BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

D R E P T C I V I L. P A R T E A G E N E R A L Ă/

INSTITUȚII FUNDAMENTALE DE DREPT CIVIL PENTRU

ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

1. G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 3-a,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2021;

2. G.Boroi, I. Nicolae, C. A. Anghelescu, Fise de drept civil. vol.1 -Partea

generala. Persoanele. Familia. Drepturile reale principale, Editia a 6-a, Editura
Hamangiu, București, 2021;

3. F. Morozan, Introducere în dreptul civil. Editura Universităţii din Oradea, 2014;

4. M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală – Vol. I. Teoria dreptului civil, Editura
Solomon, București, 2017.

5. M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală Vol. II. Teoria drepturilor subiective civile,
Ed. Solomon, București, 2018;

6. Paul Vasilescu, Șerban Diaconescu, Introducere în dreptul civil, vol.1 și 2,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2022/2023;

7. P. Truşcă, A. M.Truşcă, Drept civil. Partea generală, Universul Juridic,

Bucureşti, 2016;

8. O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală , Universul Juridic,

Bucureşti, 2017;

9. C.T.Ungureanu, I. A. Toader, Drept civil. Partea generala. Persoanele. Ediția a

5-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2022.

1
 CURSUL NR.1

INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL

§1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. NOŢIUNEA DE DREPT

Mari autori francezi precum Planiol, Colin şi Capitant sau Josserand s-au orientat spre o
definiţie multiplă a dreptului considerând că în acest fel se pot reda mai bine sensurile
cuvântului „drept”. Această metodă a definiţiilor multiple o întâlnim şi în dreptul românesc de la
începutul secolului XX şi până astăzi. Astfel, distingem următoarele sensuri ale noţiunii de
drept:
a. Într-un prim sens, prin drept înţelegem totalitatea regulilor de conduită care
reglementează relaţiile sociale( dintre persoane). Aceste reguli există independent de aplicarea
lor la un moment dat, ele fiind desemnate prin expresiile ,,drept obiectiv” sau ,,drept pozitiv”. În
acest sens folosim, de exemplu, expresia „dreptul românesc”.
b. Într-un al doilea sens, prin drept se înţelege o anumită facultate - recunoscută de
dreptul obiectiv - de a avea o anumită conduită juridică şi de a pretinde de la alte persoane
(determinate sau nedeterminate) adoptarea unei anumite conduite, precum şi posibilitatea de a
cere, la nevoie, ajutorul statului pentru a obţine executarea obligaţiei ce revine acestor
persoane1. Întrucât această facultate aparţine unui subiect (unei persoane), dreptul va fi desemnat
prin expresia ,,drept subiectiv”. Astfel, vânzătorul unui bun are dreptul subiectiv de a pretinde
de la cumpărător plata preţului.
c. În al treilea sens, prin drept se înţelege un domeniu aparte al ştiinţei, care se ocupă cu
cercetarea sistemului juridic (a dreptului obiectiv) şi a drepturilor recunoscute de lege
subiectelor de drept (a drepturilor subiective). Sub acest aspect, noţiunea este sinonimă cu cea
de ,,ştiinţe juridice”.
Noţiunile de „drept obiectiv” şi drept pozitiv” În doctrina de început de secol, „dreptul
obiectiv” era definit ca „ansamblul legislaţiei”; noţiunea de „drept pozitiv”era utilizată pentru a
distinge dreptul de morală: „definit prin contrast cu Morala, putem spune că prin natura şi scopul

1
E. Lupan, Introducere în dreptul civil, op.cit., p.9.

2
său Dreptul este pozitiv, adică aplicabil contingenţelor sociale, stabilit prin reguli juridice
obligatorii şi impus prin sancţiuni externe”.
Mai târziu, cele două noţiuni au fost considerate ca sinonime. Astfel, Dicţionarul de drept
civil din anul 19802 definea dreptul pozitiv (sinonim cu dreptul obiectiv) ca totalitatea normelor
juridice în vigoare la un moment dat, prin care se reglementează o instituţie juridică sau care
alcătuiesc o ramură de drept ori, în fine, care alcătuiesc împreună sistemul dreptului.
Unii autori contemporani realizează o delimitare mai clară între „dreptul obiectiv” şi
„dreptul pozitiv”: „dreptul obiectiv este un concept abstract opus aceluia de drept subiectiv şi
menit să sublinieze faptul că termenul „drept” folosit într-un anumit context, nu are înţelesul de
drept subiectiv, ci acela de ansamblu de norme juridice. Spre deosebire de dreptul obiectiv,
dreptul pozitiv nu este numai un concept, dar şi o realitate, concretizată într-un ansamblu de
norme juridice ce sunt în vigoare şi, în consecinţă, sunt aplicabile, într-un anumit spaţiu şi într-un
anumit segment de timp”.

1. 2. DREPTUL PUBLIC ŞI DREPTUL PRIVAT

Dreptul obiectiv se divide în drept public şi în drept privat. Deosebirea dintre aceste două
ramuri fundamentale se face în funcţie de calitatea în care statul intervine şi reglementează, prin
norme de drept, relaţiile sociale.
Când statul se manifestă într-o relaţie socială în calitate de autoritate, de titular al puterii
publice, ne găsim în domeniul dreptului public. Aşa cum s-a afirmat, dreptul public cuprinde
acele norme juridice prin care se reglementează relaţii sociale care exprimă interes public,
adică raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi 3. Într-o definiţie mai nouă, s-a arătat că dreptul
public reglementează prin normele sale modul de constituire şi organizare a puterii publice,
precum şi raporturile dintre stat – în calitatea sa de exponent al puterii publice - şi particulari 4.
Fac parte din dreptul public: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul penal, dreptul procesual penal ş.a.

2
M.Costin, M.Mureşan, V.Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,
p.217; în sensul considerării celor două noţiuni ca sinonime a se vedea E. Lupan, Introducere în dreptul civil,
op.cit., p. 9 şi M. Mureşan, P.Ciacli, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2001, p. 6.
3
E.Lupan, op.cit., p.12.
4
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op.cit., p. 2.

3
 Dreptul privat cuprinde norme juridice care reglementează relaţiile sociale dintre
persoane particulare prin care se urmăreşte satisfacerea unor interese private. La început,
dreptul privat s-a confundat cu dreptul civil. Ca urmare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, relaţiile
sociale s-au dezvoltat şi s-au diversificat ducând la desprinderea din dreptul civil a unor ramuri
noi de drept, de sine stătătoare. Astfel, in timp, s-au conturat ramuri precum dreptul comercial,
dreptul familiei, drept internaţional privat ş.a.
Dreptul civil a rămas dreptul comun pentru celelalte ramuri de drept în sensul că noţiunile
de bază cu care au operat alte ramuri de drept privat erau acelea definite şi dezvoltate în dreptul
civil; precum şi în sensul că, ori de câte ori anumite relaţii sociale nu erau reglementate expres de
normele juridice specifice, deveneau aplicabile principiile şi reglementările de drept civil, în
măsura în care ele nu contraveneau spiritului şi reglementărilor specifice din ramura respectivă
de drept. În acest sens, prevederile art.1 din Codul comercial din 1887 5 dispuneau: În comerţ se
aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.
Codul civil din 2009, in vigoare astăzi, a unificat normele dreptului privat (de dreptul
familiei, drept comercial sau drept internaţional privat). Noua structură a Codului civil obligă la
reconsiderarea impărţirii dreptului privat pe ramuri de drept. Caracterul de drept comun al
dreptului civil faţă de alte ramuri de drept s-a păstrat însă fiind evidenţiat de art.2 alin. 2 din
Codul civil: Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul
comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale 6.

1.3. DEFINIŢIA DREPTULUI CIVIL

Denumirea de ,,drept civil” provine din cuvintele latineşti „,jus civile”. Jus civile era
dreptul propriu al poporului roman. În manualul său numit Instituţii, jurisconsultul Gaius definea
astfel dreptul civil şi dreptul ginţilor: „Toate popoarele care sunt guvernate de legi sau de
cutume, se folosesc în parte de dreptul lor propriu, în parte de un drept comun tuturor oamenilor;
iar dreptul pe care fiecare popor şi l-a rânduit lui însuşi îi este propriu şi se numeşte drept civil

5
Codul comercial din 1887, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 10 mai 1887, a fost abrogat prin art. 230 lit.c
din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
6
Caracterul de drept comun al dreptului civil faţă de alte ramuri de drept era recunoscut şi de către art. 1 C.com.
care prevedea că ,,unde ea (legea comercială) nu dispune se aplică Codul civil”. Codul comercial a fost abrogat într-
o mare parte prin dispoziţiile art. 230 litera c din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil.

4
(ius civile), fiind un drept propriu cetăţii; dimpotrivă ceea ce firea lucrurilor a rânduit între toţi
oamenii este păzit deopotrivă la toate popoarele şi se numeşte dreptul ginţilor (ius gentium),
întrucât de acest drept se folosesc toate popoarele (gentes). Aşadar poporul roman se foloseşte în
parte de dreptul său propriu, în parte de unul comun tuturor oamenilor”. După cum rezultă din
textul citat, dreptul civil era dreptul propriu, unui popor, organizat iniţial, din punct de vedere
politic în cetăţi (civitates). În epoca străveche, când statul roman cuprindea cetatea Roma şi
regiunile limitrofe ce depindeau de ea, dreptul roman se reducea, cu exclusivitate la dreptul civil .
În Evul Mediu, denumirea a primit un alt înţeles, în dreptul civil fiind înmănuncheate
acele norme juridice ce se distingeau de dreptul canonic. De-a lungul secolelor, în Europa,
noţiunea de „drept civil” a fost utilizată pentru exprimarea normelor de drept privat, faţă de
acelea de drept public. În acest sens se afirma că „dreptul civil este dreptul privat general” sau că
„dreptul civil nu este doar o ramură de drept ci însuşi trunchiul dreptului privat” .

Pentru a defini dreptul civil pornim de la prevederile art. 2 alin.1 al Codului civil potrivit
căruia „dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil”. Astfel, asemeni oricărei ramuri de drept şi dreptul
civil conţine norme care reglementează raporturi juridice. După cum rezultă şi din textul de lege
citat, aceste raporturi pot fi atât patrimoniale cât şi nepatrimoniale şi se stabilesc între persoane,
ca subiecte de drept civil. Raporturile juridice ce intră sub incidenţa normelor de drept civil au
însă o particularitate importantă: participanţii la raporturile juridice se află pe poziţie juridică de
egalitate.
Întemeindu-se pe elementele evidenţiate mai sus, în literatura juridică s-au conturat mai
multe definiţii ale dreptului civil. Dintre acestea vom reţine definiţia potrivit căreia dreptul civil
este acea ramură de drept privat care înmănunchează normele juridice ce reglementează
relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de
egalitate, precum şi condiţia juridică a subiectelor de drept.
Din definiţie rezultă următoarele:
-dreptul civil este o ramură de drept privat, distinctă de alte ramuri de drept dar care
constituie o parte componentă a sistemului juridic al ţării;
- ca orice ramură de drept, şi dreptul civil este format din norme juridice; vom vedea că
aceste norme juridice sunt ordonate în instituţii de drept civil, care sunt grupe de norme de drept

