UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

Forma de învățământ: I.D.

Programul de studiu: Administrație publică, Anul I, Sem. I

PERSOANELE ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD

CIVIL

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Prof. univ. dr. Elena IFTIME

2017
 CUPRINS

SCOPUL CURSULUI

EVALUAREA ACTIVITATII

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE I.
DREPTUL CIVIL – RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT ROMÂNESC
I.1. Precizări conceptuale
I.2. Categorii de relații sociale reglementate de dreptul civil

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II.

PERSOANA - SUBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
II.1.Conceptul de raport juridic civil și caracterele acestuia
II.2.Structura raportului juridic civil
II.3. Validitatea actelor juridice încheiate de persoanele fizice și juridice

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III.

PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL
III.1. Conceptul de persoană fizică
III.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice
III.3. Identificarea persoanei fizice

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV.

PERSOANA JURIDICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL
IV.1. Conceptul de persoană juridică
IV.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice în vechea și noua reglementare
IV.3. Clasificarea persoanelor juridice
IV.4. Înființarea persoanei juridice
IV.5. Înregistrarea persoanei juridice
IV.6. Capacitatea civilă a persoanei juridice
IV.7. Reorganizarea persoanei juridice
IV.8. Transformarea persoanei juridice
IV.9.Identificarea persoanei juridice

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

2
 INTRODUCERE

Dintre raţiunile care au impus reaşezarea și reevaluarea instituțiilor tradiționale de drept

civil, două sunt prioritare:
-schimbările esențiale în plan politic, economic, social, juridic, petrecute în cei aproape 150
de ani de la adoptarea Vechiului Cod Civil.
-nevoia readucerii la ”matcă„ a unor instituții și a reîntregirii conținutului codurilor cu
reglementări ce i-au aparținut cândva și care se întorc îmbogățite prin asimilarea valorilor
contemporane (în general) a celor din zona integrării europene (în special).
Noul Cod Covil promovează o concepție monistă de reglementare a raporturilor de drept
privat (care au apărținut în trecut unor ramuri de drept considerate înrudite cu dreptul civil
(pentru că, în timp, s-au desprins din acesta): dreptul familiei, dreptul muncii, comercial etc.
Analizând dreptul civil ca element de structură al sistemului de drept românesc, trebuie să
evidențiem atât trăsăturile sale specifice în baza cărora îl putem delimita de alte ramuri de drept,
cât și zonele de interferență cu acestea. Delimitarea dreptului civil față de altă ramură de drept
este impusă de rațiuni de ordin teoretic dar mai ales practic de a determina apartenența unui
raport juridic concret la o ramură de drept sau alta.
Altfel spus, are loc o calificare juridică a unui raport de drept pentru a identifica în mod
adecvat, concret, reglementările aplicabile acestuia.

SCOPUL CURSULUI
Prezentul curs se adresează, în special, studenţilor specializării Administraţie Publică,
propunânsdu-și să ofere o imagine de ansamblu asupra categoriilor de relații interumane
reglementate de dreptul civil, cu specială referire la purtătorii acestor relații ca subiecte de drept.
Avem în vedere subiectul individual de drept (persoana fizică) și subiectul colectiv de drept
(persoana juridică) cu particularitățile pe care le prezintă statutul juridic al fiecăruia în parte.
Vom insista îm mod deosebit asupra concepției Noului Cod Civil cu privire la persoană, cu
distincția ce se impune între persoana fizică și cea juridică, cu notele distinctive pe care
configurația juridică a acesteia din urmă le impune.

EVALUAREA ACTIVITĂȚII
Evaluarea cunoştinţelor, acumulate pe baza prezentului material şi a bibliografiei propuse
pentru studiul individual, se va realiza în cadrul unui examen impus tuturor studenţilor. Pe
parcursul semestrului fiecare student va elabora două proiecte ale căror teme sunt:
TC1. Condiția juridică a persoanei fizice în concepția dreptului civil
românesc
TC2. Statutul persoanei juridice în concepția dreptului românesc
Nota finală se va calcula astfel: nota obţinută în urma analizei proiectelor va reprezenta
40%, nota obţinută la examenul de semestru va reprezenta 60%.

3
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I.
DREPTUL CIVIL – RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT ROMÂNESC

I.1. Precizări conceptuale

Sistemul dreptului românesc

Normele dreptului românesc se prezintă ca un sistem structurat după anumite criterii,
determinate de cerinţele vieţii sociale. Obiectul de reglementare al acestor norme îl reprezintă
relaţiile sociale aparţinând celor mai variate domenii ale sistemului social.
De aceea şi normele juridice îmbracă o mare diversitate: norme de drept constituţional,
administrativ, penal, financiar, fiscal, bancar, civil, comercial, de dreptul familiei etc.
Deşi variate, normele dreptului prezintă trăsături comune ce permit ansamblarea lor într-un
sistem unitar. Asemenea trăsături sunt: voinţa unică ce se exprimă în drept, comunitatea
principiilor ce guvernează acest domeniu precum şi scopul urmărit de legiuitor prin
reglementarea relaţiilor sociale.
Deci, fiind unic în conţinut, sistemul dreptului românesc este variat ca forme de exprimare
datorită diversităţii domeniilor vieţii sociale ce intră în sfera de preocupare şi reglementare a
acestuia şi nevoii exprimării voinţei legiuitorului în forme diferite.
Cel mai important criteriul de structurare a normelor juridice româneşti într-un sistem, este
obiectul reglementării ( specificul relaţiilor sociale) . În funcţie de criteriul amintit se conturează
ramurile şi instituţiile dreptului1.
În doctrina juridică ramura de drept este definită ca “un ansamblu distinct de norme juridice,
legate organic între ele, care reglementează relaţiile sociale ce au acelaşi specific, folosind
aceeaşi metodă sau complex de metode”2.

Ramura dreptului civil

Noţiunea de drept civil apare în literatură şi practică cu sensuri diferite.
Într-un prim sens, termenul desemnează ramura dreptului civil înţeleasă ca un ansamblu de
norme care reglementează o anumită grupare de relaţii sociale, îmbrăcând trăsături esenţiale
comune. Ca ramură a sistemului de drept românesc, dreptul civil reuneşte spre reglementare
două categorii de relaţii sociale:
- relaţii cu conţinut economic ( patrimoniale);
- relaţii extrapatrimoniale care vizează personalitatea juridică.
Într-un al doilea sens, noţiunea “drept civil” desemnează acea componentă a ştiinţei juridice
care are ca obiect de studiu raporturile sociale din acest domeniu şi normele ce le reglementează.
Există şi un al treilea sens al noţiunii de “drept civil” care vizează disciplina de învăţământ ce
studiază atât ramura dreptului civil, cât şi ştiinţa acestuia.

Definirea ramurii dreptului civil

În încercarea de identificare a acestei ramuri de drept, în literatura de specialitate s-au
cristalizat mai multe definiţii din care, sintetizându-le, putem reţine că dreptul civil este o
componentă a sistemului dreptului românesc care reglementează raporturi patrimoniale şi
extrapatrimoniale dintre persoane, ce apar ca subiecte egale de drepturi.

1
Pentru detalii privind ramurile şi instituțiile dreptului, a se vedea. Elena Iftime,Introducere în teoria şi
practica dreptului , Ed.Universitatea Suceava 2001,pg.......
2
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994, pag. 167.
4
 I.2. Categorii de relații sociale reglementate de dreptul civil

Din definiţia de mai sus rezultă că obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie
relaţii sociale, cu caracter patrimonial( evaluabile în bani) şi raporturi extrapatrimoniale ce
vizează personalitatea juridică. Trebuie să facem precizarea, însă, că dreptul civil nu poate să
acopere în întregime acest complex şi variat domeniu al relaţiilor sociale. De aceea, în literatura
de specialitate, dar mai ales în practica judiciară, s-a pus problema după care criteriu poate fi
delimitat dreptul civil de celelalte ramuri de drept. Întrebarea este pe deplin justificată întrucât
există şi alte ramuri de drept în sfera de reglementare a cărora se găsesc relaţii de felul celor
amintite mai sus ( dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul financiar etc.).
Sub acest aspect, literatura de specialitate şi practica din acest domeniu sunt unanime în a
recunoaşte drept criteriu de grupare a normelor de drept civil – obiectul reglementării.
Prin obiect de reglementare – în cazul de faţă – trebuie să înţelegem acea categorie de relaţii
sociale ce prezintă anumite trăsături specifice şi prin care se detaşează de alte categorii de relaţii
sociale. Cum arătam, trăsătura distinctivă a raporturilor reglementate de dreptul civil rezidă, în
primul rând, în faptul că ele au fie un caracter patrimonial, fie nepatrimonial. Acest caracter
este clar evidențiat în reglementările noului cod civil. Articolul 2 din codul menționat prevede
expres că ”dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale
dintre persoane ca subiecte de drept civil.
Subiectele de drept civil sunt atât persoanele fizice cât și juridice (profesioniști sau nu). Se
poate observa că noul cod civil precizează obiectul de reglementare al dreptului civil prin
raportare la subiectele de drept civil. Iar normele noul cod civil constituie dreptul comun 3 pentru
toate domeniile la care se referă litera sau spiritul disproporțiilor sale (domenii ale vieții
private: familie, comerț, muncii).
Raporturile patrimoniale reprezintă o importantă categorie de relaţii sociale ce intră în
sfera de reglementare a dreptului civil. Ele se particularizează prin conţinutul şi valoarea
economică prezentate, ceea ce face posibilă exprimarea lor în bani. În categoria raporturilor
patrimoniale, ce fac parte din obiectul dreptului civil se includ:
1. raporturile reale, cele care se exercită asupra unui lucru ( res) cum ar fi: dreptul de
proprietate şi drepturile reale derivate din acesta: dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de
servitute, dreptul de superficie etc., derivate din dreptul de proprietate privată şi dreptul de
administrare – derivat din dreptul de proprietate publică4.
2.raporturile obligaţionale care “se exercită asupra unei persoane”. Ele sunt, într-o
anumită manieră, “mijloacele tehnice care permit manipularea bunurilor” 5.Titularii unor
asemenea drepturi pot cere unei alte persoane o anumită prestaţie. Având în vedere faptul juridic
ce le generează, raporturile obligaţionale pot izvorî din: contracte (convenţii), acte juridice
unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fapte licite – izvor de obligaţii civile
(îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată etc).
Deoarece dreptul civil nu are capacitatea să cuprindă în sfera sa de reglementare toate
raporturile patrimoniale, literatura de specialitate a oferit unele soluţii după care s-ar putea
delimita raporturile patrimoniale proprii dreptului civil, de raporturile patrimoniale ce ţin de
sfera altor ramuri de drept.
S-a propus, de exemplu, ca toate raporturile patrimoniale să fie reglementate de către
dreptul civil. Este o soluţie neviabilă, întrucât o parte din raporturile patrimoniale, datorită
prezenţei unor trăsături specifice, sunt plasate în domeniul altor ramuri de drept. Astfel, relaţia
3
Ase vedea art 2 al 2 din Noul Cod Civil.
4
În Noul Cod Civil drepturile menționate îşi au sediul reglementării în Cartea a III- a „Despre
bunuri”( art. 535-952).
5
Jean Luck Aubert, Introduction au droit et theme fondamentaux du droit civil, Ed.Armand Colin,
Paris, 1992, pag.134.
5
ce se stabileşte între stat şi un cetăţean, cu privire la plata unei amenzi contravenţionale, deşi are
un conţinut economic evaluabil în bani, nu se fundamentează pe principiul independenţei şi
egalităţii părţilor, ci pe relaţia de subordonare a cetăţeanului faţă de stat, care stabileşte această
obligaţie.
S-au propus, de asemenea, şi alte criterii de delimitare, cum ar fi conceptul de circuit civil,
sau criteriul sferei relaţiilor marfă-bani bazate pe echivalenţa prestaţiilor.
Cât priveşte acest din urmă criteriu, el nu este întotdeauna operant, întrucât echivalenţa
prestaţiilor nu defineşte în exclusivitate raportul de drept civil. Există unele relaţii sociale, din
sfera dreptului civil, care nu au acest caracter. Astfel, raporturile succesorale sau donaţiile, deşi
formează obiect de reglementare a dreptului civil, nu sunt relaţii de tip “marfă-bani” şi nu se
bazează pe echivalenţa prestaţiilor.
Concluzia ce se degajă, din discuţiile purtate pe tema delimitării dreptului civil de celelalte
ramuri de drept este, că pentru identificarea raporturilor ce ţin de sfera de reglementare a
dreptului civil nu trebuie utilizat în exclusivitate un singur criteriu, ci este necesară o apreciere
de ansamblu, globală, şi nu izolată şi disparată a criteriilor enunţate.
Raporturile personal nepatrimoniale constituie a doua mare categorie de raporturi
reglementate de dreptul civil. Trăsătura comună a acestor raporturi este că ele nu sunt
susceptibile de o evaluare bănească.
Fac parte din această categorie:
1. raporturile care au în conţinutul lor drepturi personale ce privesc existenţa şi integritatea
fizică şi morală a persoanei, cum sunt: dreptul la viaţă, sănătate, onoare, demnitate, secretul
vieţii private etc.;
2. raporturile care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale prin care se
individualizează subiectul de drept în raporturile civile, scum sunt: dreptul la nume sau
pseudonim, dreptul la domiciliu, reşedinţă, iar pentru persoana juridică, dreptul la denumire,
sediu, naţionalitatea etc.;
3. raporturile care au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale care decurg din creaţia
ştiinţifică, artistică, literară sau din calitatea de autor al unei invenţii;
4. raporturile care privesc succesiunea.
Raporturile sociale arătate mai sus sunt lipsite de un conţinut economic, în ele regăsindu-se
individualitatea persoanei cu însuşirile ei caracteristice 6. Aptitudinea generală a persoanei de a
participa la viaţa juridică ( de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii) defineşte personalitatea
juridică a acesteia. Potrivit unui principiu unanim admis, personalitatea juridică este recunoscută
oricărei fiinţe umane a planetei. Cu privire la generalitatea acestui principiu se impun două
precizări:
-generalitatea sa absolută este relativ recentă, ţinând de epoca modernă şi de proclamarea
egalităţii juridice a tuturor indivizilor;
- personalitatea juridică este independentă de nivelul de dezvoltare biopsihică a persoanei.
De aceea minorul, ca şi alienatul mintal, au aptitudinea de a participa la viaţa juridică, dar
nu au capacitatea de a exercita drepturile ce ţin de personalitatea juridică.
Sub acest aspect se impune o distincţie între personalitatea juridică şi capacitatea juridică.
Dacă personalitatea juridică afirmă ( recunoaşte) o aptitudine generală de a participa la viaţa
juridică, capacitatea civilă precizează pentru fiecare condiţiile acestei participări 7.

6
În vechea reglementare, statutul persoanei fizice şi juridice era stabilit de Decretul 31/1954 care trata
distinct persoana fizică de cea juridică. Dispozițiile decretului menționat au fost transpuse, cu completările şi
corectivele reclamate de noua realitate românească, în Noul Cod Civil. Spre deosebire de reglementarea
anterioară, însă, noua reglementare a afectat un titlu special dispozițiilor comune celor două subiecte de drept
civil, preluând definițiile celor două persoane din literatura de specialitate.
7
Pentru detalii privind capacitatea juridică civilă, a se vedea art.28-29 din Noul Cod Civil.
6
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II.
PERSOANA - SUBIECT AL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

II.1.Conceptul de raport juridic civil și caracterele acestuia

Pornind de la definiţia dată raportului juridic în general, 8 putem afirma că prin raport juridic
civil înţelegem "relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementată
de norma de drept civil",9 în care părţile participă pe picior de egalitate. Raportul juridic civil
îmbracă anumite trăsături generale, comune tuturor raporturilor juridice, şi unele caractere
specifice imprimate de egalitatea subiectelor şi de lipsa unor însuşiri speciale ale acestora.
Caracterul social este impus de faptul că un raport juridic civil se stabileşte întotdeauna
între oameni priviţi individual sau colectiv. Această caracteristică se menţine chiar şi în situaţiile
în care conduita părţilor priveşte un lucru. Facem această subliniere întrucât, izolat, s-a exprimat
şi părerea potrivit căreia lucrul10, (valoarea economică) ar putea fi privit ca obiect direct
(principal) al raportului juridic civil, mai ales în raporturile de proprietate. Un asemenea punct
de vedere nu poate fi susţinut întrucât chiar în raportul menţionat, relaţia socială supusă
reglementării normei de drept civil nu se stabileşte între omul – proprietar şi bun, ci între acesta
şi toţi ceilalţi oameni, cu privire la bunul respectiv. În raportul juridic de proprietate, bunul apare
ca obiect material derivat, altfel spus, ca obiect al obiectului raportului juridic.
Caracterul voliţional al raportului juridic civil este susţinut de faptul că acesta (la fel ca
oricare raport de drept) este reglementat de o normă juridică în care este exprimată voinţa
legiuitorului. În cazul raportului juridic civil, caracterul voliţional este dublat şi de faptul că
acesta implică un act de voinţă al părţilor (sau al uneia dintre ele).
Egalitatea subiectelor raportului juridic civil este o trăsătură ce ţine de însăşi esenţa
acestuia, ceea ce exclude subordonarea unui subiect faţă de celălalt. Principiul amintit este
valabil şi pentru raporturile în care apar persoanele juridice, chiar dacă pentru acestea,
capacitatea de folosinţă este specializată.

II.2. Structura raportului juridic civil

Analiza trăsăturilor menţionate mai sus oferă suficiente elemente pentru facilitarea
înţelegerii structurii raportului juridic civil. În lumina acestora se conturează subiectele
raporturilor juridice civile (care pot fi persoane fizice sau persoane juridice), conţinutul alcătuit
din drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi obiectul raporturilor juridice
civile, constituit din acţiunile sau inacţiunile la care subiectele sunt îndrituite sau obligate.

Subiectele raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil exprimă calitatea pe care legea o atribuie
persoanei fizice sau juridice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile.
Sunt, aşadar, subiecte ale raportului juridic civil, oamenii priviţi individual (ca persoane
fizice) sau organizaţi în colectivităţi (ca persoane juridice), cărora legea le recunoaşte, calitatea
de subiecte de drepturi şi obligaţii.

8
Pentru definiţia raportului juridic a se vedea Elena Iftime, Introducere în teoria şi practica dreptului,
Suceava 1999, pag.95-96.
9
Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Editura Şansa S.R.L.Bucureşti 1994,
pag.63.
10
În concepţia dreptului civil, lucrul este acea valoare economică ce prezintă utilitate pentru om, fiind
susceptibilă de aproprierea sub forma drepturilor patrimoniale.

7
 În concepţia dreptului civil, persoana fizică este subiectul individual de drept (omul privit ca
titular de drepturi şi obligaţii civile 11), iar persoana juridică este definită ca “acel colectiv de
oameni care întrunind condiţiile cerute de lege este titular de drepturi subiective şi obligaţii
juridice civile12. Cu privire la cele două subiecte de drept civil trebuie arătat că noul cod civil le-
a dedicat un titlu special dispozițiilor comune, preluând din docrtina juridică definiția celor două
persoane (fizică și juridică)1.
Calitatea de subiect de drept civil a unei persoane juridice presupune întrunirea cumulativă a
trei condiţii: persoana juridică să aibă o organizare proprie, să aibă un patrimoniu distinct şi un
scop legal şi moral (în acord cu interesele obşteşti)13.
Orice raport juridic civil implică în mod necesar cel puţin două subiecte şi anume: un
subiect activ (persoana ce dobândeşte drepturi) şi un subiect pasiv (persoana ce-şi asumă
obligaţii corespunzătoare). Acesta este un raport de drept civil simplu, mai rar întâlnit în
practica vieţii juridice. Aşa este cazul raportului juridic ce izvorăşte din contractul de donaţie 14.
În majoritatea raporturilor juridice civile, fiecare dintre subiecte întruneşte şi calitatea de subiect
pasiv şi pe cea de subiect activ.15
Unele raporturi juridice civile se constituie având fie ca subiect activ, fie ca subiect pasiv,
fie şi ca subiect activ şi ca subiect pasiv, mai multe persoane. Este cazul pluralităţii de subiecte
în raporturile juridice civile în care drepturile şi obligaţiile se împart între acestea. În noul cod
civil aceste obligații sunt reglementate în Cartea a V-a sub titlul” obligații divizibile și obligații
indivizibile„.În lumina acestor reglementări, obligațiile complexe, cu pluralitate de subiecte,
sunt de regulă divizibile (disjuncte). Indivizibilitatea presupune (așa cum prevede și codul
anterior) o obigație nesusceptibilă de divizare intelectuală sau materială, din punct de vedere
obiectiv sau subiectiv.
În cazul pluralităţii active (cu mai multe subiecte active), fiecare dintre creditori poate
pretinde de la debitor numai partea ce i se cuvine acestuia, iar în cazul pluralităţii pasive (cu mai
mulţi debitori), fiecare codebitor este ţinut numai pentru partea sa din datoria comună.
Excepţie, de la regula de mai sus, fac cazurile de solidaritate (prevăzute de lege 16 sau de
convenţia părţilor). Poate exista solidaritate activă când fiecare dintre creditori are dreptul de a
pretinde de la debitor întreaga datorie (nu numai partea ce i se cuvine). Plătind datoria, debitorul
se eliberează nu numai faţă de creditorul plătit, ci faţă de toţi ceilalţi creditori. Dacă există
solidaritate pasivă, oricare dintre debitori poate fi obligat să plătească întreaga datorie. Debitorul
ce a plătit are însă o acţiune în regres împotriva celorlalţi debitori, pentru că plata sa i-a eliberat
pe aceştia de datoria lor faţă de creditor.
Tot ca o excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor civile apare şi indivizibilitatea
rezultată din natura indivizibilă a obiectului obligaţiei sau din convenţia părţilor care privesc
obiectul ca indivizibil. Şi în acest caz de indivizibilitate, oricare dintre codebitori este ţinut de
întreaga datorie.17
11
Pentru detalii privind persoana fizică, a se vedea până la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil ,
Decretul 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.Cartea I despre persoane a Noului Cod Civil.
12
Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL, Bucureşti 1994, pag.
66.Elena Iftime, Introducere în studiul dreptului civil, Editura Universitatea Suceava, 2003.
13
A se vedea art. 26 lit. e din Decretul 31/1954 şi art.187 din Noul Cod Civil. 1 Pentru aceste definiții a
se vedea , art 25 al.2, 3, din Noul Cod Civil.
14
În Noul Cod Civil donația îşi are sediul reglementării în art.1011 şi următoarele.
15
Este cazul contractelor sinalagmatice. Pentru detalii, a se vedea P.M. Cosmovici, Introducere în
dreptul civil, Editura All, Bucureşti 1993, pag. 58. Contractele sinalagmatice, caracterizate prin reciprocitatea şi
interdependenţa prestaţiilor (vânzare – cumpărare, contractul de schimb, contractul de locaţie).
În Noul Cod Civil contractele speciale sunt tratate în Cartea a V-a ”Despre obligații„ art.1164 şi
urm.Art.1171 se referă expres la contractul sinalagmatic şi contractul unilateral.
16
Obligațiile solidare sunt reglementate, pe larg în Cartea a-V-a, Titlul al-IV- a, ”Obligațiile
complexe„ (art.1434 şi urm.).
17
Sub acest aspect indivizibilitatea se apropie de solidaritatea pasivă, fără a se confunda cu aceasta. Este
adevărat că ambele situaţii pot avea ca izvor comun – convenţia părţilor. Dar solidaritatea se naşte şi din lege
(solidaritatea legală), pe când indivizibilitatea rezultă şi din natura bunului care formează obiectul obligaţiei.
8
 Determinarea (individualizarea) subiectelor raportului juridic civil presupune practic
cunoaşterea acestora, operaţie care trebuie analizată distinct după cum este vorba de raporturi
juridice civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute sau drepturi relative.
În cazul drepturilor absolute, cunoscut (determinat) este numai subiectul activ, adică
titularul dreptului subiectiv civil. De exemplu, în cazul raportului juridic de proprietate,
subiectul activ (proprietarul) este cunoscut de la început, în timp ce subiectele pasive sunt
neindividualizate (nedeterminate), obligaţia de a respecta drepturile proprietarului revenind
tuturor celorlalte subiecte de drept civil. Individualizarea subiectului pasiv poate interveni
ulterior, când o anumită persoană (din totalitatea celor obligate) încalcă această obligaţie.
În cazul drepturilor relative subiectele raportului juridic sunt de la început individualizate,
fie prin încheierea între ele a unui act juridic (de exemplu, un contract), fie prin săvârşirea
faptului juridic care generează raportul respectiv (de exemplu, un delict civil).
Schimbarea subiectelor raportului juridic civil impune, de asemenea, distincţia între
raporturile patrimoniale şi cele nepatrimoniale.
Cum este cunoscut, raporturile civile patrimoniale pot avea un caracter real sau obligaţional.
În cazul raporturilor civile patrimoniale reale schimbarea subiectului activ se realizează prin
transmiterea bunului care se află în circuitul civil (în condiţiile legii). Aşa este cazul contractului
de donaţie când donatorul înstrăinează bunul, donatarul devenind proprietarul acestuia. În cazul
raporturilor civile obligaţionale schimbarea subiectului activ poate interveni prin diferite
modalităţi prevăzute de lege (subrogaţie personală, 18 cesiune de creanţă,19 novaţie prin
schimbare de creditor18).
Cât priveşte subiectul pasiv acesta poate fi schimbat în unele situaţii prevăzute de lege cum
ar fi: novaţia prin schimbare de debitor4, stipulaţia pentru altul20 sau delegaţia perfectă şi
imperfectă19.
Raporturile civile nepatrimoniale nu ridică problema schimbării subiectului activ sau a celui
pasiv.

II.3. Validitatea actelor juridice încheiate de persoanele fizice și juridice

Precizări conceptuale
Abordarea problematicii actului juridic civil impune, înainte de toate, clarificarea
conceptului de act juridic civil.
Literatura de specialitate21, practica din domeniul dreptului civil şi chiar legislaţia civilă,
utilizează conceptul de act juridic civil în sensuri diferite care pot fi desluşite numai prin analiza
contextului în care ele sunt utilizate.
Într-un prim sens noţiunea de "act juridic" este utilizată pentru a desemna "manifestarea de
voinţă a uneia sau mai multor persoane exprimată cu intenţia de a crea, modifica sau stinge -
potrivit legii - un raport juridic civil" 22. În sensul amintit termenul "act" desemnează o
operaţiune juridică (negotium juris) care îşi găseşte consacrarea şi în dispoziţiile Codului civil 23.

Există deosebiri şi-n privinţa întinderii celor două excepţii: solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care
s-a născut, pe când indivizibilitatea se transmite şi către succesori.
18
A se vedea 1106 şi următoarele din Vechiul Cod civi; art.1593 şi urm.din Noul Cod Civil
19
C.Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1999, pag. 193; art.1566 şi urm. din Noul Cod Civil. 3 A se
vedea art. 1128 şi următoarele dinVechiul Codul civil şi art.1609 al.3 din Noul Cod Civil 4 A se vedea art. 1128 şi următoarele din Vechiul
Codul civil.
20
Este o instituţie nereglementată de Vechiul Cod civil, dar consacrată ca atare de practica juridică, în cadrul căreia părţile
convin ca prestaţia debitorului să profite unui terţ. În Noul Cod Civil stipulația pentru altul şi-a găsit consacrare în art.1284 şi urm. 6 A se
vedea art. 1132-1133Vechiul Cod Civil.
21
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil,Editura. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 14; Şt. Răuschi, Drept civil -partea
generală,Editura Chemarea Iaşi, 1992, pag .94; Gh.Beleiu, Drept civil român - Introducere în drept civil,Casa de editură şi presă "Şansa"
SRL, Bucureşti, 1993, pag.118.
22
St. Răuschi, op.cit., pag.96.
23
Vezi articolele: 801, 802, 957 şi 958 din Codul civil român.
9
Acesta este şi sensul propriu, adecvat ce trebuie reţinut, în legătură cu conceptul menţionat,
pentru că actul juridic civil are, înainte de toate, configuraţia unei operaţiuni juridice.
Într-un alt sens, noţiunea amintită se foloseşte pentru a desemna înscrisul întocmit de părţi
cu ocazia încheierii actului juridic (intrumentum probationis). El este "înscrisul constatator al
manifestării de voinţă", adică "suportul material care consemnează ori redă manifestarea de
voinţă exprimată"24. Acesta este sensul ce se desprinde din conţinutul unor articole ale Codului
civil din 1864. Art.1176 din Codul civil din 1864, de exemplu, prevede că "actul sub semnătură
privată recunoscut de acela căruia se opune are acelaşi efect ca actul autentic". Aceeaşi
semnificaţie îmbracă noţiunea în discuţie şi în concepţia articolelor: 1171 - 1174 sau 1177 –
1181 din Codul menționat.
Există şi cazuri în care, în cuprinsul aceleaşi dispoziţii legale, termenul de act este utilizat în
ambele accepţiuni. Articolul 689 din Codul civil din 1864, referindu-se la acceptarea succesiunii
foloseşte termenul de act în dubla sa acccepţiune, precizând că "Acceptarea poate fi expresă sau
tacită. Este expresă, când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat,
este tacită când eredele face un act pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi
care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare"25.
Indiferent de sensul pe care-l avem în vedere, noţiunea de act juridic civil, aşa cum a fost
prezentată mai sus, apare în formularea ei generală 26. În literatura de specialitate, definiţiile
generale îmbracă fie forma tradiţională fie forma care diferenţiază actul juridic civil faţă de
raportul juridic civil .
Sintetizând aceste definiţii putem reţine că actul juridic civil este acea manifestare de voinţă
a uneia sau mai multor persoane făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport
juridic civil. Definiţia amintită cuprinde elementele esenţiale ale actului juridic civil şi anume:
- existenţa unei manifestări de voinţă care să provină de la un subiect de drept civil:
persoană fizică ori persoană juridică;
- intenţia de a produce efecte juridice civile ce trebuie să fundamenteze actul juridic,
pentru că legea recunoaşte efecte juridice numai unei asemenea manifestări de voinţă;
-efectele juridice urmărite pot consta în: a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil
concret .
Literatura de specialitate foloseşte, cu privire la condiţiile menţionate, expresiile:
"elementele actului juridic civil"27, "condiţiile de validare a actului juridic civil" 28, "condiţii de
eficacitate", "condiţii de formă şi de fond"29.
În cuprinsul prezentei lucrări vom utiliza termenul de "condiţie", fără ai da însă
semnificaţia de modalitate a actului juridic civil, eveniment viitor şi nesigur sau de clauză a
actului juridic civil. Condiţiile actului juridic civil pot fi grupate în mai multe categorii:
1. - în funcţie de aspectul la care se referă, se disting:
- condiţiile de fond - care privesc conţinutul actului juridic civil (consimţământul,
capacitatea de a încheia actul, obiectul şi cauza);

24
Gh.Beleiu, Introducere în dreptul civil, op.cit., pag.118.
25
Dispozițiile acestui articol au fost reformulate şi apoi absorbite de art. 1108 din Noul Cod civil care
prevede că ”acceptarea poate fi expresă sau tacită”. Este expresă când succesibilul îşi însuşeşte explicit titlul sau
calitatea ar putea să îl facă decât în de moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.
Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu calitate de moştenitor. Se poate observa
că în formularea Noului Cod civil este înșăturată confuzia dintre ”act” ca operațiune juridică şi ”act” ca mijloc de
probă a acestei operațiuni.
26
Se poate vorbi de o definiţie generală a actului juridic civil, în comparaţie cu definiţiile speciilor de
acte juridice civile (contracte civile şi actele civile unilaterale, cum ar fi: contractul de vânzare-cumpărare,
donaţie, schimb, testamentul, promisiunea publică de recompensă). A se vedea, pentru asemenea definiţii: Fr.
Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.11-79; 80-86; C.
Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1994, pag.90 şi
27
Tr.Ionescu, în op.cit. pag.251; A.Ionaşcu, op.cit., pag. 79.
28
D.Cosma, op.cit., pag.112, 115.
29
Idem, pag. 117, 237.
10
 - condiţiile de formă - cele ce se referă la exteriorizarea voinţei (manifestarea de voinţă
cerută pentru valabilitatea actului - formă solemnă - ad validitatem); manifestarea de voinţă
concretizată în instrumente de probaţiune - ad probationem - şi îndeplinirea unor formalităţi
când se întocmesc acte juridice ce privesc terţi, pentru opozabilitatea faţă de terţi);
2. - după criteriul obligativităţii lor distingem:
- condiţiile esenţiale, a căror îndeplinire este obligatorie (cum sunt condiţiile de fond sau
formă cerute ca o condiţie ad validitatem);
- condiţii neesenţiale30 numite şi condiţii întâmplătoare, care pot fi prezente sau pot lipsi din
actul juridic civil fără ca validitatea acestuia să fie afectată.
3. - după sancţionarea nerespectării lor pot fi:
- condiţii de validitate ( a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil
- de exemplu, condiţiile esenţiale);
- condiţii de eficacitate ( a căror nerespectare atrage inopozabilitatea).
Nerespectarea condiţiilor de validitate atrage ca sancţiune nulitatea actului juridic civil, pe
când nerespectarea condiţiilor de eficacitate atrage alte sancţiuni decât nulitatea (cum ar fi
inopozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil, în cazul simulaţiei).
4.- după întinderea (vocaţia) lor, condiţiile de validitate pot fi grupate în:
- condiţii generale (care privesc toate actele juridice civile cum sunt condiţiile de fond
menţionate de art. 948 Cod civil);
- condiţii speciale (care privesc numai anumite acte juridice civile, cum ar fi forma solemnă
pentru actele solemne).
Gruparea condiţiilor de validitate după criteriile menţionate mai sus prezintă interes teoretic,
dar mai ales practic sub mai multe aspecte:
- efectele condiţiilor sunt diferite după cum acestea sunt încadrate într-o categorie sau alta;
- condiţiile de validitate speciale care constituie o excepţie, nu pot fi extinse prin
interpretare la alte categorii de acte juridice civile, ele fiind aplicabile numai în măsura în care
sunt expres prevăzute de lege;
- consecinţele diferite la care ne-am referit mai sus se pot materializa astfel: lipsa condiţiilor
de fond (esenţiale, de valabilitate) se sancţionează, în principiu, cu nulitatea absolută a actului
juridic; pe când neîndeplinirea celorlalte condiţii (de probă, de eficacitate, de opozabilitate) nu
are drept consecinţă anularea actului juridic civil, ci doar imposibilitatea dovedirii actului sau
inopozabilitatea faţă de terţi, ori lipsirea de efecte a actului juridic civil.

Condiţii de fond
Pentru validitatea unui act juridic legiuitorul a impus îndeplinirea cumulativă a unor condiţii
de fond. Nu există o consacrare generală a acestora într-un anumit articol de lege. Ele sunt
prevăzute expres numai pentru materia convenţiilor (dar noţiunea de act juridic depăşeşte sfera
noţiunii de convenţie31). Art. 948 din Codul civil din 1864 precizează că sunt condiţii esenţiale
pentru validitatea unei convenţii (contract):
a) capacitatea de a încheia contractul;
b) consimţământul valabil al părţilor care se obligă;
c) obiectul (care trebuie să fie determinat sau determinabil);
d) cauza (licită şi morală).
30
Acestea sunt modalităţile actului juridic civil: termenul şi condiţia. Vezi detalii Gh.Beleiu, op.cit. pag.
154 şi următ.
31
Noul Cod civil nu oferă o definiție legală a condițiilor de validitate ale actului juridic civil dar,
asemenea Vechiului Cod civil, enumeră ”condițiile esențiale pentru validitatea contractului” în art. 1179,
respectiv : capacitatea de a controla consimțământul părților, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi
morală. În legătură cu aplicarea acestui articol trebuie menționat că, potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 (de
punere în aplicare a Noului Cod civil), dispozițiile menționate vor fi aplicabile numai contractelor încheiate după
intrarea în vigoare a Noului Cod civil. Potrivit regulii tranzitorii consacrată de art. 102 din Legea nr. 71/2011,
fiecare contract este supus normelor în vigoare la data la care acesta a fost încheiat, în tot ceea ce priveşte,
încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.
11
 Printr-o aplicare extensivă aceste elemente, deşi concepute pentru materia convenţiilor, se
impun şi celorlalte acte juridice civile (actele unilaterale).

1.Capacitatea
Capacitatea de a încheia acte juridice civile 32este o parte componentă a capacităţii juridice
civile a persoanei fizice şi a persoanei juridice.
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil "se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil, de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
civile prin încheierea actelor de drept civil". Pot încheia acte juridice civile, numai acele
persoane care au capacitatea civilă (de folosinţă şi de exerciţiu). Persoanele fizice, pot dobândi
orice drepturi şi asuma orice obligaţii, prin actele juridice încheiate. De aceea, în privinţa
acestora putem vorbi de o capacitate juridică civilă generală şi egală pentru toţi. Există şi
anumite excepţii strict şi limitativ prevăzute de lege care instituie unele incapacităţi speciale.
Persoanele juridice au o capacitate specială şi pot încheia valabil numai acele acte juridice care
se încadrează în limitele activităţii pentru care au fost create. Este principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă.
Persoanele fizice care nu au capacitatea de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti) pot încheia acte juridice dar numai prin reprezentanţii lor legali, iar pentru
anumite acte de dispoziţie este necesară şi aprobarea instanței de tutelă. Minorii între 14 - 18
ani, au o capacitate de exerciţiu restrânsă, şi pot încheia acte juridice dar numai asistaţi de
ocrotitorii legali.
Prin art. 950, Cod civil din 1864, sunt prevăzuţi “cei necapabili de a contracta, cum ar fi:
minorii, interzişii, toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”. Noul Cod Civil
reglementează capacitatea persoanei fizice la art.34-48 din Cartea I –a- Despre persoane,
Capitolul I, Titlul II. Art.34 din Noul Cod Civil reformulează definiția capacității de folosință,
pe care o prezintă ca ”aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile„.
La fel ca în reglementarea anterioară durata capacității de folosință se înscrie între nașterea
persoanei și moartea acesteia (art.35).Noul Cod Civil reglementează capacitatea de folosință
anticipată a peroanei fizice. Art.36 prevede, în acest sens, că ”drepturile copilului sunt
recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu„.Pentru identificarea momentului
concepțiunii se aplică art.412 din Noul Cod Civil, referitor la timpul legal al concepțiunii.
Cât privește capacitatea de exercițiu, Noul Cod Civil preia, în cea mai mare parte,
reglementările anterioare din Decretul 31/1954. Într-o formulă simplificată, capacitatea de
exercițiu este definită ca aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Definiția
surprinde elementul definitoriu, al capacității de exercițiu, constând în încheierea de acte
juridice, fără obligativitatea a sistării sau reprezentării de către o altă persoană (art.37 din Noul
Cod Civil).
Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră(18 ani).Cu
toate acestea, minorul care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu. În situația
în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei,
păstrează capacitate deplină de exercițiu.
Ca element de noutate, Noul Cod Civil reglementează capacitate de exercițiu anticipată,
prin art. 40 care prevede că ”Pentru motive temeinice instanța de tutelă poate recunoaște
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitatea deplină de exercițiu„. Hotărârea instanței
de tutelă se adoptă numai după ce au fost ascultați părinții sau tutorele. Atunci când este copil se
cere și avizul consiliului de familie (art.40 coroborat cu art. 124 din Noul Cod Civil). Între 14 și
18 ani minorul are capacitate de exercițiu restrânsă. Acesta încheie acte juridice direct
(personal) cu încuviințarea prealabilă a părinților sau, după caz, a tutorelui. În cazurile expres
prevăzute de lege, se impune și avizul instanței de tutelă. Încuviințatea sau autorizarea poate fi
dată, cel mai târziu în momentul încheierii actului. Tot ca un element de noutate, trebuie
32
În Vechiul Cod Civil capacitatea părților de a încheia un contract era reglementată de art.949.
12
menționată enumerarea expresă a actelor pe care minorul le poate face singur: acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică
valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.
Sunt total lipsiti de capacitate de exercițiu, în afara altor cazuri prevăzute de lege, minorii
care nu împlinit 14 ani și interzișii judecătorești. Actele juridice se încheie în numele acestora
de câtre reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Ș i în privința persoanei lipsite
de capacitate de exercițiu, noul cod civil prevede că aceasta poate încheia singură anunite acte
prevăzute de lege: acte de conservare precum și acte de dispoziție de unică valoare cu caracter
curent și care se execută la momentul încheierii lor. Actele juridice încheiate cu nesocotirea
dispozițiilor privind lipsa capacității de exercițiu sau capacitatea de exercițiu restrânsă sunt
anulabile (art.44 din Noul Cod Civil).

2.Consimţământulşi voinţa juridică

Sub aspect terminologic, trebuie arătat că termenul „consimţământ” are fie înţelesul de
voinţă exteriorizată33 a uneia dintre părţile actului bilateral, ori a autorului actului unilateral 34, fie
sensul de acord de voinţă. De aceea, se impun unele clarificări în legătură cu noţiunea de voinţă
juridică.

Principiile voinţei juridice

Consimţământul, ca o condiţie de fond şi esenţială a încheierii actului juridic civil este
guvernat de două principii:
1. principiul priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată;
2. principiul libertăţii încheierii actelor juridice civile.

1. Aşa cum precizam formarea voinţei juridice presupune atât o voinţă internă (denumită
reală, pentru că exprimă adevărata intenţie a părţilor) cât şi o voinţă exteriorizată. De aceea, s-a
ridicat problema priorităţii uneia dintre aceste voinţe faţă de cealaltă, conturându-se astfel două
orientări total opuse.
a) Într-o primă opinie, subiectivă (mai larg îmbrăţişată) în confruntarea dintre voinţa internă
(reală) şi cea exteriorizată se acordă eficacitate voinţei interne (este principiul priorităţii voinţei
reale faţă de voinţa exteriorizată). Opinia şi-a găsit consacrarea în Codul civil francez de la 1804
fiind, apoi preluat de către Codul civil român de la 1864. Principiul, ca atare, nu are o
consacrare expresă în vreunul dintre articolele Codului civil român de la 1864, dar rezultă din
interpretarea mai multor articole ale sale. Aşa, de exemplu, art. 977 Cod civil din 1864,
referindu-se la interpretarea contractelor pecizează că aceasta se face după „intenţia comună a
părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. În acelaşi sens, art. 953 Cod civil
din 1864 stabileşte că numai manifestarea de voinţă nealterată de un viciu de consimţământ 35
produce efecte juridice, ceea ce înseamnă o recunoaştere a rolului voinţei reale. Prezintă

33
Formarea voinţei juridice este un proces psihologic complex de natură subiectivă având o primă fază
internă (neproducătoare de efecte juridice) şi o fază externă în care are loc exteriorizarea voinţei. În faza internă
se porneşte de la anumite nevoi, pe care omul tinde să le satisfacă. Se continuă cu reprezentarea subiectivă a
nevoilor, trecându-se de la tendinţă la dorinţă, scopul căpătând claritate. Urmează apoi deliberarea, adică analiza
avantajelor şi dezavantajelor, a dorinţelor ce se confruntă şi a mijloacelor de realizare. Se trece apoi la luarea
hotărârii de a încheia un anumit act juridic, care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus. Etapele
parcurse până la luarea hotărârii sunt momente ale unui proces psihologic intern (fără valoare juridică). Pentru a
dobândi valoare juridică, este necesar ca hotărârea luată să fie adusă la cunoştinţa oamenilor. Deci, numai voinţa
exteriorizată (declarată) este producătoare de efecte juridice. Între voinţa juridică şi consimţământ există o
legătură juridică de felul celei parte-intreg. Voinţa juridică are o structură complexă, cu o arie mult mai largă,
pentru că acoperă şi scopul (cauza) actului juridic civil.
34
Se poate observa că în acest înţeles sunt considerate consimţământ atât voinţa de a încheia un act
juridic unilateral, cât şi voinţele exprimate separat de participanţii la un act juridic convenţional (bilateral sau
multilateral). Pentru alte detalii, a se vedea D. Cosma, op. cit. pag. 117; Gh. Beleiu, op. cit pag. 14.
35
Este vorba de eroare, dol, violenţă, leziune.
13
relevanţă, pentru aspectul în discuţie şi art. 1175 Cod civil din 1864 care reglementează
instituţia simulaţiei. Potrivit acestui articol, „Actul secret care modifică un act public poate avea
putere între părţile contractante şi succesorii lor universali: un asemenea act nu poate avea nici
un efect în contra altor persoane”. Din formularea articolului rezultă că, între părţi, produce
efecte juridice numai actul secret (real) şi nu cel public, care nu exprimă voinţa internă a
părţilor. Faţă de terţi produce efecte actul public, cunoscut de aceştia.
b)În concepţia obiectivă, în confruntarea dintre voinţa internă şi voinţa declarată se acordă
prioritate acesteia din urmă. Este o concepţie ce şi-a găsit consacrarea în Codul civil german de
la 1900.
3. Principiul libertăţii actelor juridice civile denumit şi principiul autonomiei de
voinţă36 presupune că „subiectele de drept civil sunt libere să încheie sau să nu încheie acte
juridice, iar dacă le încheie, să le modifice sau să hotărască încetarea lor.” 37
Nici acest principiu nu şi-a găsit consacrarea în textele Codului civil, dar el rezultă din
interpretarea logică a unor articole din Codul civil din 1864, dintre care două au o semnificaţie
aparte.
Astfel, art. 5 Cod civil din 1864 prevede că „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii
particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”. Printr-o interpretare
„per a contrario” a acestui articol se poate deduce că orice convenţie sau act unilateral care nu
încalcă ordinea publică şi bunele moravuri sunt producătoare de efecte juridice. Altfel spus,
singurele limite ale manifestării de voinţă exprimată cu scopul de a naşte, modifica sau stinge
efecte juridice sunt: normele imperative (care fiind strict obligatorii nu pot fi încălcate), ordinea
publică (norme care reglementează ordinea politică, economică, socială din statul românesc),
morala (bunele moravuri).38
Art. 969 al.1 din Vechiul Cod Civil consacră principiul libertăţii încheierii convenţiilor, care
printr-o interpretare extensivă se aplică la toate actele juridice civile (deci inclusiv actele
unilaterale). Articolul menţionat precizează: "convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante".
Deşi articolul menţionat relevă puterea obligatorie a actului juridic civil între părţile
contractante, trebuie înţeles că aceasta se impune şi instanţelor judecătoreşti ce sunt obligate să
le asigure executarea (după cum sunt obligate să respecte dispoziţiile actelor normative).
Procedând astfel instanţele judecătoreşti nu se substituie voinţei părţilor şi nu au dreptul, când
soluţionează litigii privitoare la actele juridice civile, să modifice conţinutul şi efectele acestora.
Principiul libertăţii actelor juridice civile generează unele consecinţe ce vizează atât
conţinutul cât şi forma acestora. Sub aspectul conţinutului trebuie subliniat că şi subiectele de
drept civil pot încheia nu numai acte care au o reglementare şi denumire specială (acte numite)
ci şi acte nenumite, atipice, care apar ca nişte creaţii ale părţilor.
De asemenea, sub aspectul formei, când legea nu prevede expres altfel, părţile sunt libere să
aleagă forma pe care o găsesc adecvată actului încheiat (este exprimarea principiului
consensualismului).39
În Noul Cod Civil principiul analizat poate fi dedus dintr-o interpretare ”per a contrario„ a
art. 11 care prevede că ”nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la
legile care interesează ordinea publică sau de bunele moravuri„. Rezultă că și în concepția
Noului Cod Civil orice convenție sau act juridic unilateral care nu încalcă normele imperative
sunt valabile.

Calităţile şi viciile consimţământului

36
J. Carbonnier, Droit civil, Tome premier , PUF, 1955 pag. 140.
37
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1993, pag. 45.
38
Pentru practică judiciară a se vedea CSJ, dec. 39/1994 în Rep. IV, pag. 45.
39
Pentru detalii, a se vedea şi I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr.3/1993, pag. 29 şi urm.

14
 Prin consimţământ, în sensul art. 948, al.2, Cod civil din 1864, se înţelege acea condiţie
esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act
juridic civil, manifestată în exterior. Dispoziţiile de mai sus trebuie completate cu art. 953 Cod
Civil din 1864. potrivit căruia consimţământul nu este valabil când este dat din eroare, smuls
prin violenţă sau surprins prin dol.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie sa întrunească condiţiile următoare:
a) Să provină de la o persoană cu discernământ.
Subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice
care se produc în baza manifestării sale de voinţă. Persoana fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu este prezumată că are discernământ juridic necesar pentru a încheia acte juridice civile.
Persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie
judecătorească) este prezumată de a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie stării
de sănătate mintală. Minorul între 14-18 ani are discernământul juridic în curs de formare (deci
are o capacitate de exerciţiu restrânsă). În cazul persoanei juridice nu se pune problema
prezenţei sau lipsei discernământului întrucât reprezentantul legal al acesteia este întotdeauna o
persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu. În practică, în afară de incapacităţile legale
(cazuri în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ) există şi cazuri de
incapacităţi naturale, în care se găsesc persoane capabile după lege, dar care, în fapt, sunt lipsite
temporar de discernământ. În acest caz se citează cazurile de beţie, hipnoză, somnambulism,
mânie puternică. În soluţionarea unei speţe Tribunalul Suceava 40a anulat un act de vânzare-
cumpărare a unui teren, ca fiind încheiat într-o stare de mânie oarbă (ab irito).
b) Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această
condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care este manifestare de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie de valabilitate a consimţământului nu este
îndeplinită:
1. când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie,
curtoazie sau pură complezenţă;
2. când s-a făcut sub condiţie pur potestativă "din partea celui care se obligă" (art.1010 Cod
civil din 1864), adică "mă oblig dacă vreau";
3. când manifestarea de voinţă este prea vagă;
4. când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală
(reservation mentalis), cunoscută de contractant;
c) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
Principiul aplicat exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului, care
înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest
principiu există şi excepţii cum e cazul actelor solemne, în care manifestarea de voinţă trebuie să
îmbrace o formă specială (de regulă, forma autentică).
Modalităţile de exteriorizare a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi ori
fapte concludente, neechivoce. Uneori exteriorizarea voinţei poate fi şi tacită, cum ar fi cazul în
care o persoană chemată la moştenire nu-şi manifestă în mod expres voinţa de a accepta
moştenirea, dar face anumite acte de dispoziţie asupra bunurilor moştenite, de unde rezultă că a
acceptat moştenirea.
d) Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ.
Condiţia aceasta, este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. Sunt vicii
de consimţământ potrivit art. 953 Cod civil din 1864, eroarea, dolul (viclenia), violenţa.

40
Tribunalul Suceava, s.c, dec. 1682/1997 menţionată de P. Perju în op. cit, Dreptul nr. 6/1999, pag.
120. Cu privire la aspectul în discuţie, în literatura de specialitate s-a precizat că absenţa lucidităţii determină
lipsa de voinţă. Stările de inconştienţă şi tulburările mintale grave sunt tipice pentru a exclude luciditatea şi
corelativ, existenţa voinţei. Cât priveşte starea de mânie puternică (ab irito), aceasta poate determina lipsa
voinţei, dacă a fost destul de puternică pentru a fi echivalentă inconştienţei. A se vedea M. Eliescu, Moştenirea
şi Devoluţiunea ei în dreptul R. S. România, Ed. Academiei, Bucureşti 1966 pag. 161; D. Cosma, Teoria
generală aactului juridic civil, op. cit. pag. 118-119.
15
Articolul menţionat prevede că "consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls
prin violenţă sau surprins prin dol". Articolul 961 Cod civil din 1864 adaugă că "cel al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă poate cere anularea actului respectiv".
La aceste trei vicii literatura şi practica din acest domeniu a adaugat un al patrulea şi anume
leziunea. S-a apreciat că în măsura în care s-ar ivi cazuri de încheiere a unor acte juridice
lezionare, acestea pot fi desfiinţate pe motiv că dreptul a fost exercitat contrar scopului său
social-economic şi regulilor de convieţuire socială.
Inspirat din aceste soluții ale literaturii și practicii Noul Cod Civil a reglementat și leziunea
ca viciu de consimțământ. Astfel, după ce în al. 1 al art. 1206 prevede că ”consimțămâtul este
viciat când este adt din eroare surprins prin dol sau smuls prin violență”, în al.2 adaugă că
”deasemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune„.

Eroarea – viciu de consimţământ şi eroarea obstacol

Noţiune şi sediul reglementării

În vorbirea curentă ca şi în limbajul juridic termenul „eroare” desemnează o falsă
reprezentare, o părere greşită cu privire la anumite împrejurări legate de încheierea unui act
juridic civil. E vorba, deci, de o ignorare sau cunoaştere greşită a realităţii. Acest sens a fost avut
în vedere şi de Codul civil din 1864 care se ocupă, în art. 953 şi 954 de eroare (analizată ca viciu
de consimţământ) ce atrage nulitatea actului juridic încheiat). În lumina acestor articole eroarea
apare ca „un element de protecţie a celui care ajunge în mod independent (fără intenţia
frauduloasă a altei persoane) la o falsă reprezentare a realităţii juridice cu care vine în contact” 41.
Rezultă că eroarea spontană exclude ideea de vinovăţie civilă. Cel aflat în eroare poate cere
anularea actului juridic încheiat dar nu pe ideea de culpă ci pe ideea subordonării valabilităţii
actului juridic adevăratei voinţe juridice a părţilor care participă la încheierea actului juridic
civil.
Deci, în cazul de faţă nu interesează cauza erorii ci numai natura realităţii juridice asupra
căreia există falsa reprezentare. În acest sens, art. 954 Cod civil din 1864 prevede că "Eroarea nu
produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei" (al. 1). Prin al. 2,
articolul menţionat precizează că „Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu
care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală". Din
interpretarea celor două alineate ale art. 954 Cod civil din 1864 se poate deduce că eroarea
atrage nulitatea actului încheiat sub semnul acestui viciu numai atunci când cade asupra
substanţei obiectului material al convenţiei42 sau asupra persoanei43 cu care s-a contractat (dacă
acel contract are caracter „intuitu personae”).
• În cazul erorii asupra calităţilor substanţiale ale obiectului este necesară „o examinare
subiectivă privind voinţa, intenţiile sau mobilurile care au determinat încheierea actului”. 44 Se
află în eroare de exemplu, persoana care cumpără o bijuterie crezând că este din aur, iar în
realitate este dintr-un material confundabil cu aurul, sau cumpără un tablou crezând că este
opera unui anumit pictor iar acesta este un fals. Eroarea asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului juridic poate fi reţinută ca viciu de consimţământ chiar dacă cealaltă parte nu
s-a aflat în eroare.
Deci anularea actului poate fi cerută numai de către partea aflată în eroare şi numai dacă
elementul asupra căruia există falsa reprezentare a fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea
contractului.

41
I. D. Romoşanu, Aspectele juridice ale erorii în domeniul răspunderii civile în Dreptul nr. 12/1999,
pag. 43.
42
„Error in substantiam”.
43
„Error in personam”.
44
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, op. cit. pag. 106.

16
 • În cazul erorii asupra persoanei (error in personam) este necesară o examinare a
calităţilor sau însuşirilor persoanei pentru a constata dacă acestea au fost sau nu determinante
pentru încheierea actului juridic civil. Poate fi întâlnită o asemenea eroare, mai frecvent, în
actele cu titlu gratuit, cum ar fi în cazul în care o persoană vrând să facă o donaţie unei rude,
face donaţia din eroare unei persoane străine.
Dar şi în actele cu titlu oneros poate fi reţinut un asemenea viciu de consimţământ, dacă cel
aflat în eroare încheie actul juridic în considerarea identităţii sau calităţilor speciale ale unei
anumite persoane.
Pentru ca falsa reprezentare a realităţii, la încheierea unui act juridic civil să aibă valoare de
viciu de consimţământ se cer întrunite (cumulativ) două condiţii:
a) Elementul asupra căruia există falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea
contractului, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută adevărata realitate, contractul nu s-ar fi
încheiat.
Împrejurarea că o anumită eroare îndeplineşte condiţiile pentru a fi viciu de consimţământ
este o chestiune de fapt pe care o apreciază instanţa de la caz la caz, după intenţia părţilor.
De regulă, aprecierea caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face după
un criteriu subiectiv, aprecierea făcându-se prin prisma noţiunii de cauză “in concreto”. Numai
în mod excepţional falsa reprezentare se raportează la conduita “unui tip abstract care, în locul
victimei şi fără o culpă din partea sa, ar fi săvârşit aceeaşi eroare”. 45 În acest din urmă caz se ia
în considerare conduita unui “bonus pater familias”.
b) În actele bilaterale cu titlu oneros este necesar ca partea contractantă să fi ştiut sau să fi
trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este determinant (hotărâtor)
pentru încheierea actului juridic civil. Este o condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii şi
certitudinii operaţiunilor juridice ce se desfăşoară în circuitul civil 46, dar care în literatura de
specialitate a fost primită cu unele rezerve. Se apreciază, de exemplu, că este irelevantă
atitudinea contractantului (faptul că a avut sau nu cunoştinţă despre eroarea în care se află
cealaltă parte) şi că eroarea trebuie apreciată numai în persoana celui care cere anularea actului.
Eroarea asupra substanţei sau persoanei nu trebuie confundată cu eroarea asupra valorii
economice a prestaţiei (eroarea lezionară) care este supusă regulilor leziunii şi nu regulilor erorii
– viciu de consimţământ.
Potrivit art. 961 Cod civil din 1864 sancţiunea care se aplică erorii viciu de consimţământ
este nulitatea relativă.
Distinct de eroarea – viciu de consimţământ trebuie analizată eroarea obstacol; care
presupune o deformare atât de gravă a realității încât voințele părților nu se întâlnesc. Este o
reprezentare greșită ”obstacol„, eroarea asupra naturii actului juridic civil (error in negotium 47)
și eroarea asupra obiectului actului juridic (error in corpore 48). În cazul acesta este atât de gravă
încât voințele părților nu se întâlnesc, sancțiunea ce se aplică fiind nulitatea absolută (în cazul
erorii spontane, sancțiunea fiind nulitatea relativă). Noul Cod Civil nu mai face distincție între
eroarea obstacol și eroarea spontană art. 1207 înglobând atât eroarea obstacol cât li eroarea
spontană sub denumirea de eroare esențială. Este eroare esențială :
-eroarea asupra naturii sau obiectului contractului (fosta eroare obstacol)
-erorea asupra identității obiectului prestației sau aspura unei calități a acestuia ori a unei
alte împrejurări considerate esențiale de către părți, în absența căreia contractul nu s-ar fi
încheiat.

45
P. M. Cosmovici, op. cit., pag. 107.
46
În actele unilaterale cu titlu oneros nu se pune problema ca “cealaltă parte” să fi cunoscut falsa
reprezentare, câtă vreme aceasta nu există.
47
Aşa ar fi situația în care o parte îşi exprimă consimțământul crezând că este vb de o vânzare pe când
cealaltă parte consideră că sa perfectat o donație.
48
Aşa ar fi situația în care o parte îşi exprimă consimțământul crezând că e vorba de un teren X pe când
cealaltă parte crede că e vorba de un alt teren Y.
17
 -eroarea asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia
contractu nu s-ar di încheiat.
Cât privește eroarea de drept, aceasta poate fi considerată esențială atunci când privește o
normă juridică determinantă, potrivit voinței părților pentru încheierea contractului.

Dolul – viciu de consimţământ

Definiţie
Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin utilizarea de mijloace
viclene în scopul de a o determina să încheie un anumit act juridic. Ceea ce viciază voinţa în
cazul dolului este tot o eroare, dar o eroare provocată. Dacă eroarea analizată anterior era
spontană, dolul reprezintă o captaţiune a voinţei unei persoane prin mijloace viclene, dolosive.

Sediul reglementării (în Vechiul Cod Civil şi Noul Cod Civil)

Sediul reglementării acestui viciu de consimţământ se află în art. 953 şi 960 Vechiul Cod
civ. Art. 953Vechiul Cod civ. prevede în acest sens, “Consimţământul nu este valabil când este
surprins prin dol”. Iar art. 960 Vechiul Cod civ. adaugă că “Dolul este o cauză de nulitate a
convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât este evident, că
fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune”.
În Noul Cod Civil (N.C.C.) dolul îşi are sediul reglementării în art.1214 care prevede că
”consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi, ori când acesta din urmă a omis, în mod fraudulos să
îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.„
Deoarece dolul este o eroare provocată în mod fraudulos, acestui viciu îi vor fi aplicabile
normenle care reglementează eroarea viciu.
Elementele dolului
În lumina reglementărilor menţionate se conturează două elemente ale dolului:
un element subiectiv (intenţional) şi un element obiectiv (material).Se conturează, astfel,
dubla natură juridică a dolului : delictuală şi psihologică.
Elementul subiectiv (psihologic) constă în intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul
încheierii actului juridic. În legătură cu acest element, în practica judiciară s-a subliniat că dolul
(sub forma captaţiei) nu poate coexista cu lipsa discernământului. 49 De asemenea, dolul nu poate
fi reţinut ca o cauză de anulare a actului juridic civil dacă cealaltă parte cunoştea împrejurările
pretins ascunse.50
Elementul obiectiv (material) constă în utilizarea de mijloace viclene prin care partea care a
încheiat actul este indusă în eroare.
Acest element poate consta nu numai într-un fapt pozitiv-comisiv (maşinaţii, trucuri,
şiretenii, manopere dolozive) ci şi într-un fapt negativ – omisiv (reticenţă). În literatura de
specialitate se subliniază că şi “tăcerea păstrată în mod deliberat asupra unor împrejurări, pe care
ar fi trebuit să le cunoască cealaltă parte, poate constitui un dol negativ”. 51 Simpla tăcere nu este,
de regulă, constitutivă de dol. Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, reticenţa este
apreciată a fi viciu de consimţământ (de exemplu, contractul de asigurare).
Condiţii
Dolul constituie viciu de consimţământ şi atrage nulitatea actului juridic civil dacă
îndeplineşte unele condiţii:
 să fie determinant pentru încheierea actului juridic;  să provină de la cealaltă
parte.
49
A se vedea dec. civ. 98/1982 a Trib. jud. Hunedoara, în RRD 2/1983 pag. 63.
50
A se vedea dec. civ. 1398/1986 a Trib. Jud. Suceava, în RRD 7/1987 pag. 69.
51
P. M. Cosmovici, op. cit. pag. 107; P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi practica
judiciară, în RRD 9/1982 pag. 36-40.
18
 Din formularea articolului 960 Cod civil din 1864 rezultă, în primul rând, caracterul
determinant, hotărâtor al manoperelor frauduloase pentru încheierea actului juridic civil.
Articolul menţionat vorbeşte despre mijloacele viclene care sunt astfel “încât este evident că,
fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat”. Tot astfel, art.1214 vorbeşte de manopere
frauduloase ale celeilalte părţi. În aprecierea acestor mijloace se apelează la un criteriu
subiectiv, fiecare situaţie analizându-se “in concreto”. Faţă de eroarea spontană (care vizează
calităţile substanţiale ale obiectului material sau identitatea şi însuşirile persoanei), dolul are o
sferă de aplicaţie mult mai largă fiind reţinut ori de câte ori o persoană, prin viclenie, determină
cealaltă parte la încheierea unui act juridic civil.
Art. 960 precizează cea de a doua condiţie a dolului când se referă la “mijloacele viclene
întrebuinţate de una din părţi”. Din interpretarea articolului menţionat s-ar deduce că
manoperele viclene nu pot proveni decât de la una din părţile actului juridic civil şi anume de la
cocontractant.
În înţelesul strict al articolului, dolul ar fi aplicabil numai convenţiilor bilaterale (pentru că
numai cu referire la acestea se poate vorbi de “parte” sau “cocontractant”. În doctrina juridică,
însă, se atrage atenţia ca dolul (sub forma sugestiei) poate să apară şi în actele unilaterale (cum
ar fi cazul testamentului)52.
Cât priveşte provenienţa dolului , se arată, de asemenea că el poate proveni şi de la un terţ,
dacă cealaltă parte are cunoştinţă de această împrejurare sau poate proveni de la reprezentantul
celeilalte părţi.53Noul Cod Civil prevede expres că un contract este anulabil şi atunci când dolul
provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi (art.1214 al.3).
Desigur, nu este exclusă ipoteza ca dolul să vină din partea ambelor părţi (să existe
reciprocitate de dol), caz în care fiecare victimă a dolului va putea cere, motivat, anularea
actului.
Felurile dolului
Din analiza condiţiilor dolului rezultă că acesta poate fi determinant pentru încheierea
actului juridic civil, în sensul că, partea contractantă nu ar fi încheiat actul juridic dacă n-ar fi
fost victima dolului. Acesta este dolul principal.
Când dolul nu a constituit cauza determinantă a încheierii actului juridic civil ci s-a urmărit,
ca persoana să primească condiţii mai grele, dolul este incident. În acest caz, actul juridic civil
nu este desfiinţat, dar victima dolului va putea cere modificarea condiţiilor în favoarea sa. Dacă
aceasta a suferit unele prejudicii, va putea cere şi despăgubiri.54
Din cele prezentate rezultă că dolul principal este sancţionat cu nulitatea relativă 55, la
cererea celui înşelat, care va trebui să producă probele necesare, pentru că, aşa cum rezultă din
conţinutul articolului 960, al.2 „dolul nu se presupune”.Preluând reglementarea din acest
articol, art. 1214 al. 4 stabileşte,în acord cu principiul ”bona fides presumitur„ că dolul nu se
presupune (ci trebuie dovedit).

Violenţa – viciu de consimţământ.

Noţiune
52
În materia testamentului, faptul comisiv se concretizează în “sugestie” sau “captaţie”, care constă în
specularea afecţiunii ori pasiunii unei persoane pentru a o determina sa facă un legat. A se vedea şi dec.
1031/1973; nr. 1426/1979 a TS în RRD 3/1974 şi CD 1979.
53
P. M. Cosmovici, op. cit., pag. 108.
54
Baudry – Lacantinerie, Precis de droit civil refondue et mise au courant par Guyot P. 13 ed. Tome
premier, Paris, Serez, 1922, pag. 179.
55
Art. 1214 din NCC prevede, în sensul arătat că ”partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol
poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu este esenţială„.Dispoziţiile acestui articol
trebuie completate cu cele ale art.1257 care prevede că ”În caz ...de dol, cel al cărui consimţământ este viciat are
dreptul de a pretinde, în afară de anulare şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita
numai reducerea prestaţiei sale cu o valoarea daunelor interese la care ar fi îndreptăţit„. În această ultimă ipoteză
are loc o reechilibrare a obigaţiilor contractului ce a fost viciat prin dol.
19
 În doctrina juridică anterioară adoptării NCC definirea noţiunii de violenţă a generat unele
controverse.
O mare parte a doctrinei juridice 56 consideră violenţa ca fiind ameninţarea unei persoane cu
un rău de asemenea natură şi intensitate încât să-i provoace o temere care să o determine să
încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Într-o altă opinie57 violenţa – ca viciu de consimţământ – este definită ca fiind “siluirea
voinţei unei persoane, fie prin mijloace de constrângere fizică, fie prin ameninţarea cu asemenea
mijloace sau cu altele de natura morală, cu scopul de a-i smulge şi determina consimţământul la
încheierea unui act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat”.
Într-o manieră apropiată celei de a doua opinii, un alt autor 58 consideră violenţa, ca fiind
“viciul de consimţământ ce rezultă din constrângerea exercitată asupra unei persoane –
constrângere nelegitimă, fizică sau morală în scopul de a o determina să încheie un act juridic pe
care altfel nu l-ar fi încheiat”.
Definiţiile de mai sus evidenţiază un sens restrâns şi un sens larg al noţiunii de violenţă.
Sensul restrâns cunoaşte unele limite întrucât nu acoperă toate situaţiile în care voinţa
juridică poate fi viciată prin violenţă. Chiar susţinătorii acestei opinii recunosc faptul că există o
violenţă ori o constrângere fizică (vis) şi o alta psihică -morală – (metus).
În cea de a doua accepţiune termenul de violenţă are un înţeles mai larg ce vizează orice
presiune anormală şi nedreaptă ce se exercită asupra voinţei unei persoane, cu scopul de a o
determina să facă un act juridic sau să consimtă la încheierea acestuia 59. În această accepţiune
violenţa desemnează “presiunea exercitată nu numai sub forma brutalităţii fizice, ci şi a celei
morale (psihice)”.60
Sintetizând definiţiile amintite mai sus putem defini violenţa – viciu de consimţământ – ca o
constrângere fizică61 sau morală62 exercitată asupra unei persoane pentru a o determina să
încheie un act juridic civil pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
În Vechiul Cod Civil dispoziţii privind acest viciu de consimţământ sunt cuprinse în art.
955-957, care au fost absorbite de art.1216 din NCC care se referă la violenţa exercitată cu
ocazia încheierii unui contract. Alin.1 din art. menţionat prevede că ”poate cere anularea
contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de
cealaltă parte sau de un terţ”.

Elementele violenţei
În stabilirea elementelor violenţei trebuie să pornim de la concepţiile şi definiţiile ce s-au
cristalizat în doctrina juridică, astfel spus de la sensul larg sau restrâns ce se atribuie noţiunii de
violenţă.
56
A se vedea D. Cosma, op. cit. pag. 172; Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, op. cit., ed. 1998 pag.
149; Gh. Beleiu, Actul juridic civil în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală (coordonator P. M.
Cosmovici), Ed. Academiei Bucureşti 1989, pag. 180.
57
D. Alexandresco, Drept civil român în comparaţiune cu vechile legi şi principalele legislaţiuni
străine, vol V, Iaşi 1900, pag. 58 I. Rucăreanu, Viciile de consimţământ, în Tratat de drept civil, vol. I Partea
generală de Tr. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti 1970 pag. 86;
B. Starck, Droit civil. Obligations, Paris, 1972 pag. 429; R. Demogue, Traitedes obligations en general, t I,
Paris, 1923 pag. 496.
58
P. M. Cosmovici, Introducere în dreptul civil, op. cit., pag. 108.
59
Ibidem.
60
D. Cosma, op. cit., pag 172-173.
61
Violenţa fizică nu poate fi redusă la exemplul devenit clasic în care mâna autorului actului juridic este
pur şi simplu forţată să semneze actul. Sunt şi alte forme de violentare a unei părţi (loviri, rele tratamente) de
natură să determine încheierea unui act juridic civil.
62
În civilizaţiile moderne cel mai adesea violenţa este una psihică rezultând din ameninţări care au o
latură morală şi socială. Sunt şi cazuri în care violenţa – ca viciu de consimţământ poate fi realizată, în aceeaşi
situaţie, în ambele forme de manifestare. Astfel “violenţa fizică realizată prin loviri şi rele tratamente, care au
încetat la un moment dat, se poate converti intr-una morală, care o completează, determinată de teama de a vedea
aceste acte reluate”. H. Diaconescu op. cit. pag. 40.

20
 Deşi ambele concepţii acceptă prezenţa în structura violenţei a două elemente (un element
exterior, obiectiv care este dat şi constă în ameninţarea cu un rău şi un element intern, subiectiv,
de natură psihologică), interpretarea largă a noţiunii de violenţă, extinde aria sa pentru a acoperi
orice fapt sau act de constrângere (atât fizică, cât şi morală).
Cât priveşte constrângerea fizică, aceasta constă în folosirea, exercitarea forţei materiale şi
care, de fapt este întrebuinţată pentru a smulge un consimţământ, constrângere care alterează
libertatea de formare şi exprimare a voinţei juridice.63
Constrângerea fizică se poate exercita printr-un fapt pozitiv (comisiv) sau negativ (omisiv).
Actele comisive sunt cele care implică cu necesitate o manifestare efectivă (o activitate
constând în acte materiale – loviri, vătămări corporale, tortură, privarea de libertate) a autorului
violenţei.
Dar constrângerea fizică se poate exercita şi printr-un fapt omisiv, adică prin abţinerea de a
face ceva la care autorul violenţei este ţinut printr-o obligaţie legală sau contractuală. 64
Al doilea element al violenţei este de natură subiectivă (psihologică) şi constă în insuflarea
unei temeri care determină pe victima violenţei să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
încheiat. O asemenea temere poate rezulta din ameninţări care au o latură socială (morală).
Uneori violenţa -ca viciu de consimţământ- poate fi realizată în aceeaşi situaţie atât sub forma
constrângerii fizice cât si a celei morale. Violenţa fizică se poate prelungi (sau converti) într-o
violenţă morală. Aşa ar fi situaţia în care victima unei violenţe fizice încheie actul juridic din
teama reală de continuare sau agravare a unor asemenea acte de constrângere.
În legătură cu elementele violenţei s-a mai pus şi problema dacă – pentru a fi viciu de
consimţământ, violenţa trebuie să fie exercitată exclusiv de om sau poate proveni “dintr-un
fenomen natural, obiectiv, străin de acesta, dar întrebuinţat de el pentru a determina pe altul să
încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat”. 65 Răspunsul la o astfel de întrebare este
afirmativ, majoritatea autorilor de specialitate admiţând că “există violenţă – ca viciu de
consimţământ şi atunci când ameninţarea cu un rău provine dintr-o împrejurare exterioară
omului şi conduitei acestuia şi care constituie o stare de necesitate”. 66 S-a argumentat că “ar fi
nu numai inechitabil dar şi imoral şi ilegal să se recunoască validitatea unui act juridic la care
una din părţi a consimţit numai constrânsă de un eveniment exterior care nu-i imputabil”. 67 În
situaţia arătată voinţa nu este liberă ci constrânsă, ca în cazul violenţei exercitată de o persoană
şi pentru identitate de raţiune, soluţia trebuie să fie aceeaşi. De exemplu, în domeniul maritim s-
a admis că o convenţie încheiată sub influenţa pericolului poate fi anulată la cererea uneia dintre
părţi, dacă ea cuprinde condiţii nelegitime.68

63
H. Diaconescu, Elemente structurale ale violenţei – viciu al voinţei juridice în Dreptul nr. 9/1998 pag.
40.
64
H. Diaconescu, op. cit., pag. 43.
65
Ibidem.
66
H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Lecons de droit civil, t. II, Paris, 1966, pag. 158-159; B.
Starck, Droit civil. Obligations, Paris, 1972, pag. 429; T. R. Popescu, Contractul în Teoria generală
aobligaţiilor de P. Anca şi T. R. Popescu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti 1968, pag. 60; D. Cosma, op. cit. pag. 174.
Cât priveşte starea de necesitate, trebuie arătat că legislaţia civilă nu conţine o definiţie expresă. Art. 45 din
Codul penal prevede că “Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
necesitate. Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu
putea fi înlăturată altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, al altuia sau un bun important al său ori al
altuia sau un interes obştesc. Nu este în stare de necesitatea persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a
dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat. Fără a defini starea de necesitate, Noul Cod civil reglementează contractul încheiat de o parte aflată în
stare de necesitate, care potrivit art. 1218, poate fi anulat dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.
Este transpusă legislativ, astfel teza menţionată mai sus că există violenţă ca viciu de consimţământ şi atunci
când temerea provine din circumstanţe exterioare omului şi conduitei acestuia.
67
D. Cosma, op. cit., pag. 44.
68
A. Popa, Gh. Beleiu, Drept Civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1980,
pag. 236.
21
 Condiţiile violenţei
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
Ameninţarea să fie determinantă pentru încheierea unui act juridic civil, ceea ce înseamnă
că ea trebuie să aibă un anumit grad de intensitate; Violenţa să fie ilicită (nelegitimă,
nejustificată).
În aprecierea îndeplinirii primei condiţii trebuie să pornim de la dispoziţiile art. 956 Cod
civil din 1864 care prevede că temerea insuflată trebuie să fie “raţionabilă după dânsa (adică
după persoana ameninţată), de natură să o determine la încheierea actului juridic. În lumina
aceluiaşi articol “aprecierea caracterului determinant al violenţei trebuie să ţină seama şi de
vârsta, sexul persoanei ameninţate69. Într-o manieră asemănătoare, Noul Cod civil face vorbire
de aceste condiţii arătând că ”există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât
partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări că, în lipsa consimţământului său, viaţa,
persoana, sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent” (art. 1216 alin. 2). Rezultă,
cu claritate caracterul determinant al ameninţării, în încheierea contractului. De asemenea, ca şi
în vechea reglementare, aliniatul menţionat prevede expres că ameninţarea cu un rău poate avea
în vedere persoane sau bunuri.
Rezultă, cu claritate, din cele prezentate caracterul subiectiv al criteriului de apreciere al
violenţei. De asemenea, din conţinutul art. 956-957 rezultă că ameninţarea (violenţa) cu un rău
poate avea în vedere persoane sau bunuri.
Cât priveşte sfera persoanelor care suportă consecinţele constrângerii, art 957 Cod civil din
1864 prevede că în afară de soţ, violenţa poate viza şi ascendenţii şi descendenţii victimei. La
categoriile de persoane menţionate se adaugă, potrivit doctrinei şi practicii din acest domeniu,
persoanele de care cel ameninţat este legat “printr-o temeinică afecţiune”. 70 Şi Noul Cod civil,
prin alin. 2 al art. 1126 apreciază că violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când
este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum : soţul, soţia, ascendenţii,
descendenţii părţii ai cărei consimţământ a fost viciat.
Aşa cum prevede art. 955 din Vechiul Cod civil ameninţarea cu un rău poate proveni nu
numai de la cocontractant ci şi de la terţ.
A doua condiţie trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie
violenţă – viciu de consimţământ. Se cere ca violenţa să reprezinte o încălcare a legii (să fie,
deci, nelegitimă). Dacă ameninţarea se referă la o faptă pe care cel care ameninţă e îndreptăţit să
o săvârşească, nu poate fi reţinută violenţa pentru a justifica înlăturarea efectelor actului încheiat
sub imperiul ameninţării. Condiţia menţionată rezultă, de altfel şi din conţinutul art. 958 din
Vechiul Cod civil care precizează că simpla temere reverenţiară, “fără violenţă” nu este cauză
de anulare, adică nu e “violenţă” 71. În sensul arătat nu reprezintă violenţă ameninţarea adresată
de creditor debitorului că îl va acţiona în justiţie dacă nu va consimţi la darea unei garanţii,
deoarece faptul de a recurge la calea justiţiei e pe deplin legitim.
Aşa cum apare, în reglementarea Noului Cod civil, acest viciu nu-şi schimbă natura juridică
atrăgând nulitatea relativă a actului încheiat sub imperiul violenţei. În afară de anularea actului,
partea a cărei consimţământ a fost viciat prin violenţă, are dreptul de a pretinde daune interese.
Dacă preferă menţinerea contractului, poate solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea

69
În materie de violenţa exercitată la încheierea unui contract Noul Cod civil, prin art. 1216 al. 4
prevede că ”în toate cazurile existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de : vârsta, starea socială, sănătatea şi
caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea
acestuia în momentul încheierii contractului”. Prin comparaţie cu vechea reglementare (art. 956 din Vechiul Cod
civil) dispoziţiile Noului Cod civil extind sfera împrejurărilor în raport de care se apreciază caracterul
determinant al violenţei.
70
Pentru practica judiciară a se vedea dec. civ. 1651/1971 a Tribunalului judeţului Timiş în RRD nr.
2/1973, pag. 162.
71
Cu unele corective, nesemnificative, dispoziţiile acestui articol sunt preluate de către art. 1219 din
Noul Cod civil, potrivit căruia ”simpla temere izvorâtă din respect, fără a fi fost violenţă, nu atrage anularea
contractului”.
22
daunelor interese la care ar fi îndreptăţit, în scopul reechilibrării obligaţiilor contractuale
afectate de viciul violenţei.

Leziunea

Noţiune
Leziunea nu figura ca viciu de consimţământ72 reglementat de art. 953 Cod civil din 1864.
Doctrina şi practica dreptului civil apreciază, că ori de câte ori s-ar ivi cazuri de încheiere a unor
acte, juridice civile lezionare, acestea pot fi desfiinţate pe motiv că dreptul a fost exercitat
contrar scopului său social – economic şi regulilor de convieţuire socială. Se apreciază că un act
juridic este lezionar ori de câte ori apare un dezechilibru între prestaţiile contractanţilor,
concretizat într-un prejudiciu ce rezultă pentru una dintre părţi din inegalitatea valorii
prestaţiilor (a văditei disproporţii valorice a celor două prestaţii).
Reglementare
Reglementând capacitatea persoanei, Codul civil din 1864 se referă la leziune în mai multe
articole.
Astfel, prin art. 1157 Cod civil din 1864. se precizează că minorul poate exercita acţiunea în
resciziune, pentru simplă leziune, în contra oricărei convenţii, în timp ce potrivit prevederilor
art. 1165 Cod civil din 1864 persoana majoră nu poate exercita acţiunea în resciziune pentru
leziune.
Prezintă, de asemenea interes, pentru aspectele în discuţie şi art. 1159 Cod civil din 1864
care precizează că minorul, care face o simplă declaraţie că este major, are acţiunea în
resciziune sau art. 951 Cod civil din 1864 care prevede expres că “minorul nu poate ataca
angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de leziune”.
Codul civil se referă şi la unele situaţii în care acţiunea în resciziune a minorului este
interzisă. Art. 1158 Cod civil din 1864 prevede că “minorul nu are acţiune în resciziune când
leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat”. Aceeaşi interdicţie apare şi în situaţia
arătată de art. 1160 Cod civil din 1864 , care vizează minorul comerciant, bancher sau artizan ce
nu are acţiune în nulitate pentru leziune “contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau
arta sa”.73 Minorul nu poate uza de o asemenea acţiune nici contra obligaţiilor ce rezultă din
delictele sau cvasi-delictele sale.
De asemenea, dacă minorul a încheiat actul juridic civil iar odată devenit major a ratificat
acest act, nu mai poate valorifica acţiunea în resciziune indiferent că “angajamentul era nul în
forma sa ori producea numai leziunea”.
Dispoziţiile Vechiului Cod civil menţionate mai sus trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 25
din Decretul nr. 32/1954 potrivit cărora “De la data intrării în vigoare a decretului privitor la
persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în
anulare pentru leziune (acţiunea în resciziune – în expresia Codului civil din 1864) se restrânge
la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau
a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare”.
Observăm că în prezent, sfera persoanelor care pot introduce acţiune în anulare pentru
leziune este considerabil restrânsă (la minorii între 14 şi 18 ani). Majorii nu pot exercita o
asemenea acţiune, întrucât chiar Codul civil din 1864 prin art. 1165 prevede expres că “Majorul
nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”74

72
Codul civil român tratează leziunea ca o problemă legată de capacitate .
73
Codul comercial prin art. 10 al 1 prevede că “ Minorul de orice sex, pentru a putea face comerţ şi prin urmare a fi considerat ca
major, întrucât primeşte obligaţiunile, contractate de dânsul ca şi comerciant, va trebui sa aibă etatea de 18 ani împliniţi, să fie emancipat, să
aibă autorizaţiune scrisă a tatălui său, sau în caz de moarte, interdicţiune ori absenţă a tatălui, aceea a mamei sale, iar în lipsă de tată şi mamă,
autorizaţia tutorelui cu avizul consiliului de familie omologat de tribunalul civil”. Textul se aplica la adoptarea Codului Comercial (1887),
când majoratul civil era fixat la 21 ani.
De la dispoziţiile menţionate sunt acceptate unele excepţii prevăzute de art. 694 Cod civil din 1864
74

sau de art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia maritimă.

23
 Cât priveşte minorii sub 14 ani, acestora nu le profită acţiunea pe care o analizăm pentru că,
lezionare sau nu, actele încheiate de aceştia sunt anulabile pentru incapacitate. Este, de
asemenea restrânsă, sfera actelor juridice civile în contra cărora poate fi formulată o acţiune în
resciziune. Aşa cum rezultă, din cele prezentate, sunt anulabile pentru leziune numai actele
juridice civile care, în acelaşi timp, sunt acte de administrare, au fost încheiate de minorul între
14 şi 18 ani singur (fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor şi sunt
comutative.75
Noul Cod civil oferă un cadru legal leziunii, în art. 1221 alin. 1-3. În lumina acestui articol
se conturează două ipoteze în care poate fi invocată leziunea. În prima ipoteză leziunea poate fi
invocată în acele cazuri în care o parte profită de starea de nevoie, de lipsa de experienţă, ori de
lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi (care poate fi minor sau major) pentru a încheia un contract
în care există o disproporţie vădită de valoare între prestaţiile reciproce. În cea de-a doua ipoteză
leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportarea la
starea sa de patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor.
Noul Cod civil reglementează şi sancţiunea aplicabilă actului lezionar. Art. 1222 alin.1
prevede, în acest sens, că ”partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la
alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor interese la
care ar fi îndreptăţită”. Cu excepţia situaţiei în care minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin
raportare la starea sa patrimonială, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea
depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de
anulare.
În toate cazurile de leziune instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în
mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţie. În
situaţia arătată se vor aplica şi dispoziţiile privind adoptarea contractului (art. 1213 din Noul
Cod civil). Ca element de noutate, Noul Cod civil introduce termenul de prescripţie de un an
pentru dreptul la acţiune în anulare sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune.Termenul de 1 an
curge de la data încheierii contractului. După împlinirea acestui termen anulabilitatea
contractului nu mai poate fi opusă pe cale de excepţie. Este o excepţie de la regula după care
nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, indiferent dacă termenul de prescripţie s-
a împlinit (art. 1249 al.2 Noul Cod civil). Mai trebuie adăugat că nu pot fi atacate pentru leziune
contractele aliatorii, tranzacţia precum şi alte contracte prevăzute de lege (art.1224 Noul Cod
civil).

Elementele leziunii
Structura leziunii trebuie analizată distinct după cum la baza reglementării ei stă concepţia
obiectivă sau subiectivă asupra leziunii.
În concepţia obiectivă leziunea presupune un singur element şi anume paguba egală cu
disproporţia valorică dintre contraprestaţii. Codul civil din 1864 cât şi Decretul nr.32/1954 care
conţine dispoziţii ce interesează leziunea, consacră concepţia obiectivă despre leziune. Aşa
fiind, cel ce invocă leziunea, ca un motiv de anulare a actului juridic încheiat nu are de dovedit
decât “vădita disproporţie de valoare între contraprestaţii”76
În concepţia subiectivă leziunea presupune, pe lângă elementul obiectiv (disproporţia de
valoare între contraprestaţii) şi un element subiectiv (starea de nevoie 77 în care se află una din
părţile actului juridic şi de care profită cealaltă parte).
Anularea actului juridic civil pentru leziune presupune întrunirea cumulativă a trei condiţii:
 leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a actului juridic;

75
Actele juridice civile ce au un caracter aleatoriu exclud leziunea.
76
Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, op. cit., pag. 142.
77
În concepţia obiectivă asupra leziunii dacă se invocă starea de nevoie în care se află o parte şi de care a profitat cealaltă parte,
actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.
24
  leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
 să existe o vădită disproporţie de valoare între prestaţii.

3. Obiectul actului juridic civil - desemnează conduita părţilor stabilită prin acel act juridic
civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care suntţinute 78.
Potrivit art.962 Cod civil din 1864 " Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai
una din părţi se obligă. Conduita părţilor priveşte de cele mai multe ori "lucrurile" ori
"bunurile" situaţie în care acestea sunt privite ca "obiect derivat" al actului juridic civil (obiect
material), iar unele "condiţii de valabilitate" ale obiectului actului juridic civil se referă tocmai la
"bunuri". Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil, privit atât ca prestaţie, cât şi ca obiect
material7980, trebuie să îndeplinească unele condiţii generale cum ar fi:
- obiectul actului juridic civil trebuie să existe Este condiţia primordială pentru
valabilitatea obiectului juridic civil, pentru că, dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune problema
îndeplinirii celorlalte condiţii. Dacă obiectul actului juridic priveşte un bun ori lucru în
momentul încheierii actului juridic, acesta trebuie "să existe";
- obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Potrivit art.2 din Legea nr. 143 din 26 iulie 2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în România sunt interzise
producerea, deţinerea sau orice operaţie privind circulaţia produselor ori a substanţelor
stupefiante, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin substanţe stupefiante,
prescrierea de către medic fără a fi necesar a produselor sau a substanţelor stupefiante precum şi
organizarea ori îngăduirea consumului acestora în locuri anumite. Bunurile care pot face
obiectul actului juridic civil se află în circuitul civil, acestea putând fi dobândite ori înstrăinate
prin act juridic. Unele bunuri pot fi dobândite şi înstrăinate neîngrădit, acestea pot circula liber,
iar unele pot fi dobândite ori înstrăinate condiţional, adică în codiţii restrictive cum sunt:
• armele şi muniţiile81;
• produsele şi substanţele toxice;
• deşeurile toxice82;
• metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase4;
• obiecte de cult83.
Sunt scoase din circuitul civil, acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte de
înstrăinare fiind inalienabile, iar un asemenea bun este teritoriul României 84, cu terenurile din
domeniul public85.
78
Raportul juridic care se naşte în baza actului juridic are ca obiect conduita sau prestaţia (acţiunea sau
inacţiunea) pe care creditorul o poate pretinde debitorului. Întrucât raporturile juridice civile sunt raporturi între
oameni referitoate la activităţile lor, obiectul acestora nu poate fi decât conduita părţilor, pretinsă de lege. Deci
obiectul actului juridic este - în cele din urmă - obiectul raportului juridic. Este adevărat că de multe ori, acţiunea
sau inacţiunea care constituie obiectul actului juridic se referă la bunuri. De aceea unii autori, au apreciat că
bunurile pot fi privite şi ele, în anumite situaţii (cum ar fi cazul drepturilor reale) ca obiect al actului juridic civil.
Este o părere criticabilă întrucât, în situaţiile arătate, bunurile nu reprezintă obiectul juridic (propriu-zis), al
actului juridic. Ele apar ca obiect material, exterior actului juridic, dar la care acesta se referă. Deci lucrurile pot
fi privite, doar ca obiect exterior al acţiunii sau inacţiunii părţilor (deci ca obiect al obiectului actului juridic
civil)
79
Cel ce înstrăinează bunul să fie proprietar. O convenţie încheiată între un vânzător neproprietar şi un
terţ (cumpărător), nu produce efecte juridice astfel că bunul nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar. Vezi
C.S.J. – sec. civ. Decizia
80
/20.01.1994, în Dreptul 5/1995, pag. 77.
81
Legea 17/1996, privind regimul armelor muniţiilor şi materialelor explozive.
82
H.G. nr.340/1992 (M.Of. al României nr.138/1992).
83
Legea nr. 103/1992 (M.Of.nr.244/1992).
84
Constituţia României din 08.12.1991, art.3.
85
Legea 18/1991, privind fondul funciar, art.5, alin.2. Vezi şi I.P.Filipescu, Criteriul distincţiei între
domeniul public şi domeniul privat în Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti,
pag. 84 şi următoarele, C. Oprişan, Regimul general al proprietăţii în România în Studii de drept românesc
nr.1/1995, pag. 5. Ase vedea şi art.1229 din Noul Cod civil. 1 A se devea în acest sens art. 1226-1227 din Noul
Cod civil.
25
 -obiectul actului juridic civil, trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil 1. Această
condiţie trebuie să fie respectată în toate cazurile indiferent în ce constă obiectul conduitei
părţilor - acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.
Când obiectul constă într-un res certa, condiţia este îndeplinită ori prin stabilirea precisă
a cantităţii, calităţii, valorii ori prin stabilirea numai a unor criterii de determinare.
- obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil. Această condiţie este impusă de regula
de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi obligat la o imposibilitate: ad impossibilum, nula
obligatio. Cu toate acestea Noul Cod civil prin art.1227 prevede că un contract este valabil chiar
dacă la momentul încheierii sale, ina dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa
obligaţia. Condiţia este ca pe parcursul executării contractului, imposibilitatea să dispară. Dacă
imposibilitatea se menţine, contractul va fi lovit de nulitate absolută.
- obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral. Această condiţie cere ca
acţiunea ori inacţiunea părţilor actului juridic civil să fie concordanţă cu legea şi cu morala, iar
în caz contrar actul va fi nul pentru obiect ilicit şi imoral86.
Aceste condiţii se regăsesc şi în reglementarea Noului Cod civil (art. 1225 şi art. 1226).
Într-o nouă viziune, articolele menţionate realizează o distincţie clară între obiectul contractului
şi obiectul obligaţiei.
Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică pe care părţile urmăresc să o
realizeze (naşterea, modificarea, stingerea raportului juridic respectiv).
Obiectul obligaţiei este prestaţia pe care şi-o asumă debitorul. Sub sancţiunea nulităţii
absolute obiectul contractului şi obiectul obligaţiei trebuie să fie determinate şi licite iar în cazul
obiectului obligaţiei trebuie să fie măcar determinabil.
Cât priveşte caracterul ilicit, acesta este mai grau de întâlnit în cazul obiectului contractului
(mai ales dacă operaţiunea juridică este numită). Mai frecvent poate fi întâlnit în ce priveşte
obiectul obigaţiei debitorului, care poate fi prohibit de lege sau poate contaveni ordinii publice
ori bunelor moravuri.
Pentru anumite acte juridice civile, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii
speciale cum ar fi:
- cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv. În actele constitutive ori
translative de drepturi, se cere ca cel care se obligă să fie titularul dreptului. Această condiţie
specială, este impusă de principiul de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la
ceva ce nu are, ori la mai mult decât are. În legătură cu această condiţie în doctrina juridică s-a
pus problema dacă bunurile care apaţin altuia pot face obiectul unei prestaţii. Noul Cod civil
clarifică situaţia menţionată precizând că ”Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ
pot face obiectul unei prestaţii,debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului
sau după caz, să obţină acordul terţului„(art. 1230 dinNoul Cod civil).
- să existe autorizaţia administrativă prevăzută de lege. Pentru încheierea valabilă a actului
juridic, îndeosebi sub aspectul obiectului său, se cere uneori îndeplinirea cerinţei autorizaţiei
administrative;
- obiectul să reprezinte un fapt personal al debitorului. În actele cu pronunţat caracter
personal (intuitu personae), această condiţie este impusă de caracterul personal al unor acte
juridice, precum antrepriza, mandatul, în care însuşirile debitorului sunt avute în vedere, în mod
special, de către contractant, la încheierea actului juridic.

4.Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil, care constă în obiectivul urmărit
la încheierea unui asemenea act. Cauza, constituie o componentă a voinţei juridice, dar este
distinctă de consimţământ. Consimţământul răspunde la întrebarea dacă partea a voit să se

86
Noul Cod civil prevede că ”sub sancţiunea nulităţii absolute obiectul contractului trebuie să fie
determinat şi licit, obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor
moravuri” (art. 1225 al. 3 din Noul Cod civil).
26
oblige, pe când cauza răspunde întrebării: de ce a voit să se oblige? Pentru a fi valabilă, cauza
actului actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
• cauza să existe - Potrivit art.966 din Codul civil din 1864 "Obligaţia fără cauză sau
fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect";
• cauza să fie reală - Cauza nu este reală când este falsă, altfel spus când există eroare
asupra motivului determinant.
• cauza să fie licită şi morală - Potrivit art.968 din Codul civil din 1864"Cauza este
nelicită când este prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice."
Noul Cod civil defineşte cauza ca fiind „motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”(art.1235 din Noul Cod civil), precizând şi condiţiile pe care aceasta trebuie să le
îndeplinească. Sunt aceleaşi ca în vechea reglementare, mai puţin condiţia ca aceasta să fie
reală. Art. 1236 prevede: „Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală” ceea ce presupune că
s-a însuşit propunerea doctrinei că s-au contopit două dintre condiţiile vechii reglementări,
cauza să existe şi să fie reală, lipsa cauzei confundându-se cu o cauză falsă.

5. Forma actului juridic civil

a) Definiţie şi terminologie
Prin forma actului juridic civil, se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport
juridic civil concret.
Sub aspect terminologic, este de menţionat că, în doctrină mai ales, expresia "forma actului
juridic civil" este folosită în sens restrâns şi în sens larg;
În - sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil se desemnează tocmai
modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice, care este substanţa actului civil. Acest înţeles este
cârmuit de principiul consensualismului87 care înseamnă că simpla manifestare de voinţă este
un numai necesară ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil din
punctul de vedere al formei pe care o îmbracă manifestarea de voinţă, făcută în scopul de a
produce efecte juridice. Principiul consensualismului mai poate fi definit şi în sensul că este
regula de drept potrivit căreia, pentru a produce efecte civile, manifestarea de voinţă nu trebuie
să îmbrace o formă specială.
În - sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil vizează:
forma cerută pentru însăşi valabilitatea actului (forma ad validitatem);  forma
cerută pentru probarea actului (forma ad probationem);  forma cerută pentru opozabilitatea
actului faţă de alte persoane - terţi.
b) Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil
Principala clasificare a condiţiilor de formă se face în funcţie de consecinţele juridice ale
nerespectării lor şi cuprinde:
1. forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, care se mai numeşte forma cerută -
"ad validitatem" - ori - "ad solemnitatem" - nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea
actului (negotium);
2. forma cerută pentru probarea actului juridic civil, definită ca formă “ad probationem”
Nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului (negotium), ci imposibilitatea dovedirii cu alt
mijloc de probă;
3. forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi, nerespectarea acestei cerinţe
sancţionându-se cu inopozabilitatea, ceea ce înseamnă că terţa persoană este în drept să ignore,
să facă abstracţie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunoştinţa altor persoane prin
îndeplinirea formalităţii impuse de lege în acest scop.
După sursa ori izvorul care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, mai putem
distinge:
87
Vezi Decizia 92/1992 a Secţiei economice a C.S.J. în Dreptul nr.5-6 din 1993, pag.127-128; Decizia
42/1992 a C.S.J., în Dreptul nr.10/1992, pag.88-89.

27
 forma legală, adică cea impusă de legea civilă;  forma voluntară ori convenţională.

