii, chiar împotriva voinţei autorului lor.
Mai mult, în măsura în care asemenea acţiuni omeneşti dau naştere la obligaţii civile,
ele constituie izvoare ale raporturilor juridice de obligaţii.
La rândul lor, după cum sunt sau nu conforme cu dispoziţii legale, faptele juridice în
sens restrâns pot fi grupate în fapte juridice licite şi fapte juridice ilicite.
În acest sens, faptele juridice licite sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a da
naştere la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în puterea legii,
fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare.
În categoria faptelor juridice licite, izvoare de obligaţii civile, intră: gestiunea de
afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
Faptele juridice ilicite reprezintă acţiuni omeneşti comise fără intenţia de a da naştere
la raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc astfel de efecte în baza sau puterea legii,
împotriva voinţei autorului lor şi prin care sunt nerespectate normele de drept sau bunele
moravuri.
În sensul de față, faptele juridice licite se diferenţiază considerabil în raport cu faptele
juridice ilicite prin aspectul ipotezelor pe care le reglementează, a condiţiilor care trebuie
îndeplinite pentru a fi în prezenţa faptelor juridice ca izvor de obligaţii, dar şi cu raportare la
ipotezele în care normele legale în vigoare sunt sau nu nerespectate prin săvârşirea acţiunilor
omeneşti.
O importanță majoră o prezintă obligația.
În sens juridic, obligaţia este o legătură juridică între două persoane, legătură în baza
căreia o persoană, numită creditor, poate să pretindă celeilalte persoane, numite debitor, să
efectueze o anumită prestaţie precis determinată. Fiind o legătură juridică, obligaţia se poate
realiza prin aplicarea unei sancţiuni instituite de stat, ceea ce o diferenţiază fundamental de
obligaţia morală sau chiar naturală.
Mai mult, obligaţia juridică constituie un element al patrimoniului atât al creditorului,
cât şi al debitorului.
Potrivit art.1165 Noul Cod Civil, denumit marginal „Izvoarele obligaţiilor”, se prevede
că „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
62
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii”.
Un alt izvor important al raportului juridic civil este actul juridic civil.
Se precizează că - definiţiile pe care ni le acordă doctrina sunt multiple, dintre acestea
putând-o aminti pe aceea potrivit căreia actul juridic civil este orice act făcut de om în mod
voluntar şi cu intenţia de a crea, a transmite sau a stinge un drept ori pe aceea care califică
actul juridic drept acea manifestare de voinţă menită să producă efecte juridice (să creeze, să
modifice sau să stingă un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv.
Concluzia finală a lucrării de față este aceea că, izvoarele raportului juridic civil sunt
evidențiate detaliat, acestea raportându-se în mod direct la regimul raportului juridic civil,
raport extrem de complex.
63
Bibliografie - ACTUALIZATĂ
I. Cursuri, Monografii, Tratate:

1.Mircea Toma, Introducere în Dreptul Civil - sinteză curs-anul 1, semestrul 1, p. 12,
disponibil la https://www.ueb.ro/drept/ebiblioteca/old/introducere_drept_civil.pdf,
consultat la 11.03.2023;
2.Idem, p. 13;
3.Gh. Beleiu, op.cit., p. 72. - https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/faptul-
juridic-licit-niemesch-extras.pdf, p.3, consultat la 12.03.2023.
5.D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.
5;
6.C. Voicu, A.C. Voicu, Teoria generală a dreptului, ed. revăzută şi actualizată, Editura
7.Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 251-252; M. Bădescu, Teoria generală a
dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013, pp. 288-289;
8.M. N Iemesch, Teoria generală a dreptului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pp.
162-163;
9.S. Brădeanu , V.D. Zlătescu în T. Ionașcu , E. Barasch (coord.), Tratat de drept civil,
vol. I. Partea generală, Ed.itura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 233;
10.I.R. Urs , C. Todică, Drept civil. Teoria generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015,
p. 111;
11.L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 343.
12.D. C OSMA, op. cit., pp. 14-16.
13.C. Stătescu, Teoria generală a drepturilor reale. Introducere în teoria generală a
obligaţiilor, Tipografia Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 275;
14.Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1984, p. 141;
15.V. Hamga, M.D. Bob, Curs de drept privat roman, ed. a 4-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 229-231.
C. Stătescu , op. cit., p. 277;
16.P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa Nova,
Bucureşti 1994, pp. 126-127;
17.E. Molcuț, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ed. revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 331;
18.A.-E. Giffard, R. Villers , Droit romain et ancien droit français (obligations),
troisième édition, Dalloz, Paris, 1970, pp. 94-95;
64
19.L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. 1 Regimul juridic general sau Fiinţa
obligaţiilor civile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pp. 105-107;
20.Hudelot , E. Metman, Des Obligations. Sources. Extinction. Preuve, deuxième édition,
Librairie L. Larose, Paris, 1897, p. 186.
21. Hudelot , E. Metman, op.cit., p. 187;
22.M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome VII, Obligations,
deuxième partie, L.G.D.J., Paris, 1931, pp. 1-2;
23.J. Carbonnier, Droit civil. Les Obligations, Presses Universitaires de France, Paris,
1985, p. 28;
24.A L . Vălimărescu, Izvoarele obligaţiunilor, curs de Drept civil predat la Doctoratul
juridic, Editura Cursurilor Litografice, 1942, pp. 52-55;
25.M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p.
406;
26.A L .Vălimărescu, Izvoarele obligaţiunilor, curs de Drept civil predat la Doctoratul
juridic, Editura Cursurilor Litografice, 1942, pp. 58;
27.F R .Deak , Curs de drept civil. Dreptul obligaţiilor, Partea I, Teoria generală a
obligaţiilor, Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1960, pp. 273-274;
28.Hamangiu, I. RosettiI-Bălănescu , AL . Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I,
Editura All Beck, Bucureşti, p. 76;
29.O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 137;
30.E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Universitatea
Europeană Drăgan, 1996, p. 75;
31.Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil, vol. I. Teoria
generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 417;
32.P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală
a actului de drept privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 58;
33.RosettiI-Bălănescu, AL . Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All
Beck, Bucureşti, p. 77;
34.P. Vasilescu, op. cit., p. 58;
35.Alexandresco, Principiile dreptului civil, vol. I, Atelierele Grafice Socec&Co,
Bucureşti, ediţie 1926, p. 65.
36.Alexandresco, op.cit., p. 66.
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006, p.2 .
37.Gheorghe Beleiu. Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Editia a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p.128 .
38.Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil, Partea generală, Ed. C.H.Beck, București
2007, p. 87 .
39.Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Editia a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p. 140 .
40.V. Stoica, Drepturile reale principale,Ed. CH Bekc, Bucuresti 2009, p. 8 – 11 .
41.Gabriel Boroi, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, București 2011, p.
124.
42.Gheorghe Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil. Editia a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007, p. 160 .
43.Octavian Ungureanu, Drept civil. Introducere. ed. a- VIII-a. Ed. C.H. Beck, Bucureşti
2007, p. 130 .
44.Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte special, Universul Juridic, 2008, p. 71 – 77 .
65
45.Gabriel Boroi, Curs de drept civil, Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2011, p.
130 .
46.C. Jugastru, Dreptul persoanelor. Dreptul obligaţiilor, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013, p. 165.
47.M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All Educational, Bucureşti, 1989,
nr. 93, p. 58.
48.Nicolae, Punctul de întâlnire între acceptarea forţată a moştenirii şi nedemnitatea
judiciară, Revista Universul Juridic, nr. 2/2017, p. 9.
49.Nicolae, Despre renunţarea la moştenire, Revista Universul Juridic nr. 3/2017, p. 4.
50.M.B. Cantacuzino, op.cit., p. 59.
II.Legislație:
1.Codul civil.
2. Noul Cod civil. Comentarii. Doctrină, jurisprudență, Editura Hamangiu, București,
2012.
3.Noul Cod civil. Note, Corelații, Explicații, Editura C.H. Beck, București, 2012.
4.Codul de Procedură civilă.
III. Surse online:

1. 1.https://www.juridice.ro/
2. 2.https://portal.just.ro/
3. 3.https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/faptul-juridic-licit-niemesch-
extras.pdf.
4. 4.https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/teoria-actului-juridic-civil-matefi/
.extras.pdf. https://legeaz.net/spete-civil-iccj-2020/decizia-159-2020.
5. https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/faptul-juridic-licit-niemesch-extras.pdf,
p.4, consultat la 12.03.2023
p.6, consultat la 12.03.2023;
66
p.9, consultat la 12.03.2023.
p.10, consultat la 12.03.2023.
12. https://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/teoria-actului-juridic-civil-matefi-
extras.pdf, p.2., consultat la 14.03.2023;
67

Licenta Administratie Publica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Administratie Publica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ,,SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI

ABSOLVENT: VOINEA LUXINA

ABSOLVENT: VOINEA LUXINA

CAPITOLUL I: GENERALITĂȚI PRIVIND RAPORTUL JURIDIC CIVIL....

CAPITOLUL II: IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL –

CAPITOLUL III: FAPTELE JURIDICE LICITE ȘI FAPTELE JURIDICE

Capitolul IV: JURISPRUDENȚĂ PRIVIND IZVOARELE RAPORTULUI

Raportul juridic civil reprezintă relația socială, patrimonială ori nepatrimonială,

În concluzie, lucrarea de față ne va ajuta să descoperim particularitățile specifice

1.1. Definirea raportului juridic civil

1.3. Structura raportului juridic civil

1.3.1. Părțile ori subiectele raportului juridic civil

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

- să aibă o organizare proprie ;

- să aibă un patrimoniu distinct ;

- să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti ;

- persoane fizice - subiecte individuale de drept civil ;

- persoane juridice - subiecte colective de drept civil ;

Fiecare dintre aceste două categorii se subîmparte în :

A. persoanele fizice :

- minorii sub 14 ani care sunt persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ;

- minorii între 14 şi 18 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă ;

- majorii, care sunt persoane fizice peste 18 ani cu capacitate de

După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice se împart în :

- cetăţeni străini, apatrizi şi persoană cu dublă cetăţenie (din care nici

una nu este română) ;

- persoanele juridice particulare ori private ;

- persoanele juridice cooperatiste şi obşteşti ;

- persoanele juridice mixte ;

- persoanele juridice de stat ;

După criteriul naţionalităţii, se pot deosebi :

- persoane juridice de naţionalitate română ( în principiu, cele cu sediul în România )

Proprietatea comună se întâlneşte sub următoarele trei forme :

În situaţia raporturilor juridice nepatrimoniale: izvorâte din creaţia intelectuală, pluralitatea

În domeniul raporturilor obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:

- activă - există mai mulţi creditori ;

- pasivă - există mai mulţi debitori ;

- mixtă - există mai mulţi cretori şi mai mulţi debitori ;

Fiind o regulă, divizibilitatea se prezumă, nu trebuie prevăzută expres. Excepţiile constau în

- solidaritatea activă - când sunt mai mulţi creditori ;

- solidaritatea pasivă - când sunt mai mulţi debitori ;

Există şi îngrădiri ale capacităţii de folosinţă :

- îngrădiri cu caracter de sancţiune ;

- îngrădiri care au drept scop ocrotirea unor persoane ;

În ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice, aceasta se deosebeşte de cea a

Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice începe, în principiu, de la momentul

Recunoaşterea capacităţii de folosinţă nu include întotdeauna, şi posibilitatea

De aceea, exercitarea personală a drepturilor şi obligaţiilor în raporturile juridice este

În cazul persoanelor fizice putem deosebi :

- minorul sub 14 ani nu are capacitate de exetciţiu ;

- minorul între 14 şi 18 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă ;

- cel care a împlinit 18 ani are capacitate de exerciţiu deplină ;

- minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, cu precizarea că numai

Persoanele juridice dispun şi ele de capacitate de exerciţiu, cu precizarea că actele juridice se

În literatura de specialitate există o controversă în ceea ce priveşte începutul capacităţii de

1.3.2. Conținutul raportului juridic civil

1.3.3. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul (bunul) sa fie determinat inseamna sa fie particularizat, precizat,

3. Obiectul sa fie posibil

-inexistenta momentana a obiectului nu constituie o imposibilitate absoluta de

4. Obiectul sa fie in circuitul civil

2. Cel ce se obliga, sa fie titularul dreptului: