UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINTE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

REFERAT LA DISCIPLINA:
ISTORIA STATULUI ŞI A DREPTULUI

1
 Student:
Şuhan Adriana Aurelia

Suceava 2023

Evoluţia Dreptului Civil

2
 CUPRINS

INTRODUCERE..........................................................................................................................................4
CAPITOLUL 1. CARACTERIZAREA GENERALA A DREPTULUI CIVIL..........................................5
1.1. ROLUL DREPTULUI CIVIL.......................................................................................5
CAPITOLUL 2. EVOLUTIA DREPTULUI................................................................................................6
2.1. DREPTUL CIVIL ROMÂN...........................................................................................7
CONCLUZII..................................................................................................................................................8
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................9

3
 INTRODUCERE

Î n ceea ce privește dreptul civil, putem argumenta că pune bazele societații garantând
ordinea și lămurind statutul fiecărui individ al societății. Am ales să vorbesc despre evoluția
dreptului civil, deoarece consider ramura dreptului civil una dintre cele mai importante ramuri de
drept.
Dreptul este un sistem de reguli, care sunt create și puse în aplicare prin intermediul unor
instituții sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul 1. Dreptul este un
sistem care ajută la reglementare și prin care se asigură că o comunitate arată respect și egalitate
în interiorul ei. Legile aplicate de stat pot fi făcute printr-o legislatură colectivă sau printr-un
singur legiuitor, care rezultă în lege, de către executiv prin decrete și reglementări sau stabilite de
către judecători prin precedent, în mod normal în jurisdicțiile de drept comun.
Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe
poziţii de egalitate juridică.

1
C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, colecţia
Restitutio, București, 1996, p. 1-2; Gh. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ed. a XI-a, revăzută și adăugită de M. Nicolae ĩi P. Trușcă, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 15.

4
CAPITOLUL 1. CARACTERIZARE GENERALA A DREPTULUI CIVIL

Expresia „drept civil” este susceptibilă de mai multe înţelesuri2.

Într-o primă accepţiune, prin drept civil se desemnează un element al conţinutului raportului
juridic civil (corelativ obligaţiei civile), adică posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită
conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a
recurge la forţa coercitivă a statului. Întrucât această primă accepţiune se referă la ceva care
aparţine unui subiect de drept, uneori, se foloseşte sintagma drept subiectiv civil.
Într-o a doua accepţiune, pe care o vom avea în vedere ceva mai jos, prin drept civil se
desemnează o ramură de drept, adică un ansamblu de norme juridice. Este vorba despre sensul
dreptului civil ca drept obiectiv.
O altă accepţiune este aceea de ramură a ştiinţei juridice, care are ca obiect de cercetare
dreptul civil ca ramură de drept (deci ca drept obiectiv).
La rândul ei, ştiinţa dreptului civil constituie obiectul disciplinei de învăţământ desemnată cu
expresia în discuţie.

1.1. Rolul dreptului civil

2
Robertson, Crimes against humanity, 90

5
 În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât,
prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale ĩi
nepatrimoniale ale persoanelor fizice ĩi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie
a formării unei conștiinţe juridice corecte, precum și a respectării ĩi întăririi moralei. Un aspect
important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în poziţia
sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte
ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un
anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la
norma corespunzătoare din dreptul civil.
În acest sens, art. 2 alin. (2) C.civ. stabilește că „prezentul cod este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera
sau spiritul dispoziţiilor sale”. De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres
împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil. De exemplu, potrivit art. 278 alin. (1) C.
muncii, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia
muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute
de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.

Capitolul 2. Evoluţia Dreptului

În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul reglementării

juridice a fost aceea a unificarii legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea
politică şi cea juridică.
Procesul unificării a fost de lungă durată, in unele domenii prelungindu-se pană in
preajma celui de al doilea razboi mondial.
Statul român a realizat unificarea legislativa prin doua metode:
- prima metoda a constat in extinderea aplicării unor legi din vechea Românie pe cuprinsul
intregii ţari;
- cea de a doua metoda s-a infăptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au
inlăturat reglementarile paralele anterioare.
In procesul unificarii legislative, metoda extinderii a fost folosită indeosebi in domeniile
dreptului constitutional si al dreptului penal.

6
Reglementarea paralelă s-a mentinut mai multa vreme in dreptul civil şi in unele ramuri ale
dreptului procesual.
Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice in toate ramurile dreptului.
Prin îmbinarea celor douâ metode a fost creat sistemul de drept al Romaniei.

2.1. Dreptul Civil Român

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat in anul 1864, dar s-au aplicat
şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările economico-sociale.
Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat si diferenţiat de la o provincie la
alta. Astfel, dacă la sfarşitul deceniului al treilea, in vechea Românie şi în Basarabia se aplicau
aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele norme specifice
până în timpul celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost introduse
noi principii. Astfel, in materia proprietaţii, dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată in art. 480
din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constituţia din 1923 şi legislaţia
civila specială au consacrat concepţia proprietaţii ca funcţie socială. Pe această cale s-a creat
baza juridică în vederea exproprierii pentru cauza de utilitate natională. Prin Constituţia din 1923
a fost reformulat conceptul de "utilitate publică", dandu-i-se o acceptiune mult mai largă faţa de
cea consacrată prin Constituţia din 1866. Pe aceasta bază au fost adoptate o serie de măsuri în
vederea limitării dreptului de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât,
potrivit concepţiei romane clasice, preluata de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren
avea drepturi depline atât asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui
teren. Constituţia din 1923 a prevăzut, însă, ca bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului,

7
ceea ce echivalează cu o nationalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngradiri cu privire
la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societaţilor de navigatie aeriana.
Totodată, s-a procedat la nationalizarea unor întreprinderi de armament si a unor
uzine metalurgice. În fapt, după naţionalizare au fost trecute in folosinta unor particulari, sub
pretextul ca particularii pot pune mai bine in valoare decat statul bogaţiile subsolului şi
intreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciara s-a adoptat o serie de legi pentru înfaptuirea
reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie si pentru vechile
provincii.Reforma agrara, legiferată în anul 1921, a presupus doua operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea statului,
cu plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpararii era egal cu preţul regional al arendei
înmultit cu 40 in vechea Românie, şi cu 20 pentru restul ţarii. Această prima operaţie s-a putut
efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atat mai mult cu cat despăgubirile urmau a fi plaăite de
către stat. Cea de a doua operaţiune consta in vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.
Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea sa dea
impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor in cea a ţăranilor, ci că au fost
vandute de către stat. Legile de împroprietarire au prevazut ca pământurile repartizate ţăranilor
nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor catre stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din
3 iulie 1924. Aceasta lege a reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului
asupra bogaţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a recunoscut drepturile câştigate
asupra bogăţiilor subsolului, cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o
importantă limită a reglementării. Aşa se face ca dispoziţiile legii urmau a se aplica integral
numai pentru concesionarea terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru terenurile persoanelor
particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin Legea pentru
exploatarea minelor din 29 martie 1929 si prin Legea privitoare la comercializarea şi controlul
intreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel
formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul strain. Aşa, de pilda, proporţia
participării capitalului privat nu era fixată, astfel încat acesta, în baza unei participări simbolice,
dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
În perioada de referinţa, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia juridică a
persoanei au fost completate cu noi reglementări.

8
 CONCLUZII

În finalul acestui referat putem concluyiona că evoluţia dreptului civil român a fost un
proces de durată, foarte complex, realizat prin diferite etape si metode. Datorită numărului mare
de personalităţi istorice care au fost preocupate de dezvoltarea sistemului de drept şi a ramurei de
drept civil, putem susţine ideea de început, cum ca dreptul civil este unul fundamental in ceea ce
priveste buna funcţionare a societătii.

9
 BIBLIOGRAFIE

1.Bonciu, Gh., Istoria dreptului românes,Ed. „Cartea Universitară”, Bucureşti, 2004;

2.Cernea, E., Legea ţării, Ed. Universul Juiridc, Bucureşti, 2008;
3.Ioan Bitoleanu, Introducere în Istoria Dreptului, Ed. Fundatiei România de Mâine, Bucuresti,
2006;
4. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All,
colecţia Restitutio, București, 1996.

10