1. Forma cerută “ad validitatem”88

Instituirea de către lege a formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil ţine
seama de anumite raţiuni care, în esenţă, sunt:
• atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice,
pentru patrimoniul celui ori celor care le fac, (este cazul donaţiei sau a ipotecii convenţionale);
• asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului (cum este în cazul testamentului);
• exercitarea unui control al societăţii prin organele statului, asupra actelor importante din
punct de vedere juridic, ce depăşesc interesele părţilor, aşa cum e cazul înstrăinărilor de
terenuri, precum şi acela al "contractelor de societate" sau al înfiinţării societăţilor comerciale.
Forma cerută ad validitatem se caracterizează prin următoarele însuşiri:
- este un element constitutiv, esenţial, al actului juridic, nerespectarea lui atrăgând
nulitatea absolută a actului juridic civil în cauză;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, această formă presupunând
manifestarea expresă, de voinţă;
- este exclusivă, ceea ce înseamnă că pentru un anumit act juridic civil solemn trebuie
îndeplinită o anumită formă, de regulă cea autentică, excepţie făcând testamentul.
Pentru asigurarea formei ad validitatem trebuie respectate următoarele condiţii:
întregul act, adică toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru
validitatea sa, de unde consecinţa că, în principiu, nu este admis aşa-zisul act “per relationem”,
adică prin trimiterea la o sursă externă, pentru determinarea conţinutului actului juridic;
• actul aflat în interdependenţă cu actul solemn, trebuie să îmbrace şi el forma specială. De
exemplu, mandatul dat pentru încheierea unui act solemn, trebuie constatat prin procură
autentică specială;
• actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie în principiu să îmbrace şi el
forma specială, solemnă, excepţie făcând legatul care poate fi revocat şi tacit.
Cauzele de aplicabilitate ale formei cerută ad validitatem, sunt întâlnite în actele solemne
cum ar fi, dacă ne referim la Noul Cod civil:
- donaţia, art.813 Cod civil din 1864;
- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor - art. 1107, Cod civil din
1864;
- ipoteca convenţională, art.1172, Cod civil din 1864;
- testamentul, art.858 Cod civil din 1864;
- contractul de societate comercială 89, potrivit Legii nr.31/1990 şi actele între vii având ca
obiect terenuri, potrivit Legii nr.18/1991, art.46.
Şi Noul Cod civil supune donaţia formii solemne precizând în art. 1011 că „Donaţia se
încheie prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute”.Este supusă deasemenea, formei
autentice promisiune de donaţie (art.1014 din Noul Cod civil).Fideiusiunea (ca tip de garanţie
personală) impune ca o condiţie ”ad validitatem„ forma scrisă, fie în scris autentic fie sub
semnătură privată.(art.2282 din Noul Cod civil) Contractul de ipotecă imobiliară se încheie
în formă autentică de către notarul public sub sancţiunea nulităţii absolute ( art.2378 din Noul
Cod civil). Tot astfel, testamentul olograf trebuie scris în întregine, datat şi semnat de mâna
testatorului (art.1041 din Noul Cod civil). Sau, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă
autentică (este vorba de înstrăinarea în schimbul unui preţ a dreptului vânzătorului asupra unei
moşteniri –art.1747 din Noul Cod civil). În toate cazurile menţionate mai sus sancţionarea
încălcării formei cerute este nulitatea absolută.

88
P.M. Cosmovici, op.cit. pag. 127.
89
În prezent acest contract este reglementat în art.1881 al. 2 din Noul Cod civil care prevede că „sub
sancţiunea nulităţii absolute,contractul prin care se înfiinţează o societate cu peronalitate juridică trebuie încheiat
în formă scrisă”.
28
 2. Forma cerută “ad probationem”
Prin forma cerută “ad probationem”, se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui
înscris care să probeze actul juridic civil şi care precizează următoarele caracteristici:
- este obligatorie şi nu facultativă, sub acest aspect asemănându-se cu forma cerută ad
validitatem;
-nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt
mijloc de probă;
Reprezintă ca şi forma cerută „ad validitatem” o excepţie de la principiul
consensualismului, deoarece manifestarea de voinţă trebuie îmbrăcată în formă scrisă.
Sancţiunea nerespectării formei cerută ad probationem, nu constă în nevalabilitatea actului
(negotium juris), ci în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă. Potrivit art.1180
din Codul civil din 1864, „actul sub semnătură privată, prin care o parte se obligă către alta a-i
plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris, în întregul lui de acela care l-a
subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi
aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”. Nu este
indicată practica semnăturilor date în alb, lăsând deţinătorilor de rea credinţă posibilitatea de a
completa înscrisul contrar înţelegerii dintre părţi.
Există în Codul civil din 1864 şi alte acte normative, izvoare de drept civil, cazuri care fac
aplicaţia cerinţei formei cerută, “ ad probationem”, de exemplu:
- contractul de locaţiune, art.1416 Cod civil din 1864;
- depozitul voluntar, art.1705 Cod civil din 1864;
- contractul de asigurare, art. 58 din Decretul nr. 471/1971;
- contractul de închiriere pentru locuinţe,
- contractul de concesiune, contractul de închiriere şi contactul de locaţie a
gestiunii( pentru bunuri aparţinând domeniului public).
Din Noul Cod civil putem menţiona ca acte juridice civile supuse condiţiei de formă „ad
probationem”, contractu de agenţie. Art. 2078 al. 1 din NCC prevede: contractul de agenţie se
încheie în formă scrisă: autentică sau sub semnătură privată. Dacă prin lege nu se prevede altfel,
forma scrisă este necesară numei pentru dovada contractului. De asemenea, în temeiul art. 1884
din NCC al. 1 „comtractul de societate se încheie în formă scrisă”. Dacă prin lege nu se prevede
altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la acele formalităţi care sunt
necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat la
încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor. Justificarea acestei cerinţe de
formă a actului juridic, se găseşte în ideea de protecţie a terţilor, iar sancţiunea nerespectării,
constă în inopozabilitatea actului juridic. Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitate faţă de
terţi sunt întâlnite în următoarele cazuri:
- publicitate imobiliară, prin sistemul cărţilor funciare90;
- publicitatea constituirii gajului, art.1686 Cod civil din 1864;
- notificarea cesiunii de creanţă - art.1393 Cod civil din 186491;
- darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată - art.1182 Cod civil din 1864;
- înregistrarea , prevăzută de lege în materia invenţiilor , desenelor şi modelelor
industriale92 ;
90
Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, publicată în M.O. 61/26.03.1996, care
prin art.27 alin.1, prevede că "înscrierea în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi de la data înregistrării
cererii"
91
Despre cesiunea de creanţă, a se vedea, C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, op.cit.,
pag.86; P.M. Cosmovici, Drept civil, obligaţii, op.cit, pag.217.
92
Despre protecţia desenelor şi modelelor industriale, a se vedea, Y.Eminescu, Protecţia desenelor şi
modelelor industrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

29
 -înregistrările şi publicitatea prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
şi publicităţile necesare în materie de concesionare , închiriere şi locaţia gestiunii.
Noul Cod civil afectează un spaţiu generos publicităţii drepturilor, a actelor şi a faptelor
juridice. În capitolul IV din Titlul preliminar din Noul Cod civil se delimitează, în primul rând,
obiectul publicităţii şi modalităţii de realizare. Art.18 al.1 din Noul Cod civil „Drepturile, actele
şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin
acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile prevăzute de
lege.” Modalităţile în care se face publicitatea ţin de obiectul raportului juridic şi de
reglementările speciale în această materie.
Dintre modalităţile specifice prin care se realizează publicitatea amintim: Cartea funciară,
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, Registul Comerţului şi alte forme prevăzute de
lege.
Ca efecte, publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului precum şi a
oricărui alt raport juridic supus publicităţii, şi dacă legea prevede în mod expres, condiţionează
constituirea sau efectele lor juridice. Art. 22 al. 1 din Noul Cod civil mai adaugă că „dacă
formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu a era prevăzută de lege cu caracter
constitutiv, drepturile, actele, faptele...supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul
în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.”

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III.

PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL

Persoana fizică și personalitatea sa juridică

III.1. Conceptul de persoană fizică
În doctrina juridică expresia ”persoană fizică” este utilizată pentru a desemna „individul
uman ca entitate social și juridică” 93. Aceasta apare cel mai frecvent în raporturile juridice ce
fundamentează ordinea de drept existentă într-un anumit stat, fiind subiectul principal de
drepturi și de obligații. Subiectul menționat poate fi cetățean al statului respectiv, un cetățean
străin, un cetățean cu dublă cetățenie sau un apatrid. Personalitatea juridică este recunoscută în
mod automat indivizilor cu care statul se află într-o legătură de cetățenie și numai condiționat
cetățenilor străini și (eventual) a patrizilor 94.
În general, cetățenii pot să participe la orice raport juridic indiferent de natura acestuia,
bucurându-se astfel de o capacitate juridică generală. Pot intra în raporturi juridice, atât între ei,
cât și cu statul, cu organele acestuia, sau cu alte persoane juridice ( regii autonome, societăți
comerciale, instituții culturale etc.).Participarea cetățenilor la raporturile juridice poartă, în
primul rând, amprenta sistemului de drept în ansamblul său, marcată fiind și de specificul
fiecărei ramuri de drept.
Dreptul fiecărui stat fixează atât momentul dobândirii capacității juridice, cât și
întinderea, volumul drepturilor și obligațiilor ce-i alcătuiesc conținutul, precum și încetarea
93
Ghe. Beleiu, op. cit. , pag. 66, art. 25 NCC definește persoana fizică
94
Apatrizii sunt persoane care nu au nici o cetățenie, a se vedea, I.P. Filipescu, Condiția juridică a străniilor în
Dreptul internațional privat, București, 1993, vol. I. pag. 211 și următ.
30
acesteia. De la o ramură de drept la alta, capacitatea juridică prezintă trăsături specifice,
ramnificându-se în capacitate: constituțională, administrativă, penală, civilă, de dreptul muncii,
familiei etc.
În dreptul civil, față de alte ramuri de drept, capacitatea juridică prezintă unele note
specifice.
Capacitatea juridică civilă este definită ca, „aptitudinea generală și abstractă a unei
persoane de a avea drepturi și obligații în cadrul unor raporturi juridice civile” 95. Ea aparține
tuturor persoanelor în mod egal, chiar dacă nu au o voință conștientă sau suficient dezvoltată.
Fără a defini capacitatea civilă, noul Cod civil prevede că „orice persoană are capacitate de
folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu”(art. 28 al. 2).
În dreptul civil, deci, recunoașterea capacității juridice nu include întotdeauna și dreptul
persoanelor de a-și exercita drepturile și îndeplini obligațiile prin actele lor personale.
Pentru ca o persoană să-și poată realiza drepturile sau să-și asume obligațiile prin actele sale
proprii, săvârșind personal acte juridice, trebuie să fie capabilă să înțeleagă și să aprecieze
consecințele acestor acte. Ea trebuie să fi atins un anumit grad de dezvoltare bio-psihică, să aibă
o anumită experiență de viață, ( un anumit grad de dezvoltare și gândire).
De aceea, exercitarea personală a drepturilor și obligațiilor în raporturile juridice, nu
coincide cu momentul dobândirii acestora, fiind condiționată de existența capacității de
exercițiu.
În dreptul civil se face distincție între capacitatea de folosință și cea de exercițiu, ca
elemente ale capacității civile96. Trebuie subliniat, însă, că divizarea capacității civile în cele
două componente este justificată numai în cazul acelor drepturi subiective care pot aparține unui
titular, fără a fi nevoie ca exercitarea lor să o realizeze aceeași persoană (așa este cazul
drepturilor minorilor sau ale persoanelor cu discernământul afectat de o boală mintală). De
asemenea, în cazul persoanelor juridice nu poate exista capacitate de folosintă fără capacitate de
exercițiu. Constituirea unei persoane juridice urmărește întotdeauna realizarea unui anumit scop,
a unui obiect concret de activitate. De aceea, capacitatea juridică include, în mod firesc, ambele
componente.
Capacitatea juridică civilă și personalitatea umană
Așa cum am precizat, în cele ce au precedat, subiecte ale raporturilor de drept civil nu
pot fi decât oamenii (priviți individual sau organizați în colectivități). Dar oamenii nu pot deveni
subiecte de drept decât dacă statul le recunoaște această calitate prin reglementările juridice
adoptate. Prin normele juridice edictate în acest sens, statul recunoaște persoanelor o aptitudine
generală și abstractă de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații prin raporturile juridice în
care intră. Se profilează astfel, personalitatea juridică, indiferent că avem în vedere individul
uman sau subiectul colectiv de drept.
După un principiu unanim admis personalitatea juridică este recunoscută oricărei ființe
umane a planetei, cel puțin din epoca modernă încoace, de când acest principiu a fost corelat cu
proclamarea egalității juridice a tuturor indivizilor, contrazisă adesea de realitățile vieții sociale
și chiar de unele reglementări .
În legătură cu generalitatea personalității juridice mai trebuie arătat că aceasta este
independentă de nivelul de dezvoltare bio-psihică, de gradul de maturitate sau de dobândire a
unei experiențe de viață (de factură juridică, mai ales). De aceea, anumite categorii de persoane,
deșii au recunoscută prin lege aptitudinea de a participa la viața juridică, nu au capacitatea de a
95
E. Iftime, Actul juridic civil, Edit. Institutul European, Iași, 2014, p....
96
Exemplul dreptului civil rămâne oarecum izolat, întrucât regula ce trebuie reținută este cea a unicității capacității
juridice, divizarea acesteia în capacitate de folosință și de exercițiu, reprezentând excepția. Caracterul unic al
capacității juridice, presupune că tilularul drepturilor și obligațiilor exercită, direct și personal atributele
personalității sale. În dreptul constituțional, al muncii sau al familiei, cele două componente ale capacității juridice,
nu pot fi despărțite. Nu poate fi separată, de exemplu, capacitatea de a avea drepturi electorale de capacitatea de
a le exercita, după cum nu poate fi separată capacitatea de a întemeia o familie, sau de a intra într-un raport de
muncă, de exercițiul acestor drepturi .
31
exercita drepturile ce țin de personalitatea juridică (respectiv vocația persoanei de a fi subiect de
drept) și capacitatea juridică a persoanei. Dacă personalitatea juridică afirmă, (recunoaște), o
aptitudine generală de a participa la raporturile juridice din acest domeniu, capacitatea juridică
precizează pentru fiecare, condițiile acestei participări.
Din cele sumar prezentate mai sus, pot fi identificate anumite principii care guvernează
capacitatea juridică civilă.
a.Legaliatea capacității juridice civile se exprimă în faptul că drepturile și obligațiile
ce alcătuiesc substanța acesteia sunt consacrate, ocrotite și garantate prin lege. Deaceea,
participarea cetățenilor la raporturile juridice poartă, în primul rând, amprenta sistemului de
drept în ansamblul său, marcată fiind și de specificul fiecărei ramuri de drept.
În doctrina juridică se apreciază că fiecare persoană „se naște cu vocația de a deveni
subiect de drept, dar dacă această vocație nu este prevăzută generic de legea în vigoare, ea nu
există”.
Așadar, capacitatea juridică este opera legii în vigoare care îi stabilește momentul
apariției, întinderea, volumul. Persoanele cărora li se recunoaște capacitatea juridică au
posibilitatea să fie titulare de drepturi subiective în viitoare raporturi juridice concrete, cum ar fi,
prin ipoteză, cele de drept civil.
În reglementarea anterioară adoptării NCC, principiul legalității avea ca suport
reglementări aparținând Constituției României, Codului Civil de la 1864, Decretul 31/1954,
Decretul 32/1954.
Sunt ilustrative în acest sens dispozițiile constituționale înscrise în art.15, alin.1, din
Constituția României, revizuită care prevede că…
Are relevanță, de asemenea, art.4, alin.1 din Decretul 31/1954, potrivit căruia
„capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Articolul 5, alin.1, adaugă că ,,persoana fizică are capacitate de folosință și, în afara
cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu”.
Articolul 28, alin.2 din NCC, potrivit căruia „orice persoană are capacitate de folosință
și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu”.
b.Principiul generalității capacității juridice civilereclamă unele precizări și distincții
impuse de felul persoanei.
Dacă ne referim la persoana fizică, generalitatea capacității juridice civile rezultă chiar
din definiția acesteia, de a fi „aptitudine generală și abstractă a omului de a avea toate drepturile
și obligațiile civile”. Principiul, ca atare, a cunoscut o consacrare legală și în vechea
reglementare, art.5 al.2 din Decretul nr. 31/1954 precizând expres: capacitatea de folosință este
capacitatea de a avea drepturi și obligații. În noul Cod civil, generalitatea apare și mai bine
conturată în art.28 al.1 potrivit căruia: „ capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
Este meritul acestui cod de a fi extins principiul generalității și asupra persoanei juridice (cu
nuanțările pe care le vom face în cele ce urmează).
În lumina reglementărilor care s-au succedat în timp, capacitatea civilă „prefigurează
potențial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică”. Ea nu se
confundă cu aceste drepturi ci exprimă numai aptitudinea generală, abstractă, de a le dobândi.
În privința persoanei juridice se impune precizarea că acest principiu nu este înfrânt de
specialitatea capacității de folosință proprie, de regulă, acesteia. Generalitatea capacității civile a
persoanei juridice exprimă aptitudinea ei de a avea drepturi și obligații civile, în general, fără o
prezentare limitativă a acestora. Pentru fiecare persoană juridică în parte, însă, trebuie reținut
caracterul special, al acesteia, aptitudinea de a avea doar acele drepturi și obligații care se
circumscriu obiectului și scopului activității pentru care a fost înființată.
În cazul persoanei juridice, generalitatea și specialitatea capacității civile, se
completează reciproc, nu se exclud.
Principiul generalității capacității civile a persoanei juridice apare într-o lumină nouă, în
reglementarea Noului Cod Civil art.206 din acest Cod precizează că persoana juridică „poate

32
avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu
pot aparține decât persoanei fizice”.
Rezultă că principiul specialității capacității de folosință, cunoaște o oarecare limitare, în
privința persoanelor juridice cu scop lucrativ, ale căror acte ce nu sunt făcute în vederea
scopului stabilit, nu vor fi lovite de nulitatea absolută. Excepție fac actele care vizează drepturi
și obligații ce nu pot aparține decât persoanei fizice.
În privința acestora, principiul specialității capacității civile trebuie strict respectat
„actele contrare fiind lovite de nulitatea absolută” (art. 206 al. 2 Noul Cod Civil ).
c.Principiul inalienabilității capacității civile
Acest principiu se exprimă în interdicția impusă de lege persoanei de a încheia acte de
renunțare în tot sau în parte la capacitatea civilă, sau de înstrăinare a acesteia.
În vechea reglementare principiul avea consacrarea expresă în art.6 al.2 din Decretul nr.
31/1954 potrivit căruia: „nimeni nu poate renunța nici în tot, nici în parte la capacitatea de
folosință”.
Principiul are o energică susținere de către doctrina din acest domeniu care, în mod
constant, apreciază capacitatea civilă ca fiind o dimensiune inerentă ființei umane, și ca atare nu
poate forma obiect al unor acte juridice de renunțare sau de înstrăinare din partea titularilor
săi.Sancțiunea ce se poate aplica actelor încheiate cu nesocotirea acestui principiu este nulitatea
absolută.
În reglementarea Noului Cod Civil principiul reapare, cu unele completări și clarificări,
în art.29 al.2 care reia ideea că „nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte la capacitatea de
folosință sau la capacitatea de exercițiu”. Se poate observa că noul Cod civil menționează expres
că interdicția vizează ambele componente ale capacității civile: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu.
Interdicția la care ne-am referit mai sus nu exclude posibilitatea renunțării la un drept
anume (dreptul la o succesiune) sau înstrăinarea unui asemenea drept (înstrăinarea dreptului de a
culege fructele unui bun). Interdicția vizează doar vocația sau aptitudinea generală a omului de a
dobândi drepturi sau de a-și asuma obligații.
d. Principiul intangibilității capacității civile
Acest principiu interzice limitarea capacității civile în afara cazurilor stict și limitativ
prevăzute de lege.
Principiul are în vedere atât lipsirea persoanei de capacitatea civilă cât și îngrădirea
acesteia. Îngrădirea vizează doar capacitatea de folosință pentru că nimeni nu poate fi lipsit de
capacitate de folosință, iar cazurile de excepție, în care îngrădirea poate avea loc trebuie să fie
strict și limitativ prevăzute de lege. Lipsirea de capacitate de exercițiu, în tot sau în parte, se
poate justifica numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Așadar, principiul vizează atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu.
În privința capacității de folosință, art.6, alin.1 din Decretul 31/1954 prevedea că nimeni
nu poate fi îngădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și condițiile stabilite de lege.
Același articol adăuga că nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte de capacitatea de
exercițiu decât în cazurile și condițiile stabilite de lege. Distincția între îngrădirile aduse
capacității civile și lipsirea de aceasta este preluată, cu ușoare modificări menite să aducă mai
multă claritate, de către NCC care în art.29, intitulat „limitele capacității civile”, abordează
distinct îngrădirea capacității de folosință și lipsire de capacitatea de exercițiu.
e. Principiul egalității capacității civile
Acest principiu se înscrie în contextul aplicării principiului egalității în fața legii civile,
consacrat de art. 4 al. 2 din Decretul 31/1954 care prevedea că „sexul, rasa, naționalitatea,
religia, gradul de cultură și originea nu au nicio înrâurire asupra capacității”.
La rândul ei egalitatea în fața legii civile se circumscrie principiului constituțional înscris
în art. 16 alin. 1 din Constituția României revizuită potrivit căruia: „cetățenii sunt egali în fața

33
legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminare”. Prezintă importanță pentru
aspectul în discuție, și al. 2 al art. 16 cu formularea: „ nimeni nu este mai presus de lege”.
Într-o redactare îmbunătățită, pentru a acoperio plajă cât mai largă de posibile situații de
discriminare, Noul Cod Civil consacră principiul egalității în fața legii civile în art. 30.
Potrivit art. menționat, rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, religia, limba, vârsta, sexul
sau orientarea sexuală, opinia, afirmarea convingerilor personale, apartenența politică, sindicală
la o categorie socială și la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură,
precum și orice situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile.
Nu putem să nu observăm că Noul Cod Civil a avut ca sursă de inspirație,în formularea
acestui principiu, și unele documente internaționale de referință, adoptate în reglementarea
drepturilor omului.
Dintre acestea prezintă relevanță Convenția Europeană a Drepturilor Omului în mod
deosebit Pactul Internațional privind drepturile civile și politice ale omului; Convenția cu privire
la drepturile copilului; Tratatele comunitare inclusiv Carta Fundamentală a Uniunii Europene.
Art. 27 din Pactul internațional menționat mai sus (1966) prevedere expres că toate
persoanele sunt egale în fața legii și, au fără discriminare, dreptul la o viață egală, din partea
legii.
Convenția cu privire la drepturile copilului – 1989 – reține printre altele că „ toți copiii,
fără nicio excepție vor avea dreturile enunțate în Declarație, fără vreo deosebire sau
discriminare” .
Statele părți se angajează să respecte drepturile care sunt enunțate în prezenta Convenție
și să le garanteze tuturor copiilor care țin de jurisdicția lor indifent de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică .
Din toate reglementările amintite exemplificativ mai sus se conturează ideea că legea
trebuie să interzică discriminarea și să garanteze tuturor persoanelor ocrotire egală și eficace.
f. Principiul universalității capacității civile
Principiul universalității se corelează cu celelalte principii ce guvernează viața civilă, în
mod deosebit cu principiul generalității acesteia.
Aceasta întrucât, de regulă, nimeni nu poate fi îngrădit sau exclus de la capacitatea
civilă. După cum nimeni nu poate renunța în tot sau în parte la capacitatea sa de folosință.
Principiul este consacrat atât în vechea cât și în noua reglementare, din acest domeniu, în
formularea: capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. Sunt relevante în sensul
arătat dispozițiile art. 6 al. 1 din Decretul 31/1954 preluate cu ușoare modificări de art. 29 al. 1
din Noul Cod Civil care în esență afirmă că nimeni nu poate fi lipsit de capacitate de folosință
pentru că aceasta exprimă esența calității de subiect de drept civil.
Desigur, în cazuri strict și limitativ stabilite de lege, capacității civile îi pot fi aduse unele
îngrădiri sau limite, fără ca prin aceasta să fie contrazis principiul universalității capacității
civile.
De asemenea, în cazul persoanei juridice, cu precizările arătate mai sus, principiul poate
fi influențat de specialitatea capacității de folosință.
În consolidarea principiului universalității capacității civile, noul Cod civil conține
dispoziții vizând recunoașterea tuturor drepturilor și libertăților civile. Art. 26 prevede în sensul
arătat că: „drepturile și libertățile civile ale persoanei fizice, precum și drepturile și libertățile
civile ale persoanei juridice sunt ocrotite și garantate de lege”.

III.2. Capacitatea juridică civilă a persoanei fizice

Pornim în analiza problematicii vaste, complexe, a statutului persoanei fizice în dreptul
civil de la genul proxim, persoana, la care ne-am referit succint în cele ce au precedat. Prin
persoană ca subiect de drept civil se înțelege acea specie de subiecte de drept care cuprinde
persoana fizică și persoana juridică, în calitate de titulare de drepturi subiective și de obligații
juridice civile. Dacă persoana fizică este un subiect individual de drept civil, persoana juridică

34
se circumscrie noțiunii de subiect colectiv de drept. Cât privește persoana fizică aceasta nu a
primit o reglementare legală, revenind doctrinei juridice sarcina acoperirii acestei lacune.
Potrivit opiniilor exprimate, expresia persoană fizică desemnează ,,individul uman ca
entitate socială și juridică”.Lipsa unei definiții legale a persoanei fizice a fost acoperită de noul
Cod civil,care în art. 25 alin. 2 prevede că: ,,persoana fizică este omul privit individual ca titular
de drepturi și obligații civile”. Definiția a fost preluată din literatura de specialitate care în mod
constant a insistat asupra realității că statutul de persoană fizică este propriu omului
fiind ,,consecința existenței sale”.
Nici persoana juridică nu a cunoscut o definiție legală în vechea reglementare dar în
privința acesteia legislația în vigoare oferă mai multe indicii, în acest sens.
Art. 26 lit. e din Decretul 31/1954 conținea elementele necesare formulării unei
asemenea definiții și anume: o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu afectat realizării
unui anumit scop în raport cu interesul obștesc.
Ca și în cazul persoanei fizice, NCC oferă în premieră o definiție persoanei juridice prin
valorificarea opiniilor exprimate în acest sens.
Articolul 25 alin. 3 definește persoana juridică drept ,,formă de organizare care,
întrunind condițiile cerute de lege este titulară de drepturi și obligații civile”.
Ambele categorii de persoane sunt supuse unei condiții necesare și esențiale, prezența
capacității juridice civile. Prinintermediul acesteia persoanelormenționate le este recunoscută
prin lege calitatea de subiecte de drepturi și obligații.
a. Considerații generale
În dreptul civil, față de alte ramuri de drept capacitatea juridică prezintă unele note
specifice ce pot fi desprinse din analiza definiției formulate de doctrina juridică.
Prin prisma acesteia, capacitatea juridică civilă apare ca aptitudinea generală și
abstractă a unei personae de a avea drepturi și obligații în cadrul raporturilor juridice civile.
Această calitate, atribuită de lege, permite subiectului de drept civil să dobândească drepturi și
să-și asume obligații, să-și exercite drepturile și să-și îndeplinească obligațiile. Cum arătam,
capacitatea juridică civilă are un caracter general în sensul că aparține tuturor persoanelor, în
mod egal, chiar dacănu au o voință conștientă sau suficient dezvoltată.
În acest din urmă caz, exercițiul drepturilor și îndeplinirea obligațiilor se va face prin
intermediul unor persoane strict și limitativ prevăzute de lege.
Din cele prezentate se conturează două dimensiuni ale capacității juridice civile:
capacitatea subiectului de drept civil, de a avea drepturi și de a-și asuma obligații (capacitatea de
folosință) și capacitatea acestuia de a dobândi și exercita drepturile și de a asuma și îndeplini
obligațiile (capacitatea de exercițiu).
Ca regulă, capacitatea juridică civilă esteunică în sensul că titularul drepturilor și
obligațiilor exercită direct, personal, atributele personalității sale.
Numai în mod excepțional, recunoașterea capacității juridice civile nu include și
drepturile persoanelor respective de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile prin
actele lor personale. Avem în vedere cazurile în care lipsa unui grad corespunzător de dezvoltare
bio-psihică sau lipsa experienței suficiente de viață, a unei anumite maturități în dezvoltare și
gândire, ar expune persoana respectivă riscului de a fi prejudiciată.
În cazurile arătate, exercitarea personală a drepturilor și obligațiilor în raporturile
juridice civile nu coincide cu momentul dobândirii acestora, fiind condiționată de existența
capacității de exercițiu. Drepturile minorilor sau ale persoanelor cu discernământ afectat de o
boală mintală se încadrează în această situație de excepție.
În descifrarea conținutului corect și complet al noțiunii de capacitate de folosință a
persoanei fizice facem recurs atât la definiția legală, cât și la definițiile formulate în doctrina
juridică. Definiția legală își avea mediul reglementării în art. 5 al. 2 din Decretul 31/1954, care
prevedea: „Capacitatea de folosință este capacitatea de a avea drepturi și obligații”.
Într-o manieră asemănătoare este definită capacitatea de folosință în literatura de
specialitate, cu ușoare nuanțe de la o definiție la alta. Într-o opinie, capacitatea de folosință este
35
definită ca acea parte a capacității civile a omului, ce exprimă aptitudinea acestuia de a avea
drepturi și obligații civile.Fără a aduce modificări de esență (substanță) într-o altă opinie,
capacitatea de folosință a persoanei fizice este apreciată a fi aptitudinea generală și abstractă a
unei persoane de a avea drepturi și obligații în cadrul unor raporturi juridice civile.
Valorificând reglementările anterioare, dar și sugestiile literaturii de specialitate, Noul
Cod Civil definește capacitatea de folosință ca fiind aptitudinea persoanei de a avea drepturi și
obligații civile ( art. 34).
Desigur, în afară de reglementările menționate mai sus, au incidență în problemele
capacității de folosință a persoanei fizice majoritatea covârșitoare a izvoarelor dreptului
civil,mai puțin cele care au fost adoptate special pentru persoana juridică. Sunt, de asemenea,
relevante dispozițiile unor documente internaționale la care ne-am referit anterior.

b.Începutul capacității de folosință a persoanei fizice

În cazul acelor drepturi subiective care pot aparține unui titular, fără afi nevoie ca
exercitarea lor să o realizeze aceeași persoană, capacitatea de folosință începe odată cu nașterea
persoanei.
În mod excepțional, ea se dobândește și înainte de naștere (din momentul concepției
copilului, cu condiția ca acesta să se nască viu). Rezultă că regula în materie de dobândire a
capacității de folosință operează din momentul nașterii persoanei care poate fi dovedită cu actul
de stare civilă eliberat în condițiile legii. Regula a fost consacrată în reglementările anterioare
art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 care prevedea: Capacitatea de folosință începe de la
nașterea persoanei. Dispoziția reapare în art. 35 din Noul Cod Civil intitulat: Durata capacității
de folosință.
În situație de excepție, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă
numai dacă el se naște viu ( art. 7 alin. 2 din Decretul 31/1954). Și unele articole ale Codului
Civil făceau referire la drepturile copilului conceput. De exemplu, art. 654 Cod Civil de la 1864
reglementând capacitatea succesorală prevedea că : Pentru a succede trebuie neapărat ca
persoana care succede să existe în momentul deschiderii succesiunii: ,,copilul conceput se
consideră că există. Copilul născut mort este considerat că nu există”.
De asemenea art. 808 din Codul Civil de la 1864 prevedea că: „este capabil de a primi
prin donațiune între vii oricineeste conceput în momentul donațiunii”. Al. 2 al aceluiași articol
adaugă că: ,,este capabil prin testament orice este conceput la epoca morții testatorului”. Și Noul
Cod Civil înscrie printre condițiile generale ale dreptului de moștenire și pe aceea ca persoana
cu vocație succesorală să existe în momentul deschiderii moștenirii (art.957 al. 1). Aceste
dispoziții sunt coroborate cu dispozițiile Noului Cod Civil, care conturează conținutul noțiunii
de ,,a exista”la momentul deschiderii succesiunii, corespunzătoare drepturilor copilului
conceput sau prezumția aflării în viață a dispărutului oricapacității de a primi liberalități
apersoanei juridice(înainte de înființare).
Art. 36 NoulCod Civil, de exemplu, prevedecă: „drepturile copilului sunt recunoscute de
la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.De asemenea art. 53 referindu-se la persoana
dispărută, reține prezumția că cel dispărut este socotit în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre
declarativă de moarte rămasă definitivă. Prezumția este preluată, fără nicio modificare din art.
19 -Decretul 31/1954. Tot astfel, art. 208 din Noul Cod Civil reglementează capacitatea
persoanei juridice de a primi liberalități chiar înainte de înființare.
În cazul copilului conceput, dar nenăscut pentru recunoașterea capacității de folosință
anticipată trebuie menționate câteva din dispozițiile privind timpul legal al concepțiunii. În
vechea reglementare art. 61 din Codul familiei prevedea că „Timpul cuprins între a 300-a și
180-a zi dinaintea nașterii copilul este timpul legal al concepțiunii”.
c. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
Noțiune și reguli de delimitare
Din definiția legală formulată capacității de folosință, atât în vechea, cât și în noua

36
reglementare rezultă că prin conținutul acesteia trebuie să înțelegem aptitudinea generală și
abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi și obligații civile.
Cu excepția capacității anticipatea copilului conceput , conținutul capacității de folosință
prezintă două dimensiuni (laturi): latura activă ce vizează aptitudinea persoanei de a dobândi
drepturi subiective și latura pasivă ce exprimă aptitudinea persoanei de a-și asuma obligații
juridice civile.
Pentru identificarea corectă și completă a drepturilor și obligațiilor ce alcătuiesc
conținutul capacității de folosință a a persoanei fizice, trebuie respectate anumite reguli
cristalizate în doctrina juridică, pe baza reglementărilor în vigoare. Cele mai importante sunt:
- Regula potrivit căreia drepturile și obligațiile persoanei fizice își au suportul în
dreptul obiectiv al unui stat, alcătuit din reglementări interne, dar și din izvoare de drept cu
caracter internațional.
- Regula care fixează întinderea reală a conținutului capacității de folosință prin
raportare la reglementările ce aduc unele îngrădiri conținutului capacității de folosință,
știutfiind faptul că nicio persoană nu ar putea fi lipsită în totalitate de capacitate de folosință.
Art. 29 din Noul Cod Civil prevede expres că:„ Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu decât în cazurile și
condițiile expres prevăzute de lege.”
Așadar principiul generalității capacității de folosință a persoanei fizice trebuie coroborat
cu reglementările care stabilesc cele două categorii de drepturi, îngrădiri cu caracter de
protecție, îngrădiri cu caracter de sancțiune.
- Regula potrivit căreia, pentru determinarea conținutului capacității de folosință a
persoanei fizice trebuie cercetate nu numai izvoarele proprii dreptului civil, ci acele
reglementări care,chiar dacă aparțin altor ramuri de drept au incidență asupra anumitor
raporturi de drept civil. Aceste ultime reglementări prezintă o importanță specială mai
ales când trebuie să identificăm îngrădirile aduse conținutului capacității de folosință;
- Regula care reține în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice drepturile și
obligațiile civile careaparțin tradițional de sfera acestei ramuri de drept. Desigur, după
intrarea în vigoare a Noului Cod Civil domeniul acestor drepturi și obligații s-a extins și
asupra raporturilor de drept comercial, de dreptul familiei, de drept internațional privat.
Din considerațiile dezvoltate pe tema conținutului capacității de folosință pot fi desprinse
unele criterii, dintre care au o semnificație deosebită:
- Criteriul izvorului legislativ ce consacră drepturile și obligațiile civile, cu caracter
intern sau internațional;
- Criteriul conținutului patrimonial sau extrapatrimonial al drepturilor și obligațiilor
civile.
Criteriile menționate sunt operante fie separat, fie în conlucrare. În dreptul constituțional
sau administrativ, criteriul izvorului este combinat cu conținutul patrimonial sau nepatrimonial
al drepturilor subiective civile.
Principiul generalității conținutului capacității de folosință a persoanei fizice:
îngrădiri aduse acestuia
Principiul generalității conținutului capacității de folosință se exprimă în aptitudinea
generală și abstractă a omului de a participa la orice raport juridic civil, bucurându-se de o
capacitate juridică generală. Ca subiect de drept civil persoana fizică poate intra în raporturi
juridice cu alte persoane fizice sau juridice, precum statul, organele acestuia, regii autonome
instituții, asociații, fundații etc.
Conținutul acestor raporturi juridice este alcătuit din drepturisubiective și obligații civile
care uneori pot cunoaște unele limitări97.

97
Pentru detalii privind drepturile subiective și obligațiile juridice civile, a se vedea E. Iftime, Actul juridic
civil, 2014, p. 41-72

37
 Îngrădiri aduse capacității de folosință a persoanei fizice
Aprofundarea problematicii îngrădirilor impuse capacității de folosință aduce în discuție
3 principii: intangibilitatea, generalitatea și legalitatea capacității de folosință, pentru că
îngrădirile menționate reprezintă abateri de la acestea.
Combinarea principiului intangibilității cu principiul legalității conduce la concluzia că
nu pot exista îngrădiri ale capacității de folosință decât în cazuri strict și limitativ prevăzute de
lege. Ele trebuie privite ca incapacități de drept civil, pentru a nu le confunda cu incapacități
aparținând altor ramuri de drept.
Incapacitățile de drept civil au format obiect de reglementare atât în vechea ordine
juridică (art. 6 – Decretul 31/1954), dar și în Noul Cod Civil. Sub formularea ,,limite ale
capacității civile“, sunt reglementate atât îngrădirile aduse capacității de folosință, cât și lipsa în
tot sau în parte a capacității de exercițiu ( art. 29 Noul Cod Civil).
Îngrădirile aduse capacității de folosință pot fi grupate după criterii variate:
a. După izvorul lor, îngrădirile de drept civil pot fi grupate în:
- Îngrădiri impuse de legea civilă;
- -Îngrădiri stabilite de legea penală.
b. După efectele produse există:
- Îngrădiri care operează de plindrept(ope legis, acestea fiind cele mai
importante și mai frecvente, pentru că “ operează prin simpla încadrare a persoanei
fizice în ipoteza normei care stabilește incapacitatea98”.
- Îngrădiri care operează prin efectul unei hotărâri judecătorești și
încadrează în această categorie îngrădirile cu caracter de sancțiune.
c. După caracterul îngrădirii există:
- Îngrădiri cu scop de protecție;
- Îngrădiri cu scop de sancțiune.
Vom aprofunda în mod deosebit acest criteriu, fără a le neglija complet pe celelalte.

Îngrădiri cu scop de protecție

Îngrădirile de felul celor menționate se adresează anumitor categorii de persoane, care
Aceste îngrădiri erau prevăzute de vechiul Cod Civil, de fostul Codal Familiei, dar și
prin legi speciale cum ar fi Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea arendării, Legea minelor.
Îngrădiri prevăzutede Codul Civil (Vechiul Cod Civil -Noul Cod Civil)
Vom analiza aceste îngrădiri așa cum apar atât în vechea reglementare cât și în Noul Cod
Civil.
A. Dintre îngrădirile prevăzute de Vechiul Cod Civil menționăm pe cele impuse în
materie de liberalități:
1. Incapacitatea minorului mai mic de 16 ani de a dispune în vreun fel, prin donație
sau testament de bunurile sale ( art. 806 VCC). În schimb, minorul mai mic de 16
ani este capabil de a primi prin donațiune între vii sau prin testament; .
2. Incapacitatea minorului de 16 ani de a dispune prin testament de jumătate din
bunurile de care ar dispune, după majorat (art. 807).
3. Incapacitatea minorului de 16 ani, de a dispune prin testament în favoarea
tutorelui său (art. 809 Vechiul Cod Cvil).
După ajungerea la majorat, fostul minor va putea, ca regulă dispune în limite legale de
bunurile sale. Dar chiar și în cazul acesta pot fi întâlnite unele incapacități. Una dintre ele
interzice minorului ajuns la majorat să dispună prin dispozițiiîntre vii sau prin testament,
înfavoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei nu au fost în prealabil date și
primite.99

98
Gh. Beleiu, op. cit. P. 263
99
În cazul acesta, ca și în ipoteza minorului de 16 ani, sunt exceptați ascendenții minorului care sunt sau au fost
tutori ai lor.
38
 Descărcarea de gestiune a tutorelui are loc după predarea bunurilor, verificarea socotelilor și
aprobarea lor ( art. 141 alin. 1 din fostul Cod al familiei).
4. Incapacitatea medicilor și farmaciștilor, care au tratat o persoană în boala de care
moare de a ,,profita de dispozițiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut în
favoare –în cursul acestei boli“. Regula menționată mai sus cunoștea unele
excepții în sensul că persoanele declarate incapabile în baza art. 810 V.C.C.
puteau primi remunerații cu titlu particular în raport de serviciile făcute și starea
dispunătorului. De asemena, în caz de rudenie până la al patrulea grad inclusiv
sunt admise dispozițiile universale ,,afară numai dacă mortulva avea erezi în linie
dreaptă și dacă acela în profitul căruia s-a făcut dispoziția, nu este el chiar erede
în linie dreaptă.“
Regulile de mai sus ,,sunt aplicabile și în privința preoților“ (art. 810 al. 2 VCC).
Unele incapacități sunt întâlnite în cazul testamentelor privegiate.
5. Incapacitatea ofițerilor bastimentului de a beneficia de o vreo dispoziție a
testamentului făcut pe mare, afară de cazul în care aceștia ar fi rude cu testatorul.
(art 883, VCC)
Îngrădiri ale capacității de folosință stabilite în materie de vânzare-cumpărare:
- Incapacitatea soților de a încheia acte de vânzare-cumpărare între ei (art.
1307 VCC): ,,vânzarea nu se poate face între soți“.
- Incapacitatea anumitor persoane de a se face adjudecatari(direct sau prin
persoane interpuse) vândute la licitație publică.
- Categoriile de persoane aflate sub această interdicție sunt enumerate strict
și limitativ de art. 1308 VCC: ,,tutoriiîn privința averii celor aflați sub a lor tutelă,
mandatarii în ceea ce privește averea cu care sunt însărcinați să vândă;
administratorii, în privința ,,averii comunelor sau stabilimentelor încredințate
îngrijirii lor”; oficianții publici (funcționarii publici în privința ,,averilor statului ale
căror vânzări se fac prin ei înșiși”).
Mai trebuie adăugat că în perioada în care toate bunurile statului au format ,,fondul unic
al proprietății de stat, interdicția ce privea administratorii averii comunelor sau stabilimentelor
sau funcționarii publici, nu și-au mai găsit aplicarea.“
Îngrădiri prevăzute de fostul Cod al familiei
Fostul Cod al familiei reglementa unele incapacități ale minorului care a împlinit 14 ani,
pentru că minorul mai mic de 14 ani nu poate încheia nici un fel de act direct, personal. Art. 128
din Codul menționat prevedea că: ,,Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soțul, o
rudă în linie dreaptă, ori frații sau surorile tutorelui de o parte și minor, de alta“.
De asemenea art. 133 al. 3 din același Cod stipula că: ,, minorul nu poate să facă nici
chiar cu încuviințare donații nici să garanteze obligațiile altuia“.
A. Îngrădiri cu scop de protecție reglementate de Noul Cod Civil
Cu modificările uneori de substanță, îngrădirile capacității de folosință, cu scop de
protecție sunt reglementate de Noul Cod Civil, în domenii cum sunt: liberalitățile sau
contractual de vânzare- cumpărare, contractual de arendare.
În materie de liberalități art. 988 Noul Cod Civil instituie unele incapacități ale persoanei
(lipsite de capacitate de exercițiu sau capacitate de exercițiu restrânsă).
Asemenea persoane sunt: minorulsau interzisul judecătoresc. În privința minorilor,
articolul menționat nu mai face distincție între minorul sub 16 ani și minorul de 16 ani, ci
extinde interdicția la toți minorii. Dacă în vechea reglemenatare minorul sub 16 ani era supus
interdicției de a dispune prin liberalități, în Noul Cod Civil toți minorii sunt: ,,loviți de această
incapacitate”.
În materie de vânzare pot fi întâlnite unele incapacități după cum rezultă din articolele
1653, 1654 NCC (incapacități de acumpăra), art. 1655(incapacități de a vinde).
B.Îngrădiri cu scop de sancțiune (sau pedeapsă civilă)

39
 Îngrădirle de felul acesta pot avea caracter de pedeapsă penală sau caracter de sancțiune
civilă.
I.Îngrădirile cu caracter de pedeapsă penalăsunt impuse de legea penală sub forma:
pedepselor complimentare a interzicerii unor drepturi sau sub forma pedepsei accesorii a
interzicerii unor drepturi.
Enumerând pedepsele VC Penal reținea 3 categorii de pedepse: principale,
complementare, accesorii. Pentru aspectul în discuție, ne interesează pedepsele complementare
și cele accesorii.
Pedepsele complementare sunt:
- interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;
- degradarea militară;
- confiscarea averii, parțială sau totală.
Pedepsele accesorii vizau interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Printre drepturile ce sunt interzise, ca pedeapsă complementară, se numără și drepturile
părintești și drepturile de a fi tutore sau curator.Aceste drepturi prezintă relevanță
pentrudemersul nostru pentru căafectează capacitatea juridică civilă.
Cât privește pedeapsa accesorie, potrivit legii penale,aceasta constă în interzicerea
tuturor drepturilor indicate de aceasta (deci inclusiv drepturile părintești și cele legate de tutelă).
Mai trebuie adăugat că pedeapsa penală complementară operează prin efectul hotărârii
judecătorești, pe când îngrădirea constă în pedeapsa penală, accesorie, operează deplin drept.
II.Îngrădiri cu caracter de sancțiune civilă
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești
Condiții
Atâtîn vechea cât și în noua reglementare cea maiseveră dintre îngrădirile cu caracter
de sancțiune civilă este decăderea din exercițiul drepturilor părintești. Este cea mai aspră și mai
durerosă dintre sancțiunile care pot fi dispuse de instanță.
Până la intrarea în vigoare a NCC sancțiunea era aplicată în condițiile pe care fostul Cod
al familiei le prevedea. Art. 109 100din Codul menționat prevedea că “dacă sănătatea sau
dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești,
prin purtarea abuzivă sau neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă
educarea învățătura sau pregătirea profesională a copiluluinu se face în spirit de devotament față
de România, instanța judecătorească, la cererea autorității tutelare va pronunța decăderea
părintelui din drepturile părintești”.
Deși era înscrisă în Codul familiei, sancțiunea menționată avea evidente consecințe
juridice asupra statutului copilului stabilită în dreptul civil. Odată aplicată, sancțiunea decăderii
din exercițiul drepturilor părintești, lipsește părintele în cauză de dreptul de al reprezenta pe
minorul sub 14 ani în actele juridice civile încheiate. În privința minorului între 14 și 18 ani,
părintelui decăzutîi este interzis dreptul de a-i da încuviințarea prealabilă pentru încheierea
actelor juridice civile. De asemnea părintele decăzut din exercițiul drepturilor părintești nu va
putea exercita drepturilor rezultând din instituția tutelei sau curatelei. 101
Chiar dacă este supus unor interdicți, părintele în cauză nu este scutit de a presta
întreținerea datorată copilului său. Art. 110 din fostul CF prevedea în acest sens că ,,decăderea
din drepturile părintești nu scutește pe părinte de a da întreținerea copilului”. În aceeași idee
trebuie menționat dreptul părintelui decăzut de a menține legăturile cu copilul său, consacrat de
art. 111 C.F. Potrivit acestui articol, “autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din
drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă prin asemenea
legături creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului ar fi primejduită.”
Sub aspect procedural, trebuie arătat că cererea de decădere se judecă cu citarea
părinților și autorității tutelare. Fostul Cod al familiei reglementa și posibilitatea redării oricând
100
Art. 109 din Codul familiei a suportat în timp modificări și completări prin reglementările privind adopția L.
48/1991 privind adopția.
101
A se vedea art. 107 lit. b, c din fostul Cod al familiei
40
a exercițiului drepturilor părintești, dacă împrejurările care au condus la instituirea unei
asemenea măsuri încetau.
Art. 112 din Codul menționat prevedea expres că “instanța judecătorească va reda
părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi dacă au încetat
împrejurările care au dus la decădere, astfel încât prin redarea acestor drepturi, creșterea,
educarea, învățătura, pregătirea profesională și interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt
primejduite ”.
În toate situațiile în care, după adoptarea acestei măsuri copilul rămânea lipsit de
ocrotirea părintească, se intituia tutela așa cum prevedea art. 113 CF. Articolul menționat se
aplica și în situații similare, când minorul rămânea fără protecțieprecum: ambii părinți sunt
morți, necunoscuți, puși sub interdicție, dispăruți.
Cu unele modificări și completări (uneori substanțiale) 102, măsurile adoptate în cazul
decăderii din exercițiul drepturilor părintești au fost absorbite de NCC (art. 508-512).
Condițiile în care, în prezent, este adoptată o asemenea măsură sunt descrise limitativ în
art. 508 NCC care prevede că “instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice,
cu atribuții în domeniul protecției copilului poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor
părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin
neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesul superior
al copilului”.
Același articol,prin al. 2 conține unele dispoziții de ordin procedural. Cererea se judecă
de urgență cu citarea părinților și pebaza referatului de anchetă psihosocială cu participarea
obligatorie a procurorului.
Întinderea decăderii
În vechea reglementare nu exista o dispoziție expresă privind întinderea decăderii.
Din interpretarea “per a contrario” aart. 111 CF, menționat mai sus reieșea că decăderea
era totală și se întindea asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii.
Regula a fost preluată, cu evidente îmbunătățiri și cu mai multă claritate, de către art.
509 din NCC. Al. 1 al art. menționat prevede că “decăderea din exercițiul drepturilor părintești
este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii”.
De la această regulă legea admite unele excepții în care instanța va putea decide o
decădere parțială. Acest gen de decădere operează fie în privința anumitor drepturi ale
părintelui, fie numai pentru unii copiii. Desigur decăderea parțială va fi pronunțată dacă instanța
de tutelă își va forma convingerea că nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și
pregătirea profesională a copiilor.
Și în concepția NCC decăderea din exercițiul drepturilor părintești “nu scutește părintele
de obligația sa de a da întreținerea copilului” (art. 510 NCC).
De asemenea, în reglementarea NCC sunt reiterate dispozițiile privind redarea
exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au dus la aplicarea acestei
sancțiuni și dacă părintele nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului. (art.
512 alin. 2NCC). În cazul arătat “până la soluționarea cererii instanța poate îngădui părintelui să
aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului” (art. 512
alin. 2).
Indiferent de situația pe care o avem în vedere trebuie să remarcăm că după adoptarea
acestei măsuri, dacă minorul rămâne lipsit de ocrotire părintească se va institui tutela așa cum
prevede art. 411 NCC.
În doctrina juridică se atrage atenția asupra caracterului mixt al sancțiunii: de dreptul
familiei și dreptul civil. După adoptarea NCC,prin prisma concepției moniste, rămâne în discuție
naturade drept civil a sancțiunii, având în vedere că relațiile de familie formeazăobiectul de
reglementare al Cărții a II-a „Despre familie” (art. 258-534).

102
Reamintim că reglementarea acestui articol este preluat......
41
 Acolo unde se impune, reglementările Codului Civil se completează cu normele
speciale, interne și internaționaleprivind drepturile copilului, ocrotirea acestora prin mijloace de
drept civil. Dintre acestea prezintă relevanță art. 32 din L. 272 /2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului.
Declararea judecătorească a abondonului
Aplicarea acestei sancțiuni a cunoscut o reglementare specialăprin L. 47/1993 care sub
aspectul soluțiilor oferite se apropie oarecum de reglementările vizând decăderea din exercițiul
drepturilor părintești, păstrându-și totuși specificitatea.
Așa cum prevedea art. 4 alin. 1 din legea menționată, odată declarat abandonul, instanța
competentă „va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socialăsau medicală
de stat sau instituției private legal constituite ori, după caz, altei persoane, în condițiile legii ”.
Ca și în cazul decăderii din exercițiul drepturilor părintești, instanța competentă poate
decide oricând “la cererea unuia sau ambilor părinți redarea exercițiului drepturilor părintești,
dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea
exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului. ” (art. 6, alin 1, din Legea 47/1993).După
intrarea în vigoare a NCP abandonul de familie este încriminat prin art. 378.Potrivit acestui
articol declararea judecătorească a abandonului are loc ori de câte ori “persoana care are
obligația legală de întreținere față de cel îndreptățit la întreținere” a săvârșituna dintre
următoarele fapte:
>părăsirea, alungarea, sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale
a copilului;
>neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzută de lege;
>neplata, cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale
judecătorească.;103
>neexecutarea cu rea credință de către cel condamnat, a prestațiilor periodice stabilite
prin hotărâre judecătoarească în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea
victimei infracțiunii.
Sub aspect procedural, trebuie făcută mențiunea că “acțiunea penală se pune în mișcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. De o deosebită importanță este și dispoziția
potrivit căreia “dacă înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește
obligațiile, fapta nu se pedepsește”. În același scop, de a-l stimula pe inculpat la executarea
prestației sale, trebuie apreciată și dispoziția căîndeplinirea de către inculpat obligației legale ce
îi revine până la rămânerea definitive a hotărârii de condamnare, consecința amânării aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Sancțiuni civile stabilite în materie succesorală
Asemenea sancțiuni apar în vechea reglementare, dar și în NCC. Codul Civil de la 1864
fixa unele îngrădiri ale capacității civile de folosință în caz de nedemnitate succesorală sau de
sustragere a unor bunuri succesorale de către erezi.
Sunt relevante, pentru aspectul în discuție, art. 655, 703 și 712 din Codul menționat.
Art. 655 se referă la nedemnitatea succesorală, care atunci când este constată are drept
consecință excluderea de la successiune a aceluia care: a omorât sau a încercat să omoare pe
defunct; a făcut contra defunctului o acuzație capitalădeclarată de judecată calomnioasă; nu a
denunțat omorul defunctului, deși avea cunoștință de această faptă.
Art. 703 se referă la “erezii care au dat la o parte sau au ascuns lucruri ale unei
succesiuni” și careprin aceasta sunt siliți a accepta forțat succesiunea, astfel încât “cu toată
renunțarea lor ei rămân erezi și nu pot lua nicio parte din lucrurile date la o parte sau lucruri
ascunse”. Această îngrădire apare ca o excepție de la regula înscrisă în art 686 Cod civil de la
1864 potrivit căreia “nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine”.

103
În cazul acesta se aplică pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu o amendă.

42
 În privința eredelui (moștenitorului)„care a ascuns obiecte ale succesiunii sau care cu
știință și rea-credință nu a trecut în inventar efecte dintrânsa ” opera în baza art. 712 o altă
îngrădire a capacității civile de folosință și anume decăderea din beneficiul de inventar. 104
Aplicarea acestei dispoziții avea relevanță în măsura în care VCC reglementa două feluri
de acceptare: pură și simplă și sub beneficiul de inventar, acceptantul fiind avantajat de această
din urmă formă.
În NCC problema decăderii din beneficiul de inventar nu se mai pune câtă vreme regula
ce guvernează acest domeniu este ca “acceptantul va suporta pasivul succesoral în limita
activului succesoral”. Doar acceptarea forțată reținută ca excepție de art. 1119 din NCC conduce
la situația în care pasivul poate să depășească activul ( ultra vires hereditates – răspunderea
pentru pasivul succesoral dincolo de limitele activului succesoral).
Excepția este reglementată de art. 1119 alin. 2 și se referă la acceptarea forțată.
Articolulmenționat prevede că “succesibilul care cu rea-credință” a retras ori a ascuns
bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este
considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea”. El nu va avea însă
niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse, și după caz, va fi obligat să raporteze ori
să reducă donația ascunsă fără a participala distribuirea bunului donat.
Comparând acest articol cu reglementările anterioare în materie (art. 703 VCC) putem
constata unele deosebiri care vizează reaua credință cu care trebuie să fi acționat succesibilul,
dar și noul caz de acceptare forțată atras de ascunderea unei donații supusă raportului ori
reducțiunii.
Cu unele modificări și completări, nedemnitatea succesorală rămâne și în concepția
NCC,principală sancțiune civilă stabilită în materie succesorală.
O primă precizare ce se impune, în legătură cu această incapacitate, este una legată de
aplicarea legii civile în timp. Așa cum prevede art. 93 din L. nr. 71/2011 de punere în aplicarea
NCC, nedemnitatea succesorală va lovi numai faptele săvârșite, după intrarea în vigoare a
acestui cod. De asemenea potrivit Codului civil de la 1864, nedemnitatea succesorală era
operantă doar în materie de succesiune legală. NCC a extins sfera de aplicare astfel încât să
acopere și succesiunea testamentară. De asemenea se conturează două categorii de nedemnitate:
cu caracter absolut și cu caracter relativ. Nedeminitatea absolută operează de plin drept în cazul
săvârșirii unor fapte deosebit de grave, infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă
moștenirea sau pe un alt succesibil. În ambele cazuri trebuie să existe o hotărâre de condamnare
a nedemnului rămasă definitivă. Corespunde nedemnității prevăzute anteriorde art. 655 din
Codul Civil de la 1864.
Nedemnitatea relativă poate fi declarată pe cale judecătorească în anumite cazuri
specifice neprevăzute în VCC. Art. 959 alin. 1 prevede că poate fi declarată nedemnăde a
moșteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea cu intenție, a unor fapte
grave de violență fizică sau morală;
b) persoana care cu rea-credință, ascuns, a alterat, a distrus sau falsificat
testamentul defunctului;
c) persoana care prin dol sau violențăl-a împiedicat pe cel care lasă
moștenirea săîntocmească, modifice sau revoce testamentul.
Nedemnitatea judiciară este declarată de către instanța de judecată la cererea oricărui
succesibil, iar acolo unde este cazul, la cererea reprezentanților unităților administrativ-
teritoriale în a căror rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii succesiunii.
Încetarea capacității de folosinţă a persoanei fizice
În vechea reglementare, pentru încetarea capacității de folosință este ilustrativ articolul 7
alin. 1 decr. 31/1954 care se referea atât la începutul capacității de folosință cât și la șfârșitul

104
Acceptarea succesiunii sub beneficiul de inventar presupune și suportarea pasivului succesoral în limita activului
succesoral.
43
acesteia, în formularea: Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și încetează
odată cu moartea acesteia. Articolul menționat consacrăregula în materiede încetare a capacității
de folosință. Ca situație de excepție este reglementată încetarea capacităţiide folosință prin
declararea judecătorească a morții persoanei fizice. Articolul 18 din Decretul31/1954 prevedea,
în acest sens, că cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită în hotărâre ca fiindaceea a
morții.
De la caz la caz,instanța de judecată stabilea o dată a morții susținută de indicii clare,
concrete, îndestulătoare.
În lipsa acestora, instanța reținea ca dată a morții ultima zi a termenului ce trebuie scurs
pentru declararea judecătorească a morții. Dacă ulterior apăreau informații certe cu privire la
data morții, instanța putea face rectificările necesare.
De menționat că și înaceastă ultimă situație încetarea capacităţiieste marcată de data
morții, care neputând fi constatată fizic, impune declararea judecătorească a acesteia. În ambele
situații are loc completarea datei morții din “actul de deces” care este distinct de certificatul de
deces sau de hotărârea declarativă de moarte (care fac dovada datei morții).
În cazul morții fizice constată distingem ipoteza în care completarea datei morții se face
pe baza datei trecute în actul medical constatator (când un asemenea act a fost întocmit de
personal calificat în acest sens) și ipoteza în care completarea datei morții se face pe baza
declarației făcute de persoana care anunță la starea civilă decesul (deci nu s-a întocmit un
certificat constatator al decesului de către personalul medical).
În cazulmorții declarată prin hotărâre judecătorească, completarea datei morții se face pe
baza hotărârii judecătorești declarativă de moarte rămasă definitivă.În rubrica corespunzătoare
din actul de stare civilă va fi trecută data consemnată de hotărârea judecătorească definitivă ca
fiind aceea a morții.
Desigur, situația de excepție în care data morții este cea indicată dehotărârea
judecătorească, ridică o problematică mult mai complexă, ceea ce a determinat reglementări
speciale în această privință (atât de drept material cât și dedreptprocesual). Reglementările de
drept material își aveau sediul în vechea reglementare, în art. 16-21 din Decretul nr.31/1954 iar
cele de drept procesual în art. 36-43 din Decretul nr.32/1954.
În reglementarea NCC, instituția declarării judecătorești a morții este găzduită de art.49-
57.
Declararea judecătorească a morții
a)Precizări conceptuale și justificare.
Sub aspect terminologic trebuie precizat că expresia “declararea judecătorească a morții”
comportă două sensuri. Într-un prim sens, expresia amintită dă concreteţe unei instituții juridice
susținută de un ansamblu de norme juridice special edictate. Este vorba de legislația anului 1954
(Decretul 31/1954 și Decretul 32/1954) care în timp a cunoscut unele completări și adaptări
noilor realități, și NCC.
În cel de al doilea,sens expresia vizează mecanismul juridic de identificare a momentului
încetării capacității de folosință, în situația de excepție, când decesul persoanei nu poate fi
constatat fizic.
Cât privește prezența acestei instituții printre reglementările importante ale statutului
juridic al persoanei fizice,trebuie arătat că rațiunile ei rezidăîn nevoia unei certitudini social-
juridice, chiar în privința persoanelor dispărute despre care nu există indicii că ar mai fi în viață.
Clarificarea situației unei persoane dispărute nu interesează numai persoana în cauză ci și
societatea în întregul ei. Cât privește persoana dispărută, aceasta se poate afla în raporturi de
familie, de drept comercial sau de drept civil, cu consecințe juridice care nu pot fi ignorate, ci
dimpotrivă trebuie clarificate.
Pentru toate acestea, dar mai ales pentru a pune capăt stării de incertitudine ce planează
spre celui dispărut, trebuie declanșată procedura declarării morții pe cale judecătorească(Art. 49
din NCC). Ceea ce trebuie remarcat, de la început, este faptul că NCC nu mai reține spre
reglementare procedura declarării dispariției prin hotărâre judecătorească, anterior declarării
44
morții, aspect asupra căruia vom insista în cele ce umează. Rămâne în discuție numai declararea
judecătorească a morții, cu unele modificări față de vechile reglementări.
Noul Cod Civil nu mai reglementează procedura declarării dispariției prin hotărâre
judecătorească, înaintea declarării morții. În cazul dispariției unei persoane, cu indicii că aceasta
ar fi încetat din viață, se recurge la declararea judecătorească a morții, cu unele modificări față
de reglementarea anterioară. Cea mai importantă modificare este aceea care scurtează durata
dispariției de la 4 anila 2 ani. Termenul de 2 ani se calculează de la data primirii ultimelor
informații sau indicii că persoana era în viaţă.Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii
despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul de 2 ani se va calcula de la sfârșitul
lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii. Dacă nici această dată nu poate fi
stabilită se va calcula de la sfârșitul anului calendaristic în care asemenea informații există
(art.49, al.2 Noul Cod Civil).
Ca procedură, declararea judecătorească a morții este condiționată de formularea unei
cereri, de către orice persoană interesată, adresată instanței competente 105. Se cer întrunite, de
asemenea, unele condiții cu privire la persoana dispărută și împrejurările dispariției indicate de
art.49 din Noul Cod Civil și anume: persoana să fi dispărut; să existe indici, date certe, că a
încetat din viață106; să fi trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii
din care rezultă că era în viață.
Ca și în reglementarea anterioară, Noul Cod Civil are în vedere și unele cazuri speciale
de dispariție a unei persoane în împrejurări deosebite 107sau atunci când este sigur că decesul s-a
produs deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat.
În cazul împrejurărilordeosebite cum ar fi: inundații, cutremure, catastrofe de cale ferată
sau aeriene, naufragii, stare de război etc, cel dispărut poate fi declarat mort dacă au trecut cel
puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.
În cea de a doua ipoteză, dacă există certitudinea că decesul s-a produs, deși cadavrul nu
poate fi găsit sau identificat, nu mai este necesară respectarea unui termen pentru declararea
judecătorească a morții.
Importante reglementări cuprind atât vechea cât și noua reglementare cu privire la data
prezumată a morții celui dispărut.
Cu unele adăugiri și modificări, Noul Cod Civil preia prevederile art.18, al.1 din
Decretul 31/1954, care prevedea că „cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data
pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții”. Ca element de noutate,
Noul Cod Civil face unele precizări cu privire la modalitatea de determinare a orei morții, în
formularea că „dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că celdeclarat mort a încetat
din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții”. Dacă nu există indicii
îndestulătoare în acest sens, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a
celei din urmă zile din luna sau anul din care există asemenea indicii.
Efectele hotărârii judecătorești declarative de moarte
În principiu, hotărârea analizată produce aceleași efecte ca și moartea fizic constatată 108.
Altfel spus, marchează încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Acest principal efect
nu se produce de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești declarative de moarte, ci
de la data pe care hotărârea o stabilește ca fiind aceea a morții.
Dacă după pronunțarea unei asemenea hotărâri se constată că cel declarat mort este în
viață, „se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”. 109Atunci când
105
Precizăm că Noul Cod Civil nu reglementează procedura declarării judecătorești a morții cu trimite la
codul de procedură civilă: Noul Cod de procedură civilă prin art.944 precizează că este competentă o asemenea
cerere
106
O simplă dispariție, oricât de îndelugată, o asemenea procedură în lipsa unor informării și indicii certe.
107
Împrejurările sunt enumerate de art. 50 al NCC.
108
Reamintim că o asemenea hotărâre trebuie să fie definitivă, în caz contrar „cel dispărut este socotit a fi în viață
potrivit art. 53 din NCC (care a preluat întocmai dispoziția art. 19 din Decretul 31/1954)” .
109
A se vedea art. 54 al. 1, care a preluat dispozițiile art. 20 din Decretul 31/1954 .
45
este cazul,cel declarat mort poate cere restituirea bunurilor sale, pe cât posibil în natură.Dacă
acest lucru este imposibil,restituirea se va face prin echivalent bănesc.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Precizări conceptuale
Fără a se deosebi fundamental de concepția prezentă în vechea reglementare 110, definiția
legală a capacității de exercițiu în viziunea Noului Cod Civil, cunoaște unele ajustări,
reformulări,în art 37. Definiția legală a capacității de exerciţiu pune accent pe esența acestei
componente de a conferi persoanei fizice vocația de a participa la viața juridică fără asistare sau
reprezenta de către o altă persoană. Direct și personal, persoana cu capacitate deplină de
exercițiu va îndeplini obligațiile asumate prin actele sale juridice și își va exercita drepturile
dobândite.
Condiții
Dobândirea capacității de exercițiu este condiționată de:
 Existența capacității de folosință a persoanei fizice;
 Prezența discernământului la această persoană.
Așa cum am arătat, în cele ce auprecedat, orice persoană fizică are aptitudineagenerală și
abstractă de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații (trăsătura universalității ce
caracterizează capacitatea de folosință a persoanei fizice). De asemenea, capacitatea de folosință
este generală, pentru că persoana fizică poate, în principiu, să dobândească orice drept și să-și
asume orice obligație. Numai în mod excepțional111, putem vorbi de o îngrădire a acesteia.
Cât privește prezența discernământului, trebuie cercetat gradul și puterea cu care
persoana fizică are reprezentarea faptelor sale și a consecințelor acestora edificatoare fiind, în
acest sens, starea sănătății sale mintale și vârsta.
Etape ale capacității de exercițiu:
În funcție de premisele cerute de lege pot fi distinse trei categorii de persoane:
- lipsite total de capacitatea de exerciţiu;
- cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- cu capacitate de exercițiu deplină.
Sunt lipsiți total de capacitate de exercițiu: minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și
interzișii judecătorești.
Aceste categorii de persoane sunt enumerate de art. 43 din noul Cod civil, aceleași
prezente și în vechea reglementare112. Legea lasă însă posibilitatea ca din rațiuni bine definite și
alte persoane să fie lipsite de capacitate de exercițiu. „Pentru cei care nu au capacitate de
exercițiu, actele juridice se încheie în numele acestora de către reprezentanții lor legali 113”. În
situațiile acestea trebuie avut în vedere și faptul că persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu
pot să încheie anumite acte juridice114. De asemenea, în unele situații, actele reprezentanților
legali sunt condiționate de anumite autorizări pentru a dobândivalabilitate.
Are capacitatea de exercițiu restrânsă, potrivit art.41 NCC, ce corespunde art.9 al.1 din
Decretul 31/1954, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani. În condițiile acestea, minorul poate
încheia acte juridice, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui.
În cazurile anume prevăzute de lege, potrivit noilor prevederi ale Codului civil, se
impune și condiția autorizării instanței de tutelă. În situațiile arătate, încuviințarea sau

110
A se vedea art. 5, al. 3, din Decretul 31/1954 .
111
Vezi pag .... din lucrare .
112
Vezi art. 11, al. 1. din Decretul 31/1954
113
Art. 43 din NCC, face mențiune expres că „În afara altor cazuri prevăzute de lege noua capacitate de exercițiu ...”
114
Art. 42 NCC se referă la unele acte ale minorului, valabil încheiate, iar art. 43, al.3 adaugă, pentru a detalia, că
“Persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul
încheierii lor . Cât privește minorul, valabilitatea actelor sale este condiționată de împlinirea vârstei de 14 ani,
când se prezumă prezența discernământului” .
46
autorizarea trebuie obținute cel mai târziu în momentul încheierii actului, nu și după încheierea
acestuia.
Pentru mai multă claritate și certitudine, legiuitorul a precizat care sunt categoriile de
acte pe care minorul le poate încheia singur: acte de conservare, acte de administrare ce nu îl
prejudiciază, acte de dispoziție de mică valoare cu character curent și care se execută la data
încheierii lor.
În completarea categoriilor de acte juridice, posibil a fi încheiate de minor, art.42 NCC,
adaugă acte ale minorului încheiate în situații speciale, respectiv: „privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa. Aceste acte sunt supuse condițiilor generale
privind încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui și eventual unor condiții impuse de
reglementări speciale în domeniile vizate115”. Este important de reținut că în cazurile acestea
strict și limitativ precizate de lege, minorul își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile
singur, dispunând de veniturile dobândite fără încuviințareaocrotitorului legal (părinte, tutore).
Un regim juridic aparte au actele de dispoziție 116pe care minorul nu le poate încheia
singur fără încuviințarea ocrotitorului legal, completată de autorizarea instanței de tutelă.
Este vorba de actele de mare valoare sau cele de mică valoare, dacă nu au character
curent și nu se execută la data încheierii lor. Așa fiind, minorul nu ar putea încheia singur actele
juridice afectate de modalităţi (termen, condiție) sau cu executare succesivă. Actele juridice ale
minorului supuse condițieide încuviințare și autorizare sunt cele enumerate de art.144 al.2 din
noul Cod civil care se referă la regimul juridic al actelor de dispoziție. În concret, este vorba
despre: acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare sau grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia sau încheierea în mod valabil a
oricăror alte acte ce depășesc dreptul de administrare. Numai dacă bunurile sunt „supuse pieirii,
degradării, alterării și deprecierii sau dacă au devenit nefolositoare pentru minor” 117, tutorele le
poate înstrăina fără avizul consiliului de familie și fără autorizarea instanței de tutelă.
Anumite acte juridice îi sunt interzise cu desăvârșire minorului cu capacitate de exercițiu
restrânsă. Așa sunt actele juridice pe careminorul le-ar putea încheia doar după îndeplinirea
vârstei de 18 ani (când devine major).
Chiar dacă ar avea încuviințarea ocrotitorului legal, minorul nu ar putea dispune prin
acte de donație118și nici nu ar putea garanta obligațiile altuia. Sunt interzise, de asemenea, actele
juridice încheiate de minor cu tutorele său sau soțul acestuia, o rudă în linie dreaptă saufrații ori
surorile tutorelui.
Sancțiune
Având în vedere atât lipsa capacității de exercițiu cât și restrângerea acesteia, legiuitorul
a prevăzut ca sancțiune pentru actele încheiate nulitatea relativă „fără a exista obligația de a
dovediexistența unui prejudiciu”119. În plus, a oferit posibilitatea celor două categorii de subiecte
de drept civil să poată invoca, direct, personal, pe cale de excepție, anulabilitatea actului,
„pentru incapacitatea lor rezultată din minoritate sau din punerea sub interdicţie
judecătorească”.
Încetarea capacității de exercițiu restrânse
În principiu, capacitatea de exercițiu restrânsă încetează atunci când dispare condiția care
a impus-o, adică vârsta persoanei sub 18 ani. Devenind majoră, persoana fizică dobândește

115
De exemplu, dacă încheie un contract de muncă se cer a fi îndeplinite condițiile impuse de art.13 din Codul
muncii, care prevede că „persoana fizică dobândește capacitate de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani”. În situația
arătată actele minorului nu mai sunt supuse condiției încuviințării prealabile.
116
Actele de dispoziție au ca rezultat scoaterea unor bunuri sau drepturi din patrimoniul unei persoane sau grevarea
unui bun cu o sarcină reală.
117
Art.144, al. 4 NCC
118
Cu toate acestea, potrivit cu starea sa maternală, minorul ar putea să facă unele daruri obișnuite (Art. 146, al.3 din
noul Cod civil care prevede expres că „ minorul nu poate să facă declarații, altele decât darurile obișnuite potrivit
stării lui materiale, și nici să garanteze obligațiile altuia.”
119
Colectiv Noul Cod Civil Note. Corelații, Explicații, Editura, C.N.Beck, București 2011, pag 18
47
capacitate deplină de exercițiu, dacă nu ne aflăm într-una din situațiile în care se recunoaște
minorului o capacitate deplină anticipată.
Art. 40 NCC prevede că „pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exercițiu. În acest scop vor fi
ascultați părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de
familie”. Pentru situațiile acestea de excepție se impun două condiții: existența unor motive
temeinice și vârsta de 16 ani a minorului.
Tot ca o situație de excepție, reținem și cazul punerii sub interdicție judecătorească a
minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, acesta devenind lipsit total de capacitate de
exercițiu.
În sfârșit, capacitatea de exercițiu restrânsă poate înceta prin moartea persoanei fizice,
când încetează și capacitatea sa de folosință, implicit calitatea de subiect de drept civil.

III.3. Identificarea persoanei fizice

Considerații generale
Statutul de subiect de drept al persoanei fizice este indisolubil legat de individualizarea
acesteia în raporturile juridice, altfel spus de identificarea sa.
Atributele prin care se realizează o asemenea individualizare sunt: numele, domiciliul și
starea civilă. Prin prisma acestor atribute se conturează locul și poziția persoanei fizice în
colectivitatea umană (societate, familie). Atunci când este cazul, celor trei atribute li se adaugă:
reședința și pseudonimul.
Operațiunea de identificare a persoanei fizice și individualizarea acesteia în raporturile
juridice nu se face exclusiv prin mijloacele oferite de dreptul civil. Atributele ce-i definesc
identitatea acesteia sunt în mod organic legate de familia în care persoana apare, dar și de spațiul
geografic în care este plasată. De aceea, au incidență în materia analizată, normele privind
cetățenia, care țin de sfera dreptului constituțional sau a dreptului administrativ. De
asemenea,sunt aplicabile normele juridice care în detaliu reglementează relațiile de familie.
Ca natură și conținut, atributele de identificare a persoanei apar ca drepturi personal
nepatrimonialepentru că nu sunt susceptibile de o evaluare bănească. De aceea,în cadrul
drepturilor personal nepatrimoniale120, atributele de identificare a persoanei ocupă un loc bine
definit. De altfel, în mod constant literatura de specialitate și chiar reglementările în vigoare
„califică atributele de identificare a persoanei ca fiinddrepturi ale acesteia” 121.
1.Numele persoanei fizice
În lipsa unei definiții legale122a numelui, literature de specialitate oferă definiții variate
axate, în principal, pe componentele care-i alcătuiesc substanța. Dintre acestea primează natura
și misiunea numelui de a servi ca atribut de identificare a persoanei. Prin aceasta, numele
individualizează persoana fizică, atât în societate, cât și în cercul restrâns sau mai larg al
familiei. Alcătuit din două elemente, numele de familie și prenumele, numele are semnificația
de a individualiza persoana fizică în familie și societate în acord cu suportul legal aflatîn
reglementările special adresate acestuia.
Așadar, numele trebuie analizat ca atribut de identificare, fiind alcătuit, potrivit
legislației române, din două cuvinte, numele de familie și prenumele. El trebuie să aibă un
suport legal spre a nu se confunda cu alte elemente de identificare aflate în uzul comun, cum ar
fi: pseudonimul sau porecla.
Dintre definițiile formulate în doctrina juridică, reținem ca fiind convingătoare pe aceea
care privește numele ca „atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin
120
Pentru detalii, a se vedea, E. Itime, Actul juridic civil,op. cit., pag. 24
121
Art. 82 din noul Cod civil reglementează „ dreptul la nume”, iar art. 86 din același Cod vizează „ dreptul la
domiciliu și reședință”. Tot astfel, starea civilă ca atribut de identificare, este definită, prin art. 98 din noul Cod civil
ca „ dreptul persoanei de a se individualiza în familie și societate...”
122
Atât vechea reglementare( art. 12 al. 1 din Decretul 31/1956), cât și reglementarea actuală( art. 82 din noul Cod
civil) consacră dreptul la nume, fără a defini numele.
48
care aceasta se individualizează în familie și societate, cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu
această semnificație”123. Prin prisma acestei definiții pot fi identificate caracterele juridice ale
numelui puternic marcate de natura sa juridică de drept-personal nepatrimonial. Pot fi reținute
așadar: caracterul absolut (cu opozabilitate erga omnes inalienabil, imprescriptibil, legal,
personal, unitar și universal).
Ca structură, numele cuprinde numele de familie și prenumele (art.83 din NCC care a
preluat dispozițiile art.12 al.2 din Decretul 31/1954).

Dobândirea numelui
Cât privește stabilirea (dobândirea) numelui cu cele două componente, art. 84 NCC
prevede că „Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin
efectul schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege”. Sub aspect conceptual, în
doctrina juridică se atrage atenția că nu trebuie confundată noțiunea de dobândire a numelui de
familie, care exprimă „vocația copilului născut de a avea un nume de familie și un prenume”, cu
modificarea numelui sau schimbarea acestuia. Evident că noțiunea de nume trebuie privită în
sensul larg al acesteia cuprinzând componentele reglementate de lege. Doctrina de specialitate,
jurisprudența și chiar legislația utilizează conceptul de nume cu trimitere doar la „numele de
familie”. Sub acest aspect trebuie precizat faptul că noțiunea de „nume” poate fi abordată într-un
sens larg și un sens restrâns. În sens larg conceptul vizează cele două componente reglementate
legal: numele și prenumele, iar în sens restrâns, acoperă numai numele de familie.
În Codul Civil reglementările au sediul în art.82 potrivit căruia “orice persoană are
dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii”. Din conținutul acestui articol rezultă cu
claritate distincția ce se impune întru dobândirea numelui și stabilirea acestuia. Distincția are
impact asupra variatelor ipoteze care pot să apară în practica vieții juridice. În anumite situații,
atribuirea numelui se face în condițiiindicate strict de lege, fără posibilitatea celui care-l poartă
de a interveni prin propria voință124. În cazul acesta, atribuirea exprimă vocația oricărui copil
născut de a avea un nume de familie și un prenume, conform reglementărilor legale.
Stabilireanumelui trimite doar la copilul care nu are încă un nume sau prenume, fiind
găsit sau abandonat de mama a cărei identitate nu a putut fi stabilită 125. Potrivit reglementărilor
în vigoare competența stabilirii numelui unui copil găsit sau abandonat revine primarului
localității în a cărei rază teritorială se află copilul în discuție.
Prenumele copilului (denumit într-un uzaj îndelungat „nume de botez”) se stabilește la
data înregistrării nașterii pe baza declarației de naștere. El poate fi format din unul sau mai
multe cuvinte, particularizând persoana în raport cu ceilalți membri ai aceleiași familii sau cu
persoane aparținând altor familii, cu același nume. În privința prenumelui, părinții au o libertate
aproape nelimitată, pentru că rareori opțiunea pentruun prenume le este înfrântă, legea
permițând autorității publice să intervină pentru a tempera lipsa de orientare sau de bunăcuviință
a părinților. Sunt situațiile la care se referă art.84, al.2 NCC, care interzice „înregistrarea de
către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altora asemenea, de natură a
afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după caz”.

Identificarea numelui de familie

123
G.Borer: Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediția a 4- a, revizuită și adăugată, Edit. Hamangiu București
2010, pag. 351
124
Cu toate acestea, în situații de execepție, variata celor care atribuie numele are un rol hotărât, cum ar fi cazul în
care părinții copilului nu au nume comun, urmând ca acestea să convină asupra numelui, ce poate fi al unuia dintre
părinți sau numele lor reunite. În caz că părinții nu se înțeleg , va decide instanța de tutelă, conform legii nr.
119/1996 ( republicată) cu privire la actele de stare civilă ( art. 15 al. 3)
125
Art. 84 al. 3 prevede că „ Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum
și cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul
prevăzut de lege se stabilesc prin dispoziția primarului localității a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după
caz, s-a constatat părăsirea lui.
49
 Distinct de dobândire a numelui trebuie analizată modificarea acestuia ca effect al
schimbării stării civile, care nu trebuie confundată cu schimbarea numelui pe cale
administrativă.
Noul Cod Civil nu oferă o reglementare de detaliu a modificării numelui de familie,
făcând mențiunea că aceasta poate fi admisă numai în condițiile prevăzute de lege (art.84) prin
efectul schimbării stării civile126. De aceea, dispozițiile acestui articol trebuie coroborate cu
reglementările speciale adoptate în domeniul stării civile și a actelor juridice ce-i dau
consacrare.
Întrucât atribuirea numelui de familie este într-o organică legătură cu raporturile de
familie, anumite modificări intervenite în evoluția acestora pot să atragă ca o consecință
modificarea numelui de familie. Trebuie precizat că este vorba despre modificări semnificative
(de substanță), cum sunt cele apărute în filiația sa, determinate de adopție sau de încheierea unei
căsătorii.
Schimbările în filiație cu efect asupra numelui vizează: copilul din afara căsătoriei și
copilul din căsătorie a cărei paternitate a fosttăgăduită sau filiația față de tatăl din căsătorie a
fost contestată și filiația care nu este conformă cu posesia de stat a copilului a fost contestată.
În ipotezele vizând copilul din căsătorie se cere ca prin hotărârea de admitere a acțiunii,
instanța să se fi pronunțat cu privire la stabilirea numelui copilului (art.438 NCC).
Adopția, ca operațiune juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și
adoptat și implicit legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului, produce în mod
firesc efecte și asupra numelui adoptatului. Art. 473, al.1 NCC prevede explicit că și “copilul
adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă”.De la această regulă pot
să apară unele excepții legate de împrejurările și situația în care are loc adopția:
- Dacă adopția se face de către doi soți ori de către soțul care adoptă copilul
celuilalt soț, iar soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume (art.473
al.2)
- Dacă soții adoptatori nu au nume de familie comun, sunt obligați să declare
instanței care încuviințează adopția numele pe care acesta urmează să-l poarte. În
caz de neînțelegere între soți, instanța va hotărî.
Cât privește prenumele copilului adoptat, acesta ar putea fi schimbat, dar numai pentru
motive temeinice,la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare și cu consimțământul
copilului care a împlinit 10 ani.
Noul Cod Civil are în vedere și ipoteza încetării adopției când adoptatul redobândește
numele de familie avut înainte.
Căsătoria are efecte modificatoare asupra numelui dar numai în ipotezele frecvent
întâlnite în care soții au convenit ca nume comun, numele oricăruia dintre ei sau numele lor
reunite (art.282 NCC). În caz de desființare a căsătoriei (pentru motive de nulitate) sau în caz de
divorț „dacă cel puțin unul din soți și-a modificat numele prin încheierea căsătoriei, iar soții nu
au convenit sau instanța nu a încuviințat, după caz, fiecare dintre foștii soți va purta numele
dinaintea căsătoriei” (art. 383 al.3 NCC).
Schimbarea pe cale administrativă a numelui este o instituție distinctă de modificarea
acestuia. Pe cale administrativă se poate schimba atât numele de familie cât și prenumele, cu
cauze diferite față de modificarea numelui. De aceea și regimul juridic al schimbării este diferit
față de cel al modificării numelui.
Reglementarea de principiu în acest caz o oferă art.85 NCC care a reluat dispozițiile
art.12 al.3 din Decretul 31/1954 și care prevede că „Cetățenii români pot obține, în condițiile
legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie și a prenumelui sau numai a unuia
dintre acestea”127. Procedura schimbării numelui pe cale administrativă își are sediul

126
Art. 84 al. 1 din noul Cod civil
127
Pentru detalii, a se vedea, privire critică asupra noii reglementări a numelui în Decretul nr. 7/ 2003, pag. 9- 11
50
reglementării de detaliu în O.G. nr 41/2003 (art.5-19) completate cu Metodologia cu privire la
aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G nr. 64/2011.
2.Domiciliul şi reşedinţa
Domiciliul128și reședința,ca atribute de identificare a persoanei fizice cunosc o
„abordare mai suplă” privitoare la relația dintre eleîn contextul economico-social și juridic
apărut după 1989, când s-a recunoscut dreptul unei persoane de a deține în proprietate mai multe
imobile.
În acord cu dreptul la liberă circulație consacrat legal de art. 5 din Constituție, art. 86
NCC prevede că „cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber,
domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de
lege”.
Definiția legală a domiciliului este găzduită de art. 87 NCC care reia dispoziţiile din art.
13 al Decretului 31/1954, în următoarea formulare „Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își au locuința
principală”.
În termeni asemănători , O.U.G nr.97 din 2005 privind evidența, domiciliul, reședința și
actele de identitate ale cetățenilor români, republicată,în art. 27 al.1 precizează că „domiciliul
persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”. Deşi ambele definiţii
vorbesc de locuinţa principală, unele diferențe pot fi constatate, justificate fiind de funcțiile
sociale pe care le îndeplinește domiciliul, în dreptul civil relevantă fiind exercitarea drepturilor
și libertățile civile, iar în dreptul administrativ, declararea unei locuințe ca fiind principală.
Valorificând definițiile legale amintite, ținând cont și de funcțiile îndeplinite în diferite
ramuri ale dreptului, doctrina juridică oferă, la rândul ei, o definiție domiciliului privit ca atribut
de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu prin indicarea unui loc având
această semnificație juridică129.
Caractere
Așa cum este definit de Codul Civil, dreptul la domiciliu și la reședință sunt drepturi ale
personalității umane circumscrise dreptului la viață privată, cu consecințele juridice care decurg
de aici. Așa fiind, asemenea oricărui drept personal nepatrimonial 130, domiciliul are caracter
absolut, cu opozabilitate erga omnes, este inalienabil, imprescriptibil, universal și cu caracter
personal.
Pe lângă aceste caractere generale, domiciliul prezintă unele note specifice, respectiv:
stabilitatea, unicitatea și obligativitatea la care unii autori adaugă inviolabilitatea.
Categorii
Prin prisma funcțiilor îndeplinite și a importanței domiciliului în diversele domenii ale
vieții juridice, pot fi identificate mai multe categorii de domiciliu, în funcție de anumite criterii.
Cel mai important criteriude clasificare este modul de stabilire, în funcție de care reglementările
în vigoare rețin patru categorii de domiciliu, și anume; domiciliul de drept comun, domiciliul
legal; domiciliul profesional; domiciliul ales.
a) Domiciliul de drept comun a persoanei fizice este cel indicat de definițiile la care
ne-am referit anterior, locul unde se află locuința principală a acesteia.
b) Domiciliul legal este stabilit pentru anumite categorii de persoane fizice, aflate în
situații speciale, cum sunt:

128
Analizată etimologic, noțiunea de „ domiciliu” trimite la expresia latina „ domum colere” cu semnificația de
„ casa pe care cineva o locuiește”
129
G. Belciu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, op. cit. , pag. 406, citat de E. Chelaru, Drept civil.
Persoanele, 2016, op cit., pag. 132
130
Pentru detalii privind drepturile personal- nepatrimoniale a se vedea, E. Iftime, Actul juridic civil, 2014, op. cit.,
pag. 24- 25
51
 - copilul minor și interzisul judecătoresc131; persoana dispărută asupra bunurilor
căreia s-a instituit curatela (când curatorul este îndreptăţit să o reprezinte) 132;
persoanele chemate să culeagă o moștenire (când pentru administrarea bunurilor
succesorale a fost numit un custode sau curator 133,cei ocrotiți prin curatelă
specială134.
Așa cum și denumirea sugerează, domiciliul legal este stabilit de lege; apare ca o
măsură de ocrotire a anumitor categorii de persoane fizice, în fapt este domiciliul
persoanei prin care se exercită ocrotirea.
c) Domiciliul profesional apare, de asemenea,în circumstanțe speciale la care se
referă art.96 Codul Civil, potrivit căruia „cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile
patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc”. Trebuie
observat că domiciliul profesional se adaugă domiciliului de drept comun, în
condițiile arătate mai sus. Profesionistulare, ca orice persoană fizică, un
domiciliu de drept comun, care-i asigură un mijloc de exercitare a drepturilor și
libertăților sale civile, dar și un domiciliu professional care vizează numai
obligațiile sale patrimoniale asumate în exploatarea întreprinderii. Au incidență
în descifrarea esenţei acestei categorii de domiciliu și dispozițiile art. 3 al. 3 NCC
potrivit căruia „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în
producerea, administrarea și înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii,
indiferent dacă are sau nu scop lucrativ”.
Șidupă reglementările speciale, au domiciliu profesional: comercianții, liber
profesioniștii și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau
profesionale, care-și desfășoară activitatea în forme ce nu depind de constituirea unei persoane
juridice.
d) Domiciliul ales (convențional)135apare atunci când părțile unui act juridic convin
să fixeze un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării
obligațiilor născute din acel act. În practica viețiijuridice acest fel de domiciliu
apare mai rar, strict legat de executarea unui contract anume.
De aceea, efectele alegerii domiciliului au un caracter relativ pentru că operează numai
în raporturile dintre părți fără posibilitatea extinderii asupra altorraporturi juridice pe care părțile
le-ar avea cu terții, și numai cu privire la actul juridic avut în vedere de părți în momentul
alegerii sale.
Reședința și dreptul la reședință aduc în discuție atât semnificația acesteia de atribut de
identificare a persoanei fizice, cât și natura personal nepatrimonială a dreptului la reședință.
Reglementările privind reședința își au sediul atât în Codul Civil cât și în acte normative
speciale.
Art. 86 din noul Cod civil reglementează dreptul la domiciliu și reședință, iar art.
88definește reședința persoanei fizice ca fiind „locul unde își are locuința secundară”. Cu ușoare
modificări, O.U.G nr.97/2005 republicată, prin art.30 precizează că „reședința este acolo unde
persoana fizică declară că are locuința secundară, alta decât cea de domiciliu”. Același act
normativ consacră dreptul cetățenilor români de a-și stabili reședința în orice localitate din țară
(art.26, al.11), cu mențiunea că nu pot avea, în același timp, decât un singur domiciliu și o
singură reședință.

131
Art. 92 din noul Cod civil.
132
Art. 94 din noul Cod civil
133
Art 95 din noul Cod civil
134
Art. 150- 159 și 167 din noul Cod civil
135
Art. 97 din noul Cod civil
52
 Prin comparație cu domiciliul, reședința are atât un character facultativ (nu obligatoriu)
cât și un caracter temporar (nu permanent). La fel ca și domiciliul, reședința are un caracter
unic.
Prin prisma reglementărilor în vigoare și a caracterelor prezentate, reședința poate fi
definită ca fiind „atributul facultativ de identificare în spațiu a persoanei fizice, prin indicarea
locuinței sale temporare”136.
Caracterul facultativ al reședinței nu împietează asupra obligativității prezentării la
serviciul de evidență a populației a persoanei fizice care locuiește temporar mai mult de
cincisprezece zile la altă adresă decât cea de domiciliu. Ca urmare a cererii de stabilire a
reședinței, aprobată, se fac mențiunile necesare atât în cartea de identitate a solicitantului cât și
în documentele de evidență a stabilirii reședinței. Perioada pentru care se poate solicita stabilirea
reședinței nu poate depăși un an, cu posibilitatea soluționării înscrierii a unei noi mențiuni de
stabilire a reședinței.

3.Starea civilă
a) Noțiunea și sediul reglementării.
Până la adoptarea NCC, starea civilă sau statutul civil al persoanei fizice nu a cunoscut o
definiție legală. Această lacună a fost acoperită de către doctrina juridică, în formularea că
„starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin reuniunea calităților
personale cărora legea le conferă o asemenea semnificație137.
Valorificând opiniile doctrinare și soluțiile practicii judiciare din acest domeniu, NCC
oferă o definiție a stării civile în care se conturează două dimensiuni ale acesteia:
- starea civilă ca drept civil nepatrimonial;
- starea civilă ca însumare a unor calități personale.
Definiția este consacrată de art. 98 NCC, potrivit căruia „starea civilă este
dreptulpersoanei de a se individualiza în familie și societate, prin calitățile strict personale care
decurg din actele și faptele de stare civilă”.
Ca drept civil nepatrimonial, starea civilă se exprimă în prerogativele persoanei fizice
„de a se individualiza prin starea sa civilă,de a pretinde să fie individualizată de către alţii prin
starea sa civilă, de a recurge, în caz de nevoie la forța coercitivă a statului” 138.
Cât privește calitățile personale la care se referă definiția de mai sus, acestea au caracter
variat pentru căpot privi: situația familială (inclusive filiația și natura acesteia 139sau orice altă
calitate care produce efecte juridice, precum: sexul, vârsta, cetățenia etc.
Pe lângă definiția menționată, NCC oferă sumare reglementări aspectelor fundamentale
ce țin de acest atribut de identificare, cum sunt: dovada stării civile, anularea, completarea,
modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă: înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă
etc.
Reglementările speciale, de detaliu, sunt cuprinse în Legea nr. 119/1996 (republicată)
care reglementează actele de stare civilă. Au incidență, în detalierea aspectelor multiple, variate,
pe care acest atribut de identificare a persoanei fizice le aduce în discuție, reglementări care se
adresează, în principal, altor instituții juridice și numai colateral antrenează și starea civilă.
Astfel O.G. nr 41/2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice sau O.U.G nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și
actele de identitate ale cetățenilor români au efecte și asupra stării civile.
b) Caractere juridice

136
E. Chelaru, op. cit., 2016, pag. 141
137
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Op. cit., 2010, pag 385
138
E. Chelaru, op. cit., 2016, pag 142
139
Sub aspectul filiației, poate fi reținut statutul de copil din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinți
necunoscuți, de persoana adoptată, căsătorită, necăsătorită, divorțată, recăsătorită, văduvă, rudă sau afin cu cineva
53
 Și starea civilă este analizată, înainte de toate, ca un drept personal nepatrimonial , ceea
ce pune în lumină caracterele generale ale unui asemenea drept: inalienabilitate,
imprescriptibilitate, universalitate, personalitate.
Acestor caractere se adaugă nota specifică stării civile de a fi indivizibilă. Acest caracter
juridic specific face posibil ca o persoană fizică să aibă „una și aceeași stare civilă la un moment
dat, în raport cu orice alte subiecte de drept”. În egală măsură,indivizibilitatea stării civile
presupune că toate componentele sale formează un tot unitar care nu poate fi divizat în raport de
împrejurările în care se ridică problemele de stare civilă.
c)Înregistrările de stare civilă au o reglementare amplă în Legea nr. 119/1996, fiind
definite ca, operațiuni juridice de consemnare în registrele de stare civilă a actelor și faptelor
destare civilă, precum și a altor elemente prevăzute de lege, care se efectuează, în condițiile
prevăzute de lege, de către autoritățile și funcționarii de stare civilă 140. Aceeași lege tratează, pe
larg, problematica organizării înregistrărilor de stare civilă, consacrând și regulile aplicabile în
acest domeniu.
Cât privește organizarea înregistrărilor de stare civilă, trebuie cercetate reglementările
speciale141 în materie,pentru că în noul Cod civil reglementările de acest fel sunt sumare 142.
Prin prisma acestor reglementări trebuie identificate autoritățile competente să efectueze
înregistrările de stare civilă și registrele de stare civilă ca fundament material al acestor
înregistrări.
Au competență să efectueze înregistrări de stare civilă143:
- consiliile județene și autoritățile administrației publice locale ale
municipiilor,sectoarelor Municipiului București, orașelor și comunelor, prin
ofițerii de stare civilă144;
- primăriile locului de coborâre sau debarcare pentru situațiile în care nașterea ori
decesul unei persoane ar avea loc în tren, pe o navă sau aero navă, în timpul unei
călătorii în interiorul țării;
- comandantul navei, dacă nașterea, căsătoria sau decesul are loc pe o navă în
timpul unei călătorii în afara țării;
- reprezentanții diplomatici și cei consulari ai României, pentru înregistrările ce-i
privesc pe cetățenii aflați în străinătate sau pe apatrizi.
Cu privire la registrele de stare civilă, legea impune 145întocmirea lor în două exemplare ,
completate cu cerneală neagră. Un exemplar se păstrează la serviciul public comunitar
competent, de evidență a persoanelor, ce funcționează pe plan local (consiliul local unde a fost
întocmit) iar al doilea va fi trimis, spre păstrare, serviciului public comunitar de evidență a
persoanelor ce funcționează în cadrul Consiliului Județean sau Consiliului General al
Municipiului București.
d) Reguli ce guvernează înregistrărilede stare civilă.
Domeniul înregistrărilor de stare civilă este guvernat atât de reguli generale cât și de
reguli speciale, acestea din urmă fiind impuse de natura actelor și faptelor de stare civilă supuse
înregistrării, dar și de unele circumstanțe speciale146în care se întocmesc.
Regulile generale își au sediul reglementării în Legea 119/1996, la care se adaugă, când
este cazul, reglementări ale Codului civil, cum ar fi art.100 NCC, prin care se stabilesc reguli
140
E. Chelaru, op. cit., 2016, pag 146. Autorul face vorbire de două categorii
141
Rămân de bază dispozițiile legii nr. 119/ 1996( republicată și ale metodologiei cu privire la aplicarea unitară a
dispozițiilor în materie de stare civilă , aprobată prin H.G. nr. 64/2011
142
Art. 101-102 din noul Cod civil
143
Pentru detalii a se vedea E. Chelaru, op. cit., 2016, pag 147
144
O. G. Nr. 84/2001 prin care au fost înființate servicii publice comunitare, județene și locale
145
Art.2 din legea nr. 119/1996
146
Așa ar fi cazul actelor de stare civilă ce privesc cetățenii români aflați în străinătate sau ale actelor întemeiate pe
timp de război, mobilizare, acțiuni cu scop umanitar etc. Centrul unde reguli speciale privind: înregistrarea .... ; a
recunoașterii sau a hotărârii de stabilire a filiației; a adopției, divorțului, anulării sau încetării căsătoriei, a schimbării
numelui pe cale administrativă și altele, a se vedea G. Boror, drept civil, op. cit., 2010, pag. 389
54
generale privind anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă sau
art. 102 NCC care se referă la actele întocmite de către un ofițer de stare civilă necompetent.
Prezentăm cele mai importante reguli generale desprinse, în majoritatea covârșitoare a
lor,din Legea nr.119/1996, după cum urmează:
- potrivit art.5 din Legea nr.119/1996, înregistrările de stare civilă se efectuează
pebaza unei declarații făcute personal, în scris sau verbal, dacă legea nu admite
efectuarea lor din oficiu.
- potrivit art.7 din Legea nr.119/1996 preluat de art. 102 NCC, „actele de stare
civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de stare
civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate.Excepție fac situațiile în care beneficiariiactelor
au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități, ceea ce îi pune în
imposibilitatea de a invoca valabilitatea actului”.
- potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1996 (republicată), refuzul unei înregistrări de
stare civilă, îndreptățește persoana nemulțumită de a sesiza judecătoria în raza
căreia domiciliază.
La cererea solicitantului, serviciul public comunitar de evidență a persoanei va trimite
toate informațiile care privesc cauza dedusă judecății, pentru a se hotărî de urgență;
- potrivit art.100 NCC, care a integrat dispozițiile art.23 din Decretul 31/1954 și
ale art.57 din Legea 119/1996 republicată, anularea, completarea sau modificarea
actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în
temeiul unei hotărâri judecătorești definitive;
- potrivitart. 100 al.2 NCC rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor
înscrise pe marginea acestora se poate face din oficiu sau la cerere, numai în
temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare
civilă;
- potrivit art.10 din Legea nr.119/1996, republicată, pe baza înregistrărilor din
registrele de stare civilă se eliberează certificatele de naștere și de căsătorie
titularilor sau reprezentanților legali ai acestora, iar certificatul de deces poate fi
eliberat membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite. Dacă se solicită, în
mod justificat, pot fi eliberate și duplicate;
- potrivit art.11 al.1 din Legea nr.119/1996 (republicată) nimeni nu poatereține
certificatele de stare civilă ale unei persoane. Când este cazul pot fi reținute
numai copii legalizate sau copii certificate pentru conformitate de către persoana
care se servește de ele.
- potrivit art.6 al.4 din Legea 119/1996 (republicată), este interzis să se facă
ștersături, prescurtări și adăugiriîn actele de stare civilă. Excepție fac cazurile
strict și limitativ prevăzute de lege.
- art.5 al.3 din Legea 119/1996 impune ca înregistrările să se facă numai în
limbaromână, cu caracterele alfabetului latin.
e) Actele de stare civilă
Articolul 98 NCC, definește starea civilă ca fiind „dreptul persoanei de a se individualiza
în familie și societate prin calități strict personale care decurg din actele și faptele de stare
civilă”.
Așa fiind, actele de stare civilă apar ca suport juridic al acestui atribut de identificare a
persoanei fizice, fiind definite de Legea nr.119/1996 ca „înscrisuri autentice” prin care se
dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane (art.1 teza 1 din legea menționată).
Fiind acte juridice, expresia “acte de stare civilă” trebuie abordată sub un dublu aspect:
de operațiune juridică şi de instrument probator. Ca operațiune juridică ele se evidențiază a fi

55
„acte din registrele de stare civilă în care sunt consemnate de către autoritățile cu atribuții de
stare civilă, în condițiile legii, elementele stării civile” 147.
Ca mijloc de dovadă a acestor operațiuni juridice, servesc certificatele eliberate pe baza
lor.
Indiferent de unghiul din care sunt analizate, actele de stare civilă au o dublă natură:
civilă și administrativă.
În sfera dreptului civil ele se individualizează ca înscrisuri autentice care „fac dovada
până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare
civilă și până la proba contrară, pentru celelalte mențiuni”148.
Din punct de vedere al dreptului administrativ poate fi deslușită o dublă
semnificație:
 de înscris doveditor al actului administrativ (ca înregistrare de stare civilă)
 de instrument de evidență a populației.
Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă poate fi cerută în anumite
circumstanțe prevăzute anume de lege149 atât sub aspect material cât și procedural.
Legea admite reconstituirea actelor de stare civilă dacă:
- actele de stare civilă au fost pierdute saudistruse (total sau parțial);
- de stare civilă a fost întocmit în străinătate, fiind imposibilă procurarea
certificatului sau a extrasului de pe acesta.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă este permisă de lege, la cererea celui
interesat când:
- întocmirea actului de naștere sau deces a fost omisă sau refuzată, în
condițiiledepunerii actelor necesare;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă sau refuzată, cu toate că a fost luat
consimțământul soților de către ofițierul de stare civilă.
Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă 150se poate face,
cum arătam anterior, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive. În oricare dintre
ipotezele menționate operează regulile indicate de art. 100 NCC și art. 57-59 din Legea
nr.119/1996 (republicată), la care se adaugă Metodologia pentru aplicarea unitară a
reglementărilor în materie de stare civilă (art.125 și următ.)
În cazul anulării, completării, modificării actelor de stare civilă și a mențiunilor pe
marginea acestora, calea de urmat este acțiunea în justiție 151, pe când rectificarea152actelor de
stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face la cerere sau din oficiu,
pe baza dispoziției primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

Proba stării civile

Dovada componentelor stării civile trimite la actele și faptele de care legea leagă efectele
acesteia, altfel spus, la împrejurările care au generat starea civilă (nașterea, căsătoria, decesul).
Noul Cod Civil, prin articolul 99, al.1 dispune că dovada stării civile se face prin:
 actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare
civilă
 prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Întrucât actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, art.99, alin.2 NCC, precizează că
acestea „fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale
147
P. Pețu, Starea civilă, Editura Detectiv București, 2010, pag. 53-54, citat de E. Chelaru , op. cit. 2016, pag.151
148
Art. 99 al. 2 din noul Cod civil. Pentru detalii privind înscrisul autentic, a se vedea, E. Iftime, Proba drepturilor și
obligațiilor civile. Aspecte teoretice și practice, edit. Junimea Iași, 2003, pag 124 și următoarele
149
Art. 14 și 53- 55 din Legea nr. 119/ 1996 republicată și art. 121-124 din Metodologia pentru aplicarea unitară a
dispozițiilor în materie de stare civilă
150
Sunt supuse aceluiași regim mențiunile de pe aceste acte
151
Art. 100 al. 1 din noul Cod civil
152
Art.100 al. 2 din noul Cod Civil
56
ale ofițerului de stare civilă”. Desigur, constatarea falsului se face prin hotărâre judecătorească
definitivă. Celelalte mențiuni fac dovada până la proba contrară.
În mod excepțional, legea admite posibilitatea dovedirii prin orice mijloace de probă a
stării civile în situațiile pe care pe enumeră art.103 din NCC. Potrivit acestui articol, „starea
civilă se poate dovedi înaintea instanței judecătorești prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Deși integrează dispoziții ale Decretului 31/1954, art.24 și ale Legii nr. 119/1996, Noul
Cod Civil extinde posibilitatea de a dovedi în fața instanței de judecată a stării civile la mult mai
multe situații decât refuzul de întocmire a unui act de stare civilă sau înscrierea unei mențiuni ce
intră în atribuțiile ofițerului de stare civilă respectiv (ca în art.16 din Legea 119/1996).

1. Coordonate ale ocrotirii fiinţei umane prin mijloace de drept civil

Ca orice act de creaţie umanămenit să-l slujească pe om, dreptul are în centrul
preocupărilor sale fiinţa umană. Finalitatea socială a dreptului este ,,asigurarea condiţiilor
necesare convieţuirii oamenilor, desfăşurării normale a vieţii acestora, prin respectarea
drepturilor şi libertăţilor umane”153. El este, după expresia unui prestigios filosof şi jurist
italian154 ,,un produs necesar al naturii umane” sau, după cum îl defineau romanii 155 ,,îndatorirea
de a recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine”.
Dreptul fiecărei epoci a oferit, în funcţie de interesele exprimate şi potenţialul existent,
cadrul juridic adecvat ocrotirii omului, prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor umane. În
epoca modernă, statutul juridic al persoanei s-a îmbunătăţit atât cantitativ dar şi calitativ.
Drepturile şi libertăţile sale fundamentale au fost înscrise în Constituţii şi apoi în reglementăride
detaliu adoptate pe baza acesteia. Este edificator, în acest sens, exemplul Constituţiei României
din 1991 (revizuită în 2003), care în art.15 precizează că ,,cetăţenii beneficiază de drepturile şi
libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea”. În
privinţa ocrotirii cetăţenilor proprii, Constituţia României adaugă că aceştia ,,se bucură în
străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile legale”.
În dreptul civil, intrarea în vigoare a celor două coduri 156, ce reprezintă fundamentul
teoriei şi practicii dreptului civil(material şi procesual), a atras, printre altele, o necesară şi
oportună preocupare de analiză comparativă a dispoziţiilor noilor reglementări cu cele vechi şi
cu privire la ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.
Este un efort care se circumscrie contextului, mai larg, de ocrotire şi protecţie a fiinţei
umane prin sistemul de drept românesc, analizat în ansamblu, dar şi prin mijloace specifice
fiecărei ramuri de drept.În acest sens, putem vorbi de o protecţie de ramură a fiinţei umane,
dreptul civil excelând prin instituţiile şi mijloacele oferite. De aceea, se afirmă cu justificat
temei, că ,,întregul drept civil român este dominat de ideea protecţiei omului, a drepturilor
sale157. Câteva exemple sunt ilustrative, în acest sens: îngrădirile aduse capacităţii de folosinţă,
la care ne-am referit în cele ce au precedat 158, au ca raţiune protecţia persoanei aflate în stare de
minoritate sau de alienaţie şi debilitate mintală.

153
E. Iftime, Teoria generală a dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013, p.4
154
G. Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, p. 28.
155
Jurisconsultul Ulpian aprecia, în epoca sa, că preceptele dreptului sunt acestea: să trăieşti onest, să nu dăunezi
altuia, să dai fiecăruia ce i se cuvine
156
Noul cod civil şi Noul cod de procedură civilă.
157
Gh. Beleiu, op. cit, 1994, p.294
158
Vezi pg..........
57
 Tot astfel, recunoaşterea capacităţii de folosinţă anticipată, protejează ,,copilul conceput
dar nenăscut”. După cum, lipsa capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă sunt
fondate pe ideea ocrotirii minorului sub 14 ani sau a celui între 14-18 ani.
În această paletă largă de mijloace de ocrotire a persoanei fizice de către dreptul civil se
regăsesc şi mijloacele specifice159 sau nespecifice160 de apărare a dreptului de proprietate şi a
dezmembrămintelor acestuia161, răspunderea delictuală sau contractuală 162, nedemnitatea
succesorală163, protecţia dreptului de creaţie intelectuală 164, respectul vieţii private şi al
demnităţii persoanei umane165.
În problema aflată în dezbatere, Noul Cod civil este dominat de ideea că ,,orice măsură
de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia” 166. Desigur, orice măsură
luată în sensul arătat, va avea în vedere starea persoanei şi măsura în care aceasta este capabilă
să-şi gestioneze interesele, altfel spus, să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile
cu privire la persoana şi bunurile sale.
 Categorii de persoane fizice supuse ocrotirii speciale
Cum arătam, dreptul civil, prin mijloacele sale specifice de reglementare a relaţiilor
interumane are ca sens şi misiune socială ocrotirea fiinţei umane în toate etapele şi ipostazele
vieţii sale. Din raţiuni umanitare anumite categorii de persoane se bucură de o protecţie specială
prin reglementări specifice justificate de situaţiile speciale în care acestea se află.
În concepţia dreptului civil românesc, persoanele fizice aflate în situaţii speciale, datorită
vârstei, stării de sănătate mintală, altor circumstanţe, sunt ocrotite prin mijloace juridice,
adecvate stării în care acestea se găsesc.
Potrivit reglementărilor anterioare Noului Cod Civil existau trei categorii de persoane
vulnerabile, aflate în situaţii particulare cărora dreptul civil le asigura protecţia prin mijloacele
sale specifice, şi anume: minorii167, alienaţii şi debilii mintali168 şi alte persoane aflate în situaţii
deosebite169.
Acestor categorii de persoane le era asigurată o protecţie specifică prin mijloacele altor
ramuri de drept. De exemplu, pentru bolnavul psihic periculos, aplicarea tratamentului
obligatoriu purta mai mult amprenta dreptului administrativ decât cea a dreptului civil. Ca să nu

159
Mijloace specifice .........E. Iftime
160
Mijloace nespecifice.......
161
În privinţa dreptului de proprietate, de exemplu, trebuie remarcat că reglementările interne sunt armonizate cu cele
internaţioanale cuprinse în documente de referinţă de maximă importanţă, cum ar fi: 1) Declaraţia universală a
drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU ( art. 17 ,,orice persoană, privită ca subiect unic sau
asociat în colectivităţi, are dreptul la proprietate. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietate sa”; 2)
Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundametale adoptată de ţările membre ale Consiliului
Europei la Roma-1950 (1953) (semnată de România şi intrată în vigoare la data de 20.06.1994; 3) Protocoloul nr.1
(art. 1 parag. 1) ,,orice persoană fizică sau juridică are dretul de a-i fi protejate drepturile sale. Nimeni nu poate fi
privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile
generale de drept internaţional”
162
Răspundere contractuală şi delictuală
163

164

165
.
166
Art. 104, al.1 NCC
167
Ocrotirea minorului se realiza prin: părinţi, iar în lipsa acestora, prin tutelă sau curatelă. În situaţii cu totul
excepţionale se aplicau unele măsuri prevăzute de reglementările speciale, precum plasamentul şi încredinţareaunor
minori instituţiilor de protecţie a acestora (L.3/1970, privind ocrotirea unor categorii de minori). Sediul ocrotirii
minorului se afla în Codul familiei, completat la nevoie de reglementările speciale.
168
Pentru ocrotirea acestora exista interdicţia judecătorească urmată de instituirea tutelei ori curatelei. La nevoie se
aplicau dispoziţiile speciale privind bolnavul psihic periculos, aplicându-se tratamentul medical obligatoriu
(D.313/1980 şi L.487/2002). Sediul reglementărilor privind interdicţia judecătorească se afla în Codul familiei (Cap.
II, titlul II-art. 142-151) şi Cap. III, secţ. 1 din D. 32/1954.
169
Aşa ar fi cazul persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu deplină care, aflându-se într-o situaţie specială, este
ocrotită prin intermediul curatelei.
58
mai vorbim de protecţia constituţională a minorilor sau a persoanelor cu handicap (art. 49,50 din
Constituţia României).
De asemenea, în dreptul muncii, minorilor le sunt protejate interesele prin reglementări
speciale privind angajarea în muncă şi condiţiile în care aceştia muncesc.
Noul Cod Civil realizează o mai bună sintetizare a materiei, astfel că, reţine două categorii
de persoane supuse procedurilor speciale: 1) minorii şi 2) persoanele majore care din cauza
bătrâneţii, a bolii sau a altor motive nu-şi pot administra şi apăra interesele în mod
corespunzător170.
 Măsuri de ocrotire a persoanei fizice aflate în nevoie
În funcție de persoana în privința căreia se instituie procedura de ocrotire se
individualizează şi măsurile de ocrotire. Ca și în vechea reglementare, NCC reține o categorie
de măsuri ce se adresează minorului și alte măsuri care privesc persoana majoră care nu-și poate
administra interesele și bunurile.
În privința minorului mijloacele specifice sunt: ocrotirea părintească, tutela sau curatela.
La aceste măsuri reglementate și de fostul cod al familiei se adaugă unele măsuri de
protecție specială171 a copilului consacrate de reglementările speciale în materie, precum: L.
272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Și NCC menționează 172 „pe
lângă ocrotirea părintească173”, tutela, darea în plasament sau după caz alte măsuri de protecție
speciale anume prevăzute de lege.
Cât privește persoana deplin capabilă, aceasta va fi supusă unor măsuri de protecție numai în
măsura în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească de punere sub interdicție urmată de
instituirea tutelei sau prin instituirea curatelei.
 Ocrotirea minorului
În dreptul civil ca și în celelalte ramuri de drept de altfel minorul este apreciat a fi
persoana fizică până la îndeplinirea vârstei de 18 ani. Această categorie de persoane se definește
prin lipsa sau restrângerea capacității totale de exerițiu și cuprinde două subdiviziuni:
+ minorii până la îndeplinirea vârstei de 14 ani, total lipsiți de capacitate de exercițiu;
+ minorii cu vârsta între 14 și 18 ani, având o capacitate de exercițiu restrânsă.
Deși minoră persoana care se căsătorește în condițiile prevăzute de lege 174 înainte de
împlinirea vârstei de 18 ani dobândește în puterea legii capacitate deplină de exercițiu, altfel
spus devine majoră. Cele două categorii de persoane menționate mai sus se bucură de o
protecție specială date fiind nivelul de dezvoltare biopsihică și lipsa sau insuficiența unei
experiențe de viață (de viață juridică mai ales).
Modalitatea firească cea mai frecventă de ocrotire a minorului este cea realizată prin
părinți, în lipsa căreia se instituie, după caz175, tutela sau curatela.
La aceste mijloace de ocrotire reglementate de dreptul civil se adaugă și mijloacele
specifice reglementate prin norme juridice speciale, privind persoanle aflate în dificultate.
 Ocrotirea părintească(art. 483-512 NCC)
 NOŢIUNE ŞI SEDIUL REGLEMENTĂRII
Analiza acestei instituții juridice impune înainte de toate o prezentare comparativă a
sediului reglementării ei. Până la intrarea în vigoare a NCC ocrotirea părintească avea o natură
juridică cu caracter complex pentru că aparținea mai ales în privința persoanei minorului
dreptului familiei, iar în privința patrimoniului minorului dreptului civil. În exercitarea acestei
170
Art. 105 NCC.
171
Aşa ar fi plasamentul copilului în regim de urgenţă, supravegherea specializată, etc
172
Art. 106 NCC
173
Ocrotirea minorului prin părinți se realizează în baza art. 483 din NCC
174
Art. 272 al. 2 din NCC prevede că “pentru motive temeinice, minorul care a împlint vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical cu încuviințarea părinților săi sau, după caz a tutorelui și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”
175
Tutela se impune cu caracter permanent în lipsa ocrotirii părintești, pe când curatela este o măsură de ocrotire a
minorului cu caracter temporar, subsidiar (o tutela ad-hoc).
59
modalități de ocrotire a minorului au impact, de asemenea, reglementări aparținând altor ramuri
de drept: dreptul administrativ, dreptul muncii și securității sociale, dreptul procesual civil.
Reforma realizată în planul dreptului civil și concepția monistă pe care aceasta se
fundamentează a simplificat mult identificarea izvoarelor juridice ale acestei instituții. Sub
denumirea de „autoritate părintească” NCC reia parțial vechile reglementări ale Codului
familiei, Codului civil sau ale normelor juridice speciale (cum ar fi L 272/2004 sau 273/2004
privind regimul juridic al adopției). Acestor reglementări li s-au adus completări, interpretări
noi, adaptări pentru a le face apte să corespundă nevoilor de ocrotire a minorului în acord cu
principiul interesului superior al copilului176 și cu respectul datorat persoanei acesteia, ținând
cont și de faptul că părinții trebuie să-l asocieze pe copil la toate deciziile care-l privesc în
condițiile vârstei și ale gradului său de maturitate.
Sub aspect terminologic trebuie precizat că pentru înlocuirea conceptului de „ocrotire
părintească” cu cel de „autoritate părintească” a servit ca sursă de inspirație L 272/2004 177 cu
modificările și completările ulterioare prin care dispoziţiile privind drepturile copilului și
modalitățile de apărare și exercitare ale acestuia au fost armonizate cu reglementările europene
în materie. Această reglementare specială a oferit soluții și pentru alte aspecte precum:
exercitarea autorității părintești (art. 483 alin 2 NCC insiprat din art. 2 și 3 al L 272/2004) sau
soluționarea neînțelegerilor dintre părinți (art. 486 NCC care se inspiră din art. 31 alin. 3 din L.
272/2004).
Deși conceptul de „autoritate părintească” nu ar putea fi reținut ca element de noutate
introdus prin actualul Cod civil, o serie de componente ale acestuia reprezintă cu adevărat
inovaţii. Definiția autorității părintești este oarecum inedită pentru că descrie schematic
conținutul acesteia (ansamblul de drepturi și îndatoriri acre privesc atât persoana cât și bunurile
copilului - art. 483 al. 1 NCC). De asemenea, în premieră legislativă, art. 484 consacră expres
durata autorității părintești înscrisă între momentul conceperii(naşterii) copilului și data când
copilul dobândește capacitate deplină de exercițiu.Absolut nouă este consacrarea îndatoririi
copilului de respect față de părinții săi (art. 485). 178
Din cele prezentate, putem încerca o definiție a ocrotirii părintești a copilului care
trebuie înțeleasă ca un mijloc obișnuit de ocrotire a minorului în baza căruia drepturile și
îndatorile ce privesc atât persoana, cât și bunurile copilului sunt exercitate în mod egal de către
părinți.
În legătură cu această definiție se impun două precizări:
- Conceptul de „părinți” vizează atât părinții firești cât și părinții adoptatori, iar
conceptul de „copil” acoperă atât copiii din căsătorie, cei din afara căsătoriei sau din
adopție
- Ocrotirea părintescă acoperă și răspunderea ambilor părinți pentru creșterea copiilor
lor minori.

176
Principiul care guvernează relațiile de familie are o reglementare cadru în art. 104 alin 1 NCC potrivit căruia
“orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia”. În privința copilului, principiul
enunțat își are reglementare în art. 263 fiind preluat din legislația specială privind drepturile copilului (art. 6 lit. a din
L. 272/2004).Potrivit art. menționat, orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului. Se poate observa că principiul, ca atare, se opune, atât părinților cât și
autorităților competente a lua măsuri referitoare la copil. Fac trimitere la acest principiu şi alte articole ale NCC
precum art. 398 ce reglementează exercitarea autorității părintești de către un părinte sau art. 452 privind adopția
dominată de acest principiu ori art. 472 care prevede că în cazul decăderii adoptatorului din exercițiul drepturilor
părintești, instanța de tutelă ținând seama de interesul superior al copilului poate să instituie tutela sau altă măsură de
protecție prevăzută de lege. Și exemplele ar putea continua.
177
Art. 3 și 31 din L 272/2004
178
Art. a declanșat unele controverse pentru că oferă o reglementare incompltă sub aspect structural. Lipsește
sancțiunea care nu ar putea fi identificată nici prin analogia cu alte norme juridice. O asemenea normă,
nesancționând juridic lipsa de respect, “are cel mult o valoare simbolică”, C. Ignătsecu, Dreptul familiei.Legislația
adnotată și legi speciale, Ed. Lumen, Iași, 2014, 192
60
 Ca instituție de drept civil autoritatea părintească este supusă în primul rând principiilor
generale ce guvernează ramura dreptului civil179: legalitatea, egalitatea, universalitatea,
generalitatea. În același timp, autoritatea părintească este guvernată de unele reguli specifice și
anume:
a) Drepturile părintești se exercită și îndatoririle se îndeplinesc numai în interesul
superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia și cu asocierea sa la toate deciziile
care-l privesc, în funcție de vârstă și de gradul său de maturitate. Așa cum s-a conturat în timp
principiul își are suportul legislativ în art. 1 alin. final și art. 97 alin. 2 din fostul Cod al familiei:
art. 18 punct 1 teza finală din Conveția privind drepturile copilului; 180 Art. 5 alin. 2., art. 6 lit
a,c, și art. 31 al. 2 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și
art. 483 alin. 2 din NCC şi CDFUE;
b) Autoritatea părintească revine în mod egal ambilor părinți. Principiul are o consacrare
constituțională (art. 48 al. 1) fiind susținut de reglementările dezvoltătoare din fostul Cod al
familiei (art. 1 alin 4 și art. 97 alin. 1) sau din Legea 272/2004 (art. 31 alin. 1). În NCC
principiul reapare în art. 483 alin. 1 care prevede că autoritatea părintească revine în mod egal
ambilor părinți;De asemenea, art. 503 consolidează principiul analizat în formularea că „părinții
exercită împreună și mod egal autoritatea părintească”. Regula aceasta comportă unele excepții
când minorul nu este supus unei ocrotiri egale din partea părinților. Când acesta a fost
încredinațat unuia dintre părinți ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorț sau a anulării
căsătoriei ca și în cazul copilului din afara căsătoriei încredințat unui părinte, are loc scindarea
autorității părintești aceasta revenindu-i unui singur părinte. NCC se referă expres la această
situație de excepție, în art. 504-507 NCC reglementează expres situația când un părinte este
nevoit să exercite singur autoritatea părintească pentru că celălalt părinte este decedat, declarat
mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exercițiul drepturilor
părintești sau se află în neputința de a-și exprima voința din orice motive (art. 507/NCC).
Exercitarea autorității părintești de către un sigur părinte are loc și în cazul copilului din afara
căsătoriei a cărei filiație este certă numai față de un părinte (mama).
c) Principiul nediscriminării ocrotirii părintești a copilului exprimată în dispoziția
constituțională potrivit căruia „copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din
căsătorie”. Reglementările speciale din Codul familiei, din Legea 272/2004 ca și din Legea
adopției 273/2004 completează dispoziția constituțională punând pe picior de egalitate cu copiii
menționați, copiii adoptați.181
Și NCC consacră copilului din afara căsătoriei un regim juridic egal cu cel al copilului
din căsătorie. Evident este vorba de copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită
concomitent sau după caz, succesiv față de ambii părinți.
Dacă nu s-a stabilit filiaţia faţă de tată, ocrotirea se înscrie în paleta largă de situații în
care exercitarea autorității părintești se face de către un singur părinte (art. 507 NCC).
d) Principiul independenței patrimoniale exprimat în formularea anterioară că „părinții
nu au niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părinților în afară
de dreptul de moștenire și de dreptul la întreținere” (art. 106 din fostul C. Fam.). Această
reglementare a fost preluată întrutotul de către art. 500 din Noul Cod Civil
e) principiul exercitării ocrotirii părintești sub supravegherea societății în special al
statului(art. 108 fostul CF, art. 7 din Legea 272/.2004... art 487? NCC).Un rol deosebit în
aplicarea acestui principiu îl are instanța de tutelă și de familie (o premieră legislativă în
materie) la care se referă art. 107 coroborat cu art. 265 NCC. Are incidență, în această materie,
și art 229 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul Civil
care se referă la organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie(art. 107
NCC).

179
Pentru detalii, ase vedea
180
Convenția privind drepturile copilului România a devenit parte la această Convenție în 1989
181
Art. 63 și art. 97 al. 1, partea finală Codul familiei, art. 7. Legea 272/2004 și art ..............Legea 273/2004
61
  Conținutul autorității părintești a copilului
Conținutul autorității părintești a copilului se exprimă în drepturile și îndatorile părinților
față de persoana copilului cât și față de bunurile acestuia 182. Se conturează astfel o latură
personală și o latură patrimonială a conținutului autorității părintești.
Latura personală privește preponderent relațiile de familie, în sânul cărora copilul este
crescut, îngrijit, ocrotit. În reglementarea anterioară, art. 101 alin. 1 din fostul CF. preciza
expres că „părinții sunt datori să îngrijească de copil”. Aliniatul 2 al aceluiași articol adăuga că
„părinții sunt obligați să crească copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de
educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia potrivit cu însușirile lui în conformitate
cu țelurile statului spre a-l face folositor colectivității” 183. Latura personală a ocrotirii părintești
se conturează clar, într-o formulare mult îmbunătăţită și în reglementările NCC care în art. 483
definește schematic autoritatea părintească prin ansamblul de drepturi și obligații care privesc în
primul rând persoana copilului. Conținutul dezvoltat al acestei laturi apare în art. 487 care
prevede că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul îngrijind de sănătatea și
dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a
acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și convingerilor copilului; ei sunt datori să
dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care
legea le recunoaște acestuia”.
Articolul menționat oferă o reglementare cadru a drepturilor și îndatoririlor părintești ce
se regăsesc în conținutul autorității părintești. Chestiunile de detaliu care privesc aspectele
fundamentale ce țin de condiția juridică a copilului supus ocrotirii sunt reglementate în art. 488-
499 din NCC.
În bună măsură, drepturile și îndatorile părintești nu sunt diferite de cele existente în
reglementările anterioare (art. 100-107 din fostul CF,coroborate cu art. 8, 25, 28, 32, 62 din
Legea 272/2004). Sunt, însă, și elemente de noutate menite să pună statutul juridic al minorului
în acord cu noile comandamente ale dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale și sociale
în mod armonios. În sensul arătat NCC instituie unele îndatoriri specifice 184 ale părinților care
presupun: cooperarea acestora cu copilul, respectarea vieții intime, private a demnității lui,
informarea copilului asupra actelor, faptelor, care l-ar putea afecta; asigurarea protecției și
realizării drepturilor copilului prin măsuri specifice, adecvate; cooperarea cu persoanele fizice și
juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
Sunt notabile, de asemenea, dispozițiile art. 489 care interzic luarea unor măsuri
disciplinare185 precum: aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică,
psihică sau starea emoțională a copilului.
Din interpretarea articolului menționat se poate deduce că anumite măsuri 186uşoare:
interdicţie la calculator, lectură, excursie, jucării, cu titlul disciplinar ar putea fi luate de către
părinte cu respectarea demnității copilului.
Ca element de noutate poate fi reținută și consacrarea expresă a faptului că părintele
minor care a împlinit 14 ani are numai drepturile și îndatorile privind persoana copilului.
Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau după caz altei
persoane în condițiile legii (art. 490 alin. 2 NCC). Unele clarificări sunt aduse de NCC în
legătură cu numele copilului. Dacă în reglementarea anterioară, Legea nr. 272/2004 preciza că
părinții aleg numele și prenumele copilului187, art. 492 din NCC atrage atenția că, de regulă,
părinții aleg prenumele copilului și numai dacă este cazul se pune și problema alegerii numelui,
cum ar fi în situația de excepție în care părinții au nume diferite.
182
Până la intrarea în vigoare a NCC conținutul acestor dreptrui și obligații putea fi deslușit prin analiza dispoziției
din Codul familiei (art. 100- 107, coroborate cu dispozițiile Legii 272/2004 –art. 8, 25, 28, 32, 62)
183
G.H. Beleiu, op. cit. 1994, p297
184
A se vedea art. 488 NCC
185
A se vedea art. 489 NCC
186

187
Art. 8 alin 3 din Legea 272/2004
62
 Deși problema supravegherii copilului și a consecințelor nesupravegherii acestuia se
ridică frecvent în practica anterioară, drepturile și îndatoririle părinților, în acest sens, cunosc o
consacrare legală în art. 493 NCC.
Unele elemente de noutate constatăm și în privința locuinței copilului, mai ales în
schimbării acesteia. Regula consacrată, în acest sens, este că orice copil minor locuiește cu
părinții săi (art. 496 al. 1). De la această regulă art. menționat stabilește situațiile de excepție
după cum urmează:
- dacă părinții nu locuiesc împreună aceștia vor stabili, de comun acord,
locuința copilului;
- dacă părinții nu se înțeleg, instanța de tutelă va hotărî cu respectarea
condițiilor indicate de lege.188
- dacă a fost stabilită potrivit noilor reglementări, locuința copilului nu poate fi
schimbată decât cu acordul părinților cu excepția cazurilor expres prevăzute
de lege189
- părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea
legături personale cu minorul în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea
interesului superior al copilului.
O problemă controversată în doctrina și practica fondate pe vechile reglementărieste cea
a obligației de întreținere în privința căreia NCC consacră caracterul solidar al obligației celor
doi părinți.
Art. 499 al. 1 prevede expres că „tatăl și mama sunt obligați în solidar să dea întreținere
copilului lor minor asigurându-i cele necesare traiului precum și educația, învățătura și
pregătirea sa profesională”. Tot ca element de noutate trebuie reținută reglementarea obligației
de întreținere a copilului devenit major, aflat în continuarea studiilor până la terminarea
acestora, dar fără ca acesta să depășească vârsta de 26 de ani.
În caz de neînțelegere asupra obligației solidare de întreținere, instanța de tutelă va hotărî
felul și modalitățile executării precum și contribuția fiecăruia dintre părinți pe baza raportului de
anchetă psihosocială.
Cu ușoare modificări și completări NCC reglementează dreptul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani de a cere părinților să-și schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale
ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale profesionale. În caz de refuz din
partea părinților, copilul poate sesiza instanța de tutelă care va adopta o soluție în baza
raportului de anchetă socială, după ce a procedat la ascultarea obligatorie a copilului în
condițiile prevăzute de art. 264 NCC.
Latura patrimonială a ocrotirii părintești este clar conturată atât în vechea cât și în
noua reglementare pentru că privește participarea acestuia prin reprezentare la circuitul civil al
bunurilor. În concret, copilul este înlocuit de părinte în administrarea bunurilor sale și este
reprezentat în actele juridice până la împlinirea vârstei de 14 ani.
După împlinirea acestei vârste minorul își exercită singur drepturile și își execută tot
astfel obligațiile, cu condiţia încuviinţării prealabile a părinţilor spre a-l pune la adăpost de
eventualele abuzuri și prejudicii din partea terților.
Pentru vechea reglementare este ilustrativ art. 105 alin. 1 și 2 din fostul CF care în
privința laturii patrimoniale trimite la dispozițiile legale privind tutela minorului cu singura
deosebire ca în cazul minorului lipsit de alte bunuri decât cele de uz personal nu se va mai
întocmi inventarul.
În reglementarea NCC sunt înserate dispozițiile anterioare privind latura patrimonială a
autorității părintești. Au incidenţă în această privinţă dispoziţiile art. 500-502 NCC. Art. 500 din

188
Art. 496 alin. 3 NCC, care trimite la art. 264 din același cod privind obligativitatea ascultării copilului
189
Un asemenea caz ar fi cel în care copilul de 14 ani cere schimbarea locuinței necesară desăvârșirii învățăturii ori
pregătirii sale profesionale, iar părinţii se opun
63
Codul menționat consacră principiul independenței patrimoniale 190 în formularea că „părintele
nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară
de dreptul la moștenire și la întreținere”. Și în noua reglementare sunt stipulate drepturile și
îndatoririle părinților de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de-al reprezenta în
actele juridice civile și de a-i încuviința aceste acte după caz (art. 501 al. 1). Același art. la alin.
2 adaugă că „după împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută
obligațiile singur în condițiile legii însă numai cu încuviințarea părinților și după caz a instanței
de tutelă”. Și noua reglementare trimite la dispozițiile aplicabile tutelei în materie de drepturi și
îndatoriri privind bunurile copilului reținând în privința inventarului situația de excepție când nu
este obligatorie întocmirea sa.191
Neexercitarea corespunzătoare a acestor drepturi și mai ales neîndeplinirea obligației de
supraveghere și bună educație a copilului pot atrage consecințe juridice în planul răspunderii
părintelui pentru prejudiciile cauzate de acesta.192

 Excercitarea autorității părintești

În privința exercitării autorității părintești dispozițiile noului Cod Civil nu sunt cu mult
diferite de cele existente în reglementarea coroborată a dispozițiilor Codului familiei (art. 98
alin. 1) și ale Legii nr. 272/2004 (art. 31). Indiferent că este vorba despre părinții căsătoriți ori
divorțați, exercitarea autorității părintești aparține părinților împreună și în mod egal 193.
Foarte importantă este prezumția de mandat tacit pe care un părinte îl are din partea celuilalt,
când îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor
față de terții de bună credință (art. 503 alin. 2).
Pe lângă regula exercitării autorității părintești în mod egal și în comun, NCC reglementează
situațiile de excepție vizând cazurile de divorț; statutul copilului din afara căsătoriei sau
motivele scindării autorității părintești și exercitării acesteia de către un singur părinte.
În cazul părinților divorțați,194autoritatea părintească se va exercita după dispozițiile privind
efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copiii. În cazul copilului din afara căsătoriei
autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia
conviețuiesc și dacă filiația a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii
părinți. Pentru situațiile de excepție când părinții acestui copil nu conviețuiesc, modul de
exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă fiind aplicabile prin
asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
Scindarea autorității părintești este reglementată expres de NCC 195, cu indicarea situațiilor
excepționale în care aceasta are loc precum: decesul unui părinte, declararea judecătorească a
morții unui părinte, punerea sub interdicție sau decăderea din exercițiul drepturilor părintești a
unui părinte, imposibilitatea din orice motiv a unuia de a-și exprima voința.
Cu îndeplinirea anumitor condiții, părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea
autorității părintești sau cu privire la luarea unor măsuri de protecție a copilului așa cum prevede
art. 506 NCC. Asemenea înțelegeri au valabilitate dacă respectă interesul superior al copilului,
cu încuviiințarea autorității de tutelă și cerința ascultării obligatorii a copilului, este îndeplinită.

Încetarea autorității părintești

Ca regulă generală, autoritatea părintească încetează atunci când minorul dobândește
capacitatea civilă de exerciţiu deplină. Acest moment este marcat de: împlinirea vârstei de 18
190
A se vedea pentru vechea reglementare art. 106 din C. Fam.
191
Reamintim că dacă minorul nu are alte bunuri decât cele de z personal întocmirea inventarului nu este obligatorie.
192
VCC prin art. 1080 al. 2 reținea o răspundere civilă delictuală a părintelui pentru................................
193
Art. 503 NCC
194
Art. 393-403 coroborate cu art. 262 NCC
195
Art. 507 din NCC prevede că „dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească,
pus sub interdicție, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă din orice motiv se află în neputinda de a-şi
exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească”
64
ani196, data la care minorul se căsătorește197 sau data la care a fost ridicată interdicția unei
persoane care a împlinit 18 ani198.
Cu titlul de excepție autoritatea părintească încetează și înainte ca minorul se împlinească 18
ani, în cazurile anume prevăzute și pentru instituirea tutelei minorului de art. 110 din NCC Și
anume: ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau
li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție
judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți.
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești
Printre cazurile de excepție în care autoritatea părintească încetează se numără și decăderea
din exercițiul drepturilor părintești, cea mai severă dintre sancțiunile aplicate părintelului care
pune în pericol viața, sanătatea sau dezvoltarea copilului său. Faptele pentru care se aplică
sancțiunea menționată sunt concretizate de art. 508 din NCC și se referă la: rele tratamente
aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența
gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al
copilului.
În reglementarea anterioară conținutul acestei sancțiuni și condițiile în care se aplica erau
prevăzute de art. 109-113 din C. Fam., instanța de judecată fiind singura care o putea dispune.
În reglementarea NCC competența revine instanței de tutelă 199, sau la cererea autorităților
administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului poate pronunța decăderea din
exercițiul drepturilor părintești în condițiile menționate mai sus.
Ca și în vechea reglementare, în concepția NCC întinderea decăderii poate fi totală sau
parțială.
De regulă este totală, dar prin excepție instanța va putea decide o decădere parțială în
condițiile art. 509 alin. 2 potrivit căruia decăderea poate privi numai anumite drepturi părintești,
ori numai anumiți copiii.
Condiția ce se impune însă este, ca prin decăderea parțială să nu fie primejduite: creșterea,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.
Mai trebuie adăugat că indiferent de întinderea ei, decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului(art. 510 NCC)
De asemenea „în cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul
se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela”,art. 511 NCC 200.
Având în vedere că decăderea din exercițiul drepturilor părintești are loc în împrejurările
prevăzute de lege, disparția acestora redă, în mod firesc, exercițiul drepturilor părintești. 201
Cerearea formulată în acest sens este adresată instanței de tutelă, care va putea îngădui
părintelui să aibă legături personale cu copilul, până la pronunțarea hotârârii „dacă aceasta este
în interesul superior al copilului”.

Tutela minorului

A. Evoluția reglementării

196
Potrivit art.38 alin 1 NCC “capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră. Persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani (art38 alin.2)”
197
Potrivit art. 399 NCC „minorul dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu”
198
Art. 176 NCC prevede că „minorul care la data punerii sub interdicție este sub ocrotirea părinților rămâne sub
această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore”
199
Art. 508 face trimitere la instanța de tutelă reglementată de art. 107 NCC. Fără a defini acest organ jurisdicițional,
art. menționat prevede că toate procedurile stabiliate de Cod cu privire la ocrotirea persoanei fizice sunt de
competența instanței de tutelă și de familie, care în toate cazurile va judeca cu celeritate cererile formulate în acest
sens.
200
În vechea reglementare măsura era prevăzută de art. 113 C. Fam.
201
Art. 512 alin. 1NCC care preia dispoziția art. 111, 112 C. Fam.
65
 Inițial, reglementarea tutelei își avea sediul în Codul familiei 202 ce cuprindea dispoziții
exprese privind: principiile, deschiderea tutelei, conținutul ocrotirii minorului prin tutelă,
încetarea tutelei, răspunderea tutorelui minorului.
Ulterior, prin Legea nr. 272/2004, acestei instituții i s-au adus importante completări și
modificări cu deosebire în problemele privind: deschiderea tutelei, conținutul tutelei, încetarea
tutelei.
Odată cu intrarea în vigoare a NCC, ocrotirea minorului prin tutelă se realizează potrivit
dispozițiilor înscrise în Cartea I, ,,Despre persoane”, Titlul III, ,,Ocrotirea persoanei fizice”(art.
106-108; art. 110-123).
O analiză de ansamblu a acestor reglementări conduce la concluzia că dispoziţiile de ordin
general cu privire la tutelă pot fi identificate în capitolul 1 care cuprinde dispoziţii generale
privind ocrotirea persoanei fizice, deci inclusiv minorul.
Capitolul 2 dezvoltă aspectele importante ce ţin de specificul tutelei: deschiderea tutelei,
tutorele, consiliul de familie, exercitarea tutelei, controlul exercitării tutelei, încetarea tutelei.
Definiție și caractere juridice
Reglementările care s-au succedat în timp nu au formulat o definiție a tutelei minorului.
De aceea a revenit doctrinei juridice susținută de practica judiciară, sarcina de a-i stabili
conținutul. Sub aspect terminologic trebuie precizat că expresia „tutela minorului” desemnează
„acel mijloc juridic” de ocrotire care intervine atunci când minorul este lipsit de ocrotire
părintească.203
Prin prisma acestei definiții se profilează dreptul copilului lipsit de ocrotire părintească, la
protecție, corelat cu obligația sau sarcina ce revine tutorelui desemnat în condiții legale. În egală
măsură pot fi identificate caracterele tutelei și anume: legalitatea, obligativitatea, gratuitatea,
personalitatea.
- legalitatea rezultă – din faptul că toate aspectele ce țin de instituirea,
conţinutul, încetarea tutelei sunt stabilite prin norme de drept cu caracter
imperativ.
- obligativitatea este o trăsătură ce se desprinde cu claritate din reglementările
ce o susțin din vechea204 sau din noua reglementare.205
În NCC art. 120 alin. 1 precizează expres că: „cel numit tutore este dator să continue
îndeplinirea sarcinilor tutelei”. Desigur, regula menționată cunoaște și unele excepții strict și
limitativ prevăzute:
- gratuitatea tutelei este o trăsătură ce ţine de natura şi nu de esenţa tutelei,
aspect ce rezultă din reglementările fostului CF (art. 121), dar şi din
dispoziţiile NCC(art. 123).
Așa fiind, chiar în cazul tutelei stabilită prin contract de mandat, sarcina va fi
gratuită. Cu toate acestea ca și în vechea reglementare, NCC permite, în anumite condiții,
încasarea unei remunerații de către tutore.
- Personalitatea tutelei este explicată de însăși rațiunea instituției tutelei
(suplinirea autorității părintești), de aceea tutela se face în considerarea
însușirilor personale ale tutorelui (cu caracter inuitu personae) ceea ce face
imposibilă înstrăinarea acestei sarcini.206

202
A se vedea Titlul III, capitolul I, secțiunea II din C. Fam. (art. 113-141)
203
G.Boroi, Drept civil. Partea generală, Persoanele, Ed. Hamangiu, 2010, p. 42
204
În vechea reglementare art. 118, al. 1 prevedea că „că cel numit tutore nu poate refuza această sarcină” de la
această regulă există unele excepții strict și limitativ prevăzute de art. 118 al. 2
205
Dispozițiile art. 118 din C. Familiei reapar în NCC într-o formulare
206
Se admite însă că instanța de tutelă cu avizul și cu întrunirea anumitor condiții să decidă ca administrarea
patrimoniului ori doar a unei părți a acestuia să fie încredințată unei persoane fiizce sau juridice specializate (art.
122 NCC).
66
 Din cele prezentate rezultă că expresia „tutela minorului” poate fi analizată și ca
instituție juridică cu același nume care grupează normele ce reglementează acest mijloc
de ocrotire a minorului.

C.Principii
Prin prisma reglementărilor specifice, tutela este guvernată de trei principii:
- Principiul exercitării tutelei în interesul minorului cunoaște o consacrare
expresă atât în vechea207, cât și în noua reglementare. În exercitarea acestei
funcții trebuie să se țină seama de posibilitatea minorului de a-și exercita
drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale;
- Principiul autonomiei patrimoniale își are consacrarea în art. 125 fostul C.
Fam. care trimite la art. 106 din același cod care reglementează autonomia
patrimonială a minorului față de părinți. Prin analogie, aceste dispoziții se
aplică și în raporturile patrimoniale dintre minori și tutore. În mod asemănător
art. 500208 NCC se aplică prin analogie și în raporturile patrimoniale dintre
minor și tutore. Principiul prinde contur și în reglementările privind
exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului, în care distincția dintre
patrimoniul minorului și patrimoniul tutorelui este clară. (art. 140 – 142
NCC).
- Principiul exercitării tutelei sub controlul autorităților competente
conform legii. În lumina reglementărilor din Codul Familiei controlul asupra
exercitării tutelei era realizat permanent de către autoritatea tutelară în
condițiile art.136 C. fam. În viziunea NCC, prin constituirea instanței de tutelă
şi de familie, controlul asupra tutelei este încredinţat acestei autorități, care va
exercita cu celeritate atribuțiile stabilite în acest sens. În concret, în mod
continuu și efectiv va controla modul în care tutorele și consiliul de familie își
îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia.
Sub aspect procedural trebuie precizat că reglementările privind controlul exercitării tutelei
derogă uneori de la principiul disponibilității procesului civil sau numai atenuează efectele
acestuia pentru că instanța de tutelă este îndreptățită de a lua, din oficiu, anumite măsuri ce vin
în protejarea intereselor minorului. Când este cazul, va putea solicita concursul autorităţilor
publice cu atribuții în ocrotirea intereselor minorului.209

1.Deschiderea tutelei

Cum arătam, în cele ce au precedat, tutela minorilor se instituie în lipsa ocrotirii

părintești a acestuia, în cazurile pe care atât C. fam. cât și în reglementările speciale anterioare
le precizau expres. În Codul fam. art. 113 enumeră următoarele cazuri de deschidere a tutelei:
- ambii părinți sunt morți;
- ambii părinți sunt dispăruți;
- ambii părinți sunt declarați dispăruți pe cale judecătorească;
- ambii părinți sunt necunoscuți;
- ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești;
- ambii părinți sunt puși sub interdicție.

207
A se vedea art. 114 C. Fam potrivit căruia “tutela se exercită în interesul minorului”
208
Art. 500 prevede ca “părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilului asupra bunurilor
părintelui în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.”
209
În NCPC principiul apare reglementat în art 9 care se referă la dreptul de dispoziție al părților cu privire la
pornirea proceselor ...renunțarea la judecată

67
 La aceste cazuri se adaugă situația în care la încetarea adopției instanța decidea
instituirea acestei măsuri de ocrotire, iar nu redobândirea drepturilor și îndatoririlor părintești de
către părinții firești ai minorului.
Cazurile menționate erau confirmate de art.40 alin.1 din Legea nr. 272/2014.
Toate cazurile enumerate mai sus sunt reiterate de NCC în art.110.

2. Obligația înștiințării instanței de tutelă

Obligația înștiințării autorității competente despre ivirea unui caz de deschidere a tutelei era
consacrată expres de art. 115 C.fam. și revenea:
-persoanelor apropiate minorului, precum și administratorilor și locatarilor casei
în care locuiește minorul;
-serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane precum și
biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;
-instanțelor judecătorești, procuraturii și poliției, cu prilejul pronunțării, luării sau
executării unor măsuri privative de libertate;
-organelor administrației de stat, organizațiilor obștești, instituția de ocrotire,
precum și oricăror altor persoane.
Aceste persoane aveau obligația să facă înștiințarea în cel mult cinci zile de la data când
aflau de existența unui minor lipsit de ocrotire părintească.
Obligația înștiințării reapare în NCC în sarcina acelorași persoane, cu modificarea
termenului în care urmează a fi îndeplinită.
Art 111 alin 1 din Noul Codul Civil precizează că persoanele menționate mai sus au
obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească, să înștiințeze
instanța de tutelă.
Reamintim că în vechea reglementare termenul era de 5 zile. De asemenea, autoritatea
înștiințată este instanța de tutelă.

a) Clasificări conceptuale
E. Tutorele este persoana care, în condițiile prevăzute de lege exercită drepturi și
execută obligații similare părintelui. De aceea, profilul uman și însușirile particulare ale acestuia
sunt atent evaluate în momentul numirii ca tutore. NCC face mențiunea expresă că numind
tutorele, instanța de tutelă va analiza condițiile materiale, precum și garanțiile morale necesare
dezvoltării armonioase a minorului.
Competența numirii sale revine autorității investite cu această putere. În reglementarea
anterioară, autoritatea tutelară avea această competență, în baza art. 116 C.fam, iar în
reglementarea NCC, revine instanței de tutelă, în lipsa unui tutore desemnat.210Competența
instanței judecătorești de a institui tutela este consacrată expres de către art 40 alin 2 din Legea
272/2004 care indică instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau
a fost găsit copilul. Competența, în acest caz, este preluată de instanța de tutelă și familie (art107
NCC)...... notă subsol
În sensul arătat de art 118 din NCC prevede că „în lipsa unui tutore desemnat, instanța
de tutelă numește cuprioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă 211 sau un
afin212 ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină ținând seama
după caz, de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, de condițiile materiale și de
garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă”.

Capacitatea de a fi tutore
Atât în vechea, cât și în noua reglementare, capacitatea de a fi tutore reprezintă regula,
incapacitatea fiind o situație de excepție. În general are capacitatea de a fi tutore, orice persoană
210
Art 114 se referă la desemnarea tutorelui de către părinte
211
Noțiunea de rusă trebuie analizată în lumina art 405-406 NCC...
212
Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț (407 NCC reglementează în principiu afinitatea)
68
fizică cu deplină capacitate de exerciţiu cu condiţii materiale corespunzătoare şigaranții
morale213, situațiile de excepție fiind strict și limitativ prevăzute de lege. În acord cu
reglementările anterioare, NCC prin art 112 recunoaște capacitatea de a fi tutore oricărei
persoane fizice sau soțului și soției împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate indicate de acesta. În plus, NCC se referă la situația în care rămân fără
ocrotire părintească mai mulți frați sau surori, când, pe cât posibil, se va numi un singur tutore
sau soțul și soția împreună.

Incapacitatea de fi tutore
Incapacitatea de a fi tutore este reținută în situațiile de incompatibilitate preconizate
expres de lege. În vechea reglementare, art 117 CF, enumera persoanele ce nu puteau fi numite
tutore și anume: minorul; persoana pusă sub interdicție judecătorească; cel decăzut din
drepturile părintești; cel declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor
drepturi politice sau civile; cel lipsit de dreptul de a alege și de a fi ales parlamentar; cel cu rele
purtări; cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; cel care, din cauza
intereselor potrivnice cu interesele minorului nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Incapacitățile prevăzute mai sus sunt preluate, în mare parte, de către NCC, la care sunt
adăugate două categorii de persoane aflate într-o asemenea situație. De exemplu, printre
persoanele care nu pot fi numite tutore, precizate de art 113 din codul menționat, nu mai apare
cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales deputat. În schimb, apar ca
fiind incapabili de a fi tutori cei aflați în stare de insolvabilitate și cei înlăturați prin înscris
autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții,
autoritatea părintească.

Procedura numirii tutorelui

Instituirea tutelei are loc, în condițiile prevăzute de lege, în sarcina persoanei desemnate
de către părinte sau numită de către instanță.
Procedura desemnării tutorelui de către părinte pleacă de la două premise: respectarea
interesului superior al copilului și respectarea voinței suverane a părinților în privința ocrotirii
persoanei minorului și a bunurilor acestuia. Art 114 NCC îi recunoaște părintelui, ca mijloc de
ocrotire a copiilor săi, dreptul de a desemna persoana care, în condiții date, urmează a fi tutore
al copiilor săi. Modalitățile de desemnare sunt concretizate de articolul menționat în forma
actului autentic, unilateral sau contract de mandat sau al testamentului....................pg 22 verso

Procedura numirii de către instanța de tutelă

Modalitatea cea mai frecvent întâlnită, de instituire a tutelei este numirea tutorelui de
către instanța de tutelă, evident, în lipsa desemnării acestuia de către părinte. Art 118 din NCC
prevede, în acest sens, că dacă nu se opun motive întemeiate, instanța de tutelă numește cu
prioritate, ca tutore: o rudă; un afin; un prieten al familiei minorului, persoana fizică sau familia
(soț, soție) care urmează a fi tutore. În vederea alegerii celei mai potrivite persoane care să
îndeplinească această sarcină, instanța de tutelă va ține cont de evaluarea făcută de către Direcția
generală de asistență socială și protecție a copilului sub aspectul relațiilor personale dintre
persoana numită și minor; apropierea domiciliilor; condițiilor materiale și garanțiilor morale
oferite de tutore. În linii generale, articolul menționat preia reglementările anterioare ale C.fam.
(art 116) dezvoltate de către Legea 272/2004. În viziunea fostului CF competența numirii
tutorelui revenea autorității tutelare, înlocuită apoi cu instanța judecătorească în a cărei
circumscripție teritorială domicilia sau a fost găsit copilul (art.40 alin 2 Legea 272/2004).

213
C.fam nu menționa persoanele de a fi tutore și enumera excepțiile în al 117. Unele concretizări apar în L
272/2004 care în art 111 al 1 prevede că pot fi tutori persoanele fizice sau soșul și soția împreună, care au domiciliul
în România și nu se află în veunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege (adică de art 117 C.fam.) Cu
ușoare modificări acele .....sunt preluate de art.112 NCC
69
 Față de reglementarea din fostul CF, Legea 272/2004, ia în discuție și ipoteza
competenței instanței de judecată în cazul copilului găsit (deci fără domiciliu). NCC nu face
nicio mențiune cu privire la competența teritorială, de aceea apreciem că cele două ipoteze
reglementate de Legea 272 / 2004 urmează a fi reținute cu distincțiile ce se impun între minorul
domiciliat și cel găsit (al cărui domiciliu este necunoscut).
Procedura de numire era schițată în fostul CF în art. 159 și se desfășura în fața autorității
tutelare de la domiciliul minorului.214 După adoptarea Legii 272/2004, procedura de numire a
tutorelui se desfășura în fața instanței de judecatăde la domiciliul minorului sau de la locul unde
a fost găsit (art 40 alin2). În reglementarea NCC procedura se desfășura în fața instanței de
tutelă în camera de consiliu. Dacă tutorele și-a exprimat acordul de acceptare a sarcinei, va fi
ascultat minorul care a împlinit 10 ani, și dacă este cazul va fi consultat consiliul de familie
constituit de către instanța de tutelă, în acest scop. Dacă desemnarea tutorelui s-a făcut prin
contract de mandat, acesta nu ar putea refuza numirea decât pentru motivele expres arătate la
art. 120 alin 2 NCC.
Rezultă că tutela este o sarcină personală care odată asumată trebuie îndeplinită. De
aceea, eventualele motive de refuz a continuării tutelei (după ce în mod valabil a fost
constituită) trebuie prevăzute de lege.
Cu întrunirea condițiilor arătate mai sus, instanța de tutelă va pronunța o încheiere de
numire definitivă, care se va comunica în scris tutorelui și se va afișa la sediul instanței de tutelă
și la primăria de la domiciliul minorului. Din momentul comunicării încheierii de numire curg
drepturile și obligațiile tutorelui. Între timp, instanța de tutelă va putea luaunele măsuri
provizorii, dacă acestea se impun, mergând până la numirea unui curator special.
Dacă în timpul tutelei survine vreuna dintre împrejurările (în care tutorele poate refuza
continuarea tutelei, se pune problema înlocuirii tutorelui în condiţiile art 121, la cererea
acestuia). Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va hotărî de urgență. Până la
înlocuirea sa efectivă, tutorele este obligat să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

Caracterul personal și gratuitatea tutelei

Având în vedere caracterul „intuitu personae” al tutelei, sarcinile acesteia trebuie să fie
îndeplinită numai de către tutore. Cu toate acestea, în privința administrării patrimoniului sau
numai a unei părți a acestuia, NCC admite încredințarea sarcinilor unei persoane fizice sau
juridice specializate. Ar putea fi folosite, ca instituții juridice........incomplet
 ÎNCETAREA TUTELEI

Curatela-mijloc de ocrotire a persoanei fizice

Numită şi tutelă „ad hoc”, curatela se deosebeşte, ca mijloc de ocrotire a persoanei

fizice, de tutelă, prin caracterul temporar şi subsidiar al acesteia. Ca arie de cuprindere, curatela
acoperă, pe lângă persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, şi persoanele capabile aflate în situaţii speciale, expres prevăzute de lege.
Distingem, aşadar, curatela incapabilului şi a minorului cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, de cea a persoanei capabile (cu capacitate de exerciţiu deplină), întrucât condiţiile
impuse de lege (regimul juridic) diferă substanţial.
În timp ce curatela persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, urmează, şi regulile tutelei, curatela persoanei aflate în situaţii speciale
cârmuită de regulile mandatului.
În cazul minorului sub 14 ani sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori a interzisului
judecătoresc, curatela va fi instituită în condiţiile indicate de art.150,167 din Noul Cod Civil.
Art.501 din codul menţionat se referă la cazurile de numire a unui curator special, atunci când:

214
Deși C.fam nu făcea nicio mențiune expresă, în cazul minorului la care domiciliul nu era cunoscut (fiind găsit,
practica atribuia competenă autorității tutelare în a cărei circumscripție teritorialp a fost găsit minorul.
70
„între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la
înlocuirea tutorelui” sau:
- „din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit
act în numele minorului pe care-l reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează”
-în cadrul procedurii notariale, pentru motive temeinice, „notarul public, la cererea
oricărei persoane interesate sau din oficiu, numeşte provizoriu un curator special”. În acest din
urmă caz, instanţa de tutelă are obligaţia, după caz să valideze sau să înlocuiască acel curator.
În cazul ocrotirii interzisului judecătoresc, numirea unui curator poate avea loc în
condiţiile art.167 NCC, potrivit căruia „în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere
sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea
şi reprezentarea celui a cărui interdicţie fost cerută precum şi prin administrarea bunurilor
acestuia”.
Atât vechea,215 cât şi noua216 reglementare în materie de curatelă se referă la situaţiile în
care, datorită unor împrejurări speciale, şi persoanele capabile pot fi puse sub curatelă.
Preluând dispoziţiile art.152 din Codul familiei, art.178 enumeră 4 cazuri de instituire a
curatelei persoanei capabile, care din motive bine întemeiate nu-şi poate administra interesele şi
bunurile. Sunt cazuri care vizează starea de sănătate, boala, prezenţa unor infirmităţi fizice, lipsa
îndelungată de la domiciliu, dispariţia unei persoane (fără a lăsa un mandatar sau un
administrator general).
Art.179 din NCC indică instanţa de tutelă competentă teritorial pentru ipotezele arătate
mai sus, iar art. 180 NCC prezintă regulile ce trebuie respectate în numirea curatorului, care sunt
similare celor aplicabile tutelei şi procedurii de numire a tutorelui (art.114-120 NCC).
Încetarea curatelei trebuie analizată ţinând seama atât de funcţia curatelei cât şi cea a
curatorului. Funcţia curatelei (ca normă de ocrotire) încetează prin ridicarea sa atunci când au
dispărut cauzele care au impus-o. Art. 185 NCC (similar art. 157 C. familiei) face precizarea că
ridicarea curatelei, în caz de încetare a cauzelor care au provocat instituirea acesteia, se face de
către instanţa de tutelă, la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a persoanelor indicate de
art.111 NCC (persoane apropiate minorului; serviciul de stare civilă, notarul public, instanţele
judecătoreşti, organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, etc).

Ocrotirea persoanelor în vârstă la încheierea unor acte juridice prin asistarea lor
În situaţia aceasta este vorba de persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu, care
datorită vârstei înaintate, au nevoie de consiliere şi sprijin atunci când încheie acte juridice de
natură să le afecteze interesele patrimoniale. Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice (republicată), consacră dreptul persoanelor menţionate la consiliere
gratuită din partea autorităţii tutelare sau a consilierilor juridici angajaţi ai consiliului local în a
cărei rază teritorială domiciliază, în vederea încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare,
donaţie sau împrumuturi cu garanţii imobiliare care au drept obiect bunurile sau imobile (art.1
al.4 din L.nr.17/2000 republicată). Legea nu califică noţiunea de „persoană vârstnică”, dar
doctrina juridică217 apreciază că trebuie avute în vedere persoanele care au împlinit vârsta legală
de pensioanare, în privinţa cărora legiuitorul instituie un mijloc în plus de ocrotire a persoanelor
de vârstă înaintată, care nu influenţează cu nimic capacitatea civilă de exerciţiu a acestora. De
altfel, exerciţiu unui asemenea drept este facultativ, asistarea persoanei vârstnice la încheierea
unor acte juridice de înstrăinare, oneroase sau gratuite, fiind condiţionată de solicitarea
persoanei (numai în anumite cazuri fiind acordată din oficiu). De aceea, în cazul renunţării la
acest beneficiu al legii, actele juridice încheiate nu sunt lovite în valabiltatea lor ( în caz contrar
215
A se vedea art.152 din fostul Cod al familiei şi art.72 din Legea nr.36/1995 şi art. 15 al.1 din D. nr.31/1954.
Ultimele două articole privesc curatela succesorală notarială.
216
A se vedea art.178 NCC pentru instituirea curatelei persoanei fizice capabile iar pentru curatela succesorală
notarială, art.150al. 3 NCC şi art.1117 al.3 NCC. Şi noul Cod de procedură civilă reglementează unele cazuri de
curatelă specială (art.58, 155 al.1)
217
Pentru alte detalii, a se vedea, G.Boroi, op.cit., 2010, p.431.
71
s-ar ajunge la concluzia că prin legea menţionată s-ar institui pentru persoanele vârstnice, aflate
în circumstanţele arătate mai sus, o limitare a capacităţii de exerciţiu la încheierea unor acte
juridice, fapt care nu a existat în intenţia legiuitorului).
În cazul în care cel îndreptăţit face uz de dreptul său, asistarea depăşeşte momentul
încheierii actelor juridice oneroase sau gratuite de înstrăinare a unor bunuri, prelugindu-se şi în
faza executării acestora (art.3 şi urm. din L.nr.17/2000 republicată).
Pe lângă persoanele menţionate mai sus, printre persoanele ocrotite prin anumite
proceduri speciale se numără şi cei care din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute
de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii
corespunzătoare (art.105 NCC).

Ocrotirea bolnavului psihic prin interdicție judecătorească

 Noțiune și caracterizare
Punerea sub interdicție judecătorească este o măsură de ocrotire, prin mijloace de drept
civil, a unor categorii de persoane aflate într-o stare de sănătate specială: alienație 218sau debilitate
mintală219.
Noul Cod Civil220 și reglementările anterioare221 , de altfel, nu definesc această măsură de
ocrotire, ci indică persoanele și condițiile în care intervine inclusiv procedura de urmat. Este
vorba despre persoanele care nu au discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele lor
din cauza alienației sau debilității mintale: persoane majore și minore cu capacitate de exercițiu
restrânsă. Minorul sub 14 ani nu intră în atenția reglementărilor din acest domeniu, pentru că în
privința acestuia oricum operează prezumția lipsei discernământului, ceea ce impune ocrotirea
lui prin reprezentare de către părinți sau tutore.
Condițiile punerii sub interdicție judecătorească pot fi identificate din analiza
reglementărilor menționate, respectiv:
- persoana să fie lipsită de discernământ;
- cauza lipsei discernământului să fie alienația sau debilitatea mintală;
- această stare de sănătate să nu îi permită bolnavului să-și gestioneze interesele privind
persoana și bunurile sale.
Din cele prezentate, pot fi desprinse cele două trăsături caracteristice ale punerii sub
interdicție:
- caracterul protector222, exprimat în misiunea de a ocroti persoanele și caracterul
judiciar223 susținut de obligativitatea pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În legătură cu condițiile menționate mai sus, doctrina și practica din acest domeniu, au
subliniat caracterul limitativ al enumerării făcute atât de fostul Cod al familiei 224, cât și a NCC225.

218
Alienație- este boala care se datorează unor anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice ori unor
maladii ale sistemului nervos, fiind urmarea unor boli psihice și este denumită popular și în vechile legiuiri
românești nebunie
219
Debilitate- este forma de înapoiere mintală în care deficitul intelectual se manifestă în capacitate redusă de
generalizare și abstractizare. La prima vedere, datorită lipsei unor deficiențe fizice evidente, debilul mintal nu se
deosebește de un om normal. Din cauza criticismului redus al gândirii, a caracterului pueril al afectivității, el are
nevoie de îndrumarea adulților chiar și atunci când reușește să-și câștige singur existența.
220
A se vedea art. 164-177 NCC. În privința procedurii de instituire a interdicției judecătorești, NCC trimite la
dispozițiile Noului cod de procedură civilă, art. 936-943
221
Dintre reglementările anterioare amintim: Codul familiei: art. 142-151 (pentru fondul problemei) și Decretul
32/1954: art. 30-35 (pentru procedura interdicției)
222
Ca măsură de protecție a persoanei aflată în stare de alienație sau debilitate mintală, interdicția se apropie de
ocrotirea minorilor prin părinți(art. 483-512) sau, în lipsa acestora, prin tutelă, darea în plasament, curatela(art. 106
NCC), cu numeroase note distinctive, însă.
223
Acest caracter distanțează punerea sub interdicție de celelalte criterii de ocrotire sau au o natură administrativă.
72
 Deci, numai lipsa de discernământ și imposibilitatea gestionării intereselor proprii din
acestă cauză, justifică punerea sub interdicție, persoanele cu discernământ, care nu-și pot apăra
singure în condiții corespunzătoare interesele, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unor infirmități
fizice(nu și psihice) se bucură de o ocrotire specială(prin numirea unui curator 226care să-i
reprezinte sau a asistenței de specialitate227 pentru unele acte încheiate personal).
Art. 178 NCC, precizează în acest sens că ,, instanța de tutelă poate institui curatela: a)
dacă din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate
să-și apere interesele în condiții corespunzătoare și din motive temeinice nu își poate numi un
reprezentant sau un administrator.
Concluzionând, ,,interdicția judecătorească este măsura de ocrotire a persoanei fizice
lipsite de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale , datorită alienației sau
debilității mintale, care se dispune de către instanța de judecată și constă în lipsirea celui ocrotit
de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei”228.
 Delimitarea punerii sub interdicție judecătorească de alte măsuri de ocrotire a
persoanei fizice
Delimitarea acestei instituții juridice sau de alte instituții aparținând dreptului civil sau a
altor ramuri de drept, ce au ca raţiune și scop ocrotirea persoanei fizice impune unele precizări și
distincții menite a evita unele riscuri și confuzii.
Fiind vorba de alienație și debilitate mintală, trebuie să aducem în discuție bolnavul
psihic care poate prezenta tulburări psihice(ușoare sau grave) sau lipsă de discernământ datorată
alienației sau debilității mintale.
Persoanele cu tulburări psihice uşoare sau grave sunt protejate printr-un complex de
măsuri de ordin administrativ și reglementări speciale adoptate în acest sens 229. Protecția
asigurată acestora se distinge de ocrotirea bolnavului psihic prin interdicție judecătorească.
În privința persoanelor cu tulburări psihice, măsurile administrative adoptate sunt potrivit
Legii 487/2002. Internarea într-o unitate medicală adecvată, însoțită de stabilirea unui tratament
medical obligatoriu . De regulă, internarea și instituirea unui tratament specific se face pe cale
voluntară fiind necesar consimțământul prealabil al pacientului și numai în cazuri excepționale,
limitativ prevăzute de lege se poate recurge la internarea nevoluntară( fără consimțământul
bolnavului). În privința bolnavului cu tulburări psihice, instanța judecătorească nu intervine decât
în cazul în care a fost sesizată cu plângere împotriva măsurilor dispuse pe cale administrativă.
Prin comparația cu protecția descrisă mai sus, punerea sub interdicție judecătorească
antrenează obligatoriu instanța de judecată care va pronunța o hotărâre judecătorească având ca
efect lipsirea persoanei fără discernământ de capacitatea de exercițiu (cu mențiunea capacității de
folosință)
În cazul bolnavului cu tulburări psihice, internarea și stabilirea tratamentului medical,
chiar nevoluntar și fără consimțământul pacientului, nu este de natură să îi afecteze cele două
componente ale capacității sale civile(capacitatea de folosință și exercițiu). Dar, fiind vorba, de
două categorii de măsuri de protecție distincte, cu scopuri diferite, atunci când este cazul pot fi
cumulate măsurile de punere sub control medical special, cu cele impuse de punerea sub
interdicția judecătorească(cel cu tulburări psihice este fără discernământ).

224
Sub imperiul acestui Cod, fostul T. S., într-o decizie de speță s-a pronunțat în sensul că ,,Nici Codul familiei şi
nici alt act normativ nu prevede alte motive de punere sub interdicție, iar enumerarea din articolul 142 Codul
familiei este limitativă.
225
NCC, art. 164, plus opinii doctrinare
226
Art. 152 din Fostul cod al familiei și art. NCC
227
Este cazul persoanelor în vârstă care sunt ocrotite prin asistarea lor la încheierea unor acte juridice potrivit Legii
17/200, republicată
228
E. Chelaru, op.cit, 2016, p.173
229
A se vedea Decretul 313/1980 privind asistența bolnavilor psihici periculoși urmat de Legea 487/2002 privind
sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice republicată M. O nr. 052/13 septembrie 2012, care
a abrogat D. 313/1980.
73
 În practică, din acest domeniu, s-a ridicat problema distincției între procedura referitoare
la asistența bolnavilor psihic periculoși și procedura punerii sub interdicție, cu sublinierea că
fiind două proceduri distincte, o persoană sub interdicție judecătorească poate fi supusă atunci
când este cazul (interzisului judecătoresc cu tulburări psihice), un tratament medical
obligatoriu230.
Punerea sub interdicție judecătorească se deosebește ca scop și finalitate și de îngrădirile
aduse capacității de folosință, chiar și în situațiile în care acestea au ca scop ocrotirea celui
îngrădit.
Cum arătăm, îngrădirile aduse capacității de folosință reprezintă limitarea parțială a
acesteia, cu influențe asupra capacității de exercițiu.
În afara acestor îngrădiri, atât capacitatea de folosință, cât și cea de exercițiu funcționează
în condiții și limite normale.
Punerea sub interdicție judecătorească nu are nici un efect asupra capacității de folosință,
lipsind interzisul doar de capacitate de exercițiu.

 Persoanele care pot cere punerea sub interdicție

În privința acestor persoane, aducem în discuție art. 165 NCC, în comparație cu art.143
din Fostul Cod al familiei. Pentru identificarea celor care pot cere punerea sub interdicție, art.165
NCC trimite la art. 111 NCC ce se aplică în mod corespunzător și în această situație. Din rațiuni
umanitare de solidaritate umană şi de protecție a persoanelor aflate în nevoie, aceleași persoane
care sunt obligate să înștiințeze instanța de tutelă, pot cere punerea sub interdicție:
- persoanele apropiate bolnavului psihic, precum și administratorii sau locatarii casei în
care acesta locuiește;
- serviciul de stare civilă, cu prilejul morții unei persoane, precum și notarul public, cu
prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
- instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii
drepturilor părintești( dacă bolnavul este minor cu capacitate restrânsă de exercițiu).
- organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă
persoană. Observăm că legea lasă posibilitatea oricărei alte persoane, ce are interes în speță, să
solicite punerea sub interdicție judecătorească, ceea ce lasă posibilitatea ca și cel în cauză să
poată formula o asemenea cerere, după cum și instanța de tutelă s-ar putea sesiza din oficiu. 231În
vechea reglementare putea solicita punerea sub interdicție și autoritatea tutelară(art. 143 C. F).

 Procedura punerii sub interdicție

Ca și în vechea reglementare232, în privința punerii sub interdicție, NCC trimite la CPC,
cu deosebirea că, în vechea reglementare competența materială aparținea judecătoriei, iar
competența teritorială aparținea instanței în raza căreia se afla domiciliul persoanei care urma a fi
pusă sub interdicție.
În prezent, instanța de tutelă și de familie de la domiciliul celui în cauză este competentă
să judece cererea de punere sub interdicție(art. 107 NCC alin 1 233). Aliniatul 2 al acestui articol,
menţionează, referindu-se la procedurile prevăzute cu privire la ocrotirea persoanei că: în toate
cazurile instanța de tutelă soluționează de îndată 234 aceste cereri, deci inclusiv cererea de punere
sub interdicție a bolnavului psihic.

 Procedura punerii sub interdicție judecătorească

230
T. S.CC, dec 900/1966 în J.N 12/1966, p.158, citată de G. Boroi, 2010, op.cit, 2010, p.425.
231
E. Chelaru, op.cit, 2016, p.176
232
Art. 5 din fostul CPC
233
Art. 107, precizează că procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de
competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii
234

74
 Ca și în vechea reglementare, în materie de procedură a punerii sub interdicție, NCC
trimite la CPC.
Articolul 168 NCC prevede că: ,,soluționarea cererii de punere sub interdicție
judecătorească se face potrivit dispozițiilor CPC”.
Spre deosebire de vechea reglementare235, însă competența nu mai aparține unei instanțe
de drept comun, ci instanței de tutelă și de familie, special constituită pentru a soluționa cauzele
privind ocrotirea persoanei fizice( art. 107, alin 1 NCC), implicit procedura în discuție.
În Cartea a VI a, NCPC oferă un spațiu generos unor proceduri speciale, printre care se
numără și ,,procedura punerii sub interdicție judecătorească”, (titlul II).
Art. 935 NCPC, indică instanța competentă teritorial să soluționeze cererea de punere sub
interdicție judecătorească, respectiv, instanța de tutelă, în a cărei circumscripție persoana vizată
își are domiciliul.
Cât privește cererea prin care instanța de tutelă este sesizată, art. 936 NCPC impune ca,
pe lângă cuprinsul unei cereri de chemare în judecată(așa cum este descris de art.194 NCPC),
aceasta să cuprindă faptele din care rezultă alienația mintală sau debilitatea mintală a persoanei,
precum și dovezile propuse.
În viziunea NCPC (ca și în vechea reglementare, de altfel, procedura punerii sub
interdicție judecătorească parcurge două faze: faza necontradictorie și faza contradictorie).
Sub titlul ,,Măsuri prealabile”, NCPC descrie faza necontradictorie(art.937) în care, când
este cazul, se adoptă și măsura internării provizorii(art. 938). Concret, după primirea cererii,
președintele instanței va dispune să se comunice celui a cărui punere sub interdicție
judecătorească a fost cerută, copii de pe cererea și de pe înscrisurile anexate(art. 937, alin. 1).
Aceleași documente vor fi comunicate și procurorului, dacă cererea a fost introdusă de
altcineva.
Se va proceda apoi la efectuarea cercetărilor necesare de către procuror sau organele
poliției, completate cu avizul unei comisii de medici specialiști, și, când este cazul, cu avizul
unității sanitare în care eventual este internat cel în cauză.
Dacă starea sănătății celui a cărui interdicție se solicită, împiedică prezentarea sa
personală în instanță, președintele instanței de tutelă va dispune obligatoriu numirea unui curator,
în condițiile cerute de art.167 NCC. Articolul menționat prevede că, în caz de nevoie și până la
soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un
curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și
pentru administrarea bunurilor acestuia. Numirea curatorului special se impune în lipsa
desemnării de către persoana în cauză, în timpul cât avea capacitate deplină de exercițiu a unui
tutore236.
Tot în caz de nevoie, se poate recurge la internarea provizorie a bolnavului psihic când
este necesară observarea mai îndelungată a stării mintale a celui a cărui punere sub interdicție
judecătorească este cerută și observarea nu se poate face în alt mod(art.938 NCPC). Internarea se
va face potrivit articolului menționat într-o unitate sanitară de specialitate, pe cel mult 6
săptămâni.
Faza contradictorie se înscrie în rigorile unui veritabil proces civil și debutează cu fixarea
unui termen de judecată, cu citarea părților, după ce președintele instanței a primit rezultatul
cercetărilor și toate documentele și avizele însoțitoare obținute în faza necontradictoriei.

235
În vechea reglementarea competența materială aparținea în primă instanță, judecătoriei, iar sub aspect teritorial,
competența revenea instanței în raza căreia se afla domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită(art.
5 VCPC). Pe fond, procedura punerii sub interdicție, cu cele două faze: necontradictorie și contradictorie se
desfășura potrivit D. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Cf și a D. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele
juridice(art.30-35 din D. 32/1954)
236
Preventiv ,,orice persoană care are capacitatea deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau contract
de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana și
de bunurile sale, în cazul în care nu este pusă sub interdicție judecătorească”(art. 166 NCC)
75
 În desfășurarea acestei faze, trebuie îndeplinite obligatoriu două proceduri: interogatoriul
celuia a cărui punere sub interdicție se solicită și participarea procurorului. Detaliile în acest
sens, sunt surprinse de art.938 NCPC, alin.2 al acestui articol punctează principalele obiective pe
care instanța trebuie să le atingă în raport de persoana celui în cauză și anume: ascultarea, dialog
cu întrebări de natură să faciliteze deslușirea stării sale de sănătate, dacă acesta este prezent.
Dacă cel a cărui punere sub interdicție este cerută, nu este în stare să se înfățișeze în instanță, el
va fi ascultat la locul unde se găsește(art. 939 alin. 2 NCPC). De asemenea ,,dacă bolnavul psihic
se sustrage de la ascultarea în fața instanței, iar aceasta constată imposibilitatea îndeplinirii
formalităților respective, dar dispune de dovezi convingătoare asupra stării sănătății psihice a
persoanei în cauză, şi apreciază că se impune punerea sa sub interdicție, poate proceda la luarea
măsurii”237.
Ideea este îmbrățișată și de practica judiciară care apreciază că nu se poate admite
ca ,,dintr-un formalist excesiv să rămână fără eficiență o instituție juridică a cărei menire este să
ocrotească persoana bolnavă”238.
După evaluarea probelor prezentate, a concluziilor obligatorii ale procurorului, instanța
de tutelă prezintă hotărârea de punere sub interdicție, rămânerea definitivă a acesteia, marcând
încheierea fazei contradictorii și prin aceasta, a judecății.

 Efectele punerii sub interdicție judecătorească

Situația celui a cărui punere sub interdicție se solicită, trebuie analizată distinct, după
cum cererea adresată instanței de tutelă a fost respinsă sau admisă. În caz de respingere,
capacitatea de exercițiu a celui în cauză nu suportă nicio modificare, iar ,,curatela instituită pe
durata procesului, încetează de drept”(art. 940, alin.3, NCPC).
În majoritatea cazurilor însă, cererea de punere sub interdicție judecătorească este admisă
cu consecințele de ordin juridic ce decurg de aici: lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea
tutelei interzisului.
1. Lipsirea de capacitate de exercițiu, ca cel mai important efect, operează, în privința
persoanei puse sub interdicție și a tutorelui, de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești. Din acest moment, interdicția își produce efectele juridice. Față de terți,însă, lipsa
de capacitate de exercițiu a celui interzis nu poate fi opusă, decât de la data îndeplinirii
formalităților de publicitate prevăzute de CPC. Excepție fac situațiile în care terțul are cunoștințe
de punere sub interdicție, efectele față de acesta, curgând de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești.
Cu privire la formalitățile de publicitate, art. 940, alin.1 prevede ,,După ce hotărârea de
punere sub interdicție judecătorească a rămas definitivă, instanța care a pronunțat-o va comunica
de îndată, dispozitivul acesteia, în copie legalizată, după cum urmează:
A) serviciului de stare civilă la care nașterea celui pus sub interdicție judecătorească este
înregistrată pentru a se face mențiune pe marginea actului de naștere;
B) serviciului sanitar competent, pentru ca acesta să instituie asupra celui pus sub
interdicție judecătorească, potrivit legii, o supraveghere permanentă;
C) biroului de cadastru și publicitate imobiliară competent pentru notarea în Cartea
funciară, când este cazul;
D) registrului comerțului, dacă persoana pusă sub interdicție judecătorească este
profesionist.

2. Instituirea tutelei interzisului judecătoresc este cel de-al doilea efect al punerii sub
interdicție, consecință directă a lipsirii acestuia de capacitate de exercițiu. În privința numirii
tutorelui sunt aplicabile dispozițiile art. 941 NCPC, potrivit căruia ,, dacă hotărârea de punere

237
E. Chelaru, op.cit, 2016, p.177
238
C.S.J, Secția civilă, decizia nr. 2880/2000, în dreptul nr. 11/2001, p.198
76
sub interdicție a rămas definitivă, instanța de tutelă, numește de îndată un tutore 239 pentru
ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească, în condițiile prevăzute de CC”. Dar Codul civil
nu reglementează expres tutela interzisului judecătoresc, de aceea, prin analogie, cu tutela
minorului, se vor aplica dispozițiile art.114-120, adaptate acestei situații. Întrucât punerea sub
interdicție judecătorească instituie o prezumție irefragabilăa lipsei de discernământ, în cazul celui
pus sub interdicție judecătorească, se vor aplica regulile tutelei minorului care nu a împlinit 14
ani (care este prezumat a fi lipsit de discernământ). Art. 171 NCC trimite clar la aceaste reguli
care se vor aplica, dacă legea nu prevede altfel.
În privința majorului pus sub interdicție, legea permite desemnarea, prin act unilateral sau
contract de mandat încheiat în formă autentică de către acesta, a persoanei care ar urma să fie
numită tutore pentru a se îngriji de persoana sau de bunurile sale. Condiția ce se impune este, ca
desemnarea, să fi fost făcută în timp ce majorul avea capacitate deplină de exercițiu și să vizeze
eventualitatea punerii acestuia sub interdicție judecătorească(art.166 NCC).
În lipsa unei asemenea desemnări, instanța de tutelă este obligată ca prin hotărâre de
punere sub interdicție să numească tutorele, cu respectarea dispozițiilor legale vizând numirea
tutorelui minorului care nu se află sub autoritatea părintească(art. 170 NCC).
Pentru ipoteza minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă pus sub interdicție, NCC,
oferă unele reglementări exprese în art.176., distingând între minorul aflat sub ocrotirea
părintească și minorul aflat sub tutelă.
Dacă la data punerii sub interdicție, minorul în discuție, se află sub ocrotire
părintească, ,,rămâne sub această ocrotire până la data când devine major”, ceea ce exclude
numirea unui tutore. Rămân, însă, valabile, obligațiile pe care le indică art.174, cu privire la
tutore, și anume, îngrijirea celui pus sub interdicție de către părinţi, ,,spre a-i grăbi vindecarea și
a-i îmbunătății condițiile de viață”. Dacă minorul pus sub interdicție, are anumite bunuri sau
venituri, acestea vor putea fi întrebuințate la nevoie, pentru îngrijirile necesare.
Hotărârea ca interzisul judecătoresc, aflat în situația descrisă mai sus, să fie îngrijit
medical într-o instituție sanitară sau la locuința lui, va fi luată de către instanța de tutelă. În
sensul arătat, instanța de tutela, va hotărî ținând cont de avizul consiliului de familie și de
concluziile unui medic de specialitate care poate recomanda o variantă sau alta de tratament.
În cazul în care, la majorat, cauzele care au provocat interdicția judecătorească au încetat,
minorul aflat sub această măsură de ocrotire iese de sub rigorile interdicției (și implicit de sub
autoritatea părintească) dacă instanța a pronunțat ridicarea interdicției.
În privința ajungerii minorului pus sub interdicție, la majorat are în vedere și ipoteza în
care, la data punerii sub interdicție, acesta se afla sub tutelă. Articolul 176, alin 3, lasă
posibilitatea ca fostul tutore al minorului(ajuns la majorat) să- și păstreze sarcina, în caz contrat,
urmând a fi înlocuit cu un nou tutore. În funcție de împrejurări, instanța de tutelă va hotărî, într-
un sens sau altul.

 Ridicarea interdicției
Ridicarea interdicției judecătorești aduce în discuție două aspecte: încetarea cauzelor care
au provocat interdicția240 și procedura ridicării acesteia241. Sediul reglementării acestei instituții
se află în NCC, (art. 177), cât și în NCPC(art. 942). Prin prisma reglementărilor menționate,
regulile de procedură aplicabile punerii sub interdicție, vor fi operante și în privința ridicării
interdicției. Concret, procedura debutează prin introducerea unei cereri de ridicare a
interdicției formulată de către ,,cel pus sub interdicție, de tutore, precum și de persoanele sau
instituțiile care pot cere punerea sub interdicție(art. 165 NCC cu trimitere la art. 111 NCC- care
prezintă persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă, în vederea instituirii tutelei
minorului).

239
…………….
240
NCC reiterează dispozițiile art. 151, alin 1, C fam,( pe fond), cât privește cauzele de ridicare
241
În vechea reglementare, procedura ridicării interdicției era reglementată de art. 35 din D. 32/1954
77
 Hotărârea prin care se pronunță ridicarea interdicției judecătorești își produce efectele de
la data când a rămas definitivă.
Cât privește încetarea dreptului de reprezentare a tutorelui, aceasta nu va putea fi opusă,
cât timp nu au fost îndeplinite formalitățile de publicitate față de terți. Excepție face situația în
care terțul a cunoscut pe ală cale că s-a ridicat interdicția.
Sub aspect procedural, mai trebuie arătat că ,,despre ridicarea interdicției judecătorești se
face mențiune pe hotărârea prin care s-a pronunțat interdicția judecătorească”( art.942, alin 2,
NCPC)

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE IV.

PERSOANA JURIDICĂ – SUBIECT DE DREPT CIVIL

IV.1. Conceptul de persoană juridică

Se admite în unanimitate că există două categorii de subiecte de drept civil: persoana fizică
şi persoana juridică. Noţiunea de drept subiectiv şi de persoană în înţelesul juridic al termenului,
nu este ,,un adevăr de ordine naturală”, ci un concept juridic(nomen intellectuale), care
corespunde unei realităţi sociale.
Raporturile juridice sunt raporturi sociale care se stabilesc numai între oameni. Oamenii pot
să acţioneze reuniţi în colectivităţi, grupuri structurate, deci nu numai izolaţi, ca indivizi. În
doctrină au fost formulate mai multe definiţii pentru subiectul colectiv de drept civil deoarece nu
există o definiţie legală a persoanei juridice, până la adoptarea noului Cod civil.
Persoana juridică poate să fie definită ca subiect de drept civil care desemnează o grupare
de oameni care întruneşte condiţiile stabilite de lege, fiind titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile.
În literatura de specialitate anterioară anilor 1948-1950 era folosită expresia ,,persoană
morală’’ pentru ceea ce astăzi denumim ,,persoană juridică’’. Noţiunea de ,,persoană juridică’’
chiar dacă a fost utilizată mai întâi în dreptul privat, ea a fost utilizată şi în alte ramuri ale
dreptului: administrativ, procesual, internaţional.
Remarcăm deci că personalitatea juridică permite acestei entități colective participarea nu
numai la raporturi juridice civile, ci şi la raporturi juridice de altă natură, conferind colectivitaţii
(sau persoanei fizice) nu numai calitatea de subiecte de drept civil, ci şi de subiect în dreptul
muncii, drept administrativ, drept financiar. 242 În alte ramuri ale ştiinţei dreptului, cu privire la
entitaţile juridice care pentru dreptul civil sunt persoane juridice, sunt utilizate alte expresii,
precum: organe de stat, agenţi economici, partide politice, fundaţii, asociaţii etc.
Noţiunea de persoană juridică îşi are originea în dreptul roman. Etimologic
cuvântul ,,persoană’’ se pare căîşi are originea din etrusca ,,phersu’’ 243, care desemnează masca
pe care actorii din lumea antică o foloseau în locurile publice. Romanii au definit prin
termenul ,,persona”, ulterior devenit „personam” (orificiul din masca ce schimba vocea
actorului, în funcţie de rol). Ulterior „ persona” a însemnat personaj sau rol, în drept trimițând la
rolul pe care omul îl joacă pe „scena vieții juridice”.
Trebuie să menţionăm faptul că denumirea de ,,persoană juridică’’ este expres utilizată în
lege. Noţiunea ,,persoană juridică” era prevăzută în Decretul nr.31/1954,care era sediul
principal al materiei şi care face referire la persoanele fizice şi juridice (art.2 și art.25-53) 244,
utilizând chiar şi în titlu această noţiune. Și Legea nr.105/1992,privind raporturile de drept
internaţional privat care în titlul ei precizează că priveşte ,,persoanele juridice” (asociaţiuni şi
fundaţiuni) şi care are capitolul III afectat persoanei juridice.

242
E. Lupan, op.cit.,p.122.
243
C.Hamanghiu, Curs elementar de drept privat roman, Bucureşti, 1915, p.156;
244
Gh.Beleiu, Drept civil român, op.cit., 2001, p.423-424;G. Boroi, Drept civil, op.cit., 2002, p.386; E.
Lupan, op.cit., p.35;
78
 După 1990 au fost adoptate acte normative speciale pentru numeroasele categorii speciale
de persoane juridice, astfel că acestea au fost supuse regimului special astfel consacrat (specialia
generalibus derogant). Pentru persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ
reglementarea generală este dată de Ordonanţa nr.26/2000, care arată că ,,persoanele fizice şi
persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul
unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial, pot constitui asociaţii ori
fundaţii’’(art.1),,actele juridice de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, încheiate în condiţiile
prezentei ordonanţe, fiind guvernate de legea civilă” (art.3).
În concluzie, persoana juridică este un colectiv de oameni care,întrunind condiţiile
prevăzute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile, având o organizare de sine stătătoare
şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop în acord cu interesele obştesti, și dobândeşte
potrivit legii, calitatea de subiect distinct de drept245.
Persoanele juridice constituie majoritatea covărşitoare a subiectelor colective de drept şi
frecvenţa lor ca subiecte de drept este incomparabil mai mare decât frecvenţa ca subiecte de
drept a celorlalte colective de drept (exemplu: subiecte colective de drept –Statul; organele
statului –Parlamentul sunt subiecte de drept constituţional, organele locale sau centrale apar ca
subiecte de drept în relaţiile administrative).
Şi noul Cod civil vorbeşte despre două categorii de persoane şi anume: persoana fizică şi
persoana juridică. În Cartea I „Despre persoane” sunt prevăzute unele dispoziţii cu caracter
general, comune celor două categorii de persoane denumite „subiecte de drept civil”. Articolul
25 alineatul 1 prevede expres şi limitativ că subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi
juridice, ceea ce presupune că „nici o altă fiinţă, în afara omului, după cum nici o formă de
inteligenţă artificială şi nici o formă de organizare care nu întruneşte condiţiile cerute de lege nu
poate dobândi calitatea de subiect de drept civil”.246
Cât priveşte persoana juridică, pentru prima oară în legislaţia românească, aceasta primeşte
o definiţie legală în art.25 al.3 din noul Cod civil, care o consideră „orice formă de organizare
care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Este o
definiţie cu un mare grad de generalitate, având posibilitatea să acopere o plajă largă de entităţi
care pot dobândi capacitate juridică şi statut de persoană juridică. Definiţia menţionată nu face
referiri la elementele constitutive ale persoanei juridice, acestea fiind expres şi limitativ
enumerate în art.187 din noul Cod civil. Sunt aceleaşi elemente consacrate de reglementările
anterioare și de doctrina juridică: o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu şi un
scop propriu (licit şi moral).

IV.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice în vechea și noua reglementare

Vechiul Cod civil conţinea doar dispoziţii de principiu privind persoana juridică,
reglementarea specială, detaliată, fiind oferită de Decretul nr.31/1954 privind persoana fizică şi
juridică.
Potrivit art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954, sunt în condiţiile legii persoane juridice, ,,orice
structură organizatorică care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat
realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc”. Din parcurgerea acestui text, reiese că
sunt trei elementele constitutive definitorii ale persoanei juridice, respectiv:
a)o organizare de sine stătătoare, care să exprime unitatea acestui colectiv, detaşat de
individualitatea fiecărui membru al lui, cu o funcţionalitate organizatorică bine stabilită prin:
structura internă, organele de conducere, modul de înfiinţare şi modul de încetare;
b)un patrimoniu propriu, care să fie distinct de alte patrimonii atât ale persoanelor juridice,

245
Decretul nr.31/1954, art.26 lit.e.
246
Gh. Buta, Persoana juridică în noul Cod civil.; Aspecte comparative, în Săpt. Financiară, vol.1 , 2012,
p.36.
79
cât şi ale persoanelor fizice membre ale colectivului constitutiv, fiind indiferentă natura
drepturilor patrimoniale în temeiul cărora sunt stăpânite bunurile aflate în patrimoniu: drept de
proprietate, drept de administraţie directă, drept real de folosinţa, etc. Important este că
patrimoniul distinct să-i ofere posibilitatea persoanei juridice să participe în nume propriu la
raporturile juridice şi să-şi angajeze răspunderea proprie;
c)un anumit scop propriu în acord cu interesele publice, care explică utilitatea şi raţiunea
existenţei persoanei juridice, precum şi necesitatea satisfacerii intereselor personale în acord cu
cele publice. De altfel, scopul creării persoanei juridice este avut în vedere şi la dimensionarea
capacităţii de folosinţă.
Aceste elemente constitutive se caracterizează prin generalitate, legalitate, cumulativitate,
exclusivitate şi diversitate.Generalitatea lor constă în aceea că ele sunt aplicabile tuturor
categoriilor de persoane juridice.
Legalitatea, presupune determinarea lor strictă numai prin voinţa legii, neexistând nici
posibilitatea ignorării şi nici a adăugirii altor elemente constitutive.
Cumulativitateapresupune că, pentru existenţa calităţii de persoană juridică, un colectiv de
oameni trebuie să le întrunescă pe toate, în lipsa unui element dintre ele, nu va exista calitatea de
persoană juridică. Deci existenţa persoanei juridice este condiţionată de întrunirea tuturor celor
trei elemente.
Exclusivitatea implică împrejurarea că elementele constitutive sunt atât necesare, cât și
suficiente.Diversitatea se referă la conţinutul variat al celor trei elemente, care pot comporta
multiple particularităţi, de la o persoană juridică la alta, de la o categorie la alta de persoane
juridice.
Cele trei elemente constitutive: organizare proprie, patrimoniu propriu, scop propriu, au o
configuraţie diferită în cazul unei regii autonome, o altă configuraţie în cazul unei instituţii de
stat şi o alta în cazul unei societaţii comerciale.
Cum arătam, în cele ce au precedat, Noul Cod civil enumeră cele trei elemente în art.187
care este identic cu reglemenetarea anterioară din art.26 lit.e al Decretului nr.31/1954.

Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice

Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune urmatoarele
consideraţiuni, specifice fiecăruia.
Organizarea de sine stătătoare
Prin organizarea de sine stătătoare ori organizarea proprie se înţelege acel element al
persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar.
Două aspecte foarte importante se vor reţine cu privire la organizarea proprie a persoanei
juridice:
a) compartimentarea pe activităţi;
b)desemnarea persoanei sau a persoanelor care o vor reprezentă.
Pentru ca un colectiv de oameni să poată fi privit şi să poată acţiona ca un unic subiect de
drept, manifestându-se în viaţa juridică ca o entitate distinctă de suma membrilor care o compun
şi de fiecare dintre ei în parte, este necesar ca acest colectiv să aibă o anumită structură
organizatorică internă, care să asigure constituirea şi funcţionarea unui (sau unor) organ(e) de
conducere prin mijlocirea cărora voinţa juridică a colectivului să se poată exprima şi manifesta
distinct de voinţa fiecăreia dintre persoanele fizice care alcătuiesc colectivul. Existenţa unei
asemenea structuri organizatorice, care să asigure existenţa şi funcţionarea autonomă a entităţii
colective implică, de asemenea, determinarea elementelor de identificare a entităţii, ca atare:
denumire, sediu, naţionalitate, durată, precum şi determinarea modalităţilor de funcţionare, de
reorganizare, de dizolvare şi lichidare.
Organizarea de sine stătătoare presupune existenţa unei structuri interne bine conturate,
constând în desemnarea unor organe proprii de conducere, stabilirea atribuţiilor şi delimitarea
competenţelor lor funcţionale precum şi precizarea persoanei ori a persoanelor care vor
reprezenta persoana juridică în raporturile sale cu terţii. Tocmai această organizare îi conferă
80
persoanei juridice posibilitatea de a acţiona ca un tot coerent. Astfel art.15 din Legea
nr.15/1990247 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți
comerciale, prevede că ,,activitatea curenta a regiei autonome este condusă de un director
general sau un director numit de consiliul de administraţie cu avizul ministerului de resort, sau,
dupa caz, al conducătorului administraţiei locale”, în vreme ce art. 12 lit. h, din Legea nr.
36/1991 privind societăţile agricole prevede că statutul societăţii trebuie să cuprindă printre
altele, menţiuni referitoare la regulile privind desemnarea, componenţa şi funcţionarea organelor
sale de conducere, compeţentele, îndatoririle şi responsabilitaţile acestor organe.
Şi Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, republicată în Monitorul Oficial nr.1066/2004,
în art.9 prevede că actele constitutive ,,contractul de societate şi statutul se încheie în formă
autentică, având dispoziții care privesc organizarea şi funcţionarea societăţii’’.
De asemenea, art.7 lit.e, din Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate, prevede obligativitatea
menţiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere şi de
revocare, durata mandatelor şi atribuţiile lor.
Astăzi diversitatea structurilor organizatorice este şi mai accentuată; practic, fiecare
persoană juridică îşi poate determina –în limitele stabilite de legislaţia în vigoare- structura
organizatorică proprie, adecvată scopului urmărit şi mijloacelor de realizare a acestuia,
nemaiexistând ,,norme unitare” de structură, dictate de stat din raţiuni de ,,economii” la fondul
de salarii, ci structuri funcţionale, eficiente şi flexibile, adaptate,,din mers” nevoilor şi
posibilităţilor concrete. De regulă, actele normative care reglementează o categorie sau alta de
persoane juridice determină doar un minim de organe indispensabile pentru funcţionarea
persoanei respective.
Patrimoniul propriu distinct- autonom
Patrimoniul distinct este acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter patrimonial a căror titulară este persoana juridică. Ca orice patrimoniu,
patrimoniul persoanei juridice are două componente: una activă și alta pasivă. În vreme ce prima
cuprinde toate drepturile reale sau de creanţă, cea de a doua însumeaza toate obligaţiunile
patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.
Pe lângă prevederile generale de principiu cuprinse în art.26 lit.e, din Decretul nr.31/1954,
referiri la patrimoniul persoanei juridice existau şi în alte acte normative. Menţionăm sub titlu
de exemplu:
 art.4 al.1 din Legea nr.15/1990 precizează că prin actul de înfiinţare al regiei autonome
se va stabili şi patrimoniul său, pe lângă obiectul de activitate, denumirea şi sediul principal;
 art.3 al.2 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale stabileşte ca în contractul
societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă este obligatorie inserarea menţiunilor
referitoare la capitalul social subscris şi vărsat cu menţiunea aportului fiecărui asociat etc.;
 art.7 din Legea nr.54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul cotizaţiilor şi la
modul lor de încasare, la constituirea şi lichidarea patrimoniului.
Pentru a putea participa în nume propriu şi cu răspundere proprie la circuitul civil, la viaţa
juridică în general, entitatea colectivă ce se vrea a fi persoană juridică, trebuie să dispună de un
patrimoniu propriu–alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor sale cu valoare
economică, evaluabile în bani- iar acest patrimoniu trebuie să fie distinct atât de patrimoniul
oricărei alte persoane juridice, cât şi de patrimoniul fiecăreia dintre persoanele fizice care
alcătuiesc entitatea colectivă în discuţie.
Patrimoniul persoanei juridice trebuie să nu fie numai distinct, dar şi autonom, independent
faţă de orice alt patrimoniu. Nu este posibil sau admisibil ca un membru al colectivului de
oameni ce alcătuiesc persoana juridică să răspundă cu patrimoniul său propriu pentru obligaţiile
asumate de acea persoană, nici ca acea persoană juridică să răspundă cu patrimoniul ei de
obligaţiile asumate de vreuna din persoanele fizice care o alcătuiesc.