5
civil ce reglementează o anumită categorie juridică de relaţii sociale; dreptul civil cuprinde
următoarele instituţii de bază: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă,
subiectele dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile, contractele civile speciale,
succesiunile;
- dreptul civil reglementează prin normele sale două mari categorii de relaţii sociale:
relaţiile patrimoniale şi relaţiile nepatrimoniale în care părţile se găsesc pe poziţie de egalitate ;
- specificul dreptului civil îl constituie poziţia juridică de egalitate a părţilor raportului
juridic;
- dreptul civil reglementează condiţia juridică a persoanei fizice şi juridice; în dreptul
civil vom întâlni toate noţiunile de bază referitoare la capacitatea civilă (de folosinţă şi de
exerciţiu) a persoanei fizice, definiţia persoanei juridice, capacitatea civilă a acesteia; în nicio
altă ramură de drept nu se va mai defini atât de amplu capacitatea juridică ci se vor puncta doar
eventualele diferenţe ce pot să apară în unele domenii.
Într-o opinie, definiţia dreptului civil ar trebui să includă nu numai poziţia de egalitate a
subiectelor de drept, ci şi libertatea lor juridică. Autorul defineşte astfel dreptul civil ca acea
ramură de drept care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane (fizice şi juridice) având la bază libertatea şi egalitatea juridică 7. Autorul consideră că
libertatea juridică (autonomia juridică) este o caracteristică a dreptului privat. Este vorba de acea
libertate care este limitată de ordinea de drept.
Alţi autori au remarcat dificultatea formulării unei definiţii a dreptului civil. Într-o
lucrare relativ recentă8 s-a îndemnat la prudenţă în încercarea de definire riguroasă a dreptului
civil întrucât prin natura ei orice definiţie riscă să fie deficitară. De aceea, potrivit acestor autori,
în loc să definim dreptul civil ar trebui să circumscriem domeniile care constituie obiectul de
reglementare al acestuia.

7
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, în reglementarea noului Cod civil, op.cit., p. 17.
8
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, 2013, op.cit., p. 6.

6
 §2. OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

2.1. NOŢIUNE

Potrivit art. 2 alin.1 din Codul civil „dispoziţiile prezentului cod reglementează
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil”. Obiectul
dreptului civil îl constituie astfel relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale în care părţile se
găsesc pe poziţie de egalitate juridică.
Atenţie ! Nu trebuie confundat obiectul dreptului civil cu obiectul raportului juridic
civil, aspect la care ne vom referi mai târziu în cuprinsul acestui curs.
Aşa cum am arătat înainte, elementul specific, care determină sfera relaţiilor care
constituie obiectul dreptului civil, îl reprezintă poziţia juridică de egalitate a părţilor raportului
juridic civil. Poziţia juridică de egalitate a participanţilor la raporturile juridice civile
înseamnă că niciunul dintre aceştia nu are la dispoziţie, în cadrul acestor raporturi juridice,
mijloace proprii de constrângere pentru obligarea celeilalte părţi la executarea obligaţiilor
sale9. Fiecare, pentru a determina cealaltă parte să îşi execute obligaţiile, trebuie să apeleze la
forţa de constrângere a statului. Egalitatea juridică a părţilor constituie şi metoda de reglementare
specifică dreptului civil.
Poziţia juridică de egalitate nu înseamnă egalitatea în drepturi şi obligaţii a părţilor
raporturilor juridice civile. Există raporturi juridice în care o parte are drepturi mai mari ca
întindere decât cealaltă parte aşa cum pot exista şi raporturi juridice în care o parte să aibă doar
drepturi iar cealaltă doar obligaţii. În acest sens, în doctrină s-a arătat că egalitatea părţilor din
raportul de drept civil este numai de ordin juridic, iar nu neapărat şi economic 10.
De asemenea, nu trebuie confundată această noţiune cu egalitatea în faţa legii legii.
Egalitatea juridică a părţilor reprezintă atât o caracteristică a raportului juridic civil, cât şi metoda
de reglementare specifică dreptului civil.

9
E. Lupan, op.cit., p. 22.
10
G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 3.

7
2.2. RELAŢIILE PATRIMONIALE
Relaţiile patrimoniale sunt acele raporturi sociale care, datorită conţinutului şi valorii
lor economice pot fi evaluate în bani.Ele sunt de două feluri:
a.relaţii sociale născute în legătură cu drepturile reale adică acele relaţii sociale ce au în
conţinutul lor dreptul de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de
uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie), dreptul de
folosinţă, dreptul de administrare sau dreptul de concesiune, dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,
privilegiile sau dreptul de retenţie;
b.relaţii obligaţionale, adică acele relaţii care au în conţinutul lor drepturi de creanţă
(drepturi personale), indiferent că acestea izvorăsc dintr-un act sau fapt juridic.
Trebuie precizat că dreptul civil nu reglementează toate relaţiile patrimoniale, unele din
ele formează obiectul reglementării altor ramuri de drept cum ar fi dreptul financiar (obligaţia
cetăţenilor de a plăti impozite), dreptul administrativ sau o altă ramură de drept.

2.3. RELAŢIILE NEPATRIMONIALE

Relaţiile nepatrimoniale (denumite uneori şi personal nepatrimoniale sau
extrapatrimoniale) sunt acele relaţii sociale care nu au un conţinut economic, nu pot fi
exprimate în bani. Aceste relaţii pot fi grupate în trei categorii:
a.relaţii care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, adică acele relaţii
care au în conţinutul lor drepturi nepatrimoniale precum dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,
dreptul la onoare, dreptul la secretul vieţii personale etc ;
b.relaţii care privesc elementele de identificare a persoanelor, adică acele relaţii care au în
conţinutul lor drepturi prin care se individualizează subiectele de drept civil (dreptul la nume,
dreptul la domiciliu, dreptul la denumire, dreptul la sediu ş.a.);
c.relaţii care privesc creaţia intelectuală, adică acele relaţii care au în conţinutul lor latura
nepatrimonială a dreptului de autor, a dreptul de inventator etc.
Deşi relaţiile nepatrimoniale nu au un conţinut economic, ele pot da naştere totuşi, uneori,
unor consecinţe de natură patrimonială. De exemplu, atingerea adusă unui drept nepatrimonial al
unei persoane, prin fapta ilicită a altei persoane, indreptăţeşte pe victimă să solicite o reparaţie
pecuniară în temeiul art. 253 alin. 4 din Codul civil: „...persoana prejudiciată poate cere

8
despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a
fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile”.

9
Extras fisa disciplina

1. Introducere în dreptul civil. Prezentarea fișei disciplinei și a cerințelor de examen; Noţiuni

introductive; Obiectul dreptului civil; Principiile dreptului civil.

2. Teoria legii civile.

Izvoarele dreptului civil. Aplicarea legii civile în timp, în spaţiu şi cu privire la persoane.
Interpretarea legii civile.

3. Raportul juridic civil. Noţiunea caracterele, izvoarele şi structura raportului juridic civil.
Subiectele raportului juridic civil.Conţinutul raportului juridic civil. Obiectul raportului juridic
civil.

4. Bunurile. Noţiune. Clasificare. Prezentarea categoriilor de bunuri şi a importanţei diferitelor

distincţii.

5. Proba raportului juridic civil. Noţiuni generale. Mijloacele de probă reglementate de Noul Cod
de procedură civilă.
6. Actul juridic civil Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile. Condiţiile de validitate a a
actului juridic civil: definiţie, clasificare; capacitatea; consimţământul. obiectul. Cauza.
Modalităţile actului juridic civil. Efectele actului juridic civil. Noţiune. Principii. Nulitatea
actului juridic civil: noţiune, funcţie, cauze; clasificarea categoriilor de nulitate; efectele nulităţii
actului juridic civil; delimitatea de alte cauze de ineficacitate.

7. Prescripţia extinctivă. Noţiunea şi efectele prescripţiei extinctive. Analiză comparativă cu

reglementările anterioare în materia prescripţiei extinctive (Codicele civil, Decretul nr.
167/1958). Domeniul prescripţiei extinctive – Prescripţia drepturilor patrimoniale. Prescripţia
drepturilor nepatrimoniale. Prescripţia dreptului de a cere executarea silită.Termenele de
prescripţie extinctivă. Începutul prescripţiei extinctive.Suspendarea cursului prescripţiei
extinctive. Întreruperea cursului prescripţiei extinctive. Repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă.

10