247
Legea nr. 15/1990 reprezintă fundamentul juridic al transformării forțelor unității economice socialiste în
persoane juridice adaptate noilor valențe: politico- economice și juridice: regii autonome și societăți comerciale
81
 De exemplu, art.36 din Legea societăţilor comerciale nr.31/1990 prevede că: ,,pe durata
societăţii, creditorii unuia dintre asociaţi pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din
beneficii cuvenite asociatului după bilanţul social, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce
i s-ar cuveni prin lichidare”, ei neputând urmări – pentru realizarea creanţei lor – bunuri sau
drepturi aparţinând societăţii ca atare, ci doar bunuri sau drepturi care aparţin propriului lor
debitor sau care i se cuvin acestuia, fie ca urmare a împărţirii beneficiilor nete anuale, fie ca
urmare a partajării activului net rămas în caz de lichidare a societăţii.
Noul Cod civil nu defineşte în mod expres patrimoniul, dar ca şi Codul civil de la 1864
(art.1718) îl defineşte în mod indirect248. În art.2324 al.1 prevede că: „Cel care este obligat
personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Ca elemente de
noutate ale noul Cod civil mai menţionăm art.214 privind separarea patrimoniilor şi art.222
privind „independeţa patrimonială”.
Un scop determinat şi licit
Existenţa şi urmărirea realizării unui asemenea scop constituie însăşi raţiunea de a fi a
persoanei juridice. Tocmai existenţa unui scop comun şi interesul atingerii lui constituie motivul
care justifică alcătuirea grupului şi funcţionarea lui ca entitate colectivă, organizarea lui de sine
stătătoare şi constituirea unui patrimoniu afectat realizării acestui scop.
Scopul persoanei juridice poate fi unul economic, patrimonial, cum este obţinerea unui
profit, dar el poate fi şi unul nepatrimonial, vizând satisfacerea unor interese fără caracter
economic evaluabil în bani, aşa cum este în cazul unor asociaţii caritabile, a uniunilor de
creatori, a asociaţiilor profesionale sau sportive, a sindicatelor, a fundaţiilor etc. Scopul
persoanei juridice trebuie să fie bine determinat şi precizat în actul de constituire sau în statut,
pentru că persoanele juridice nu au o capacitate civilă de folosinţă generală (aşa cum au
persoanele fizice), ci dispun doar de o capacitate specială, limitată la încheierea acelor acte
juridice care corespund scopului fiecărei asemenea persoane.
Scopul persoanei juridice trebuie să corespundă cerinţelor legale; nici o persoană juridică
legal înfiinţată nu va putea avea un scop care să contravină prevederilor legale.
Obiectul de activitate, care nu este altceva decat scopul persoanei juridice, indică însăşi
raţiunea de a fi a acesteia. Pentru a fi valabil, scopul trebuie să fie determinat şi să fie în
concordanţa cu interesul obştesc, general. Textul art.26 lit. e, din Decretul nr.31/1954 se referea
la un scop „în acord cu interesele obşteşti”, ceea ce implică raportarea sa la interesele generale
ale societăţii care nu pot accepta existenţa unor persoane juridice care acţionează în virtutea
unor scopuri ilicite, și contravin legilor şi normelor generale de convieţuire socială. Condiţia
scopului determinat şi licit rezultă şi din alte prevederi legislative, din care amintim cu titlu de
exemplu:
-art. 4 al.1 din Legea nr.15/1990 stabileşte că prin actul de înfiinţare a regiei autonome se
vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal;
-art.12 lit.b din Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole prevede ca în statutul societăţii
se va face obligatoriu menţiunea obiectului de activitate, enumerarea activităţilor ce constituie
obiectul societăţii şi delimitarea sa teritorială.
Condiția unui scop propriu licit și moral este expres prevăzut și în noul Cod civil în art.187,
188. În conformitate cu art.188 care se referă la calitatea de persoană juridică „sunt persoane
juridice atât entitățile prevăzute de lege, cât și orice alte organizații legal înființate care, deși nu
sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile prevăzute de art.187”. În
doctrina juridică se apreciază că pot fi utilizate ca elemente ajutătoare în stabilirea calității de
persoana juridică, respectiv în identificarea celor trei elemente constitutive, prevederile legale
privind: competențele, condițiile de înregistrare și de autorizare , obiectul de activitate etc.

248
Elementele unei definiții a patrimoniului pot fi identificate în art. 31 care prevede că „Orice persoană fizică sau
persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani
și aparțin acesteia”.
82
 IV.3. Clasificarea persoanelor juridice

Clasificarea persoanelor juridice, în funcţie de anumite criterii stabilite, este mai mult o
preocupare a ştiinţei dreptului civil,decât a legiuitorului. Astfel se explică faptul că în
reglementările anterioare adoptării NCC, nu existau clasificări generale prevăzute pentru
persoanele juridice. Textul art. 26 din D. 31/1954 privind persoana fizică și juridică cuprindea o
desuetă trecere în revistă a categoriilor de persoane juridice existente la data adoptării lui. Din
rațiuni bine cunoscute unele au dispărut 249, altele și-au schimbat complet organizarea și
scopul250, iar altele constituie creații legislative adoptate realităților post-decembriste 251.
Clasificarea persoanelor poate fi de grade diferite, în funcţie de sfera persoanelor juridice avute
în vedere la clasificare, clasificari generale sau clasificări speciale. Aceste clasificări au
importanţă atât teoretica cât şi importanţă practica.
Categorii de persoane juridice
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe criterii de clasificare a persoanelor
juridice. Este vorba de reglementarea anterioară al cărei cadru general era fixat, cum arătam,
prin Decretul nr.31/1954. Analizând aceste reglementări putem constata că nu existau criterii
legale de clasificare a persoanelor juridice, doctrina juridică fâcând aceste clasificări după unele
criterii implicit sau explicit precizate. Noul Cod civil face asemenea clasificări după criterii bine
definite. Vom urmări aceste criterii prin comparaţie cu criteriile doctrinei şi practicii anterioare.
După forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, distingem
următoarele categorii de persoane juridice: (consecrate de doctrina şi practica juridică)
 persoane juridice de stat, din această categorie făcând parte: statul, organele sale şi ale
celor trei puteri separate (legislativă, executivă şi judecătorească), instituţiile de stat, unităţile
administrative-teritoriale, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat;
 persoane juridice private sau particulare, cum sunt societăţile comerciale şi cele agricole
cu capital privat, cultele religioase, fundaţiile şi academiile, asociaţiile de proprietari sau
locatari;
 persoanele juridice cooperatiste ori obşteşti, din care fac parte societăţile cooperatiste şi
organizaţiile obşteşti (partide politice si sindicate);
 persoane juridice mixte, cum sunt societăţile comerciale mixte, înfiinţate prin
participarea de asociaţi români şi străini potrivit Legii nr.35/1991 cu privire la regimul
investiţiilor străine în România.
După naţionalitatea lor, persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice române, al căror sediu principal se află în România;
 persoane juridice străine, al căror sediu se află în străinătate.
Dupa sediul lor distingem:
 persoane juridice cu sediul în Romania;
 persoane juridice cu sediul în străinătate.
După natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:
 persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor urmaresc
obţinerea unui profit patrimonial):
 persoane juridice cu scop nepatrimonial sau ,,non profit”.
Dupa corelaţia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi:
 principale sau anexe, iar în funcţie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane
juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat.

249
Capul organizărilor sociealiste de stat și a gospodăriilor agricole colective;
250
Capul organelor locale ale administrației de stat;
251
Capul regiilor autonome sau a societăților comerciale cu capital de stat.
83
 Clasificarea persoanelor juridice prezintă interes practic în privinţa regimului lor
patrimonial, al organizării şi reorganizării, precum şi în ceea ce priveşte aplicarea legii în funcţie
de capacitatea juridică.
Noul Cod civil conţine dispoziţii în baza cărora putem vorbi de o clasificare legală a
persoanelor juridice.
O primă clasificare este cea reţinută de art.189 noul Cod civil care se referă la două
categorii de persoane juridice grupate după regimul juridic aplicabil: persoane juridice de drept
public și persoane juridice de drept privat. Persoanele juridice de drept privat se pot constitui
liber, într-una din formele prevăzute de lege, iar art.191 prevede că persoanele juridice de drept
public se înființează prin lege. Dintre acestea din urmă menționăm: Statul, Parlamentul
României, Administrația Prezidențială, Președintele României, Guvernul României, Misiunile
diplomatice și consulare, Curtea Constituțională, BNR, Unitățile Administrativ-teritoriale,
Instituția Prefectului, Consiliul Superior al Magistraturii, Curțile de apel, tribunalele.
După criteriul naționalității, Noul Cod Civil distinge două categorii de persoane juridice :
persoane juridice române și persoane juridice străine. Criteriul naționalității unei persoane
juridice are în vedere locul unde acesta își are sediul principal, respectiv dacă sediul principal
este într-o altă țară decât în România. Acest criteriu poate atrage diferența de regim fiscal și pe
planul capacităților juridice, în general, al celei civile, în special.252
După natura scopurilor distingem: persoane juridice cu scop lucrativ și persoane juridice
fără scop lucrative. Este un criteriu întâlnit și în doctrina anterioară, preluat de noul Cod civil în
art.206 al.2. Clasificarea persoanelor juridice după acest criteriu prezintă importanță sub
aspectul regimului juridic aplicabil, înființării, bunurilor ce alcătuiesc patrimoniul precum și sub
aspect fiscal. De exemplu, principiul specialității capacității de folosință, cu caracter general în
vechea reglementare, se aplică sub imperiul noii reglementări explicit persoanelor juridice fără
scop lucrativ și implicit persoanelor cu scop lucrativ. Chiar dacă art. 206 al. 1 admite că
persoana juridică „poate avea orice drepturi și obligații civile”, trebuie avut în vedere faptul că
art. menționat limitează sfera drepturilor și obligațiilor pentru că le exclude pe acelea care „prin
natura lor sau potrivit legii nu pot aparține decât persoanei fizice”. Constatăm o evidentă
schimbare a viziunii noului Cod civil asupra principiului capacității de folosință consacrat de
legislația anterioară fiind mai relaxat în privința persoanelor juridice cu scop lucrativ.
După modul de înfiițare, noul Cod civil distinge trei categorii de persoane: persoane
constituite prin actul de înființare al organului competent, persoane juridice constituite prin actul
de înființare al celor care le constituie si persoane juridice constituite în orice alt mod prevăzut
de lege. Asupra acestor criterii vom insista în secțiunea afectată înființării persoanei juridice.
După durata acestora, la care face referire art.195 noul Cod civil, distingem: persoane
juridice înființate pe durată nedeterminată și pe durată determinată.253

IV.4. Înfiinţarea persoanei juridice

Noţiunea şi rolul statului în înfiinţarea persoanei juridice

Prin expresia ,,înfiinţarea persoanei juridice’’se înţelege naşterea, crearea unui subiect
colectiv de drept civil, în condiţiile legii şi are două înţelesuri: într-un prim sens, se desemnează
actul prin care legea recunoaşte efectul creator de persoana juridică; în al doilea sens, se
desemnează ansamblul operaţiunilor juridice de îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea
persoanei juridice.
Datorită varietăţii şi diversităţii persoanelor juridice, modurile de înfiinţare sunt şi ele
diferite.Astfel, în afara câtorva categorii de asemenea persoane care se înfiinţează prin acte de
252
De exemplu persoanele juridice străine pot dobândi terenuri în România numai în condiţiile
prevăzute de Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către
cetăţeni străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine.
253
Facem menţiunea că, de regulă, „persoana juridică se înfiinţează pe durata nedeterminată, dacă prin
actul de constituire sau statut nu se prevede altfel (art.195 noul Cod civil).
84
dispoziţie, marea majoritate a celorlalte se înfiinţează prin mijloace cu caracter asociativ,
convenţional sau voliţional, alături de actul de constituire un rol important revenind şi statului,
prin organele sale, în modalităţi diferite. 254 El dictează normele juridice care stabilesc condiţiile
şi procedura înfiinţării acestora, înfiinţează unele categorii de persoane juridice, cum ar fi
organele se stat, care sunt persoane juridice, agenţi economici de stat şi instituţii de stat.
Rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice se reflectă prin operaţiuni de reglementere,
de verificare a îndeplinirii condiţiilor legale, de confirmare, de recunoaștere, de autorizare, în
prealabil a înfiinţării unor asemenea persoane. În multe cazuri, statul înscrie sau înregistrează
uneori cu caracter constitutiv- înfiinţarea persoanelor juridice respective.
Deşi foarte sumară şi generală, enumerarea modurilor de înfiinţare, a persoanelor juridice
făcută de art.28 din Decretul nr.31/1954 corespundea în mare parte necesităţilor teoretice ale
timpului în care s-a aplicat acest articol.
Aşadar, potrivit textului menţionat, persoana juridica putea lua fiinţă:
a) prin actul de dispoziţie al organului competent de stat;
b) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent să
verifice întrunirea cerinţelor legii pentru ca persoana juridica să poată lua fiinţă;
c) prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului
competent să aprecieze oportunitatea înfiinţării ei:
d) printr-un alt mod reglementat de lege255.
Cunoscând şi conţinutul acestui text, putem aprecia că prin înfiinţarea persoanei juridice se
înţelege operaţiunea juridică a cărei consecinţă este naşterea unui subiect de drept colectiv în
condiţiile legii. Operaţiunea juridică poate presupune fie un singur act juridic, căruia legea îi
recunoaşte efectul creator, fie o suită de acte juridice cărora legea le recunoaşte aceeaşi valoare.
Noul Cod civil conţine prevederi generale care constituie dreptul comun în materia
înfiinţării persoanelor juridice, fapt care rezultă din chiar conţinutul textului art.194 lit.c, care,
prevede că persoana juridică se poate înfiinţa şi în orice alt mod prevăzut de lege, deci de o lege
specială, cu prevederi derogatorii de la dreptul comun. Se înţelege că dreptul comun în această
materie îl reprezintă art.194 al.1 lit.a şi b care se referă la modurile de înfiinţare a persoanelor
juridice.
Articolul 194 alineatul 1 litera a, prevede ca mod de înfiinţare „actul organului competent în
cazul autorităţilor şi instituţiilor publice, al unităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor
administrative-teritoriale precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau
de către unităţile adiminstrativ-teritoriale”.256
Articolul 194 alineatul 1 litera b prevede ca mod de înfiinţare actul celor care o constituie,
autorizat în condiţiile legii, iar art. 194 al. 1, lit. c, lasă posibilitatea ca și „orice alt mod prezăzut
de lege ” să poată fi reținut pentru înființarea persoanei juridice .
Trebuie observat că ambele moduri, la care ne-am referit mai sus au ca suport un „act de
înfiinţare” prin care noul Cod civil înţelege „actul de constituire a persoanei juridice şi după caz,
statutul acesteia”257.
Conţinutul modurile de înfiinţare a persoanei juridice potrivit decretului nr.31/1954

a) Înfiinţarea prin act de dispoziţie al organului de stat competent

În acest prim mod de înfiinţare a persoanelor juridice, prevăzut de Decretul nr.31/1954 rolul
principal a fost rezervat statului. Chiar şi după anul 1990, înfiinţarea principalelor categorii de
persoane juridice de stat a ramas tot în competenţa sa. Domeniul de aplicare a acestui mod de
înfiinţare îl constituie persoanele juridice de stat, aparţinând celor trei puteri separate dupa cum
urmează:
254
Gh.Beleiu op.cit., 1998, p.395.
255
Decretul nr.31/1954 art.28.
256
În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau
instituţia publică este persoană juridică.
257
A se vedea art.194 al.2 din noul Cod civil.
85
 o Organele puterii legislative, Camera Deputatilor şi Senatul Romaniei
o Organele puterii executive, Preşedintele Romaniei,Guvernul României,administraţia
locala şi ministerele ce funcţionează în conformitate cu Legea.
o Organele puterii judecătoreşti.
Prin act de dispoziţie, în sensul art. 28 lit. a din Decretul nr.31/1954 care are ca efect crearea
de noi persoane juridice, ,,se înţelege actul individual al unui organ de stat competent, prin care
se dispune înfiinţarea unui astfel de subiect de drept nou“. Astfel de acte sunt: legea
(individuală) adoptată de Parlamentul României; hotărârea (individuală) a Guvernului Român;
hotărârea (individuală) a consiliului judeţean sau local.
Domeniul de aplicare al acestui mod de înfiinţare, în concepţia legii generale în materie a
fost rezervat înfiinţării persoanei juridice de stat, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.29 din acest
act normativ. Acest domeniul de aplicare rămâne ca atare şi după Revoluţia din decembrie 1989,
dar, sfera lui se va reduce proporţional cu creşterea numărului persoanelor juridice private şi,
respectiv cu înaintarea procesului privatizării.
Prin act de dispoziţie al unui organ de stat competent iau fiinţă următoarele categorii de
persoane juridice de drept privat:
 societăţile comerciale cu capital integral de stat, provenite din transformarea fostelor
unităţi economice de stat (altele decât cele care se organizează ca regii autonome).
Societatea pe acţiuni este o formă a societăţii comerciale, ale cărei obligaţii sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor.
Societatea cu răspundere limitată este acea formă a societăţii comerciale, ale cărei obligaţii
sunt garantate cu patrimoniul social, asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.
În art.17 din Legea nr.15/1990 se prevede că: ,,Unităţile economice de interes republican se
organizează ca societăţi comerciale prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin
decizia organului administraţiei locale de stat”.
În practică, înfiinţarea unor asemenea societăţi comerciale se realizează, în prima etapă de
tranziţie, prin transformarea unităţilor economice de stat, pe baza actelor de dispoziţie ale
organelor de stat arătate mai sus. Acest mod de înfiinţare a societăţilor comerciale cu capital
exclusiv de stat este, deci, caracteristic primei etape de transformare a fostelor unităţi economice
de stat, potrivit cerinţelor economiei de piaţă.
Conform articolului 18 alineatul 1 din aceeaşi lege, în baza actului de înfiinţare, ,,societatea
comercială se înscrie în registrul camerei de comerţ şi industrie, iar actul de înfiinţare se publică
în Monitorul Oficial al României”.
Înfiinţarea societăţilor comerciale cu capital integral de stat prin transformarea vechilor
unităţi economice de stat se realizează pe baza unei inventarieri şi evaluări a patrimoniului
acestor unităţi.În ce priveşte dobândirea personalităţii juridice, apelăm la regulile cunoscute din
teoria persoanei juridice, după care acest moment coincide cu cel al emiterii actului de
dispoziţie, care este data publicării în publicaţiile oficiale (Monitorul Oficial etc.) sau, eventual
cu un alt moment stabilit în însuşi actul de dispoziţie.
Astfel, de exemplu în art.1 din H.G.R. nr.1040/1990 privind înfiinţarea societăţilor
comerciale pe acţiuni în comerţul exterior se prevede că “începând cu data prezentei hotărâri, se
înfiinţează societăţile comerciale pe acţiuni, ca persoane juridice…” etc.
În legătură cu momentul dobândirii personalităţii juridice de către societăţile comerciale cu
capital exclusiv de stat trebuie să avem în vedere prevederile exprese ale art.33 din Decretul
nr.31/1954 . Ori, după aceste reglementări, persoanele juridice supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii , adică dobândesc personalitate juridică, de la data
înregistrării lor, înmatricularea având caracter constitutiv.
Totodată, după cum rezultă din prevederile art.15 şi art.16 din Legea nr.26/1990 privind
registrul comerţului, „societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată sunt supuse
înregistrării prin înmatriculare“. În astfel de condiţii legislative, s-ar putea ajunge la concluzia că
şi în cazul societăţilor comerciale cu capital exclusiv de stat, momentul dobândirii personalităţii

86
juridice coincide cu cel al înmatriculării. Această concluzie pare a fi confirmată şi de textele
cuprinse în statutele societăţilor comerciale cu capital exclusiv de stat, aprobate de guvern.
Astfel, amintim Statutul unor societăţi comerciale pe acţiuni organizate în domeniul
distribuţiei şi comercializării produselor petroliere la intern şi export, aprobat prin H.G.R.
nr.115/1991 privind organizarea unor unităţi economice de stat în domeniul amintit, în care în
art. 4, prevede că „durata societăţilor este nelimitată, cu începere de la data înregistrării la
Camera de Comerţ şi Industrie” sau cu alte cuvinte de la data înregistrării în registrul
comerţului.
 unele fundaţii, care au patrimoniul constituit din bunuri sau valori aflate în proprietatea
statului, se înfiinţează, de asemenea, prin act de dispoziţie.
De exemplu Fundaţia Culturală Română a fost înfiinţată prin H.G.R. nr.351/1990, Fundaţiile
pentru Tineret, au fost înfiinţate pe patrimoniul fostelor organizaţii locale U.T.C., prin Decretul
Lege nr.150/1990, ,,Fundaţia Centrul Român pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii” înfiinţată
prin H.G.R. nr.405/1993. Aceste fundaţii sunt persoane juridice de utilitate publică, apolitice,
neguvernamentale şi fără scop lucrativ.
b) Constituirea persoanelor juridice prin ,,actul de înfiinţare recunoscut”.
Acest mod de constituire a avut în vedere la data adoptării Decretului nr.31/1954, art.28
lit.b, organizaţiile cooperatiste şi unitaţile lor anexe. Această idee reiese din art.30 din Decret,
potrivit căruia ,,organizaţiile cooperatiste precum şi instituţiile și intreprinderile anexe, create de
acestea, sunt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organe şi în condiţiile
prevăzute de lege’’.
În legislaţia adoptată după 1989 au existat mai multe legi şi acte normative care priveau
organizarea şi funcţionarea organizaţiilor cooperatiste, care au fost însă abrogate de Legea
nr.1/2005. Acestă lege priveşte organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, prin intermediul căreia
înfiinţarea acestor categorii de persoane juridice din domeniul cooperaţiei, trec sub regimul
înfiinţării ,,prin actul de înfiinţare autorizat. De aici rezultă că acest mod de înfiinţare
recunoscut, prevăzut cu caracter general de art.28 lit.b din Decretul nr.31/1954 nu mai este
aplicabil’’. De aceea noul Cod civil nu-l mai menţionează printre modurile de constituire al
persoanei juridice.
Pentru ca o persoană juridică cooperatistă să se înfiinţeze, trebuie să adopte urmatoarele
acte:
 actul de constituire, adoptat de adunarea generală, conferinţă sau congres, după caz;
 statutul organizaţiei; aceste două acte alcatuiesc ceea ce se numeşte generic ,,actul de
înfiinţare”;
 actul recunoaşterii în vederea înfiinţării prin care se verifică principiul de legalitate (nu
de oportunitate) a actului de înfiinţare.
Ca înfiinţarea persoanei juridice să fie completă, mai trebuie să se îndeplinească anumite
operaţiuni juridice:
 înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (la organul fiscal);
 înmatricularea la Registrul Comerţului258 conform Legii nr.26/1990 privind registrul
comerţului şi H.G.nr.76/2001, privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionarii comercianţilor.
c) Constituirea persoanelor juridice prin ,,actul de înfiinţare autorizat”
Naşterea persoanei juridice potrivit acestei modalităţi viza potrivit art.31 din Decretul
nr.31/1954 ,,Organizaţiile obşteşti ca sindicatele, uniunile de scriitori, artişti sau compozitori.
Asociaţiile cu scop nepatrimonial precum şi instituţiile sau intreprinderile anexe create de
acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de către
organele şi în condiţiile prevăzute de lege”.
Competenţa de autorizare a înfiinţării acestui gen de persoane juridice este reglementată
prin norme speciale.
258
Gh.Beleiu, op.cit., p.463-464.
87
 În prezent „autorizarea înfiinţării persoanelor juridice” este reglementată de mai multe acte
normative, şi presupune:
 actul de înfiinţare sau actul constitutiv care de regulă este„contract de societate” sau
„contract de asociere”, încheiat în forma autentică notarială 259.
 Statutul societăţii, asociaţiei (de regulă în forma autentică). Împreună, aceste două acte
alcătuiesc „actul de înfiinţare”.
 Autorizarea este actul dat de justiţie, fie de un organ al puterii executive.
În noul Cod civil, acest mod de înfiinţare îşi are sediul reglementării în art.194 al.1 lit.b.
d) Înfiinţarea persoanelor juridice „printr-un alt mod reglementat de lege”
Domeniul de aplicare a dispoziţiunilor art.28 lit.d din Decretul nr.31/1954 era rezervat
situaţiilor în care legea specială reglementează un mod diferit de înfiinţare pentru anumite
persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice şi oficiile consulare înfiinţate potrivit Legii
nr.37/1991 prin Decret al Preşedintelui României la propunerea Guvernului.
Acestui text i s-au dat interpretari diferite, în doctrină, avându-se în vedere şi reglementările
apărute ulterior Decretului nr.31/1954. În raport cu legislaţia în vigoare la un moment dat, s-a
apreciat sfera de aplicare a acestei dispoziţii.
De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege”
următoarele categorii de persoane juridice:
 statul român; acesta este declarat, direct de către lege ca având calitatea de persoană
juridică (art.25 în Decretul nr.31/1954), desigur, înfiinţarea unui stat este supusă normelor de
drept constituţional, nu normelor de drept civil;
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare
Şi noul Cod civil lasă posibilitatea înfiinţării persoanelor juridice „prin orice alt mod
prevăzut de lege”, aşa cum prevede art.194 al.1 lit.c

IV.4. Înregistrarea persoanei juridice

Regimul juridic de drept comun al persoanelor juridice este schiţat prin art.192 din noul Cod
civil care prevede că: „persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile
categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se
prevede altfel”. Este o concretizare a principiului potrivit căruia, diferitele categorii de persoane
juridice sunt supuse, în primul rând,reglementărilor speciale şi numai în caz de insuficienţă a
acestora se apelează la reglementările cu caracter general, de drept comun, al Codului civil.
Persoana juridică participă la raporturile juridice de drept civil ca subiect de drept civil,
independent, de sine stătător. În unele situaţii dobândirea capacităţii civile depinde de
înregistrarea persoanei juridice, alteori, înregistrarea este cerută pentru opozabilitatea faţă de
terţi a acesteia. Este motivul pentru care legislaţia civilă a avut în vedere înregistrarea persoanei
juridice, operaţiune ce se impune având caracter constitutiv sau este cerută pentru opozabilitate.
Comparând reglementările anterioare cu cele prevăzute putem constata că Decretul nr.31/1954
prin art.32 prevedea că: „ persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, ceea ce
înseamnă că înregistrarea era o operaţiune independentă de înscriere”.
Noul Cod civil reglementează doar înregistrarea pe care o şi califică în art.200 al.2 ca fiind,
înscrierea, înmatricularea sau, după caz , orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege,
făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice
legal înfiinţate, după caz. Alineatul 1 al articolului 200 prevede că: „persoanele juridice sunt
supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare”. Aşa cum este
formulat articolul amintit lasă să se înţeleagă că există şi persoane juridice nesupuse
înregistrării, pentru că legile aplicabile lor nu impun această condiţie.

259
Legile nr.31/1990 şi nr.36/1991.
88
 Atunci când înregistrarea este prevăzută de lege (cu caracter constitutiv sau numai pentru
opozabilitate) ea cuprinde printre alte formalităţi de publicitate şi înscrierea, încât şi în concepţia
noului Cod civil acesta nu mai apare ca o operaţiune echivalentă cu înregistrarea.

IV.6. Capacitatea civilă a persoanei juridice

Fiecare persoană fizică şi persoană juridică are capacitate civilă, adică are calitatea de a fi
subiect de drept civil, care presupune aptitudinea generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi
asuma obligaţii şi de a exercita drepturi şi îndeplini obligaţii.
Articolul 4 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice
prevedea ,,capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. În mod similar art.28 al.1 din
noul Cod civil prevede ; „ capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”. Alineatul 2 al
aceluiaşi articol adaugă că: „orice persoană are capacitatea de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu”.
O parte a capacităţii de drept a persoanei juridice este tocmai capacitatea sa civilă. Aceasta
capacitate coexită alături de capacităţile din alte ramuri de drept, precum: drept constituţional,
drept financiar, drept comercial, drept procesual penal sau drept procesual civil.Prin capaciatea
civilă a persoanei juridice se înţelege aptitudinea acestui subiect de drept de a avea drepturi şi
obligaţii civile(capacitatea de folosinţă) şi aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi
subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile, de către organele sale de conducere(capacitatea de exerciţiu)260.
Potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, statul este persoană juridică în raporturile în care
participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. Referindu-ne la
începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, amintim dispoziţiile art. 28 din Decretul
nr.31/1954, care preciza că persoana juridică ia fiinţă prin actul de dispoziţie al organului
competent de stat, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul
competent să verifice dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca acea persoană juridică să ia
fiinţă ori prin actul de înfiinţare al celor ce o constituie cu o prealabilă autorizare a organului
competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei.
Potrivit art.34 alin.1 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică nu poate avea decât acele
drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin actul de înfiinţare sau statut. Dimensiunile
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care aceasta a fost
înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, rezultă că nici capacitatea de
folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind după specialitatea
fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată, în temeiul
specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera sa aptitudinea generală de a avea
toate drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la realizarea scopului pentru care a fost
creată.
În privinţa principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, noul Cod
civil aduce unele elemente de noutate. Dacă în vechea reglementare principiul guvernant era
acela al specialităţii capacităţii de folosinţă, în reglemnetarea noului Cod civil, principiul
menţionat cunoaşte o importantă abordare, adaptându-se mai bine la cerinţele şi nevoile vieţii
contemporane şi la peisajul actual al persoanelor juridice. Noutatea la care ne-am referit rezultă
din compararea art.34 al.1 din Decretul nr.31/1954 cu dispoziţiile noului Cod civil, respectiv
art.206 al.1. Dacă art.34 al.1 din Decretul nr.31/1954 prevedea că: „o persoană juridică nu poate
avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut” art.206 al.1 din noul Cod civil reţine că: „persoana juridică poate avea orice drepturi şi
obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice”. Mai trebuie adăugat că formularea restrictivă, din art.34 al.1 din Decretul
nr.31/195 - care viza toate persoanele juridice indiferent de scopul lor patrimonial sau
nepatrimonial, reapare în noul Cod civil în art.206 al.2, cu referire doar la persoanele juridice

260
Gh.Beleiu, Drept civil român 2001.467-470, G..Boroi, Drept civil,2002.
89
fără scop patrimonial. În privinţa acestora, noul Cod civil prevede că: ele „pot avea doar acele
drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de
constituire sau statut”.
Rezultă că principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice continuă să fie
aplicabil doar în cazul persoanelor fără scop lucrativ, urmând a fi limitat doar de natura sau
categoria din care face parte persoana juridică şi de categoria drepturilor şi obligaţiilor civile ce
pot aparţine persoanei fizice.
Cât priveşte conţinutul capacităţii de folosinţă, acesta este determinat generic de art.206 din
noul Cod civil, care în cele două alineate delimitează sfera drepturilor şi obligaţiilor pe care
persoana juridică le poate avea cu distincţia ce se impune între persoanele juridice cu scop
patrimonial şi cele fără scop patrimonial. În privinţa celor ce au scop patrimonial art.206 al.1
prevede că: „persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice”. În schimb, „persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit de lege, actul de constituire sau statut”. În privinţa acestei
ultime categorii de persoane juridice este, cum arătam, consacrat principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă.
Şi în privinţa capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice, noul Cod civil aduce unele
elemente de noutate. Aşa de exemplu spre deosebire de Decretul nr.31/1954, noul Cod civil
utilizează în mod expres noţiunea de „capacitate de exerciţiu a persoanei juridice”
reglementând-o în secţiunea denumită „Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei
juridice”, fără însă a o defini (aşa cum procedează în privinţa capacităţii persoanei fizice). În
mod indirect, însă conţinutul capacităţii de exerciţiu este determinat de art.209 al.1 din noul Cod
civil care face menţiunea expresă că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile. Această reglementare cu caracter generaleste completată cu reglementările de detaliu
care au un caracter special şi care vizează organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de
subiecte colective de drept.
Un merit al noului Cod civil este şi faptul că tranşează disputa ivită sub vechea reglementare
în privinţa momentului dobândirii capacităţii de exerciţiu. Sub vechea reglementare s-au
înfruntat trei opinii. Într-o primă opinie, momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincidea
cu acela al dobândirii capacităţii de folosinţă. Într-o a doua opinie momentul dobândirii
capacităţii de folosinţă depindea de desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice
(care marca începutul capacităţii de exerciţiu). O a treia soluţie, propunea ca momentul
dobândirii capacităţii de exerciţiu să fie acela al înfiinţării sale prin modurile la care ne-am
referit mai sus. Noul Cod civil stinge această dispută apreciind că „persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare de la data constituirii
lor”.
Rezultă cu claritate că momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu coincide cu data
constituirii organelor de administrare prin care persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile (art.209 al.1 din noul Cod civil). Articolul menţionat elucidează şi
problema persoanelor ce execută în concret atribuţiile organelor de administrare. Ele sunt
indicate de art.209 al.2 respectiv, persoane fizice sau persoane juridice care, prin lege, actul de
constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze în raporturile cu terţii, individual sau colectiv
în numele şi pe seama persoanei juridice. Din dispoziţiile menţionate mai susrezultată că există
o identitate între voinţa persoanei juridice şi voinţa exprimată de organul de conducere care
trebuie să se armonizeze cu voinţa exprimată de organele de administrare ale acesteia, pentru că
în raporturile cu terţii, administratorii acţionează în numele şi pe seama persoanei juridice. Se
conturează astfel fizionomia juridică a unui contract de mandat, existent între persoana juridică
şi persoanele care alcătuiesc organele sale de conducere. De altfel şi vechea reglementare prin
art.36 din Decretul nr.31/1954, făcea precizarea că raporturile dintre persoana juridică şi cei care
alcătuiesc organele sale de aministrare sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatelor, dacă
prin lege nu s-a prevăzut altfel. Noul Cod civil, prin art.209 al.3 nu face decât să reitereze
90
dispoziţiile anterioare, cu o uşoară modificare (înlocuind termenul de „asemănare” cu
„analogie”). Ca şi în reglementarea anterioară, urmează a se aplica raporturilor dintre persoana
juridică şi organele sale de conducere regulile contractului de mandat, care în noul Cod civil îşi
are sediul reglementării în art.2013- 2038261.
În legătură cu structura organelor de conducere mai trebuie menţionate eventualele
incapacităţi şi incompatibilităţi, prevăzute expres de art.211 din noul Cod civil. Alineatul 1 din
articolul menţionat statuează că: „nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale
persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de
a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de
constituire incapabili să ocupe o astfel de funcţie”.
Vocaţia capacităţii civile a persoanei juridice
Problema vocaţiei capacitătii civile nu se pune numai în cazul persoanei fizice, ci şi în cazul
persoanei juridice. Din corelaţia stabilită între capacitatea juridică şi capacitatea civilă,
aparţinând persoanei juridice, reiese faptul: capacitatea civila a persoanei juridice este o
capacitate „de ramură”, adică de drept civil. În consecinţă, regulile privind capacitatea civilă
apersoanei juridice îşi gasesc aplicabilitate în ramura dreptului civil, iar nu şi în raporturile
aparţinând altor ramuri de drept (unde se aplică regulile stabilite de normele fiecărei ramuri de
drept).

IV.7. Reorganizarea persoanei juridice(evoluția reglementării)

Reorganizarea persoanei juridice reprezintă operaţiunea juridică care antrenează cel puţin
două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor. Din
această definiţie, rezultă cele două elemente care sunt de esenţa reorganizării: reorganizarea
antrenează cel puţin două persoane juridice; reorganizarea presupune efecte creatoare,
modificatoare sau de încetare (extinctive) care se produc toate sau în parte în funcţie de forma
reorganizării.
Reorganizarea este o modaliate de adaptare a acestora la realitaţile economico-sociale, aflate
în continuă schimbare şi perfecţionare. Prin reorganizare persoanele juridice pot ţine pasul şi cu
transformarile determinate de introducerea în activităţile economico-sociale, a descoperirilor
ştiintei, a invenţiilor şi a inovaţiilor.
Formele reorganizării sunt: comasarea care poate avea loc prin absorbţie sau prin fuziune şi
divizarea care poate fi totală sau parţială.
În literatura noastră de specialitate, reorganizarea este definită ,,ca un proces în care sunt
antrenate cel puţin două persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă în cadrul acestui
proces.
După altă definiţie reorganizarea este ,,operaţiunea juridica ce cuprinde cel puţin doua
persoane juridice şi care produce efecte creatoare, de modificare ori incetare a lor” 262.
Decretul nr.31/1994 nu folosea expresia ,,reorganizarea persoanei juridice”, dar reglementa
formele, condiţiile şi efectele reorganizării.
Acest termen de „reorganizare” este folosit în funcţie de întinderea sau volumul structurilor
la care se aplică în trei sensuri:
 cu privire la o singură persoană juridică va fi la nivel „micro” de aplicare a
reorganizarii;
 cu privire la cel puţin două persoane juridice;
 cu privire la toate persoanele juridice din structura economiei naţionale.

261
Ca şi în vechea reglementare, persoana juridică are dreptul de a stabili şi modifica limitele
împuternicirilor conferite organului, are dreptul de a-i da instrucţiuni cu privire la modul cum să-i reprezinte
interesele şi, dacă este cazul, de a-l revoca. De asemenea, mandatarul nu poate să depăşească limitele
mandatului stabilit (art.2017 al.1 din noul Cod civil).
262
Gh.Beleiu, op.cit, p.457; G.Boroi, op.cit., 2002, p.400.
91
 De reţinut este că reorganizarea persoanei juridice conţine două elemente definitorii:
antrenează cel puţin două persoane juridice şi presupune efecte creatoare, modificatoare ori
extinctive.
În reglementarea anterioară nu exista un text care să reglementeze competenţa de a dispune
reorganizarea, iar în doctrină se admitea că devin aplicabile,în virtutea principiului simetriei,
dipoziţiile ce reglementează înfiinţarea persoanelor juridice.
Formele reorganizării erau enunţate în art.40-42 din Decretul nr.31/1954. Potrivit art.40
„persoana juridică încetează a mai avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”.
În art.41 se prevedea: „comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o
altă persoană sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o altă persoană
juridică nouă”. La rândul său, art.42 prevedea că: „persoana juridică nu încetează a avea fiinţă în
cazul în care o parte din patrimoniul ei se deprinde şi se transmite la una sau mai multe alte
persoane juridice existente, sau care iau astfel fiinţă”.Deci reorganizarea se făcea prin două
modalităţi: comasarea şi divizarea, iar comasarea se realiza prin două forme: absorţie şi fuziune.
Şi divizarea avea două forme: divizarea totală şi divizarea parţială.
Comasarea
În art.41 din Decretul nr.31/1954 era precizat modul în care se făcea comasarea: „prin
absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin fuziunea mai multor
persoane juridice pentru a alcătui o altă persoană juridică”.
Comasarea era forma de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice se
unesc sau una stocheazăîn patrimoniul său, patrimoniul altei persoane juridice formând astfel
noi persoane juridice. Comasarea se putea realiza pe două căi: fuziune şiabsorbţie.
Fuziunea este modalitatea de reorganizare prin care două sau mai multe persoane juridice
se unesc pentru a forma o persoană judica nouă.
Efectele fuziunii sunt:
- încetarea existenţei persoanelor juridice care au fuzionat;
- înfiinţarea unei persoane juridice noi;
- transmiterea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor juridice care au fuzionat către persoana
juridică nou formată;
- scopul persoanei judice nou formată poate să fie a oricăreia dintre persoanele juridice care
au fuzionat;
Absorbţia este modalitatea de reorganizare prin care o persoană juridică înglobează în
patrimoniul său patrimoniul altei persoane juridice care astfel îşi încetează existenţa.
Patrimoniul persoanei juridice absorbante poate să fie mai mare sau mai mic ca al persoanei
absorbite.
Deci efectele absorţiei sunt:
-încetarea existenţei persoanei juridice al carei patrimoniu a fost absorbit;
-continuarea existenţei persoanei juridice absorbante şi cu un patrimoniu mărit;
-organizarea de sine stătătoare şi scopul persoanei juridice absorbante nu se modifică;
-are loc transmiterea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniului absorbit către persoanele fizice
absorbante.
Divizarea
Divizarea este forma de reorganizare prin care patrimoniul unei persoane juridice este
împărţit parţial sau total în mai multe fracţiuni care sunt transmise altor persoane juridice
existente sau care astfel se înfiinţează. Divizarea poate fi: parţială şi totală.
a)Divizarea parţială este modalitatea prin care una sau mai multe fracţiuni din patrimoniul
unei persoane juridice sunt deprinse, fiind apoi transmise altor persoane juridice existente sau
care astfel se infiinţează.
Persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare parţială îşi continuă existenţa, însă
cu un patrimoniu diminuat. Are loc o trasmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor
desprinse către persoanele existente sau care astfel iau fiinţă. Fracţiunile desprinse din

92
patrimoniul persoanei juridice pot fi absorbite de patrimoniul altor persoane juridice sau pot
deveni ele însele noi persoane juridice.
b)Divizarea totală este modalitatea de reorganizare prin care întregul patrimoniu al unei
persoane juridice este împărţit în fracţiuni şi transmis altor persoane juridice existente sau care
iau fiinţă. Regula este ca patrimoniul să fie împarţit în părţi egale. Acest lucru este adesea foarte
greu de realizat, motiv pentru care în practică se permite ca prin actul care hotărăşte divizarea
totală să se poată stabili şi alte proporţii, ţinând cont de contractele aferente unei părţi din
patrimoniu pentru a nu se aduce prejudicii partenerilor de afaceri.
Persoana juridică al cărei patrimoniu a suferit o divizare totală îşi încetează existenţa. Are
loc o transmitere a drepturilor şi obligaţiilor aferente fracţiunilor rezultate prin divizarea totală
către persoanele juridice existente sau care astfel se înfiinţează. Fracţinunile rezultate în urma
divizării totale, pot fi absorbitede patrimoniile unor persoane juridice existente sau pot deveni
ele însele noi persoane juridice.
Reorganizarea persoanei juridice în lumina noului cod civil

Spre deosebire de reglementările anterioare din care lipsea o definiție a reorganizării

persoanei juridice, noul Cod civil consacră un articol special noțiunii de reorganizare a
persoanei juridice prin care înțelege „operațiune juridică în care pot fi implicate una sau mai
multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora”.
De asemenea, modurile de reorganizare a persoanei juridice sunt separat reglementate în
Capitolul V al Cărţii I intitulat „Reorganizarea persoanei juridice”. Articolul 233 al.1 din noul
Cod civil enumeră modurile de reorganizare, respective: fuziunea, divizare şi transformarea.
Acelaşi articol prin alineatul 2 precizează că: „reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor
prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care legea, actul de
constituire sau statul dispune altfel”. Observăm o mai bună sistematizare a cauzelor de
reorganizare în noul Cod civil (ca şi a celor de încetare de altfel). Fuziunea şi divizarea nu mai
sunt tratate ca moduri de încetare a persoanei juridice, ci ca moduri de reorganizare (deşi ele au
şi efect extinctiv263 al statutului de persoană juridică).
Cât priveşte fuziunea , aceasta se face „prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică, sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă” (altfel spus fuziunea se poate face prin absorbţie sau comasare/contopire, art.234
din noul Cod civil).
Divizarea poate fi totală sau parţială. Cea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu
al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se
înfiinţează prin divizare. Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai
multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest mod.
Cel de al treilea mod de reorganizare a persoanei juridice este transformarea persoanei
juridice care intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează
existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
Efectele reorganizării persoanei juridice
Efectele reorganizării persoanei juridice trebuie analizate atât la modul general, ce acoperă
toate cele trei moduri de reorganizare, cât şi la modul special. De aceea vorbim de efectul
creator, extinctiv dar şi translativ al modurilor amintite.
Prin efectul creator al reorganizării, înţelegem înfiinţarea persoanei juridice ca urmare a
operaţiunii reorganizării. Fuziunea produce întotdeauna efect creator, dacă îmbracă forma
comasării. Absorbţia nu produce niciodată efect creator. Divizarea totală sau parţială poate
produce efectul creator.

263
Precizăm că în privinţa divizării, noul Cod civil prin art.244 prevede expres că aceasta trebuie să fie
totală pentru a atrage încetarea persoanei juridice, menţiune ce lipsea din vechea reglementare (art.40 din
Decretul nr.31/1954).
93
 Prin efectul extinctiv al reorganizării înţelegem încetarea fiinţei persoanei juridice.
Comasarea produce întotdeauna efect extinctiv. Divizarea totală produce întotdeauna încetarea
persoanei juridice. Divizarea parţială nu produce niciodată efect extinctiv.
Noul Cod civil face menţiunea expresă că numai divizarea totală atrage încetarea persoanei
juridice (art.244 din noul Cod civil).
Efectul translativ
În ceea ce priveşte contopirea operează o transmisiune universală, adică se transmit
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor. Prin absorbţie persoana juridică dobândeşte drepturile şi e
ţinută de obligaţiile persoanei juridice absorbite. În cazul divizării operează o transmiune cu
titlul universal. Articolul 237 al.1 din noul Cod civil referindu-se la efectele divizării precizează
că: „Patrimoniul persoanei care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal
între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul de desfiinţare nu s-a stabilit o altă
proporţie”.
Unele precizări se impun în legătură cu întinderea răspunderii persoanei juridice
dobânditoare. În caz de fuziune indiferent dacă e vorba de absorbţie sau de contopire, persoana
juridică dobânditoare, preluând o universalitate, răspunde de toate obligaţiile asumate indiferent
de raportul existent între activ şi pasiv. În caz de divizare totală sau parţială, principiul e acela al
răspunderii proporţionale. În noul Cod civil principiul răspunderii proporţionale îşi află
consacrarea legală în art.238 al.1 şi 2, potrivit căruia în cazul divizării fiecare dintre persoanele
juridice dobânditoare va răspunde pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul
drepturilor dobândite sau păstrate integral. Pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice
divizate, persoanele juridice dobânditoare răspund proporţional cu valoarea drepurilor dobândite
sau păstrate, socotite după scăderea obligaţiilor principale.
Este important de precizat şi care este soarta contractelor încheiate de persoana juridică
supusă reorganizării prin divizare. Cum este şi firesc, acestea nu îşi încetează efectele care se
transferă asupra persoanei juridice dobânditoare a patrimoniului. Excepţie fac situaţiile în care
părţile au prevăzut altfel, sau când menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate.
Aşa fiind, în caz de fuziune, contractele se transmit ca elemente ale patrimoniului supus
transmisiunii universale. În cazul divizării se aplică principiul transmiterii contractului
nefracţionat. Prin excepţie, când natura contractului permite, poate avea loc o transmitere
fracţionată a contractului.
Data producerii efectelor reorganizării
Pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se produc atât între
părţi, cât şi faţă de terţi de la data înregistrării.
Pentru persoanele juridice nesupuse înregistrării, efectele reorganizării atât între părţi, cât şi
faţă de terţi, se produc numai de la data aprobării de către organele competente a documentelor
întocmite în acest scop(inventar, bilanţ contabil, evidenţe etc.).
Pentru societăţile comerciale, art.243 din Legea nr.31/1990, cu modificările ulterioare,
dispune că fuziunea sau divizarea unei societăţi comerciale are loc la data înmatriculării în
registrul comerţului în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, iar în celelalte cazuri
la data înscrierii în registrul comerţului, a menţiunii referitoare la majorarea capitalului social al
societăţii absorbante.
Dispoziţiile prevăzute mai sus sunt în cea mai mare măsură preluate de noul Cod civil, care
menţine distincţia dintre persoanele juridice supuse înregistrării şi persoanele juridice nesupuse
înregistrării. Cu privire la persoanele juridice supuse înregistrării, art.242 al.1 din noul Cod civil
prevede că : „transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia”. În cazul celorlalte persoane
juridice nesupuse înregistrării, art.242 al.2 prevede că: „transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se

94
realizează atât între părţi şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către organele competente a
documentelor întocmite în acest scop”264
O reglementare interesantă (ca element de noutate) este cea privind imobilele care fac
obiectul transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor. Cu privire la acestea se aplică regulile de drept
comun în materie, potrivit cărora dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc
numai prin înscrierea în Cartea funciară, care se face pe baza actului de reorganizare încheiat în
formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în
ambele situaţii însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou
înfiinţate (art.242 al.3 din noul Cod civil).
Încetarea existentei persoanei juridice . Evoluția reglementării .
Legea civilă anterioară adoptării noul Cod civil reglementează modurile de încetare a
persoanei juridice, dar fără a deține acest moment care marchează sfârşitul calităţii de subiect
colectiv de drept civil265.
În doctrină, se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă „moartea juridică” a
subiectului colectiv de drept, fiindcă indică sfârşitul existenţei acesteia.
Dacă ne referim la Decretul nr.31/1954, acesta prevedea că: „Persoana juridică încetează de
a mai avea fiinţă prin comasare, divizare sau dizolvare”266.
În baza acestui decret modurile de încetare a persoanei juridice erau:
- comasarea (prin absorbţtie sau fuziune);
- divizarea totală;
- dizolvarea (urmată de lichidare);
- transformarea persoanei juridice .
La aceste trei moduri s-a adăugat ca mod de încetare a persoanei juridice ce intervenea, ca
operațiune juridică, în cazurile și în condițiile special reglementate de lege, prsupunând
încetarea existenței unei persoane juridice, concomient cu înființarea, în locul ei, a altei persoane
juridice. În general, transformarea persoanei juridice era tratată ca o instituție distinctă de cea a
reorganizării persoanelor juridice, deși doctrina juridică a avansat și ideea că transformarea își
are locul printre modurile de reorganizare a apersoanei juridice, idee care s-a și ........... în
regrementare a noului Cod civil (art.224) .
Noul Cod civil reuşeşte o mai bună sistematizare şi clasificare a modurilor de încetare a
persoanei juridice. Acest fapt este demonstrat de faptul că în privinţa duratei persoanei juridice
art.195 din noul Cod civil face menţiunea expresă că, de regulă, persoana juridică se înfiinţează
pe durată nedeterminată şi numai în mod excepţional legea sau actul de constituire poate să
prevadă înfiinţarea unei persoane juridice pe durată determinată. În privinţa acestora din urmă,
momentul încetării poate fi uşor identificat, el fiind menţionat în documentele constitutive ale
persoanei juridice.
Problema care se ridică, nu fără unele dificultăţi, este aceea a momentului în care încetează
ca subiect de drept persoanele juridice înfiinţate pe durată nedeterminată, moment neprecizat
anterior, dar care va interveni la un moment dat, în funcţie de împrejurări precum: voinţa
fondatorului, asociaţilor sau a organului competent, realizarea sau dimpotrivă imposibilitatea
realizării scopului, indentificarea unor cauze de nulitate a documentelor constitutive ale
persoanei juridice.
Noul Cod civil nu oferă o definiţie încetării persoanei juridice, de aceea supravieţuieşte
definiţia formulată de doctrina juridică, potrivit căreia prin încetarea persoanei juridice se
înţelege sfârşitul calităţii de subiect colectiv de drept, respectiv încetarea capacităţii juridice şi,
implicit, încetarea activităţii pe care o desfăşoară.

264
Art.242 al.2 din noul Cod civil, face o enumerare a acestor documente după cum urmează: inventar,
bilanţ contabil întocmit în vederea predării-primirii, evidenţa şi repartizarea tuturor contractelor în curs de
executare, a oricăror alte acte prevăzute de lege.
265
Gh.Beleiu, op.cit., p.468.
266
Decretul nr.31/1954 art.40.
95
 Articolul 244 din noul Cod civil enumeră ca moduri de încetare a persoanei juridice:
constatarea ori declararea nulităţii, fuziunea (prin contopire sau absorbţie), divizarea totală,
transformarea, dizolvarea sau desfiinţarea, ori alt mod prevăzut de lege sau de actul constitutiv.
Observăm că, faţă de modurile de încetare reglementate de vechea legislaţie, noul Cod civil
menţionează unele moduri noi precum: nulitatea (absolută sau relativă) şi desfiinţarea. De
asemenea, în privinţa divizării se face menţiunea expresă că aceasta trebuie să fie totală pentru
ca persoana juridică să înceteze.
Nulitatea, ca sancţiune ce intervine în cazul în care documentele de înfiinţare a unei
persoane juridice nu întrunesc condiţiile legale, era operanta şi sub imperiul vechii reglementări,
noul Cod civil dându-i o reglementare expresă în art.244. Iar cât priveşte desfiinţarea persoanei
juridice aceasta îşi găseşte aplicabilitatea doar în cazul acelor persoane care au fost înfiinţate
prin actul de înfiinţare a organului competent267 şi care nu sunt supuse dizolvării (aşa cum
precizează art.250 referitor la „desfiinţarea unor persoane juridice”). Vom insista ceva mai mult
asupra acestui mod de încetare a persoanei juridice întrucât reprezintă un element de noutate
adus de noul Cod civil în conturarea regimului juridic al persoanei juridice. Este o sancţiune
care se bazează pe fondul comun al nulităţii analizat în cadrul teoriei actului juridic civil dar mai
ales pe instituţia nulităţii societăţii comerciale reglementată de Legea nr.31/1990 268.
Fără a defini nulitatea art.196 plasat în Capitolul II al Cărţii I „Despre persoane”, tratează
cauzele de nulitate a persoanei juridice, clar exprimate în art.196 şi ele se referă la nulitatea unei
entităţi juridice şi nu a unui act juridic, cu unele consecinţe ce decurg de aici, derogatorii de la
regimul nulităţii de drept comun.
În funcţie de gravitatea consecinţelor împrejurării care atrage sancţiunea nulităţii pot fi
identificate cauzele de nulitate absolută sau relativă.
Nulitatea absolută a persoanei juridice intervine atunci când:
- lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile
anume prevăzute de lege;
- obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice şi bunelor moravuri;
- lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
- actul de înfiinţare nu prevede denumirea sediului sau obiectul de activitate;
- actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor, ori
capitalul social subscris şi vărsat.
- s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social
subscris şi vărsat.
Menţionăm că împrejurările în care intervine nulitatea absolută sunt expres şi limitativ
prevăzute de art.196 al.2 din noul Cod civil. De aceea printr-o interpretare „per a contrario”
putem desluşi cazurile de intervenţie a nulităţii relative, adică cele reglementate de art. 196 al.1
lit.b, h şi i. În baza acestor reglementări, nulitatea relativă intervine când :toți fondatorii sau
asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice; când nu s-a
respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege; când au fost nesocotite alte
dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei
juridice.
Ca şi în dreptul comun invocarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, pe când nulitatea
relativă a persoanei juridice poate fi invocată numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Dacă în dreptul comun invocarea nulităţii relative poate fi făcută în termenul general de
prescripţie de 3 ani, în cazul de faţă termenul este unul special, prevăzut de art.197 şi anume un
an de la data înregistrării sau înfiinţării acesteia.

267
Înfiinţarea acestor persoane juridice are loc în condiţiile art.194 al.1 lit.a noului Cod civil.
268
Cu mici modificări instituţia nulităţii din dreptul commercial, art.56-59 din Legea nr.31/1990, a fost
preluată de către noul Cod civil, devenind astfel o reglementare de drept comun aplicabilă oricărei persoane
juridice.
96
 Tot ca o dispoziţie derogatorie de la dreptul comun 269 trebuie am reținută şi posibilitatea
acoperirii prin confirmare a nulităţii indiferent de felul ei. Deci, atât nulitatea relativă cât şi cea
absolută sunt remediabile, dacă până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de
judecată au fost înlăturate cauzele de nulitate.
Unele precizări se impun şi în legătură cu efectele nulităţii din dreptul comun sau din
domeniul pe care-l analizăm. Cum este cunoscut, în dreptul comun, sancţiunea nulităţii operează
cu efect retroactiv, indiferent de felul acesteia. Părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii
operaţiunii juridice pe baza principiului „restitutio in integrum”.
În privinţa nulităţii persoanei juridice principiul retroactivităţii nu este funcţional. De la data
la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă,
persoana juridică încetează fără efect retroactiv. Ea intră în lichidare, de aceea prin hotărâre se
numesc şi lichidatorii. Totodată, hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii
se comunică din oficiu pentru a fi notată în toate registrele publice în care respectiva persoană a
fost înregistrată sau menţionată.
Dar lipsa efectului retroactiv ar putea prejudicia terţii care au încheiat acte juridice cu
persoana juridică lovită de nulitate. De aceea, pentru protejarea terţilor de bună credinţă art.199
al.1 din noul Cod civil prevede expres că nulitatea „nu aduce atingere actelor încheiate anterior
în numele persoanei juridice de către organele de administraţie direct sau prin reprezentare”.
Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în
afară de cazul în care se dovedeşte că acestia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii
actului.270
Dintre modurile de încetare a persoanei juridice, impune unele aprofundări și distincții
dizolvarea urmată de lichidare şi desființarea acestora, la care ne vom referi în cele ce urmează.
Dizolvarea persoanei juridice
Atât vechea cât şi noua legislaţie civilă reglementează dizolvarea persoanei juridice fără a o
defini. A revenit, de aceea, doctrinei juridice sarcina formulării acestei definiţii. Amintim spre
exemplificare definiţiile formulate de doctrină, în sensul că dizolvarea este „un mod tipic de
încetare a persoanei juridice, punând capăt definitiv acestei persoane” 271 sau este „acel mod de
încetare a persoanei juridice aplicabil în cazurile prevazute de lege şi presupunând lichidarea” 272.
Doctrinar, dizolvarea a fost definită ca fiind acel mod de încetare a persoanei juridice
aplicabil în cazurile prevăzute de lege care presupun subsecvent şi lichidarea. Cauzele dizolvării
persoanelor juridice au fost enunţate atât de Decretul nr.31/1954 în art.45, dar mai ales de
legislaţia specială ulterioară anului 1990. Articolul 45 din Decretul nr.31/1954 preciza, că
organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b)scopul a fost realizat ori nu mai poate fi împlinit;
c)scopul pe care îl umăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit
contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;
d)numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.
Potrivit alineatului final al articolului 45: „organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii
obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în condiţiile prevăzute în art.44, care se vor aplica prin
asemănare”273.
În afară de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevăzute şi alte cauze care, în linii
generale, reiau pe lângă elemente specifice, cauzele generale precizate de textul sus citat. În
următoarele rânduri vom reda câteva dintre acestea.
Legea nr.31/1990, privind societăţile comerciale, potrivit art.227, precizează cazuri comune
care au ca efect dizolvarea societăţii:
269
În dreptul comun doar nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare
270
Art.199 dinnoul Cod civil.
271
C. Statescu, Drept civil, 1970, p.458.
272
Gh. Beleiu, op.cit, p.533.
273
Art.44 se refera la dizolvarea prin hotararea adunării generale a persoanei juridice.
97
 a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b)imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii 274;
d)hotărârea adunării generale;
e)hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentu motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f)falimentul societăţii;
g) alte cause prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Pe lângă cazurile comune de dizolvare vom aminti şi câteva cazuri speciale de dizolvare a
societăţilor comerciale. Ele se regăsesc în art.228,229 şi 237 al.1şi 2 din legea sus amintită.
Artcolul 228 în alineatul 1 spune că societatea pe acţiuni se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art.158 275;
b)când capitalul social se reduce sub minimul legal;
c) când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
Menţionăm că procedura dizolvării societăţilor comerciale este urmată de lichidarea.
Legea nr.36/1991 privind societatile agricole stabileşte în art.64 că societatea agricolă se
dizolvă:
a) la împlinirea termenului pentru care a fost constituită;
b) la constatarea imposibilităţii de a realiza obiectul societăţii;
c) la terminarea activităţii;
d) prin retragerea asociaţilor dacă numărul celor rămaşi este mai mic decât cel prevăzut în
statut şi prezenta lege;
e) prin hotărârea asociaţilor;
f) dacă societatea face operaţiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.
Legea nr.1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, în art.82 alin.1 enumeră
cazurile în care societatea cooperativă se dizolvă:
a)împlinirea termenului pentru care a fost constituită dacă nu s-a hotărât continuarea
activităţii de către adunarea generală;
b)imposibilitatea realizării obiectului de activitate sau realizarea acestuia;
c)hotărârea adunării generale;
d)falimentul societătii cooperative;
e) scăderea numărului membrilor cooperatori sub minimul legal;
f)reducerea capitalului social sub minimul legal;
g)alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii cooperative.
Cauzele de dizolvare sunt clasificate, în literatura de specialitate în funcţie de mai multe
criterii:
1)cel al modului cum operează;
2)cel al naturii ori caracterului cauzei de dizolvare;
3)cel al vocaţiei cauzelor de dizolvare.

1. După modul cum operează, se împart în două categorii:

a) cauze în care dizolvarea operează de drept (împlinirea termenului, imposibilitatea de
realizare a scopului, scaderea numărului membrilor sub limita legală etc.)
b) cauze care produc dizolvarea numai dacă există un act al organului competent, deci al
adunării generale al persoanei juridice, al instanţei judecătoreşti, al puterii executive;

2. În funcţie de natura ori caracterul lor, cauzele pot fi:

a) cauze de dizolvare voluntară, exprimând voinţa membrilor persoanei juridice;

274
Mai multe detalii cu privire la institutia nulitătii a se vedea art.56 din Legea nr.31/1990, republicată.
275
A se vedea art.158 din Legea nr.31/1990, republicată.
98
 b) cauze de dizolvare forţată ori silită, împotriva voinţei membrilor persoanei juridice,
datorită nerespectării legii.
3.În funcţie de vocaţia lor cauzele de dizolvare sunt:
a)cauze generale, aplicabile oricarei persoane juridice;
b)cauze speciale, aplicabile numai anumitor persoane juridice (retragerea autorizaţiei
pentru persoanele juridice autorizate, moartea, incapacitatea, retragerea ori falimentul unui
asociat, conform Legii nr.31/1990, republicată).276
Fără a defini dizolvarea, ca un mod de încetare a persoanei juridice, noul Cod civil îi oferă
un spaţiu de reglementare în art.245 şi 246, cu distincțiile ce se impun între dizolvarea
persoanelor de drept public şi dizolvarea persoanelor de drept privat.
Articolul 246 din noul Cod civil prevede că: „dizolvarea persoanelor juridice de drept public
are loc numai în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege”. Aceasta întrucât, aşa cum
prevede art.191 al.1 din noul Cod civil „persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin
lege”, deci este firesc să fie desfiinţate prin aceeaşi procedură. Numai în mod excepţional, în
cazuri anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale
autorităţilor adminstraţiei publice centrale sau locale, ori prin alte moduri prevăzute de lege. Şi
în cazurile acestea de excepţie apreciem că organele care le-au înfiinţat vor putea să le şi
desfiinţeze.
Dimpotrivă, persoanele juridice de drept privat se pot constitui în mod liber, în una din
formele prevăzute de lege, iar atunci când este cazul se pot dizolva pentru motivele enumerate
anume pentru ele, de art.245 din noul Cod civil şi anume:
- dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit. Este un mod de
dizolvare operant în cazul persoanelor juridice constituite pe durată determinată. În cazul arătat,
dizolvarea operează de drept, fără a fi necesară îndeplinirea unor formalităţi. Excepţie face
situaţia în care fondatorul, asociaţii sau organul competent hotărăsc, înainte de împlinirea
termenului stabilit, prelungirea existenţei persoanei juridice. Nu operează de drept dizolvarea
nici dacă există o clauză de prelungire tacită;
- dacă scopul a fost realizat (ceea ce înseamnă că misiunea a fost îndeplinită) sau
din anumite motive nu mai poate fi realizat. Asemenea motive pot fi subiective ori obiective şi
ele paralizează scopul care este un element constitutiv al persoanei juridice;
- dacă scopul urmărit sau mijloacele de realizare au devenit contrare legii sau
ordinii publice sau dacă se urmăreşte alt scop decât cel declarat;
- dacă organele competente ale persoanelor juridice hotărăsc dizolvarea persoanei
juridice. Este un caz de dizolvare voluntară introdus ca element de noutate prin noul Cod civil,
bazat pe principiul simetriei potrivit căreia cei ce au constituit prin voinţa proprie o persoană
juridică pot să o şi dizolve. Este operant în cazul asociaţiilor, fundaţiilor, sindicatelor,
societăţilor comerciale;
- dacă în actul de constituire sau statut cei care au constituit persoana juridică au
prevăzut un alt mod de dizolvare sau dacă prin lege este admis un asemenea mod.

Lichidarea
Potrivit dispoziţiilor art.51 din Decretul nr.31/1954, prin efectul dizolvării, persoana juridică
intră în lichidare. Dizolvarea înseamnă că nu are loc imediat încetarea persoanei juridice pentru
că ea este urmată de lichidare. Astfel se prelungeşte existenţa personalităţii juridice
Lichidarea este „efectul direct şi obligatoriu al dizolvarii care constă în operaţunile juridice
de realizare a activului şi plată a pasivului subiectului colectiv de drept civil” 277.

276
Petrică Truşcă, op.cit, p.496.
277
Gh. Beleiu, op.cit., p.556.
99
 Deci putem spune că lichidarea este mijlocul juridic de încetare propriu-zisă a persoanei
juridice intrată în dizolvare.
Scopul operaţiunilor de lichidare rezultat din dispoziţiile art.51 din Decretul nr.31/1954 era
acela al realizării activului (încasarea tuturor creanţelor ce se cuvin din raporturile cu alte
subiecte de drept civil) şi al plăţii pasivului (achitarea obligaţiilor persoanei juridice, a datoriilor
pe care le are persoana juridică faţă de alte subiecte de drept civil).
Operatiunea de lichidare, în cazul dizolvării voluntare, se efectuează de către organele
persoanei juridice sau de către persoanele desemnate de aceste organe. În cazul dizolvării silite,
persoanele împuternicite cu operaţiunile de lichidare vor fi desemnate special de către organele
care au dispus dizolvarea. În ambele cazuri mandatul consilului director încetează odată cu
numirea lichidatorilor, care pot fi persoane juridice sau persoane fizice, autorizate în condiţiile
legii.
Lichidatorii trebuie să facă inventarul persoanei juridice intrată în lichidare şi vor încheia un
bilanţ pentru ca să constate situaţia activului şi pasivului persoanei juridice. Lichidatorii trebuie
să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării în ordinea datei acestora şi îşi vor îndeplini
mandatul sub controlul cenzorilor. Ei sunt obligaţi să continuie operaţiunile juridice în curs, să
încaseze creanţele, să plătească creditorii şi în cazul în care numerarul este insuficient pentru a
acoperi creditele vor începe să vândă prin licitaţie bunuri pentru a obţine numerarul necesar.
După terminarea lichidării, lichidatorii sunt obligaţi să depună în termen de două luni,
registrul jurnal şi un memorandum, declarând operaţiunile de lichidare la Registrul asociaţiilor
şi fundaţiilor al judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul persoana juridică şi
vor îndeplini procedurile pentru publicarea lichidării şi radierea persoanei juridice din registru.
Persoana juridică supusă dizolvării încetează odată şi pe data ultimului act de lichidare,
după caz:
 pe data înregistrării dizolvării, la organul competent, dacă legea prevede această
formalitate;
 pe data înscrierii dizolvării şi lichidării, în registrul prevăzut de lege (Legea nr.31/1990 şi
nr.36/1991).
 pe data radierii persoanei juridice din registrul persoanelor juridice, potrivit O.G.
nr.26/2000, la această dată încetand fiinţa subiectului de drept civil-persoana juridică,
capacitatea sa de drept civil-capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Noul Cod civil conţine, de asemenea, dispoziţii precise privind lichidarea, ca efect al
dizolvării persoanei juridice. Articolul 248 alineatul 1 din noul Cod civil prevede, în acest sens,
că: „prin efectul dizolvării persoana juridica intră în lichidare în vederea valorificării activului şi
a plăţii pasivului”. Acelaşi articol prin al.2 adaugă că „persoana juridică îşi păstrează capacitatea
civilă pentru operaţiunile necesare lichidării, până la finalizarea acestuia”. Noul Cod civil mai
face menţiunea că dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau
divizare totală procedura lichidării nu se justifică.
Mai trebuie adăugat că in noul Cod civil, prin art.249 este minuţios reglementată problema
destinaţiei bunurilor rămase după lichidare, cu distincţia ce se impune între împrejurarea în care
părţile au stabilit prin actul de constiuire sau statut destinaţia bunurilor sau nu au făcut asemenea
menţiuni.

IV.9. Transformarea persoanei juridice

Decretul nr.31/1954 prevedea modurile de încetare a persoanei juridice-reorganizare

(comasare şi divizare), dizolvare şi un alt mod de încetare special, denumit în doctrină
transformarea persoanei juridice.
„Transformarea persoanei juridice este operaţiunea juridică intervenită în cazurile şi
condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează fiinţa juridică

100
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice” 278. Este o definiţie a doctrinei
juridice valabilă şi în prezent întrucât noul Cod civil conţine unele dispoziţii privind
transformarea persoanei juridice fără a defini această modalitate de reorganizare a ei.
Definiţia poate fi dedusă din conţinutul art.211 al.1 din noul Cod civil care precizează
că: „transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o
persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea în locul ei a unei alte
persoane juridice”.
Trăsăturile definitorii, esenţiale ale transformării persoanei juridice sunt:
- are un domeniu restrâns de aplicaţie, nu este un mod general de încetare a subiectului
colectiv de drept civil, ci unul special, limitat la anumite specii de persoane juridice;
- are obligatoriu un dublu efect juridic: încetarea persoanei juridice este consecutivă cu
naşterea, în locul ei, a altei persoane juridice, însemnând că ea este bivalentă, reprezintă şi
încetarea şi înfiinţarea.
Autonomia transformării persoanei juridice
În doctrina juridică se subliniază că transformarea persoanei juidice este o noţiune distinctă,
deci autonomă, faţă de noţiunea de reorganizare şi de dizolvarea persoanei, şi nu se confundă cu
aceste noţiuni cu toate că există asemănare. Asemănarea între transformare şi reorganizare,
dizolvare, este că toate primesc calificarea de „moduri de încetare a subiectului colectiv de drept
civil”.
Deosebirile care există între transformare şi reorganizare sunt:
a)ca domeniu de aplicare – transformarea persoanei juridice are un câmp restrâns de
acţiune, se aplică în cazuri speciale prevăzute de lege, iar reorganizarea are o aplicaţie generală;
b)transformarea produce întotdeauna aceleaşi efecte juridice (încetarea persoanei juridice
este însoţită de crearea altei persoane juridice), pe când reorganizarea produce fie efecte de
înfiinţare, fie de încetare sau uneori alternative;
c)întotdeauna în cazul transformării se produce o transmisiune universală, pe când în cazul
reorganizării, transmisiunea poate fi universală (în cazul comasării) ori cu titlu universal (în
cazul divizării).
Deosebirea cea mai importantă dintre transformare şi dizolvare constă în faptul că, în timp
ce transformarea are drept efect încetarea persoanei juridice şi înfiinţarea alteia noi, dizolvarea
are drept efect încetarea persoanei juridice, care trece obligatoriu prin lichidare.
Cazurile de transformare a persoanei juridice
În rândurile ce vor urma vom încerca să evidenţiem câteva din cazurile de transformare a
persoanei juridice reglementate de anumite legi.
Cazul reglementat de Legea nr.15/1990; conform art.1, alin.1 „unităţile economice de stat,
indiferent de organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi
funcţionează, în conformitatea cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau
societăţi comerciale”.
Cazul reglementat de Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.30/1997, privind reorganizarea
regiilor autonome, cu modificarile ulterioare, confirmă această tendinţă legislativă, inaugurată
prin Legea nr.15/1990, consacrând noţiunea de„transformare” a unor persoane juridice. Potrivit
art.3 al.2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.30/1997, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr.207/1997 „societăţile comerciale rezultate în urma reorganizării regiilor autonome
preiau drepturi şi obligaţii ale regiilor autonome din transformarea sau divizarea cărora au
rezultat, în limitele şi în condiţiile stabilite prin actele administrative individuale de
reorganizare”.
Din acest context reiesecă noţiunea „reorganizare” este utilizat cu două sensuri:
a) operaţiunea care implică cel puţin două persoane juridice, art.3.alin.2 referindu-se
expresis verbis,la divizarea regiilor autonome şi

278
Gh. Beleiu, op.cit.,p.558.
101
 b) tranformarea unei regii autonome şi societăţi comerciale cu capital integral de stat sau
aparţânand autorităţii administraţiei publice locale care a dispus înfiinţarea ei.
Cazul reglementat de art.290 din Legea nr.31/1990, modificat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr.31/1997. Potrivit art.290: „înterprinderile mici şi asociaţiile cu scop lucrativ,
persoane juridice, înfiinţate pe baza Decretului-lege nr.54/1990 privind organizarea şi
desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative, îşi vor continua activitatea, dacă
în termen de nouă luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi se vor reorganiza într-una din
formele de societate prevăzute de legea de faţă. Societăţile comerciale constituite prin
reorganizare potrivit al.1, sunt succesoare de drept ale întreprinderilor mici sau asociaţiilor cu
scop lucrativ din care provin”. În acest articol ar fi potrivit termenul de „transformare”, nu de
„reorganizare”.
Cazurile reglementate de Legea nr.58/1991. În primul caz, cel prevăzut de art.2 se dispune
„prevederile prezentei legi se aplică societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată
constituite conform dispoziţiilor Capitolului III al Legii nr.15/990, precum şi societăţile
comerciale cu acţionar unic statul român, în condiţiile Legii nr.31/1990, denumite în continuare
societăţi comerciale, şi regii autonome ce se vor transforma, prin hotărâri ale Guvernului, în
societăţi comerciale”279. Observăm că în contextul legii a fost folosit în mod expres termenul de
„transformare”.
Efectele transformării
Efectele juridice produse de transformare sunt: încetarea unei persoane juridice şi
înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice cu un alt statut faţă de cea care a încetat. 280.
Atunci când are loc transformarea unei persoane juridice, noua persoană juridică este
succesoarea universală a vechii persoane juridice, însă trebuie precizat faptul că drepturile şi
obligaţiile civile dobândite ori preluate au în multe privinţe un regim juridic diferit.
Din perspectiva modului în care se produc aceste efecte juridice trebuie precizat că, în
principiu, ele presupun acte individuale, adoptate de cei în drept.
În concepţia noului Cod civil transformarea rămâne un mod de reorganizare cu
particularităţile pe care le-am subliniat mai sus.

IV.9.Identificarea persoanei juridice

Identificarea persoanei juridice este individualizarea subiectului colectiv de drept civil în

cadrul raporturilor civile în care este participant în nume propriu281 (ca subiect distinct).
Ca subiect colectiv de drept civil, persoana juridică trebuie să se identifice prin anumite
elemente (atribute) individuale cerute de lege. Unele atribute de identificare a persoanei juridice
sunt expres cerute de lege, încă de la înfiinţarea persoanei juridice, iar altele care nu sunt
prevăzute de lege au un rol important la individualizarea persoanei juridice. Şi unele şi altele au,
în principiu, fizionomia juridică a unor drepturi nepatrimoniale deşi uneori pot prezenta şi o
dimensiune patrimonială. Marca sau firma pot prezenta şi însuşirile unor drepturi
patrimoniale282.
Importanţa juridică a identificării persoanei juridice rezultă din necesitatea individualizării
acestui subiect de drept. Această necesitate este atât de ordin general, în sensul că interesează
întreaga societate, din perspectiva securităţii circuitului civil, cât şi de ordin individual, în sensul
că fiecare persoană juridică are nevoie de autoidentificare în raporturile civile la care participă.

279
Legea nr.58/1991 a fost abrogată prin O.U.G. nr.88/1997.
280
Pentru detalii a se vedea H.G. nr.451/1991, publicat în M.O. nr.156/1991, „privind înfiinţarea de
societăţi comerciale pe acţiuni prin reorganizarea unor asociaţii economice de stat şi cooperatiste din
agricultură”;
281
Gh. Beleiu, op.cit., p.566.
282
Art.45 din Legea nr.26/1990 prevede că denumirea unei societăţi comerciale (firmă) nu poate fi
înstrăinată separat de fondul de comerţ la care este întrebuinţată, ceea ce înseamnă că împreună cu acesta are
caracter patrimonial.
102
 Dacă analizăm sensul expresiei „identificarea persoanei juridice” vom vedea că are cel
putin două înţelesuri:
 prin identificarea persoanei juridice putem să înţelegem instituţia corespunzătoare,
adică totalitatea normelor care reglementează mijloacele de individualizarea subiectului colectiv
de drept civil;
 şi în al doilea rând prin „identificarea persoanei juridice” se înţeleg mijloacele de
identificare: denumire, sediu, naţionalitate, marcă, emblemă.
Natura juridică. Ocrotirea mijloacelor de identificare
Pentru dreptul civil, mijloacele de identificare a persoanei juridice, ca natură juridică, sunt
drepturi subiective personale, nepatrimoniale. Protecţia atributelor de indentificare a persoanei
juridice se realizează pe mai multe căi: cale civilă şi cale penală şi administrativă, comercială
etc.
În vechea reglementare, ocrotirea mijloacelor de identificare se asigura potrivit dispoziţiilor
art. 54-55 din Decretul nr.31/1954, „persoana care a suferit o atingere în dreptul său la
denumire, la sediu, sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei
judecatoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate”.
Totodată, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instanţei să
oblige pe autorul faptei săvârşite fară drept să îndeplinească orice măsuri necesare de către
instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.
Protecţia penală a atributelor de identificare a persoanei juridice era asigurată de
reglementarile conţinute în Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Articolul 5 prevedea faptele ilegale comise de comercianţi ce constituie infracţiune
„constituie infracţiune de concurenţa neloială şi se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la doi
ani sau cu amendăde la20.000 lei la 100.000 lei: a) întrebuinţarea unei firme, unei embleme, a
unor desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite
legitim de alt comerciant”.
Reglementarea şi clasificarea mijloacelor de identificare a persoanei juridice
Decretul nr.31/1954, prin art.38 şi art.39 preciza modul în care persoana juridică îşi
stabileşte denumirea şi sediul.
Legea nr.15/1990283, Legea nr.31 /1990, Legea nr.26/1990, Legea nr.36/1991 art.11,12 şi 14,
Legea nr.58/1998, Legea nr.27/1998 şi Legea partidelor politice nr14/2003 reglementează
obligativitatea stabilirii la înfiinţare, a denumirii, sediului şi a altor atribute specifice de
identificare pentru: regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat; societăţi comerciale
cu capital privat; comercianţi; societăţi bancare şi partide politice.
Clasificarea mijloacelor de identificare a persoanelor juridice se face după domeniul lor de
aplicare, distingând între mijloace de identificare generale (denumire, sediu, naţionalitate, cont
bancar) şi mijloace de identificare speciale (cod fiscal, firmă, marcă, telefon, fax).
Atributele de identificare a persoanei juridice
Ca atribute de identificare a persoanei juridice putem enumera: denumirea, sediul,
naţionalitatea, firma, marca, contul bancar, capitalul social, codul fiscal, codul unic de
înregistrare, telefon, fax, telex.
Atributele de identificare a persoanei, în literatura de specialiate, sunt clasificate astfel:
generale (denumirea, naţionalitatea, contul bancar) şi atribute specifice (marca, emblema). Ele
mai pot fi clasificate şi după un alt criteriu, cel al obligativităţii: atribute obligatorii(denumire,
sediu, naţionalitate) şi atribute facultative (marca, telefon, fax).
Denumirea persoanei juridice
Denumirea persoanei juridice este mijlocul de identificare a subiectului colectiv de drept
civil reprezentat de cuvântul sau de grupul de cuvinte cu acest înţeles, în condiţiile legii.

283
Legea nr.15/1990 art.4, al.1, „prin actul de înfiinţare a regiei autonome, de vor stabili obiectul său
de activitate, patrimoniul, denumirea şi sediul principal”.
103
 Necesitatea individualizării subiectelor de drepturi în cadrul circuitului juridic se manifestă
întotdeauna cu aceeaşi tărie, adică fără deosebire, după cum subiectele sunt persoane fizice sau
aparţin categoriei persoanelor juridice.
Elementul juridic de individualizare - chipul în care se individualizează personalitatea
juridică este, prin excelenţă, numele, în ceea ce priveşte persoanele fizice, iar corespunzătoare
lui - prin finalitate şi funcţii- se află denumirea persoanelor juridice, care serveşte pentru
desemnarea lor.
Obligaţia persoanelor juridice de a purta o denumire era expres prevăzută de art.38 din
Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice.
O asemenea obligaţie nu putea avea decât caracter general şi imperativ; nici o excepţie nu
era consacrată, nici o derogare nu era îngăduită de lege.
Noul Cod civil dezvoltă problematica identificării persoanei juridce. Dacă în
vecheareglementare erau consacrate două elemente de identificare a persoanei juridice:
denumirea şi sediul, noul Cod civil atribuie un spaţiu mult mai larg, adăugând la denumire şi
sediu şi alte elemente de identificare, precum: naţionalitatea persoanei juridice, numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregirare şi alte
elemente cerute de lege. De asemenea, în privinţa principalelor elemente de identificare:
denumirea şi sediul sunt reglementate cu unele elemente de detaliu precum schimbarea şi
dovada denumirii şi sediului, unele menţiuni obligatorii impuse de lege.
Stabilirea denumirii
Decretul nr.31/1954 a prevăzut, prin art.38, că denumirea persoanei juridice trebuie să fie
stabilită „prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut”.
În cadrul reglementării Decretului nr.31/1954, stabilirea denumirii varia după categoria
persoanelor juridice la care se referea denumirea.
Facultatea stabilirii „prin statut”, în opoziţie cu modul de stabilire prin însuşi actul de
înfiinţare a persoanei juridice, ssssnu putea exista decât în cazul persoanelor juridice a căror
constituire presupune manifestarea de voinţă, în acest sens, a asociaţilor, adică a acelor persoane
fizice sau juridice care urmează să alcătuiască, în calitate de membri, realitatea socială a
subiectului colectiv.
Denumirea fiind un atribut al personalităţii, stabilirea ei îşi produce efecte de la data când
persoana juridică dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.
Datorită aceluiaşi caracter - de atribut al personalitatii - dreptul la denumire se stinge de
îndată ce persoana juridică încetează să mai existe, cu o singură excepţie şi anume, a cazului în
care personalitatea juridică încetează prin dizolvare, caz în care activitatea persoanei juridice
continuă o perioadă, sub aceeaşi denumire, în scopul şi în măsura necesară lichidării bunurilor.
Publicitatea denumirii
Potrivit Decretului nr.31/1954 art.38, denumirea persoanei juridice se trece în registru, o
dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei la care se referă şi această măsură constituie un
mijloc de publicitate prin care denumirea este adusă la cunoştiinţa obsteaşcă
Natura juridică a denumirii
Persoana juridică are, netăgăduit, dreptul la denumirea stabilită în condiţiile legii.
Decretul nr.31/1954 art.38 nu foloseşte calificarea de „drept” cu privire la denumire atunci
când reglementează acest atribut al personalitătii juridice - astfel cum se face, în mod expres,
atunci când se referă la dreptul la nume al persoanei fizice 284.
O asemenea calificare este consacrată însă, în cuprinsul dispoziţiilor decretului care instituie
ocrotirea drepturilor personale-nepatrimoniale. Printre aceste drepturi, legea, art.54 al Decretului
nr.31/1954 enumera, în chip distinct, dreptul la denumire.
Din reglementarea dispoziţiilor legale rezultă, aşadar, că denumirea constituie obiectul unui
drept subiectiv, al unui drept personal nepatrimonial, aparţinând persoanei juridice. Ceea ce
caracterizează însă acest drept, spre deosebire de alte drepturi subiective, este faptul că persoana

284
A se vedea Decretul nr.31/1954 art.12.
104
juridică nu are facultatea de a exercita ori nu dreptul la denumire, ci ea are obligaţia, impusă de
lege, să-l exercite. De altfel, în general, drepturile persoanelor juridice presupun obligaţia,
pentru ele de a le exercita. Persoana juridică „va purta”, astfel , denumirea ce i-a fost atribuit.
Intrucât dreptul la denumire constituie un atribut al personalitatii, el nu este susceptibil de a se
stinge prin prescripţia extinctivă.
Dreptul la denumire, care, în legislaţia noastră constituie numai un atribut de identificare -
fără caracter patrimonial - nu este în circuitul civil, el nu se poate transmite prin act juridic. În
temeiul acestui drept, persoana juridică poate cere rectificarea erorilor eventuale strecurate în
registre, cu prilejul înregistrării, ori înscrierii denumirii stabilite.
Dreptul la denumire presupune, de asemenea, facultatea de a se opune ca o persoană juridică
- sau poate chiar o persoana fizică - să poarte, în mod nelegitim, aceeaşi vocabulă, denumire sau,
în cazul persoanelor fizice, ca nume de familie. Uzurparea denumirii, adică purtarea ei fără drept
de către o altă persoană, constituie premisa necesară „atingerii” la care se referea art.54 al
Decretului nr.31/1954, atunci când îndrituieşte pe cel care a suferit-o să ceară instanţei
judecătoreşti încetarea săvârşirii faptelor vătămătoare.
Totodată, astfel cum arată textul articolului citat, persoana juridică vătămată în dreptul său
la denumire putea cere instanţei să îndeplinească acele măsuri care vor fi socotite necesare de
către instanţă pentru a se ajunge la restabilirea dreptului atins, cum ar fi, de pildă, publicarea
hotărârii judecătoreşti respective sau retragerea din comerţ a produselor care poartă denumirea
ilicită.
Executarea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în această materie, este asigurată prin
amenda pe care instanţa judecătorească poate să o stabilească, în favoarea statului, împotriva
celui care nu îndeplinea, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele de natură să restabilească
situaţia anterioară atingerii dreptului.
Schimbarea denumirii
Schimbarea denumirii va fi trecută în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de
lege.Cu privire la acest atribut de identificare noul Cod civil prin art.226 intitulat „Denumirea
persoanei juridice” prevede că persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii
prin actul de constituire sau statut (al.1). Alineatul 2 al aceluiaşi articol adaugă că odată cu
înregistrarea ei se va trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
Aşa cum rezultă din reglementările privind denumirea 285, aceasta este un atribut de care
depinde dobândirea personalităţii juridice atât a persoanei juridice înfiinţate cât şi a celor
constituite în baza autorizării primite în condiţiile legii.
În cazul persoanelor juridice ce au ca fundament actul de înfiinţare al organului competent,
lipsa denumirii atrage nulitatea absolută a respectivului subiect colectiv de drept, aşa cum
prevede art.196 al.1 din noul Cod civil lit.e. Şi persoanele juridice constituite prin actul de
înfiinţare a celor care le constituie (autorizată în condiţiile legii) trebuie să cuprindă denumirea
sub sancţiunea nulităţii absolute.286
În legătură cu denumirea, noul Cod civil aduce unele elemente de detaliu cu privire la
schimbarea denumirii şi a dovezii acesteia. În raporturile cu terţii, dovada denumirii persoanei
juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă. Cât priveşte
schimbarea denumirii persoanei juridice, aceasta este admisă numai în condiţiile prevăzute de
lege şi cu îndeplinirea formelor de publicitate sau de evidenţă. În lipsa menţiunilor privind
denumirea şi eventual, schimbarea acesteia, operează inopozabilitatea lor faţă de alte persoane.

285
Unele persoane juridice au denumiri specifice cum ar fi societăţile cunoscute în privinţa cărora
atributul poartă denumirea de firmă. Art.30 al.1 din Legea nr.26/1990 prevede că: „firma este numele sau după
caz denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează”. Legea menţionată
reglementează detaliat conţinutul firmei pentru fiecare tip de societate (art.30-42) şi partidele politice prezintă
unele particularităţi în privinţa denumirii în sensul că au o denumire integrală, o enumire prescurtată şi un semn
propriu care să le diferenţieze între ele.
286
În cazul fundaţiilor şi asociaţiilor, de exemplu, sancţiunea nulităţii absolute este prevăzută în art.6
al.2 lit.e şi al 3. lit.a precum şi a art.16 al.2 lit.c şi al.3 lit.a din Ordonanţa nr.26/2000.
105
 Sediul persoanei juridice
Sediul persoanei juridice este mijlocul de identificare constând în indicarea unui anumit loc
stabilit, a unui spaţiu geografic în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
Printre elementele de individualizare ale persoanei juridice se numără şi sediul ei, care este
chemat să îndeplinească funcţii juridice corespunzătoare, în general, celor care sunt proprii
domiciliului persoanei fizice. De aceea, textele legale care se referă la domiciliu sunt,
deopotrivă, aplicabile şi persoanelor juridice, sediul fiind considerat, din acest punct de vedere,
domiciliul lor, bineînţeles, cu excepţia acelor dispoziţii normative care privesc raporturi juridice
proprii numai persoanei fizice şi care sunt incompatibile cu natura persoanelor juridice, cum ar
fi, de pildă, dispoziţiile care reglementează locul deschiderii succesiunii sau cele care vorbesc de
reşedinţă.
Regula dreptului comun o constituie aplicarea dispoziţiilor privitoare la domiciliul ambelor
categorii de persoane, atât celor fizice cât şi celor juridice. Astfel, în tăcerea legii şi a convenţiei
părţilor, domiciliul este cel care determină locul plăţii (executării) obligaţiilor 287.
În general, aceleaşi funcţii care reclamă reglementarea domiciliului persoanei fizice
reclamă, deopotrivă, ca orice persoană juridică să aibă un sediu, loc în care ea să poată fi
considerată, întotdeauna, prezentă din punct de vedere al raporturilor juridice, locul în care legea
prezumă că persoana juridică îşi are o aşezare care să îngăduie căutarea şi aflarea ei în cadrul
circuitului civil sau pentru exercitarea acţiunii de supraveghere, de către organele competente,
cu privire la legalitatea activităţii desfăşurate.
Spre deosebire însă de domiciliul persoanei fizice, legea nu defineşte noţiunea de sediu;
legea se multumeşte să prevadă numai modul în care sediul se stabileşte (art.39 din Decretul
nr.31/1954, preluat de art.227 al.1 din noul Cod civil).
a) Stabilirea sediului. Legea prevede că ,,sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit
actului care a înfiinţat-o sau statutului”288.
b)Schimbarea sediului.Sediul are caracter permanent în sensul că îşi produce efectele cât
timp are fiinţă persoana juridică cu privire la care a fost stabilit.
c) Sediul ,,secundar.”Dispoziţiile Decretului nr.31/1954 art.39 se refereau la „sediul
persoanei juridice”, fără nici o altă distincţie, ceea ce înseamnă că, în dreptul nostru, principiul
unicităţii sediului este consacrat în privinţa persoanelor juridice tot astfel cum acelaşi principiu
este consfinţit în ceea ce priveşte domiciliul persoanelor fizice.
Unicitatea domiciliului şi a sediului constituie o regulă de drept firească dat fiind că, prin
analiza naturii lor juridice, ele se înfăţişează ca atribute de identificare a personalităţii; ori, este
neîndoielnic, de esenţa unor asemenea atribute, ca aceeaşi persoană să fie identificată printr-un
singur domiciliu sau sediu.
Dar principiul unicităţii domiciliului nu este de natură să înlăture posibilitatea reşedinţelor
multiple ale aceleiaşi persoane fizice, reşedinţe care determină anumite efecte de drept, cu
caracter restrâns şi anume, în măsura în care le reclamă necesitătile vieţii juridice. Tot astfel, în
cadrul persoanelor juridice, aceleaşi necesităţi impun ca unele efecte de drept, cu caracter
procedural, să nu fie determinate, întotdeauna, numai de locul în care se afla sediul, propriu-zis,
al persoanei juridice, este vorba de stabilirea competenţei teritoriale a instanţelor de judecată, ori
a locului de citare a părţilor.
Codul de procedură civilă prevede, în această privinţă, ca cererea împotriva unei persoane
juridice ,,de drept privat” se poate face nu numai la ,,instanţa sediului ei principal”, ci şi la
„instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate, în acel
loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau prin fapte săvârşite de acesta” 289,
citarea „la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei” 290.De aceea,
287
A se vedea art.1104 din Codul civil din 1864.
288
Decretul nr.31/1954 art.39 şi art.227 al.1 din noul Cod civil.
289
Cod de procedură civilă art.7.
290
Cod de procedură civilă, reprodus astfel cum a fost modificat prin art.1, pct.30 din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, art.87 pct.2.
106
noul Cod civil prevede posibilitatea mai multor sedii cu caracter secundar pentru
sucursalele,reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru –art.227,al.2.
d)Domiciliul ales.
Alegerea de domiciliu constituie o derogare convenţională de la efectele juridice ale sediului
în ce priveşte determinarea competenţei judecătoreşti, iar uneori deopotrivă şi o împuternicire
dată unei alte persoane de a primi actele procedurale291.
Alegerea de domiciliu poate fi săvârşită nu numai de persoanele fizice, ci şi de către cele
juridice. Astfel, în cazurile în care alegerea de domiciliu este impusă de lege cu caracter
obligatoriu, dispoziţiile care reglementează o asemenea îndatorire nu prevăd nici o excepţie cu
privire la persoanele juridice.
Alături de denumire şi sediu, în categoria atributelor obligatorii putem identifica
naţionalitatea persoanei juridice. Noul Cod civil reglementează naţionalitatea care exprimă
apartenenţa acesteia la un anumit stat şi evident la sistemul de drept al acelui stat. Sediul acestui
atribut de identificare se află în art.225 din noul Cod civil, care sub titlul „Naţionalitatea
persoanei juridice”, reglementează naţionalitatea ca atribut de identificare a persoanei juridice
române. Articolul menţionat precizează că „sunt de naţionalitate română toate persoanele
juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România”.
Rezultă că toate celelalte persoane juridice care nu au sediul în România, indiferent de locul
unde-şi au sediul sunt calificate, în raport de legislaţia română, persoane juridice străine (chiar
dacă fondatorii sau acţionarii sunt cetăţeni români sau persoane juridice de naţionalitate
română).
Alte atribute de identificare
Aceste „alte atribute de identificare” sunt menţionate în noul Cod civil în art.230 care
prevede că în funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi
alte atribute distinctive cum sunt : numărul de înregistrare în Registrul Comerţului sau într-un alt
registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.
Contul bancar
Contul bancar este mijlocul de identificare general, aplicabil tuturor persoanelor juridice
prin intermediul unui simbol cifric al sucursalei băncii unde aceasta are deschis, pe bază de
contract, contul bancar.El are o importanţă practică deosebită din punct de vedere financiar,
fiindcă este mijlocul prin care se efectuează operaţiunile monetare ale persoanei juridice.
Codul fiscal
Codul fiscal este un mijloc de identificare având rolul de a individualiza persoana juridică în
raporturile financiare şi în raporturile privind evidenţa statistică.
Marca de calitate
Marca este mijlocul de identificare al persoanei juridice prin care aceasta îşi
individualizează produsele, lucrările şi serviciile, în raport cu cele identice sau asemănătoare ale
altor participant la circuitul civil. Este un semn distinctiv care devine atribut de identificare a
persoanei juridice prin natura obiectului activităţii sale, concretizat în produse, lucrări, servicii.
Funcţiile mărcii constau în individualizarea acestor produse, lucrări şi servicii şi garantarea
calităţii definitive şi constante a acestora.
Telefon, fax, e-mail
Telefonul, telexul, faxul sunt mijloace folosite pentru o mai bună identificare a persoanei
juridice prin simboluri numerice, ce se înscriu, de regulă, în actele juridice pe care aceasta le
încheie şi pe imprimatele pe care le foloseşte.
Emblema
Este semnul sau denumirea menită să facă deosebirea între un comerciant şi altul de acelaşi
gen, dar ea va putea fi folosită numai dacă este însoţită, în mod vizibil, de firma comerciantului.

291
Cod de procedură civilă art.93.
107
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Atanasiu, A.G., ș.a, Noul Cod Civil. Note. Corelații.Explicații, Ed. C.H. Beck, București,
2011;
2. Boroi G., Drept civil.Partea general, persoanele, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed.
Hamangiu, București, 2008;
3. Chelaru E., Drept civil.Persoanele în reglementarea NCC, Ediția a IV-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2016;
4. Iftime E., Actul juridic civil, Ed. Institutului European, Iași, 2014;

108